Sorin Perju Alexandru Mănescu

Exploatarea sistemelor de
alimentare cu apă şi canalizare

Bucureşti 2011
Sorin Perju Alexandru Mănescu

Exploatarea sistemelor de
alimentare cu apă şi canalizare

Bucureşti 2011
 Cuprins

Introducere................................................................................................................................9
Capitolul I ...............................................................................................................................13
Organizarea generală a exploatării .........................................................................................13
I-1 Documente de bază în organizarea exploatării lucrărilor hidroedilitare .....................13
I-2 Cartea construcţiei .......................................................................................................13
I-3 Manualul calităţii........................................................................................................15
I-4 Regulamentul de exploatare ........................................................................................17
I-5 Organigrama instituţională ..........................................................................................19
I-6 Indicatori de performanţă ............................................................................................21
I-6.1 Indicatori de exploatare curentă ...........................................................................21
I-6.2 Indicatori de evaluare a performanţelor unui sistem de alimentare cu apă şi
canalizare .........................................................................................................................22
I-6.3 Riscuri în exploatarea sistemelor de alimentare cu apă şi sistemelor de
canalizare .........................................................................................................................23
I-6.4 Arhiva tehnică ......................................................................................................24
I-6.5 Implicarea consumatorului în exploatarea lucrărilor sistemelor .........................25
I-6.6 Organizarea accesului în incinta sistemului de alimentare cu apă ......................25

Capitolul II .............................................................................................................................29
Exploatarea lucrărilor de captare a apei .................................................................................29
II-1 Captări din apa subterană ........................................................................................29
II-1.1 Captarea cu puţuri ................................................................................................30
II-1.1.1 Alcătuirea captării cu puţuri .....................................................................30
II-1.1.2 Exploatarea captărilor cu puţuri ...............................................................31
II-1.1.3 Lucrări specifice exploatării puţurilor ......................................................34
II-1.1.4 Verificarea parametrilor de funcţionare ai puţurilor ................................36
II-1.1.5 Deznisiparea .............................................................................................37
II-1.1.6 Deznisiparea prin pistonare ......................................................................41
II-1.1.7 Deblocarea coloanei de filtru folosind reactivi.........................................42
II-1.1.8 Deznisiparea folosind acţiuni pulsatorii/ de vibraţie/ultrasunete .............43
II-1.1.9 Spălarea puţurilor cu jet de apă ................................................................44
II-1.1.10 Verificarea zonei de protecţie sanitară .....................................................44
II-1.1.11 Indicatori de performanţă .........................................................................44
II-1.2 Captarea cu dren ..................................................................................................44
II-1.2.1 Refacerea filtrului invers ..........................................................................45
II-1.2.2 Verificarea debitului pompat ....................................................................47
II-1.2.3 Verificarea starii perimetrului de regim sever ..........................................48

3
 II-1.2.4 Indicatori de performanţă .........................................................................48
II-2 Captarea apei de suprafaţă .......................................................................................50
II-2.1 Captarea cu cheson de mal...................................................................................50
II-2.2 Captari cu baraj/prag de derivaţie ........................................................................54
II-2.3 Lucrări de exploatare ...........................................................................................57
II-2.4 Captări din lacuri de acumulare ...........................................................................59
II-2.5 Indicatori de performanţă.....................................................................................61

Capitolul III ............................................................................................................................63

Exploatarea aducţiunilor ........................................................................................................63
III-1 Alcătuirea aducţiunii ...............................................................................................63
III-2 Lucrări de exploatare a aducţiunii ...........................................................................66
III-3 Lucrări de remediere ................................................................................................68
III-4 Proba de presiune la conductă .................................................................................75
III-5 Curăţirea , spălarea şi dezinfectarea aducţiunilor ....................................................76
III-6 Reabilitarea aducţiunii .............................................................................................77
III-7 Probleme speciale la retehnologizare a unora dintre aducţiuni ...............................77
III-8 Indicatori de performanţă ........................................................................................80

Capitolul IV ...........................................................................................................................83
Exploatarea rezervoarelor de înmagazinare a apei .................................................................83
IV-1 Rolul şi alcătuirea rezervorului ...............................................................................83
IV-2 Elemente importante supuse controlului la recepţia finală .....................................85
IV-3 Lucrări de exploatare ...............................................................................................86
IV-3.1 Lucrări de remediere constructivă ....................................................................86
IV-3.2 Reabilitarea instalaţiei hidraulice .....................................................................87
IV-3.3 Întreţinerea „coşurilor” de ventilaţie ................................................................88
IV-3.4 Reabilitarea izolatiei hidrofuge de pe acoperiş ................................................88
IV-3.5 Verificarea tavanului la rezervoarele în care se face clorizarea apei ...............89
IV-3.6 Verificarea comportării radierului ...................................................................89
IV-3.7 Etanşeitatea trecerii conductelor prin peretele rezervorului ...........................89
IV-3.8 Verificarea stabilităţii cuvei metalice ..............................................................90
IV-3.9 Alte verificări la cuvele metalice .....................................................................91
IV-3.10 Lucrări de întreţinere ........................................................................................92
IV-4 Indicatori de performanţă ........................................................................................93

Capitolul V .............................................................................................................................95
Exploatarea staţiilor de pompare a apei .................................................................................95
V-1 Necesitatea pompării în sistemele de alimentare cu apă .........................................95
V-2 Alcătuirea staţiei de pompare ..................................................................................96
V-3 Tipuri de pompe ......................................................................................................97
V-4 Curbele caracteristice ale pompei ..........................................................................100
4
 V-5 Elementele tehnologice caracteristice ale staţiei de pompare ...............................100
V-6 Alegerea pompei ....................................................................................................101
V-7 Determinarea punctului de funcţionare al pompei ................................................102
V-8 Determinarea înălţimii de aspiraţie (NPSH) .........................................................103
V-9 Erori care pot să apară la alegerea pompelor ......................................................104
V-10 Alcătuirea instalaţiei hidraulice .............................................................................105
V-11 Sistemul de control a funcţionării.........................................................................107
V-12 Echipamentul de ridicare a pompelor ...................................................................107
V-13 Amorsarea pompelor .............................................................................................108
V-14 Staţia de pompare cu turaţie variabilă ...................................................................109
V-15 Staţie de pompare cu hidrofor ...............................................................................114
V-16 Exploatarea staţiilor de pompare cu debit variabil ................................................115
V-17 Asigurarea zonei de protecţie sanitară ...................................................................115
V-18 Exploatarea staţiilor de pompare ...........................................................................115
V-19 Măsurarea parametrilor de exploatare a staţiilor de pompare ...............................118
V-20 Diagnosticarea uzurii rulmenţilor ..........................................................................118
V-21 Indicatori de performanţă ......................................................................................119

Capitolul VI ..........................................................................................................................121
Exploatarea reţelelor de distribuţie a apei ............................................................................121
VI-1 Rolul şi alcătuirea reţelei de distribuţie .................................................................121
VI-2 Lucrări de reparaţii în reţea ...................................................................................126
VI-2.1 Repararea hidranţilor ......................................................................................126
VI-2.2 Repararea conductelor avariate ......................................................................127
VI-2.3 Repararea cişmelelor stradale ........................................................................128
VI-2.4 Înlocuirea vanelor de izolare ..........................................................................129
VI-2.5 Introducerea de vane speciale pentru controlul presiunii în reţea..................129
VI-2.6 Repararea, înlocuirea branşamentelor ............................................................130
VI-2.7 Înlocuirea capacelor de cămine ......................................................................131
VI-3 Reabilitarea/retehnologizarea reţelelor de distribuţie............................................132
VI-4 Lucrări de întreţinere în reţea ................................................................................136
VI-4.1 Spălarea conductelor reţelei ...........................................................................136
VI-4.2 Înlocuirea contoarelor de branşament ............................................................137
VI-4.3 Citirea contoarelor de apă ..............................................................................137
VI-4.4 Verificarea calităţii apei furnizate ..................................................................137
VI-4.5 Verificarea reclamaţiilor clienţilor .................................................................138
VI-5 Controlul pierderilor de apă...................................................................................138
VI-6 Urmărirea funcţionării reţelei. Dispecerat/sistem SCADA ...................................141
VI-7 Indicatori de performanţă ......................................................................................143

Capitolul VII.........................................................................................................................145
Exploatarea staţiilor de tratare a apei ...................................................................................145
5
 VII-1 Rolul şi alcătuirea staţiei de tratare .......................................................................145
VII-2 Tehnologii de tratare a apei ...................................................................................147
VII-2.1 Deznisiparea apei ...........................................................................................149
II-1.1.12 Lucrări de exploatare ..............................................................................150
VII-2.2 Decantarea apei ..............................................................................................151
VII-2.2.1 Decantorul orizontal longitudinal ...........................................................152
VII-2.2.2 Decantorul orizontal radial .....................................................................155
VII-2.2.3 Decantorul vertical..................................................................................159
VII-2.2.4 Decantoare suspensionale statice ............................................................160
VII-2.2.5 Decantoare suspensionale cu recircularea stratului de nămol ................161
VII-2.2.6 Decantorul tip Pinch-Bamag (Roşu).......................................................164
VII-2.2.7 Decantoare tip PULSATOR ...................................................................166
VII-2.2.8 Decantorul lamelar..................................................................................169
VII-2.2.9 Decantoare modernizate .........................................................................173
VII-2.3 Gospodăria de reactivi ...................................................................................173
VII-2.3.1 Reactivi pentru coagularea–flocularea suspensiilor din apă ..................174
VII-2.3.2 Metoda cu reactivi de coagulare-floculare .............................................175
VII-2.3.3 Stabilirea dozei de reactiv.......................................................................177
VII-2.3.4 Gospodăria de reactivi ............................................................................179
VII-2.3.5 Aprovizionarea reactivilor şi tehnologia de preparare ...........................179
VII-2.3.6 Dozarea reactivilor..................................................................................182
VII-2.3.7 Exploatarea gospodăriei de reactivi ........................................................185
VII-2.4 Filtrarea apei...................................................................................................187
VII-2.4.1 Filtre lente ...............................................................................................187
VII-2.4.2 Filtre rapide .............................................................................................191
VII-2.5 Filtrarea prin membrane .................................................................................207
VII-2.5.1 Tehnologia membranelor ........................................................................207
VII-2.6 Dezinfectarea apei ..........................................................................................209
VII-2.6.1 Problemele generale ale mijloacelor de dezinfectare .............................209
VII-2.7 Corectarea caracteristricilor chimice ale apei ................................................217
VII-2.7.1 Modificarea valorii durităţii apei ............................................................217
VII-2.8 Tratarea reziduului rezultat de la tratarea apei ...............................................223
VII-2.9 Indicatori de performanţă ...............................................................................225

Capitolul VIII .......................................................................................................................227

Exploatarea reţelelor de canalizare ......................................................................................227
VIII-1 Sistemul de canalizare ...........................................................................................227
VIII-2 Reţeaua de canalizare; alcătuire şi funcţionare .....................................................229
VIII-2.1 Construcţii accesorii pe reţeaua de canalizare ...............................................237
VIII-3 Exploatarea reţelei de canalizare ...........................................................................238
VIII-3.1 Verificarea stabilităţii capacelor de la căminele de canalizare ......................239
VIII-3.2 Verificarea modului de curgere a apei în canalizare ......................................241
6
 VIII-3.3 Verificarea curgerii la ploi de intensitate mare ..............................................241
VIII-3.4 Curăţarea reţelei .............................................................................................244
VIII-3.5 Cazuri speciale ...............................................................................................247
VIII-4 Reabilitarea reţelelor de canalizare .......................................................................248
VIII-4.1 Remedierea secţiunilor vizitabile ...................................................................250
VIII-4.2 Tehnlogii pentru remedieri locale ..................................................................253
VIII-4.3 Etanşare prin injecţie folosind manşoane gonflabile .....................................254
VIII-4.4 Scutul mecanic pentru realizarea colectoarelor cu diametre mari (Dn > 2m) .....
........................................................................................................................254
VIII-4.5 Tehnologii de reabilitare a secţiunilor de colectoare nevizitabile .................255
VIII-4.6 Introducerea de tuburi din PE cu memorie termică .......................................255
VIII-4.7 Dublarea colectorului cu tub din PAFSIN .....................................................256
VIII-4.8 Sistemul CIPP ................................................................................................256
VIII-4.9 Tehnologia SWL ............................................................................................257
VIII-4.10 Metoda tragerii unui tub nou în colectorul existent ...................................258
VIII-4.11 Folosirea tehnicii forajului .........................................................................258
VIII-4.12 Folosirea tehnicii scutului de diametru mic ...............................................258
VIII-5 Măsurarea debitelor în reţelele de canalizare ........................................................259
VIII-5.1 Măsurarea debitelor folosind debitmetrul ultrasonic .....................................261
VIII-6 Folosirea şi întreţinerea bazinelor de retenţie ........................................................264
VIII-7 Realizarea de noi racorduri ....................................................................................266
VIII-8 Planul de curăţare al reţelei ...................................................................................268
VIII-9 Staţii de pompare a apei de canalizare ..................................................................268
VIII-9.1 Elemente privind exploatarea pompelor pentru apă uzată .............................270
VIII-10 Gura de vărsare ..................................................................................................271
VIII-11 Indicatori de performanţă...................................................................................272

Capitolul IX ..........................................................................................................................273
Exploatarea staţiilor de epurare ............................................................................................273
IX-1 Necesitatea staţiei de epurare. Elemente generale.................................................273
IX-2 Condiţiile generale de alcătuire şi dimensionare a staţiei de epurare ...................275
IX-2.1 Debitele de apă uzată pentru dimensionarea staţiei de epurare .....................275
IX-2.2 Grad de epurare ..............................................................................................276
IX-2.3 Trepte de epurare............................................................................................277
IX-2.4 Amplasamentul staţiei de epurare .................................................................278
IX-2.5 Parametrii de calitate ai apei uzate acceptate .................................................280
IX-3 Obiectele componente ale staţiei de epurare; alcătuirea, funcţionarea şi exploatarea
lor ...............................................................................................................................282
IX-3.1 Grătarul ..........................................................................................................282
IX-3.2 Tocătoarele de deşeuri pot fi amplasate: ........................................................285
IX-3.3 Deznisipatorul ................................................................................................285
IX-3.4 Separatorul de grăsimi ...................................................................................287

7
 IX-3.5 Decantorul primar ..........................................................................................288
IX-3.6 Bazinul de distribuţie .....................................................................................293
IX-3.7 Decantoare secundare.....................................................................................294
IX-3.8 Treapta biologică de epurare ..........................................................................299
IX-3.8.1 Exploatarea obiectelor treptei biologice .................................................304
IX-3.9 Staţii de epurare de capacitate mică ...............................................................311
IX-4 Linia nămolului .....................................................................................................315
IX-4.1 Tipuri de nămol şi principalele caracteristici .................................................315
IX-4.2 Procedee şi procese de prelucrare a nămolurilor ...........................................316
IX-4.3 Gazul de fermentare (biogazul)......................................................................325
IX-5 Elemente generale ale exploatării staţiei de epurare .............................................327
IX-6 Indicatori generali de peformanţă .........................................................................329

Capitolul X ...........................................................................................................................331
Protecţia muncii ....................................................................................................................331
X-1 Elemente generale .................................................................................................331
Lucrul la captările de apă: ....................................................................................................335
Lucrul la aducţiuni: ..............................................................................................................335
Lucrul la staţiile de pompare ................................................................................................336
Lucrul la rezervoarele de înmagazinare ...............................................................................336
Lucrări la reţeaua de distribuţie ............................................................................................337
Lucrări în staţia de tratare a apei pentru potabilizare ...........................................................337
Lucrul la reţeaua de canalizare .............................................................................................337
Lucrul în staţia de epurare...................................................................................................................... 338
Bibliografie ...........................................................................................................................339
Anexa 1 – Indicatori de calitate ai apei brute – NTPA 013 .................................................343
Anexa 2 – Indicatori de calitate ai apei uzate NTPA 001 şi NTPA 002 ..............................345
Anexa 3 – Caracteristicile apei uzate menajere în colectorul A1 Bucureşti ........................346
Anexa 4 – Valori medii ale parametrilor de calitate ai apei de ploaie; Atlanta-SUA ..........347
Anexa 5 – Tipuri de microorganisme prezente în apa uzată menajeră ................................348
Anexa 6 – Protecţia muncii în lucrările de exploatare .........................................................349

8
 Introducere

Exploatarea lucrărilor hidroedilitare este importantă din mai multe motive:

• Este legată de exploatarea unui grup de lucrări care prin corectitudinea
funcţionării influenţează direct sănătatea şi nivelul de existenţă a întregii
populaţii din localitate,
• Costurile de funcţionare a sistemelor se răsfrâng direct asupra bugetului
familiei iar aceste costuri cresc în timp,
• Organizarea măsurilor de menţinere în funcţiune la parametrii maximi de lucru
trebuie făcută pentru o perioadă mare de timp, de regulă peste 50 ani,
• Ca orice sistem constructiv şi elementele acestuia îmbătrânesc şi deci măsurile
de reabilitare vor fi continui,
• Sistemele de alimentare cu apă şi de canalizare sunt sisteme dinamice; ele
trebuie să se dezvolte intensiv sau extensiv în timp din cauza dezvoltării
localităţii pe suprafaţă, în înălţime, ca grad de confort şi ca grad de siguranţă,
• Condiţiile de sănătate sunt în directă legătură cu calitatea mediului construit al
localităţii,
• Creşterea densităţii în localitate creşte şi riscul îmbolnăvirilor şi riscul de
declanşare a incendiilor, de producerea de pagube mai mari în caz de ploaie,
incendiu etc,
• Ţinând seama de complicaţiile legate de reabilitarea sistemelor este raţional să
se dezvolte conceptul de exploatare preventivă; lucrările vor fi remediate
atunci când au tendinţa să se deterioreze nu atunci când deja sunt stricate;
costurile şi consecinţele pot fi mult mai mari.
Organizarea exploatării în condiţiile cerinţei de eficienţă economică şi a unui serviciu
de calitate bună este o operaţiune care trebuie privită cu maximă atenţie. Trebuie
respectate reglementările în vigoare, trebuie păstrată calitatea apei surselor existente,
trebuie contribuit la educarea locuitorilor în vederea folosirii şi păstrării raţionale a
resurselor disponibile de apă pe care ţara noastră le are.
În mod sintetic lucrările de exploatare, pentru alimentarea cu apă de exemplu, sunt
marcate în figura 1; se poate vedea că în fiecare treaptă pe care apa o parcurge factorii
care influenţează sunt aceeaşi dar influenţa poate fi în proporţie diferită. Unele erori
care pot fi făcute în una sau altă activitate poate fi compensată de rezervele sistemului
dat prin celelalte activităţi dar într-o limită destul de mică. Reprezentarea ‘zalelor’
componente a fiecărei trepte nu este desenată proporţional cu durata de lucru ci cu
importanţa pe care o poate avea în ansamblul circuitului. Se poate însă constata că
9
dacă proiectarea şi execuţia pot fi făcute în 1-3 ani exploatarea poate dura şi peste 50
ani; deci dacă proiectarea şi execuţia nu au fost făcute la un nivel cel puţin acceptabil
erorile vor trebui suportate o mare durată de timp şi probabil şi cu costuri mai mari.

Figura 1 Circuitul sistemului de alimentare cu apă a unei localităţi cu

menţionarea principalelor activităţi necesare

Cursul se adresează în primul rând studenţilor specializării de Inginerie Sanitară şi

Protecţia Mediului din cadrul facultăţii de Hidrotehnică precum şi studenţilor
implicaţi în pregătirea de master la secţia de Dezvoltare Urbana Regională (DUR) ai
facultăţii de Constructii Civile Industriale şi Agricole; se adresează totodată tuturor
celorlalte persoane care doresc să cunoască elemente legate de exploatarea unor
asemenea tipuri de lucrări. Ar fi foarte bine dacă cei care activează în domeniul
exploatării ar sistematiza elementele cunoscute şi le-ar publica într-o formă oarecare.
Prin dimensiunea problemei orice informaţie difuzată poate avea consecinţe benefice
în locuri nebănuite.

Cursul este organizat astfel încât să poată fi consultat singur dar nu de către persoane
care nu au cunoştinţe măcar elementare în domeniul ingineriei acestor tipuri de
lucrări. Pentru a căpăta independenţă fiecare tip de lucrare este adordată sub trei-patru
nivele: prezentarea poziţiei obiectului în lanţul lucrărilor sistemului, reamintirea
10
schemei tehnologice de lucru dar şi a problemelor pe care le poate ridica, descrierea
lucrărilor specifice de exploatare, menţionarea indicatorilor de peformanţă
(tehnologici şi de exploatare). Parametrii de exploatare sunt daţi ca limite în scopul
asigurării unei încadrări de principiu a condiţiilor de exploatare.
Pentru o adâncire a problemelor se poate utiliza bibliografia indicată, sau alte lucrări
similare, libertatea este totală, precum şi vizitarea tehnică a unor lucrări în funcţiune.
Cunoaşterea lucrărilor din interior este cea mai bună cale de învăţare. Pentru aceasta
însă este necesară înţelegerea principului de funcţionare şi a rolului în schema
tehnologică a obiectului analizat şi apoi pe teren pentru a şti la ce să te uiţi şi ce să
vezi. Perceptul formulat de marele Brâncuşi “priveşte la un lucru până il vezi”
capătă adevărata valoare. Când îl vezi şi înţelegi la ce este bun îl poţi vedea oricând şi
cu ochii minţii.
Nu este posibilă o prezentare exhaustivă a tuturor posibilităţilor tehnice de lucru în
acest domeniu deoarece diversitatea lucrărilor este mare, realizările de până acum
sunt importante prin volum şi diversitate, progresul tehnic şi tehnologic este continuu
astfel încât multe din tehnologii probabil vor dispărea în 10-30 ani, altele vor apare
iar unele sunt tehnologii de firmă a căror exploatare poate avea elemente specializate.
Totodată trebuie reţinut că exigenţa în exploatare produce elemente care să asigure
refacerea sau retehnologizarea lucrărilor existente întrucât acestea îşi vor depăşi
durata normată de viaţă în 40-50 ani. Baza de date va permite o mult mai bună
dezvoltare viitoare.

Desigur că la începutul cursului sunt prezentate regulile de bază în organizarea

exploatării insistându-se aspura documentelor de bază: cartea construcţiei, manualul
calităţii şi regulamentul de exploatare. O bună bază de lucru trebuie asigurată prin
dezvoltarea sistemului GIS, în curs de aplicare în ţara noastră.
Înţelegerea lucrărilor complexe de exploatare trebuie să fie şi un îndemn la
sintetizarea şi publicarea, în reviste de specialitate sau alte forme de comunicare, a
multora dintre realizările din domeniul exploatării; aceste valori se vor cumula şi în
timp va forma baza tehnică de exploatare ca experienţă câştigată deci realistă şi
perfectibilă. Accest lucru ajută foarte mult pe cei care intră în acest domeniu de lucru
şi care de multe ori nu au timp şi informaţie valabilă pentru o bună organizare. Drept
urmare unele greşeli se repetă prea des. Totodată sinteza performanţelor se
transformă în timp în normă de lucru, ca proiectare, ca execuţie şi ca exploatare.
În toată această activitate sunt esenţiale câteva trăsături ale personalului implicat:
înţelegerea profundă a fenomenului tehnic, înţelegerea responsabilităţii în
funcţionarea instalaţiilor deoarece de buna lor exploatare depinde sănătatea şi
confortul populaţiei; o fluctuaţie mare a personalului de bază nu conduce la
cunoaşterea modului real de lucru al fiecărui detaliu deci la necunoaşterea resurselor
sistemului. Fiecare sistem este un unicat în felul lui ca alcătuire generală dar de multe
ori şi ca alcătuire constructivă a obiectelor.
Totodată trebuie bine cunoscute regulile generale de protecţia muncii în scopul
prevenirii accidentării personalului implicat, a participanţilor la trafic (având în

11
vedere că marea majoritate a lucrărilor sunt amplasate în spaţiul public) şi în ultima
instanţă a locuitorilor înşişi.
O abordare mai simplă a fost dată problemei funcţionării sistemelor în condiţii de
calamitate naturală dar această preocupare trebuie să intre în obligaţiile curente sub
coordonarea autorităţii locale. Alimentarea cu apă este de mare importanţă în cazul
unor cutremure, inundaţii şi incendii iar canalizarea poate fi deosebit de importantă
în cazul unor ploi abundente, inundaţii, alunecări de teren etc. Modul de acţiune
trebuie coordonat cu autoritatea locală şi organele de acţiune în aceste situaţii: Poliţia,
Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, SMURD etc.

12
 Capitolul I
Organizarea generală a exploatării
I-1 Documente de bază în organizarea exploatării lucrărilor hidroedilitare

În vederea organizării unei exploatări corespunzătoare este nevoie de existenţa

următoarelor documente de bază:
⇒ Cartea construcţiei
⇒ Manualul de calitate
⇒ Regulamentul de exploatare
⇒ Organigrama instituţională
Modul de prezentare a acestor documente este normat. Mai jos sunt date numai
elementele de concepţie a acestor documente şi a conţinutului lor general. Forma
fiecărui document este specifică tipului de lucrare exploatată. Respectarea actelor
normative de conţinut este obligatorie.

I-2 Cartea construcţiei

Este documentul legal prin care se confirmă că lucrarea executată a fost construită pe
baza unui proiect legal cu respectarea tuturor procedurilor tehnice şi administrative
legale. Scopul lucrării este dublu:
 Să existe toate detaliile de execuţie astfel încât orice intervenţie
ulterioară la lucrare să se efectueze în condiţii raţionale.
 Să se poata verifica în orice moment cauzele care au făcut ca unele
aspecte să nu corespundă în timp cerinţelor general acceptate sau de ce
performanţele lucrării nu ating nivelele cerute în caietul de sarcini.
Principalele tipuri de documente care trebuie conţinute în cartea construcţiei sunt (de
regulă în caietul de sarcini se precizează modul de predare a documentelor; se poate
să fie cerute două exemplare pe hârtie şi o versiune electronică sau altfel):
• Un exemplar integral al documentaţiei de execuţie a lucrărilor; partea scrisă şi
partea desenată trebuie să conţină detaliile efectiv cuprinse în lucrare; dacă pe
parcursul construirii lucrărilor au intervenit modificări ale soluţiilor stabilite
iniţial în proiect acestea trebuie să fie conţinute (cu semnăturile legale) integral
în documente; nu trebuie acceptat ca să se ataşeze un exemplar al proiectului
de bază fără corecturile, completările şi adăugirile ulterioare, normale la un
proiect mare;
• Caietul de sarcini care a stat la baza desfăşurării licitaţiei. Orice modificări
acceptate ulterior de beneficiar şi proiectant/verificator trebuie să fie conţinute;

13
• Constructorul care se prezintă la licitaţie trebuie să aibă manualul calităţii prin
care să demonstreze că are organizarea necesară capabilă să asigure o execuţie
de calitate;
• Toate procesele verbale întocmite conform dispoziţiilor legale la fazele
determinante; acestea vor fi prezentate sistematizat în vederea unei uşoare
folosiri;
• Toate procesele verbale întocmite cu ocazia controlării lucrărilor ascunse;
• Toate documentele care confirmă calitatea materialelor utilizate pe şantier:
avize de calitate pentru materialele procurate din exterior şi puse în operă ca
atare, toate rezultatele determinărilor de laborator asupra încercărilor efectuate,
toate derogările date cu ocazia înlocuirii unor materiale sau tehnologii de
execuţie; laboratoarele de încercare vor fi cele atestate altfel rezultatele vor fi
neconforme;
• Certificatele de calitate ale tuturor utilajelor aduse pe şantier şi folosite;
• Toate procesele verbale încheiate cu ocazia efectuării probelor de presiune sau
de etanşeitate; dacă acestea nu sunt cele normate vor fi prezentate justificările
cerute de schimbarea şi acceptarea lor de către proiectant;
• Toate documentele care confirmă executarea unora dintre lucrări în condiţii
excepţionale (avarii pe şantier, dezastre naturale, întreruperea lucrărilor şi
cauzele lor);
• Rapoarte de expertiză şi modul de înglobare a concluziilor acestora în lucrare;
• Rezultatele testelor tehnologice făcute pe parcurs pentru echipamente sau
obiecte tehnologice şi condiţiile în care au fost efectuate;
• Procesul verbal de recepţie provizorie a lucrării, pe obiecte şi pe ansamblu, în
care să fie menţionate elementele neconforme şi termenul de remediere; după
remediere trebuie să existe un document de confirmare. Dacă este cazul trebuie
menţionat în mod clar condiţiile în care au fost făcute probele tehnologice
(capacitate de transport, consum specific de energie, presiunea de lucru,
consum de reactivi, durata de încercare, eventuale ajustări ale funcţionării,
parametrii generali de exploatare, recomandări de funcţionare;
• Integralitatea cărţii construcţiei sub forma cerută în caietul de sarcini;
• În cazul prevederii unor sisteme de control automat (SCADA) se va face o
precizare specială asupra modului de funcţionare a acestuia şi menţionarea
persoanelor instruite şi însărcinate cu exploatarea acestuia;
• La sisteme complexe cu funcţionare parţial sau total automată se va face o
pregătire specială a personalului de exploatare; rezultatele instruirii vor fi
menţionate în documente prin care se va preciza gradul de pregătire, gradul de
libertate/decizie în folosirea echipamentului, modul de intervenţie la
echipamente;
• Documentele prin care să se demonstreze modul de instruire a personalului de
exploatare şi gradul de insuşire a cunoştinţelor necesare;
• Procesul verbal de recepţie finală în care vor fi precizate:
o Faptul că proiectul solicitat este realizat conform proiectului;

14
 o Realizarea intergală a cerinţelor solicitate la recepţia parţială;
o Parametrii tehnologici de funcţionare şi condiţiile de testare (durata
testului, calitatea apei brute şi tratate, conformitatea laboratorului de
testare a calităţii apei, conformarea cu consumurile specifice de energie
şi reactivi, funcţionarea în condiţii speciale (ploi mari, ierni grele, cazuri
de accidente, calificarea personalului care asigură exploatarea etc),
• În cazul în care în proiect se prevede şi un laborator tehnologic acesta va fi
verificat din punct de vedere al gradului de dotare şi de pregătire a pesonalului,
precum şi gradul de cunoaştere a lucrării va fi consemnat;
• Un exemplar din manualul de operare întocmit de către proiectant; dacă în
caietul de sarcini nu a fost prevăzut, beneficiarul va face eforturile necesare
pentru realizarea acestuia; documentul cuprinde cerinţa proiectantului asupra
modului de funcţionare tehnologică astfel încât să se poată asigura parametrii
tehnologici necesari pentru care proiectul a fost realizat.
Cartea construcţiei are două părţi: o parte de bază, fixă, realizată odată cu terminarea
lucrării şi o parte mobilă care se adaugă pe măsură ce sunt făcute modificări la
lucrarea iniţială. Modificările vor căpăta o formă lucrabilă nu o adăugire seacă de
hârtii. Corecturile trebuie să fie introduse în documente de bază modificate astfel
încât ele să reprezinte forma efectiv existentă pe teren. Corectura se poate face cu
relativă uşurinţă dacă în documentaţia de bază există şi o formă electronică ( forma de
bază se conservă; este mai uşor de păstrat).
Metodologia legală de întocmire a cărţii construcţiei va fi urmarită în HG 273/94
anexa 6 şi HG 1303/07.

I-3 Manualul calităţii

Ideea de bază a manualului calităţii este aceea că trebuie analizate toate condiţiile în
care sistemul să funcţioneze astfel ca în final calitatea serviciului să fie garantată; se
livrează cantitatea de apă cerută iar apa distribuită este constant de calitatea apei
potabile sau se evacuaează apa uzată de calitate normată iar apa epurată corespunde
normelor de calitate în vigoare sau cerinţelor din avizul de funcţionare dat de
autoritatea competentă.
O asemenea analiză presupune o bună cunoaştere a tehnologiei din proiect, a
performanţelor sistemului (stabilite la recepţia lucrării), a calificării personalului de
exploatare, a posibilităţilor organizatorice a furnizorului de servicii.
Analiza funcţionării sistemului se face din punct de vedere tehnologic; care sunt
cerinţele ca sistemul să producă în mod constant calitatea de apă cerută (potabilă sau
epurată). Aceasta însemnează cunoaşterea următoarelor elemente:
- Performanţelor tehnologice ale sistemului;
- Cerinţele cantitative ale beneficiarului, inclusiv toleranţe admise (perioada
maximă de întrerupere, măsuri compensatorii necesare etc);
- Condiţiile materiale în care sistemul poate funcţiona pentru realizarea
performanţei cerute;
15
 - Indicatorii de calitate ceruţi, admişi, maximi şi modul lor de determinare;
- Cerinţele materiale necesare şi siguranţa continuităţii acestora pentru realizarea
serviciului;
- Calitatea/calificarea personalului necesar pentru controlul procesului;
- Organizarea posibilă a structurii administrative pentru susţinera tehnologică
(servicii auxiliare de aprovizionare, eliberare facturi şi încasări, intreţinere şi
reparaţii etc);
- Organigrama institutională capabilă să asigure funcţionarea ansamblului;
- Resursele băneşti (colectarea contravalorii serviciului, dobânda la împrumuturi,
condiţiile de rambursare a creditelor, costurile legate de exploatare şi dinamica
lor în timp etc).
Modul de întocmire a unui asemenea document, deloc simplu, este asemănător
modului de întocmire a unui deviz (la scara mult mai mare însă):
- lucrarea trebuie cunoscută în detaliu/profunzime, pe faze de execuţie;
- lucrarea se împarte în elemente de bază (articole de deviz);
- se gândeşte succesiunea logică a operaţiunilor;
- se cuantifică volumul de lucrări, durata de timp şi personalul necesar şi pe baza
costurilor unitare se calculează costul realizării lucrării.
Dacă se omite ceva din operaţiunile necesare este limpede că lucrarea nu se poate
executa decât prin adăugiri ulterioare. Ori aceste adăugiri (suplimentări de deviz)
conduc la costuri care pot ajunge la valori totale care să pună în pericol chiar
tehnologia aleasă: la banii respectivi (nou rezultaţi) se putea adopta eventual altă
tehnologie de execuţie. Şi aceasta lăsând la o parte faptul că diferenţa poate fi plătită
din “buzunarul propriu al executantului” dacă lucrarea este luată prin licitaţie.
Cu elementele cunoscute se începe completarea jocului folosind scheme sau
simboluri până când prin mai multe “treceri asupra ansamblului” se poate conchide că
problema este reprezentată în întregime şi în mod concret sub toate aspectele. Rezultă
un fel de “puzzle” în care la sfârşit pot fi văzute golurile sau nepotrivirile de piese
(operaţiuni tip).
Reflectând asupra ansamblului se poate deduce:
- Care este schema organizatorică necesară, cea mai apropiată de necesar,
eficienţa maximă la costuri minime;
- Care sunt costurile implicate şi în ce ritm trebuie obţinute, pentru energie,
reactivi, taxe, personal; o analiză cost beneficiu este bine de făcut (ea a existat
în cadrul proiectului dar trebuie reactualizată);
- Care este calificarea şi numărul de personal necesar pentru conducerea
procesului şi eventual a necesarului de perfecţionare a acestuia; care este durata
necesară, care sunt costurile, care sunt beneficiile etc;
- Care sunt riscurile posibile şi în ce condiţii pot fi ocolite, reduse sau suportate;
care este impactul asupra mediului şi cum poate fi redus, sau a mediului asupra
sistemului;
- Care sunt indicatorii de peformanţă pe baza cărora se poate judeca funcţionarea
sistemului;

16
 - Care este tariful minim la care sistemul poate funcţiona astfel încât
exploatantul să aibă un profit acceptat; în mod normal în tarif (care se aprobă
de o instituţtie specializată - ANRSC) ar trebui cuprinsă o cotă parte de
remediere continuă a sistemului şi de acumulare a unui fond cu care să poată
asigura reconstruirea sistemului la finalul duratei normate de exploatare a
lucrărilor;
- Care trebuie să fie dinamica reabilitării preventive astfel încât sistemul să poata
funcţiona continuu, sigur şi performant.
“Exploatarea” unei asemenea lucrări poate conduce în mod concret la elaborarea
Regulamentului de exploatare şi a Organigramei instituţionale documente de bază în
conducerea lucrărilor. Regulamentul nu face decât să transpună în elemente lucrative
conţinutul măsurilor care conduc automat la o funcţionare sigură şi economicoasă.
Nu este nevoie să justifice nimic deoarece el are la bază un document (manualul
calităţii) care a făcut o asemenea analiză de ansamblu.
Manualul calităţii nu este un document rigid şi imuabil; el se modifică pe măsură ce
se modifică schema tehnologică, gradul de automatizare, indicatorii de calitate etc.

I-4 Regulamentul de exploatare

În momentul în care se face recepţia provizorie a lucrării şi începe practic exploatarea

acesteia, proiectantul trebuie să pună la dispoziţia beneficiarului, manualul de
operare pentru exploatarea obiectivului realizat.
Manualul de operare este realizat sub forma unei înşiruiri de instrucţiuni care descriu
tehnologia proiectată, face trimiteri la principalele reguli de exploatare a obiectelor
construcţiilor. Regulile sunt structurate pe categorii de lucrări: tehnologie, electrice,
echipamente, SCADA, securitatea lucrului, măsuri de aprovizionare cu reactivi,
controlul calităţii apei, necesarul de personal, indicatorii de calitate.
Pe baza manualului calităţii, a manualului de operare şi a cunoaşterii în detaliu a
componenţei lucrărilor şi tehnologiei reale de lucru operatorul îşi întocmeşte
regulamentul de exploatare.
Tot pe baza manulalului de operare şi a nivelului tehnic cuprins în tehnologia de
lucru se face instruirea personalului care va lucra efectiv în sistemul de exploatat.
Regulamentul de exploatare este documentul operativ de bază, prin care se conduce
sistemul şi se efectuează toate lucrările de exploatare astfel încât indicatorii de
performanţă să fie realizaţi.
Regulamentul este un document flexibil care ţine seama de dezvoltarea în timp a
problematicii dar şi de costurile implicate (raportul costuri/sume recuperate prin
tarif).
Pentru realizarea Regulamentului se reia analiza făcută în cadrul manualului calitatii
şi “se decupează” acele proceduri care revin fiecărei operaţii curente. Operaţiunea
poate fi făcută dintr-o bucată sau în etape succesive astfel:
• Se desprind procedurile tehnologice directe, pe firul/linia apei şi pe liniile
suplimentare (gospodăria de nămol, gospodăria de reactivi etc),
17
 • Se separă şi se precizează toate operaţiunile necesare şi modul de realizare
pentru menţinerea sistemului în funcţiune (parametrii de măsurat, limite ale
parametrilor pe faze de lucru, momentul efectuării unor operaţii (de
spălare/curăţare etc),
Funcţie de calificarea personalului, gradul de automatizare, posibilităţile de deplasare,
necesarul de control, distribuţia în spaţiu a sistemului se “rupe” mozaicul pe domenii
de activitate; de exemplu: exploatarea captării de apă, exploatarea staţiei de tratare,
exploatarea reţelei de distribuţie, exploatarea reţelei de canalizare, exploatarea staţiei
de pompare, exploatarea staţiei de epurare, exploatarea gospodăriei de nămol etc.
Fiecare persoană sau şef de grup/echipă primeşte bucata respectivă de măsuri de
executat; în afara acestor măsuri directe bucata de plan mai este completată cu modul
de consemnare a operaţiunilor, a modului de raportare, a modului de luare a deciziilor
şi a modului de raportare asupra îndeplinirii acestora.
Orice măsură adoptată care influenţează componenţa tehnologiei de funcţionare este
consemnată în cartea construcţiei sub forma impusă de personal nominalizat.
Se trece la obligaţiile personalului care se ocupă de supravegherea instalaţiilor
electrice, a utilajelor din dotare, a sistemului de automatizare şi se procedează la fel;
nu este obligatoriu ca distribuţia de personal tehnologic să coincidă cu cea necesară
pentru celelalte specializări (poate exista şi specializare multiplă). Acestea pot fi mai
“marunţite” sau mult mai integrate.
O secţiune specială a Regulamentului se va referi la modul de urmărire generală, prin
indicatori de performanţă. Prelucrarea datelor primare trebuie făcută la nivel central şi
cu competenţă deoarece pe baza acestor indicatori pot fi luate măsuri “strategice”.
Măsurile adoptate în Regulament sunt obligatorii pentru personal până se dispune
altfel; seamănă cu regula generala din armata: “ordinul se execută întocmai şi la
timp”; dispunerea modificării modului de lucru presupune o analiză similară cu cea
făcută la elaborartea Manualului calităţii dar în noile condiţii de exploatare.
Rezultă că Regulamentul este un document dinamic dar cu o dinamică controlată în
care disciplina tehnologică este esenţială. Disciplina tehnologică însemnează
respectarea corecta şi integrală a prevederilor regulamentare până la dispoziţii noi
date de persoanele autorizate. Această disciplină tehnologică nu însemnează limitarea
iniţiativei ci coordonarea iniţiativei personale în mod sistematic în scopul
eficientizării şi evitării haosului în exploatare.
Exploatarea este legată şi de existenţa unei baze de date care să permită: stocarea
rapidă a datelor tehnologice, consumurilor, costurilor, înterpretarea periodică a
datelor în vederea urmăririi şi supravegherii funcţionării, obţinerea de indicatori de
comparaţie (banchmarking), elaborarea de rapoarte (legal la fiecare trei ani ţara
noastră trebuie sa raporteze la UE asupra respectării condiţiilor de calitate a apei
potabile de exemplu iar anual trebuie sa elaboreze un raport naţional asupra calităţii
apei etc). Trebuie insistat asupra necesităţii acestei baze de date; sunt cazuri de
furnizori de apă (urmare a unor transformări repetate făcute neprofesional) în care
este aproape imposibil să obţii date cu ajutorul cărora să îţi poţi forma o imagine
concretă; totul este cunoscut fracţionat, de persoane diferite (care pot pleca din
unitate din motive diverse), nu se înregistrează nimic, partea de arhivă nu există sau
18
ce există este formată din documente inutile (şi care nu au fost utile la ceva); în
această situaţie orice încercare de optimizare, stabilirea unei strategii de dezvoltare,
stabilirea unor criterii de performanţă vor avea rezultate îndoielnice.
Un set de măsuri conţinute obligatoriu în regulament trebuie să se refere la modul de
acţiune în perioade de anormalitate; cazuri de inundaţii în localitate sau la obiectele
tehnologice ale sistemului, cazuri de cutremure etc. Prevederile vor fi formulate clar,
cu adresă precisă asupra persoanei responsabile, cu indicarea locurilor speciale de
păstrare a unor materiale suplimentare, de creare a unor rezerve speciale, de
coordonare cu organele ISU (Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă); este extrem de
important ca pe baza unor scenarii posibile să se stabilească modul de operare şi
rezervele necesare care vor trebui alocate. Măsurile stabilite vor fi însuşite practic
prin repetarea modului de acţiune.
În nici-un caz Regulamentul nu trebuie considerat ca o obligaţie ‘regulamentară’ ci
un document fundamental în controlul şi supravegherea funcţionării sistemului.

I-5 Organigrama instituţională

Partea vie a sistemului - personalul de exploatare - poate fi catalogată în două grupe:

personal direct implicat în exploatare (personal lucrativ) şi personal administrativ.
Separarea este pur formală deoarece se referă mai mult la chestiuni legate de
distribuţii de grupe de lucru, poziţie pe grila de salarizare etc. Personal lucrativ este şi
mecanicul de pompe dar şi personalul care se ocupă de testarea continuă a sistemului
SCADA. În mod corect tot personalul este implicat, în mod specific, în exploatarea
corectă a sistemului de alimentare/canalizare în vederea asigurării unui serviciu de
calitate. Eficienţa muncii este dată de peformanţele tehnologice ale sistemului şi se
reflectă cel mai uşor de vizualizat în numărul de reclamaţii făcute de beneficiarii apei
asupra calităţii serviciului; desigur că se poate forma şi un compartiment cu urmărirea
reclamaţiilor şi atenţie cu cât compartimentul este mai mare cu atât însemnează că
lucrurile merg mai prost în sistem. Recalamaţiile pot fi legate de lipsa apei
(presiunii), calitatea proastă a apei (tulbure, roşie, cu suspensii mari etc), înfundarea
canalizării, calitatea proastă a apei epurate etc. Conform legii toate reclamaţiile
trebuie să capete un răspuns. Este o problemă foarte complicată între ce se consideră
secret (şi care poate acoperi şi deficienţe de funcţionare, de necunoaştere sau
reavoinţă) şi ce este realmente secret sau nu este de circulaţie publică.
Forma efectivă a organigramei depinde de mărimea sistemului, de distribuţia lui în
spaţiu, de gradul de automatizare a supravegherii funcţionării şi de gradul de dotare
cu echipamente de intervenţie şi de gradul de descentralizare a operaţiunilor. Este de
asemenea important dacă furnizorul de servicii este subordonat direct beneficiarului
sau este legat de acesta de un contract de prestări servicii. În cazul în care exploatarea
se face printr-o unitate separată (contract de prestări de servicii) organigrama va fi la
dispoziţia unităţii economice care va dori să îşi eficientizeze la maximum costurile
de operare.

19
O problemă deosebită este cea legată de modul de realizare a intervenţiilor în sistem
pentru reparaţii, extinderi , aprovizionare etc.
Pot fi întâlnite două moduri extreme de lucru: (a) unitatea furnizoare de servicii îşi
asigură toate operaţiunile necesare funcţionării cu forţe proprii, în care caz
complexitatea organigramei poate fi foarte mare sau (b) o unitate care asigură numai
elementele de bază legate de conducerea procesului tehnologic şi toate celelalte
lucrări sunt comandate la unităţi specializate (de realizarea de noi branşamente, de
revizuirea contoarelor, de intervenţii pentru reparaţii etc); într-o economie generală
organizată, în care optimizarea funcţionării se face prin specializare eficientă (face
numai control de contoare dar o face bine şi are front de lucru, de exemplu;
construieşte numai branşamente şi are în consecinţă toată dotarea necesară etc);
specializarea trebuie să conducă la reducerea costurilor.
Modul de lucru între compartimentele/serviciile/unităţile componente ale
organigramei este specific şi ţine seama şi de alte criterii administrative.
Consiliul de administraţie, consiliul director etc format din reprezentanţi ai
furnizorului şi reprezentanţi din exterior, cu rol de coordonare generală şi verificarea
funcţionării, de stabilire a principalilor indicatori de performanţă, a strategiei de
dezvoltare, de obţinere a banilor pentru investiţii etc,
Nivelul/echipa de conducere formată din director/manager şi eventual adjuncţi
distribuiţi pe direcţii de lucru: economic, tehnic, de dezvoltare, de investiţii, de
cercetate, administrativ etc; rolul echipei este de conducere efectivă a unităţii sub
toate aspectele,
Compartimente/echipe/servicii distribuite pe grupe unitare de lucrări: contabilitate,
juridic, control calitate, aprovizionare, resurse umane, tehnic general, pregătire şi
derulare investiţii, facturare, exploatarea lucrărilor, pe obiecte amplasate geografic
sau legate tehnologic (captare şi tratare, pompare, transportul şi distribuţia apei,
reţeaua de canalizare, epurarea apei).
Echipe specializate pentru operaţiuni deosebite: detectarea pierderilor de apă,
supravegherea sistemului SCADA, avize pentru branşare/racordare, relaţii cu clienţii
etc; aceste echipe trebuie să devină independente în timp; la semnalarea unei
probleme vizualizează locul, constată, decide, remediază, raportează, stă în aşteptare;
se înţelege că are în dotare tot ce este necesar.
În principiu în configuraţia organigramei instituţionale pot exista următoarele tipuri
de nivele organizatorice, figura I-1.
Tot acest ansamblu trebuie legat printr-o reţea arborescentă din care să rezulte:
- Modul de conexiune şi poziţia în ansamblul organigramei;
- Modul de subordonare administrativă şi funcţională;
- Aria de cuprindere a problemelor;
- Zona de responsabilitate concretă.
Organigrama trebuie cunoscută de întregul personal implicat astfel încât modul de
lucru să fie direct şi fără “gâtuiri” sau circuite false. Nu trebuie uitat că orice
supradimensionare însemnează bani de salarii şi deci un spor de tarif; deci, tot ce nu
este necesar trebuie suprimat.

20
Este esenţial ca echipele/compartimentele să lucreze fără un control direct; din
regulament fiecare are sarcini precise şi acestea trebuie executate corect şi la timp
(fără prezenţa unui şef care să controleze efectuarea operaţiunii sau corectitudinii)
deoarece de buna lor execuţie decurge buna funcţionare a sistemului deci o folosire
raţională a resurselor. Problema autocontrolului în respectarea disciplinei tehnologice
este esenţială într-o funcţionare corectă.

Figura I-1 Organigrama instituţionlă a unei companii de apă

I-6 Indicatori de performanţă

I-6.1 Indicatori de exploatare curentă

Urmărirea rapidă a funcţionării sistemului se poate face prin cunoaşterea unor

indicatori de calitate.
Indicatorii de calitate trebuie să îndeplinească simultan mai multe condiţii:
• Să fie reprezentativi; să spună ceva concret despre sistem, şi să nu conducă la
confuzii;
• Să fie uşor de determinat şi să nu fie numeroşi;
• Să permită stabilirea condiţiilor generale de funcţionare; în spatele lor vor fi
instalate măsuri operative de lucru.

21
Din cauză că sistemele de gospodărire a apei în localitate sunt complexe şi numărul
indicatorilor de calitate este mare, IWA (International Water Association) a stabilit şi
publicat în anul 2000 / 1 / un set de peste 120 indicatori distribuiţi pe arii de aplicare.
Pentru o uşoară înţelegere aici vor fi menţionaţi indicatorii generali iar la prezentarea
obiectelor sistemului vor fi precizaţi indicatorii tehnologici specifici de peformanţă.
- Indicatori economici: tariful apei (lei/m3), consumul specific de energie
(kWh/m3), costul reactivilor (lei/m3), costul personalului (lei/m3 sau % din tarif
etc);
- Indicatori de calitate ai apei potabile ceruţi conform legii 458/2002 şi la
intervalele specificate;
- Indicatori pentru apa uzată epurată, conform NTPA 001;
- Indicatori de personal; numărul de personal pe lungime de reţea, cantitate de
apă, pe nivel de pregătire etc;
- Indicatori de dotare: număr de branşamente la 1000 loc. sau la km de reţea,
număr de racorduri de canalizare la 1000 loc., gradul de contorizare (%);
- Indicatori de eficienţă: mărimea pierderii de apă, gradul de epurare, numărul de
reclamaţii, numărul de avarii, numărul cazurilor de neconformitate etc.
Aceşti indicatori de peformanţă pot ajuta la stabilrea modului concret de funcţionare
dar şi pentru comparaţie directă între unităţi de profil; dacă un furnizor de apă declară
că pierde 40% din apa captată este limpede că ceva trebuie făcut. Totodată la o
comparaţie cu altă unitate la care pierderile sunt de numai 25% arată că se poate face
ceva. Cea mai performantă unitate de distribuţie a apei a fost întâlnită în Germania
unde pierderea de apă era de 5%, comparativ cu sistemele din Romania unde
pierderea medie de apă este de cca 35%.

I-6.2 Indicatori de evaluare a performanţelor unui sistem de alimentare cu

apă şi canalizare

Urmare a activităţii coerente desfăşurate de IWA (International Water Association),

la care şi organizaţia specifică din ţara noastră ARA (Asociaţia Română a Apei) este
membru s-a constatat că din cauza condiţiilor foarte particulare care concură la
alcătuirea sistemelor de alimentare cu apă, mai ales, este greu de făcut o comparaţie
corectă între diferitele sisteme. Au fost căutaţi indicatori de calitate, de componenţă
complexă, care să permită o asftel de comparaţie. Printre cei mai dezvoltaţi şi în tara
noastra pot fi mentionati: NRW, ILI, ELI.
NRW- Non Revenue Water- apa care nu aduce venituri, reprezintă cantitatea de apă
care deşi furnizată nu este regăsită în contabilitate ca având valoarea recuperată. Se
calculează ca raportul dintre cantitatea de apă vândută şi încasată şi cantitatea totală
de apă introdusă în sistem; deşi unele cantităţi de apă sunt într-o poziţie discutabilă
indicatorul permite o apreciere generală asupra eficienţei funcţionării sistemului;
valorile se înscriu între limitele 40-70%.
ILI - Infrastructure Leakage Index- reprezintă un mod de măsurare a eficienţei
reţelei de distribuţie. Este calculabil ca raportul dintre CARL (cantitatea totală de apă

22
pierdută din sistem măsurată sau estimată anual) şi UARL (cantitatea de apă care se
pierde din reţea dacă se aplică măsurile cele mai bune de realizare şi exploatare;
realizarea unei reţele perfect etanşe nu se poate face din motive practice – ar costa
foarte mult, nejustificat de mult). Valorile curente depind de mulţi factori şi se poate
aprecia că: un sistem este bun dacă are un indice ILI sub valoarea 2, un sistem este
acceptabil daca valoarea este sub 5 şi are nevoie de interventii la valori mai mari
(sunt sisteme la care ILI are valoarea peste 100).
ELI - Economic Infrastructure Leakage – este echivalentul lui ILI dar exprimat în
valori băneşti; s-a constatat că numai cunoaşterea valorii ILI nu este suficientă; este
bine de ştiut valoarea ILI dar şi cât costă de fapt valoarea pentru care trebuie optat.
Poate fi evaluat dar ceva mai greu deoarece necesită o bună evidenţă a cheltuielilor
pentru controlul pierderilor de apă (leakage).
Lista indicatorilor de performanţă este deschisă şi pot fi propuşi indicatori locali care
să fie foarte semnificativi pentru sistemul respectiv.

I-6.3 Riscuri în exploatarea sistemelor de alimentare cu apă şi sistemelor de

canalizare

Riscurile în exploatarea sistemelor de gospodărire a apei sunt riscuri normale şi

riscuri datorate firii omeneşti foarte controversate (din cauza de boală, de calicie, din
cauza urii, din motive religioase etc oamenii pot încerca să provoace pagube
semenilor lor).
Riscurile normale ale sistemului au cauze naturale insuficent cunoscute sau apreciate
de către operator; ele pot fi:
- Lipsa cunoaşterii în mare detaliu a calităţii apei care intră în sistem;
- Necunoaşterea fenomenelor naturale ca intensitate şi periodicitate de producere
(viituri din cauza ploilor abundente, modificarea continuă a calităţii suprafeţei
pământului şi deci a condiţiilor de colectare a apei, modificare a substanţelor
chimice cu care omul lucrează pe suprafaţa terenului - agricultură modernă,
lipsa controlului modului de depozitare a deşeurilor etc);
- Variabilitatea mare a fenomenelor naturale ajungând până la fenomene extreme
(secetă, inundaţii etc);
- Lipsa de capacitate de control a omului pentru urmărirea unei mulţimi de
parametri care intră în funcţionarea sistemului; chiar dacă acum au apărut
posibilităţi tehnice de măsurare a acestor parametri câteodată mulţimea
valorilor măsurate coordonată cu lipsa unor corelaţii simple fac greu de abordat
urmărirea unor procese tehnologice (tratarea apei în vederea potabilizării,
epurarea biologică a apelor uzate etc),
Toate acestea fac ca de multe ori calitatea apei furnizate/epurate, economicitatea
exploatării, lipsa de apă etc să producă necazuri consumatorilor; este un risc care însă
nu poate fi ridicat deoarece în acest caz utilizatorul poate protesta activ sau pasiv (nu
plăteşte contravaloarea serviciului prost făcut); de aici încep multe necazuri.

23
Accidente indirecte pot afecta siguranţa sistemului; un caz relativ recent este cel al
distrugerii unui batal de slam de la o exploatare de aur din zona Baia Mare;
concentraţia de cianuri eliberate în apa râului au condus la deteriorarea calităţii apei
râului Someş, Tisa, Dunăre pe o perioadă de peste o săptămână; localităţi precum
Calarasiul au rămas fără apă, lucru extrem de complicat pentu o populaţie cazată în
blocuri şi în care peste 20% sunt copii.
Trebuie evaluată şi posibilitatea lipsei apei potabile, de exemplu, în caz de catastrofă
naturală (inundaţii, cutremure). Un exemplu la scară mare este nenorocirea produsă
de cutremur în Haiti: au murit peste 230000 oameni iar epidemia de holeră declanşată
a dus la peste 3500 decese şi cca 200000 îmbolnăviri; lupta este foarte grea din cauza
lipsei apei de calitate ale cărei instalaţii au fost distruse.
Există însă şi riscuri greu de apreciat şi mai greu de combătut; sunt acele riscuri date
de oameni care vor să facă un rău comunităţii; s-a ajuns până la folosirea apei ca
instrument de luptă contra adversarului prin lipsirea acestuia de apă, deteriorarea
calităţii în vederea producerii de panică (apa nu este bună de utilizat) etc.
Combaterea unui asemenea fenomen are de fapt o singură soluţie; vigilenţa comună a
beneficiarilor apei. Sistemele sunt desfăşurate uneori pe zeci sau sute de km; este
greu de urmărit ce se întâmplă în fiecare secundă. Supravegherea colectivă are şanse
mult mai mari. Pentru aceasta locuitorii trebuie să fie instruiţi şi să fie responsabili cu
sănătatea lor.

I-6.4 Arhiva tehnică

Fie prin caietul de sarcini fie în mod deliberat operatorul trebuie să realizeze o arhivă
tehnică. Arhiva constituie baza documentară de sprijin în realizarea tuturor acţiunilor
necesare pentru funcţionarea în bune condiţiuni a serviciului.
În principiu arhiva trebuie să cuprindă:
 Cartea constructiei;
 Regulamentul de exploatare;
 Toate documentele folosite în perioada de construcţie sau de recepţie;
 Toate documentele rezultate în urma acţiunilor de dezvoltare, funcţionare,
modificare a unora dintre obiectele sistemului ca alcătuire fizică sau ca mod de
funcţionare;
 Elemente privind costurile de remediere etc.
Este important ca în această arhivă să se umble cu grijă în vederea păstrării
documentaţiei în timp (sunt unităţi de exploatare din ţară care au încă proiectele de
execuţie după trecerea a peste 100 ani după cum şi alte unităţi unde nu se poate găsi
niciun document valabil legat de proiectul executat).
Folosirea documentelor trebuie stabilită prin Regulament. Modul de completare a
elementelor arhivei vor trebui stabilite periodic; folosirea mijloacelor electronice de
păstrare poate fi o soluţie de folosit dar dotarea cu echipamente trebuie să fie
adecvată şi disponibile după un anume protocol.
Spaţiul pentru păstrarea arhivei trebuie să fie adecvat mărimii şi importanţei acesteia.

24
 I-6.5 Implicarea consumatorului în exploatarea lucrărilor sistemelor

Implicarea consumatorului în exploatarea lucrărilor se poate manifesta pozitiv sau

negativ în următoarele aspecte:
Plata tarifului apei, ca o contravaloare a serviciului făcut de furnizorul de apă; în
acest fel furnizorul îşi poate desfăşura activitatea în mod continuu şi fără restricţii;
lipsa plăţii conduce la dificultăţi care se pot solda chiar cu închiderea serviciului;
desigur că tariful trebuie să fie justificat şi suportabil,
Folosirea raţională a apei (nu cu restricţii); în acest fel lucrările sunt solicitate la
minimum şi costurile vor fi mai mici; suprasolicitarea poate duce la costuri mari şi
retricţii în funcţionare; aşa de exeplu dacă locuitorii vor arunca în apa de canalizare
substanţe periculoase epurarea va costa foarte mult sau vor trebui plătite penalizări
pentru depăşirea valorii parametrilor de calitate în afara normei stabilite; nici această
penalizare nu elimină necazurile consumatorilor de apa prost epurată (nu trebuie să
uităm animalele care trăiesc în stare liberă), captările de apă din aval etc.
Lipsa de înţelegere în funcţionarea sistemelor prin acordarea de suprafeţe de teren
necesare pentru protecţia sanitară; uneori costurile sunt foarte ridicate, fapt care se
răsfrânge asupra investiţiei sau costurilor de operare, sau în greutăţi în remediera
avariilor (sunt foare multe conducte/canale care au rămas pe terenuri private);
intervenţia la remediere se poate lovi de tot felul de motive invocate etc.

I-6.6 Organizarea accesului în incinta sistemului de alimentare cu apă

Vizitarea obiectelor tehnologice ale sistemului de alimentare cu apă poate fi făcută în

mai multe scopuri:
• În scopul învăţării; grupuri organizate de elevi şi studenţi (în unele cazuri chiar
vizitatori din afara localităţii) vor să vadă cum funcţionează sistemul/obiectul
respectiv; cele mai vizitate obiecte sunt cele uşor accesibile (staţia de pompare,
staţia de tratare, staţia de epurare );
• În scopul constatării de către consumatori a performanţelor sistemului; pentru
întărirea legăturii dintre furnizorul de apă şi consumator, acesta poate cere să
vadă cum sunt utilizaţi banii pe care îi dă pentru apă (securitatea obiectelor,
calitatea apei furnizate, complexitatea lucrărilor, curăţenia în zonele de
protecţie sanitară etc);
• Vizite organizate de furnizor în vederea cunoaşterii performanţelor sistemului,
a preocupărilor pentru respectarea cerinţelor de calitate, a unor tehnologii
speciale care sunt aplicate, pentru asigurarea înţelegerii unor aspecte de
comportament a cetăţenilor care produc dificultăţi în funcţionare, pentru
demonstrarea faptului că sistemul are nevoie de retehnologizare, pentru
reclamă tehnică şi comercială etc.

25
Modul de acces în incinta obiectelor sistemului trebuie să constituie un capitol din
Regulament. În acest capitol trebuie prevăzute clar condiţiile de vizitare, modul de
autorizare şi echipamentul de protecţia muncii. Ideea de bază este că se intră intr-o
zonă restrictivă (de protecţie sanitară), unde trebuie asigurată calitatea apei potabile;
drept urmare vor trebui respectate condiţii care nu deranjează funcţionalitatea
instalaţiilor şi nu pericliteză siguranţa vizitatorului. O problemă deosebită o poate
constitui vizitarea lucrărilor de către studenţi sau personal tehnic care doreşte să
cunoască lucrările în perioada de execuţie sau de realizare a lucrărilor de reabilitare;
în acest caz accesul va fi permis numai după efectuarea unui instructaj de protecţia
muncii similar personalului de bază şi având echipament de protecţie adecvat; nici-o
persoană nu va intra fără o fişă de instructaj de protecţia muncii.

Trebuie bine înţeles ca pe durata vizitei în incinta obiectului tehnologic al sistemului

personalul de exploatare este deplin responsabil cu vizitatorul; dacă nu -i poate
asigura condiţii de vizită adecvate mai bine nu îi permite accesul.
Regulile generale de comportament pentru vizitatori sunt (fără a fi limitative):
- Vizita este coordonată de o persoană desemnată drept ghid; ghidul răspunde de
grup pe perioada vizitei;
- Se vizitează numai traseul aprobat; nu este permisă abaterea decât în condiţii
cu totul speciale care se aprobă pe loc;
- Înaintea vizitei la lucrare se va face o prezentare teoretică asupra lucrarilor,
folosind fotografii, planşe, scheme, filme etc astfel încât să fie înţeleasă
tehnologia şi menţionate riscurile de accident;
- În spaţiile unde se lucrează cu reactivi (clor în special) vizita se face în grupuri
mici şi după o verificare prealabilă a mediului;
- Nu se aprobă nici o manevră din curiozitate, entuziasm rău înţeles, mai ales în
cazul obiectelor cu funcţionare automată;
- Nu se va intra în spaţii subterane decât în cazuri speciale şi după ce personalul
verifică dacă nu sunt riscuri;
- Accesul pe spaţiile în care circulă vehicule va fi făcută sub control şi fără a
împiedica funcţionarea continuă a sistemului;
- În spaţiile cu zgomot excesiv nu se intră decât cu mijloace de protecţie a
auzului;
- Circulaţia pe spaţii înguste (pasarele, scări la înălţime etc) se va face fără
glume proaste şi fără îmbulzeală;
- Pe traseul de vizitat nu vor fi lucrări instabile (capace rău centrate, capace
corodate, scări insuficient rezemate, linii de energie rău aşezate sau rău izolate
etc);
- Accesul la maşini care au vizibil piese în mişcare vor fi prevăzute cu bariere de
protecţie;
- În zonele cu risc de incendiu (reactivi pulbere etc) se interzice folosirea
focului, fumatului etc;
- Nu se permite accesul în spaţii unde deasupra se lucrează;

26
 - În spaţii unde pot fi produse intoxicaţii vor exista restricţii sau mijloace de
prim ajutor puse în stare de funcţiune;
- Fişa de protecţia muncii, sau foaia colectivă de instructaj va fi semnată de
fiecare vizitator.
Măsurile de supraveghere vor fi comunicate vizitatorilor, nu vor fi aplicate agresiv
dar se va cere o respectare fermă a elementelor de protecţie.

27
28
 Capitolul II
Exploatarea lucrărilor de captare a apei

II-1 Captări din apa subterană

Pentru reamintirea rolului şi componentei obiectului se poate vedea figura II.0.

Captarea este obiectul care asigură preluarea apei din sursa naturală şi intrarea ei în
sistemul de alimentare cu apă. Rezultă că lucrările de captare sunt specifice tipului de
sursă. Se reaminteşte că sunt două tipuri de surse de apă: surse subterane (posibile
de captat prin puţuri, drenuri şi izvoare) şi surse de suprafaţă, râuri, lacuri, fluviul
Dunăre.

Figura II-0 Alcătuirea generală a sistemului de alimentare cu apă

a m. Bucureşti

29
 II-1.1 Captarea cu puţuri

II-1.1.1 Alcătuirea captării cu puţuri

Captarea cu puţuri este alcătuită din puţurile propriu-zise, realizate prin metoda
forajului (există şi captări cu puţuri săpate), sistemul de preluare a apei din puţuri,
sistemul de colectare şi transport a apei captate şi sistemul de protecţie sanitară.
Elementele componente ale captării cu puţuri sunt date în figurile II-1ª, II-1b şi II-1c,
iar aspectele detaliate ale acestora pot fi consultate în bibliografia tehnică
/3,4,5,6,7,11,13 /.

Figura II-1a Captare cu puţuri. Vedere în plan

Figura II-1b Captare cu puţuri. Sisteme de colectare a apei

30
 Figura II-1c Alcătuirea constructivă a unui puţ forat şi tipuri de coloane filtrante

II-1.1.2 Exploatarea captărilor cu puţuri

Deoarece majoritatea covârşitoare a captărilor cu puţuri funcţionează având în dotare

puţuri forate precizările de mai jos vor fi făcute pentru acest tip de lucrări. Pentru
captările cu puţuri săpate măsurile vor putea fi deduse din interpolarea celor
prezentate la care vor fi adăugate unele secvenţe specifice.
La exploatarea captărilor cu puţuri esenţiale sunt cele două faze precedente punerii în
funcţiune:
• Corectitudinea execuţiei puţurilor; totdeauna puţurile trebuie să fie executate
de untităţi de specialitate,
• Corectitudinea operaţiunilor de recepţie care cuprind şi testarea finală a
puţurilor.

Recepţia puţurilor ar trebui să cuprindă:

• Verificarea că la execuţie coroana de pietriş este corect realizată; prevederea de
coroană de pietriş unică pentru strate succesive de material permeabil face ca
să nu se poată exploata uşor captarea; stratul cel mai “slab” va impune condiţii

31
 severe de exploatare (viteza de neînnisipare) şi o deteriorare a calităţii apei în
puţ este “uşor de asigurat”.
• Verificarea modului în care s-a făcut deznisiparea; dacă aceasta nu este corect
efectuată, este de preferat să fie refăcută, mai ales dacă între recepţia puţului şi
punerea lui în funcţiune a trecut mai mult de 6 luni,
• O deznisipare incorect/prost făcută are cel puţin trei implicaţii majore:
⇒ periclitează integritatea funcţionării pompei (pompele de regulă
lucrează la 3000 rpm iar prezenţa nisipului face ca rotorul pompei să
fie repede distrus;
⇒ nisipul scos din puţ ajunge în rezervor şi reţeaua de distribuţie,
producând dificultăţi la consumator;
⇒ antrenarea nisipului va conduce la deranjarea stratelor de sol din
stratul acvifer (volumul de nisip evacuat trebuie să fie înlocuit cu
material din strat; în felul acesta se poate constata că pământul se
prăbuşeşte lângă puţ, (vezi fig. II-2); acelaşi fenomen se întâmplă şi
la supraexploatarea stratului acvifer.

Figura II-2 Vedere asupra solului prăbuşit din cauza scoaterii nisipului de lângă puţ.

• Punerea în funcţiune a pompei din puţ (după ce sunt verificate circuitele de apă
până la rezervorul de înmagazinare); controlul funcţionării pompei prin
verificarea parametrilor de funcţionare (debit, înălţime de pompare, denivelare,
consum de energie, calitatea apei- turbiditate, prezenţa nisipului în apă);
• Compararea parametrilor de funcţionare cu parametrii prevăzuţi pentru puţ şi
cei ai pompei cu care puţul este echipat; reglajul este necesar; dacă se constată
că debitul pompei este mai mare decât debitul optim de exploatare al puţului
atunci se va manevra prin închiderea vanei existente pe conducta de refulare a
pompei cu scopul de a realiza valoarea debitului optim de exploatare al
puţului;
32
 • Aşezarea corectă a pompei în puţ (sub nivelul hidrodinamic minim) cu cel
puţin 1,5 m;
• Verificarea tuturor măsurilor care concură la buna funcţionare a captării:
existenţa zonei de protecţie sanitară, starea gardului care delimitează perimetrul
de regim sever, existenţa unei linii electrice definitive, existenţa drumului
definitiv pentru exploatare, existenţa sistemului de control a funcţionării,
SCADA (dacă aceasta a fost prevăzut), instruirea personalului destinat
exploatării, autorizaţia de funcţionare a captării;
• Toate aceste documente vor trebui incluse în cartea tehnică;
• Când toate lucrările sunt complete şi se obţine avizul de funcţionare din partea
autorităţii de gospodărirea apelor şi a autorităţii sanitare captarea poate fi pusă
în funcţiune.

Punerea în funcţiune a captării se va face urmărind o succesiune de operaţiuni

precum cele menţionate mai jos (chiar la punerea în funcţiune parţială ordinea va fi
respectată):
• Există recepţia provizorie facută şi toate lucrările sunt în ordine;
• Există aviz de funcţionare al autorităţii sanitare;
• Toate lucrările prin care apa ajunge la beneficiar sunt în ordine;
• Înregistratarea tuturor datelor de bază necesare în supravegherea funcţionării:
debitul pentru fiecare puţ în parte, denivelarea în fiecare puţ, consumul de
energie pe fiecare puţ, presiunea totală pe refulare, calitatea apei extrase (se
poate face câte o determinare pentru fiecare puţ şi pentru apa total furnizată);
• Înfiinţarea jurnalului de operaţiuni (un registru în care vor fi notate
sistematic toate operaţiunile efectuate la captare); jurnalul este parte integrantă
a cărţii construcţiei;
• Decizie asupra modului de funcţionare a captării: toate puţurile funcţionează cu
debit redus sau puţurile de rezervă sunt “în rezervă”; care sunt acele puţuri şi
care este planul “de rotire” în vederea menţinerii în funcţiune a tuturor
puţurilor, există sau trebuie făcut;
• În acest moment se poate spune că lucrarea de captare începe să funcţioneze;
• Atunci când captarea este executată pentru un debit mai mare, momentan,
decât cel necesar se va decide care puţuri vor fi funcţionale;
• Sunt cazuri în care, în mod raţional, două strate suprapuse au fost captate
separat dar din motive de economie capetele puţurilor - casca puţului- (sunt
două puţuri separate) au fost amplasate în acelaţi cămin. Lucrările vor fi
realizate ca pentru două puţuri separate, în mod specific.

Exploatarea captării cu puţuri presupune realizarea periodică a următoarelor tipuri

de operaţiuni (şi altele dacă este redus gradul de cunoaştere asupra stratului acvifer şi
lucrărilor executate):
• Inspecţia lunară a captărilor care nu au personal permanent (sau sunt situate în
amplasamente izolate); în acest interval se verifică funcţionarea prin sistemul

33
 de control automat iar intervenţia se poate face imediat ce a fost semnalată o
dereglare; sistemele de control antiefracţie vor fi bine verificate pentru a
asigura funcţionarea lor continuă; captarea trebuie ferită de vandalism;
• Revizia fiecărui puţ, de regulă anual, înainte de venirea iernii;
• Reparaţii curente, semestrial sau ori de câte ori se constată deficienţe care au
tendinţa să se extindă sau consecinţele lor pot deveni importante;
Inspecţia periodică cuprinde cel puţin următoarele operaţiuni:
o Verificarea integrităţii lucrărilor;
o Verificarea parametrilor de funcţionare acolo unde nu există sistem de
control automat;
o Verificarea stării fizice a zonei perimetrului de regim sever;
o Verificarea stării de folosire a suprafeţei de restricţie şi semnalarea
imediată a oricăror încălcări ale convenţiei de cooperare cu vecinii;
o Certificarea funcţionării echipamentelor care trebuie să fie funcţionale în
caz de necesitate (vane, capace, uşi etc); manevre scurte autorizate;
o Toate constatările se notează în jurnalul lucrărilor şi concluziile se
raportează nivelului de decizie; rezultatul deciziei se notează în jurnal:
ce s-a decis, dece s-a decis, cine a decis, cine este însărcinat cu realizarea
lucrărilor necesare; după realizarea lucrărilor se verifică în detaliu
consecinţele;
o După inundaţii accidentale şi mai ales după cutremure trebuie făcută o
inspecţie completă şi detaliată a puţurilor; după cutremurul din 1977 cca
¾ din puţurile captării Breasta-Craiova au fost distruse prin ruperea
coloanei de filtru; (coloanele erau din PVC deoarece apa avea fier); la
mişcarea neuniformă a stratelor de pământ coloanele au fost forfecate;
o În cazul apei cu materiale care se depun prin aerare (la intrarea în puţ) o
atenţie deosebită trebuie acordată şi echipamentelor de măsurat; se pot
încrusta/bloca, îşi pot modifica parametrii de funcţionare furnizând
indicaţii greşite sau blocând chiar funcţionarea puţului etc.

II-1.1.3 Lucrări specifice exploatării puţurilor

Oprirea şi pornirea pompelor din puţuri

Este cea mai obişnuită manevră care se poate face. Oprirea puţurilor se poate face
voit (când este necesar) sau accidental la întreruperea sursei de alimentare cu energie
pentru scurtă sau lungă durată. Se înţelege că oprirea este urmată de pornirea
aceloraşi pompe. Ca atare manevrele de pornire/oprire trebuie bine făcute din cauza
unor consecinţe importante care pot să apară.
Trebuie adăugat încă un element important legat de tipul şi gradul de protecţie al
pompelor cu care puţurile sunt dotate; la pompele noi protecţia este mai mare şi ele
pot fi mai bine exploatate, lăsând la o parte că sunt mult mai eficiente; la pompele
vechi pot fi şi cazuri în care randamentul este de sub 40% pe când la pompele noi,

34
bine aşezate în schema hidraulică, aceste randamente pot depăşi frecvent valori de
60-70%.
Oprirea voită a pompelor trebuie făcută prin închiderea progresivă a vanei de pe
refulare; când vana este închisă se poate opri pompa (deconecta motorul). Se verifică
şi buna funcţionare a clapetului de reţinere.
Pornirea pompei ar trebui să fie totdeauna voită şi nu automată; pentru protectia
motorului trebuie ca:
- Pornirea să se facă cu vana de pe refulare închisă; deschiderea vanei se va face
progresiv până când presiunea pe refulare (aceasta presupune că se poate
măsura presiunea) ajunge la presiunea de regim; o pornire cu vana de refulare
deschisă conduce la o valoare maximă a puterii absorbite de motorul de
antrenare al pompei, moment în care apare riscul arderii motorului pompei,
figura II-3;

Figura II-3 Demonstrarea faptului că pompa pornită cu vana de refulare deschisă

conduce la arderea motorului de antrenare

- Verificarea ca aducţiunea în care se pompează apa este plină cu apă; ori de câte
ori conducta este goală, dacă se porneşte cu vana deschisă, presiunea pe
refulare este foarte mică şi pompa tinde să absoarbă energie multă din reţea ca
urmare a situării punctului de funcţionare foarte jos pe curba caracteristică.
Reducerea puterii absorbite se face prin compensarea debitului prin închiderea
vanei şi debit aproape zero. Pompele noi au sisteme interne de protecţie contra
creşterii bruşte a temperaturii motorului (pompa se opreşte automat); atenţie la
ciclul pornire manuală şi oprire automată. În figura II-4 este dat un exemplu de
automatizare a funcţionării puţului şi de supraveghere automată a captării.

35
 Figura II-4 Elemente de automatizare a puţului şi schema electrică a tabloului de comandă

II-1.1.4 Verificarea parametrilor de funcţionare ai puţurilor

Dacă puţurile nu sunt echipate cu sistem de urmărire continuă (SCADA care poate
indica: starea de funcţionare a puţului, debitul pompat, denivelarea, energia
36
consumată, caracteristici calitative ale apei) atunci periodic se poate face o măsurare;
o atenţie deosebită va fi acordată puţurilor la care pompa este aşezată în dreptul
coloanei filtrante.
• Cel puţin lunar se măsoară debitul pompat şi denivelarea corespunzatoare;
valorile se compară cu valorile de referinţă stabilite la recepţia lucrării; la
schimbarea nivelului apei măsurat în forajele de observaţie sau după ploi
abundente şi de lungă durată, verificarea trebuie facuta;
• Măsurararea consumului de energie permite determinarea consumului specific
de energie (kWh/m3) şi compararea cu valoarea de referinţă; pentru orice
modificare trebuie analizată şi descoperită cauza; cauzele deduse trebuie
reţinute în vederea folosirii şi la alte puţuri;
• Verificarea debitului total captat şi deducerea influenţei între puţuri; în acest fel
pot fi scoase din funcţiune puţurile mai slab productive în vederea reducerii
influenţei asupra denivelării.

II-1.1.5 Deznisiparea

Este operaţiunea cea mai complicată şi mai des efectuată la o captare cu puţuri. Anual
sau când se constată că în apa puţului apare nisip, se procedează la verificarea
nisipului colectat în puţ. Sunt trei locuri unde nisipul se poate afla: a) nisipul deja
intrat în coloana puţului şi care este colectat în piesa de fund/decantor; b) nisip care
intră continuu prin coloana de filtru; c) nisip care se blochează mecanic la peretele
puţului mărind denivelarea în puţ; atenţie la valoarea reală a înălţimii de izvorâre.
a) Nisipul colectat în decantor se poate constata direct, dacă puţul nu este
foarte adânc (prin introducerea unei tije şi verificarea adâncimii libere), prin
experienţa precedentă (curăţirea preventiva a puţurilor foarte adanci - peste
100m), sau din deducţii indirecte.
b) Pentru verificarea faptului ca nisipul intră în coloană este suficient să fie
verificată calitatea apei extrase (sunt încă şi puţuri din care apa este extrasă
prin sifonare); pentru a vedea dacă şi pe unde intră nisipul se verifică
interiorul coloanei de filtru (ca şi al coloanei definitive) prin procedeul cu
camera de luat vederi (CCTV); se poate obţine o imagine imediată şi un
document care se introduce în arhivă, prin care se poate deduce dacă filtrul
este rupt, etanşarea deteriorată, coloana papuşată (turtită din cauza presiunii
neuniforme a pământului), coloana ruptă, coloana blocată cu depuneri
minerale, feruginoase etc. În figura II-5 sunt date o vedere asupra unei
coloane corodate precum şi o vedere generală a interiorului unui puţ. O
asemenea vedere poate conduce la decizia de remediere a puţului sau
abandonarea lui. De regulă o coloană de filtru deteriorată nu se poate
remedia. Sunt cazuri în care pot fi imaginate soluţii : (a) dacă de la început
s-a presupus că se poate întampla aşa ceva (coloane de material plastic rupte
din cauza cutremurului- cazul captării Breasta-Craiova) se poate adopta o
coloană cu diametru mai mare în ipoteza că în interior se poate introduce o
37
 coloană cu diametrul mai mic; dacă avariile nu sunt foarte mari se poate
reduce debitul puţului prin închiderea vanei de pe conducta de refulare sau
schimbarea pompei; puţul cu probleme trebuie supravegheat în permanenţă
şi folosit în perioadele de vârf ale cerinţei de apă.
c) Nisipul adus de curentul de apă din strat, nisip fin, se acumulează în timp
lângă peretele puţului formând punţi rezistente; produce o rezistenţă mare la
curgerea apei fapt care creşte denivelarea sau reduce debitul; în unele cazuri
prin opriri scurte ale pompei se distrug punţile produse dar în alte cazuri
trebuie făcută deznisiparea puţului.

a) b)

c)
Figura II-5 Vederea interioră a unei coloane de puţ; a) colmatată; b) regenerată prin deznisipare;
c) tipuri de coloane de filtru

Operaţiunea de deznisipare se poate face cu o pompă de epuisment, specializată

(pompa Mamouth), pompă care nu are piese în mişcare şi deci nu poate fi avariată din
cauza nisipului sau cu pompa de construcţie specială (pompa de mină, realizată din
materiale care să reziste la transportul nisipului); aceasta din urmă soluţie se aplică
numai în cazuri speciale: pompa trimite apa nu în rezervorul final (la cota ridicată) ci
38
în bazin tampon la suprafaţa terenului la captare; pe baza diferenţei de înălţime de
pompare se poate spori debitul şi în acest fel se poate creşte viteza de intrare în puţ în
vederea spălării nisipului de lângă peretele puţului; prin pompări repetate (cu
întreruperi pentru distrugerea eventualelor punţi de pietriş/nisip realizate în spatele
orificiilor coloanei de filtru) se poate evacua tot nisipul fin în vederea protejării
calităţii apei. Atentie: dacă la revenirea la debitul normal se constată că nisipul este
încă prezent însemnează că: a) se captează şi un strat de nisip fin (ar trebui abandonat
prin blocare); b) coloana este ruptă (trebuie inspectată cu CCTV şi decisă o soluţie, c)
coroana de pietriş a fost deteriorată şi dacă nu se poate găsi un debit mai mic la care
nisipul dispare (nu mai este antrenat din strat) puţul trebuie abandonat.
Construcţia şi condiţia de funcţionare a pompelor Mamouth este indicată în figura
II-6 şi este reprezentată de raportul supraunitar al adâncimii de scufundare al pompei
sub apă H 2 faţă de înălţimea de ridicare a apei de la nivelul dinamic al acesteia în
H2
foraj H 1 . >1
H1
Deznisiparea corectă se face cu pompa cu aer comprimat, figura II-6; aceasta
presupune scoaterea puţului din funcţiune (prin izolare cu vana de control),
demontarea pompei (se poate verifica în atelier sau se schimbă dacă eficienţa ei este
scăzută) şi instalarea pompei mamut.

1-coloana filtrantă; 2-compresor de aer;

3-recipient de aer comprimat;
4-conducta pentru aer comprimat;
5-camera de amestec;
6-conductă pentru emulsie apă-aer;
7-recipient pentru măsurarea debitului de apă

Figura II-6 Instalaţia de deznisipare cu pompa Mamouth;

Pompa de deznisipare poate fi amplasată:

• în poziţie fixă, de regula în poziţia pompei uzual folosită la puţ, cu care ocazie
se poate deznisipa coloana puţului; se aplică numai la strate omogene şi cu o
granulozitate mare a materialului;

39
 • în poziţie variabilă când se pompează cu debit redus, prin baleiere, toată
coloana de filtru inclusiv piesa decantor; în toate cazurile se măsoară cantitatea
evacuată de nisip.
Dacă debitul puţului este mare (sau neraţional, nu există o pompă/compresor
adecvată) se poate face deznisiparea folosind o coloană suplimentară de lungime
mică ataşată la capătul conductei de refulare- un packer (un fel de sorb special); în
acest fel tot debitul este extras de pe o lungime mică de coloană (cca 1-1,5m) şi se
poate funcţiona cu un debit mai mic; prin modificarea succesivă a poziţiei se poate
“spăla” toată coloana; de regulă debitul pompat este cu 20-50% mai mare decât
debitul normal pompat; pentru fiecare treaptă de pompare se măsoară cantitatea de
nisip extras şi se elaborează o diagramă a conţintului specific, figura II-7.

Figura II-7 Grafic cu conţinutul specific de nisip în apa pompată la deznisipare şi modificarea curbei de
pompare ca urmare a îmbătrânirii puţului

Graficul poate servi la depistarea straturilor de nisip fin, la stabilirea zonelor unde
coroana de pietriş este în dificultate, coloana de filtru este ruptă (dacă nu s-a făcut o
“radiografie” prealabilă folosind tehnica CCTV).
După efectuarea deznisipării se reface curba de pompare a puţului cu aceeaşi pompă
mamut sau cu pompa normală cu care este echipat puţul; curba q= f(s) se compară cu
valoarea de referinţă şi se ataşează, ca valoare de referinţă pentru noua etapă de
funcţionare, la cartea construcţiei. Se poate verifica în timp efectul de îmbătrânire al
puţului (ca orice construcţie şi puţul îmbătrâneşte şi după un timp trebuie refăcut),
figura II-8.
Dacă apa captată se dezinfectează în rezervorul tampon atunci, cu avizul organelor
sanitare, se poate renunţa la dezinfectarea obligatorie după orice reparaţie a unui
obiect care vehiculează apă potabilă; dacă nu se obţine avizul, atunci după terminarea
deznisipării se procedeazăa la dezinfectare cu clor (din clor gazos, mai complicat, sau
folosind soluţie de hipoclorit de sodiu). Ca o justificare suplimentară se poate face şi
o dezinfectare a utilajului cu care se face deznisiparea.
40
Nota: 1) când se pompează un puţ cu debit sporit va fi urmarită valoarea denivelării
în puţurile vecine sau/şi în forajele de observaţie; 2) când valorile obţinute sunt total
diferite faţă de cele cu care se lucra în mod curent este raţional să se verifice, pe
modelul matematic existent, influenţta între puţuri, mărimea perimetrului de protecţie
sanitară sau riscul de poluare; 3) la o captare importantă este raţional ca deznisiparea
să fie realizată de către unităţi specializate, acestea vor prezenta în prealabil un plan
de lucru; 4) orice informaţie nouă ce poate fi obţinută trebuie reţinută, stocată şi
interpretată; 5) deznisiparea repetată poate duce la modificarea caracteristicilor
puţului (puţul imbătrâneşte); în figura II-8 este dat un grafic de variaţie a curbei
q=f(s) la pompări făcute în timp; se poate vedea variaţia formei curbei de pompare şi
tendinţa generala de scădere a debitului.

Figura II-8 Graficul curbei q= f(s) la un put pompat în SUA.

Modificarea curbei de pompare ca urmare a îmbătrânirii puţului

II-1.1.6 Deznisiparea prin pistonare

Au fost perioade lungi când lipsa metodelor moderne de deznisipare erau înlocuite de
mijloace adoptate; unul dintre aceste mijloace a fost probabil, deoarece încă se aplică
din cauza că este relativ simplu şi eficient, pistonarea; un piston, legat rigid de o
coloană de acţionare era mişcat rapid pe curse scurte, în sus şi în jos; undele de
presiune rezultate erau în măsură să disloce nisipul dintre fante şi din spatele fantelor
(mai ales la puţurile fără coroana de pietriş, să îl absoarbă în puţ ca ulterior să fie scos
cu pompa de epuisment (mamut).

41
 II-1.1.7 Deblocarea coloanei de filtru folosind reactivi

Încă din faza studiilor hidrogeologie se ştie că în apa subterană pot exista compuşi
chimici care în contact cu aerul atmosferic pot precipita ducând la încrustarea
coloanei. Au fost cazuri când în mai puţin de doi ani coloana puţului s-a colmatat
complet şi puţurile au fost abandonate din cauza blocării sitei cu care era acoperită
coloana de filtru (în acea perioadă nu se practica tehnica folosirii coroanei de pietriş
şi pentru că golurile din coloană erau mari aceasta se acoperea cu o sită metalică).
Produsele de precipitaţie se pot depune pe coloană, în orificii, în coroana de material
filtrant ducând în timp la blocarea puţului. Acest lucru se vede prin scăderea debitului
puţului (concomitent cu creşterea denivelării); când scăderea este semnificativă se
opreşte puţul pentru ca să se protejeze pompa (se poate arde motorul). Dacă s-a decis
folosirea stratului acvifer (cunoscând riscul de producere a depunerilor) însemnează
că automat s-a gandit şi la o solutie de dezincrustare. Deblocarea se poate face cu
mijloace chimice (dizolvarea materialului stratului şi eliminarea lui prin evacuarea
cu apă) sau cu mijloace mecanice (frecarea coloanei în interior cu o perie adecvată
urmată de spălare) sau hidraulic - astăzi posibil - folosind un jet foarte puternic de
apă 100-500 bari cu care de dislocă stratul de depozit. Este important de luat în
considerare acest lucru deoarece funcţie de metoda de dezincrustare trebuie aleasă
coloana de filtru ( folosirea reactivilor poate distruge coloana prin coroziune (pot fi
folosiţi inhibitori), folosirea metodelor mecanice poate rupe coloana, folosirea
presiunii poate duce la distrugerea/mărirea orificiilor colanei etc).
Dezincrustarea chimică a fost mai des folosită, prin acidularea apei în vederea
dizolvării materialului de blocare, astfel:
 În cazul apei cu bicarbonat, acesta se precipită prin aerare
Ca ( H CO 3 ) 2 >> Ca CO 3 + H 2 O,
Carbonatul se depune dar prin acidulare cu acid sulfuric, de exemplu (este mai
uşor de manipulat în stare concentrată – nu atacă oţelul neprotejat), după
reacţia
Ca CO 3 + H 2 SO 4 >>> Ca SO 4 +CO 2 + H 2 O
Sulfatul de calciu este solubil şi poate fi spălat cu apa.
 În cazul prezenţei fierului în apă (Fe (OH) 2 ), solubil, acesta se oxidează în
prezenţa aerului din apă şi devine hidroxid feric, (Fe (OH) 3 ), insolubil, care se
depune pe pereţi şi în coroana de pietriş; tratat cu acid poate deveni sulfat
feros, solubil, etc atenţie, de multe ori în mediul feruginos realizat pe coloana
se pot dezvolta şi bacterii feruginoase - filamentoase care accelerează procesul
de colmatare şi coroziune; blocarea ritmului de dezvoltare bacteriană este
complicat.
Fe (OH) 2 + H 2 SO 4 >> Fe SO 4 +2 H 2 O
Captarea cu puţuri săpate (1,5 m diametru) de la Mihoveni-Suceava a trebuit
abandonată deoarece barbacanele au fost total colmatate cu produse feruginoase şi
deblocarea lor nu a putut fi facută.

42
Aplicarea tehnologiei se poate face numai de unităţi specializate cu păstrarea unor
reguli severe de protecţie a muncii şi apei pompate de captarea în funcţiune; toate
piesele care pot veni în contact cu acidul trebuie să fie protejate în prealabil.
În cazul puţurilor forate în strate acvifere care conţin gaze agresive (CO 2 , H 2 S)
coloana trebuie verificată şi din cauza coroziunii accelerate care se poate instala;
prăbuşirea (colapsul) unei colane slabite de coroziune sub împingerea pământului
duce aproape întotdeauna la abandonarea puţului.

II-1.1.8 Deznisiparea folosind acţiuni pulsatorii/ de vibraţie/ultrasunete

Metodele mecanice şi chiar cele chimice pot fi periculoase pentru coloana filtrantă.
Au fost dezvoltate metode mai ‘blânde’ prin producerea de vibraţii (ultrasunete) sau
impulsuri. În figura II-9 este prezentat un sistem pe baza de impulsuri dezvoltat de
firma AQUANOVA. Parametrii de lucru sunt specifici; ca şi în cazul altor metode
aplicarea se face de firma specializată. Evacuarea apei ar trebui realizată cu o pompă
mamut pentru a evita deteriorarea pompei normale cu bucăţile rezultate din
depunerea de pe coloana. Efectul spălării ar trebui să treacă de perete dar nu se ştie
cum se vor comporta în timp aceste depuneri desprinse.

1- compresor sau butelii de aer comprimat

2 – generator electric
3 – troliu electric pentru furtun
4 – tablou de comandă
5 – trepied cu rolă de ghidare şi indicator de adâncime
6 – furtun pentru aer comprimat
7 – generator de impulsuri
8 – pompă submersibilă
9 – tub filtrant cu umplutură de pietriş
10 – strat permeabil

Figura II-9 Deznisiparea puţurilor. Schema de lucru a sistemului AQUANOVA.

43
 II-1.1.9 Spălarea puţurilor cu jet de apă

Există şi tehnologia de spălare a puţurilor cu jet de apă de mare presiune (viteză),

similar cu spălarea conductelor/canalelor. Un cap mobil, cu jeturi multiple este
„plimbat” în lungul coloanei de filtru; urmează evacuarea depunerilor dislocate;
trebuie mare atenţie la coloanele cu fante mari deoarece jetul de prea mare viteză
poate disloca şi pietrişul din spatele coloanei de filtru; de asemenea presiunea de
injecţie trebuie bine controlată, prin experienţă.
Abandonarea unui puţ implică obligatoriu blocarea (betonarea) puţului în vederea
impiedicării impurificării ulterioare a stratului acvifer.
Se reaminteşte că este important ca metodele de reabilitare a lucrărilor să fie
stabilite prin proiectul iniţial; în faza ulterioară se poate ajunge la un cost mult mai
mare; desigur că tehnologia progresează.

II-1.1.10 Verificarea zonei de protecţie sanitară

Lunar sau mai des, după cum este stabilit în regulament, se inspectează zona de
protecţie sanitară. Inspecţiile vor fi mai dese la captările din stratul freatic deoarece
este mai vulnerabil. Se verifică starea gardului de protecţie, starea suprafeţei, apariţia
zonelor de băltire (vor fi drenate şi nivelate), curgerea apei catre zona exterioară. Se
va inspecta starea suprafeţei zonei de restricţie cu iniţierea de măsuri, dacă se constată
nereguli (depozite de îngraşăminte, depozite de gunoaie, construcţii ilegale etc).

II-1.1.11 Indicatori de performanţă

- Indicele de folosire a captării (raportul dintre debitul efectiv pompat şi debitul

estimat/proiectat), %
- Debitiul specific al fiecărui puţ, Q în l/s, sau q în l/s.m,
- Consumul specific de energie, kWh/m3 ,
- Durata de funcţionare a puţului, zile/luni,
- Parametrul cel mai sensibil de calitate a apei.

II-1.2 Captarea cu dren

Deşi astăzi se mai construiesc relativ puţine captări cu dren şi acestea de mică
importanţă, exploatarea celor existente, unele cu peste 50 ani vechime este
importantă. Cel mai vechi dren, încă funcţional, este drenul de la Babele, care asigură
întreaga cantitate de apă potabilă pentru oraşul Odobeşti şi o parte pentru m. Focşani
de peste 100 ani (debitul nu mai este suficient pentru Focşani, aşa că oraşul are acum
suplimentat debitul din captarea cu puţuri Suraia, care a devenit sursa principală).
Ca şi la puţuri o captare cu dren bine executată poate avea o viaţă activă foarte
lungă (unele dintre cele mai vechi captări din ţară - Bucecea-Botoşani, Babele-
44
Focşani, Gioroc-Craiova, Timişeşti, Luduş etc se apropie de 100 ani şi sunt cel puţin
parţial în funcţiune).
Elementele constructive ale captării (drenul propriu zis, puţul colector cu staţia de
pompare şi zona de protecţie sanitară) sunt marcate în figura II-10. Unele drenuri nu
au staţie de pompare.

Figura II-10 Elementele captarii cu dren; a) vedere în plan, b)sectiune longitudinala

II-1.2.1 Refacerea filtrului invers

Elementul cel mai important în funcţionarea drenului este filtrul invers. De aceea este
importantă verificarea lui periodică. În momentul în care apa captată în dren are nisip
însemnează că filtrul invers a fost deteriorat deoarece nu a fost bine făcut de la
început (curgerea apei din strat spre dren este continuă şi aproximativ cu debit
constant). Se poate întampla ca la variaţia înălţimii apei în strat (este un strat freatic
aflat direct sub infuenţa precipitaţiilor) şi a debitului captat să apară unele probleme.
Refacerea filtrului invers se poate face astfel (drenurile au de regulă secţiune
nevizitabilă cu excepţia drenului Timişeşti - pentru oraşul Iaşi - care este vizitabil pe
cei cca 4,5 km lungime, figura II-11):

45
 Figura II-11 Sectiune tip prin drenul Timişeşti

- se constată prezenţa nisipului în apă;

- se începe controlul calităţii apei din aval spre amonte din cămin în cămin;
- când la primul cămin se constată că apa este limpede, însemnează că între
căminul cu apă curată şi cel din aval este defecţiunea; până la începerea
lucrărilor de remediere se poate încerca funcţionarea cu un debit redus;
- se poate face o verificare cu sistemul CCTV;
- dacă avaria este în porţiunea amonte a drenului se reduce debitul pompat în
concordanţă cu lungimea activă a drenului; dacă nu sunt alte condiţii se poate
L'
lua prin proporţionalitate directă ( Q = Q dren ⋅ , unde L' este lungimea care va
'

L
rămâne activă după scoaterea din funcţiune a porţiunii cu defecţiunea
constatată); reglarea debitului se poate face cu vana de pe pompa activă
(eficienţa va fi scăzută);
- se blochează plecarea din caminul aval (pentru a păstra calitatea apei şi
funcţionalitatea drenului) cu un dop din material plastic, figura II-12;
- se sapă (cu epuisment continuu) în zona cu defecţiune şi se reface/face un filtru
invers adecvat;
- se pompează din căminul aval apa murdărită de lucrarea de săpătură şi se
reface circuitul integral (cu sau fără dezinfectare ca şi la deznisiparea
puţurilor); apa din epuisment va fi evacuată în afara zonei de protecţie
sanitară;
- se va lucra curat pentru a evita necesitatea dezinfectării apei după terminarea
lucrării;
- se scoate dopul de izolare şi se verifică turbiditatea apei.

46
 Figura II-12 Dop gonflabil pentru obturarea sectiunilor mari de canale,
conducte cu presiune mica

II-1.2.2 Verificarea debitului pompat

Funcţionarea drenului este direct influenţată de precipitaţiile din zonă; de aceea dacă
la elaborarea studiilor hidrogeologice nu au fost observaţii pe perioade lungi este
posibil ca în timp să apară ani cu ploi mai puţine; în acest caz funcţionarea drenului
poate fi afectată în două moduri: (a) o posibilă creştere a gradientului la limita
filtrului invers care combinată cu slaba calitate a acestuia poate conduce la antrenarea
de nisip şi (b) funcţionarea deficitară a pompelor din puţul colector (nivelul scade din
cauza reducerii debitului şi dacă motoarele pompelor nu au releu de protectie se pot
arde fapt care duce la necesitatea înlocuirii lor). De aici rezultă necesitatea verificării
lunare a nivelului apei în dren, în puţul colector şi în forajele de observaţie; când se
constată descreşteri continue trebuie reglat debitul pompelor (s-a ajuns, în unele
cazuri, până la îmbogăţirea artificială a stratului acvifer în vederea păstrării debitului
captării; cazul cel mai cunoscut este cel al drenului de la Luduş, abandonat în final).
Ca şi la puţuri în cazul unor perioade lungi de secetă, cu valori diferite pentru
parametrii hidrogeologici, este raţional să fie verificată mărimea zonei de protecţie
sanitară sau şi riscul de poluare.
În cazuri speciale (erori de proiectare, apariţia de surse de poluare în bazinul de
alimentare al stratului acvifer etc) este posibil să se colmateze barbacanele drenului.
În acest caz soluţiile aplicate pot fi spălarea cu reactivi (dacă depunerea este solubilă
şi materialul tubului de dren rezistă), curăţarea cu jet de apă sub presiune, folosind
căminele ca puncte de acces, etc. În cazuri complicate se poate ajunge la părăsirea
captării şi blocarea lucrărilor pentru ca să nu poată servi ca loc de impurificare
ulterioară a stratului acvifer. Curăţarea se va face pe porţiuni pentru ca o parte din
dren sa funcţioneze totuşi.

47
O funcţionare defectoasă a filtrului invers se poate constata şi atunci când la inspecţia
lunară a zonei de protecţie sanitară se constată denivelări/prăbuşiri ale solului. Sunt
marcate de teren locurile unde filtrul invers funcţionează prost.
Trebuie verificat periodic şi nivelul apei în dren; în mod normal drenul este plin
jumătate cu apă curgătoare; umplerea cu apă a drenului (prezenţa apei în unele
cămine) arată că drenul este blocat cu ceva (poate fi chiar distrugerea/prăbuşirea
tubului de drenaj, mai ales la tuburile vechi din beton); blocajul se repară prin săparea
din exterior şi remedierea defecţiunii. Neremedierea blocajului poate conduce la
forţarea stratului în partea rămasă activă cu consecinţe viitoare importante: spălarea
nisipului fin şi prăbuşiri de teren, reducerea importantă a debitului captat etc.
Ţinerea sub observaţie, prin măsurători lunare şi în perioadele de schimbare bruscă a
regimului de preciptaţii, nivelul apei în puţurile de observaţie.
Atunci când calitatea apei captate tinde să se schimbe, calitatea se verifică cel puţin
de două ori pe an; se măsoară şi calitatea apei din dren.

II-1.2.3 Verificarea starii perimetrului de regim sever

Dacă poziţia captării este izolată faţă de celelalte obiecte, lunar se va verifica starea
suprafeţei zonei de regim sever. În mod normal gardul de protecţie trebuie să fie
intact, apa de şiroire din vecinătate trebuie drenată în exteriorul zonei (prin canalizare
sau ocolirea cu lucrări special destinate, suprafaţa să fie inierbată şi acolo unde este
posibil plantată cu arbuşti (rădăcinile lor nu trebuie sa ajungă la dren).
Zona de restricţie trebuie observată şi acolo unde măsurile de restricţie convenite cu
proprietarii terenului nu sunt respectate vor fi făcute intervenţii prin autoritatea
publică.

II-1.2.4 Indicatori de performanţă

o Valoarea debitului captat, m3 /zi

o Consumul specific de energie, kWh/m3
o Debitul specific, l/s.m.

Observaţii
(1) Avem încă în ţară captări realizate cu puţuri săpate sau cu dren la care majoritatea apei
este provenită din apa infiltrată prin malul râului (Breaza, Luduş, Cluj, Gura Humorului,
Câmpulung Moldovenesc etc). În acest caz influenţa asupra albiei râului (prin exploatarea
necontrolată a balastului) a condus la adâncirea albiei şi drept urmare la scăderea
nivelului de apă şi reducerea (uneori până la zero) a debitului infiltrat. Remedierea situaţiei
s-a făcut cu mare greutate prin construirea de bazine de infiltraţie în lungul captării, figura
II-13.

48
 Fig II-13 Vedere asupra captării cu dren de la Luduş. Amenajarea cu bazine de infiltraţie
pentru îmbunătăţirea artificială a stratului acvifer

(2) În cazul captărilor cu infiltrare prin mal este foarte important să fie urmarită calitatea apei
din râu; deteriorarea acesteia duce la necesitatea tratării apei (lucru care dacă nu a fost
prevăzut, complică mult situaţia); uneori s-a procedat, ca la Oradea, unde este cea mai
mare captare de apă cu infiltrare artificială, la tratarea în prealabil a apei şi după aceea
infiltrarea în subteran de unde este recaptată cu ajutorul unor drenuri specializate, figura
II-14.

Fig II-14 Vedere asupra captării cu drenuri şi infiltrare artificiala pentru îmbogăţirea stratelor
acvifere la captarea de apă subterană Oradea

49
 (3) În cazul unor captări de mici dimensiuni, la care captarea se face cu puţuri săpate
(diametre 1,0 - 3,0 m) se poate accepta şi captarea intermitentă; a se scoate puţină apă din
puţ şi deci denivelarea variază puţin; acest lucru trebuie verificat după completarea
lucrării.

II-2 Captarea apei de suprafaţă

II-2.1 Captarea cu cheson de mal

Schema constructivă a unei captări cu cheson de mal, precum şi o vedere de

ansamblu a unei asemenea captări sunt date în figura II-15.
Oraşe mari din ţară ( Brăila, Iaşi, Tr. Severin, Timişoara, Galaţi, Constanţa etc) au
captări din râu-fluviu din cauza că: a) siguranţa captării trebuie să fie ridicată, b)
condiţiile de captare permit o asemenea lucrare (nivel ridicat de apă la mal).
Elementele captării trebuie să fi fost dimensionate la toate solicitările date de apă şi
pământ (plutire, împingerea dinamică a apei sau apei şi gheţii, împingerea
pământului, împingerea accidentală dată de plutitorii de pe apă (care pot fi şi de tip
vas de transport).

a) b)
Figura II-15 Captare cu cheson de mal; a) schema de amenajare cu elementele componente;
b) vedere generală a captării Chiscani-Brăila pe durata execuţiei (prima captare de acest gen din ţară).

Problemele principale care se pot pune la asemenea captări sunt legate de:
- Alegerea corectă a ferestrei de preluare a apei (de regulă fereastra de jos
lucrează la ape mici iar fereastra de sus la ape mari); în acest fel se evită
intrarea unei cantităţi mari de aluviuni în priza de captare;
- Menţinerea grătarului ferestrei de priză în stare liberă; problema cea mai
complicată o reprezintă protecţia contra prinderii grătarului în gheaţă din cauza
zaiului;
- Menţinerea în stare de funcţionare a sitei pentru reţinerea plutitorilor mici;
50
 - Evacuarea nisipului din deznisipator;
- Păstrarea adâncimii de apă în faţa prizei;
- Verificarea corectitudinii închiderii batardourilor.
Alegerea ferestrei active se face uneori automat; nivelul apei pe râu este mic atunci
funcţionează fereastra de jos, nivelul apei pe râu este mare atunci funcţionează
fereastra de sus. Sunt însă şi cazuri speciale: sunt ape mari în perioada de primăvară
iar apa transportă şi gheaţa care poate bloca fereastra de sus; la ploi mari, dacă nu
există surse de rezervă, pot fi închise ambele ferestre deoarece apa captată nu este
tratabilă (poate avea turbiditati de peste 10 000 grade NTU).
Menţinerea în stare liberă a grătarului activ poate fi o operaţiune complicată; la
ape mici la începutul şi sfârşitul iernii se poate forma zai (particule de gheaţă care
plutesc în apă); acestea se depun pe barele grătarului - de regulă metalic, blocând
grătarul; curăţarea acestuia este complicată; au fost propuse mai multe soluţii dar de
cele mai multe ori se recurge la curăţarea cu grebla a barelor, operaţiune riscantă,
grea şi cu rezultate discutabile. Cea mai sigură ar fi realizarea barelor din elemente
tubulare prin care să se asigure circulaţia unui fluid încălzit astfel ca bara să aibă cca
10C la exterior (un fel de calorifer). Viteza normală de curgere a apei printre barele
grătarelor este de 0,1-0,3 m/s. Uneori grătarele metalice sunt înlocuite cu altele din
lemn.
Menţinerea în stare de funcţionare a sitei pentru reţinerea plutitorilor mici (frunze,
paie, hârtii, plastice etc) este complicată dacă sistemul de spălare nu funcţionează
bine; sita se blochează şi forţa de presiune dată de apă duce la ruperea pânzei filtrului
(care poate avea ochiuri mici, sub 1mm); urmărirea continuă a modului de spălare
este importantă; se poate instala un dispozitiv care să măsoare diferenţa de nivel şi
care să dea alarmă sau să se ia măsuri în cazuri anormale. Alegerea calităţii pânzei
este esenţială: o pânză cu ochuri mici este mai bună tehnologic (reţine mai bine
plutitorii) dar se colmatează mai repede pe când o pânză cu ochiuri mai mari reţine
mai puţine suspensii dar se colmatează mai greu, figura II-16.

Figura II-16 Vederea asupra părţii superioare a unei site mobile

51
Evacuarea nisipului din deznisipator este o operaţiune de rutină dacă pompele de
nisip funcţionează bine şi poate deveni un coşmar dacă pompele nu funcţionează
(trebuie folosite mijloace manuale). Nisipul poate fi scos în perioadele de ape mici
folosind mijloace manuale sau prin epuisment; mare atenţie la măsurile de
protecţia muncii.
Păstrarea adâncimii de apă în faţa prizei este foarte importantă deoarece poate
modifica regimul de intrare al apei în fereastra de jos. Aşa de exemplu la priza de la
Ţuţora –pentru oraşul Iaşi- priza de 3,0 m3/s- s-a întamplat următorul fenomen: prin
realizarea lacului de la Stânca-Costeşti (amonte) s-a introdus un fel de decantor; apa
care pleacă din lac este mai limpede decăt apa care curgea natural în albie şi prin al
cărui echilibru de suspensii se asigurase o înălţime de apă la priză; pentru refacerea
conţinutului de suspensii apa a spălat din depunerile anterioare din albie şi în acest fel
albia s-a adâncit inclusiv în zona prizei (de regulă efectul captării apei din râu este
rareori studiat cu atenţie şi sunt realizate măsuri compensatorii în aval). Au trebuit
realizate lucrări speciale în albie pentru restabilirea nivelului. Aceste măsuri trebuie
stabilite pe baza unor studii performante (pe modele fizice sau matematice) deoarece
antrenează lucrări complicate şi costisitoare. O atenţie deosebită trebuie dată
exploatărilor de agregate -balastierelor- din aval; acestea pot dezechilibra albia cu
consecinţe mari asupra captării.

Asigurarea funcţionării corecte a batardourilor poate fi esenţială la funcţionarea

prizelor aşezate pe ape mari. Batardoul este “un fel de stavilă” care se aşează în faţa
(sau şi în spatele) unei lucrări din cursul apei în vederea izolării etanşe a acelui spaţiu;
prin scoaterea apei din spaţiul limitat/izolat pot fi asigurate condiţii de lucru în uscat.
Etanşarea se face cu elemente speciale de cauciuc; cauciucul îmbătrâneşte şi nu mai
este etanş deci trebuie înlocuit. Intervenţia poate surveni oricând deci batardoul
trebuie să fie gata în orice momnent. Manevra batardoului se poate face manual sau
folosind o macara specializată, după mărime.
După regulile normate se verifică funcţionarea pompelor funcţie de tipul lor
(inecate sau uscate, dar amorsate prin poziţionare sub nivelul apei din camera de
aspiraţie). Se recomandă verificarea periodică a pompelor deoarece pompează apă cu
nisip iar nisipul este abraziv deci distruge rotorul pompei. Când zgomotul produs de
pompă este anormal, cand pompa “bate” se aud zgomote care seamănă cu ceva care
hodorogeşte, apar bătăi în pompă, vibraţiile sunt mari, pompa sau lagărul, cuplajul se
încălzesc, parametrii măsuraţi încep să fie diferiţi faţă de cei normali, motiv pentru
care trebuie făcută intervenţie la pompă; pentru corectitudine ar trebui ca verificarea
să se facă de către o unitate specializată sau chiar de furnizorul de echipament.

Verificarea calităţii apei captate trebuie realizată zilnic deoarece apa este supusă
procesului de tratare în vederea potabilizării. Pentru stabilirea dozelor de reactivi
trebuie cunoscută calitatea apei. Foarte important este şi faptul că la captare este
întalnită apa pentru prima dată în sistem; dacă apar modificări ale calităţii (poluare,
viitură etc) ar trebui ca staţia de tratare să fie pusă în gardă în vederea unei soluţii
care pot merge de la oprirea staţiei până la mobilizarea resurelor interne, reducerea
52
debitului de apă tratată sau punerea în stare activă a măsurilor de protecţie (reactivi
suplimentari dacă sunt). În mod normal orice captare importantă ar trebui să aibă un
sistem de avertizare asupra calităţii apei din râu; timpul între captarea informaţiei şi
ajungerea acesteia la staţia de tratare trebuie să asigure declanşarea măsurilor de
protecţie a procesului tehnologic.
În principiu captarea apei face parte din Planul de amenajare a bazinului hidrografic
în ce priveşte cantitatea şi calitatea apei. Deci “Agenţia Natională Apele Române”
care răspund de gospodărirea apelor din ţară ar trebui să asigure calitatea apei la sursă
în limta categoriei stabilite (NTPA 013) şi pentru care a fost dezvoltat un anume
proces tehnologic. Dar se mai întamplă şi altfel şi de aici rezultă necesitatea
verificării calităţii apei; urmărirea parametrilor de calitate a apei brute este o
problemă locală care se stabileşte prin Regulamentul de exploatare al staţiei de
tratare.
În mod normal, în cazuri importante (surse unice de apă, debite importante), se poate
instala amonte de priză, un post specializat, cu funcţionare automată, de avertizare
contra poluării accidentale; un asemenea sistem este functional pentru m. Bucuresti.
În figura II-17 sunt poziţionate staţiile de avertizare pentru captările oraşului Paris.
Pentru alte oraşe sunt realizate surse de apă de rezervă care permit funcţionarea până
la revenirea la normal. Pentru Bucureşti este realizat un asemenea sistem (rezerva de
apă pentru una săptămână pe r.Arges dar încă nu este operativă; pentru sistemul
Paltinu-Doftana sistemul cu Bazin de Apă Curată –BAC este funcţional de multă
vreme).

Figura II-17 Staţiile de avertizare pentru poluare accidentală la Paris

53
 II-2.2 Captari cu baraj/prag de derivaţie

Este cunoscut faptul că atunci când pe râu există apă, dar la ape mici nivelul este aşa
de scăzut încât apa nu poate fi derivată în captare, se realizează un prag deversant
care ridică nivelul apei. Această lucrare, ale cărei componente principale sunt date în
figura II-18 produce însă şi complicaţii:

a)

b) c)
Figura II-18 Elementele constructive ale unei captări cu prag/baraj de derivaţie
a)-schema amenajare; b)-în construcţie/în faza de lucru; c)-în exploatare

- micul lac format în spatele barajului se colmatează şi poate obtura intrarea în

priză; drept urmare nu toată albia se barează ci se lasă lângă priză 2 deschideri
acoperite cu stavile (1,0-1,5 m lăţime); apa care nu este captată trece prin acest
spaţiu menţinând un senal liber în faţa prizei; drept urmare niciodată stavilele
de spălare, cum sunt numite, nu vor fi închise dacă priza funcţionează; atunci
când este cazul lacul se decolmatează periodic;
- prin ridicarea nivelului fundului albiei se va ridica şi nivelul apei la viitură;
drept urmare vor trebui luate măsuri pentru evitarea inundaţiilor în zonă;
acestea pot merge până la realizarea unui prag/baraj mobil; la viitură, când
nivelul apei este suficient în mod natural, stavilele se coboară/ridică şi albia
ajunge la cotele iniţiale; în figura II-19 este dată o vedere aval asupra captării
Crivina-Ograzeni pentru oraşul Bucureşti, captare mixtă (în cea mai mare parte
cu stavile, parţial cu prag deversor-pe malul drept al r. Argeş); captarea
funcţionează neîntrerupt de peste 70 ani. Pilele lucrării au fost consolidate de
două ori iar disipatorul de energie a fost refăcut de trei ori.

54
 Figura II-19 Vedere aval a barajului Crivina-Ogrezeni

- ridicarea nivelului albiei conduce la creşterea gradientului hidraulic de

exfiltrare a apei pe sub baraj; lipsa unor măsuri corecte de impermeabilizare
poate duce până la distrugerea prizei; în figura II-20 este dată o vedere a prizei
rupte de la Fieni, cu prag din beton ciclopian; priza a funcţionat cca 50 ani.

Figura II-20 Vedere aval asupra vechei prize Fieni

55
 - atenţie la stabilitatea barajului; deoarece se crează o cădere de apă barajul are
imediat în aval un disipator de energie; acest disipator se dimensionează la
debitul maxim cu asigurarea cerută funcţie de importanţa lucrării; ce se
întâmplă dacă debitul pe râu este mai mare decât debitul de calcul? Se poate
ajunge până la distrugerea captării cum s-a întamplat cu prima priză de apă pe
râul Doftana realizată acum aproape 100 ani pentru oraşul Câmpina, figura II-
21. Din păcate şi barajul refăcut după avarie a fost distrus tot din cauza
debitului care a depăşit valoarea debitului de calcul. Au rămas pilele stavilelor
de spălare şi o parte din deznisipator. Acum captarea este refăcută pe un
amplasament amonte (comună cu captarea pentru sistemul Paltinu) şi este o
captare din lac (amonte este o hidrocentrală care funcţionează numai seara, iar
pentru asigurarea unui debit constant este nevoie de un lac). Barajul refăcut
serveşte astăzi ca prag de regularizare a albiei. În figura II-22 se poate vedea o
captare de mici dimensiuni, realizată în bazinul r. Râmnicu Sărat, care a fost
complet acoperită cu apă la o viitură importantă; lucrarea a rezistat efortului la
care a fost supusă; se poate vedea scara de peşti prevăzută la captare. Un
disipator de energie deficitar a existat şi la captarea Crivina-Ogrezeni; acesta a
fost refăcut şi completat în mai multe etape. Debitul crescut a rezultat din
necunoaşterea bună a valorilor debitului (nu sunt măsurători pe o perioadă
lungă de timp) dar şi din creşterea în timp a suprafeţelor arabile din bazin şi ca
atare creşterea coeficientului de scurgere.

a) b)
Figura II-21 Vedere asupra rămăşitelor primului baraj de priză la Câmpina;
a)-vedere aval a deznisipatorului; desnisipatorul a rezistat; b)-baraj rupt

Figura II-22 Vedere din amonte asupra unei captări cu prag deversor în bazinul r. Râmnicu Sărat

56
 - o mare atenţie trebuie acordată chiar de la proiectare asupra comportării
captării în perioda de viitură deoarece din cauza despăduririi masive în unele
bazine viiturile pot fi foarte violente; transportul de plutitori mari poate pune
mari probleme şi chiar siguranţa captării poate deveni o problemă; în figura II-
23 este dată o vedere asupra a ce se poate întampla în amontele prizei după o
viitură importantă.

Figura II-23 Captare blocată amonte de plutitori în urma unei viituri

- mai ales acum, când condiţiile de gospodărire a apelor intră într-o fază nouă,
este important de păstrat calitatea apei râului inclusiv prin păstrarea modului de
viaţă a fiinţelor biologice de pe râu; de aceea trebuie asigurată o soluţie pentru
migraţia liberă a peştilor între cele două biefuri realizate de captarea cu prag, v.
figura II-21.

II-2.3 Lucrări de exploatare

Cele mai importante lucrări sunt cele de supraveghere şi efectuare corectă a

manevrelor:
• Păstrarea deschisă a vanelor de spălare astfel încât şenalul să fie liber dar şi
nivelul apei să fie bun pentru captare;
• Curăţarea grătarelor de plutitori şi mai ales de zai; de regulă curăţarea este
manuală; la unele prize s-a practicat şi “spălarea” grătarelor cu apă caldă
provenită de la alte surse (apa din puţuri care are 9-120 C); în acest fel se poate
îndepărta zaiul de grătar;
• Supravegherea apelor la ape mari în vederea realizării ulterioare de lucrări
specifice de protecţie; sisteme de blocare a plutitorilor, zone pe care vor trebui
înălţate digurile, corectarea albiei amonte în vederea unei mai bune curgeri a
apei etc; cea mai mare priză de apă cu baraj deversor este realizata pe r. Jiu
pentru alimentarea cu apă a Termocentralei Rovinari, cca 40 m3/s, baraj cu
stavile;

57
• Înregistrarea cu perseverenţă a debitelor pe râu, pe mira specializată (sau
sistem automat cu transmitere la distanţă a informaţiei) în vederea tragerii unui
semnal de alarmă dacă este cazul şi îmbogăţirii cazuisticii prin urmărire activă
a măsurilor de exploatare; învăţatul din exploatare este extrem de important
mai ales la exploatarea captărilor din râu (şi nu numai);
• Măsurarea calităţii apei şi transmiterea acesteia la staţia de tratare poate ajuta
mult la o funcţionare bună şi economicoasă a acesteia. Totodată valorile medii
şi extreme pot fi communicate Sistemului Naţional de supraveghere a calităţii
apei;
• Completarea la zi a jurnalului de exploatare;
• Planificarea lucrărilor de intervenţie şi reparaţii, care se fac de regulă în
perioada de ape mici şi relativ călduroase. Aceste lucrări trebuie să fie lucrări
curent realizate atunci când defecţiunile încep să apară sau preventiv funcţie de
tendinţe care se conturează; cazul cel mai important poate fi dirijarea apei ieşită
din captare; o poziţie deficitară a prizei poate duce la atacarea unuia dintre
malurile râului în aval; a existat un caz în care chiar malul râului a fost rupt şi
apa a ocolit priza (un adevărat dezastru pentru exploatare);
• Toate echipamentele din dotare vor fi manevrate periodic în vederea stabilirii
gradului de mobilitate, etanşeităţii şi eventualelor defecţiuni sau avarii, ungerii
mecanismelor sau schimbarea unor piese componente;
• Intrarea în perioada de iarnă trebuie să găsească toate lucrările în stare de
funcţionare normală;
• După trecerea viiturii de primăvară, ca şi după viiturile din timpul anului, vor fi
inspectate toate lucrările şi luate măsuri de refacere. Toate lucrările efectuate
vor fi consemnate, la fel ca şi lucrările nou construite;
• Personalul de exploatare va avea o linie de comunicaţie cu agenţia de Protecţia
Mediului şi conducerea Zonală a Apelor Române în vederea comunicării în
ambele sensuri a unor fenomene extraordinare (în bazinul Trotuşului unde
media anuală a precipitaţiilor este de 1-2 mm/zi a plouat la un moment dat cca
280mm în 2 ore; captarea de pe râu a fost distrusă cu pagube importante,
inclusiv de vieţi omeneşti- barajul Belci);
• Pentru detalii se va consulta Ghidul pentru intreţinerea şi exploatarea în
siguranţă a construcţiilor şi instalaţiilor de la prizele de apă pe rauri (GP 076-
02);
• Săptămânal ar trebui verificată starea suprafeţelor de protecţie sanitară având în
vedere comportarea defictară a unora dintre localnici în ce priveşte depozitarea
de materiale/deşeuri lângă apă. Zona de protecţie are dimensiunile de 25m pe
mal, 100 m în amonte şi 25 m în aval; ar trebui împrejmuită;
• Întregul personal implicat în exploatarea lucrărilor trebuie să aibă instructaj de
protecţia muncii precum şi echipament de protecţie individuală (mijloacele de
iluminat pe perioada nopţii pot fi esenţiale deoarece multe din evenimente se
produc noaptea);

58
 • O problemă specială este, sau poate fi, circulaţia vecinilor peste lucrare sau
prin incinta lucrării; un set de măsuri pentru o “convieţuire paşnică” trebuie
asigurat.

II-2.4 Captări din lacuri de acumulare

Atunci când pe râuri debitul mediu este mai mic decât debitul necesar captării se
poate recurge la realizarea unui lac de acumulare prin realizarea unui baraj (‘dig’ de
mari dimensiuni, aşezat transversal pe albie). Deoarece realizarea lacului este o
problemă de mare anvergură şi implică modificări importante în mediu, în viaţa
localnicilor de pe vale etc, construirea unui baraj trebuie tratată cu multă atenţie; pot
fi realizate lacuri numai pentru alimentarea cu apă (de regulă au şi o mică Uzina
Hidroelectrică-UHE pentru recuperarea energiei apei) sau pot fi realizate pentru
folosinţă multiplă (producerea de energie, alimentarea cu apă, asigurarea apei pentru
irigaţii, combaterea inundaţiilor, agrement etc). Lacuri realizate în principal pentru
alimentarea cu apă sunt: Mâneciu, Paltinu-Prahova, Secu-Reşita, Poiana Uzului-
Bacău şi Oneşti, Firiza-Baia Mare, Gilău-Cluj, Săcele-Braşov, Bucecea-Botoşani,
Gura Râului-Sibiu etc. Volumele lor pot avea 2-90 milioane de m3 (cel mai mare lac
artificial din ţară are 1 miliard m3- lacul Bicaz iar cel mai mare din lume este Kariba-
Zambezi cu 180 miliarde m3, cca. 180 de “Bicazuri”.
Chiar dacă este construit pentru alimentarea cu apă barajul intră în grija Comisiei de
supraveghere a marilor baraje din Romania în ce priveşte siguranţa din cauza
consecinţelor mari care ar putea să apară în caz de avarie.
La lacurile mici, sute de mii de m3 (care au practic rol de compensare şi asigurarea
condiţiilor de prelevare a apei, cea mai importantă problemă o constituie evacuarea
aluviunilor care colmatează rapid lacul. Prin jocul vanelor/stavilelor şi operaţiuni de
dragare se poate păstra un volum suficient de mare care să aibă rol şi de predecantare.
Priza de apă poate fi în malul râului, în corpul barajului, în lac şi poate fi priză unică
sau priză multiplă; exploatarea prizei se va face funcţie de calitatea apei din lac (unde
eutrofizarea poate deveni o problemă greu de controlat). În figura II-24 este dată o
schiţă a barajului Paltinu, din sistemul Paltinu-Doftana (barajul Paltinu este un baraj
din beton în arc la cca 10 km amonte de barajul Voila).

59
 Figura II-24 Vedere generală asupra barajului Paltinu

În figura II-25 este dată o vedere asupra captării cu turn din lacul Săcele, captare al
cărui turn a fost supraînălţat ca urmare a supraînălţării barajului (baraj din materiale
locale).

Figura II-25 Vedere asupra prizei din lacul Săcele-Braşov

Protecţia sanitară a apei captate din lacuri este relativ complicată din cauza
folosinţelor multiple. Cel mai simplu este să se interzică o anumită zona din lac lângă
captare (pentru alte folosinţe) şi să se controleze ce se întâmplă în bazinul hidrografic
(de colectare a apei). Combaterea eutrofizării trebuie facută în concordanţă cu
constrângerile şi restricţiile cerute de necesitatea protejării calităţii apei captate.
Soluţia trebuie găsită funcţie de păstrarea apei pentru vieţuitoarele din lac.

Trebuie reţinută ideea generală: în apa în care trăiesc peşti şi broaşte calitatea apei este bună şi
putem trăi şi noi; sunt cei mai buni indicatori de calitate ai apei ei indicând efectul sinergic al
tuturor substanţelor intrate în apă dar şi efectul lor asupra organismelor vii.

60
Observaţie: Problema captărilor plutitoare nu a fost abordată deoarece sunt puţine asemenea
captări definitive; pentru cazul lor vor trebui întocmite reguli de exploatare funcţie de situaţia
locală.
Exploatarea captării de apă intră în grija celui ce exploatează barajul. Toate barajele sunt
supravegheate de Comisia Marilor Baraje în vederea prevenirii unor avarii care se pot transforma
uşor în catastrofe.

II-2.5 Indicatori de performanţă

- Debitul mediu captat, [l/s]
- Debitul minim şi maxim pe râu, [l/s]
- Zile cu calitate neconformă a apei la priză, [număr sau %]
- Zile cu îngheţ la priză, [număr zile].

61
62
 Capitolul III
Exploatarea aducţiunilor

III-1 Alcătuirea aducţiunii

Aducţiunea este obiectul tehnologic cu ajutorul căruia apa este transportată între
captare şi rezervor. Aducţiunea este, de regulă, cu secţiune închisă (pentru protecţia
calităţii apei), de cele mai multe ori formată dintr-o conductă şi construcţii
accesorii. Poate fi continuă între captare şi rezervor, când este captată apa subterană
de bună calitate, sau poate fi din tronsoane dacă pe traseu se intercalează şi tratarea
apei sau alte elemente tehnologice necesare.
După schema tehnologică de funcţionare, aşa cum se prezintă în figura III-1
aducţiunile pot fi după cum urmează:
- Aducţiune funcţionând gravitaţional;
- Aducţiune funcţionând prin pompare;
- Aducţiune funcţionand în regim mixt.

Fig III-1 Scheme tehnologice de funcţionare a aducţiunii (a-gravitaţională, b-prin pompare)

Elementele constructive componente ale aducţiunii sunt marcate pe figura III-2 şi

sunt de două tipuri:
- Elementul tubular care asigură transportul etanş al apei; poate fi realizat din
tuburi îmbinate demontabil (îmbinarea este etanşă numai în poziţia de
construcţie) cum sunt îmbinările pentru tuburile din beton PREMO, fonta de
presiune şi fonta ductilă, PAFSIN, PVC, sau îmbinarea poate prelua eforturi
longitudinale, cum sunt cele pentru tuburile de fontă ductilă, PAFSIN şi tuburi
îmbinate definitiv prin sudare cap la cap asigurând un element continuu
(conducta) capabil să preia eforturi longitudinale (tuburi sudate cap la cap din
oţel, PEID, PP), tuburi îmbinate cu mufă blocată, (fonta ductilă) tuburi
îmbinate cu manşon blocat, PAFSIN);

63
- construcţiile auxiliare - care pe o conductă pot fi mai numeroase sau mai
puţin numeroase funcţie de lungimea conductei, relieful terenului şi
dificultăţile de pe traseu.

Fig III-2 Elementele componente ale aducţiunii

Construcţiile auxiliare care pot să fie prevăzute sunt:

• Cămine de vană de linie, la fiecare 2-3 km; asigură delimitarea prin vane a unui
tronson care trebuie să intre în reparaţie;
• Cămin de golire în fiecare secţiune cu cotă joasă între două tronsoane; poate fi
combinat cu căminul de vană de linie;
• Cămin de ventil/aerisire aşezat în toate punctele cu cotă înaltă (de vărf);
• Subtraversări de căi de comunicaţie; se realizează după regula: fiecare
funcţionalitate, cale de circulaţie/conductă, poate lucra independent;
• Sub sau supratraversarea cursurilor de apă sau depresiunilor importante (umede
sau uscate);
• Masive de probă la toate conductele de diametre mari sau cu presiuni mari de
lucru; la cele mici se poate face o rezemare provizorie la etanşarea necesară la
capetele tronsonului pe perioada probei de presiune;
• Masive de reazem la conductele realizate din tuburi cu îmbinare demontabilă,
la toate schimbările de direcţie sau pantă;
• Staţii de pompare ori de câte ori energia disponibilă de transport nu este
suficientă;
• Construcţii specializate pentru limitarea/controlul loviturii de berbec;
• Cămine de ruperea presiunii, de fapt cămine pentru limitarea presiunii pe
anumite tronsoane; în etapa actuală pot fi înlocuite cu vane speciale de control
automat a presiunii;
• Elemente auxiliare de control a parametrilor tehnologici sau de calitate ai apei
(presiune, debit, clor remanent, etc)
• În cazuri speciale pot fi prevăzute elemente auxiliare ce vor servi cândva
pentru reabilitarea conductei;

64
 • Zona de protecţie sanitară în cazul aducţiunii transportând apa potabilă (10m
pe o parte şi pe alta a aducţiunii).
De regula conducta se construieşte în pământ şi numai în cazuri cu totul speciale se
poate aşeza deasupra pământului, cu măsuri severe de împiedicarea înghetului (apa
trebuie sa curgă permanent cu o viteză de minimum 0,3 m/s; izolarea termică poate să
nu fie suficientă).
În figura III-3 sunt date unele elemente tip ale unui cămin de vană de linie (care are
de fapt şi posibilitatea de golire a tronsonului amonte şi aerisirea tronsonului aval), a
unei construcţii de subtraversare CF şi a traversării unui curs de apă (traversare tip
pod definitiv).

a) b)

c)

Figura III-3 a-detalii de camin de vana de linie, b-subtraversare CF

şi c-supratraversare a unui curs mare de apă – r.Siret

Pentru o bună vizualizare traseul este marcat cu jaloane la toate coturile şi căminele.
În acest fel conducta poate fi uşor detectată în perioada de iarnă sau de vegetaţie
crescută. De regulă conducta se construieşte în lungul unui drum existent (pentru o
uşoară construire, inspecţie şi reparaţie) şi mai rar în spaţiul carosabil al drumurilor.
Realizarea construcţiilor de subtraversare DN, CF se fac numai cu acordul
proprietarului căii şi sub coordonarea lui iar supratraversările de ape cu avizul
Direcţiei Apelor.
În cazul în care nu se dispune de mijloace de transmitere rapidă a informaţiilor
(sistem mobil de telefonie) în lungul conductelor mari (aducţiunea Timişeşti - Iaşi are
cca 120 km, aducţiunea Paltinu-Ploieşti are 40km, aducţiunea Izvarna-Craiova are
peste 100km etc) aveau prevăzute cantoane de exploatare unde locuia un personal
65
dedicat supravegherii aducţiunii pe o lungime de cca 20-25 km; omul însărcinat cu
această responsabilitate, străbătea zilnic traseul conductei “din dotare” şi raporta
eventualele nereguli sau efectua manevrele comandate.
Parametrii tehnologici de control sunt stabiliţi prin regulamentul de exploatare.
Aceştia pot fi:
• Presiunea de funcţionare, 1-30 bari; se urmăreşte prin verificarea presiunii în
cămine şi trasarea liniei piezometrice; orice anomalie trebuie verificată
deoarece poate însemna o blocare accidentală de vană (vanele vechi, cu sertar
au un şurub de acţionare a discului care asigură corectarea debitului; se poate
întampla ca acesta să se corodeze şi sertarul care este greu, la un diametru de
1000mm poate cântări 1,0 tonă, cade şi închide conducta) sau o spargere de
conducta cu pierdere importantă de apă etc; pot fi legături clandestine a unor
consumatori de pe traseu.
• Debitul transportat în secţiunile cheie; cunoscând debitul de intrare în conductă
şi de ieşire din conductă (intrare în rezervor, plecări la alţi consumatori
colectivi, prin rezervoare) se poate determina pierderea de apă şi se poate face
un bilanţ general al funcţionării; coordonat cu valoarea presiunii pot fi stabilite
zonele cu probleme; măsuri speciale de verificare vor fi luate în cazul în care
conducta este amplasată în terenuri sensibile la înmuiere - loessoide; în mod
normal viteza de curgere a apei are valori de ordinul 0,8-3,0 m/s.
• În cazul staţiilor de pompare vor trebui cunoscute starea de
funcţionare/staţionare a pompelor, parametrii de funcţionare (debit, presiune,
consum de energie etc).

III-2 Lucrări de exploatare a aducţiunii

Lucrările de exploatare pot fi împărţite în două grupe: lucrări de supraveghere şi

lucrări de reparaţie. Ele pot fi făcute separat sau combinate de acelaşi personal sau
cu personal diferit.
Lucrările de supraveghere sunt (nu sunt limitative):
• Verificarea continuă (zilnic dacă nu este instalat un sistem SCADA) a
parametrilor de funcţionare şi detectare a: vandalismului asupra căminelor
(lipsa capacelor), exfiltraţiei de apă (apa “musteşte” sau iarba este mai verde,
apar izvoraşe nenaturale), surpări ale solului (prăbuşiri la solurile sensibile la
înmuiere), formarea de bălţi etc prin care se marchează pierderea de apă; nu
trebuie uitat că în unele cazuri presiunea în conductă poate deveni negativă
(golire tronson, rupere de conductă, lovitura de berbec etc) şi în acest caz apa
din exterior - apă murdară- poate fi aspirată în conductă; consecinţele pot fi
importante;
• Manevre scurte ale vanelor în scopul păstrării acestora în stare de funcţionare
(să nu ruginească); atenţie la modul de lucru: sunt spaţii închise şi uneori
adânci; regula de bază este – vor lucra doi oameni dintre care unul rămâne
afară în scopul ţinerii de vorbă a celui care intră în camin (cât timp vorbeşte
66
 însemnează că “este în stare de funcţionare”); instruirea pentru protecţia
muncii se face şi se însuşeşte temeinic;
• Verificarea stării zonei de protecţie sanitară; de regulă această suprafaţă este
cel mult bornată; ca atare trebuie să existe un protocol privind modul de
folosire a terenului; în cazul în care se constată depăşiri ale protocolului vor fi
făcute informări în vederea luării de măsuri „constructive”;
• Verificarea stării masivelor de ancoraj; pământul este dislocat, apa din piederi
apare la suprafaţa pământului - ceva nu este în ordine;
• Verificarea dispozitivelor de combatere a loviturii de berbec (de regulă cazane
sub presiune de aer, parţial pline cu apă); nivelul de aer să fie cel normal,
sistemul de protecţie la suprapresiune să funcţioneze, apa să nu fie îngheţată;
• Verificarea etanşeităţii instalaţiilor din cămine; golirea celor cu apă şi
remedierea neetanşeităţilor constatate;
• Verificarea ventilelor de aerisire amplasate în aer liber şi scoaterea lor pe
periada de iarnă (îngheaţă) cu luarea de măsuri compensatorii;
• Verificarea subtraversărilor de DN/CF; în momentul în care apare apa în
cămine vor fi luate măsuri urgente - oprirea curgerii prin închiderea vanei
amonte, remedierea garniturilor, înlocuirea pieselor defecte, verificarea că
modernizarea elementelor căii de rulare nu au afectat construcţia subtraversării
(totdeauna căminele de capăt trebuie să fie în afara zonei de influenţă a căii sau
echipamentelor de semnalizare, control automat etc); în cazul electrificării CF
trebuie asigurat că nu se produc curenţi vagabonzi care să afecteze siguranţa
subtraversării;
• Verificarea subtraversărilor de cursuri de apă; uneori din cauza exploatărilor de
balastiere se poate întampla ca, parţial sau total, să fie spălat stratul de
acoperire; adâncimea de afuiere deşi a fost bine calculată deteriorarea
artificială a albiei poate duce la ruperea conductei; exista la captarea Nistoreşti
pentru Breaza-Prahova (drenul este pe malul drept al r. Prahova) o
subtraversare a conductei pe sub patul aluvionar al râului; excavarea balastului
în aval a condus la marirea pantei şi creşterea vitezei; consecinţa - apa a spălat
aluviunile şi conducta a rămas ca un fir de aţa întins între cele două maluri la
cca 1,0m deasupra apei mici; la o viitură plutitorii au agăţat-o şi au rupt-o; când
amplasarea sigură este complicată (rocă greu de săpat) se adoptă măsuri
compensatorii de regularizare a albiei; la toate conductele subtraversarea ar
trebui facută cu două fire (pe amplasamente separate) cu posibilitate de izolare
a fiecăruia în caz de nevoie;
• Verificarea şi/sau înlocuirea jaloanelor de marcare a traseului; refacerea
plăcuţelor de avertizare;
• Raportarea complexă şi completă asupra comportării conductei de aducţiune;
• Cazurile speciale vor putea fi publicate în vederea cunoaşterii cauzelor şi
consecinţelor; există în ţară o conductă, din oţel, care a făcut implozie în
momentul în care ventilele au înghetat şi conducta s-a rupt brusc; conducta s-a
păpuşat dar şi-a revenit după repunerea sub presiune (conducta din oţel,
supraterană, rezemată pe chituci), figura III-4
67
 Figura III-4 Schema de “păpuşare-colaps” a conductei de aducţiune (poziţiile 1 şi 2)

Trebuie reţinut că există o bună legatura între calitatea apei transportate şi modul
de funcţionare a aducţiunii; aşa de exemplu prima conductă de la captarea Suraia
la Galaţi a fost construită din oţel; pe acea vreme conducta de oţel era protejată
interior prin citomare (un film de bitum aşternut pe peretele conductei prin
introducerea acesteia într-o baie de bitum ”tăiat”; de multe ori bitumul era aşezat
fără o bună curăţare a peretelui); din păcate puţurile de captare au fost
supraexploatate şi nisipul antrenat a curs pe conducta, la partea de jos; nisipul a
erodat filmul de bitum şi pe peretele din oţel, corodabil, şi a început un joc
combinat: oţelul era corodat iar stratul de rugină era spălat prin eroziune; în final
conducta a fost “tăiată pe burtă” cum se spunea; fiind un singur fir cum se putea
face reparaţia? Se aşeza o “garnitura din cauciuc” peste ţeava şi se lega pe
deasupra (un fel de oblojeală).
Similar se poate întampla dacă o apă cu un conţinut mare de dioxid de carbon este
transportată pe o conducta neprotejată etc.
Deşi avem puţine aducţiuni cu nivel liber, una dintre ele (aducţiunea Crivina-Roşu
pentru Bucureşti) a îngheţat în timpul iernii deşi era executată în pământ (secţiune
2x 3x3 m, lungime cca 20 km); ce s-a întâmplat: iarna a fost grea şi zaiul format în
albie a intrat în aducţiune odată cu apa; în momentul în care frecarea la curgere a
crescut viteza a scăzut şi gheaţa a început să se “coaguleze “ formând blocuri mari
care au obturat secţiunea aducţiunii (9 m2); efortul depus de ICAB/RGAB a fost
extraordinar pentru deblocarea arterei principale de aducere a apei în Bucureşti;
trebuie deci urmărită aducţiunea dar şi modul de intrare a apei de suprafaţă în
aducţiune, riscul de îngheţ fiind mare uneori .

III-3 Lucrări de remediere

Cele mai numeroase lucrări care pot să apară la exploatarea aducţiunilor sunt cele
legate de repararea avariilor la conductă. Avariile cele mai numeroase cresc cu
68
îmbătrânirea conductelor. Lucrările cele mai des întâlnite şi modul lor de remediere
sunt menţionate mai jos.
• Astuparea găurilor provocate de coroziune, la conductele din otel şi fontă
(fonta de presiune); astăzi încă se mai păstrează metoda arhaică de folosire a
unui cep din lemn care se bate peste golul existent, ca fiind cea mai simplă şi
economicoasă; soluţia modernă este de folosire a unui colier rapid de etansare,
figura III-5. Este o bandă de oţel inoxidabil, elastică, dublată cu un covor
special de cauciuc la interior şi 2-6 şuruburi de strângere; trecută peste
conducta în locul găurit se poate strânge chiar dacă nu s-a realizat golirea
conductei; se acoperă cu pământ; şuruburile sunt rezistente la coroziune.

Figura III-5 Tipodimensiuni pentru coliere de etanşare/reparaţii şi piese tip Gibault

• Tăierea şi înlocuirea tronsonului avariat de conductă, atunci când sunt mai

multe găuri apropiate, când conducta din oţel este fisurată pe generatoare sau
tubul din beton armat (tip PREMO din care sunt făcute aproape toate
aducţiunile de mari dimensiuni); în săpătură, se taie tronsonul (după ce în
prealabil conducta se goleşte de apă folosind vanele de linie), cât mai normal
pe axul conductei; se confecţioneaza un tronson de conductă, din acelaşi
material sau din material mai bun (nu prea mai există tuburi din fontă de
presiune pentru tronsoane de înlocuit) şi având acelaşi diametru exterior, se
introduce în şanţ şi se etanşează la capete folosind acelaşi colier rapid; în unele
cazuri se pot fi folosite şi manşoane de reparaţii dintr-o bucată sau din două
bucăţi, figura III-5. Manşonul este o piesă veche, cunoscută sub numele de
piesă de trecut pe tub, mufa dublă, piesa Gibault, piesa Quik max etc. Se va da
atenţie mare la înlocuirea de lungimi mai mari de tuburi, la modul în care se
fac lucrările de compactare; tuburile noi trebuie să aibă o compactare a
pământului de aceeaşi tărie (acelaşi grad de îndesare) ca şi tuburile vechi; altfel
se pot produce tasări diferenţiate cu efecte neplăcute pentru pierderea de apă şi
siguranţa funcţionării. Această compactare va fi făcută cu deosebită atenţie la
tuburile cu comportare elastică (PAFSIN). În cazuri speciale se poate chiar
cere verificare a diametrului tubului după efectuarea definitivării umpluturii;
pot fi folosite echipamente speciale (CCTV) care măsoară diametrul interior
sau dispozitive mai simple dar verificate; deformarea peste limită a tubului
poate duce la lipsa de etanşeitate a îmbinării.
• Sudarea de petice la conductele de diametru mare realizate din oţel; cele mai
importante conducte de aducţiune din oţel sunt la Galaţi, aducţiunea Suraia
Şerbeşti, cca 40 km, 1000 mm diametru, aducţiunea Călăraşi-Slobozia, cca 40
69
 km, 2 fire de 1000mm, Lupeni (Valea de Peşti) –Petrosani, cca 30 km 800mm
diametru, Sibiu sursa Tălmaciu (Dn 1000 mm, lungime peste 20 km), Brădişor-
Rm. Vâlcea (1200 mm, lungime 40 km) etc; sunt două probleme mari legate de
“cârpirea” conductelor din oţel: (a) repararea se face prin sudură şi nu se poate
reface izolaţia anticorosivă interioară (acolo unde este); (b) pentru sudarea
conductelor cu perete gros sudarea din interior se face prin decuparea unor
”ferestre de atac” care vor trebui resudate la sfârşit; de multe ori atunci când
sudarea conductelor s-a făcut iniţial la o temperatură mare (vara) iar punerea în
funcţiune s-a făcut în perioade cu apă rece multe îmbinări au fisurat din cauza
contracţiei materialului; se reface sudura tot cu ajutorul ferestrei deoarece altfel
nu se poate suda în şant adânc deasupra capului; astăzi se poate “îmbraca”
sudura fisurată cu un colier rapid.
• Demufarea îmbinării la conductele din tuburi PREMO; din cauza execuţiei
neingrijite lipsa adânciturii în dreptul mufei în momentul execuţiei), a
suprapresiunii (lovitura de berbec) a îmbătrânirii garniturii sau deplasării
conductei; de cele mai multe ori se ajunge la expluzarea garniturii din mufă,
figura III-6; repararea se poate face în două moduri: (a) tăierea mufei şi
înlocuirea unei bucăţi de tub cu un tronson nou (operaţiune complicată la
diametre mari), (b) reetanşarea cu garnitură suplimentară şi bride speciale (o
îmbinare manufacturată din cauza lipsei pieselor specializate; îmbinare
scumpă);

a)

c)

b)

Figura III-6 Refacerea îmbinării după expulzarea garniturii la tuburile PREMO

a)-îmbinare normală; b)-îmbinare greşită; c)-refacere garnitură.

• Explozia tuburilor din beton tip PREMO; este una dintre cele mai
complicate şi dese avarii cauzate de îmbătrânirea tuburilor; armătura de
precomprimare a tuburilor este înfăşurată deasupra tubului de beton, după
întărirea acestuia şi este protejată prin torcretare cu mortar de ciment; în timp
crusta de mortar se fisurează şi apa din sol pătrunde provocând corodarea
armaturii SBP cu diametrul de 3-5mm; când armătura se rupe rezistenţa tubului
la presiune scade dramatic şi tubul plesneşte, figura III-7; reparaţia este
70
 complicată scumpă şi se face în condiţii grele; se taie tubul avariat, se aduce o
bucată nouă de tub şi se etanşează cu piese de tip Gibault confecţionate în
atelier.

a) b)
Figura III-7 a) Avarie la un tub PREMO, cu diametru 1000 mm, presiune 4 bari; b) soluţie
de remediere la ruperea sudurii cap la cap a tuburilor din PE;

• Expulzarea bucăţilor din tuburile de fontă de presiune sunt relativ rare dar
nu imposibile din cauza îmbătrânirii conductelor, a şocurilor de presiune şi mai
ales datorită neuniformităţii peretelui conductei (se turnau în cochilie precum
betonul); avaria este specifică la conductele de mare diametru (cea mai
importantă aducţiune din fontă a fost realizată pentru m.Iaşi la captarea
Timişeşti, diametru 6-800mm, lungime cca 120 km, sunt încă elemente
funcţionale); în figura III-8 este dată o “aşchie“ de tub desprinsă la un tub din
Bucureşti în anii ’50 (conducta de 600mm diametru); deoarece tuburile sunt
îmbinate cu mufă singura remediere este tăierea tubului şi înlocuirea
tronsonului avariat; astăzi etanşarea se poate face cu manşon tip Gibault (şi
mufa se poate sparge, figura III-8).

Figura III-8 Mufa spartă; aşchie din tub de fontă de presiune Dn 600 mm

• Demufarea la tuburile din fibră de sticlă, PAFSIN (poliester armat cu fibră

de sticlă şi inserţie de nisip); deşi sunt relativ lungimi mici de aducţiune
71
 executate (materialul fiind relativ nou abordat din cauza costurilor considerate
scumpe multă vreme), au apărut multe necazuri din cauza neetanşeităţii
îmbinarilor; sunt două cauze mari: (a) o execuţie deficitară şi (b) încărcări pe
conductă mult mai mari decât cele estimate (ar fi trebuit o conductă cu
rigiditate mai mare; rigiditatea este data prin indicele de rigiditate R= 2000-
10000 daN/m2 ); tubul este elastic (se poate deforma reversibil, dacă este liber,
până la 30% din diametru); îmbinarea se va face cu manşon, figura III-9 şi dacă
nu se face corect compactarea pământului de lângă tub în momentul punerii în
operă tubul se deformează diferit faţă de manşon; cum este în pământ
deformarea nu mai este reversibilă şi apa curge mărind dezastrul; remedierea se
face prin decuparea tubului şi inlocuirea cu un tronson etanşat cu manşon cu
îmbinare rapidă (îmbinare mult mai scumpă decât îmbinarea originală), sau
colier de etanşare rapidă;

Figura III-9 Îmbinarea curentă a tuburilor PAFSIN mufă+capete tub

• Cea mai complicată operaţiune de remediere este legată de desfacerea

îmbinărilor prin deplasarea tuburilor îmbinate cu mufă/manşon în zona
coturilor şi a masivelor de reazem prost făcute; sunt două cauze mari: (a)
realizarea defectuoasă a masivelor (prea mici faţă de solicitare), (b) executate
deficitar; în figura III-10 şi III-14 este dat un detaliu de masiv, construcţie
masivă (poate avea zeci de mc de beton la conductele mari); este esenţial să se
respecte următoarele faze de execuţie (execuţia normală sau refacerea lucrării -
mai complicată ulterior): (1) realizarea celor două capete de conductă până în
zona cotului; (2) poziţionarea masivului şi realizarea acestuia în săpătura vie
(nu în şanţul conductei ci alăturat); (3) săparea pământului dintre masiv şi
conductă şi montarea cotului conductei (se poate face odată cu conducta); (4)
executarea unui cuzinet între cotul conductei şi masivul de reazem; din
experienţa tehnică a rezultat că este esenţial ca presiunea pe faţa activă a
masivului care reazemă pe pământ să nu depăşească 1 daN/cm2 pentru a
asigura deformaţii mici ale pământului şi deci deplasarea cotului.

72
 Figura III - 10 Masiv de ancoraj

Remedierea lucrării însemnează repetarea toturor acestor operaţiuni dar cu

realizarea unei expertize pentru a verifica faptul că în noua poziţie masivul
poate prelua sarcina din forţa de presiune; se mai poate înlocui lucrarea prin
desfacerea conductei pe o lungime mai mare şi înlocuirea conductei şi cotului
cu un cot sudat (blocat) pe conductă, conductă care se dimensionează astfel
încât să poată prelua forţa de presiune (frecarea între conductă şi pământul de
umplutură pe cele două ramuri de conductă şi rezistenţa cotului la îmbinarea cu
conducta); operaţiunea poate fi scumpă dar se poate analiza ca variantă. În
figura III-11 este dat cazul celor trei tipuri de materiale care pot suporta forţe
longitudinale: (a) fontă ductilă cu îmbinare blocată (realizată pentru reţele de
distribuţie unde nu se poate realiza masive de ancoraj din cauza blocării
spaţiului subteran al străzii), conducte din PAFSIN (atenţie la mărimea forţei
de tracţiune deoarece se poate ajunge la grosimi mari ale peretelui şi deci la
costuri mari) şi PEID, coturi sudate pe capetele conductei (v. figura III-7),
îmbinarea trebuie verificată prin calcul la forţa de întindere.

Figura III-11 Îmbinări blocate, (a) PAFSIN, (b) fonta de presiune

• Gospodărirea ventilelor de aerisire de la supratraversări ale cursurilor de apă

este o operaţiune complicată care trebuie rezolvată raţional; prevederea
ventilelor de aerisire pe supratraversări este necesară pentru asigurarea
73
 evacuării automate a aerului care se acumulează, figura III-12; din păcate prin
construcţie ventilul (vana) de aerisire are o parte în care apa staţionează (nu
circulă în mod curent şi drept urmare îngheaţă iarna, în figura III-12 este
aratată o vană din fontă spartă din cauza îngheţului; ce se poate face? Izolarea
termică a ventilului, dacă zona nu este foarte friguroasă iar apa transportată
este apă subterană a cărei temperatură este peste 100C, de regulă; scoaterea
ventilului şi înlocuirea lui cu un sistem prin care apa curge continuu la debit
mic (se pierde ceva apă dar se păstrează funcţionalitatea de evacuare a aerului);
încalzirea ventilului izolat termic, realizarea unui dispozitiv electronic de
comandă periodică a robinetului de izolare pentru evacuare discontinuă a apei
la intervale prestabilite (nu există realizat şi în funcţiune, are nevoie de o sursă
de energie). Prezenţa ventilelor de aerisire trebuie bine cunoscută deoarece
trebuie ţinut seama la calculul loviturii de berbec. În cazul în care la căminele
de vană de linie nu se prevăd ventile ar trebui prevăzute cel puţin ştuţuri de
aerisire folosibile în caz de golire a conductei. Dimensinea unui ventil trebuie
sa fie minium 50 mm dacă diametrul ţevii este de peste 600mm.

Figura III-12 Ventil de aerisire pe aducţiunea; ventil de aerisire; vană spartă

Reparaţiile la lucrările auxiliare sunt specifice şi se adoptă pentru fiecare soluţia

cea mai potrivită funcţie de pregătirea oamenilor, dotarea materială şi dificultatea
operaţiunilor implicate. Una dintre cele mai “dificile” operaţiuni este verificarea
funcţionarii vanelor din cămine, mai ales daca vanele au peste 600mm diametru. Din
motive ‘istorice’ marea majoritate a vanelor montate sunt dintre cele realizate în ţară,
robineţi cu sertar pană şi corp plat (max 4 bari) sau cu corp oval (presiune de lucru 10
bari); etanşarea discului mobil (sertarului) se face prin înglobarea lui într-un scaun
realizat în corpul vanei şi o garnitură de bronz; la partea de jos “şantul” în care
trebuie să intre sertarul se umple cu depuneri (pământ de la reparaţii amonte,
suspensii de la apa prost limpezită etc); drept urmare vana nu se mai poate închide
etanş deoarece sertarul nu mai are acces în golul de ancorare. Astăzi vanele au o
realizare care depăşeşte acest necaz; se fac cu corpul mobil (sertarul) îmbrăcat în
74
cauciuc şi cordonul de cauciuc se mulează peste peretele inferior care este neted,
figura III-13. La schimbarea vanelor trebuie aleasă cu atenţie piesa/piesele de racord.
În cazul în care nu au fost prevăzute compensatoare de montaj se va introduce o piesă
de racord sau chiar o îmbinare cu flanşă liberă.

a) b)

Figura III-13 a) Vana veche cu adâncitura în “radier”; b) vana nouă cu sertar îmbrăcat în cauciuc

III-4 Proba de presiune la conductă

Este o operaţiune care se face la conducta nouă dar şi la orice conductă care a suferit
un proces de reabilitare. Din aceasta cauză vor fi reamintite fazele de lucru:
- Închiderea conductei la capete, cu masive de proba sau lucrări speciale,
realizate solid (nu cedează la forţa de presiune); la o conductă nouă nu se
folosesc vanele de capăt pentru proba de presiune; la reparaţii dacă se lucrează
precaut se poate accepta (riscul este să se spargă vana); se va verifica dacă este
ancorată bine de fundaţia din cămin;
- Umplerea conductei cu apă, din tronsonul precedent sau cu apă din exterior;
- Evacuarea aerului din conductă şi verificarea manometrelor de control;
- Ridicarea presiunii în trepte de 0,5-2 bari, conform SREN 805 până la valoarea
cerută pentru tronsonul respectiv;
- Verificarea menţinerii presiunii pe durata a cel puţin 2-3ore;
- Scăderea presiunii cu 1-2 bari şi măsurarea cantităţii de apă scoase din
conductă;
- Determinarea pierderii de apă cu relaţia data de SREN 805;
- Când condiţiile sunt îndeplinite tronsonul se leagă la circuitul normal, cu
dezinfectare prealabilă dacă se poate face operativ sau fără dezinfectare dacă
urmează o treaptă de dezinfectare la rezervor;
- Rezultatul testului de presiune se înscrie în cartea construcţiei ca o fază
determinantă (lucrare ascunsă).

75
În cazul în care conducta poate fi supusă accidental unei presiuni negative ar trebui
extinsă proba de presiune şi cu o probă de etanşeitate la vacuum. Conform SREN 805
proba trebuie făcută la 0,8 bari. Fiind o probă noua pentru tehnica din ţara noastră
tehnologia de efectuare trebuie ”inventată” şi trebuie asigurată pompa de vacuum
adecvată.

Figura III-14 Probă de presiune la două conducte Dn 800 mm PAFSIN

III-5 Curăţirea , spălarea şi dezinfectarea aducţiunilor

Curăţirea, spălarea şi dezinfectarea conductei de aducţiune sunt operaţiuni legate care

se fac ori de câte ori conducta se repune în funcţiune după o reparaţie importantă. Se
va da atenţie golirii conductei, cu nivel liber/gravitaţional sau prin pompare. Vana de
golire trebuie gândită astfel încât golirea să se facă repede pentru a nu mări durata de
oprire a apei. După fiecare intervenţie la conductă se face verificarea la presiune; cu
şantul deschis se introduce apă în conductă la presiunea statică de funcţionare şi se
verfică etanşeitatea; nu se închide tranşeea până când nu există siguranţa că s-a făcut
etanşarea corectă. După aceea se poate face dizinfectarea conductei pe tronsonul
afectat; operaţiunea este relativ complicată şi de multe ori nu se face; când apa
transportată este dezinfectată sau va fi dezinfectată se poate accepta că nu se face
dezinfectarea dar cu condiţia unui lucru curat în şant (un aviz al inspecţiei sanitare ar
trebui cerut); realizarea dezinfectării, uneori şi a spălarii, pe lângă faptul că sunt
operaţiuni dificile, lungesc mult timpul de intervenţie (conducta ar trebui ţinută 24
ore cu dezinfectantul în interior) şi dacă sistemul nu are o rezervă mare de apă în
rezervor acest lucru nu este posibil (rezerva de avarie în rezervor ar trebui gândită şi
funcţie de durata normată de intervenţie la o conductă; în cazuri complicate durata
poate depăşi uşor 24 ore). Problema se poate pune tranşant: fără apă două zile (sau
chiar mai mult) sau cu o apă mai slabă calitativ dar asigurată mai repede.

76
 III-6 Reabilitarea aducţiunii

Este operaţiunea prin care se refac sau se îmbunătăţesc parametrii de funcţionare ai

aducţiunii; se hotărăşte atunci când :
 izolaţia anticorosivă este deteriorată şi apa care curge devine “apă roşie”;
 când conducta are pierderi mari de apă şi nu mai poate asigura cantitatea
cerută iar aducerea unei cantităţi mai mari de apă nu este posibilă (sursa
limitată) sau soluţia nu este raţională;
 când rugozitatea conductei a crescut datorită deteriorării peretelui
interior şi drept urmare a scăzut debitul transportat;
 când îmbinările au mari probleme de etanşeitate iar remedierea
individuală nu mai este raţională.
Metodele de reabilitare se împart în două grupe: (a) refacerea în şanţ deschis
(metoda clasică de înlocuire a conductei) şi (b) metoda fără tranşee deschisă (no
dig–trenchless) dezvoltată mult în ultimii 20 ani (se îmbunătăţeşte calitatea conductei
existente nu se realizează o conductă nouă). Una dintre conductele reabilitate recent
este aducţiunea pentru oraşul Rm. Vâlcea între staţia de tratare Valea lui Stan şi oraş,
cca 40 km, oţel cu diametrul 1200mm, inclusiv o supratraversare peste r. Olt.
Soluţia se alege funcţie de particularităţile aducţiunii (material, diametru, lungime
etc) dar tinând seama de un element foarte important: ce se face cu continuitatea
alimentării cu apă pe perioada reabilitării deoarece de cele mai multe ori conducta
este realizată cu un singur fir. Metodele de reabilitare fără tranşee deschisă vor fi
discutate la capitolul reţele de distribuţie deoarece acolo problema este mult mai
importantă (pierderile de apă din reţea pot ajunge la 30-60%).
Soluţiile posibile sunt: introducerea unui tub nou în tubul vechi, realizarea etanşării
cu răşină epoxidică fixată pe un strat suport, realizarea unui torcret interior cu răşină
şi fibră de sticlă sau alte tipuri de fibră, etc. Metodele de lucru sunt dezvoltate de
diferite firme de specialitate şi drept urmare au şi nume diferite (chiar pentru aceeaşi
metodă). Se poate conta pe refacerea capacităţii de rezistenţă mecanică şi reducerea
rugozităţii sau numai pe reducerea pierderilor şi refacerea rugozităţii.

III-7 Probleme speciale la retehnologizare a unora dintre aducţiuni

În principiu sunt trei cazuri de aducţiuni gravitaţionale:

(1) Aductiuni de presiune mică, presiunea maximă din conducta se afla în limita
presiunii normale pentru care sunt produse tuburi din care pot fi alcătuite
aducţiunile, figura III-14a; este cazul general- normal al unei aducţiuni
gravitaţionale.

77
 (2) Aducţiuni realizate pentru diferenţe mari de cotă şi care lucrează la viteze
normale, figura III-14b; este cazul unei aducţiuni care funcţionând la capacitate
normală se comportă bine, foloseşte toată diferenţa de energie disponibilă (deci
are diametrul minim) dar pentru a nu depăşi presiunea admisibilă pentru tuburi
are nevoie de cămine de ruperea presiunii (CRP); este cazul aducţiunii Voila-
Ploieşti în faza initială de lucru.

Figura III-14a Aducţiune cu funcţionare Figura III-14b Aducţiune la care

normală; v<v lim , pmax<p lim v=v lim , p>p lim

(3) Aducţiuni care datorită diferenţei mari de cotă nu pot funcţiona din cauza
vitezelor mari care se realizează dacă se foloseşte toată energia disponibilă; au
nevoie de o schemă de funcţionare cu CRP active tot timpul; în acest fel apa
curge cu viteza maxim admisă pentru materialul respectiv şi cu sau fără
pierdere de energie, figura III-14c. Este cazul aducţiunii Timişeşti -Iaşi unde pe
porţiunea aval de dealul Strunga este prevazută o microcentrală electrică
(MHC); pierderea execedentară de energie se transformă în energie electrică;
în această situaţie poate fi considerată şi o aducţiune dimensionată pentru un
debit mai mare decât cel care se exploatează la un moment dat. Energia
disponibilă poate fi exploatată cu MHC-uri alese convenabil. Este cazul
aducţiunii Voila-Ploieşti în faza actuală de lucru.

Figura III-14c Aducţiune la care v<v lim , p>p lim sau Q < Qlim

(4) Aducţiuni cu pompare pe parcurs, figura III-14d; aducţiunea este favorabilă

funcţionării gravitaţionale într-o anumită etapă şi prin repompări succesive se
poate creşte debitul transportat, în faze ulterioare; este cazul aducţiunii
Izvarna-Craiova care a cunoscut trei etape de dezvoltare în urma căreia debitul

78
 transportat s-a dublat. Din păcate firul unic pune mari probleme de funcţionare
sigură.

Fig III-14d Aduncţiune funcţionând prin pompare succesivă a apei

Deşi tronsoanele de conductă sunt probate la execuţie, de regulă, la presiunea

de rezistenţă a tubului, cu excepţii bine judstificate, în timp conducta
funcţionând la presiuni mai mici, se întamplă ca din cauza îmbătrânirii
conducta să prezinte pierderi mai mari de apă; remedierea generală este
“căptuşirea”–reliningul- cu o nouă conductă dupa metodele menţionate;
problema care nu are soluţie este asiguarea apei pe perioada reabilitării
conductei; din această cauză este importantă o gândire aprofundată dacă
aducţiunea se realizează dintr-un singur fir cu diametru mai mare (şi un volum
mai mare al rezervorului) sau din două fire cu diametrul mai mic; soluţia este
mai scumpă iniţial dar are mari avantaje în viitor (dacă au fost prevăzute şi
bretelele necesare); nu se poate conta pe faptul că se reduce consumul şi se
gospodăreşte bine consumul din localitate pe durata lucrului; întreruperea
pentru reabilitare are o durată aşa de mare încât trebuie o variantă de rezervă
pentru transportul apei. Pierderea de apă crescută trebuie să intre în balanţa
cheltuilelilor.
(5) Cazul interesant este cazul în care conducta a fost dimensionată pentru un
debit mai mare şi acum este exploatată la un debit redus, figura III-15; pentru
reglarea debitului în vederea unei funcţionari continue ar trebui închise vanele
de linie; dacă ar funcţiona prin pompare s-ar putea pune problema pompării în
afara orelor de vârf energetic- când energiea este mai scumpă şi deci
transportul s-ar putea face discontinuu (dacă în rezervor exista volumul necesar
pentru acumularea apei). Rămâne disponibilă o energie care se poate pierde în
căminul de rupere a presiunii sau în vana de control a presiunii (care poate fi
montată). Sau se poate construi în locul căminelor de ruperea presiunii MHC-
uri pentru recuperarea energiei. Poate să apară o problemă de optimizare sub
două aspecte: (1) care este durata de funcţionare pentru amortizarea investiţiei
79
 făcute în MHC-uri, (2) care este costul pierderilor de apă pe tronsoanele de
conducta în care în mod normal (Q proiectat ) presiunea era mică deci pierderea de
apă era mică iar acum presiunea este crescută deci pierderea va fi mai mare. Un
calcul de optimizare poate fi făcut şi se poate obţine o soluţie raţională.

Figura III-15 Retehnologizarea aducţiunii funcţionând cu debit redus

Desigur că se poate pune problema şi sub altă formă: câtă apă ar trebui produsă
(inclusiv tratată şi apa pierdută) astfel incât să se producă pe ansamblu suficientă
energie şi apă pentru consumatorul iniţial (care momentan şi-a redus consunul din
motive economice, sociale şi de reprofilare industrială) astfel încât soluţia să fie
viabilă/rentabilă. Se poate obţine o soluţie de durată sau nu. În niciun caz însă nu
trebuie inversată problema- dacă este mai rentabilă producerea de energie –
aceasta devine prioritară; alimentarea cu apa trebuie sa rămână prioritară.
Se mai poate gândi o soluţie: se poate renunţa la staţia de tratare amonte şi se
transportă apa brută, la capacitatea maximă a conductei, cu producerea de energie
şi se tratează apa în aval, la capacitatea nou ceruta; care solutie este mai
avantajoasă?
Operatorul sistemului nu este cel însărcinat cu refacerea schemei de lucru, dar
elementele de bază şi concluzia că retehnologizarea este necesară îi apaţin.
Costurile sunt suportate din producţia de apă şi de către utilizator iar eficientizarea
intră în sfera de responsabilitate a operatorului.

III-8 Indicatori de performanţă

Funcţie de mărimea şi complexitatea lucrărilor aducţiunii, pot fi luaţi în considerare

următorii indicatori de performanţă:
80
• Siguranţa în funcţionare, calculată ca raportul dintre durata de funcţionare şi
durata unui an de serviciu, [% ] sau [ore/an];
• Eficienţa functionării calculată ca raportul dintre debitul (volumul anual de
apă) cu care se alimentează rezervorul (debitul aval) şi debitul (volumul anual)
introdus în aducţiune (debit amonte), [%];
• Numărul de avarii pe aducţiune, calculat ca număr mediu pe an şi km de
aducţiune, [nr/an.km];
• Costul unei intervenţii, medie anuală pe unitate specifică de lucrare, [lei/buc];
• Valoarea pierderii de apă din aducţiune, calculată ca fiind raportul dintre
volumul de apă care nu ajunge în rezervor şi volumul de apă introdus în
aductiune, [%];
• ILI, calculat ca raportul dintre pierderea de apă reală şi pierderea de apă tehnic
admisibilă.

81
82
 Capitolul IV
Exploatarea rezervoarelor de înmagazinare a apei
IV-1 Rolul şi alcătuirea rezervorului

Construcţia pentru înmagazinarea apei, este obligatorie în funcţionarea unui sistem de

alimentare cu apă deoarece rezervorul:
• Asigură rezerva de apă necesară compensării diferenţei de debit între
alimentare şi consum; în acest fel se poate asigura funcţionarea relativ
uniformă a sistemului (deci efort minim pentru captare, aducţiune şi eventual
tratare/pompare) şi libertatea consumatorului de a folosi apa în modul în care
doreşte (nu face risipă); prin amplasarea rezervorului lângă reţeaua de
distribuţie, figura IV-1, asigură şi o dimensionare mai raţională a sistemului de
alimentare cu apă deoarece permite dimensionarea la debitul Q zi max a tuturor
obiectelor până la rezervor şi numai reţeaua de distribuţie va fi dimensionată la
debitul (Q omax );

Figura IV-1 Amplasarea rezervorului în schema de alimentare cu apă

• Asigură rezerva de apă pentru combaterea incendiilor inevitabile în spaţii

locuite; pentru uşurinţa şi siguranţa intervenţiei trebuie asigurată o rezervă de
apă considerată suficientă; numărul şi debitul pentru stins incendiul sunt
precizate în SR 1343-1/05;
• Asigură o rezervă de apă necesară pentru continuitatea funcţionării traiului în
localitate atunci când în sistem pot să apară avarii: se avariază aducţiunea,
trebuie spalată aducţiunea, se întrerupe alimentarea cu energie a staţiilor de
pompare, apar dificultăţi la priza de captare (poluare, înghet) etc.
• Atunci când este posibil rezervorul se aşează pe o cotă dominantă pentru
localitate astfel încât reţeaua să poată fi alimentată gravitaţional; în acest fel
creşte siguranţa în funcţionare.
• De cele mai multe ori asigură un volum de apă în care să se poată face
dezinfectarea finală a apei introduse în reţea (apa ‘staţionează’ în rezervor
minimum 0,5 ore).
Construcţia rezervorului, ale carei elemente generale sunt date în figura IV-2, poate fi
sub forma:
83
 - Rezervor propriu zis amplasat direct pe sol,
- Castel de apă sau rezervor suspendat atunci când terenul în zona localităţii nu
oferă o cotă înaltă pentru rezervor şi se doreşte ca reţeaua să poată fi alimentată
gravitaţional.

Figura IV-2 Rezervor din beton şi castel de apa

Castelul de apă se adoptă atunci când:

• Poate fi executat tehnologic în bune condiţii deoarece este o construcţie
specială (greu de izolat termic, complicat de asigurat o bună rezistenţă în caz
de cutremur, este o construcţie urâtă, necesită spaţiu mare- liber- pentru
amplasare);
• Ca să fie raţional poziţia lui ar trebui să coincidă cu centrul de greutate al
consumatorilor (tactica umbrelei) lucru greu de obţinut în localitate.
Astăzi când dezvoltarea şi diversificarea gamei de pompe a devenit completă,
adoptarea unei construcţii de tip castel poate fi înlocuită cu o staţie de pompare cu
turaţie variabilă şi un rezervor pe sol; soluţia este mult mai uşor abordabilă. Totodată
se poate asigura şi evitarea situaţiei în care castelul de apă devine inutil deoarece
(fiind o constructie rigidă-cuva este definitiv legat de turnul de susţinere) presiunea
în reţea creşte ca urmare a creşterii înălţimii construcţiilor sau dezvoltarea în plan a
localităţii iar castelul nu se poate supraînălţa; drept urmare presiunea asigurată nu mai
este suficientă. Soluţia poate fi adoptată în cazuri bine justificate şi pentru volume
mici de apă.
Castelul de apă se poate spune că este o construcţie depăşită din cauza unui cost
ridicat. În figura IV-3 sunt date trei tipuri de castele existente în ţara noastră: Foişorul
de foc (astăzi muzeu, cel mai vechi castel din ţară), castelul de apă din Turnu Severin
(2 cuve suprapuse) şi castelul de apă din Brăila – (astăzi restarurant). În lume cel mai
mare castel construit are 18000 m3, construit în Upsalla-Suedia.

84
 a) b) c)
Figura IV-3 Exemple de construcţii de castele de apă; a) Foişorul de foc;
b) Turnu Severin; c) Brăila

IV-2 Elemente importante supuse controlului la recepţia finală

Cel mai important lucru la execuţia rezervorului este respectarea proiectului în

vederea obţinerii unei construcţii rezistente şi etanşe. Acest lucru se verifică folosind
procedurile clasice de execuţie funcţie de materialul folosit.
Cel mai important lucru care trebuie urmărit este etanşeitatea cuvei purtătoare de apă
(la execuţie se controlează riguros calitatea betonului şi modul de punere în operă).
De regulă construcţia se execută din beton armat; ca să fie rezistentă în timp (avem în
ţara cuve din beton simplu care au venerabila vârsta de 120 ani, Cotroceni-Bucureşti-
7000 m3 volum) armătura trebuie protejată; ca să fie protejată trebuie ca apa să nu se
exfiltreze prin betonul pereţilor şi radierului.
Proba de etanşeitate se execută pe beton neprotejat, fără protecţie exterioară şi
trebuie să fie exigentă; limitele de permeabilitate pot fi de ordinul 0,02 l/zi.m2 sau
mai reduse; dacă rezervorul este amplasat în zona cu teren loessoid restricţiile pot fi
mult mai mari sau pot fi adoptate lucrări suplimentare de drenare a apei. Se va
menţine (şi întreţine) şi pe durata exploatării şanţul de gardă menit să evite intrarea
în zona rezervorului a apei de şiroire de pe versantul din spatele rezervorului.
Al doilea element ca importanţă este asigurarea unei calităţi a construcţiei care să
permită o spălare uşoară; din cauza modului în care lucrează rezervorul este singura
construcţie cu nivel liber pe circuitul de apă potabilă, vezi figura IV-1; aceasta
presupune ca de câte ori scade nivelul apei în rezervor aerul din exterior este aspirat
în cuvă; cum aerul nu este totdeauna curat o serie de microorganisme intră în rezervor
şi se pot dezvolta pe pereţi şi radier (mai ales); menţinerea stării de sănătate în
localitate impune ca periodic (de regulă anual) rezervorul să fie spălat. Cu cât
suprafaţa peretelui este mai rugoasă cu atât pelicula biologică produsă de dezvoltarea
85
organismelor poate fi mai rezistentă şi peretele trebuie curăţat cu peria şi spălat cu un
jet foarte puternic de apă pentru a redeveni curat. Se impune deci ca peretele interior
să aibă (la pipăirea cu mâna) netezimea unei plăci de faianţa deoarece în acest caz
nici pelicula nu aderă prea bine şi nici spălarea nu este aşa de complicată.
Al treilea element ca importanţă este asigurarea zonei de protecţie sanitară; la un
rezervor pe sol, pentru apa potabilă, construcţia trebuie imprejmuită la o distanţă de
minimum 10m de la peretele exterior; în mod automat ar trebui ca amplasamentul să
nu coincidă cu o zonă greu de păstrat în mod constant curată; dacă în timp din cauze
nejustificate (lipsa de respect faţă de calitatea apei, în final), se amplasează unităţi
industriale, chimice etc, care produc agenţi poluanţi, atunci ventilaţia rezervorului
trebuie prevăzută cu instalaţii speciale de filtrare (filtre cu cărbune activ, ultrafiltrare).
Unul dintre elementele importante este amplasarea pe un teren stabil şi care să
permită o extindere ulterioară (localitatea se dezvoltă).
De mare importanţă în comportarea construcţiei şi păstrarea calităţii apei este
protecţia termică; dacă rezervoarele vechi erau acoperite cu pământ astăzi există
materiale eficiente ce pot fi folosite la izolaţie termică.

IV-3 Lucrări de exploatare

Întreţinerea rezervoarelor presupune:

- Lucrări de remediere constructivă;
- Lucrari de păstrare a calităţii apei;
- Lucrări de supraveghere a pierderilor de apă şi a efectelor acestora asupra
stabilităţii solului (pentru rezervor şi vecini);
- Lucrări de control a echipamentelor pentru întocmirea bilanţului apei
(echipamente de măsurat debitul, nivelul, calitatea apei etc.

IV-3.1 Lucrări de remediere constructivă

Cele mai multe rezervoare din beton armat au fost executate folosind cofraje
neperformante (din scândură cel mult geluită); drept urmare suprafeţele nu sunt
netede şi de multe ori nici etanşe; etanşarea se obţine prin tencuire adecvată –în trei
straturi; dar stratul de tencuială se poate deteriora prin fisurare, atacul filmului
biologic, atacul clorului degajat din apă etc.; ca atare la inspecţia anuală trebuie
verificată această fisurare; verificarea este relativ simplă deoarece umezind suprafaţa
şi apoi lasând-o să se usuce vor fi marcate foarte clar poziţia şi mărimea fisurilor (apa
se evaporă repede de pe peretele întreg dar se va evapora greu din fisurile existente
aşa că la un moment dat acestea vor apare ca şi cum ar fi desenate pe perete; pot fi şi
desenate cu creionul pentru păstrarea poziţiei în vederea remedierii); inspecţia unui
om de specialitate poate decide soluţia. Astăzi pot fi preparate mortare de etanşare,
soluţii de răşini de etanşare, tencuieli de etanşare şi impermeabilizare; toate vor trebui
făcute cu materiale agreate din punct de vedere sanitar. Dacă poziţia rezervorului a
implicat realizarea izolaţiei hidrofuge aceasta trebuie verificată la inspecţia generală
86
sau odată cu lucrările de spălare (se văd mici izvoraşe prin perete sau peretele este
continuu umed în unele zone); verificarea calităţii apei colectate duce la concluzia că
este altă apă decât cea curent folosită în rezervor. Refacerea lucrărilor de hidroizolaţie
este extrem de complicată şi este mai simplu să se facă o lucrare de drenaj exterior.
Dacă este obligatoriu (apa exterioară este agresivă) acest lucru trebuie făcut. Se poate
încerca aplicarea unei tencuieli interioare cu materiale speciale care se difuzează în
porii şi fisurile betonului. Acest lucru trebuie experimentat în prealabil şi lucrarea
trebuie făcută de personal specializat. În orice caz golirea rezervorului trebuie avizată
din punct de vedere al siguranţei la plutire.
Casa vanelor trebuie verificată la faptul că nu intră clorul din cuva rezervorului. Se
poate întâmpla să fie fisuri deasupra nivelului maxim al apei în rezervor.

IV-3.2 Reabilitarea instalaţiei hidraulice

Orice rezervor are o instalatie hidraulică amplasată într-o constructie uscată numită
casa vanelor; la castelul de apă instalaţia hidraulică este amplasată în turnul de
susţinere a cuvei (din această cauză iarna turnul trebuie încălzit). Instalaţia asigură
funcţionarea rezervorului. Drept urmare există, figura IV-4:

Figura IV-4 Instalaţia hidraulică tip la rezervor şi castelul de apă

87
(1) o conductă pentru alimentarea rezervorului, (2) o conductă de plecare a apei din
rezervor, (3) o conductă de preaplin (cu descărcare liberă) şi (4) o conductă de golire
totală. Atunci când rezervorul are o singură cuvă se realizează o legătură de siguranţă
între alimentarea rezervorului şi plecarea din rezervor; când cuva este scoasă din
funcţiune se izolează prin vane şi se deschide acest by-pass pentru a asigura, cu
restricţii, funcţionarea alimentării cu apă în localitate. Este de adoptat o soluţie de
intervenţie la rezervor atunci când consumul de apă nu este maxim (la noi în general
perioada de toamnă). În funcţie de destinaţie instalaţia hidraulică poate fi diferit
alcătuită dar cu funcţionalităţi similare. În cazuri justificate camera vanelor poate
adăposti şi instalaţia de pompare; în acest caz măsurile de lucru trebuie să fie adaptate
corespunzător (acces, ventilaţie, iluminat etc); camera vanelor trebuie să fie protejată
termic deoarece în perioada de iarnă se pot produce accidente (vezi figura III.12).
Periodic vanele şi chiar conductele vor trebui reabilitate.

IV-3.3 Întreţinerea „coşurilor” de ventilaţie

Ventilaţia, a cărei suprafaţă totală este de 1/1000 din suprafaţa acoperişului (suprafaţa
liberă a apei) este facută din ţeavă de oţel cu căciulă de protecţie şi sită de acoperire a
orificilor de intrare a aerului (viteza de intrare a aerului prin tuburile de ventilaţie nu
trebuie să depăşească 5 m/s). Cel mai des se defectează sitele de protecţie (ochiuri de
cca 1mm) site care împiedică intrarea insectelor în rezervor (în perioada în care în
rezervor este mai cald ca afară). Sita se corodează destul de repede fiind amplasată în
mediu umed. Tot din această cauză trebuie înlocuită şi conducta de ventilaţie. Atenţie
lipsa coşurilor de ventilaţie duce la impurificarea apei în rezervor iar blocarea
ventilaţiei poate duce la prăbuşirea tavanului atunci când se goleşte apa din rezervor
(forţa de presiune pe o suprafaţă mare poate fi apreciabilă chiar la o diferenţă de
presiune mică sau foarte mică). De exemplu un rezervor de 1000 m3 are o suprafaţă
de cca 250 m2; o diferenţă de presiune de 0,5m (sau 5 tf/m2) aduce pe tavan o forţă
de cca 1250 tf; este imensă.
Coşurile de ventilaţie sunt uşor corodate la o dozare necorespunzătoarte a clorului în
apă. Clorul în exces pleacă prin ventilaţie. Doza de clor admisă în aerul vecin este
foarte mică (doza mortală de clor în aer este de 0,1 mg/l aer).
Intrarea în rezervor (uşi, chepenguri), trebuie să fie bună în vederea restricţionării
accesului şi intrării plutitorilor mari, animalelor (vara, este răcoare şi plăcut la
intrarea în rezervor) etc. Uşile şi capacele ar trebui închise cu lacăt.

IV-3.4 Reabilitarea izolatiei hidrofuge de pe acoperiş

Din cauza suprafeţelor mari ale acoperişului izolaţia hidrofugă (în mod normal
acoperişul- tavanul rezervorului trebuie să aibă izolaţie termică) este făcută din carton
asfaltat. Sub influenţa ciclului îngheţ-dezgheţ şi a însoririi din timpul verii, cartonul
îmbătrâaneşte şi işi pierde din capacitatea de strat suport al bitumului, adevăratul
hidroizolant. Betonul rămâne fără protecţie şi poate fi influenţat de precipitaţii (apa
din precipitaţii este agresivă, suprafaţa betonului nu este perfect plană şi apa intră în
88
pori şi fisuri şi prin îngheţ poate deteriora uşor betonul, apa intră în termoizolatie şi o
deteriorează). Refacerea se face integral şi nu pe bucăţi. De regulă suprafaţa acoperită
cu carton nu este circulabilă. Atenţie la trecerea izolaţiei pe lângă coşurile de
ventilaţie.

IV-3.5 Verificarea tavanului la rezervoarele în care se face clorizarea apei

De regulă în rezervoare se asigură şi reacţia clorului cu apa înmagazinată deoarece: se

poate asigura timpul de reacţie de minimum 0,5 ore cerute de normele în vigoare, se
poate face corectarea dozei de clor dacă clorarea de bază se face în altă parte. Dar
clorul se poate degaja în condiţii favorabile (apa intră prin cădere cu lama-jet liberă şi
deci turbulenţă mare, clorul se introduce în cantitate mare printr-o singură conductă
etc); clorul degajat se ridică spre tavan şi cu apa de condens devine foarte agresiv faţă
de betoane. Este raţional ca armătura din tavan să aibă o acoperire de beton mai mare
ca de obicei (atenţie la betonul turnat pe loc) şi periodic să se facă verificarea stării
betonului; refacerea betonului afectat trebuie făcută după îndepărtarea bucăţilor
fisurate, tratarea armăturii afectate şi torcretarea cu un mortar special pregătit (există
adaosurile pentru combaterea agresivităţii dar care trebuie să fie acceptate din punct
de vedere sanitar).

IV-3.6 Verificarea comportării radierului

La dimensiunile pe care le poate avea (plăci cu dimensiuni de până la 40-50m)

radierul poate fi considerat o placă elastică; aceasta însemnează o conlucrare bună cu
terenul de fundare. Se poate întampla ca deformaţiile celor două elemente să nu fie
aceleaşi şi placa se poate fisura periclitând etanşeitatea sau chiar stabilitatea
rezervorului; un proiect de consolidare trebuie realizat.

IV-3.7 Etanşeitatea trecerii conductelor prin peretele rezervorului

Cel puţin cele 4 conducte care asigură funcţionarea rezervorului trebuie să treacă prin
perete în mod etanş. Majoritatea trecerilor au sistemul cu presetupă, figura IV-5. În
timp garnitura îmbătrâneşte şi apa începe să curgă formând un mediu insalubru în
casa vanelor. Se strânge contraflanşa sau se înlocuieşte garnitura (după golirea
rezervorului). Sistemele noi au elemente care pot fi uşor înlocuite dar cu o bună
curaţare a golului prin care trece conducta. La rezervoarele metalice (unde trecerea
este sudată de perete) verificarea se va face şi după fiecare cutremur deoarece cuva (o
cutie matalică de fapt) se poate deplasa pe fundaţie. Prin lipsa de etanşeitate clorul
degajat poate intra în camera vanelor şi se concentrează la partea de jos (este mai
greu ca aerul).

89
 a) b)

Figura IV- 5 Trecerile prin pereţi a conductelor: (a) cu presetupă, (b) sistem cu elemente mobile

IV-3.8 Verificarea stabilităţii cuvei metalice

Din cauza că sunt necesare volume mici (sub 500m3 ) la alimentarea cu apă în zona
localităţilor rurale, foarte numeroase, au fost prevăzute cuve metalice: plăci
prefabricate din oţel zincat/emailat îmbinate cu garnitură şi şuruburi, figura IV-6.
Sunt uşor de transportat, uşor de montat şi cu o durată de execuţie net mai mică. Sunt
unele probleme din care cauza supravegherea lor ar trebui să fie mai bună (experienţa
este redusă). Sunt două mari necazuri care pot să apară: (a) protecţia termică şi (b)
stabilitatea la cutremur. Cuvele ar trebui (există soluţie tehnică) să fie protejate termic
mai ales la rezervoarele care primesc apă de râu (apa care abia are câteva grade
iarna); îngheţul apei în cuvă poate deveni o problemă greu de rezolvat şi cu efecte
mari asupra cuvei (paralelipipedică).
Legarea cuvei de fundaţie trebuie făcută bine funcţie de zonarea seismică a
amplasmentului. Soluţia constructivă există şi trebuie aplicată în bune condiţii;
atenţie la cuvele cilindrice (care nu au contravântuire interioară ca la cuvele
paralelipipedice) la care trebuie realizată o verificare a stabilităţii în caz de cutremur.
Verificarea funcţionarii corecte a dispozitivelor mecanice de indicare a nivelului apei
în rezervor. Rezervorul ar trebui să aibă un sistem de semnalizare şi verificare dar
mai important ar trebui să existe avertizare (luminoasă, sonoră, electronică) asupra
lipsei apei (nivelul este la nivelul rezervei de incendiu) sau rezervorul este plin “da la
preaplin” deci se pierde apa.

90
 Figura IV-6 Cuve de rezervor metalice de formă paralelipipedică şi cilindrică

IV-3.9 Alte verificări la cuvele metalice

Legătura cu conductele de serviciu ar trebui făcută printr-o construcţie adecvată de tip

casa vanelor. În zonele rurale consumul de noapte este mic şi conductele pot îngheţa.
Numai o protecţie individuală se poate să nu fie suficientă.
De asemenea la introducerea clorului în apă trebuie verificat ca protecţia peretelui
(care poate fi făcută şi din răşini epoxidice) să se păstreze.
Etanşeitatea la cuvele metalice este sau poate fi făcută la îmbinare; din această cauză
periodic toate îmbinările trebuie verificate şi strânse şuruburile; câtă vreme garnitura
nu a îmbătrânit nu sunt probleme de etanşare.
Au fost câteva cazuri în care cuva metalică a fost poziţionată pe un eşafodaj metalic
iar conductele au rămas libere sub cuvă. Nu este o soluţie de durată; ar trebui
acoperite cu un element de protecţie. În figura IV-7 este dată o vedere a unui castel de
apă rupt (si cu accidente) din cauza unei executii defectoase (volum 1500m3).

Figura IV-7 Castel de apă metalic, 1500 m3 prăbusit la punerea sub sarcină.

91
 IV-3.10 Lucrări de întreţinere

Cea mai importantă lucrare trebuie îndreptată către păstrarea calităţii apei (cuva
este singurul obiect deschis pe circuitul apei potabile).
Păstrarea calităţii se face prin trei operaţiuni: (a) spălarea periodică a rezervorului, (b)
dezinfectarea periodică a rezervorului (de regulă odată cu spălarea ) şi (c) menţinerea
în bună stare a zonei de protecţie sanitară.
Spălarea se face, în modul cel mai simplu, cu jet de apă. După golirea totală şi
îndepartarea, eventual, a stratului de nămol; nămolul ar trebui analizat pentru a vedea
ce conţinut are; rezervorul este un bun decantor pentru nisipul spălat din filtre prin
crepinele dezafectate; totodată dacă reacţia cu sulfatul de aluminiu nu este bine
realizată în staţia de tratare este posibil să fie completată în rezervor; drept urmare pe
fundul rezervorului se poate aduna un strat bun de gel de sulfat de aluminiu şi
suspensii. Se spală sistematic cu jet de mare presiune. Aceasta presupune ventilarea
adecvată, iluminarea interiorului şi instalaţie care să funcţioneze bine sub presiune;
calitatea apei ar trebui să fie apă limpede, neclorată. Golirea este permanent deschisă.
Este indicat ca personalul să aibă mască de protecţie cu funcţionare independentă.
Atenţie la golirea rezervorului amplasat pe zone joase, acesta să nu plutească.
Ordinea de spălare se stabileşte după configuraţia locală a rezervorului. O problemă o
poate constitui evacuarea apei (la canalizare sau la o viroagă apropiată); trebuie
analizată şi eventual cerut un aviz de lucru.
Spălarea este continuată cu dezinfectarea: Cuva se umple cu apă curată (poate fi
potabilă). În apă se introduce, sub forma cea mai uşoară în amplasamentul respectiv,
a clorului, preferabil hipoclorit de sodiu dacă pe amplasament nu există statie de
clorare; doza de clor cca 25-35 mg/l. Se lasă 24 ore şi se goleşte rervorul; atenţie apa
rezultată trebuie neutralizată înainte de evacuare în canalizare sau în alţi receptori;
neutralizarea se va face cu sodă caustică sau alt reactiv (atenţie la manipularea
reactivilor); în cazuri fortuite neutralizarea se poate face chiar în rezervor după 24 ore
de la introducerea clorului). După golirea rezervorului se spală pereţii şi sunt
prelevate probe pentru inspecţia sanitară care va da în final aviz sanitar.
Echipamente de control, a modului de funcţionare a rezervorului prin realizarea
bilantului apei în rezervor dar şi a bilanţului apei în sistem; se poate măsura debitul
de intrare şi iesire (intrare în reţea), nivelul apei cu impiedicarea evacuării apei prin
preaplin (vana de închidere cu plutitor, vane cu acţionare electrică etc), semnalarea
lipsei rezervei de avarie, atingerea nivelului rezervei de incendiu (lipsa de apă în
rezervor) etc. În final vor trebui adunate date care să confirme că timpul maxim de
trecere a apei prin rezervor este de maximum 7 zile sau valoarea stabilită de inspecţia
sanitară. Urmărirea variaţiei nivelului apei în cuvă este importantă.
Atentie: în cazul în care alimentarea se face din captări de apă subterană, alimentarea
rezervorului trebuie făcută fără stânjenirea funcţionării captării; reglarea debitului se
va face pe o durată de timp mai lungă (luni de zile) astfel încât să fie folosit la
maximum volumul rezervorului. În niciun caz stratul acvifer nu va fi folosit ca
rezervor de compensare.

92
Se va verifica faptul că volumul rezervorului este cel puţin egal cu jumătate din
consumul zilnic (Legea 98/94 republicată) dar nu mai mare de consumul pe două zile.

IV-4 Indicatori de performanţă

În exploatarea rezervoarelor, funcţie de mărimea şi poziţia lor, pot fi determinaţi

următorii indicatori de peformanţă:
• Mărimea rezervei de avarie; rezerva de avarie trebuie să existe în rezervor
pentru preluarea accidentelor de pe parcursul traseelor lucrărilor (avarii la priza
de captare, avarii pe aducţiune, avarii la tratare etc); o rezervă mică arată că
pierderea de apă în reţea este mare sau/si rezerva de compensare este
insuficientă; calculată ca raportul dintre rezerva volumică existentă în rezervor
(realizată prin proiectare) şi rezerva reală medie asigurată, [%];
• Timpul de primenire a apei în rezervor; este important deoarece arată eficienţa
folosirii rezervorului şi posibilitatea ca apa să se deterioreze calitativ; se
calculează ca raportul dintre volumul de apă introdus în reţeaua de distribuţie şi
volumul rezervorului, [ore]; în mod normal ar trebui să fie 12-72 ore;
• Pierderea de apă din rezervor; este importantă în special pentru siguranţa
construcţiei rezervorului şi pentru stabilitatea zonei de amplasare a
construcţiei; se testează periodic, păstrând pline cu apă cuvele rezervorului şi
măsurând cantitatea de apă adăugată pentru menţinerea cotei apei sau prin
scăderea nivelului apei în cuvă într-un interval dat de timp; se poate exprima ca
raportul dintre volumul de apă pierdută şi volumul rezervorului, raportat la
suprafaţa udată; % sau l/m2.zi (valori sub 0,02 l/m2.zi ); se verifică etanşeitatea
vanelor;
• Concentraţia clorului la plecarea din rezervor; arată eficienţa clorizării şi este
primul indiciu asupra concentraţiei de clor în apa introdusă în reţea; funcţie de
poziţia rezervorului faţă de reţea poate fi de 0,5 mg/l; la rezervoare aşezate la
distanţă faţă de intrarea în reţea poate fi mai mare dar nu peste valoarea care va
asigura la intrarea în reţea valoarea de 0,5 mg/l; constanţa în timp a
indicatorului arată şi o bună introducere a clorului în apă;
• Concentraţia clorul gazos în aerul de lângă rezervor (mg/m3 de aer) arată
eficienţa modului de introducere a clorului în apă; valorile peste limita de
pericol vor fi imediat corectate prin îmbunătăţirea modului de difuzare a
soluţiei de apă de clor în rezervor; teoretic la o bună introducere a clorului în
apă valoarea concentraţiei ar trebui a fie zero.

93
94
 Capitolul V
Exploatarea staţiilor de pompare a apei

V-1 Necesitatea pompării în sistemele de alimentare cu apă

Sistemul de alimentare cu apă are o întindere care depinde de prezenţa la capete a

două elemente fixe: captarea apei se face din amplasamentul unde apa există în mod
natural şi localitatea există acolo unde oamenii au dezvoltat-o în sute de ani. Funcţie
de poziţia relativă a acestor două elemente fundamentale sistemul poate fi:
• Sistem cu funcţionare total gravitatională, figura V-1; este posibil în localităţi
de munte/deal, cu captări din izvoare cu apă bună, sau apă din râuri curate;
diferenţa de cotă topografică permite un transport gravitaţional până la rezervor
şi până la consumator; este unul dintre cele mai raţionale sisteme deoarece nu
depinde de consumnul de energie; nu poate fi însă foarte dezvoltat deoarece
izvoarele se găsesc uneori la mare distanţă de localitate; pot fi menţionate oraşe
mari care au funcţionat astfel şi parţial funcţionează şi astăzi la fel: (a) Craiova
cu alimentare din izvorul Izvarna – la cca 110 km distanţă; apa ajungea (in
etapa I-a) gravitaţional la rezervoarele de la Simnic şi apoi gravitaţional în
reţea; (b) oraşul Iaşi a funcţionat tot timpul cu apă din drenurile de la Timişeşti;
drenul vechi făcut de Lindley în 1908 asigura cca 250 l/s, apa transportată
gravitaţional până la consumatori; şi din drenul nou, realizat în anii ’60, se
putea alimenta gravitaţional o parte din oraş; mai târziu lucrurile s-au
complicat; (c) oraşul Viena are asigurată apa din izvoare, situate la cca 150 km,
fără pompare; sistemul funcţionează de cca 150 ani şi asigură o apă de foarte
bună calitate (se face numai o tratare periodică folosind dioxid de clor pentru
protecţia reţelei); (d) şi oraşul Bucureşti a funcţionat în primii 10 ani- până pe
la anul 1900- cu apă asigurată gravitaţional din Dâmboviţa prin captarea
Brezoaiele, staţia de tratare Arcuda şi rezervoarele Cotroceni; sistemul
reabilitat şi extins de 40 ori este în funcţiune şi astăzi dar alimentarea reţelei se
face prin pompare.
• Sistem de alimentare cu apă la care este necesară pomparea apei, în una sau
mai multe trepte, pentru a asigura energia necesară în vederea alimentării
consumatorilor, figura V-1; poate fi făcută distincţie între sistemele care au
nevoie de pomparea apei până la rezervor şi sistemele care au nevoie de
pomparea apei şi în reţeaua de distribuţie, figura V-1b, figura V-2; sunt printre
cele mai întâlnite sisteme; dezvoltarea sistemului energetic şi diversificarea
tipurilor de pompe a permis obţinerea de sisteme de alimentare mult mai
compacte. Dezvoltarea sistemelor de pompare a făcut posibilă şi captarea mult
mai lesnicioasă a apei subterane prin puţuri şi drenuri.

95
 a) b)
Figura V-1 Sisteme de alimentare cu apă. a) gravitaţional; b)cu pompare.

Figura V- 2 Sistem complex de pomparea apei în sistemul de alimentare cu a m. Bucureşti.

Din această scurtă privire asupra alcătuirii sistemelor de alimentare cu apă rezultă că
prezenţa pompării în sistemul de alimentare cu apă are rolul de:
1. Ridicare a apei din sursă (râu, apă subterană ) în vederea folosirii imediate;
2. Transporul apei la rezervoare;
3. Transportul apei în reţeaua de distribuţie;
4. Ridicarea presiunii în reţeaua de distribuţie;
5. Asigurarea funcţionării filtrelor rapide şi sistemelor de preparare şi dozare a
reactivilor;
6. Asigurarea presiunii pentru folosirea apei în caz de incendiu, la reţelele de joasă
presiune etc.

V-2 Alcătuirea staţiei de pompare

Staţia de pompare este numită generic clădirea în care se găsesc amplasate pompele
funcţionale. În realitate staţia de pompare este un ansamblu de construcţii, instalaţii şi
măsuri constructive prin care se asigură introducerea de enegie în apă în vederea
folosirii acesteia în anumite scopuri. Staţia de pompare propriu zisă este formată din
următoarele elemente:
 Clădirea staţiei de pompare; în cazuri speciale se poate reduce la
fundaţia pompelor sau coloana de puţ care adăposteşte pompa;
96
  Utilajul de pompare alcătuit din pompă şi motorul electric de antrenare a
pompei;
 Instalaţia hidraulică prin care curentul de apă este dirijat în interiorul
clădirii;
 Sursa de alimentare cu energie, de regulă energie electrică;
 Sistemul mecanic de manipulare (amplasare/reamplasare) a pompelor;
 Instalaţia de climatizare (ventilaţie, încălzire);
 Instalaţia de automatizare;
 Suprafaţa de protecţie sanitară.

Ca amplasare generală în sistem staţia de pompare are următoarele elemente, figura

V-3: bazinul de aspiraţie, conducta de aspiraţie, pompa, conducta de refulare, bazinul
de refulare; în cazuri particulare aceste elemente componente pot avea dimensiuni
până la dispariţie.

Figura V-3 Elementele generale al sistemului de pompare

V-3 Tipuri de pompe

Pompa este utilajul esenţial în staţia de pompare. Grupul de pompare este format din
pompă, motorul de antrenare şi cuplajul între cele două elemente. Motorul de
antrenare poate fi electric, termic, mecanic, manual etc.
Pompele pot fi de două tipuri: pompe centrifuge şi pompe volumice; la pompele
centrifuge energia se transmite apei prin filiera: energie electrică în motor (viteza) →
energia mecanica a rotorului → energia cinetică a apei (v2/2g) → energie de presiune
(p/γ) în carcasa pompei (stator, camera spirală).
Elementele componente ale pompei centrifuge sunt date în figura V-4.
În domeniul alimentării cu apă, cu rare excepţii, motoarele folosite sunt motoare
electrice deoarece:
o Pompele cele mai des întânite sunt pompele centrifuge; ca atare turaţia
motorului de antrenare este transmisă pompei prin intermediul cuplajului; în
acest fel se asigură un debit constant pe conducta de refulare;
o Motorul electric este cel mai performant tip de motor realizat până acum;
randamentul lui de funcţionare este de peste 90%; ca atare se foloseşte
minimum de energie pentru pompare;
o Energia electrică se transportă uşor şi este o energie curată lucru deosebit de
folositor în domeniul apei potabile unde calitatea este esenţială;
97
 o Cum turaţia motorului este mare (750-3000 rpm) gabaritul pompei va fi mic;
aceasta conduce la construcţii cu dimensiuni mai reduse.

Figura V-4 Elementele constructive ale pompei centrifuge

1-arborele pompei; 2-sistem de etanşare; 3-camera spirală de refulare; 4-flanşă refulare;
5-flanşa aspiraţie; 6-rotorul pompei; 7-pale rotorice; 8-carcasa pompei; 9-blocul de lagăre;
10-camera spirală de aspiraţie; 11-motor electric.

O clasificare a pompelor se poate face din mai multe puncte de vedere, astfel, figura
V-5:

c)

a)

b)
d)

Figura V-5 Tipuri de pompe; a-pompă cu ax orizontal; b-pompă cu ax vertical; c-pompă

multietajată; d-pompă cu dublu flux
.
o După poziţia axului pompei sunt pompe cu ax orizontal şi pompe cu ax
vertical;
o După numărul de rotoare pe acelaşi ax: pompe monoetajate (un rotor) şi
pompe multietajate;

98
o După modul de intrare a apei în pompă: pompe cu simplu flux, pompe cu
dublu flux;
o După poziţia pompei faţă de nivelul apei în bazinul de aspiraţie: pompe înecate
(nivelul apei în bazinul de asipiraţie este mai mare decât cota axului pompei) şi
pompe cu amorsare;
o După starea motorului: pompe submersibile (cufundate complet sau parţial-
(numai pompa în apă) şi pompe uscate (pompa este udată numai în interior;
o După turaţie: pompe cu turaţie constantă şi pompe cu turaţie variabilă (pe
durate scurte pompa funcţionează cu altă turaţie decât turatia de baza a
motorului, 750, 1500 şi 3000 rpm);
o După modul de curgere a apei în staţia de pompare: pompe legate în paralel
(debit care se sumează, aceeaşi înălţime de pompare) şi pompe legate în serie
(debitul primei pompe trece în a doua pompă etc, înălţimea de pompare fiind
suma înălţimilor de pompare a pompelor individuale); legarea în serie se face
numai în cazuri speciale, figura V-6 etc;
o După funcţionalitate în sistem pot fi deosebite: pompe tehnologice (de proces),
pompe de nămol, pompe de dozare a reactivilor (pompe cu şurub, pompe cu
roţi dinţate, pompe peristaltice, pompe cu membrană), pompe de epuisment,
pompe de spălare, pompe de vacuum etc.

a)

b)

Figura V-6 Legarea pompelor; a-serie; b-paralel

99
 V-4 Curbele caracteristice ale pompei

Pompa fiind cuplată cu motorul funcţionează în limita puterii acestuia. Ca atare

pentru cunoaşterea caracteristicilor de funcţionare producătorul trebuie să ataşeze
pompei fabricate şi legătura particulară între elementele caracteristice: debit pompat
(Q), înălţime de pompare (H), turaţie (n), putere (P), randamentul de funcţionare (η)
şi înălţimea de aspiraţie (NPSH); aceste curbe sunt date tabelar sau desenate grafic şi
trebuie să însoţească pompa livrată, figura V-7.

Figura V-7 Curbele caracteristice ale pompei centrifuge

V-5 Elementele tehnologice caracteristice ale staţiei de pompare

Schema hidraulică de funcţionare a unei staţii de pompare este dată în figura V-8.

Fig V-8 Schema hidraulică de funcţionare a pompei

Elementele Q şi H sunt cunoscute din dimensionarea tehnologică; se cunoaşte debitul

care trebuie pompat şi se poate determina înălţimea de pompare din schema
tehnologică de funcţionare, curba instalaţiei, curba conductei având expresia
generală H = H g + M ⋅ Q 2 , unde M este modulul de rezistenţă hidraulică
λ⋅L
( 0,0826 ⋅ ), H g înălţimea geodezică de pompare. Între N, Q şi H legătura este
D5
ρ⋅g⋅Q⋅H
dată de relaţia: N = (W)
η
100
 V-6 Alegerea pompei

Fabrica furnizoare de pompe trebuie să pună la dispoziţia clienţilor săi un mijloc care
să le dea posibilitatea să aleagă o pompă pentru cazul în speţă ( Q; H; calitate apă).
Aceasta se poate face tabelar, prin curbe caracteristice restrânse şi prin programe de
selecţie a pompelor. În figura V-9 este dată o diagramă restrânsă pentru o serie de
pompe produse de o firmă.
Pe acest grafic sunt desenate curbele caracteristice ale fiecărei pompe din familia
respectivă dar o formă redusă; sunt redate numai curbele Q/H în domeniul
randamentului maxim.
Se poate proceda “la vedere” astfel: se cunoaşte valoarea Q şi valoarea H; se
presupune că legarea pompelor este în paralel (cele mai dese cazuri); se caută deci o
pompă (un pătrăţel) pe graficul dat, cu valorile Q şi H; dacă punctul Q/H este
poziţionat pe un pătrăţel, aceea este tipul de pompă necesar (staţia de pompare va
avea o pompă în lucru şi încă una similară în rezervă gata de lucru); tipul pompei
poate fi exprimat în mai multe feluri, ex NT 50-40-120; acestea reprezintă (în ordine)
numele pompei, diametrul orificiului de aspiraţie, diametrul orificiului de refulare şi
diametrul rotorului, în mm; dacă nu se găseşte un pătrăţel în care să se afle punctul
Q/H se împarte debitul la 2 şi pentru debitul Q/2 şi H se repetă procedura; dacă
pompa există vor fi necesare două pompe active (şi una de rezevă); dacă nu se găseşte
punctul se împarte debitul la 3 s.a.m.d.; numărul de pompe nu trebuie să fie prea
mare; dacă numărul este mare atunci se încearcă altă ofertă de pompe. În final va
trebui verificat punctul de funcţionare şi optimizarea funcţionării.

Figura V-9 Diagrama tipurilor de pompe

101
După alegerea tipului pompei trebuie gândită o schemă de amplasare a pompei (cum
arată, cum este accesul apei în pompă, pentru alcătuirea instalaţiei hidraulice) şi
trebuie găsite dimensiunile de gabarit, poziţia de intrare şi plecare a apei din pompă,
dimensiunea aspiraţiei şi refulării şi greutatea pompei.

V-7 Determinarea punctului de funcţionare al pompei

Sunt cunoscute cele două curbe, curba pompei H = f(Q) şi curba instalaţiei H i = f(Q).
Reprezentate pe acelaşi grafic conduc la un punct de intersecţie, numit punct de
functionare deoarece parametrii Q, H au aceleaşi valori atât pentru pompă cât şi
pentru conductă, figura V-10; în cazul unei reţele de distribuţie curba instalaţiei se
obţine după un calcul special (vezi cap. retele de distribuţie); se poate verifica
randamentul pompei şi dacă acesta este bun (în zona valorii η max ) pompa este bine
aleasă.
În cazul mai multor pompe legate în paralel este ceva mai complicată obţinerea
curbei “pompei”; curba de pompare cumulată se obţine prin cumularea valorii
debitului pompelor în funcţiune pentru aceeaşi valoare a înălţimii de pompare; la
intersecţia dintre curba cumulată şi curba instalaţiei se determină punctul de
funcţionare şi apoi randamentul; se poate constata că odată cu creşterea numărului de
pompe scade aparent eficienţa fiecărei pompe nou adaugată (desigur că în realitate
toate pompele au acelaşi debit şi randament); din acest motiv este bine să se prevadă
mai puţine pompe în staţie (în cazuri speciale există şi situaţia inversă); dacă se
urmăreşte graficul din figura 10 se poate imagina că peste un număr de pompe pompa
adăugată aproape nu mai are o contribuţie la creşterea debitului, figura V-10b.

a) b)

Figura V-10 Grafice de determinare a punctului de funcţionare

a)-PF pentru o pompă; b)-PF pentru două pompe în paralel

Condiţii suplimentare pentru alegerea pompei sunt: calitatea apei captate,

agresivitatea apei, conţinutul de suspensii acceptate, temperatura apei.

102
 V-8 Determinarea înălţimii de aspiraţie (NPSH)

Pompele centrifuge au o mulţime de avantaje, după cum a fost deja menţionat. Au

însă şi un mare dezavantaj: nu funcţionează decât dacă sunt pline cu apă; dacă sunt
pline cu apă iar presiunea pe aspiraţie se află sub valoarea înălţimii de aspiraţie (dată
sub forma curbei NPSH -Net Positive Suction Head) a instalaţiei atunci funcţionarea
este posibilă fără restricţii. Dacă presiunea pe aspiraţie este mai mică decât înălţimea
de aspiraţie a pompei:
o funcţionarea pompei se face cu producerea de cavitaţie (şi distrugerea rotorului
în final);
o randamentul pompei scade sensibil, din cauza vacuumului de pe conductă, care
produce degajarea de aer, dar şi din cauza creşterii rugozităţii palelor rotorului
care lucrează cu viteza foarte mare;
o pompa se poate opri (funcţionează în gol) din cauză că apa nu ajunge în ritmul
necesar (o parte din volum este plină cu aer);
o pompa funcţionează discontinuu cu risc de avariere totală; debitul se reduce
deoarece nu se asigură aspiraţia şi pompa merge în gol, ceva apă este
alimentată şi pompa reporneşte pentru o scurtă durată etc.
Din această cauza trebuie verificată presiunea minimă în instalaţie în secţiunea
pompei (NPSH-instalaţie) şi comparată cu presiunea cerută de pompă (NPSH
pompă); totdeauna NPSH instalaţie > NPSH pompă, sau mai corect spus, la limită:

NPSHinstalaţie = NPSH pompă + 0,5m

Verificarea se face conform schiţei din figura V-11.

Figura V-11 Verificarea NPSH staţiei de pompare

Dacă staţia de pompare are mai multe tipuri de pompe calculul se face pentru fiecare
tip. Dacă se constată că la cotele date (cota axului pompei este fixată prin proiect-

103
construcţie deci nu se poate schimba) pompele funcţionează în regim de cavitaţie
(NPSH instalaţie < NPSH pompă ) sunt posibile două măsuri:
1. schimbarea pompei şi instalarea unei pompe care funcţionează în gama bună a
valorilor NPSH instalaţie, mergând până la adoptarea de pompe submersibile;
2. modificarea cotei de amplasare a pompelor.
Ambele măsuri vor trebui realizate în perioada de testare a staţiei de pompare;
ulterior problemele pot deveni foarte complicate.

V-9 Erori care pot să apară la alegerea pompelor

Pot fi cazuri în care se prevăd pompe care nu sunt adecvate, la o construcţie nouă sau
la reabilitarea şi retehnologizarea staţiei de pompare; unele dintre erori sunt cauzate
de:
o din cauza unei documentări reduse asupra tipurilor de pompe (deşi se produc
numeroase tipuri de pompe), din lipsa de elemente detaliate sau lipsa de
experienţă în formularea temei şi deci a condiţiilor limită în care vor funcţiona
pompele;
o din cauza vitezei de execuţie; nu există timp suficient pentru o analiză
completă a condiţiilor de funcţionare şi a consecinţelor;
o din necunoaşterea caracteristicilor reale ale pompelor, la unele pompe mai
vechi curbele caracteristice pot fi neverificate; se va cere totdeauna că odată cu
pompele să fie asigurate şi curbele reale de funcţionare a pompelor iar la
montare să se verifice integral valabilitatea lor;
o din schimbarea pompelor pe parcurs cu unele mai uşor de aprovizionat; riscul
cel mai mic este de funcţionare proastă din cauza randamentului scăzut (deci
costul de exploatare va fi crescut) şi deteriorarea mai rapidă a pompei; riscul
maxim este ca pompa să nu se amorseze sau să se dezamorseze după punerea
în funcţiune;
o lipsa verificării NPSH la punerea în funcţiune; se poate întâmpla ca la punerea
în funcţiune debitul necesar să fie mai mic decât cel care va fi asigurat în mod
normal; pompele individual vor funcţiona la valorile de lucru în etapa
respectivă dar în regim normal (la debitele proiectate) vor avea dificultăţi şi
revenirea va fi complicată; rezultă că la punerea în funcţiune testarea pompelor
trebuie să se facă la debitul proiectat pentru a fi sigur că mai târziu staţia poate
răspunde la solicitarea necesară;
o la schimbarea pompelor trebuie făcută o nouă testare; verificarea NPSH este
obligatorie;
o la schimbarea pompelor nu se verifică şi capacitatea de transport; este
obligatorie refacerea punctului de funcţionare şi decis dacă este posibilă, sau în
ce condiţii, poate fi acceptată funcţionarea; creşterea debitului pe conducta de
refulare conduce la o mare pierdere de energie şi la modificarea importantă a
indicatorilor de peformanţă; se poate întâmpla ca reabilitarea staţiei de
pompare să necesite şi reabilitarea/retehnologizarea conductei de refulare;

104
 o cele mai complicate probleme sunt cele legate de pomparea directă în reţea;
alegerea corectă a pompelor este o operaţiune laborioasă dar ea trebuie făcută;
trebuie totdeauna ţinut cont că ansamblul pompă-conductă de refulare
lucrează împreună deci o modificare a unei părţi duce automat la modificarea
funcţionării ansamblului; sunt cazuri în care beneficiarul cere creşterea
debitului pompat; soluţia “aparent la îndemână” este înlocuirea pompelor cu
pompe mai mari; se poate însă să nu fie soluţia raţională şi acest lucru trebuie
verificat prin stabilirea punctului de funcţionare, figura V-12.
o Realizarea unei instalatii hidraulice fara prevederea de reducţii la intrarea şi
ieşirea din pompă; din motive de gabarit pompa are aspiraţia şi refularea
realizată pentru viteze mari; dacă se păstrează aceste viteze şi pe conductele şi
armăturile de legătură se pierde prea multă energie; este obligatoriu ca pe
aspiraţie şi pe refulare să se prevadă reducţii care să asigure trecerea de la
viteza normală de curgere prin conducte (0,6-1,2 m/s) la viteza de curgere la
intrarea/ieşirea din pompă unde valorile pot fi 3-5 m/s.

Figura V-12 Retehnologizarea unei staţii de pompare pentru creşterea debitului

V-10 Alcătuirea instalaţiei hidraulice

Instalaţia hidraulică asigură fluxul apei prin staţia de pompare, figura V-13. Cu
excepţii justificate fiecare pompă va fi legată la circuitul de apă prin:
• Conducta de aspiraţie, dimensionată la o viteză de 0,6-1,0 m/s; poate lipsi când
pompa este submesibilă;
• Vana de pe conducta de aspiraţie; poate lipsi numai dacă pompa are legare
individuală directă la bazinul de aspiraţie iar cota apei în bazin este totdeauna
mai mică decât cota axului pompei, există instalaţie de amorsare;
• Reducţie asimetrică pentru trecerea de la diametrul conductei de aspiraţie la
diametrul orificiului de aspiraţie al pompei; partea dreaptă a reducţiei este
generatoarea superioară (deasupra);
• Reducţie simetrică pe conducta de refulare;
• Clapet de reţinere cu diametrul conductei de refulare; asigură protecţia pompei
contra curgerii inverse a apei;

105
 • Vana de izolare şi reglare a debitului pe refulare;
• Conducta de refulare dimensionată la viteza de 0,8-1,2 m/s.
• Atunci când sunt mai multe pompe pot fi legate la o conductă de aspiraţie
comună şi la o conductă de refulare comună dacă nu sunt alte restricţii; când se
asigură debitul de incendiu la valori peste 20 l/s de exemplu, este raţional să se
prevadă două conducte, din motive de siguranţă.

Figura V.13 Schema instalaţiei hidraulice dintr-o staţie de pompare apă potabilă
1-pompa; 2-conducte de aducţiune apă potabilă; 3-conducta comună de aspiraţie a staţiei; 4-vane; 5-
reducţie asimetrică; 6-manometru; 7-reducţie simetrică; 8-clapet de reţinere; 9-conducta comună de
refulare a staţiei; 10-debitmetru; 11-conducta de legatura intre dispozitivul de atenuare a loviturii de
berbec şi conducta comună de refulare a staţiei; 12-dispozitiv de atenuare a loviturii de berbec.

• Compensatoare (manşoane) de montaj; în vederea asigurării unei montări –

demontări uşoare a pompelor şi vanelor este nevoie de piese cu lungime
variabilă; compensatoarele vechi erau din metal, complicate şi scumpe;
compensatoarele noi numite „manşoane” pot fi din materiale speciale, figura
V-14.

a) b)
Figura V-14 - Compensatoare de montaj; a-cu tiranti; b-cu burduf

106
La alcătuirea instalaţiei hidraulice vor fi respectate cel puţin trei idei principale:
1. Accesul la pompe şi la armături să fie căt mai uşor, între pompe să rămână un
spaţiu liber de 80 cm; atenţie o staţie de pompare cu comandă automată s-ar putea
să fie obligată să lucreze şi cu comandă manuală;
2. Instalaţia hidraulică să nu reazeme pe pompe; se poate modifica funcţionarea
pompei şi pot să apară greutăţi la intervenţii;
3. Instalaţia hidraulică să fie amplasată în partea opusă instalaţiei electrice (panta
radierului construcţiei va fi spre instalaţia hidraulică, din motive de protecţie la
pierderea de apă).

V-11 Sistemul de control a funcţionării

Pentru un bun control al staţiei de pompare se poate echipa staţia de pompare la

limita minimă: manovacuummetru pe aspiraţie, manometru pe refulare, debitmetru
general, contor de putere pentru fiecare pompă; la limita maximă sistemul de control
prevede: stare de funcţionare pentru fiecare pompă, măsurarea debitului pe fiecare
pompă, măsurarea presiunii pe aspiratie şi pe refulare, consumul de energie,
temperatura în lagăre, starea vanelor de aspiraţie şi refulare, disponibilitatea pompei
(aşteaptă/în rezervă, defectă, funcţionează).

V-12 Echipamentul de ridicare a pompelor

Dacă la montarea pompelor se poate conta pe existenţa unui echipament de ridicare

pe durata exploatării acest lucru este puţin posibil; de aceea ar trebui prevăzute
dispozitive de mişcat pompele în vederea ridicării celor vechi şi înlocuirea cu altele
noi. Se obişnuieşte:
o Ridicarea cu forţa manuală, a muncitorilor, a pompelor care cântăresc
mai puţin de 50-60 kg iar pompele sunt situate la parter;
o Scripeţi în poziţie fixă dacă pompele sunt la subsol;
o Grinda monorai dacă sunt mai multe pompe şi greutatea nu depăşeşte
500 kg (pompa întreagă sau pe componente demontabile);
o Grinda rulantă dacă pompele au 500-3000 kg;
o Poduri rulante dacă pompele au peste 3000 kg;
o Sunt şi cazuri în care pompele pot fi scoase cu o macara mobilă aşezată
lângă clădire iar cârligul macaralei este introdus printr-un chepeng
special amplasat pe acoperişul construcţiei; se reduce gabaritul
construcţiei dar se complică execuţia acoperişului;
o Ridicarea se va face astfel încât să nu se deterioreze prezoanele de fixare
a pompei pe fundaţie (vor fi utile la noua pompă).

107
 V-13 Amorsarea pompelor

În modul de gândire al staţiilor de pompare sunt două idei importante: (a) pompele să
fie amorsate ca să poată fi pornite fără manevre suplimentare, (b) eficienţa pompelor
să fie bună (maximă la parametrii de lucru).
De aici rezultă că pot fi realizate două tipuri de staţii de pompare: staţii de pompare
cu pompe înecate (pompele sunt cufundate direct în bazinul de aspiraţie) şi staţii de
pompare în clădire separată cu pompe uscate, amorsate sau cu amorsare artificială,
figura V-15.

Figura V-15 Amorsarea pompelor

Instalaţia de amorsare specială a pompelor este compusă din cazan de vacuum,

pompe de vacuum şi conducte de legatură; pompa de vacuum se dimensionează
pentru înălţimea maximă de vacuum (h v ) şi debitul de aer; debitul de aer se
calculează, prin estimare, la cca 10% din debitul de apă şi la o funcţionare
intermitentă a pompei astfel încât durata între două porniri să nu fie mai mică de 10
minute (6-8 porniri pe oră); pompa de vacuum este bine să funcţioneze periodic
deoarece constructiv are randamant mic.
Operaţiunea de amorsare se face astfel:
• Se închide vana de pe refularea pompei;
• Se deschide vana de pe aspiraţia pompei;
• Se deschid robinetele de pe conducta de legatură cu pompa de vacuum;
• Se porneşte pompa de vacuum şi se urmăreşte nivelul apei în cazan;
• La nivelul maxim ar trebui ca pompa de vacuum să se oprească; în acest
moment pompa de apă este înecată (plină cu apă) şi poate porni;
• Se porneşte pompa de apă,
• Se începe deschiderea progresivă a vanei de refulare până la obţinerea debitului
cerut;

108
 • Se verifică parametrii de funcţionare ai pompei de apă;
• Se verifică dacă la scăderea nivelului apei în cazan, aerul se adună mereu în
cazan prin vacuumarea apei (Legea Henry-cantitatea de gaz dizolvat este
proporţională cu presiunea la nivelul apei), pompa de vacuum porneşte automat
(modul de automatizare depinde de sistemul automatizării: cu rezistenţă, cu
controlul nivelului, cu controlul valorii presiunii etc).
• Se verifică dacă pompa de vacuum funcţionează bine (la pompele cu inel de
apă, tip MIL trebuie umplut cu apă şi recipentul cu apă pentru refacerea
inelului de etanşare al pompei).

V-14 Staţia de pompare cu turaţie variabilă

Dezvoltarea mijloacelor de automatizare la preţuri relativ mici a creat o mare uşurinţă

în rezolvarea unor probleme legate de alimentarea cu apă a unor localităţi de mici
dimensiuni, maximum 10000 locuitori, situate în zone de teren plat. În aceste situaţii
pentru asigurarea unei scheme bune de alimentare era nevoie de un castel de apă. Ori
aceste castelele de apă sunt construcţii care au cel puţin trei mari dezavantaje: sunt
construcţii foarte pretenţioase în ce priveşte execuţia şi deci sunt scumpe; au un
aspect urât şi cum trebuie amplasate în mijlocul localităţii strică din amenajarea
arhitectonică (arată ca o farfurie aşezată pe un stâlp); limitează presiunea în localitate;
dacă ulterior se cere dezvoltarea localităţii aceasta însemnează extinderea reţelei de
distribuţie deci creşterea presiunii în punctul de injecţie fapt care se traduce în
înălţarea castelului de apă; ori din motive de siguranţă la cutremur asemenea
operaţiune nu se poate face; ca urmare se va întampla ce s-a întamplat cu castelele de
apa din oraşe- vor fi lăsate goale deoarece presiunea din jur a devenit mai mare decât
presiunea pe care o poate asigura castelul de apă. O soluţie de trecere a fost pomparea
directă în reţea folosind mai multe pompe, figura V-16. Se putea obţine ceva
economie de enegie dar se şi pierdea energie; depindea mult de forma curbei
instalaţiei.
În figura V-16 se prezintă un scenariu de exploatare la orele diminetii cand debitul
pompat creşte pe măsură ce robineţii la consumatori se deschid. La primele ore ale
dimineţii în staţia de pompare funcţionează o singură pompă, a cărei curbă
cracteristică de sarcină este 1P. Punctul de funcţionare energetică este F 1 determinat
la intersecţia celor două curbe caracteristice, iar înălţimea de pompare este H F1 =
H max .
În momentul în care încep să se deschidă robineţii din instalaţiile interioare ale
imobilelor, debitul pompat de staţia de pompare creşte, caracteristica instalaţiei
coboară, iar punctul de funcţionare migrează pe caracteristica pompei, către valori
mai mici ale înălţimii de pompare, până când atinge înălţimea de pompare minimă
admisibilă, moment în care se porneşte cea de a doua pompă iar punctul de
funcţionare este F 2 , corespunzător înălţimii de pompare minime pentru reţeaua
considerată.
Prin pornirea celei de a doua pompe, atât debitul cât şi înălţimea de pompare realizate
de staţia de pompare modifică brusc curba caracteristică a staţiei de pompare,
109
deoarece cele două pompe funcţionează cuplate în paralel. Curba caracteristică a
ansamblului celor două pompe cuplate în paralel este 2P, iar punctul de funcţionare
trece din poziţia F 2 în poziţia F 3 situată pe aceeaşi curbă caracteristică a reţelei ca şi
F2.
În continuare prin creşterea consumului de apă din reţeaua de distribuţie punctul de
funcţionare F 3 continuă să migreze pe curba caracteristică 2P corespunzătoare
funcţionării staţiei de pompare cu două pompe cuplate în paralel, până când atinge
valoarea minimă a înălţimii de pompare admisibile H min (punctul de funcţionare F 4 ),
moment în care se porneşte cea de a treia pompă din staţia de pompare.
Prin pornirea celei de a treia pompe staţia de pompare funcţionează cu 3 pompe
cuplate în paralel, debitul şi înălţimea de pompare se modifică brusc, iar punctul de
funcţionare trece din poziţia F 4 în poziţia F 5 , situat la intersecţia dintre caracteristica
ansamblului de trei pompe cuplate în paralel (notat cu 3P) şi caracteristica reţelei care
trece prin F 4 .
În continuare, consumul creşte, algoritmul de exploatare al staţiei se repetă punându-
se în funcţiune şi cea de a patra pompă, până când se ajunge la debitul maxim pompat
de staţie. Acest debit este corespunzător punctului de funcţionare F 8 situat la
intersecţia dintre curba caracteristică a ansamblului de patru pompe cuplate în paralel
şi curba caracteristică a reţelei corespunzătoare modulului minim de rezistenţă
hidraulică M min şi anume:

H i = H st + M min Q2

Prin proiectarea punctelor de funcţionare F 1 , F 2 , F 3 …. F 8 , pe axa debitelor, se obţin

intervalele discrete sau secvenţiale de variaţie ale debitului pompat de staţia de
pompare consumatorilor. Se constată că o astfel de reglare a funcţionării pompelor în
staţia de pompare, nu poate asigura toate valorile debitelor cerute de consumatori,
între valoarea minimă Q 1 (corespunzătoare punctului de funcţionare F 1 ) şi valoarea
maximă a debitului Q 8 (corespunzătoare punctului de funcţionare F8), motiv pentru
care acest tip de reglare poartă denumirea de reglare discretă sau reglare secvenţială a
funcţionării pompelor în staţia de pompare. Totodată, se constată că, deoarece
necesarul de apă la branşamentele consumatorilor variază continuu, există o perioadă
de timp în care debitul pompat este mai mare decât debitul necesar consumatorilor
branşaţi la reţeaua de distribuţie deservită de staţia de pompare. Această perioadă se
produce în momentul imediat următor pornirii unei pompe din staţie, ceea ce face ca
staţia de pompare să furnizeze un debit de apă excedentar.

110
 Figura V-16 Pomparea în retea cu mai multe pompe funcţionând în cascadă

Soluţia dezvoltată mai târziu a fost realizarea unor staţii de pompare cu turaţie
variabilă; prin variaţia turaţiei motorului se poate obţine posibilitatea urmăririi
debitului din localitate punctul de funcţionare “culisând” pe curba instalaţiei şi nu pe
curba pompei ca la pompele cu turaţie constantă, figura V-17.
Pentru o înţelegere mai facilă a regimului de exploatare dintr-o staţie de pompare, în
care cel puţin una din pompe este acţionată cu turaţie variabilă, vom considera o
staţie de pompare echipată cu patru pompe identice cuplate în paralel figura V-17.

Figura V-17 Schema de funcţionare a pompelor cu turaţie variabilă

Regimul de exploatare al staţiei va consta într-o funcţionare continuă a pompei

acţionate cu turaţie variabilă (pompă ce va fi desemnată drept pompa de bază) şi
funcţionare periodică pentru celelalte pompe. Pornirea şi oprirea celorlalte trei pompe
se va realiza prin comandă automată, funcţie de turaţia pompei de bază şi de valoarea
înălţimii de pompare în punctul de funcţionare al ansamblului de pompe cuplate în
paralel.

111
În această figură, am notat cu P min – curba caracteristică de sarcină a pompei de bază
la turaţia minimă n min , iar cu P max – curba caracteristică de sarcină a pompei de bază
la turaţia nominală n 0 = n max . Intervalul de variaţie al turaţiei pompei de bază, va fi
ales astfel încât randamentul pompei să nu fie influenţat sensibil de aceste modificări,
iar punctele de funcţionare să se situeze în plaja de randamente optime ale pompei.
Pompele cu turaţie constantă sunt antrenate la turaţia nominală n 0 , pentru care a fost
obţinută curba caracteristică de sarcină furnizată de producător. Curbele caracteristice
ale cuplajului paralel obţinut prin funcţionarea pompei de bază împreună cu celelalte
pompe din staţia de pompare sunt notate 2P min , 2P max , 3P min , 3P max , 4P min , 4P max ,
corespunzător turaţiei de antrenare a pompei de bază n min sau n max .
Se menţionează că pentru staţiile de pompare ce deservesc reţele de distribuţie a apei
potabile, variaţia turaţiei de antrenare a pompelor baleiază între turaţia nominală n 0 şi
0,7 n 0 .
În continuare, pentru a explica graficul din figura V-17, vom supune spre studiu
situaţia în care consumul de apă creşte brusc de la o valoare minimă, Q min. În această
situaţie pompa de bază funcţionează cu turaţie minimă, realizând o înălţime de
pompare minimă. Pe măsură ce consumul de apă creşte, robineţii consumatorilor se
deschid, modulul de rezistenţă hidraulică al reţelei scade, turaţia pompei bază începe
să crească. Prin variaţia turaţiei pompei de bază poate fi asigurat orice punct de
funcţionare cuprins între curbele caracteristice ale acestei pompe (P min şi P max ) şi
nivelurile energetice admisibile H min şi H max (prima zonă haşurată de forma
triunghiulară). În momentul în care pompa de bază atinge nivelul energetic H max , iar
consumul de apă din reţeaua de distribuţie continuă să crească, rezistenţă hidraulică a
reţelei creşte, pompa de bază nu mai poate asigura necesarul de presiune la
branşamentele consumatorilor, motiv pentru care se comandă pornirea uneia dintre
pompele acţionate cu turaţie constantă. În acest moment, în staţie funcţionează în
paralel o pompă cu turaţie fixă şi pompa de bază cu turaţie variabilă. Simultan cu
pornirea pompei cu turaţie fixă, are loc reducerea turaţiei de antrenare a pompei de
bază, reducere ce se va realiza în funcţie de variaţia consumului până la valoarea n min .
În continuare pe măsură ce necesarul de apă la consumatori creşte turaţia pompei de
bază va creşte până la turaţia nominală, moment în care la atingerea lui H max se
porneşte cea de a treia pompă din staţie acţionată cu turaţie fixă, staţia având în
funcţiune 3 grupuri de pompare dintre care unul cu turaţie variabilă şi două cu turaţie
fixă.
Algoritmul de reglare a funcţionării se repetă, ajungându-se ca în final, proporţional
cu creşterea consumului de apă să fie necesar pornirea şi celei de a patra pompe cu
turaţie fixă. Staţia de pompare va funcţiona la capacitate maximă cu toate cele 4
pompe existente dintre care trei acţionate cu turaţie fixă şi una cu turaţie variabilă.
Pompa cu turaţie variabilă îşi reglează turaţia astfel încât să acopere toată gama de
debite. Când cerinţa reţelei de distribuţie are valoare maximă Q max , rezistenţa
hidraulică a reţelei este minim, pompa de bază funcţionează la turaţia maximă, în
paralel cu celelalte trei pompe la turaţia nominală, iar înălţimea de pompare este
minimă.

112
Comanda de reglare a turaţiei pompei de bază este transmisă unui automat
programabil prin intermediul unui traductor de presiune montat pe conducta de
refulare comună a staţiei de pompare.
Variaţia turaţiei pompelor duce automat la reducerea puterii pompei deci a energiei
consumate, conform relatiilor de similitudine:
2 3
Q0 n 0 H0  n0  P0  n 0 
= ; =  ; = 
Q1 n 1 H1  n 1  P1  n 1 
Trebuie ţinut cont de faptul că modificarea turaţiei conduce şi la modificarea
randamentului de funcţionare. În momentul în care turaţia se schimbă faţă de turaţia
de bază (de regulă turaţia de bază este cea care corespunde turaţiei maxime, n 0 )
practic lucrează altă pompă (aceeaşi carcasă dar cu altă caracteristică a rotorului). O
relaţie pentru calculul noului randament (la turaţia n 1 ) este dată astfel
1
 n  10
η = 1 − (1 − η0 ) ⋅  0 
 n1 
Automatizarea realizează variaţia frecvenţei de alimentare a motorului şi deci turaţia
pompei. Realizările sunt relativ recente; până în anii ’90 variaţia turaţiei se putea
obţine în condiţii grele cu motoare termice de antrenare, cu motoare electrice de
curent continuu sau cu ajutorul unor cuplaje cu totul speciale (hidraulice, magnetice).
Astăzi furnizorii de echipamente pot asigura pompe gata asamblate pentru gama de
valori de debite cerute. Pentru combaterea loviturii de berbec la pornirea sau oprirea
unei pompe sunt prevăzute mici recipienţi de presiune, figura V-18.

Figura V-18 Unitate modulară de pompare cu turaţie variabilă

1-tablou electric de comandă şi control cu ecran de vizualizare digitală a parametrilor de funcţionare;
2-traductor de presiune; 3-bara de refulare comună a UMP; 4-vană de izolare;
5-bara de aspiraţie; 6-clapet de reţinere; 7-şasiu de bază (postament);
8-pompă centrifugă multietajată; 9-manometru pentru citirea presiunii; 10-motor electric

Problema debitului de incendiu se poate asigura cu o pompa separată sau prin

alegerea unui ansamblu de pompe care să poată funcţiona şi în situaţia de incendiu.
Comanda schimbării modului de funcţionare se poate face după variaţia presiunii în
noduri critice din reţea sau după valoarea presiunii de refulare măsurată la ieşirea din
staţie; creşterea debitului în reţea se traduce prin scăderea presiunii de refulare; la o
113
anumită valoare pompa îşi măreşte turaţia pentru a compensa creşterea de debit sau
porneşte o nouă pompă. Calibarea funcţionării trebuie făcută cu deosebită
corectitudine altfel sistemul poate funcţiona cu performanţe reduse.

V-15 Staţie de pompare cu hidrofor

Sunt totuşi cazuri în care debitul cerut de consumator este mic şi variabil. În acest caz
prevederea unei pompe cu turaţie variabilă poate fi costisitoare. Se poate recurge la o
amenajare, specială, realizabilă în mod mai perfecţionat, staţia de pompare cu
hidrofor. Aceasta a fost aplicată deoarece există apă în reţea dar presiunea, tot timpul
sau parţial, nu era asigurată; introducerea unei pompe pentru ridicarea presiunii s-a
lovit de faptul că pentru durate mari de timp randamentul de funcţionare era foarte
scăzut, deci energia era utilizată neraţional. Soluţia a fost intercalarea pe conducta de
refulare a unui recipient sub presiune (un cazan de hidrofor ), figura V- 19.

Figura V-19 Instalaţie de pompare cu hidrofor

În general, o astfel de instalaţie de pompare funcţionează automat, automatizarea

realizându-se funcţie de nivelurile minime şi maxime din recipentul de hidrofor.
Sarcina instalaţiei depinde de sarcina piezometrică de la suprafaţa apei din hidrofor.
Când consumul de apă din recipientul de hidrofor creşte, nivelul apei scade, presiunea
pe suprafaţa liberă a apei scade iar perna de aer se destinde până la valoarea lui p min ,
moment în care porneşte pompa, comandată de un presostat sau de un traductor de
nivel sau de presiune. Din acest moment în recipientul de hidrofor se acumulează
apă, perna de aer se comprimă, iar nivelul apei creşte până la valoarea p max , moment
în care pompa se decupleză automat, iar alimentarea consumatorilor se realizează
continuu datorită presiunii din perna de aer.
În acest fel pompa poate funcţiona numai în zona randamentului maxim iar în restul
timpului apa este asigurată din recipientul sub presiune.
Multă vreme o problemă complicată a fost dată de faptul că la variaţia presiunii aerul
din cazan, elementul elastic, era dizolvat în apă şi deci perna de aer trebuia refăcută
periodic. Aceasta însemna şi montarea unui compresor legat şi el la automatizarea
necesară. Astăzi se produc hidrofoare cu pernă de aer izolată (un burduf introdus în
114
cazan şi umflat la punerea în funcţiune); perna se menţine cât timp materialul elastic
nu îmbătrâneşte. Hidroforul asigură şi preluarea undelor de presiune la lovitura de
berbec.

V-16 Exploatarea staţiilor de pompare cu debit variabil

Exploatarea staţiei trebuie făcută automatizat altfel consumul de energie (care poate fi
apreciabil, până la 50% din consumul unei pompe cu funcţionare liberă) poate fi
mare.
Urmărirea funcţionării se reduce la integritatea funcţionării sistemului şi asigurarea
parametrilor de calibrare.
Calibrarea trebuie urmărită în timp deoarece debitul cerut de beneficiar creşte în timp;
este obligatoriu ca la intervale scurte (săptămânal/lunar) trebuie verificată variaţia
debitului şi volumul total asigurat iar corecţiile trebuie făcute. Este posibilă
înregistrarea continuă a debitului pompat.
Verificarea indicatorilor de performanţă este obligatorie deoarece pot fi obţinute
informaţii importante asupra corectitudinii funcţionării dar şi asupra unor pierderi
mari de apă.
Un bilanţ periodic al apei trebuie făcut în vederea stabilirii pierderilor de apă şi al
valorii parametrilor de funcţionare.
Instalaţia ar trebui să fie prevazută cu semnalizare de funcţionare în afara limitelor
normale.
Verificarea stării instalaţiei tebuie făcută la intervalele de timp normate; intervenţiile
vor trebui făcute de personal calificat, agreat de furnizorul de echipamente şi sub
supravegherea personalului de serviciu care în felul acesta mai poate învăţa câte ceva.

V-17 Asigurarea zonei de protecţie sanitară

Toate staţiile de pompare pentru apă potabilă vor avea perimetru de protecţie sanitară,
pentru construcţie independentă (minimum 10 m de la petete) sau în comun cu alte
construcţii, în care caz perimetrul de protecţie poate fi comun dar nu mai mic decât
cel menţionat.

V-18 Exploatarea staţiilor de pompare

Exploatarea staţiilor de pompare se poate face distinct pentru încă puţinele staţii care
funcţionează automat şi staţiile care funcţionează în regim de supraveghere cu
personal.
Exploatarea cu sistem automat de control (SCADA) se reduce la:
o Verificarea periodică a volumelor de apă pompate;
o Verificarea timpului de funcţionare a fiecărei pompe şi eventual schimbarea
unităţilor de pompare dacă acest lucru nu se face automat;

115
 o Verificarea consumnului de energie şi a consumului specific; în caz de
anomalii se verifică unde este neconcordanţă;
o Verificarea numărului de ore la care se face revizia pompei;
o Verificarea randamentului de funcţionare, punctual sau pe ansamblu;
o Verificarea temperaturii din carcasa pompei/motorului/uleiului;
o Verificarea stării de etanşeitate a instalaţiei hidrauliuce şi remedierea imediată
a defecţiunilor;
o Verificarea stadiului de reparaţie preventivă, metoda care trebuie dezvoltată;
reparaţiile se fac nu atunci când pompa s-a stricat ci când apare tendinţa să se
strice;
o Periodic, după prescripţiile furnizorului se face calibrarea pompei; dacă
rezultatele sunt defavorabile pompa se demontează şi se trimite la reparat; după
reinstalare se verifică parametrii de funcţionare; au fost pompe care au
funcţionat şi zeci de ani (pompe robuste, exploatate raţional); în mod normal o
pompă ar trebui schimbată după 15 ani de funcţionare continuă;
o Atenţie: schimbarea pompei se face cu acelaşi tip de pompe; schimbarea
tipului de pompă necesită refacerea fundaţiei pompei şi sistemul de legatură la
instalaţia hidraulică; astăzi se produc aşa zisele adaptoare, piese cu care se
poate face uşor trecerea de la un diametru la altul ca şi de la o lungime de piesă
la alta cu lungime diferită;
o Periodic sunt tipărite rapoarte care servesc pentru urmărirea funcţionării în
timp, pentru arhivare sau calcularea indicatorilor de performanţă ai sistemului.
Exploatarea pompelor cu supraveghere cu personal, este mai complicata şi necesită
un personal bine pregatit şi stabil. Înregistrarea cu perseverenţă a datelor măsurate şi
observate este foarte importantă deoarece personalul lucrează în ture şi nu se poate
transmite informaţia veche decât în scris. Se procedează astfel:
o Se stabileşte cu rigurozitate rotaţia personalului de lucru şi modul de “predare a
schimbului”;
o Personalul trebuie sa aibă permanenţă în exploatare; faptul că aparent “ nu face
nimic” şi deci poate fi înlocuit cu cineva mai puţin calificat, poate fi o soluţie
proastă; personalul specializat ştie după “urechea lui” când ceva nu
funcţionează bine şi poate acţiona pentru evitarea unei stări care poate deveni
dificilă; nu trebuie uitat că orice staţie de pompare constituie o secţiune critică
în funcţionarea sistemului; o defecţiune neremediată în timpul limită acordat
prin regulamentul de funcţionare poate duce chiar la oprirea furnizării apei;
o Se stabileşte un sistem unitar acceptat pentru înregistrarea datelor, precum şi
persoana care verifică aceste date;
o Se notează în registrul de supraveghere, zilnic se verifică: starea de funcţionare
a pompelor; menţionarea duratei de funcţionare a fiecărei pompe; debitul
pompat, prin citirea debitmetrului/contorului, consumul de energie pentru
fiecare pompă, presiunea pe refulare, vibraţia pompelor, temperatura uleiului în
lagăre, schimbarea uleiului în ziua în care se face, întreruperile de alimentare
cu energie;

116
 o În cazul în când mai multe pompe refulează apa în aceeaşi conductă, (v.figura
V-13), se va verifica săptămânal starea de funcţionare a clapeţilor,
funcţionarea lor defectuasă poate duce la un scurt circuit (apa refulată de
celelate pompe se întoarce prin una din pompele nefuncţionale);
o În registru se calculează zilnic: cantitatea de apă pompată, consumul de
energie, presiunea medie de lucru, consumul specific de energie;
o Zilnic se notează toate operaţiunile atipice care se efectuează: oprirea unei
pompe defecte, vibraţii prea mari la unele pompe, funcţionarea defectoasă a
sistemului de vacuum, întreruperile de alimentare cu energie, zgomotele
neobişnuite la pompe, schimbarea uleiului, strângerea garniturilor de etanşare,
starea pompelor de vacuum, încălzirea neobişnuită a motorului etc; se va
raporta orice situaţie atipică iar cel însărcinat cu remedierea va da o soluţie şi
va urmări executarea ei;
o Cel puţin de 2 ori pe an se va verifica starea şi valoarea rezistenţei instalaţiei de
împământare (toate corpurile metalice în contact cu reţeaua electrică);
o Orice intervenţie la pompe se va face cu pompa oprită şi dacă este cazul cu
motorul scos de sub sarcină;
o Pe toată durata lucrului vor fi respectate toate măsurile de protecţia muncii
stabilite prin regulament; persoanele bolnave sau în stare de ebrietate vor fi
scoase din programul de lucru (pentru protecţia persoanei, a celorlalte persoane
şi a staţiei de pompare);
o La staţiile de pompare prevăzute cu dispozitive de combaterea loviturii de
berbec se va verifica săptămânal ca nivelele de lichid, supapa de siguranţă,
vanele să fie funcţionale; scoatera lor provizorie din funcţiune va fi făcută cu
deosebită atenţie, sub coordonarea şefului exloatării şi cu măsuri suplimentare
de siguranţă; dacă este cazul măsuri de protecţie la îngheţ trebuie asigurate;
o La datele indicate de autoritatea responsabilă vor fi făcute controale de
funcţionare sub presiune (ISCIR) şi se va da avizul legal de funcţionare.
Este foarte importantă pregătirea tehnică a meseriaşilor staţiei dacă aceştia vor avea şi
sarcina reparării pompelor. Instruirea lor la punerea în funcţiune va fi foarte
temeinică; toate cazurile posibile de funcţionare proastă vor fi discutate şi soluţionate.
Ca reguli generale de exploatare pot fi amintite:
• O bună reglare a sistemului de etanşare a axului pompei; piesa de etanşare
trebuie verificată zilnic la pompele mai vechi; la pompele noi există sistem de
protecţie; dacă motorul se supraîncălzeşte este posibil ca piesa de etanşare să
fie prea strânsă;
• O bună verificare a manevrabilităţii vanelor; vanele defecte pot să nu asigure
amorsarea pompei, pot să nu asigure debitul cerut, pot reduce prea mult
randamentul pompei;
• Verificarea presiunii pe aspiraţie poate fi foarte importantă; la un debit prea
mare NPSH creşte peste limita şi pompa va funcţiona prost (randament mic,
vibraţii ale pompei, zgomot de la cavitaţie, distrugerea rotorului, oprirea
pompei),

117
Tipurile de neconcordanţe în funcţionare şi modul lor de remediere trebuie văzute de
la caz la caz; în literatura sunt descrise unele dintre ele dar acestea nu pot fi aplicate
decât la o preluare critică (vezi: N.Ganea - Alegerea, exploatarea şi repararea
pompelor).

V-19 Măsurarea parametrilor de exploatare a staţiilor de pompare

Criteriile după care pot fi apreciate performanţele calitative ale grupurilor de pompare
sunt parametrii funcţionali pe care îi poate realiza staţia de pompare supusă la diverse
regimuri de funcţionare. Reprezentarea grafică a acestor parametri oferă posibilitatea
operatorului staţiei de pompare de a-i cunoaşte limitele de utilizare corectă,
asigurându-şi astfel o exploatare raţională şi economică a instalaţiilor hidraulice
deservite de grupurile de pompare. Parametrii minim necesari sunt: înălţimea de
pompare H, debitul Q, puterea absorbită P şi randamentul η. Măsurătorile pot fi
realizate fie cu echipamentele din dotarea staţiilor de pompare (manometre,
debitmetre, voltmetre, ampermetre, etc), fie cu aparate speciale aflate în dotarea
echipelor de mentenanţă din cadrul companiilor de apă. Unul dintre echipamentele
complete care poate înregistra simultan toţi parametrii de funcţionare a unei pompe
(parametri hidraulici şi parametri electrici), este aparatul Yates Meter, figura V-20.

Figura V-20 Sistem de măsură YatesMeter

V-20 Diagnosticarea uzurii rulmenţilor

În cadrul operaţiilor de întreţinere preventivă, măsurarea şi monitorizare vibraţiilor şi

temperaturilor generate de lagărele pompelor şi motoarelor de acţionare ale acestora,
118
constituie activitatea de bază a echipelor de mentenanţă. Scopul acestor măsurători
este de a diagnostica starea fizică a rulmenţilor şi de a verifica starea cuplajului dintre
pompe şi motoare. În acest sens cu ajutorul aparatelor de măsură a vibraţiilor, sunt
realizate spectrele de vibraţii ale pompelor şi motoarelor, verificându-se astfel
alinierea pompei cu motorul de antrenare, precum şi depistarea cauzelor care conduc
la uzura rapidă a rulmenţilor. Ungerea rulmenţilor şi folosirea unor lubrifianţi
corespunzători reprezintă o prioritate în activitatea de exploatare a pompelor şi
motoarelor din staţiile de pompare. În figura V-21 este prezentată uzura abrazivă a
rulmenţilor generată de folosirea unor lubrifianţi necorespunzători şi/sau ungeri
insuficiente.

Figura V-21 Uzura abrazivă a rulmenţilor

V-21 Indicatori de performanţă

• Debitul pompat faţă de capacitatea proiectată, [%]

• Presiunea medie de funcţionare, [mcA]
• Consumul specific de energie, [kWh/m3]
• Numarul de ore de funcţionare pentru fiecare pompă, [ore/an]
• Numărul de întreruperi fortuite, [nr/an]
• Durata totală a perioadei când staţia nu a funcţionat, [ore/an], sau [%]
• Durata de viaţă a pompei, [ani]

119
120
 Capitolul VI

Exploatarea reţelelor de distribuţie a apei

VI-1 Rolul şi alcătuirea reţelei de distribuţie

Prin poziţia pe care o ocupă reţeaua de distribuţie poate fi considerată cel mai
important obiect al sistemului de alimentare cu apă deoarece:
• Este cel mai dezvoltat (cca 2-10m/loc), cel mai dinamic (creşte continuu odată
cu dezvoltarea localităţii), este cel mai solicitat (conductele sunt amplasate sub
partea carosabilă a străzii iar presiunea în reţea este continuu variabilă);
• Este ultimul obiect al sistemului şi pe lungimea lui nu se mai poate interveni în
corectarea calităţii apei; ca atare reţeaua trebuie să asigure (calitativ şi
cantitativ) apă la beneficiar şi în acelaşi timp trebuie să suporte “criticile “
funcţionării sistemului deoarece constituie elementul de legătură directă cu
populaţia.
Reţeaua de distribuţie poate fi clasificată în multe moduri:
- După forma structurii conductelor (graful reţelei) care o compun sunt reţele
ramificate, inelare şi mixte, figura VI-1

a) b) c)
Figura VI-1 –Forme ale grafului reţelei: (a) ramificată, (b) inelară,(c) mixtă

- După modul de alimentare, sunt reţele alimentate gravitaţional, reţele

alimentate prin pompare şi reţele alimentate combinat, figura VI-2;

121
 Figura VI-2 Scheme de alimentare a reţelei: (a)alimentare gravitaţională, (b) reţea
alimentată prin pompare

- După modul de stingere a incendiului sunt reţele de înaltă presiune (presiunea

este suficientă pentru folosirea directă a apei din reţea), rar folosite la
alimentarea localităţilor şi reţea de joasă presiune la care în caz de incendiu se
asigură minimum 7mCA în toate secţiunile unde sunt prevăzuţi hidranţi
exteriori (diferenţa se asigură cu motopompe) şi presiune normală de
funcţionare la hidranţii interiori, figura VI-3;

a) b)

Figura VI-3, Reţea de înaltă presiune(a) şi reţea de joasă presiune (b)

- După modul de legare a barelor sunt reţele plane (barele leagă nodurile
succesiv) şi reţele spaţiale (legătura între noduri se face convenabil „pe
sărite”), figura VI-4;

a) b)
Figura VI-4 Reţea plană (a) şi reţea spaţială (b)
122
 - După valoarea presiunii în reţea, care este limitată la 6 bari, sunt reţele cu o
singură zona de presiune şi reţele cu mai multe zone de presiune (în fiecare
zonă presiunea maximă nu va depăşi în nici un caz maximum 6 bari); legătura
între reţelele zonale se face numai pentru siguranţă iar pe legătură se va instala
o vană specială pentru limitarea automată a presiunii în zona situată la cote mai
joase, figura VI-5;

a) b)

Fig VI-5 Reţea cu o zonă de presiune(a) şi reţea cu mai multe zone de presiune(b)

- Reţea unitară sau reţea cu contoare de district, figura VI-6; a existat şi se

încearcă revenirea datorită faptului că se poate face un mai bun control al
pierderilor de apă, problema cea mai complicată a reţelelor existente; pierderea
de apă este apreciată la 30-50%,
- După calitatea apei pot fi reţele pentru apă potabilă şi reţele pentru altă calitate
de apă; între celelalte reţele şi reţeaua de apă potabila este interzisă orice
legatură.

Figura VI-6 Reţea cu contoare de disitrict

Construcţia reţelei de distribuţie este formată din :

• Conductele care aduc apa în aria de consum, numite conducte principale sau
artere (artere sunt numite conductele de diametrul peste 250mm) şi
123
 conductele de serviciu, conductele care preiau apa de la artere şi o transportă
la branşamentul consumatorului);
• Construcţii auxiliare; toate construcţiile care asigură preluarea sigură a apei
în reţea şi care pot fi împărţite în trei grupe:
- elementele care asigură preluarea apei din conducte, branşamente şi
hidranţi
- construcţii care asigură stabilitatea conductelor în subsolul străzii:
cămine, subtraversări, masive de probă, masive de reazem/ancoraj etc;
- elemente care asigură controlul funcţionării reţelei (măsurarea presiunii,
debitului, calităţii apei etc); informaţiile culese pot fi citite la faţa locului
sau pot fi transmise la un dispecerat central (sistemul SCADA).
Căminele pot fi construite pentru: adăpostirea vanelor – mai sunt numite şi
armături-care asigură tronsonarea şi izolarea unor tronsoane de conducte (de regulă
se amplasează la intersecţia străzilor), echipamentelor de măsurat parametrii de
control, pentru golirea unor tronsoane, în toate punctele de vârf (pentru aerisire),
pentru protecţia unor tronsoane importante (subtraversări etc). Astăzi se produc şi
vane care pot fi montate direct în pământ.figura VI-7. Reducerea numărului de
camine este favorabil deoarece se reduce numărul de capace pe stradă.

Figura VI-7 Exemplu de vana montată pământ

Materialele din care pot fi realizate conductele sunt:

• Fonta ductilă; diametre între 50-2000 mm, presiune până la 30 bari, este
protejată anticorosiv, poate avea îmbinări blocate (fără masive de reazem la
coturi), figura VI-8; îmbinare cu flanşe sau cu mufă; se importă

124
 Figura VI-8 Tuburi şi piese din fonta ductilă

• PAFSIN, poliester armat cu fibră de sticlă; diametre 200-2000mm, presiune

PN 4-25 bari, nu necesită protecţie anticorosivă, are nevoie de piese speciale,
tuburi flexibile deci necesită o foarte bună compactare sub stradă, piese
speciale pentru montarea armăturilor, necesită masive de ancoraj la coturi etc,
figura VI-9

Figura VI-9 Tuburi şi piese din PAFSIN

• PEID, Polietilena expandată de înaltă densitate, îmbinare prin sudare cap la

cap sau manşon electrosudabil (în cazuri speciale se pot îmbina şi cu flanşă
liberă), are şi piese speciale, diametre 20-1000 mm, presiune 4-16 bari, are un
coeficient mare de dilatare; se produc şi în ţară, figura VI-10.

Figura VI-10 Tuburi şi fitinguri PEHD

125
 • Tuburi PREMO, pentru diametre mari (800-1000mm), presiuni sub 6 bari,
pentru tronsoane rectilinii, fără branşamente multe; tuburi grele, în terenuri
agresive trebuie protejate; în reţeaua existentă tronsoanele din tuburi PREMO
au o lungime importantă;
• Oţel protejat special în interior şi exterior; protecţia nu se realizează în ţară,
diametre nelimitate, presiune oricât de mare; îmbinarea prin sudare cap la cap
cu refacerea protecţiei anticorosive (răşini poliesterice, zincare, mortar de
ciment etc) sau cu flanşe (de asemenea protejate); pot fi produse şi ţevi din
oţeluri speciale greu corodabile, la comandă specială; se poate ajunge până la
conducte din oţel INOX;
• În reţelele existente, care măsoară cca 40 000 km mai există şi urmatoarele
materiale: oţel neprotejat (a fost protejat la execuţie prin citomare), fontă de
presiune (tronsoane vechi de 100 ani), azbociment, PREMO. Toate aceste
conducte (unele vechi de peste 40 ani) ar trebui schimbate/reabilitate în
maximum 20 ani.

VI-2 Lucrări de reparaţii în reţea

Lucrările de reparaţii în reţea se referă la:

- Repararea hidranţilor de incendiu;
- Repararea conductelor avariate (sparte, fisurate, corodate);
- Înlocuirea vanelor de izolare;
- Introducerea de vane speciale pentru controlul presiunii în reţea;
- Repararea branşamentelor şi realizarea de noi bransamente;
- Reabilitarea reţelei pe tronsoane;
- Extinderea reţelei.

VI-2.1 Repararea hidranţilor

Repararea hidranţilor de incendiu este o operaţiune destul de frecventă deoarece

calitatea hidranţilor montaţi (sunt zeci de mii de hidranţi, distanţa dintre hidranţi fiind
de ordinul 100-200m) nu a fost prea bună iar prin îmbătrânire ajung să piardă apă;
cum marea majoritate sunt montaţi fără vana de izolare repararea se face după
întreruperera curgerii apei pe tronsonul (strada) respectiv. Cu ocazia reparării
hidrantului se reface şi inscripţia de poziţionare (pe un loc vizibil, într-un mod cât
mai plăcut se trece H –hidrant, o săgeată în direcţia lui şi un număr reprezentând
distanţa în m până la hidrant); ar trebui făcută şi o cultură a vecinilor „să nu parcheze
peste hidrant” iar iarna să deblocheze cu prioritate trotuarul cu hidranţi pentru a fi
uşor gasiţi în caz de incendiu). Tendinţa actuală de înlocuire cu hidranţi supraterani ar
trebui încurajată dar şi poziţia lor ar trebui aleasă cu grijă că să nu blocheze spaţiul de
parcare.

126
Este de discutat dacă hidrantul trebuie să aibă vana de izolare pe legătură la conductă;
este bine ca hidranţii mari (100-150mm), care pot fi legaţi la artere, să aibă vana de
izolare pentru ca să nu fie oprită apa pe arteră în caz de reparaţie, figura VI-11.

Fig VI-11 Hidrant suprateran cu vana de izolare. Tipuri de hidranţi

VI-2.2 Repararea conductelor avariate

Repararea conductelor avariate (găuri de la coroziune, fisurări la conductele de oţel/

fontă, mufe avariate la conductele de fontă, rupturi la conductele de azbociment,
fontă) se fac după acelaşi procedeu ca la conductele de aducţiune. Este esenţial ca în
baza de date să existe informaţii asupra poziţiei conductei, tipul de material şi
adâncimea de amplasare, poziţia vanelor de capăt; o asemenea bază de date se poate
face în diferite moduri; poate deveni o obligaţie a celor care fac reparaţia să prezinte
o asemenea schemă de reparare care să poată fi asamblată într-o schemă generală
(rezultă ce importanţă are existenţa cărţii construcţiei); folosirea detectoarelor de
metale, a detectoarelor de pierderi este total indicată. În timp relativ scurt va trebui
ajuns la includerea reţelei în sistemul GIS (folosirea sistemelor GPS permite astăzi
localizarea conductelor cu suficientă precizie).
Sunt necesare măsuri de protecţie sanitară deosebite deoarece apa murdară care poate
pătrunde în conductă ajunge imediat la consumator cu consecinţe mari (au fost cazuri
de murdărire a apei cu apă de canalizare şi îmbolnăvirea unui număr mare de

127
locuitori; într-o localitate acum cca 20 ani 4% din locuitori au căpătat hepatită). În
cazul în care se întâmplă o impurificare vădită trebuie făcută dezinfectarea apei din
conductă chiar dacă spălarea se face prin branşamentul clientului cel mai apropiat (şi
cu despăgubire asupra apei trecute prin contorul lui, dar nefolosită). Dacă în zonă
sunt hidranţi este de preferat o spălare cu evacuarea apei prin hidrantul de la căpătul
opus avariei (se deschide vana amonte).

Fig VI-12 Remedierea unei avarii pe conducta folosind un colier rapid

VI-2.3 Repararea cişmelelor stradale

În zonele rurale în anii ’90 au fost realizate o mulţime de alimentări cu apă în

localităţi rurale la care preluarea apei este prevăzut să se facă prin cişmele. Cişmeaua
sistematică (nu cea improvizată) poate avea două necazuri: defectarea robinetului de
acţionare şi îngheţul în perioada de iarnă (atunci când este defectă). Defectarea
robinetului de acţionare este posibilă la o folosire neraţională sau când acesta
îmbătrâneşte. Trebuie înlocuit dar printr-o operaţiune complicată deoarece trebuie
demontată toată cişmeaua, figura VI-13. Nerepararea lui duce la curgere continuă,
deci la pierdere de apă şi posibil la lipsirea de apă în alte zone din cauza reducerii
presiunii (sunt conducte de diametru mic şi la care modificarea pantei hidraulice se
face uşor când se schimbă debitul). Problema îngheţului cişmelelor este des întâlnită
în unele zone periferice din oraşe unde cişmelele au rămas dintre cele improvizate.
Robinetul de deschidere a apei este amplasat la suprafaţa solului şi nu are
posibilitatea de golire ca la cişmelele normale. Corpul “cişmelei” rămâne plin cu apă
după folosire şi poate îngheţa iarna; aşa zisa izolaţie termică improvizată nu este de
multe ori suficientă şi atunci se recurge la “soluţia practică”, se lasă robinetul deschis
(apa nu este contorizată şi nu este plătită de o persoană anume ci de toată lumea care
plăteşte apa); se pierde apă în mod inutil (se reaminteşte că un robinet deschis total
poate pierde cca 0,1 l/s adica 0,36 m3/h sau 8,6 m3/zi -norma de consum pentru cca
100 persoane). Soluţia radicală este instalarea cişmelelor normale ţinute în stare de
funcţionare corectă.

128
 Figura VI-13 Cişmele stradale

VI-2.4 Înlocuirea vanelor de izolare

În reţeaua de distribuţie vanele sunt numeroase şi des folosite; ori de câte ori se
întamplă ceva pe strada respectivă vanele sunt acţionate; este deci important ca aceste
vane să fie în bună stare de funcţionare. La aducţiune s-a discutat despre necazul pe
care îl prezintă vanele vechi cu scaun pe contur (umplerea cu depuneri). De aceea
repararea vanelor trebuie tradusă (ori de căte ori este posibil, băneşte) prin înlocuirea
cu vane noi; se va da atenţie faptului că este posibilă o diferenţă de lungime a
corpului vanelor noi faţă de cele vechi; acest lucru trebuie apreciat înainte de
demontarea vanei vechi deoarece se poate lungi mult durata de reparaţie. În condiţii
favorabile pot fi prevăzute vane speciale. Pentru noua îmbinare este posibil să se
recurgă la piese de adaptare sau chiar la flanşe libere, astăzi disponibile în variante
diferite.
Atenţie: una dintre deficienţele existente în reţele este lipsa ventilelor de aerisire;
drept urmare golirea apei din conducte este destul de complicată şi trebuie făcută cu
răbdare (de multe ori aerul intră în conductă prin branşamentul clientului; apa care
este aspirată poate fi şi murdară şi deci există un risc de murdărire a întregii
conducte).

VI-2.5 Introducerea de vane speciale pentru controlul presiunii în reţea

Reţeaua de distribuţie lucrează tot timpul sub presiune (consumatorii locuiesc în case
construite deasupra pământului, până acum). Ori presiunea este variabilă în reţea din
cauză că debitul distribuit este variabil (ziua consumul este mai mare, presiunea este
mai mică - faza de dimensionare, noaptea necesarul de apă este mai mic deci
presiunea este mai mare), figura VI-14 şi figura VII-24.
Vana are o construcţie specială (sunt mai multe tipuri de echipare) care permite
stabilirea continuă a unei valori limită a presiunii din aval (pe reţeaua existentă; la
reţelele noi soluţia trebuie foarte atent analizată pentru a nu introduce costuri
suplimentare cu energia). Vana trebuie poziţionată în camin etanş. Este una dintre
cele mai simple măsuri de control a pierderilor de apă din retea (prin controlul
presiunii). Valoarea minimă trebuie să asigure presiunea de utilizare a apei la

129
consumatorii aflaţi în condiţiile cele mai dificile (consumatorii mai depărtaţi,
consumatorii situaţi la cote mai înalte, consumatorii aflaţi în construcţii înalte).

Figura VI-14 Variatia presiunii şi debitului în retea; vana speciala de reglare a presiunii

VI-2.6 Repararea, înlocuirea branşamentelor

Branşamentul este singura legătură între consumator (casa) şi conducta de serviciu;
de regulă pe conducta de serviciu se prevede robinetul de concesie şi apometrul/
contorul de apă, figura VI-15. Branşamentul vechi (diametru 25—50mm) este făcut
prin găurirea conductei şi înşurubarea unei ţevi mici care se continuă cu cot, contor,
robinet de concesie etc).

Fig VI-15 Branşament apă potabilă

Conducta branşamentului fiind din alt material este corodată, generând pierderi de
apă; din statisticile publicate rezultă că branşamentele constituie una dintre
componentele cu cele mai mari pierderi de apă; gaura veche poate fi obturată cu un
colier rapid iar alături se poate face un branşament nou; branşamentul nou are o
soluţie de realizare pe conducta sub presiune, cu robinet de izolare încorporat şi fără
contact metal –metal care să ducă la coroziune: o bridă din două bucăţi este ataşată pe
conductă (partea de sus este căptuşită cu cauciuc), se găureşte conducta şi se retrage
130
burghiul (care şi el poate fi încorporat) şi se închide plecarea apei cu un ‘sertar”
specializat, se continua bransamentul şi apoi se deschide legatura cu apa din
conductă; lucrarea poate fi realizată direct cu conducta sub presiune. Pe conducta
branşamentului este montat contorul care măsoară cantitatea de apă livrată
consumatorului şi prin citirea căruia, figura VI-16, se facturează apa pentru client.

Figura VI-16 Cămin de contor, colier de priză branşament, contoare de apa

Contorul este amplasat în cămin clasic, sau cămin specializat (dimensiuni mici-cca
500 mm- iar contorul se amplasează pe doua conducte flexibile care pot fi ridicate
atunci când se citeşte contorul). Contorul trebuie verificat la intervalul de timp stabilit
de furnizor (regula între 2-5ani). Contorul se înlocuieşte cu altul nou verificat şi
însoţit de un certificat de verificare metrologică; contorul existent se verifică, se
repară dacă este cazul şi se montează în alt amplasament. Sunt mai multe clase de
contoare A,B,C, cu precizie crescândă dar şi cu costuri mai mari. Este important ca în
apă să nu existe corpuri plutitoare (rămase de la reparaţii) care pot bloca/distruge
mecanismul contorului; sunt şi contoare cu citire la distanţă sau contoare cu
înregistrarea citirii şi descărcarea automată într-un laptop care “trece pe stradă” (dus
de operatorul reţelei). Pe baza citirilor consumnatorul îşi poate verifica periodic
consumul specific (dacă valorile depăşesc 100-150 l/om zi se impune o verificare a
instalaţiilor interioare, care să certifice că nu se pierde sau se risipeşte apa). În ţările
civilizate grija pentru apă este mai mare şi contoarele sunt montate într-o nişă pe casa
scării; beneficiarul “citeşte apa” şi transmite telefonic valoarea citită; periodic se fac
regularizări (apa caldă se prepară local din apa rece).
Unele branşamente vor fi amenajate special pentru prelevarea probelor de apă în
vederea verificării calităţii apei, de regulă clorul rezidual şi calitatea bacteriologică.
Prelevarea probelor se face după reguli speciale.

VI-2.7 Înlocuirea capacelor de cămine

Înlocuirea capacelor este o operaţiune relativ simplă dar neplacută deoarece: (a) lipsa
lor poate conduce la accidente grave, sancţionabile, lipsa lor periclitează siguranţa
131
vanelor de control a curgerii; înlocuirea este scumpă deoarece de multe ori capacele
sunt carosabile şi costă mult; este recomandabilă înlocuirea cu capace cu sisteme de
siguranţă contra vandalismului.

VI-3 Reabilitarea/retehnologizarea reţelelor de distribuţie

Este lucrarea care are cele mai mari dimensiuni şi complicaţii între lucrările de
reabilitare a sistemelor de alimentare cu apă deoarece:
• Cea mai mare parte din reţelele existente sunt relativ vechi (cam jumătate, deci
cca 20000 km de reţea existentă ar trebui reabilitată imediat) şi drept urmare
pierderile de apă sunt mari iar calitatea apei poate fi proastă deşi a fost
preparată ca apă potabilă;
• Remedierea conductelor trebuie facută fără a produce mari dranjamente
consumatorului prin calitatea apei, lipsa apei, prezenţa şanţurilor pe stradă etc,
• Necesită lucrări suplimentare pentru compensarea unora dintre restricţii (lipsa
apei pe perioade mari).
Realibilitarea se poate face în două moduri:
• Cu păstrarea identică a formei şi dimensiunilor reţelei înlocuind numai
materialul (este stringentă înlocuirea conductelor din azbociment, oţel);
• Cu refacerea modului de funcţionare; aceasta poate însemna înlocuirea
conductelor, modificarea diametrelor conductelor (mai mici sau mai mari
funcţie de noua cerinţă de dezvoltare a localităţii), adoptarea unei reţele
spaţiale, figura VI-17

reţea plană reţea spaţială

Figura VI-17 Reabilitarea reţelei prin transformare în reţea spaţială

Reabilitarea reţelei se poate face folosind două tehnologii:

• Înlocuirea conductelor în sistem clasic- săparea unui şanţ pe amplasamentul
conductei şi înlocuirea la zi a conductei; durează mult, se vehiculează mult
pământ de la săpătură, produce dificultăţi în trafic;
• Înlocuirea conductelor fără şanţ deschis (no dig), metoda trenchless; aceasta
are mai multe tehnologii de aplicare; avantajele sunt date de faptul ca dispar
săpăturile de mari dimensiuni pe străzi, durează mai puţin (mai ales când sunt
necesare epuismente), costă mai puţin; tinde să se dezvolte.

132
Metoda de reabilitare fără şanţ deschis poate fi aplicată în mai multe moduri; depinde
de mărimea lucrării, de dimensiunile şi calitatea ţevii care se reface, de amplasament,
de cost, de calitatea apei etc. Pot fi utilizate metodele (fără a fi menţionate toate):
• Torcretare interioară; se execută prin “proiectarea” unui strat de protecţie pe
pereţii conductei; acesta asigură etanşeitatea conductei, păstrarea calităţii apei
transportate şi reducerea rugozităţii (posibil creşterea capacităţii de transport);
materialul trebuie să fie avizat dpdv al compatibilităţii cu calitatea de apă
potabilă.
• “căptuşirea” conductei cu un material plastic maleabil, îmbibat cu răşină
epoxidică şi după “lipirea“ pe peretele conductei întărirea prin încălzire;
metoda are mai multe nume comerciale: INSITUFORM, CIPP etc; constă
dintr-un furtun textil pe o parte şi din material plastic coeziv pe cealaltă parte;
“ciorapul” se introduce într-o maşină şi pe partea textilă se aplică răşina fluidă;
pentru transport ciorapul se intoarce pe dos astfel încât partea cu răşina rămâne
la interior; furtunul este rulat pe tambur (ca un furtun de incendiu); se aduce la
faţa locului şi se aşează pe amplasament blocând unul dintre capete pe
conducta existentă; furtunul se derulează prin împingere cu apă astfel încât
întorcându-se pe dos ajunge cu partea cu raşina în contact cu peretele; se astupă
la capete şi se pune sub presiune forţând furtunul să se aşeze bine pe peretele
curat; se introduce apă caldă sau aer cald şi se asigură “coacerea răşinii” şi prin
aceasta aderenţă bună şi totală la peretele conductei; după întărire se refac
branşamentele cu manşoane speciale şi legătura la branşamentele vechi;
Condiţii: conducta trebuie să aibă rezistenţa mecanică din materialul vechi,
conducta trebuie bine curăţată şi verificată prin sistemul CCTV; execuţia se
face de către firma specializată. Este foarte rapidă şi la un cost care ajunge la
cca 50-60% din costul unei conducte noi; durata de viaţă poate fi de 20-40 ani,
figura VI-18; este deja aplicată în ţară de mai mulţi ani.

Figura VI-18 Metoda CIPP de reabilitare (metoda “ciorapului”)

133
 • Dublarea conductei în interior cu o conductă nouă, figura VI-19,

Figura VI-19 Metoda de dublare cu conductă cu memorie termică

• Metoda SRP (Spiral Rehabilitation Pipe) - se poate aplica pe tronsoane cu

acces din căminele existente sau săpături executate convenabil; un material
plastic sub formă de panglică, cu margini prelucrate special, este roluită spiral
în cămin, marginile sunt sudate iar conducta rezultată este împinsă în conducta
veche; dacă vechea conductă are rezistenţă mecanică atunci panglica este
subţire; dacă vechea conductă nu are rezistenţă mecanică ea serveşte numai
drept cofraj exterior; după introducerea platbandei (care are renuri special
armate) se introduce un mortar sau răşină între tubul nou şi tubul vechi.
• Metoda reliningului, introducerea unui tub nou în cel vechi; se aplică atunci
când reducerea de diametru coincide cu noile condiţii de transport a debitului
(inclusiv reducerea rugozităţii); se poate folosi tub de PE, PAFSIN, PAFS,
PVC, fontă ductilă; alegerea materialului depinde de cost, liniaritatea traseului,
numărul de cămine (piese speciale); la diametre mari poate fi o bună soluţie;
necesită aceleaşi operaţiuni pregătitoare de curăţire şi inspecţie CCTV a
conductei vechi; refacerea branşamentelor este mai dificilă deoarece trebuie
tăiate două conducte; poate fi folosit numai ca tub de protecţie sau şi ca tub cu
rezistenţă mecanică. La fel ca şi la celelalte metode construcţia se face de către
firma specializată.
• Metoda reliningului cu distrugerea tubului vechi
În cazul în care tubul vechi trebuie distrus, (noul tub are diametru mai mare) atunci se
introduce prin tubul vechi un cablu care are la capătul ultim un con special (dorn) cu
diametrul mai mare decât tubul existent; tragerea dornului duce la fărămiţarea tubului
existent; în spatele conului se află ancorată conducta nouă; la sfârşit conducta nouă se
racordează la elemenle vecine, figura VI-20.

134
 Figura VI-20 Metoda relining cu distrugerea tubului vechi

Construcţie auxiliară pentru asigurarea apei la beneficiari pe durata executării

lucrărilor de reabilitare. Oricât de rapide ar fi metodele de reabilitare în momentul în
care întreruperea apei durează mai mult de 2-3 zile este nevoie de o lucrare
suplimentară sau altfel spus de construirea unei conducte noi supraterane care să fie
racordate provizoriu branşamentele; conducta se conectează prin intermediul unei
vane, la conductele în funcţiune şi se protejează (se aşează adecvat) contra
solicitărilor din trafic. După reabilitarea conductei branşamentele se readuc succesiv
la conducta nouă, figura VI-21; lucrarea trebuie gândită modular pentru a putea fi
refolosită la cât mai multe străzi cu reţea de reabilitat.

Figura VI-21 Conducta suplimentară pe perioada reabilitării

135
 VI-4 Lucrări de întreţinere în reţea

Lucrările de întreţinere curent efectuate pe reţea sunt:

- Spălarea reţelei de conducte;
- Înlocuirea contoarelor de branşament;
- Citirea contoarelor de branşament;
- Verificarea calităţii apei;
- Înlocuirea capacelor de camine;
- Verificarea reclamaţiilor clienţilor;
- Controlul pierderilor de apă.

VI-4.1 Spălarea conductelor reţelei

Se practică atunci când apa transportată este tulbure, este roşie sau se constată că este
impurificată microbiologic (analiza de specialitate), sau în caz de accident-reţeaua a
fost poluată din greşeală; se poate face şi sistematic cel puţin anual, preventiv – după
un plan bine întocmit.
Astăzi, când maşinile de spălat conducte (cu apă sub presiune) sunt disponibile pot fi
utilizate fără reţinere (atenţie aceleaşi maşini se pot folosi şi la spălarea reţelei de
canalizare; nu trebuie amestecate lucrurile). Metoda clasică are alternative mai simple
dar spălarea nu este la fel de eficientă: spălarea cu apă sub presiune folosind hidranţii
din dotare, sau spălarea cu apă puţină şi cu aer mult.
Spălarea prin hidranţi se face prin pomparea apei printr-unul dintre hidranţii de la un
capăt şi scoaterea apei prin hidrantul de la capătul opus (apa se trimite la canalizare
sau se udă spaţiile verzi); apa în conductă trebuie să aibă o viteză de curgere de 1,5- 2
ori viteza normală de curgere a apei în conductă; pot fi eliminate depozitele provizorii
de depuneri (suspensiile din apa rău tratată); atenţie pompa poate fi montată direct la
hidrant dacă debitul conductei este mare sau cu rezervor intermediar; la o conductă
nu prea murdară s-ar putea recircula apa şi numai limpezirea să fie făcută cu apă
curata; dezinfectarea după spălare este obligatorie.
Folosirea aerului comprimat trebuie făcută cu grijă pentru ca să nu se pună sub
presiune conducta la o presiune mai mare decât cea normată; introducerea aerului
asigură viteze mari de curgere (2-5 m/s), curge o emulsie de apă cu aer; eficienţa
metodei este bună şi se poate aplica la curăţarea conductelor cu depozite relativ
rezistente sau conducte cu diametru mare la care spălarea numai cu apă nu se poate
face din cauza debitelor mari.
Spălarea cu maşina cu cap mobil se face prin introducerea unui furtun cu un cap
mobil, autopropulsat, din care se obţin jeturi puternice de apă (viteza de 10-15 m/s);
forţa jeturilor distruge depozitele rezistente (inclusiv rugina) asigurând o suprafaţă
curată; atenţie la presiune mare se poate spăla şi ‘conducta cu totul’ (presiunile pot
ajunge la 1000 bari); necesită personal specializat şi echipamente adecvate;
recomandabilă la spălarea care precede reabilitarea conductei.

136
 VI-4.2 Înlocuirea contoarelor de branşament

Periodic contoarele de branşament se trimit la verificare; în locul lor sunt aduse

contoare noi; în caz contrar în locul contorului se introduce un tronson echivalent ca
lungime şi diametru şi se etanşează (după ce în prealabil se închide robinetul de
concesie). Pe durata funcţionării fără contor plata apei se poate face în sistem pauşal
(media valorilor volumelor de apă consumata înainte, pe timpul aferent). Atenţie:
contoarele din apartament nu sunt contoare de decontare intre furnizor şi consumator
ci numai contoare de repartiţie între colocatari; neînchiderile între citirile contoarelor
se reglează în interiorul imobilului respectiv (erori date de contor, erori de citire
făcute la date diferite, greşeli de citire, greşeli de calcul etc).
Verificarea contoarelor se face volumetric cu o precizie mare, în laboratoare de
metrologie specializate şi certificate.
O mare atenţie trebuie dată alegerii tipului şi mărimii contorului de apă; un contor
mai bun este mai scump, un contor ales după mărimea branşamentului poate da erori
mari deoarece lucrează în afara limitelor de eficienţă maximă (la debite mici măsoară
greşit iar la debite mari poate avea valori mari ale pierderii de sarcina la trecerea prin
contor); la blocuri nu este lipsita de logică şi prevederea de contori dubli, unul pentru
debite mici şi altul pentru debite mari.

VI-4.3 Citirea contoarelor de apă

Citirea contoarelor de apă (apometrelor) se face de personal specializat la date relativ

constante din lună deoarece rezultatul citirii serveşte la: bilanţul apei în reţea sau în
districtul/zona de presiune respectivă (şi atunci erorile de citire făcute din cauza
decalării trebuie să fie minime), facturarea cantităţii de apă consumată de locatari
(valorile mult diferite pot duce la concluzia că valorile sunt “din burtă” şi provoacă
discuţii- dece luna trecută a fost mai puţin,,,), la verificarea consumului mediu etc. În
timp vor fi făcute progrese în modul de citire.

VI-4.4 Verificarea calităţii apei furnizate

Deoarece calitatea apei furnizate este una dintre condiţiile contractuale (legea cere ca
apa să fie potabilă la branşament şi la robinetul consumatorului) aceasta trebuie
urmarită permanent. Periodic (intervalele sunt precizate în legea 458 completată cu
legea 311) vor trebui luate probe, în condiţii normate, şi analizate în laboratoare
autorizate (proprii ale furnizorului sau ale unor firme particulare); pentru parametrii
greu de determinat sau rar determinaţi se va apela la laboratoare specializate
(echipamentele sunt scumpe, reactivii de lucru sunt scumpi, personalul trebuie să fie
continuu specializat, deci scump).
Este important ca analizele să fie bune deoarece pot servi ca probă în justiţie în caz de
litigiu iar anual pe baza lor se poate întocmi raportul general de calitate a apei (la
fiecare trei ani va trebui înaintat la Bruxelles). Calitatea apei furnizate este controlată

137
de autoritatea locala. Legal şi consumatorul are dreptul să ştie care este calitatea apei
furnizate.

VI-4.5 Verificarea reclamaţiilor clienţilor

Sunt multe cauze care pot conduce la reclamaţii ale clienţilor (lipsa de apă, calitate
proastă a apei, îmbolnăviri din cauza apei, cantităţi de apă facturate greşit, etc).
Rezolvarea acestor reclamaţii trebuie să facă parte din politica firmei furnizoare; o
rezolvare corectă conduce la crearea unui climat de încredere şi reducerea fricţiunilor
date de neplata apei. Plata facturilor duce la un flux al banilor favorabil pentru
ambele părţi. Totodată numărul de reclamaţii poate servi ca indicator de calitate al
serviciului, indicator care poate fi element de contract.
Convingerea clienţilor că lucrurile merg bine nu trebuie făcută politicianist/numai din
gură; clientul trebuie dus în instalaţie şi convins că lucrurile merg bine, că se fac mari
eforturi pentru rezolvarea dificultăţilor de păstrare a unei calităţi bune, ce costuri
presupune acest lucru etc.; atunci dispare acea părere stabilită superficial că
furnizarea apei este o bagatelă şi că furnizorul face o afacere; dacă ştie că este
controlat furnizorul face şi el o afacere cu ‘profituri raţionale’. Fiind un singur
furnizor controlul funcţionării lui are reguli mai deosebite (concurenţa nu se poate
manifesta în forma obişnuită ea este regularizată cu mijloace specifice).
Sistemul de rezolvare a reclamaţiilor trebuie organizat coerent şi cu personal calificat.

VI-5 Controlul pierderilor de apă

Reţeaua de distribuţie este o succesiune de conducte realizate din tuburi; această
construcţie nu este perfect etanşă deoarece ar costa foarte mult. La mijloacele
utilizate practic pentru construcţie se acceptă că se va pierde ceva apă; problema este
cât de multă apă se pierde şi dacă aceasta stânjeneşte funcţionarea corectă a
sistemului: o pierdere mare de apă poate să nu asigure cantitatea cerută şi forţarea
sistemului poate fi scumpă; prin găurile din conducte (neetanşeităţi la îmbinări,
spargeri, forfecări de conducte, găuri din cauza coroziunii etc) poate intra apă
murdară din exterior în momentul efectuării de reparaţii (presiune zero în conducta)
sau lipsei de apă din sistem.
Cum apa pierdută costă bani se pune problema eficienţei economice sub cele două
aspecte: (1) cine plăteşte apa pierdută? (2) costă mai puţin apa pierdută sau
costul reparaţiilor este mai mic?
Un procent din apa pierdută este justificat din cauză că am acceptat că nu putem face
un sistem perfect etanş; dar care sunt pierderile admisibile? Este greu de dat un
răspuns rapid la o asemenea întrebare. Furnizorul de apă trebuie să ştie care este
valoarea reală a acestor pierderi şi cât costă apa pierdută. Abia acum işi poate pune
problema să rezolve dilema: este mai ieftin să repare sistemul sau este mai ieftină
apa care se pierde. Din stabilirea nivelului pierderilor se poate deduce strategia de
remediere şi dotarea necesară. Este limpede că pierderile vor creşte în timp şi atunci

138
va trebui decis nivelul pierderilor şi intervalul de timp la care trebuie făcută
reabilitarea, figura VI-22.

Figura VI-22 Curba de urmărire a costurilor pierderii de apă

Cum apa tinde sa devină din ce în ce mai scumpă rezultă că trebuie să se remedieze
sistemul de conducte în vederea reducerii pierderilor de apă.
Dacă se face un raport între volumul de apă efectiv plătit şi volumul de apă introdusă
în reţea se obţine eficienţa reţelei ER. Dacă ER este peste 90% se consideră că
reţeaua este bună, dacă valoarea este 80-90% reţeaua este suportabilă dar trebuie
pregătită de reabilitare iar dacă ER este sub 70% reabilitarea trebuie făcută rapid
deoarece lucrează în condiţii rele.
Din cauză că o parte din banii necesari pentru reabilitare se obţin din împrumuturi şi
granturi Banca Mondială a stabilit valori precise în care trebuie să se incadreze
proiectele propuse.

Tabel cu valorile pierderii de apă pe branşament funcţie de presiunea apei în reţea şi valorile
indicatorilor ILI în funcţie de performanţa tehnică a reţelei, după Banca Mondială.
Performanţa ILI P=10m P=20m P=30m P=40m P=50m
tehnica
A1 1-2 <50 <75 <100 <125
B1 2-4 50-100 75-150 100-200 125-250
C1 4-8 100-200 150-300 200-400 250-500
D1 >8 >200 >300 >400 >500
A2 1-4 <50 <100 <150 <200 <250
B2 4-8 50-100 100-200 150-300 200-400 250-500
C2 8-16 100-200 200-400 300-600 400-800 500-1000
D2 >16 >200 >400 >600 >800 >1000
* valorile date reprezintă pierderea pe branşament [l/...]

139
Semnificaţia indicatorilor:
A1 -Ţară dezvoltată, reţea bună; reducerea pierderilor trebuie bine analizată deoarece
reabilitarea ar costa mult;
B1- Ţară dezvoltată, reţea cu potenţial pentru reabilitare prin controlul presiunilor;
C1- Ţară dezvoltată, reţea în condiţii proaste, tolerabile dacă nu sunt fonduri dar
trebuie acţionat pentru reducerea pierderilor care nu aduc venit;
D1- Ţară dezvoltată, reţea în condiţii foarte proaste, necesită reabilitare cu prioritate.
A2, B2, C2, D2- idem dar pentru ţări cu economia în curs de dezvoltare.
Pentru realizarea proiectului de reabilitare a reţelei, proiect care trebuie să se supună
unei strategii de dezvoltare a furnizorului de apă (banii investiţi vor trebui
recuperaţi) trebuie definită o tehnică de lucru: Aceasta ar putea cuprinde:
• Organizarea unui serviciu/departament etc de determinare a pierderilor de apă;
trebuie stabilite care sunt valorile pierderilor, numărului de avarii întreruperi
etc; organizarea unei echipe care să detecteze pierderile de apă şi să le
cuantifice; dotarea cu echipamente prin care pot fi poziţionate pierderile. În
figura VI-23 se prezintă un correlator pentru poziţionarea pierderilor de apă;
desigur că influenţează tipul de material, mărimea orificiului (correlatorul
determină de fapt poziţia punctului unde vâna/jetul de apă care iese cu viteza
mare produce zgomot, iar zgomotul este detectat), adâncimea conductei,
vechimea spărturii etc.

Figura VI-23 Correlator pentru determinarea poziţiei

pierderilor de apă în conducte sub presiune folosind hidrolocator

• Urmează partea cea mai complicată: stabilirea costurilor de reabilitare după

valori realizate în timp; cum contabilizarea acestor valori este greu de ţinut nu
prea există;
• Cu ierarhizarea conductelor după gravitatea pierderilor de apă se poate
desfăşura operaţiunea de reabilitare;
• Acum începe analiza eficienţei: s-a făcut reabilitarea care costă o sumă de bani;
care este eficienţa reducerii? se acoperă costul? din cantitatea de apă recuperată
se poate asigura dezvoltarea necesarului localităţii sau alimenta cu apă alţi
consumatori şi la ce tarif etc.

140
 • În timp prin eforturi conjugate, IWA şi ARA au preocupări constante în ultimii
10 ani, se va putea ajunge la o optimizare a funcţionării reţelei şi din punctul de
vedere al pierderii de apă.
• Se poate întampla ca nivelul piederilor de apă să stabilească nivele noi de
calitate ale apei introduse în reţea; cheltiesc mai puţin cu reţeaua trebuie să
asigur o apă mai bună prin a cărei deteriorare să se ajungă la calitatea de apă
potabilă; cresc exigenţele asupra pierderilor de apă pot să tratez mai uşor apa
introdusă în sistem.
Pentru exemplificare sunt prezentate date legate de o strategie de reducerea
pierderilor de apă în Toronto-Canada, ţara cu mari rezerve de apă dulce/ World
Water, Oct.2009/:
- Se alimentează 52,5 mil.m3 /an sau cca 144000 m3 /zi ,
- Are o reţea de 5500 km lungime,
- Număr de branşamente 464000,
- Volumul de apă necontorizată, uzual, 10-15%,
- Realizează un indice ILI= 4,2 (deci o retea relativ bună),
Se intentioneaza reducerea pierderii de apă la 10% printr-o strategie de control a
presiunii în reţea; vor fi reduse presiunile în cca 50% din reţea.
Pentru controlul reducerii a fost făcut un audit al sistemului în 2004 şi s-a stabilit că
vor fi alocaţi 14 mil USD, pentru 5 ani; planul prevede ca în 25 ani investiţia să aibă
o rentabilitate de 3/1 (câştig 3 USD la 1 USD investit); pentru verificarea ipotezelor
de calcul au fost realizate 2 zone echipate cu DMA (contor de district) şi vane de
reducere/control a presiunii; pentru cele două zone s-a făcut un control al
pierderilor de apă cu sisteme de ascultare şi corelatoare şi au fost reparate 8 avarii
descoperite. Experimentul a fost urmărit în anul 2007. S-a constatat o reducere a
presiunii în perioada de noapte de 20%. Pierderea de apă pe o zona a fost de 27,9%
(172 m3 /zi ) faţă de pierderea iniţială (616 m3 /zi ) şi de 3,6% faţă de cantitatea de
apă introdusă în reţea- 4747 m3 /zi. Se poate observa că deşi investiţia este mare în
final dacă se calculează costul apei recuperate (deci neintroduse în sistem) pentru
următorii 25 ani, durata de amortizare a investiţiei, ar rezulta un cost de cca 0,03
USD/m3; un cost suficient de mic pentru a stimula noi măsuri în domeniu.

VI-6 Urmărirea funcţionării reţelei. Dispecerat/sistem SCADA

Reţeaua de distribuţie este cel mai complex obiect al sistemului de alimentare cu apă
prin lungime, prin aşezarea conductelor sub partea carosabilă a străzii, prin parametrii
tehnologici (Q,H) continuu variabili. Din această cauză controlul funcţionării a
constituit şi constituie o preocupare continuă.
Atunci când mijloacele de control erau reduse şi greu de urmărit se recurgea la
realizarea de curbe de egală presiune în reţea. Din calcul sau/şi din verificarea
presiunii în reţea se desena pe un plan al reţelei, la o scară convenabilă, curbele în
interiorul cărora presiunea avea valori cunoscute; la o reclamaţie (modul cel mai des
utilizat pentru semnalarea lipsei de apă) se făcea o primă verificare pe plan şi se
trăgeau primele concluzii; sistemul putea avea eficienţă dacă era dublat de o foarte
141
bună cunoaştere a reţelei de către personalul de exploatare; există încă sisteme la care
inginerul şef/directorul de producţie are în birou un manometru pentru măsurarea
continuă a presiunii într-un nod anume; directorul ştie dacă ceva nu este în regulă
după valoarea presiunii. Este stadiul în care se găsesc majoritatea reţelelor din
localităţile noastre.
În atapa actuală multe oraşe au dezvoltat un sistem de dispecerizare, ca fiind cea
mai simplă masură pentru cunoaşterea funcţionării reţelei; în noduri caracteristice,
sensibile la schimbarea semnificativă a debitelor, sunt montaţi traductori de presiune
(echipamente care pot măsura continuu presiunea în reţea); sunt dotate cu mijloace de
transmitere a informaţiei la un sediu central/ dispecer unde indicaţiile sunt stocate şi
prelucrate automat; modul de trasmitere poate fi prin cablu telefonic, sau unde radio;
intervalul de măsurat poate fi cât de mic se doreşte totul este funcţie de cum poate fi
gospodărit un asemenea flux de informaţii; tendinţa este de a micşora numărul de
noduri caracteristice dar aceasta depinde de fiecare reţea în parte; trebuie înţeles că
numărul şi poziţia acestor noduri poate fi variabilă în timp şi mobilă; practica
exploatării trebuie să corecteze continuu sistemul informatizat. Sistemul necesită o
foarte bună cunoaştere a reţelei ca alcătuire fizică şi mod de comportare; suprafaţa
dată de liniile piezometrice din reţea poate fi asimilată cu o pânză (imaginară)
aşezată deasupra oraşului şi suspendată prin stâlpi imaginari deasupra reţelei; de
fiecare dată când bate vântul forma pânzei va fi diferită şi deci distanţa dintre pânză
şi stradă (semnificând valoarea presiunii în reţea) va fi diferită. Vântul poate fi
asimilat curentului (debitului) de apă care intră în reţea; variaţia valorilor debitului
poate fi de la 1-6 ori dacă se ia ca bază debitul minim, fig VI-24. Este un pas
important în controlul funcţionării reţelei deoarece poate asigura o mai bună “vedere”
asupra reţelei dar, lucru şi mai important, conduce la forma următoare de control a
funcţionării reţelei: controlul integral prin folosirea tehnologiei GIS.
Debit orar (m3/h) Presiune (m)

300 60.00

250 50.00

200 40.00
H (m col apa)
Q (m3/h)

150 30.00

100 20.00

50 10.00

0 0.00
07/02 02H
07/02 06H
07/02 10H
07/02 14H
07/02 18H
07/02 22H
08/02 02H
08/02 06H
08/02 10H
08/02 14H
08/02 18H
08/02 22H
09/02 02H
09/02 06H
09/02 10H
09/02 14H
09/02 18H
09/02 22H
10/02 02H
10/02 06H
10/02 10H
10/02 14H
10/02 18H
10/02 22H
11/02 02H
11/02 06H
11/02 10H
11/02 14H
11/02 18H
11/02 22H
12/02 02H
12/02 06H
12/02 10H
12/02 14H
12/02 18H
12/02 22H
13/02 02H
13/02 06H
13/02 10H
13/02 14H
13/02 18H
13/02 22H

Ora

Figura VI-24 Curba de variatie a debitului şi presiunii la intrarea în reteaua de distributie

142
Dezvoltarea tehnologiei GIS (dublată de o bună activitate a personalului pentru
ţinerea la zi a Cărtii construcţiei) va permite în viitor realizarea unui sistem complet
de urmărire a reţelei; treptele de ajungere la acest nivel sunt:
• Introducerea într-o bază de date uşor accesibilă a configuraţiei reale a reţelei,
componentele barelor reţelei (poziţie, diametru, tip material, anul execuţiei-
deci rugozităţi, reparaţiile făcute şi costul lor, poziţia şi mărimea consumului
de apă etc); această bază de date trebuie să fie deschisă în vederea completării
continue; accesul la baza de date trebuie serios restricţionat;
• Realizarea unui model hidraulic al reţelei, calat pe graful real şi situaţiile de
funcţionare posibile;
• Legarea acestui model cu baza de date prin sistemul GIS;
• Verificarea modului de funcţionare a reţelei şi concordanţa cu funcţionarea
reţelei; reţeaua funcţioneaza cu o curgere nepermanentă a apei iar în calcul se
lucrează cu un sistem permanent;
• Stabilirea nodurilor caracteristice pentru măsurarea continuă a presiunii (este
cel mai simplu de măsurat) şi a unui număr minim de noduri unde să se
măsoare şi debitul; instalarea echipamentelor şi asigurarea transmiterii şi
receptării informaţiei în sistemul GIS;
• Acum se poate cunoaşte funcţionarea reţelei; la un parametru (sau a unui set
de parametrii Q,H ) în reţea sistemul GIS poate da o distribuţie completă a
debitelor şi presiunilor în noduri şi pe bare. Cândva se va ajunge la un
asemenea control;
• Realizarea unui mod de control a variaţiei presiunii în reţea şi coordonat
valorii pierderii de apa care va trebui introdusa în bilantul existent în GIS;
• Sistemul funcţional permite: dinamica apei în reţea, corectarea secţiunilor de
ştrangulare, determinarea timpului de curgere a apei în reţea, controlul dozei de
clor în reţea (şi eventual necesitatea reclorării pe parcurs şi unde anume),
controlul funcţionării vanelor de reglare a presiunii, când acestea există,
estimarea regimului de funcţionare deci volumele de apă din rezervoare,
estimarea gradului de siguranţă în cazul uneori funcţionări restrictive (avarie pe
o bară importantă) calculul indicatorilor de performanţă etc;
• Un asemenea sistem realizat este însă dinamic; el va trebui continuu dezvoltat
pe măsură ce reţeaua se dezvoltă, sistemul se complică, sistemul îmbătrâneşte
şi pierderile de apă se controlează într-un fel oarecare.

VI-7 Indicatori de performanţă

Printre cei mai importanţi indicatori de performanţă pot fi mentionaţi:

- Eficienţa generală a reţelei, [%];
- Valoarea pierderilor de apa, [m3/an];
- Număr de avarii nr/km. an, eventual pe tipuri de material;

143
 - Costul anual al pierderilor de apă (costul pentru detectarea pierderilor, costul
pentru remediere);
- Numărul zilelor cu întreruperi ale distribuţiei apei, număr zile/an;
- Numărul zilelor cu apă neconformă (apa roşie,etc), număr zile/an;
- Consumul specific de energie, la reţelele alimentate prin pompare, kWh/m3;
- Consumul specific de apă, [l/om.zi];
- Tariful apei [lei/m3];
- Numărul de reclamaţii şi termenul limită de rezolvare, etc.
Modul de determinare a fiecăruia dintre parametrii se stabileşte prin Regulamentul de
funcţionare.
În ce priveşte valoarea pierderilor de apă acestea pot fi luate după cele date de Banca
Mondială (chiar şi pentru motivul că dacă se face un împrumut pentru reabilitare
judecarea parametrilor va fi făcută după valorile cunoscute şi acceptate); acestea vor
fi considerate ca valori de control orice valoare mai mică posibil de realizat în mod
convenabil trebuie acceptată. Pot fi considerate ca bune următorele valori generale:
• Pierderea de apă în conductele reţelei de distribuţie, 15-50 l/ km.an.pentru 1,0
m presiune medie în retea;
• Pierderea de apă în branşament poate fi considerată 15-25 l/an pentru un metru
presiune medie în reţeaua de distributie.

144
 Capitolul VII

Exploatarea staţiilor de tratare a apei

VII-1 Rolul şi alcătuirea staţiei de tratare

Staţia de tratare, sau uzina de apă, este obiectul sistemului de alimentare cu apă
unde se aduce la calitatea de apă potabilă (sau altă calitate cerută) apa brută captată,
atunci când unul sau mai mulţi parametri de calitate nu sunt conformi. Se
dimensionează în mod normal la debitul zilnic maxim.
Deoarece alcătuirea tehnologică a unei staţii poate fi foarte diferită, calitatea apei
brute poate fi diferită de calitatea de apă cerută de beneficiar, pentru simplificarea
lucrurilor vor fi descrise câteva scheme posibile pentru a deduce care sunt elementele
cele mai comune. Exploatarea acestor obiecte comune va fi discutată. Pentru alte
cazuri exploatantul împreună cu proiectantul şi furnizorul de tehnologie vor asigura şi
instrucţiunile de bază pentru elaborarea măsurilor de întreţinere şi exploatare.
Trebuie spus de la început că statia de tratare are o caracteristică deosebită de a
celorlalte obiecte ale sistemului de alimentare cu apă: este un obiect care trebuie
exploatat activ, costurile de operare fiind mult mai mari decât costurile de
construcţie; sunt încă rare cazurile în care staţia de tratare funcţionează automat şi
chiar în acest caz automatizarea este destul de complicată. Chiar şi în cazul
funcţionării automate personalul de exploatare trebuie să fie bine calificat pentru a
putea interveni în mod economicos în funcţionarea staţiei (o intervenţie greşită poate
avea consecinţe mult mai mari decât aceeaşi intervenţie la o staţie condusă manual).
Pentru concretizarea problemei vor fi menţionaţi principalii factori care concură la
funcţionarea staţiei de tratare şi apoi vor fi descrise câteva dintre posibilităţile/
filierele de tratare a apei.
Principalii factori care guvernează funcţionarea staţiei (proporţia este diferită la
fiecare staţie):
- Cantitatea de apă disponibilă la sursă;
- Calitatea apei brute/captate şi variabilitatea acestei calităţi;
- Calitatea apei necesare la sfârşitul tratării;
- Siguranţa procesului de tratare;
- Tipul şi calitatea reactivilor de tratare;
- Gradul de automatizare a funcţionării;
- Condiţiile climaterice;
- Siguranţa alimentării cu energie;
- Calitatea personalului de exploatare;
- Managementul general al sistemului;
- Tariful apei.

145
Cantitatea de apă din sursă influenţează prin faptul că la surse bogate se poate
adopta o tehnologie mai mare consumatoare de apă; spălarea cu apă a filtrelor,
evacuarea apei de spălare (poate ieşi din sistem până la 10-15% din apă captată),
pierdere de apă mai mare în sistem etc. Dacă este apă puţină la sursă gospodărirea
este mult mai strictă: spălarea filtrelor se face cu apă şi aer, reţeta de spălare este mult
mai restrictivă, apa de spălare se recuperează, pierderea de apă din sistem este mult
mai bine controlată, tariful apei poate fi mai mare etc.
Calitatea apei la sursă este limitată de NTPA 013; nu poate fi captată orice fel de
apă deoarece intervenţia asupra calităţii trebuie să fie cât mai redusă pentru a avea în
final o apă sanogenă. Ca atare numărul de trepte de tratare precum şi numărul şi
dozele de reactivi utilizaţi trebuie să fie cât mai mic. S-a mers până la crearea de
rezerve de apă bună pentru perioadele care pot pune sistemul în afara limitelor de
funcţionare (Bazine de Apă Curată) sau funcţionarea cu două surse (se poate
presupune că nu vor fi în situaţie grea în acelaşi timp, sau probabilitatea acestei
situaţii este mult mai mică). Aceste cazuri complicate sunt legate de două
evenimente: turbidităţi foarte mari pe cursurile de apă şi poluările accidentale.
Acestea au efecte mai vizibile la captările de suprafaţă deoarece la captările de apă
subterană o poluare masivă se face mai greu dar şi consecinţele pot fi mult mai mari,
se poate ajunge la abandonarea captării.
O legătura importantă există între calitatea apei râului şi calitatea mediului din bazin.
Aşa de exemplu, cu câţiva ani în urmă, o localitate cu două surse de apă şi aceeaşi
staţie de tratare (cu mari rezerve de funcţionare din cauza restrângerii consumului) a
rămas fără apă în perioada de iarnă; cauza, una aparent colaterală: apa se infiltra în
stratul subteran protejată de pădurea din bazin; din pacate pădurea a fost “rasă” în
totalitate şi la o perioadă de frig accentuat (-270 C, pentru cateva zile) apa a îngheţat
în strat nemaiputând să alimenteze pârâul-sursa de apă. Cazul cel mai important de
poluare din ţara noastră a fost deja menţionat, poluarea cu cianură de la Baia Mare.
A mai fost menţionată şi necesitatea existenţei unui sistem de avertizare amonte
pentru a putea pregăti staţia pentru noua situaţie de funcţionare.
Calitatea apei la sfârşitul tratării poate fi de multe ori constantă deoarece această
calitate pentru apa potabilă este stabilită prin lege. Deci practic ştim de la început
unde trebuie ajuns cu nivelul de tratare. Dar în unele cazuri nu se tratează apa pentru
a avea apă potabilă ci pentru alte folosinţe (de regulă industriale, unde calitatea cerută
poate fi mai puţin pretenţioasă sau dimpotrivă, se cere o calitate extrem de bună a
apei, mult mai bună decât a apei potabile). Şi în cazul apei potabile se poate cere mai
mult deoarece sistemul care urmează nu poate păstra această calitate până la robinetul
consumatorului (unde apa trebuie să fie potabilă, conform legii). În acest caz se poate
face o analiză a costurilor prin care să se demonstreze ce este mai simplu: să se
trateze mai bine apa în loc să se facă reabilitarea reţelei de distribuţie, de exemplu,
sau invers. Această situaţie trebuie să fie însă una de etapă şi adoptarea ei poate avea
complicaţii (o eventuală cerere de neconformitate pentru o perioadă limitată). Trebuie
reţinut că perioada de conformare la condiţiile de calitate ale Legii 458 şi 311 are ca
termen limită anul 2015.

146
Managementul general al sistemului este important deoarece distribuţia fondurilor
de dezvoltare şi reabilitare trebuie făcută pe principiul maximei eficienţe. Dacă se
doreşte reducerea pierderilor de apă în reţea, lucru care reduce presiunea pe staţia de
tratare, se ştie că reducerea de la 50% la 30% este mult mai uşor de obţinut decât
reducerea de la 20%-la 10%. Dacă tariful apei este scăzut va exista tendinţa de a plăti
apa pierdută în loc de a reduce pierderea de apă. Sau este mai ieftin să spăl reţeaua la
intervale mai mici decât să furnizez o apă mai bine tratată (indice COT- Carbon
Organic Total- sub 2,5 mg/l ) astfel încât să nu se producă filmul biologic pe pereţii
conductelor reţelei.
Totodată este de înţeles că o automatizarea avansată (sistem SCADA-GIS) permite
un control mult mai bun al sistemului dar este scump şi necesită o preocupare mult
mai atentă pentru funcţionare.
Tariful apei este important deoarece un tarif ridicat poate avea două alternative: (a)
nu se poate vinde apa şi deci funcţionarea poate fi periclitată deoarece reactivii şi
energia pot costa mult; se impune o folosire mai economicoasă a apei; (b) un tarif mic
duce totdeauna la oarecare delăsare în gospodărirea sistemului.

VII-2 Tehnologii de tratare a apei

Sunt catalogate în lume cca 72 milioane de substanţe (naturale şi fabricate). Din

cauză că apa are ca o caracteristică importantă – o foarte bună capacitate de
dizolvare-este posibil ca multe dintre acestea să se găsească în apă. Problema este că
nu le putem determina pe toate (timpul nu permite şi costul ar fi extrem de mare) şi
chiar dacă am şti cu ce avem de a face nu ştim care este efectul (simplu sau combinat
/sinergic) asupra organismului omenesc deci nu putem hotărâ dacă trebuie îndepărtate
şi în ce măsură. Câmpul în care se poate umbla pentru descoperirea necesităţii tratării
apei este deci extrem de mare şi probabil se va lărgi în timp din cauza modificărilor
climatice şi activităţii omului, nu totdeauna bine controlată. Se citează preocupări
pentru reţinerea de substanţe “fabricate” de tipul medicamentelor ajunse în apă din
captare (râuri, lacuri) din cauza epurării incomplete sau imposibile (din cauza
costurilor); prezenţa acestor substanţe în apă poate avea efecte cancerigene sau de
mutaţie în sistemul genetic al omului.
Pentru a reduce aria de lucru în cele ce urmează vor fi descrise numai tehnologiile
curent aplicate în ţara noastră. Pe măsură ce alte tehnologii vor fi aplicate va trebui
stabilită şi tehnologia de exploatare în condiţii optimale. Simplificarea tehnologiei de
tratare depinde în măsură covârşitoare de comportarea reală a omenirii faţă de mediu
(apa este un factor de mediu şi totodată un factor de răspândire a poluanţilor în
mediu).
Tratarea apei subterane se poate face:
- prin dezinfectare pentru toată apa introdusă într-o reţea de distribuţie;
dezinfectarea se face totdeauna pe apa limpezită înainte de dare în folosinţă
(introducerea în reţea);

147
 - prin tratări speciale pentru eliminarea unor compuşi supărători din apă cum ar
fi, fierul, manganul, dioxidul de carbon, hidrogenul sulfurat, metanul, substanţa
organică, compuşii organocloruraţi, azotaţii, amoniul etc.
Tratarea apei de suprafaţă se face pentru calitatea apei în sursă care se încadrează
în cele trei grupe de calitate stabilite prin NTPA 013:
- categoria A1- apă bună (principalii parametrii sunt menţionati în normă);
limpezire prin decantare şi filtrare (sau numai fitrare) şi dezinfectare;
- categoria A2- apă de calitate mai slabă la care potabilizarea se face prin
tratarea cu reactivi, limpezire şi dezinfectare finală;
- categoria A3- apă de calitate dificilă la care treptele de tratare sunt: oxidare
sau şi interoxidare, reactivi pentru limpezire, limpezire prin decantare şi
filtrare, corectarea mineralizării, dezinfectare eventul filtrarea prin cărbune
activ pentru corectarea gustului şi mirosului.
Tehnologii speciale de înlocuire a tehnologiilor clasice (folosirea tehnologiei
membranelor) sau obţinerea apei din surse neconvenţionale (apa de mare, reutilizarea
apei uzate epurate, o apă cu compuşi refractari în sursă etc); în acest caz de regulă
sunt trei trepte: limpezire avansată, tratarea prin membrane (nanofiltrare, osmoza
inversă), corectarea conţinutului mineral şi dezinfectare; în cazuri speciale se
foloseşte şi distilarea fracţionată (MSF) pentru obţinerea apei potabile (obţinerea de
apă distilată şi apoi transformarea în apă potabilă), figura VII-1.

a)

b)

c)

Figura VII-1 Scheme generale de tratare a apei;

a)-apă de râu; b)-apă de lac; c)-apă cu conţinut mare de Fe şi Mn

Deoarece alcătuirea unei scheme de tratare a apei se face prin asamblarea convenabilă
a unor obiecte tip, a căror tehnologie şi eficienţă pot fi şi ele diferite la rândul lor,
organizarea exploatării se va discuta pe baza alcătuirii şi funcţionării unor asemenea
“cărămizi de bază”.

148
 VII-2.1 Deznisiparea apei
Este o treaptă de tratare specifică apelor de râu din sectorul deal-munte; după ploi
importante conţinutul în material antrenat creşte şi în acest material procentul de nisip
(particule peste 0,2 mm) este ridicat, peste 20%. Deoarece acest nisip poate produce
dificultăţi în obiectele care asigură limpezirea apei se obişnuieşte ca nisipul să fie
reţinut înaintea oricărui proces de tratare (după reţinerea plutitorilor care se face prin
grătare la priză) sau pompare. Dacă nu sunt condiţii speciale deznisiparea se face la
captare deoarece: (a) nisipul reţinut poate fi restituit imediat apei râului şi prin aceasta
se reduce tendinţa râului de erodare a albiei în avalul captării, (b) se evită depunerea
nisipului şi colmatarea lui în secţiuni ale aducţiunii până la tratare, (c) se evită
reţinerea lui în decantoare unde cu particulele argiloase se poate cimenta şi face
evacuarea mai grea.
Sunt mai multe tipuri de deznisipatoare funcţie de cantitatea de nisip, debitul de apă
şi diferenţa de cotă disponibilă. În figura VII-2 este dată schema unui deznisipator
orizontal longitudinal.

Fig VII-2 Deznisipator orizontal, schema tehnologică

1-Grătar; 2-Bare de liniştire; 3-Nişă pentru batardou reparaţii în caz de avarie; 4-Stăvilar de intare;
5-Vane de golire; 6-Stăvilar de ieşire; 7-Galerie de golire; 8-Cameră de liniştire şi distribuţie a apei;
9-Cameră de depunere a nisipului; 10-Cameră de colectare a apei deznisipate; 11-Cameră de golitre

Parametrii de dimensionare:
- Timp de sedimentare, t=1-3 minute;
- Viteza de curgere a apei, v=15-25 cm/s,
- Lungimea bazinului, L= H (v/w)*1,2 ; m (H adâncimea utilă);
- Lăţimea unui compartiment, B= Q/v, minimum 0,6m;
- Numărul de compartimente, min. 2;
- Eficienţa tehnologică, 10-20%, figura VII-3;
- Apărarea contra împingerii gheţii pe pereţi.

149
 Figura VII-3 Curba de sedimentare a apei cu nisip şi fără nisip
A- apă cu suspensii gravimetrice în mare proporţie; B- apă cu suspensii coloidale;
M-curba de sedimentare modificată prin adăugarea de reactivi

Îndepărtarea nisipului din deznisipator se poate face manual, mecanic şi hidraulic; cel
mai utilizat sistem, atunci când construcţia este la captare este cel hidraulic; se
izolează compartimentul, se deschide vana de golire totală şi se dechide parţial vana
de intrare; un jet cu viteza de peste 1,5 m/s poate curăţa nisipul depus. Pentru o
curgere rapidă este necesar ca panta longitudinală a deznisipatorului să fie peste 2%.

II-1.1.12 Lucrări de exploatare

- Verificarea periodică a eficienţei; se vor lua probe din apa care pleacă şi se va
determina (vizual sau în laborator) conţinutul de nisip;
- Verificarea înălţimii stratului de nisip, până se stabileşte o regulă practică; cu o
tijă cu un disc la capăt se verifică adâncimea de apă limpezită; se determină
grosimea stratului de nisip; dacă apa s-a limpezit repede, cum se întâmplă la
râurile de munte, se poate vedea dacă s-a adunat nisipul;
- Verificarea granulozităţii nisipului reţinut, prin uscare şi cernere în laborator;
se poate determina mărimea minimă a particulei reţinute şi se poate determina
viteza de sedimentare (w=h/t);
- Verificarea eficienţei bazinului la ape mari; probe sedimentate în laborator;
- Verificarea conţinutului de substanţă organică în nisip (atunci când nisipul
recuperat este folosit la diferite lucrări);
- Comportarea la îngheţ; iarna se formează un strat de gheaţă peste apa din
bazin; acesta poate distruge peretele bazinului, prin împingere la variaţia de
temperatură; deznisipatorul nu trebuie golit rapid deoarece gheaţa poate smulge
betonul din pereţi; împiedicarea îngheţului este complicată (la debite mici se
poate face un deznisipator tangenţial care se acoperă);
- Dacă evacuarea nisipului se face hidraulic prin pompare, se va verifica
funcţionarea sistemului aer-lift şi consumul de energie;
- De regulă spălarea trebuie făcută la ape mari; există debit suficient pe râu;

150
 - Nisipul poate fi evacuat direct în râu, dacă este convenabil, deoarece este
format din materialul provenit din apa râului; în unele cazuri poate fi reţinut şi
folosit.

VII-2.2 Decantarea apei

Decantarea sau limpezirea apei prin decantare (sedimentare) este cea mai
importantă treaptă în procesul de limpezire. Sunt reţinute până la 99% din suspensiile
conţinute cu un efort relativ mic. Odată cu suspensiile sunt reţinute şi
microorganismele ataşate; reducerea poate fi de ordinul 1-3 log (log-sistem de
exprimare a gradului de reducere a numărului de microrganisme; log=1, reducerea
este de 10 ori, log=2, reducerea este de 100 ori, log =3 reducerea este de 1000 ori).
Tehnica decantării s-a perfecţionat şi în acelaşi timp şi tipurile de decantoare. Cele
mai întâlnite tipuri de decantoare folosite în ţară sunt: decantorul orizontal-
longitudinal, decantorul orizontal-radial, decantorul vertical, decantorul pulsator,
decantorul suspensional, decantorul lamelar.
În funcţionarea eficientă a decantoarelor următorii factori sunt esenţiali:
• Încărcarea hidraulică; poate avea valori de 1-1,5 m/h la decantoarele clasice,
până la la 20 m/h la decantoarele lamelare cu recircularea nămolului, până la
50 m/h la decantoarele lamelare cu lestarea particulelor şi recircularea
nămolului;
• Eficienţa hidraulică (raportul dintre timpul real de trecere prin decantoare şi
timpul teoretic de trecere - volum/debit); la decantoarele radiale acesta poate fi
0,6-0,7 iar la decantoarele lamelare 0,95-1,0;
• Gradul de limpezire , eficienţa tehnologică a decantorului, poate fi de 0,5-0,99
funcţie de tipul de decantor şi calitatea apei (valori mai mari la ape mai
tulburi);
• Modul de introducere a reactivilor în apă: tip de reactivi, doza de reactivi,
locul de introducere, gradul de amestec cu apa, temperatura apei, pH-ul apei,
concentraţia şi natura suspensiilor; un decantor bun poate asigura o
turbiditatea a apei de maximum 200 NTU; cele mai performante pot asigura o
apă decantată cu turbiditatea sub 10 NTU; atenţie: cu cât apa decantată este
mai tulbure cu atât sarcina filtrului va fi mai mare, iar filtrarea este o treptă
scumpă de limpezire;
• Influenţa mediului asupra decantorului; decantoarele cu încărcare mică suferă
din cauza variaţiei de temperatură (iarna îngheaţă, vara suportă infuenţa
curenţilor de densitate şi a vântului); decantoarele performante vor trebui
acoperite;
• Sistemul de colectare a nămolului poate influenţa asupra spaţiului de
depozitare, repunerea în suspensie a depunerilor, dificultăţi la treapta de
tratare nămolului;
• Sistemul de colectare a apei care trebuie să asigure o colectare uniformă la
suprafaţă.
151
 VII-2.2.1 Decantorul orizontal longitudinal

Decantorul orizontal longitudinal (figura VII-4) este cel mai vechi tip de decantor
utilizat în ţară. Poate avea dimensiuni de la 30 m lăţime la 1000 m lungime
(decantoarele Arcuda realizate în urmă cu peste 120 ani); este un bazin rectangular
(raportul lungime la latime este L/B>10 ). Din cauza vitezei foarte reduse (cca 2
cm/s) particulele se separă gravitaţional din apă şi se aşează sub forma unui strat de
nămol pe radierul decantorului. Concentraţia nămolului 3-7% SU.

Figura VII-4 Decantor orizontal longitudinal

Cele două elemente care au încă o rezolvare slabă sunt sistemul de introducere a apei
în decantor şi sistemul de colectare a apei din decantor. Sunt decantoare robuste dar
sunt şi mult influenţate de vânt şi curenţii de densitate; se pretează foarte bine la
treapta de predecantare (atunci când decantorul principal este unul peformant de
regulă nu funcţionează la încărcări mari de suspensii; pentru uşurarea sarcinii lui se
face o treaptă prealabilă de decantare-predecantare- care reduce vârful de încărcare de
la 100000NTU la 500-10000NTU, de exemplu, de unde acesta poate lucra bine).
Parametrii de dimensionare:
- Timpul de trecere a apei prin decantor, t d = 1,5-4 ore;
- Viteza de curgere a apei, 2-3 cm/s;
- Lungimea bazinului L=H*(v/w)*1,2 m;
- Viteza de sedimentare, determinabilă în laborator prin metoda JarTest este
asimilată încărcării hidraulice, u=w lim = 0,8-1,2 m/h;
- Adâncimea decantorului H= w*t; are valori de 0,8-8m;
- Uniformitatea curgerii se asigură prin raportul L/B > 10;
- Grosimea spaţiului de concentrarea nămolului, h n = 0,5 m;
- Curăţirea nămolului, pod raclor cu funcţionare tip suveică; viteza activă a
podului 3 cm/s;
- Numărul de cuve/bazine >2; pereţi din beton cu perete parţial evazat la partea
superioară pentru protecţie la îngheţ;
- Curăţarea gheţii, nu se face; funcţionarea podului raclor poate fi stâjenită iarna;
se poate adopta pod raclor scufundat, tip lanţ cu funcţionare continuă sau nu,
figura VII-5.

152
 Figura VII-5 Pod raclor

Lucrări de exploatare
Lucrările de reparaţii se fac de obicei la:
• Podul raclor; anual trebuie verficată şi reparată lama racloare, roţile de
susţinere ale lamei racloare, roţile de sustinere/rulare a podului raclor,
deversorul de colectare a apei (deversor dinţat care se strică iarna sau
rugineşte), vanele de perete pentru accesul apei, nivelarea pământului de lângă
decantoare etc.
Lucrările de întreţinere se referă la:
• Corectarea poziţiei lamei deversoare; este esenţial ca deversorul să fie
orizontal; se închid vana de intrare şi vana de plecare a apei; se umple
decantorul cu apă până la cota normală de lucru; se trage deversorul metalic
(liber la şuruburi), până când vârfurile deversoarelor triunghiulare sunt pe
nivelul apei; se strâng şuruburile verificând ca garnitura să fie etanşă;
• Se verifică modul de intrare a apei în decantor; să fie uniform şi efectul
curenţilor de densitate să nu fie prea important (când apa din priză este mai
caldă decât apa din decantor, cu 0,5 grade, atunci fiind mai uşoară tinde să
curgă la suprafaţă şi volumul decantorului este slab folosit, figura VII-6); la
fel se întâmplă la schimbarea concentraţiei în suspensii;

Figura VII-6 Curenţi de densitate în decantor

153
• Se verifică gradul de floculare la intrarea în decantor (viteza de intrare în
decantor trebuie să fie cât mai mică pentru a proteja flocoanele deja formate);
se ia o probă în pahar şi se examinează în lumină; dacă în apă sunt formate
flocoane mari, 3-5mm dimensiune, şi între flocoane apa este limpede
însemnează că flocularea a fost bună şi deci limpezirea se poate face;
verificarea cantitativă se face în laborator prin folosirea turbidimetrului; dacă
în laborator reacţia şi flocularea este bună însemnează că în decantor ceva nu
este în regulă; verificarea se poate face şi direct pe decantor (privind apa cu
suspensii care curge în decantor trebuie să se vadă o masă compactă de
flocoane separate între ele cu fâşii de apă limpezită (precum albastrul la norii
izolaţi pe cer); în caz contrar trebuie reglat procesul de coagulare-floculare;
există şi dispozitive cu ajutorul cărora se poate număra particulele din apa
(CSD- Curent Stream Detector) cu ajutorul căruia se poate face chiar automat
dozarea reactivilor;
• Se verifică buna repartiţie a debitului de apă între unităţile de decantare în
funcţiune; de regulă distribuţia se face printr-un distribuitor cu deversoare
reglabile; sunt însă cazuri când apa ajunge direct în camera de reacţie-
floculare şi apoi în decantor şi atunci pe fiecare linie trebuie instalat un
debitmetru; debitul trebuie reglat funcţie de decantor, dacă acestea au fost
realizate în perioade diferite sau unele au fost modernizate între timp; legătura
între obiecte (camera de reacţie, camera de floculare şi decantor) trebuie
făcută astfel încât flocoanele formate să se păstreze; în caz contrar ele se vor
sparge şi vor trebui să aibă un spaţiu suplimentar pentru reformare, spaţiu care
va reduce din volumul afectat decantării; din această cauză la multe
decantoare camera de floculare este construită integrat în bazinul de decantare;
• Eficienţa fiecărui decantor se verifică prin măsurarea turbidităţii, în laborator;
• O corelaţie între eficienţa bazinului decantor, doza de reactivi trebuie dedusă
în timp pentru uşurinţa reglajului;
• Laboratorul va verifica, la fiecare schimbare de calitate de apă (temperatura,
pH, turbiditate apa brută) doza de reactiv; experienţa este foarte importantă
mai ales în cunoaşterea modului în care reacţionează fiecare bazin de
decantare;
• Se va urmări evacuarea nămolului din decantoare, şi concentraţia acestuia; o
concentraţie mare însemnează mai puţină apă pierdută din circuit;
• Se va verifica zilnic funcţionarea podului raclor; avariile pot fi neaşteptate şi
remedierile pot fi de durată; la decantoarele cu pod scufundat vor fi amenajate
elemente suplimentare pentru o intervenţie cât mai rapidă;
• Periodic (funcţie de calitatea apei şi mai ales de conţinutul de substanţă
organică) se verifică starea pereţilor decantorului (când este multă substanţă
organică se fac franjuri pe pereţii decantorului sau “coji” de peliculă de nămol
fixată pe pereţi) se recurge la spălarea decantorului (înaintea perioadelor
cunoscute de ape mari); cu această ocazie se verifică şi rezemarea lamei
racloare pe radier; dacă apar zgârieturi sau şanturi pe radier însemnează că
154
 roţile suport sunt defecte, cordonul de cauciuc este deteriorat; în final
curăţarea nămolului se va face cu greutate şi incomplet; la limită se poate
avaria şi podul raclor;
• Înainte de începerea îngheţului debitul pe decantor va fi astfel reglat încât 20
cm de apă să se găsească în spaţiul de perete înclinat; astfel stratul de gheaţă
care se formează va împinge pe peretele oblic şi se va rupe fără a afecta
siguranţa peretelui de beton;
• Dacă în apropiere sunt copaci cu frunză căzătoare înaintea deversorului final se
va instala un perete semiscufundat care să reţina frunzele căzute (care vor fi
îndepărtate);
• Este important să se verifice, în perioada de testare, dacă debitul pe deversorul
final este suficient de mic; în caz contrar o parte din suspensiile formate vor fi
atrase în apa decantată; acest lucru se vede la controlul curgerii apei în
decantor.

VII-2.2.2 Decantorul orizontal radial

Decantorul orizontal radial, figura VII-7, are o alcătuire specială din cauză că s-a
încercat o automatizare a funcţionării podului raclor (automatizarea era foarte redusă
la nivelul anilor ’60 când decantorul s-a dezvoltat); din cauză că podul putea să
funcţioneze singur acest tip de construcţie a fost foarte des utilizat. Numeric probabil
că este cel mai utilizat tip de decantor.

Figura VII-7 Decantor orizontal radial

Apa este introdusă prin zona centrală (unde are o cameră de reacţie, de fapt un
început de floculare), este distribuită uniform lateral şi curge cu viteza descrescândă
spre marginea cuvei unde este contruit un jgheab colector foarte dezvoltat; din cauza
lungimii înălţimea lamei este foarte subţire şi atunci efectul vântului este important;
totodată este extrem de greu să faci un deversor aşa de lung cu muchia perfect
orizontală (la un decantor de 45m diametru, lungimea jgheabului este de cca 130m,
iar lama deversantă de apă are sub 1,0 cm); corectarea deversorului de beton se face
cu panouri de deversoare triunghiulare aşezate pe o garnitură de cauciuc şi strânse cu
buloane; orizontalitatea deversorului se obţine prin umplerea rezervorului cu apă şi
aşezarea tuturor lamelor la cota apei (vârful de jos al deversorului triunghiular). Podul
raclor este format dintr-o grindă (cu zăbrele, cu inima plină, grindă chesonată,
155
conducta de oţel etc), funcţie de perioada în care a fost construit; de grindă sunt
articulate, cu braţe mobile, lame racloare aşezate astfel încât să poată împinge
nămolul în partea centrală unde sub floculator se găseşte concentratorul de nămol
(foarte adânc; la scară decantorul desenat seamănă cu o pioneză chinezească); pentru
împingerea uşoară a nămolului şi o spălare uşoară radierul decantorului se face cu o
pantă de cca 1/7 spre conul central. Ca şi la decantorul orizontal atât intrarea cât şi
colectarea apei decantate se face cu dificultate de unde rezultă un grad de folosire a
volumului decantorului care poate scădea până la 60%. Astăzi sunt dezvoltate soluţii
de pod raclor scufundat pentru depăşirea dificultăţilor legate de funcţionarea în
perioada de îngheţ, figura VII-8 şi figura VII-8.

Figura VII-8 Decantor radial cu gheaţă

Figura VII-9 Pod raclor scufundat la decator radial

Parametrii de dimensionare sunt similari cu cei utilizaţi la decantorul orizontal

longitudinal cu nişte mici diferenţe:
• Diametrul decantorului se realizează între 15 şi 45m; în câteva cazuri au fost
construite decantoare şi mai mari;
• Adâncimea apei la peretele decantorului, sub 2m;
• Rotaţia podului poate fi continuă, 2 rotaţii pe oră;
• Spaţiul liber la suprafaţa apei cca 50cm;
• Din cauza formei rotunde înscrierea lui pe suprafaţa staţiei de tratare este mai
complicată;
• Din cauza podului raclor de suprafaţă nu se poate acoperi în condiţii uşoare;
suferă mult din cauza îngheţului; soluţiile de barbotare cu aer lângă deversor
pot funcţiona în anumite condiţii;
• Riscul deteriorării podului din cauza gheţii este ridicat.
Lucrările de reparaţii mai des întâlnite sunt:
• Repararea deversorului metalic deoarece iarna gheaţa aderă şi îl poate rupe;
tabla folosită este din oţel simplu şi corodează uşor; ar trebui folosită tabla de
oţel INOX;
• Repararea căii de rulare deoarece roţile solicită suprafaţa grinzii şi în timp se
deteriorează; deteriorarea este rapidă atunci când din turnare betonul a rezultat
denivelat şi nivelarea s-a făcut cu mortar de ciment; o soluţie mai robustă a
fost aplicată în ultimul timp: podul este echipat cu roţi de tip pneu de camion
156
 ataşate unui boghiu special; atenţie: este foarte important ca axele celor două
roţi să treacă prin centrul decantorului altfel roţile şi calea de rulare se distrug
uşor (la roţile metalice, vechi, se spunea că roţile se descalţă deoarece
bandajul de cauciuc–turnat pe roată se desfăcea din cauza mişcării
tangenţiale/radiale);
• Repararea roţilor de susţinere a lamelor racloare şi centrarea lor;
• Sclivisirea radierului pentru a avea o suprafaţăa netedă de pe care nămolul să
fie uşor îndepărtat; de altfel pentru realizarea unei suprafeţe conice se
procedează astfel: se toarnă placa radierului, se monteză complet podul raclor,
se reglează poziţia lamelor racloare (fără cordonul de cauciuc) şi se blochează;
se toarnă un strat de beton special (moale, cu granulaţie mai mică la agregate)
care se întinde uniform şi se pune podul în mişcare; lamele vor netezi betonul
astfel ca suprafaţa va avea forma dorită. Deoarece este mai slabă decât betonul
de bază este posibil să fie deteriorată de lamele racloare care şi-au pierdut
roţile de susţinere şi metalul freacă pe beton; periodic/anual vor fi verificate şi
reparate.

Lucrări de exploatare

În condiţii normale decantorul radial este robust şi limpezeşte apa (chiar cu

eficienţă scăzută) dacă dozarea reactivilor este prost făcută (în neconcordanţă cu
calitatea apei tratate). Eficienţa este cu atât mai mare cu cât turbiditatea apei
supuse tratării este mai mare. Totuşi la turbidităţi de peste 100000 NTU este
preferabil ca accesul apei să fie redus sau blocat complet; există riscul înecării
decantorului cu nămolul produs iar curăţirea completă este de durată.
În cursul exploatării se verifică:
• Funcţionarea podului raclor; la turbidităţi peste 1000 0 NTU este bine ca podul
să lucreze permanent; cunoscând volumul concentratorului de nămol (V) şi
concentraţia maximă a nămolului, cca c=4-6%, eficienţa decantorului-e, se
poate face o estimare a timpului între două deschideri ale vanei de evacuare a
nămolului, T g (considerând greutatea specifică a nămolului egală cu 1,0
daN/dm3 )
V= Q (1-e). c/100. T g
• În alte cazuri, funcţie de turbiditatea apei brute se apreciază intervalele de
pornire. Intervalul de pornire va fi corelat şi cu înălţimea stratului de nămol
depus pe radier şi cu înălţimea lamei racloare; trebuie verificat ca nămolul să
nu treacă peste lama racloare în momentul funcţionării;
• Verificarea integrităţii deversorului metalic; în caz de defecţiune acesta va fi
raparat imediat deoarece poate influenţa negativ modul de colectare a apei şi
deci de folosire a volumului decantorului; colectarea neuniformă are două
necazuri: (a) nu asigură folosirea integrală a volumului decantorului şi deci
eficienţa de limpezire se va reduce şi (b) lungimea deversantă fiind mai mică
viteza de deversare va fi mai mare şi o parte din suspensiile”nehotărâte- care
plutesc în masa de apa” vor fi atrase în apa decantată;
157
• Verificarea eficienţei limpezirii se va face la fiecare 8 ore sau atunci când se
schimbă calitatea apei brute sau dozele de reactivi; se verifică turbiditatea
apei; atenţie: la o turbiditate a apei decantate peste 50 0NTU vor fi luate
măsuri speciale la filtrele rapide deoarece există pericolul de colmatare rapidă
(reducerea debitului pe cuva, spălare la intervale mai mici, existenţa
volumului de apă de spălare etc); aşa de exemplu, la începutul funcţionării la
staţia de tratare Voila la ploaie turbiditatea apei pe râu creştea de la 100NTU la
50000 0NTU (versanţii abrupţi şi înalţi nu au nicio protecţie şi pot fi spălaţi
liber); în momentul când s-a încercat continuarea procesului de funcţionare
normală totul s-a blocat; decantoarele au produs apă tulbure, filtrele s-au
colmatat, spălarea filtrelor s-a blocat din lipsă de apă de spălare; mai grav a
fost faptul că după trecerea undei de viitură nu s-a putut relua procesul din
cauza blocajului (nu se putea spăla nimic); soluţia provizorie a fost oprirea
staţiei şi asteptarea reducerii turbidităţii apei brute; mai târziu situaţia a fost
remediată complet prin construirea unei rezerve de apă limpede pe durata
undei de viitură (BAC-ul de la Brebu);
• Protecţia decantoarelor la îngheţ; pe perioada de îngheţ decantoarele trebuie să
fie în stare de funcţionare; podul raclor trebuie să fie funcţional (chiar dacă la
un moment dat discul de gheaţă se învârte odată cu podul raclor); altfel gheaţa
se prinde de deversorul metalic şi totul poate fi dat peste cap; desigur că dacă
fenomenul este foarte pronunţat atunci soluţia este de înlocuire a podului de
suprafaţă cu un pod scufundat (sunt mai multe soluţii posibile, figura VII-9;
în figura VII-8 este arătat un pod raclor supus împingerii gheţii; în nici un caz
decantorul nu va fi ţinut plin cu apă fără a fi în funcţiune deoarece stratul de
gheaţă poate deveni important (15-30 cm) iar împingerea produsă se
manifestă asupra pereţilor; pereţii nu sunt evazaţi ca la decantorul orizontal;
• Ca o măsură bună care să evite prinderea gheţii de deversor este montarea unei
ţevi găurite lângă peretele deversorului (la 20-30 cm sub nivelul apei) şi
insuflarea de aer comprimat sau apă subterană; barbotarea dată de aer/apă nu
permite aderarea stratului de gheaţă la deversor;
• Se va verifica faptul ca poziţia lamelor racloare (prin poziţia barelor de
legătură cu grinda de susţinere) este normală deoarece din jocul forţelor este
posibil ca lamele să fie ridicate de pe radier şi să fie rotite în stratul de apă
producând amestecul apei;
• În cazul apelor mici pe râu şi atunci când în amonte sunt lacuri sau bălţi, este
posibil ca la suprafaţa decantorului să se formeze bucăţi de spumă cu nămol
(sunt un fel de membrane biologice plutitoare); acestea trebuie impiedicate să
plece în apa decantată; vor trebui colectate şi îndepărtate;
• Evacuarea târzie a nămolului din decantor poate avea efecte neplăcute în
funcţionare (puterea motorului podului raclor este de ordinul 1-3 kW şi prin
nefuncţionarea podului se scontează pe economia de energie); deoarece
nămolul depus are o importantă cantitate de substanţă organică aceasta începe
să fermenteze şi gazele produse se ridică tulburând apa; de altfel ele concură
la formarea nămolului plutitor;
158
 • Au fost cazuri, în special la captarea apei din Dunăre, când deznisiparea era
foarte slabă şi decantorul reţinea toate suspensiile; în conul central,
concentratorul de nămol, s-a cumulat nisip şi suspensii argiloase cu reactiv de
coagulare; la o golire rară acest amestec s-a colmatat în asemenea grad că a
fost nevoie de scoaterea manuală sau de spălare şi evacuarea imediată a pulpei
create (un fel de hidromecanizare);
• Deoarece suprafaţa apei este uşor influenţată de vânt în jurul decantoarelor
(staţiei) se va asigura o plantaţie; înclinarea suprafeţei apei duce la colectarea
neuniformă a apei din decantor precum şi curenţi turbionari, figura VII-10

Figura VII-10 Influenţa vântului asupra funcţionării decantorului radial

• Podul raclor va avea totdeauna o cale de rulare curată; în perioada de iarnă

zăpada căzută va fi îndepărtată deoarece poate fi strivită de roţile podului şi
prin îngheţare împiedică o bună rulare în viitoarele curse (podul patinează);
• Verificarea unei distribuţii bune a debitului între decantoarele funcţionale este
esenţială; se atrage atenţia că deşi viteza de curgere a apei este aşa de mică (2-
3 cm/s) din cauza secţiunilor mari curgerea apei este turbulentă; cum
flocoanele sunt foarte uşoare (flocoanele sunt formate dintr-o structură solidă
reticulara umplută cu apă) amestecarea şi transportul lor în apă este relativ
uşoară;
• În cazul controlului automat ar trebui măsurate: debitul de apă, starea de
funcţionare a podului, turbiditatea apei limpezite;
• În cazul podului raclor scufundat trebuie mare atenţie în supravegherea
funcţionării deoarece prin stricarea lui decantorul iese din funcţiune; repararea
elementelor podului poate presupune de cele mai multe ori golirea
decantorului;
• Modificarea numărului de decantoare în funcţiune cere automat şi
reconfigurarea sistemului pentru funcţionare în noua fază.

VII-2.2.3 Decantorul vertical

Decantorul vertical este o rezolvare la limită a cazului în care decantorul radial are
dimensiuni foarte mici, sub 10 m diametru şi nu se doreşte un decantor orizontal
longitudinal. Curgerea apei este aproape verticală şi condiţia de separare a suspensiei
rezultă din jocul vitezelor de sedimentare şi a vitezei de curgere a apei, figura VII-11.
159
 Figura VII-11 Decantor vertical / suspensional

Evacuarea nămolului se face de obicei gravitaţional prin sifonare hidraulică. În cazuri

deosebite se poate recurge şi la pomparea acestuia deoarece se produc pompe de
nămol de capacităţi adecvate. Este un decantor robust, fără piese în mişcare dar
pentru a avea o funcţionare bună are nevoire e o foarte bună floculare a apei. La
turbidităţi mari se poate bloca. Poate fi acoperit deoarece are dimensiuni mici; nu
poate avea o peformanţă tehnologiocă foarte ridicată deoarece curgerea apei se face
în regim turbulent.
Lucrările de exploatare sunt în general lucrări de control a funcţionării. Colectarea
apei se poate face cu deversor periferic sau conductă perforată, figura VII-7. În acest
din urmă caz trebuie verificat ca în conducta colectoare apa să curgă cu nivel liber,
aceasta asigurând o colectare uniformă şi deci o curgere bună pe verticală.
Ca şi celelalte tipuri de decantoare se verifică eficienţa şi flocularea apei intrate. Cum
apa care intră în decantor nu poate fi văzută verificarea floculării trebuie făcută în
laborator. O bună floculare este extrem de importantă deoarece micşorarea
flocoanelor conduce la inegalitatea v>w şi particulele solide sunt spălate. Dacă în
timpul funcţionării apar neconcordanţe în dozarea reactivilor fenomenul poate fi
vizualizat prin norul de supspensii nefloculate care ies în decantor ca un nor de fum.

VII-2.2.4 Decantoare suspensionale statice

Sunt decantoare verticale, figura VII-11 şi figura VII-12, la care curgerea apei pe
verticală este împiedicată de un nor de particule format anterior şi care lucrează ca
un “filtru” pentru particulele nou venite. În acest fel stratul de nămol se îngroaşă
continuu până la stadiul în care rezistenţa la trecerea curentului de apă devine aşa de
mare încât îl ridică şi riscă să fie evacuat prin sistemul de apă decantată. Reducerea
concentraţiei stratului (care poate fi de 5000-10000 mg/l) se reglează prin evacuarea
periodică a nămolului. Evacuarea se face din buzunarele de nămol, concentratoare
de nămol, aşezate simetric pe pereţii decantorului. Evacuarea poate fi făcută manual
sau automat. Nămolul se separă din strat din cauza asigurării unui zone în care nu se
simte influenţa antrenării curentului de apă; ajuns deasupra buzunarului nămolul se
separă şi intră în buzunar iar în spaţiul cu concentraţie mai mică de nămol se
redistribuie în baza principiului de egalizare a concentraţiei. Încărcarea hidraulică la

160
un asemenea decantor poate fi 1,5 m/h. Separarea nămolului se poate spune că se face
prin filtrare în strat suspensional sau pat fluidizat.
Ca şi decantorul vertical nu are piese în mişcare deci reparaţiile sunt relativ rare.
Execuţia şi calibrarea decantorului trebuie să fie bine făcute altfel funcţionarea va fi
deficitară.

Figura VII-12 Decantor suspensional

Lucrările de exploatare, constau în verificarea unei bune floculări şi verificarea

gradului de limpezire. Deşi funcţionează cu încărcări mai mari decât decantorul
vertical poate asigura şi o limpezire mai bună.
Acelaşi lucru esenţial: dacă flocularea nu este bună şi flocoanele sunt mai mici decat
limita v=w atunci ele vor fi spalate (v>w).
Este importantă menţinerea unei concentraţii relativ mari a stratului suspensional şi
de aici poate rezulta un dezavantaj; când perioade lungi apa din sursă este limpede nu
se poate forma un strat dens de nămol şi eficienţa poate să scadă. Încercarea de
reglare a concentraţiei de nămol în strat a dus la crearea unei grupe noi de decantoare
suspensionale: decantoare cu recircularea nămolului.

VII-2.2.5 Decantoare suspensionale cu recircularea stratului de nămol

Promovate în perioada în care tipurile de reactivi şi tehnica de introducere în apa de

tratat nu erau foarte dezvoltate. S-a scontat pe două argumente: (a) dacă reactivul pus
“la prima turnare” nu a funcţionat complet atunci să fie reintrodus în circuit şi (b) să
se folosească şi capacităţile de “coagulant” ale nămolului deja reţinut. Ulterior s-a
constatat ca prin reglarea conţinutului de suspensii, se îmbunătăţeşte gradul de
limpezire în perioada de apă brută limpede prin creşterea numărului de ciocniri între
suspensiile noi şi vechi.
De regulă poartă numele unor firme care le-au dezvoltat, Cyclator, Accelator,
Degremont etc. Au fost urmate două căi: recircularea internă a nămolului şi
recircularea externă a nămolului. Cele mai reuşite au fost cele cu recircularea internă
deoarece flocoanele formate erau păstrate mai bine; la noi au fost adoptate cele
numite Accelator, unde recircularea mecanică se face folosind o pompă specială,
figura VII-13; o altă soluţie a fost cea de recirculare folosind hidroejectorul de joasă
presiune soluţie aplicată la o gamă destul de mare de decantoare, figura VII-14. S-a
constatat însă că reglarea hidroejectoarelor era dificilă şi ulterior unele dintre

161
decantoare au fost echipate cu pompe de recirculare (decantoarele de la Gilău-Cluj,
echipate şi cu module lamelare).

Figura VII-13 Decantor tip Accelator

Figura VII-14 Decantor suspensional cu recircularea nămolului

Pot fi decantoare mari, recircularea nămolului se poate regla, reactivii pot fi introduşi
în trepte, camera de floculare (şi chiar de amestec) sunt amenajate în aceeaşi
construcţie fapt care reduce riscul de spargere a flocoanelor deja formate (acest lucru
se întâmplă la decantoarele cu recirculare externă deoarece pompele de transport
lucrează la viteze mari şi flocoanele trebuie să se reformeze după amestec);
capacitatea lor de reaglomerare se poate să fie mai redusă.
Pot avea performanţe bune dacă reacţia şi flocularea sunt bine făcute iar debitul este
relativ constant; dacă debitul variază viteza de acces a apei devine prea mică pentru
162
antrenarea nămolului de la radierul decantorului şi funcţionarea se poate transforma
în cea similară unui decantor vertical; complicaţia este însă mare deoarece nămolul
depus pe radier rămâne şi duce la blocarea decantorului. Este esenţial ca nămolul să
nu rămână pe fundul decantorului ci să fie în suspensie. În suspensie fiind nămolul
poate ajunge în concentratoarele de nămol şi poate fi evacuat. Altfel nu are decât
soluţia cu pomparea de pe radier sau curăţarea manuală. Acest lucru trebuie respectat
pentru orice decantor cu recircularea internă a nămolului.
Decantoarele tip Accelator, realizate pentru debite mari la Craiova, Paltinu etc, au
funcţionat bine câtă vreme pompa de recirculare asigura recircularea apei din camera
de intrare (împreună cu agitatorul de bază). Cum recircularea s-a defectat decantorul
şi-a transformat funcţionarea în decantor vertical cu blocarea periodică din cauza
nămolului, figura VII-13.

Lucrări de exploatare/reabilitare
Verificarea corectitudinii funcţionării conductelor sau canalelor de colectare a apei
decantate; canalele/jgheaburile de colectare au avantajul unei autoreglări dar sunt
foarte pretenţioase în ce priveşte poziţia orizontală a muchiei deversante; la
diametre mari aşezarea jgheaburilor cu muchia orizontală este complicată mai ales că
materialul folosit era betonul, greu de modelat. S-a încercat ocolirea problemei prin
colectarea cu conducte perforate aşezate la 20-30 cm sub nivelul apei. Eroarea de
poziţionare era mai mică dar nu era indiferentă deoarece fiecare conductă trebuia să
aibă aceeaşi pantă (pentru a colecta acelaşi debit) şi mai important conducta trebuia
să funcţioneze cu nivel liber astfel încât fiecare orificiu să poată asigura colectarea
aceluiaşi debit; funcţionarea înnecată a conductei conduce automat la colectarea
neuniformă, orificiile de la marginea decantorului fiind mai active. Sistemul de
colectare cu conducte perforate protejează funcţionarea decantorului la îngheţ (apa
curge pe sub stratul de gheaţă) şi contra plutitorilor. Periodic vor trebui verificate
poziţiile conductelor; folosirea conductelor din PE/PVC fără grindă de susţinere nu ar
trebui utilizată deoarece conductele se pot curba în timp.
Verificarea şi calibrarea periodică a sistemului de recirculare; trebuie încercat
sistemul până la deducerea unei corelaţii între temperatura apei, turbiditatea apei
brute, debit, tip şi doza de reactiv; de asemenea şi repartizarea debitului între
decantoare este foarte importantă.
În cazul în care sistemul de recirculare nu functionează şi se doreşte reabilitarea se
poate face; există sisteme de agitare a nămolului de pe fundul decantorului, precum şi
pompe de înălţime mică pentru recircularea nămolului şi apei brute. Se va verifica
obligatoriu capacitatea de transport a sistemelor ajutătoare; au fost cazuri în care
descărcarea nămolului nu s-a făcut coordonat cu capacitatea canalizării din incintă şi
la fiecare golire de nămol curtea staţiei se umplea de nămol.
În exploatare este foarte importantă urmărirea turbidităţii apei brute şi gradul de
limpezire. Acestea trebuie bine coordonate cu sistemul de reacţie-floculare;
încărcarea hidraulică fiind relativ mare (1,5-3 m/h) orice neuniformitate de dozare-
amestec-reacţie floculare poate duce la spălarea stratului de nămol şi blocarea
filtrelor. Un asemenea decantor poate obţine turbidităţi de apă decantată sub 15-200
163
NTU, dar dacă nu se face o bună introducere a reactivilor apa decantată poate fi mai
tulbure decât apa brută.
Recircularea nămolului reduce aproape total problema curenţilor de densitate.
Decantoarele de acest tip nu trebuie lăsate pline cu apă şi nefuncţionale pe perioada
iernilor grele; nu sunt protejate contra îngheţului.
Decantoarele vor fi totdeauna în funcţiune, cu execepţia deja menţionată (turbidităţi
excesive), chiar dacă apa de la sursă este foarte limpede deoarece:
• Dacă apa este limpede se poate reduce la limita de jos doza de reactiv;
• În cazul în care apa devine brusc tulbure la sursă, trecerea la noua stare de
funcţionare se face prin aducerea dozelor de reactivi la valorile necesare,
curgerea fiind stabilă; altfel umplerea decantoarelor, durează şi problemele la
filtre pot fi complicate;
• Eventualii plutitori existenţi în apa captată sunt reţinuţi la suprafaţa (plutitori
mici de tip frunze, paie, hârtii etc) şi evacuaţi prin preaplin sau colectaţi
manual;
• Există o rezervă de apă bună care poate fi folosită în cazuri extreme (un
decantor mare are înmagazinat un volum de câteva mii de m3 de apă);
• Decantoarele prin volumul lor pot face şi o regularizare a debitului staţiei.

VII-2.2.6 Decantorul tip Pinch-Bamag (Roşu)

Cunoscut la noi ca decantor tip Roşu, deoarece a fost adoptat petru prima dată la
staţia de tratare Roşu-Bucureşti, este probabil al doilea tip de decantor răspândit în
ţară pentru debite mai mari. O imagine de ansamblu asupra decantoarelor de la staţia
de tratare Roşueste dată în figura VII-15. Sunt cele mai mari decantoare executate din
beton, 55m diametru, pentru cca 1,0 m3/s capacitate de tratare pe bazin.

Figura VII-15 Decantor tip Roşu

Funcţional este un decantor cu recircularea nămolului şi cu formarea unui strat

suspensional dar într-o stare destul de neclară (nu există o delimitare netă a stratului
de nămol cum se întâmplă la decantoarele suspensionale; este un decantor combinat
între un decantor cu recicularea nămolului, decantor suspensional, decantor radial.
Poate da rezultate bune dacă se face un control bun al reactivilor introduşi în apă.
Poate atinge şi 50 NTU în apa decantată.
164
Are patru părţi “sensibile”:
• Recircularea nămolului în camera centrală se face cu un echipament specializat
care are nevoie de o reglare continuă; deteriorarea agitatorului-pompa duce la
înrăutăţirea funcţionării deoarece prima camera nu mai este folosită raţional;
se poate găsi un echipament care să aibă aceeaşi utilitate dar problema
schimbării nu este simplă.
• Evacuarea nămolului se face de circa trei ori pe oră deoarece concentratorul de
nămol este de volum mic şi are forma unui canal circular în radier; pe acest
canal la cca 1200 sunt prevăzute deschideri cu conducte şi vane cu acţionare
automată; când podul raclor ajunge intr-o poziţie favorabilă (câţiva metri
înainte de vană) vana se deschide şi sapa împinge nămolul spre golul creat;
sub presiune apa împinge nămolul în căminul de nămol; după trecerea lamei
racloare vana se închide automat; încercarea de a sări peste o deschidere de
vană (care s-ar putea face prin automatizare) conduce la scoaterea nămolului
din canalul colector. Golirea nămolului este o problemă de optimizare între
volumul de apă pierdută şi cantitatea de nămol evacuat.
• Colectarea nămolului de pe partea înclinată a peretelui (la cca 450) este o
problemă grea deoarece înclinarea nu este suficient de mare ca nămolul să
curgă singur pe radier (de unde este preluat de lama racloare); drept urmare la
apele cu multă substanţă organică golirea şi spălarea decantorului trebuie
făcută destul de frecvent; calitatea apei poate fi afectată iar aspectul este
neplăcut cu franjuri şi bucăţile de nămol atârnând de pereţi (sau şi de
conductele de colectare).
• Deoarece viteza ascensională este mică riscul de îngheţ este mare; pentru
protejarea podului raclor (la noi au fost făcute numai decantoare cu pod raclor
de suprafaţă; se poate adopta şi o solutie cu pod raclor scufundat); podul raclor
poate avea probleme şi la calea de rulare (este un pod greu şi grinda de rulare
poate fi afectată; multe soluţii au fost date cu roţi metalice şi cale de rulare de
tip şină; prinderea şinei pe grinda de beton trebuie bine făcută iar roţile bine
centrate altfel funcţionarea este destul de “zdruncinată” şi calea se distruge
usor, figura VII-16.

Figura VII-16 Cale de rulare metalică

165
Faptul că are, practic, două compartimente de limpezire permite vizualizarea
efectului de floculare şi adoptarea de măsuri de compensare. Camera centrală poate
juca şi rol de cameră de amestec şi floculare. Trecerea în camera de decantare
propriu-zisă se face la nivelul radierului fapt care permite separarea imediată a
flocoanelor de mari dimensiuni. Viteza de trecere a podului raclor nu perturbă mult
procesul de limpezire.
Evacuarea nămolului, individuală pe vane şi cu capătul aval liber permite controlul
evacuării, calitatea nămolului, reglarea duratei de deschidere (când apare apa
însemnează că s-a terminat nămolul de evacuat) şi funcţionalitatea vanelor (dacă dupa
închidere curge apa însemnează că vana este defectă).
Lucrări de exploatare
Un decantor tip Roşu dacă este bine construit şi bine reglat în perioada de punere în
funcţiune poate fi exploatat cu rezultate bune fără mari intervenţii în exploatare.
Lucrările curente sunt:
• Verificarea gradului de limpezire prin verificarea turbidităţii apei brute şi
decantate;
• Obţinerea unei curbe de corelaţie între calitatea apei brute şi dozele de reactivi;
ajută la o dozare rapidă în caz de nevoie şi la verificarea unor anomalii (se
constată un consum mai mare decât cel estimat); se poate face şi o estimare a
necesarului de reactivi;
• Asigurarea funcţionării sistemului de protecţie contra îngheţării şi prinderii
podului de gheaţă de pereţii decantorului (conducta peforată cu aer comprimat
sau apă caldă), în perioada de iarnă;
• Curăţarea periodică a conductelor de colectare a apei şi părţii oblice din
decantor; dacă este cazul, un mijloc adecvat poate fi pus la punct;
• Curăţarea şi spălarea (eventual dezinfectarea) decantorului, anual, pentru
verificarea stării construcţiei sub apă; la un decantor mare adâncimea apei
poate fi de 6-8m; cu această ocazie se verifică şi starea de fisurare a cuvei
decantorului (cuva este din beton armat precomprimat);
• Verificarea funcţionării silenţioase a podului raclor şi a căii de rulare;
• Verificarea zilnică a funcţionării agitatorului –pompa din camera centrală;
• Verificarea lunară a consumului de energie;
• Verificarea funcţionării conductelor de colectare a apei limpezite;
• Combaterea spumei formate la suprafaţa decantorului (când apa provine din
râuri care au în amonte lacuri de mică dimensiune).

VII-2.2.7 Decantoare tip PULSATOR

Efortul pentru obţinerea unui decantor la care recircularea internă să nu conducă la

spargerea flocoanelor (foarte fragile, seamănă cu fulgii moi de zăpadă) a condus la o
realizare bună a firmei Degremont, Franţa, decantorul pulsator, figura VII-17 şi VII-
12. Un sistem special de introducere “în şarje” a apei brute (cu măsurile adecvate)
166
asigură stratului de nămol (format ca la un decantor vertical) o mişcare pulsatorie,
regulată şi continuă. În acest fel particulele din strat sunt în continuă mişcare şi
suspensiile nou venite nu pot trece în apa limpezită (fenomenul seamănă cu un fel de
filtrare în strat suspensional iar mişcarea stratului de nămol cu mişcarea aripii pisicii
de mare care înnoată).

Figura VII-17 Schema de funcţionare a unui decantor Pulsator

Sistemul de pulsaţie se realizează relativ simplu:

• În decantor, în poziţie simetrică (forma decantorului poate fi rotundă sau
rectangulară), se construieşte un turn de lansare; este o construcţie complet
închisă la care se leagă la partea superioară o pompă de vid/vacuum şi o vană
cu comandă specială, cu funcţionare secvenţială;
• Combinaţia de funcţionare dintre pompa de vacuum şi vana specială asigură
lansarea discontinuă a apei; pompa funcţionează continuu (randamentul
pompei de vacuum nu este prea mare); vana lucrează în poziţia închis-deschis
conform unui program adoptat; faza 1: vana este închisă (timpul de umplere,
t u ) timp de 20-40 secunde; în acest timp apa care alimentează decantorul se
acumulează în clopotul de deasupra nivelului apei din decantor deoarece
presiunea în clopot este mai mică decât presiunea atmosferică de la nivelul
apei din decantor; stratul de nămol din decantor nu mai este împins de
curentul de apă şi începe să se sedimenteze; faza 2: vana se deschide timp de
15-20 secunde (timp de golire, t g ) şi apa din clopot, împreună cu apa de
alimentare care ajunge normal (debitul de alimentare al decantorului din
exterior este constant) în decantor curge violent în decantor; debitul este Q+
∆Q; ∆Q = V/t g ; în felul acesta suspensiile ce formează stratul de nămol sunt
împinse brusc în sus cu turbulenţă mare şi asigură un gradient bun pentru
amestecul suspensiilor noi cu cele vechi; jocul nămolului seamănă cu jocul cu
un balon umplut cu aer (un impuls brusc şi balonul se ridică după care cade
lent; când ajunge jos capătă încă un bobârnac şi iar se ridică etc);

167
 • Radierul cuvei este orizontal iar decantorul nu are pod raclor; trebuie deci
rezolvate două probleme: (a) evitarea colmatării radierului şi deci blocarea
conductelor de distribuţie; (b) colectarea nămolului de pe radier şi transportul
în concentrator; evitarea colmatării radierului şi deci blocarea conductelor de
distribuţie se face prin conducte perforate, cu orificiile îndreptate oblic spre
radier, prin care apa tâşneşte cu viteză mare (2-3 m/s); conductele sunt legate
la turnul de lansare şi energia de lansare asigură spălarea continuă a radierului
de nămol, chiar după o oprire de scurtă durată a decantorului (stratul de nămol
de separă parţial din apă şi ajunge pe radier); concentraţia nămolului poate fi
de 5-15000 mg/l;
• Colectarea nămolului (esenţială pentru funcţionarea decantorului) se face tot
prin sistemul de prindere în buzunare (aşezate simetric şi convenabil), cu
acces din zone care ies din curentul de apă (se poate spune că este ‘un fel de
efect Coandă’); acţionând numai greutatea proprie flocoanele se pot separa şi
nămolul se poate concentra; atenţie: dacă se realizeză o concentraţie mult mai
mare a nămolului, rezistenţa la trecere a apei creşte şi nămolul este împins la
suprafaţă;
• Colectarea apei se face cu jgheaburi sau conducte perforate; din motive de
protecţie se recomandă acoperirea decantoarelor altfel iarna pot îngheţa şi
fenomenul de limpezire poate fi total stânjenit;
• Atenţie: lipsa fenomenului de pulsaţie duce automat la transformarea
decantorului în decantor vertical (capacitate mai mică de limpezire) care nu
are sistem de evacuare a nămolului şi totul se blochează.

Lucrări de exploatare

Decantorul, realizat în lume pentru debite foarte mari, figura VII-18, deşi performant,
este foarte sensibil în funcţionare; încărcarea relativ mare, până la 3 m/h, face ca
dozarea reactivilor să fie foarte importantă.

Figura VII-18 Decantor pulsator de mari dimensiuni (800 000 mc/zi)

168
Elementele fundamentale în funcţionarea decantorului sunt cele două care asigură
pulsaţia: pompa de vacuum şi vana cu deschidere comandată. De aceea este foarte
important ca reglarea să fie cea corectă şi supravegherea funcţionării de asemenea.
Întreruperea funcţionării uneia duce la blocarea totală a decantorului deoarece acesta
se transformă în decantor vertical dar fără să aibă echiparea adecvată acestui tip de
decantor.
O bună reglare a sistemului de distribuţie a apei brute pe radier este de asemenea
importantă; se poate vedea de deasupra dacă această distribuţie este bună deoarece
apar “nori de tulbureală” dacă zonele de distribuţie proastă sunt dezvoltate. Dacă un
control al acestora (prin revederea modului de dozare a reactivilor) nu poate fi redus
trebuie intervenit la rearanjarea sistemului de distribuţie.
Evacuarea nămolului trebuie urmărită deoarece există riscuri duble: la un timp de
concentrare foarte mare nămolul se poate colmata iar evacuarea este complicată, la un
timp mic între două goliri se pierde multă apă din proces.
Dacă sunt mai multe decantoare pe platformă distribuţia debitelor trebuie bine
controlată deoarece, după valoarea debitului se face şi dozarea reactivilor şi se
asigură încărcarea hidraulică.
Se verifică, la fel ca la orice decantor, eficienţa limpezirii, consumul de reactivi,
consumul de energie, turbiditatea apei limpezite (în mod normal ar trebui sa fie sub 50
NTU).
Decantoarele executate fără acoperire ar trebui să fie bine protejate în perioada de
iarnă; îngheţul poate stânjeni mult funcţionarea decantorului deoarece împiedică
oscilaţia apei pe durata pulsaţiei; energia de supafaţă este suficient de mică pentru a
nu putea asigura îngheţarea apei. Prevederea de conducte de colectare poate reduce
din efectul gheţii asupra pulsaţiei dar îngheţul este mai rapid deoarece apa de
suprafaţă (de deasupra conductelor) este blocată încet de gheaţa care se dezvoltă
atunci când ninge abundent; colectarea apei cu jgheaburi este mai protejată deoarece
mişcarea continuă dată de pulsaţie agită suprafaţa apei; umezirea succesivă a pereţilor
jgheaburilor duce însă la formarea de strat de gheaţă pe pereţii acestora şi la
distrugerea uniformităţii de colectare. Şi aceasta lăsând la o parte efectul general al
împingerii gheţii asupra pereţilor decantorului, pereţi de dimensiune mare dar
grosime mică.
În lume decantorul a fost transformat, prin adăugarea de lamele în Pulsatube,
Superpulsator, Ultrapulsator.

VII-2.2.8 Decantorul lamelar

La dezvoltarea teoriei decantoarelor orizontale, Hazen, acum cca 150 ani, a constatat
că dacă suspensiile sunt mici timpul de separare trebuie să fie mare deoarece
înălţimea apei este mare; încărcarea hidraulică, mărime hidraulică sau viteza Hazen
(raportul dintre debit şi suprafaţa orizontală a decantorului) trebuie să fie mare pentru
a reduce timpul de sedimentare; dar un timp de sedimentare mare duce automat şi la
lungimi mari de decantor (L= v*t d ); de aici au rezultat decantoare şi de 100 m

169
lungime. Pentru debite mari rezultă şi lăţimi mari şi deci volume foarte mari de
construcţie (poduri raclor de mari dimensiuni etc).
Încă de atunci Hazen a constatat că dacă se reduce înălţimea de sedimentare
particulele se pot separa uşor din apă, ele trecând din stadiul particulă discretă în
stadiul strat de nămol care are altă comportare. Probabil că s-a întrebat şi el la vremea
respectivă; ce s-ar întampla dacă decantorul ar fi realizat dintr-o succesiune de bazine
suprapuse şi toate cu înălţime mică? Se constată că dacă se reduce înălţimea
decantorului se reduce proporţional şi lungimea deci volumul construcţiei. La limită
se poate imagina că la o înălţime zero particula se depune instantaneu pe radier.
Din păcate stratul de nămol format nu putea fi curăţat de pe lamelele “din pachet” şi
ideea a rămas în sertar până la jumătatea secolului 20 când cineva uitându-se la ideea
propusă a zis, probabil,” dar de ce lamelele trebuie să fie aşezate orizontal şi nu
înclinat? Dacă le-am amplasa suficient de înclinat atunci stratul de nămol ar trebui să
curgă singur de pe lamele, la fel ca zăpada de pe acoperiş sau din munţii cu pante
mari (avalanşe); cercetările au arătat că dacă lamelele sunt aşezate la un unghi de
minimum 520 înclinaţie atunci nămolul curge singur în spaţiul de sub pachetul de
lamele şi de acolo poate fi scos cu mijloace cunoscute. În felul acesta se poate reduce
mult dimensiunea decantorului, figura VII-19.

Figura VII-19 Vedere asupra decantorului lamelar din staţia de tratare Budeasa-Piteşti

După prevederea de lamele s-a încercat rezolvarea şi a celei de a doua probleme:

cum s-ar putea creşte eficienţa limpezirii prin reducerea turbulentei în decantor? Este
cunoscut că la toate decantoarele obişnuite curgerea în decatoare se face în regim
turbulent din cauza dimensiunilor mari ale secţiunii de curgere (deşi viteza de curgere
este mică, 2-5 cm/s, numărul Reynolds este foarte mare – până la 100000); ori acum
se poate regla acest criteriu prin reducerea distanţei dintre plăci şi apoi prin reducerea
spaţiilor de curgere a apei; s-a ajuns la valori ale numărului Re sub 50, deci se poate
asigura o curgere laminară. Curgerea laminară asigură o separare “netedă” din apă;
cele două substanţe, apa şi nămolul, curg ‘fără interferenţă’ în acelaşi spaţiu.
Lamelele pot deci rezolva în acelaşi moment cele două dificultăţi: reduc
dimensiunea decantorului prin reducerea timpului de decantare în “decantorul
elementar” (timpul efectiv de decantare se reduce la cca 5-7 minute în loc de 2-3 ore
căt este la un decantor clasic) şi cresc eficienţa limpezirii prin modificarea regimului
de curgere din turbulent în laminar.

170
De aici au început să se dezvolte două direcţii de echipare a decantoarelor: realizarea
de decantoare lamelare, cu module lamelare, şi retehnologizarea decantoarelor
existente prin echiparea cu module lamelare. S-a ajuns astfel la cel mai performant
decantor al momentului (dupa încărcarea hidraulică), decantorul lamelar cu
recircularea nămolului şi cu lestarea suspensiilor, figura VII-20, la care încărcarea
hidraulică poate ajunge la 20-50 m/h (faţă de 1 m/h încărcarea decantorului orizontal
clasic).
1-apă brută
2-injecţie de micronisip
3-zona de amestec rapid (coagulare)
4-zona de amestec lent (floculare)
5-admisie apă floculată în decantor
6-module lamelare
7-jgheaburi evacuare apă decantată
8-conducta apă decantată
9-raclor pentru nămol
10-fosa evacuare nămol şi micronisip
11-pompă recirculare
12-hidrocicloane recuperare micronisip
13-evacuare nămol
Figura VII-20 Decantor tip ACTIFLOW al firmei Degremont

Construcţia decantoarelor cu lamele s-a diversificat şi există decantoare cu lamele în

contracurent, în cocurent şi diagonale, figura VII-21.

Figura VII-21 Schema de functionare a decantoarelor lamelare

Cele mai utilizate sunt cele în contracurent şi cele diagonale din cauza costrucţiei mai
uşoare. Aceste decantoare pot fi cu cameră de reacţie şi floculare adiacente sau în
construcţii separate. Cele mai mari decantoare cu lamele sunt în funcţiune la statia de
tratare Crivina-Bucureşti, pentru 3 m3/s. Sunt decantoare în contracurent cu
recircularea nămolului.
Elementele caracteristice ale decantorului lamelar:
• Încărcarea hidraulică 5-20 m/h;
• Timp total de trecere prin decantor, cca 1,0 ore;
• Lungimea lamelelor 0,8-1,2 m;
• Distanţa între lamele 3-5 cm;
• Forma secţiunii modului lamelar elementar, hexagonală;
• Înclinarea lamelelor, de regula 600;
171
 • Numărul Re= 20-50;
• Viteza de curgere a apei prin lamela 1,5- 6 cm/s;
• Acoperirea cu apă a lamelelor 0,6-1,0 m;
• Spaţiul neutru de sub lamele cca 1,0m;
• Colectarea apei limpezite cu jgheaburi sau conducte perforate aşezate la 1,5-
2m;
• Viteza nămolului în conducte, min 1,5 m/s;
• Pod raclor scufundat;
• Decantoarele sunt acoperite; deoarece sunt decantoare înalte este bine să fie
amplasate parţial suprateran şi izolate termic, pentru a uşura poziţionarea
filtrelor din treapta următoare de tratare.

Lucrări de întreţinere
Este esenţială o execuţie corectă şi o testare atentă a decantoarelor la punerea în
funcţiune. Decantoarele sunt performante dacă tehnologic sunt bine încadrate
(reactivii, dozele necesare şi introducerea corectă).
Decantoarele nu pot lucra la încărcări mari de suspensii; la suspensii în apa brută care
pot depăşi 10000 NTU este raţional să se prevadă o treaptă de predecantare.
Turbiditatea apei decantate poate fi de 1-50 NTU.
Întreţinerea este bazată în special pe partea amonte a decantoarelor, prepararea apei
brute pentru intrare în decantor; dacă apa este bine floculată (şi acest lucru se poate
vedea la intrarea în cuvele decantorului) atunci limpezirea va fi bună. Reglarea
concentraţiei de nămol (prin recircularea nămolului) este extrem de importantă
deoarece se menţine o masă de contact cu suspensiile nou venite şi totodată se poate
reduce din cantitatea de reactivi introdusă în apă.
Se verifică la fiecare 8 ore calitatea apei limpezite, eficienţa decantorului, consumul
de reactivi, concentraţia nămolului.
Funcţie de calitatea apei periodic se face spălarea decantoarelor, în mod normal
anual.
Controlul funcţionării se poate face automat; secvenţele din program care asigură
funcţionarea decantoarelor vor fi acţionate de personalul autorizat.
Nămolul colectat, cu concentraţii de 5-8% SU poate fi condiţionat şi trimis la
îngroşare în vederea deshidratării.

Figura VII-22 Spumă pe decantor

172
 VII-2.2.9 Decantoare modernizate

Evoluţia tipurilor de reactivi, perfecţionarea modului de echipare a decantoarelor –

inclusiv a podurilor racloare, dezvoltarea sistemului lamelar şi dezvoltarea teoretică
din domeniu au permis rezolvarea uneia dintre problemele acute în tratarea apei:
îmbunătăţirea calităţii apei tratate în condiţiile în care la marile staţii de tratare
decantoarele există şi sunt de tip clasic. Modernizarea sau retehnologizarea era
posibilă şi se face în continuare inclusiv în ţara noastră.
Retehnologizarea are două scopuri, separate sau cumulate: (a ) creşterea capacităţii
de tratare şi (b) creşterea calităţii apei tratate în care treapta de limpezire este
esenţială; retehnologizarea are ca suport eficientizarea funcţionării atât în ce priveşte
costurile cât şi reducerea dozelor de reactivi introduşi în apă (apa trebuie să fie
sanogenă, conform cerinţelor pentru apa potabilă).
Retehnologizarea făcută la noi în ţară s-a aplicat la decantoarele radiale (Sibiu-
Dumbrava), decantoarelor cu recircularea nămolului (Cluj-Gilău, Iaşi-Chiriţa);
operaţiunea este în curs de extindere.
Decantoarele retehnologizate au fost acoperite în condiţii grele (Sibiu) sau au rămas
descoperite dacă dimensiunile acestora au fost mari.
Se poate spune că este o reabilitare deoarece s-a asigurat nu numai perfecţionarea
funcţionării decantoarelor ci şi a gospodăriei de reactivi şi a filtrelor rapide (de
regulă).
Exploatarea unor asemenea decantoare seamănă cu o combinaţie adecvată între
elementele decantoarelor de bază cu aceea a decantoarelor spre care tind să devină.
O funcţionare cu supraveghere automată ar trebui să devină activă pentru a putea
asigura o manevră rapidă a vanelor, a reactivilor şi în final a calităţii apei.

VII-2.3 Gospodăria de reactivi

Datorită celor două caracteristici ale apei, un bun solvent şi un bun transportator de
materiale solide, apa poate avea caracteristici calitative neconforme cu cele cerute
apei potabile (se vede numai turbiditatea şi eventual culoarea). Este nevoie de
aducerea acestora la nivelul minim cerut şi acest lucru se face în staţia de tratare.
Eliminarea unora dintre substanţele indezirabile se face folosind rectivi. Din cauza
degradării continue a mediului, în special sub influenţa activităţilor societăţii
omeneşti, numărul de reactivi a crescut în timp la fel ca şi numărul treptelor de
tratare.
Reactivii utilizaţi în tratarea apei pot fi grupaţi astfel:
• Reactivi pentru coagularea-flocularea suspensiilor coloidale ( săruri de Al şi
Fe, polimeri etc);
• Reactivi pentru corectarea unora dintre parametrii chimici de calitate (acid
sulfuric şi var pentru corectarea pH-ului, var şi sodă calcinată pentru
corectarea durităţii, oxigen, ozon, clor pentru oxidarea unor compuşi, CAP
(cărbune activ pudră) şi CAG (cărbune activ granular) pentru corectarea
gustului, mirosului, soda caustică pentru remineralizare etc);
173
 • Reactivi pentru dezinfectarea apei (clorul este totdeauna folosit dar în unele
cazuri se poate folosi în combinaţie cu dioxidul de clor, ozonul etc).
În ce priveşte folosirea reactivilor în tratarea apei în vederea potabilizării sunt de
făcut remarci importante:
• Reactivii nu trebuie să fie ei inşişi toxici pentru populaţie (o parte din reactiv
rămâne în apă; în cazul ţării noastre limita conţinutului de Al este datorată
pericolului de producere a bolii Alzhaimer iar conţinutul mare de Fe dă
culoare roşietică apei şi utilizarea apei se face cu reţinere); din această cauză
folosirea lor trebuie să fie avizată de organele sanitare şi pentru mediu pot fi
periculoşi (încă se aruncă în apă nămolul format în staţia de tratare, nămol
care conţine şi cea mai mare parte a reactivului);
• Dozele de reactivi trebuie să fie minime pentru ca să nu se introducă în apă şi
alte substanţe (momentan s-ar putea să nu fie dăunătoare populaţiei dar
efectele pe termen lung nu sunt cunoscute);
• Folosirea lor efectivă trebuie făcută astfel încât să se reducă la minimum
riscurile pentru personalul de exploatare sau pentru populaţia din vecinătate;
de aici pot rezulta distanţe minime de protecţie;
• Ordinea şi dozele de reactivi trebuie stabilite prin încercări de laborator,
încercări pe staţii pilot şi verificate pe instalaţia reală;
• Cunoaşterea modului de acţiune a reactivilor şi progresele făcute în domeniul
reactivilor fac ca în timp reactivii să fie schimbaţi; aşa de exemplu la staţia de
tratare Arcuda acum 120 ani nu se folosea reactiv (din care cauză decantoarele
au fost contruite la dimensiuni foarte mari, 1,0 km lungime); acest lucru a
continuat până în anii ’30 când s-a recurs la introducerea clorului pentru
dezinfectare şi a sulfatului de aluminiu (în anii’50). Astăzi pentru aceeaşi apă
se foloseşte sulfat de Aluminiu, var, clor.
• Creşterea şi deversificarea numărului de reactivi este legată în special de
deteriorarea calităţii apei din sursele de suprafaţă; aşa se face ca la tratarea
apei din r. Argeş să fie nevoie de sulfat de Aluminiu, var, acid sulfuric,
polimer, cărbune activ praf, sodă caustică. Şi nu este situaţia în care se
foloseşte cel mai mare număr de reactivi.
• Folosirea reactivilor trebuie efectuată cu multă “zgârcenie” deoarece costă
relativ mult influenţând negativ balanţa de plăţi în costul apei furnizate.

VII-2.3.1 Reactivi pentru coagularea–flocularea suspensiilor din apă

În multe situaţii apa poate fi tulbure; fie a antrenat particule de pământ de la suprafaţa
solului sau din albie în cazul apei de suprafaţă fie unele componente dizolvate din
apă, în condiţii favorabile, precipită şi dau supensii. Aceste suspensii au mai multe
dezavantaje prin prezenţa lor:
• Dau turbiditate apei şi consumatorul o utilizează cu reţinere;
• Sunt suportul unei game largi de micororganisme dintre care unele sunt
patogene;
174
 • Pot produce înfundări ale instalaţiilor prin care apa este transportată;
• Pot produce depuneri în conductele reţelei de distribuţie depuneri care pot fi
baza de dezvoltare a filmului biologic; filmul biologic poate constitui un
mediu fabvorabil dezvoltării bacteriilor;
• Pot deteriora indicaţiile aparaturii de măsurat şi control pe fluxul tehnologic de
folosire a apei.
Studiul particulelor din apă a dus la conluzia că, din punct de vedere al capacităţii de
separare din apă, pot fi clasificate în două grupe, gravitaţionale şi coloidale.
• Suspensii gravitaţionale; lăsate în condiţii favorabile, mişcare lentă a apei, se
pot separa singure din cauza că au particula mare sau/şi cu densitate mare;
• Suspensii coloidale, suspensii care nu se pot separa singure din apă, chiar în
apa staţionară (un praf de cretă amestecat cu apă produce o apă tulbure şi a
cărei turbiditate rămâne permanentă; este aproape mai simplu să se evapore
apa-praful rămânând pe pereţi- decât să se separe particulele de praf din apă);
cauza acestui comportament constă în faptul că având dimensiuni mici au şi o
greutate foarte mică; tendinţa acestei greutăţi de a separa particula din apă este
anulată de respingerea dată de forţele superficiale de tip electrostatic;
particula se află “în imponderabilitate” în apă; ruperea echilibrului în vederea
separării se poate face în trei moduri: (a) prin anularea forţei electrice de
suprafaţă şi asigurarea posibilităţii de aglomerare, cu ajutorul reactivilor
chimici; (b) prin creşterea greutăţii folosind un element de lestare; (c) prin
introducerea în apă a unui mijloc care să antreneze suspensiile-metoda
flotaţiei cu aer, figura VII-23.

Figura VII-23 Posibilităţi de separare a suspensiilor colidale din apă

VII-2.3.2 Metoda cu reactivi de coagulare-floculare

În ţara noastră metoda cea mai răspândită este metoda de aglomerare a particulelor
(până la transformarea lor în suspensii gravimetrice) cu ajutorul reactivilor, reactivi
de coagulare – floculare. Tehnologia de funcţionare a metodei este următoarea: se
prepară o suspensie coloidală folosind un reactiv (dintr-o sare de metal - Al, Fe-
rezultă hidroxizi în stare coloidală, Al(OH) 3 şi Fe (OH) 3 ) ale cărei particule au

175
sarcina electrică de semn contrar; cum de regulă suspensiile din apă sunt de natură
argiloasă şi au sarcina electrică negativă (-) particulele suspensiei artificiale au
sarcina electrică pozitivă (+); coloidul fabricat se introduce în apă şi prin amestecare
particulele vin în contact cu particulele coloidale din apă; sarcina electrică se
anulează, şi suspensia se destabilizează; particula rămasă se poate separa dar fiind
foarte mică viteza de separare este foarte mică; pentru obţinerea unei particule mai
mari trebuie făcută aglomerarea suspensiilor “elementare” destabilizate; această
operaţiune se face folosind un reactiv specializat, cu molecula foarte mare, 105-106;
de regulă substanţele floculante folosite sunt numite polimeri. Flocoanele rezultate
(care seamănă cu fulgii de zăpadă) au dimensiuni de ordinul mm şi se pot separa
uşor, figura VII-24.

Figura VII-24 Tehnologia realizării şi floculării suspensiilor coloidale

a)-suspensii coloidale, 50-100 µm; b)-reactiv de coagulare; c)-amestec suspensie-reactiv;
d)-suspensie coagulata; e)-floculant; f)-flocon (câţiva mm)
176
Metoda cu lestarea suspensiilor constă din introducerea unui jet de nisip fin; nisipul
fin (0,5mm) are o bună viteză de sedimentare; prin amestec cu apa se produce
aderarea particulelor suspensiei la granula de nisip; după separare nisipul se spală
într-un hidrociclon şi se reutilizează; la noi nu a fost aplicată în mod direct ci de
multe ori în mod indirect; apa este prost deznisipată şi odată cu recircularea
nămolului se reintroduce în apa şi ceva nisip, nisip care are efect de lestare.
Metoda flotaţiei s-a aplicat într-un singur caz în alimentarea cu apă (se aplică des la
epurarea apelor uzate dar pentru introducerea oxigenului în apă în primul rând); la
staţia de tratare Săcele-Braşov au fost realizate decantoare cu flotaţie deoarece apa
captată din lac, mai ales la nivele mici, are multe suspensii de natură organică;
acestea se separă mai uşor prin antrenarea cu bule de aer; bula de aer are o forţă
ascendentă mare şi pe “drumul “spre suprafaţă ataşează şi particulele de suspensie
(procedeu practic folosit în gospodărie la făcutul cafelei, supei etc; diferenţa constă în
faptul că în cazul domestic agentul de ridicare este apa evaporată şi existentă sub
forma de bule); spuma formată, care conţine suspensia fină din apă, grăsimea este
strânsă şi îndepărtată.

VII-2.3.3 Stabilirea dozei de reactiv

Stabilirea dozei de reactiv se face atunci când se stabileşte schema staţiei de tratare şi
ori de câte ori se schimbă ceva important în calitatea apei sau se încearcă un tip nou
de reactiv. Încercarea se face în laborator, pe un echippament numit Jar Test şi
decurge astfel, figura VII-25. În cazuri favorabile se poate încerca şi pe instalaţii
pilot.

Figura VII-25 Aparat Jar Test

Un set de 4-6 pahare Erlenmayer de 500-1000 cm3 sunt introduse într-un cadru cu
agitatoare cu viteza variabilă; în pahare se introduce apa din aceeaşi probă,
omogenizată în prealabil; în pahare se adaugă doze diferite de reactiv şi se amestecă
folosind agitatoarele din dotare; ritmul de variaţie a turaţiei este stabilit din
experienţă; ‘paharele’ se vor afla în trei stadii de amestec:” agitare rapidă, care se
face imediat ce a fost introdus reactivul (corespunde stării de reacţie a reactivului cu
componenţii din apă (bicarbonaţii sau hidroxidul de Ca); deoarece reacţia se face
177
foarte repede amestecul trebuie făcut rapid; stadiul de agitare lentă, care corespunde
stadiului de floculare (suspensiile destabilizate încep să se aglomereze şi să formeze
flocoane) şi stadiul de repaus în care se produce sedimentarea, particulele se separă
de masa de apă formând un strat de nămol la fundul paharelor. Desigur că separarea
depinde de mărimea fiecărei particule (dimensiune şi greutate specifică) şi de poziţia
în pahar (dacă se află lângă fundul paharului se separă mai repede, dacă se află la
nivelul liber al apei suspensiile se vor separa mai greu).
Se poate proceda în două feluri, funcţie de scopul determinării:
• Se caută un reactiv nou dintr-o gamă dată;
• Reactivul este cunoscut şi se caută doza optimă (minium de reactiv cu efect
maxim de limpezire).
Stabilirea tipului de reactiv se face punând în pahare aceeaşi doză de reactiv dintre
reactivii vizaţi pentru folosire; după un timp de sedimentare se analizează efectul
reactivului; în unul dintre pahare limpezirea este cea mai bună; se stabileşte care este
reactivul ce trebuie analizat în detaliu; în realitate problema este mai complicată dacă
este nevoie de un amestec de reactivi; combinaţiile pot fi numeroase şi experienţa
prealabilă poate ajuta mult în selectarea reactivilor.
Stabilirea dozei de reactiv se face similar dar în pahare se adaugă doze diferite din
acelaşi reactiv; paharul cu apa cea mai bine limpezită arată doza favorabilă; acest
lucru se face în laborator ori de câte ori este nevoie de schimbarea/retestarea dozei.
Sunt şi echipamente de dozare automată a dozei de reactiv; un numărător automat de
particule poate stabili, după o lecţie învăţată, doza de reactiv (Current Stream
Detector).
În cazul mai multor reactivi programul de testare presupune o încercare combinată
între doza de reactiv, intervalul şi ordinea de introducere şi timpul de amestec; se reia
doza bună de reactiv în combinaţie cu doze diferite de floculant.
Odată cu determinarea eficienţei reactivului se poate face şi determinarea a două
elemente importante: curba de sedimentare şi curba vitezei de sedimentare în stare
statică (mărimea hidraulică, w). Dacă se măsoară la diferite intervale de timp
turbiditatea apei de deasupra (apa limpezită) se determină turbiditatea rămasă funcţie
de timp, p i ; dacă se raportează această turbiditate la turbiditatea totală a apei, p o , se
poate reprezenta curba p i /p o = f(t); curba obţinuta este numită curba de sedimentare,
figura VII-3. Analiza acestei curbe poate conduce la mai multe concluzii:
• Se poate obţine o curbă de tip A sau o curbă de tip B; curba A arată că apa se
limpezeşte relativ bine la doza respectivă (se încearcă şi altă doză de reactiv
până curba este ’împinsă’ la maximum) şi într-un timp rezonabil;
• Curba de tip B arata o proastă sedimentare deci ori doza nu este suficientă ori
tipul de reactiv nu este cel adecvat;
• Curba de tip A arată că în câteva minute se poate separa o cantitate mare de
suspensii; aceste suspensii sunt formate de nisip; fluxul de tratare a apei
trebuie sa aibă în schema de tratare şi un deznisipator;
• Dacă se stabileşte o limită maximă de limpezire, un grad de limpezire, (p o -p i )/
p o , se poate stabili timpul de sedimentare, t d , valoare importantă la
decantoarele clasice;
178
 • Dacă se cunoaşte înălţimea paharului (H) şi se presupune că toate suspensiile
sunt concentrate la nivelul apei atunci se poate calcula valoarea medie a
vitezei de separare, H/t i =w i ; reprezentarea grafică a relaţiei viteza de
sedimentare (w i ) timp de sedimentare (t i ) permite determinarea valorii vitezei
de sedimentare pentru timpul de decantare stabilit; valoarea este importantă
pentru decantoarele clasice.

VII-2.3.4 Gospodăria de reactivi

Gospadăria de reactivi este formată din urmatoarele obiecte (care pot fi separate sau
comasate funcţie de mărimea cantităţilor folosite şi starea de agregare a reactivului.
În mod general gospodăria de reactivi cuprinde:
• Depozitul de reactiv, de regulă să asigure funcţionarea pentru 30 zile;
• Ansamblul de preparare şi dozare a reactivilor, de regulă în stare de
soluţie/suspensie deoarece este mai uşor de introdus în apă;
• Camera de reacţie unde reactivul se amestecă uniform în apa de tratat şi se
face destabilizarea suspensiei sau reacţia chimică ce asigură corectarea
parametrului cerut;
• Camera de floculare unde se asigură aglomerarea particulelor coloidale
destabilizate (în cazul unor reacţii chimice specifice, de tip precipitare, poate
lipsi).
• La unele tipuri de decantoare construcţia camerei de floculare poate fi
încorporată în construcţia decantorului.

VII-2.3.5 Aprovizionarea reactivilor şi tehnologia de preparare

Atenţie: la calcularea cantităţilor de reactiv este importantă concentraţia reală de
reactiv sau apa de cristalizare; exprimarea dozei trebuie făcută în reactiv curat pentru
evitarea confuziilor; aşa de exemplu la sulfatul de aluminiu solid, jumătate din
cantitatea aprovizionată este apa de cristalizare- Al 2 (SO 4 ) 3 .18 H 2 O.
Sulfatul de Aluminiu: este cel mai vechi tip de reactiv folosit la scară industrială
pentru destabilizarea suspensiilor coloidale; poate fi aprovizionat sub formă de
bulgări sau granule în care caz trebuie dizolvat şi apoi dozat; se poate dizolva la
concentraţii de până la 25% şi se diluează în vederea dozării la concentraţia de 1-5%;
în unele cazuri se poate aproviziona compuşi mai complicaţi care sunt sub forma
lichidă (PAX18 este Polihidroxiclorura de Aliminiu), cu concentraţii de 12-15%; este
agresiv (acid) ca atare tot ce vine în contact cu reactivul (echipamente şi oameni )
trebuie protejat; se produce în ţară; în stare solidă poate avea şi corpuri străine care
trebuie îndepărtate după dizolvare; dozele de sulfat 10-50 mg/l. Este higroscopic deci
trebuie păstrat în mediu uscat altfel se compactează şi se manevrează greu (trebuie
spart bulgărele format). În figura VII-26 sunt date aspectul general al unui depozit de
sulfat solid în varianta veche şi varianta nouă (sulfat granulat, dozat solid), astăzi se
practică şi depozite de sulfat lichid (BOPAC,etc) în recipienţi (200-1000 l). Dozarea

179
sulfatului granular poate fi făcută în stare solidă dar introducerea în apă se face după
dizolvare (energia necesară pentru un amestec uniform cu apa este mai mică).

a) b)
Figura VII-26 Depozite de sulfat solid şi în soluţie: a)-varianta veche; b)-varianta nouă

Clorura Ferică poate fi aprovizionată în stare solidă sau sub formă de soluţie (cca
40% concentraţie); este foarte agresivă; dozele de reactiv 5-30 mg/l.
Varul poate fi aprovizionat sub formă de var nestins (CaO), var stins sub formă de
pulbere (în saci sau vrac cu păstrare în siloz); varul nestins este mai rar preferat din
cauză că se degradează la umezeală – se face carbonat de calciu pulbere (Ca CO 3 ) sau
se face pastă – greu de manevrat; capacitatea de dizolvare fiind mică (sub 1%) se
lucrează de fapt cu o suspensie de var în apă; drept urmare suspensia trebuie
menţinută în stare de agitare altfel se depune şi se cimentează. Este agresivă, baza
puternică, deci trebuie protejat operatorul. Dozarea varului se poate face şi în stare
uscată dar introducerea în apă este totdeauna sub formă de suspensie cu concentraţie
de 3-5%. În figura 27 se poate vedea silozul de var de la ST Roşu.

Figura VII-27 Siloz de var Roşu

180
Soda caustică se poate aproviziona în stare solidă dar în recipienti ermetic închişi
deoarece la aer se degradează; se dizolvă uşor (până la 50%), este agresivă faţă de
personal, bază puternică; în stare de soluţie trebuie utilizată în timp relativ scurt (3
luni). Doza de reactiv depinde de scopul la care este folosită (5-20 mg/l). Asigură şi
mijlocul de combatere a scăpărilor de clor (în reacţie cu clorul se transformă în sare
de bucătărie).
Polimerii, anionici, cationici sau neutrii se aduc în stare solidă sub formă de pulbere,
în saci; se descarcă direct în instalaţia de preparare şi dozare; deoarece dozele folosite
sunt mici (0,5-1,0 mg/l) se lucrează în soluţii foarte diluate (0,5-1%); nu sunt agresivi
în soluţie; sunt scumpi deoarece sunt importaţi; transformarea în soluţie este o
operaţiune de lungă durată (cca o oră dizolvarea şi cel puţin o oră maturarea soluţiei).
CAG, Cărbunele Activ Granulat se foloseşte pentru filtrarea apei total limpezite în
condiţiile în care în apă au rămas poluanţi periculoşi pentru sănătatea populaţiei: prea
mult clor, concentraţie mare de pesticide, gust şi miros dat de diferite substanţe etc;
granule de 3-5mm (granulaţia este măsurată după un sistem de site utilizat în SUA),
greutate specifică 0,6-0,7…1,4 daN/dm3 (după sursa din care se fabrică); parametrul
specific este suprafaţa activă a cărei valoare poate fi de 1000-1400 m2/ gram; epuizat
cărbunele este înlocuit şi este trimis la ardere, depozit sau regenerare în instalaţii
speciale (se arde la cca 9000 C în mediu saturat de vapori de apă). Nu trebuie pus în
acelaşi strat cu nisipul din cauză că la spălare se sfarâmă (rezistenţa la friabilitate este
redusă); în mod normal periodic se înfoaie cu un curent de apă; depozitul trebuie
protejat contra incendiului cu stingătoare cu CO 2 , azot lichid etc.
CAP, Cărbunele Activ Pulbere, se utilizează pentru reţinerea micropoluanţilor
(ierbicide etc) atunci când periodic acestea ajung în apă, iar apa tratată nu are filtre de
cărbune activ. Este un praf fin, adus în saci sau containere şi descărcat pneumatic în
silozuri; trebuie protejat (atmosfera de Azot) deoarece poate exploda; silozurile vor
avea paratrăznet; personalul trebuie să fie dotat cu mască; introducerea în apă se face
după o prealabilă preparare sub formă de emulsie; doze 10-20 mg/l, periodic; dacă
trebuie folosit continuu este preferabilă soluţia cu filtre cu CAG.
Permanganatul de Potasiu, K MnO 4 , se foloseşte pentru oxidarea substanţelor greu
oxidabile; pulbere cristalină, de culoare roz, uşor de dizolvat, nu este toxic; dozele
trebuie bine gândite deoarece în exces dă apei tratate o culoare roză; trebuie
aprovizionat cu grijă şi aviz special; este scump; doze 1-2 mg/l.
Acidul Sulfuric folosit pentru corectarea pH-ului, este adus în cisterne din metal
simplu deoarece se găseşte sub formă concentrată (fumans) şi deci nu poate reacţiona;
este lichid, cu greutate specifică 1,8 tf/m3; se păstrează în vase de metal neprotejate;
se dozează direct în apă; este foarte agresiv pentru materiale şi personal; dozele de
acid depind de situaţia locală (4-10 mg/l). Se reaminteşte concluzia de la laboratorul
de chimie ‘totdeauna se pune acid în apă şi nu apă în acid’.
Clorul, adus sub formă de clor lichid, în recipienţi sub presiune (6-10 bari), cu
greutate de 50 kg (butelii) sau 500-800 kg (recipienţi), este un reactiv foarte toxic; se
transportă şi se păstrează în condiţii speciale; în aer liber este agresiv şi în anumite
condiţii poate exploda; în cazuri speciale (greu de păstrat o zonă de protecţie sanitară

181
adecvată -300m, depozitare nu în vale etc); se poate prepara pe loc din soluţie de sare
de bucătărie prin electroliză; trebuie să aibă instalaţie de combatere în caz de
accidente la recipiente; doza de clor 0,5-3 mg/l; personal calificat şi cu măşti speciale
de protecţie. Este acuzat de producerea de THM (trihalometani), substanţe
cancerigene, în anumite cazuri.
Dioxidul de clor, ClO 2 , este un înlocuitor al clorului în oxidarea unor compuşi şi
dezinfectarea apei; are avantajul că se poate folosi în doze mai mici (0,2-1mg/l) iar
prepararea este făcută pe loc (din clorit de sodiu şi acid clorhidric sau clor gazos); se
poate prepara numai în instalaţie specializată; folosirea lui introduce restricţii ca la
folosirea clorului.
Ozonul, se prepară pe loc din oxigenul atmosferic sau oxigen tehnic, prin trecerea în
curent subţire printr-un câmp electric de 15-30000V; descărcarea electrică produce
spargerea moleculei de oxigen şi formarea ozonului, O3; aerul ozonat conţine cca 10-
20% ozon; este un gaz foarte toxic, cu durată mică de viaţă (0,5 ore); se introduce
prin insuflare (cu bule fine) în bazinele de apă sau se “spală în contracurent cu apa de
tratat; doza de ozon este de 2-5 mg/l şi depinde de scop (dezinfectare sau oxidare); nu
are efect permanent dar utilizat împreună cu clorul poate da rezultate bune; excesul
de ozon se arde.
Dioxidul de Carbon poate fi folosit pentru cazurile în care apa nu are duritatea
necesară cerută de norme (min.50 duritate); introdus împreună cu varul poate produce
Bicarbonat de Sodiu, Ca (HCO 3 ) 2 , (elementul care dă duritate temporară în apă). Se
aduce în butelii de oţel; este slab acid în contact cu apa; poate deveni toxic pentru
personal dacă creşte mult concentraţia în aerul respirat.

VII-2.3.6 Dozarea reactivilor

De regulă reactivii sunt introduşi în apă sub formă de soluţie. Dozarea se poate face
astăzi cu pompe specializate, pompe volumice, figura VII-28. Sunt două tipuri de
pompe folosite pentru dozarea de cantităţi mici de reactivi: pompe cu şurub şi pompe
peristaltice.

Figura VII-28 Pompe de dozare - peristaltice, cu şurub

182
Dozarea este fină şi consumul de energie este redus; pompele vor fi specializate pe
grupe de reactivi şi trebuie să aibă o rezervă activă instalată pe poziţie. Pentru cazuri
speciale pot fi folosite şi sisteme mai simple precum cel al vasului tip Mariotte, sau al
vaselor perforate; tot aşa în cazul cantităţilor mari de reactiv pot fi utilizate pompe
normale, din material rezistent la coroziune însă şi cu turaţie variabilă. Controlul
dozelor trebuie făcut la intervale mici, orar dacă există instalaţie automată, pentru
evitarea risipei. Stocurile de reactivi trebuie bine controlate pentru evitarea lipsei în
perioade dificile (înzăpezirea drumurilor, viituri de lungă durată etc); stocurile trebuie
refăcute permanent.
Legat de diluţia soluţiei dozate trebuie făcută o analiză serioasă: o soluţie mai diluată
consumă mai multă energie la dozare dar se amestecă mai bine şi mai uşor cu apa de
tratat (deci reacţia va fi mai bună), nu va fi nevoie de o agitare prea mare; dimpotrivă,
dacă soluţia este concentrată sistemul de amestec cu apă brută trebuie să fie foarte
energic.
În cazul unor cantităţi mari de reactiv dozarea se poate face şi în stare solidă (var,
sulfat, CAP etc); introducerea în apă este însă numai sub formă de soluţie/suspensie.
Camera de reacţie; cel puţin două bazine amenajate astfel încât pe parcursul trecerii
apei gradientul asigurat să fie mare (500-1000 s-1 ). În cazuri speciale (debite mici)
amestecul se poate face direct în conducta de apă printr-un “amestecător static”,
figura VII-29 (durata de trecere 1-3 sec., produsul Gt=4000-17000, pierdere de
sarcină 0,1-1,0 m).
Amestecul în bazine se face cu agitatoare mecanice: timp de trecere a apei 10-60 sec.,
energia disipată 100 W/m3.
Există în funcţiune o mulţime de alte dispozitive de amestec a reactivilor: hidraulice,
cu ţevi perforate, în una sau două trepte etc, important este ca amestecul să se facă
rapid şi în toată masa de apă; altfel o parte din apă este afectată şi procesul poate fi
compromis; se constată că efectul nu este cel dorit şi atunci se trage concluzia că doza
nu este suficientă; se creşte doza de reactiv pentru a compensa deficitiul de amestec
dar consecinţele sunt mari (costuri ridicate, depozite insuficiente, o parte din reactiv
rămâne în stare latentă şi poate produce dificultăţi printr-o reacţie târzie în reţeaua de
distribuţie etc).

Figura VII-29 Bazine de amestec şi amestecător static

183
Camera de floculare, este spaţiul destinat asigurării condiţiilor ca suspensiile
destabilizate formate din suspensia naturală să se poată aglomera formând particule
mari-flocoane uşor sedimentabile; construcţia poate fi separată, organizată în linii cu
camera de reacţie sau poate fi comună cu construcţia decantorului (de regulă în zona
centrală unde din cauza vitezelor mari de acces nu pot fi asigurate condiţii pentru
limpezire); când se utilizează recircularea nămolului acesta se introduce în camera de
floculare (doza depinde de turbiditatea apei şi concentraţia nămolului); timpul de
trecere poate fi de 10-30 minute, gradientul curgerii 100-200 s-1, puterea necesară 50-
100W/m3, G.t =30000-60000. La decantoarele mai vechi camera de floculare are şi
forma unui bazin cu şicane, bazin conic cu viteza descrescândă (la decantoarele
radiale), camere cu zbaturi etc, figura VII-30.

Figura VII-30 Camera de reacţie şi floculare comune cu decantorul tip ACTIFLOW

Este important ca modul de floculare să fie urmărit astfel încât:

• Să asigure gradientul de amestec necesar; prea mare se sparg flocoanele, prea
mic nu se formează flocoane suficiente; rezistenţa flocoanelor depinde de
structura particulelor iniţiale şi calitatea floculantului;
• Să asigure o curgere uniformă în cameră, altfel flocularea va fi neuniformă;
• Dacă decantorul este cu strat de nămol o parte din deficienţele de funcţionare a
camerei sunt mascate;
• Este bine dacă trecerea în decantor este vizibilă deoarece se poate controla
vizual calitatea procesului; o apă bine floculată se va limpezi uşor şi bine;
• Funcţionarea sistemului de urmărire automată trebuie totuşi controlată
periodic, la fiecare schimb;
• Dacă amestecul nu este controlat cu un amestecător mecanic cu viteză variabilă
atunci o floculare în etape este mai favorabilă.
• Coeficientul de coeziune- reprezintă unul dintre indicatorii de sedimentabilitate
al suspensiilor. Arată capacitatea de expandare a nămolului din stratul
suspensional pentru o viteză ascensională dată apei; are valori de ordinul 0,8 –
1,2 m/h pentru suspensiile bine floculate.

184
 VII-2.3.7 Exploatarea gospodăriei de reactivi

Exploatarea gospodăriei de reactivi este o operaţiune complicată deoarece este

complexă şi comportă riscuri mai mari decât la celelalte obiecte. Se poate gândi
exploatarea în două moduri: (a) exploatarea gospodăriilor care nu au fost
modernizate, deci nu au o automatizare dezvoltată, cazul celor mai multe din ţară-
deocamdată şi (b) cazul gospodăriilor care sunt în totalitate automatizate şi
funcţionarea poate fi urmarită prin secvenţa adecvată a sistemului SCADA.
În comun la toate gospodăriile de reactivi este faptul că urmărirea stării construcţiilor
şi instalaţiilor anexe trebuie făcută în permanenţă întrucât marea majoritate a
reactivilor sunt agresivi şi pot afecta în timp stabilitatea şi siguranţa acestora.
Deoarece urmărirea prin sistemul de automatizare este specifică tipului de apă de
tratat şi mai ales firmei care livrează sistemul de automatizare nu vor fi făcute decât
două precizări:
• Învăţarea modului de lucru şi a intervenţiilor la sistemul de gospodărire a
reactivilor va fi făcută de către personalul de exploatare pe durata de testare a
instalaţiei, care de regulă durează un an, între recepţia provizorie şi recepţia
definitivă; sistemul de instruire va preciza foarte clar modul de lucru,
interpretarea datelor măsurate, sistemul de alarmare, şi mai ales libertatea de
intrare în sistem; competenţele în intervenţia la sistem trebuie respectată
deoarece altfel poate rezulta o stare de funcţionare haotică; intervenţia se
poate face local sau centralizat; nu trebuie uitat că de dozarea corectă a
reactivilor depinde calitatea apei tratate, costul scăzut al tratării şi siguranţa
personalului, a consumatorilor şi chiar a vecinatăţilor.
• Schimbarea personalului de exploatare se va face după o temeinică instruire
practică.
Exploatarea sistemelor clasice de gospodării de reactivi poate fi diferită funcţie de
complexitate şi mărime; sunt gospodării de reactivi care sunt formate numai din
“staţia de clorizare” iar altele au 3-5 reactivi care sunt introduşi în diferite secţiuni de
tratare astfel încât gospodăria nu este nici macăr amplasată în acelaşi loc ci obiectele
sunt distribuite pe suprafaţa staţiei (care poate avea sute de metri lungime).
În exploatarea gospodăriei se urmăreşte:
• Protecţia sănătăţii pesonalului de exploatare: materiale specifice de protecţie,
instruirea pentru lucrul cu reactivii, mijloacele de comunicaţie cu personalul,
modul de acţiune în caz de neprevăzute (accidente);
• Cunoaşterea continuă a stocurilor de reactivi şi a stării acestora; reactivii care
nu sunt curent folositi (CAP, soda caustică etc) vor fi schimbaţi (sau folosiţi
adecvat) înainte de termenul de expirare;
• Cunoaşterea permanentă a stării echipamentelor de control a calităţii
reactivilor, concentraţiei, sistemului de dozare;
• Verificarea continuă a stării sistemelor de protecţie contra efectelor negative pe
care reactivii pot să le aibă (scăpări de clor, ozon, eliminarea reziduurilor de la
folosirea reactivilor) starea de siguranţă a depozitelor de CAG, CAP,
permanganat de potasiu, clor etc.
185
• Starea sistemului de conducte care asigură transportul reactivilor sub formă de
soluţie la puncte de injecţie; acestea vor avea protecţie contra deteriorării din
cauza unor acţiuni mecanice (trafic, reparaţii în vecinătate) şi până la protecţia
contra îngheţului (în cazuri speciale vor avea sisteme de încălzire adecvate);
pozarea trebuie să asigure posibilitatea unor intervenţii rapide;
• Verificarea mediului de păstrare a reactivilor (uscat la reactivii pulbere,
răcit/încălzit la reactivii de clor, foarte curate la gospodăria de producere a
ozonului);
• Verificarea stării de zgomot în vecinătatea staţiei; compresoarele de la
gospodăria de ozon pot produce zgomote a căror valori sunt limitate la 75 dB
în afara clădirilor; acelaşi lucru va fi respectat şi la alte echipamente;
• Înregistrarea zilnică, sau orară când este cazul, a dozelor de reactivi; la
modificări bruşte a dozelor vor fi menţionate cauzele schimbărilor; jurnalele
de operaţiuni vor ţine o evidenţă clară a consumurilor, intrărilor de reactivi,
verificării calităţii reactivilor; fiecare tranşă de reactivi va fi însoţită de un
certificat de calitate care va fi îndosariat sau informaţia stocată în condiţiile
stabilite;
• O legătura permanentă cu laboratorul de urmărire a calităţii apei; laboratorul
verifică starea de calitate şi decide schimbarea de doze, introducerea unora
dintre reactivii ce vor fi folosiţi în cazuri de urgenţă etc;
• Laboratorul trebuie să stabilească sau să verifice zilnic (sau ori de câte ori este
nevoie) dozele de reactivi şi cantităţile de introdus în şarjă; concentraţiile vor
fi verificate sau măsurate ori de câte ori ceva se schimbă în proces;
• Laboratorul va stabili curbe de corelaţie, cu valoare locală, între dozele de
reactivi, calitatea apei funcţie de principalii parametrii care influenţează
(temperatura, valoarea pH-ului, substanţa organică, micropoluanţii); vor servi
ca elemente de avertizare pentru un autocontrol ce se stabileşte din timp;
• Periodic se verifică şi concentraţia unor elemente cu valoare restrictivă din apă:
aluminiu, pesticide etc
• În vederea elaborării Raportului anual asupra calităţii apei vor fi stabilite
măsuri şi date de prelevare a probelor care vor fi analizate în laboratoare
specializate; nu este raţional ca determinări care se fac 1-2 ori pe an să fie
făcute în laboratorul propriu decât dacă laboratorul are regim de laborator de
referinţă şi este acreditat în acest sens; costul probelor, din cauza
echipamentului şi reactivilor de control precum şi a personaslului special
calificat, poate fi prea mare;
• Laboratorul trebuie să fie acreditat dacă analizele elaborate ies din cadrul
staţiei; procedura de acreditare este oficializată; dacă analizele servesc numai
pentru conducerea tehnologică a staţiei atunci laboratorul poate funcţiona
după reguli proprii; analizele care pleacă în exterior vor trebui făcute de
laboratoare autorizate; o corespondenţă între rezultatele determinărilor interne
cu cele făcute în laboratoare autorizate este absolut necesară;
• Zilnic vor fi verificate pompele de rezervă, debitmetrele şi corectitudinea
reacţiei;
186
 • Manevrele vanelor vor fi marcate şi înregistrate;
• Pentru toate anomaliile constatate vor fi căutate explicaţii în vederea
introducerii în Regulamentul de exploatare a măsurilor reparatorii; în cazuri
complicate vor fi făcute expertize sau cercetări complete;
• La datele stabilite prin Regulament vor fi făcute rapoarte asupra funcţionării
staţiei; concluziile rapoartelor servesc pentru îmbunătăţirea continuă a
procesului de exploatare a staţiei de tratare şi furnizarea de informaţii pentru
beneficiari;
• Pentru clor se va face în permanenţă o corelaţie între doza introdusă şi doza
necesară în reţea (doza minimă este 0,1 mg/l).
Exploatarea gospodăriei de reactivi, modernă şi automatizată, se face aparent mai
simplu dar cu mult mai multă responsabilitate; comenzile greşite pot avea consecinţe
mult mai mari în ce priveşte calitatea şi costul de tratare al apei. Instruirea temeinică,
cunoaşterea instalaţiei în ansamblu - mai ales a modului de răspuns la diferite
comenzi şi disciplina tehnologică sunt elementele de bază în exploatare (se
presupune că sunt îndeplinite condiţiile materiale-existenţa reactivilor necesari).

VII-2.4 Filtrarea apei

Filtrarea apei este treapta de tratare prin care se finisează procesul de limpezire până
la gradul cerut de norme; în cazul apei potabile turbiditatea apei furnizate trebuie să
fie de maximum 10 NTU.
Istoriceşte filtrarea a făcut progrese mari dar calitatea apei tratate nu a urmărit aceste
progrese deoarece efortul a fost îndreptat către tratarea unui volum din ce în ce mai
mare de apă.
În timp au fost dezvoltate următoarele tipuri de tehnologii de limpezire prin filtrare:
• Filtrarea lentă în construcţii care repetau filtrarea naturală din stratele acvifere
(apa subterană, captată cu puţuri şi drenuri);
• Filtrarea rapidă pe strat de nisip cuarţos; astăzi este cea mai răspândită
tehnologie de filtrare; are diferite moduri de funcţionare;
• Filtrarea avansată utilizând membrane specializate; principalele trepte de
filtrare sunt: microfiltrare (MF), ultrafiltrare (UF), nanofiltrare (NF), şi
osmoza inversă (OI); la limită se poate obţine o apă absolut curată (numai
H 2 O).

VII-2.4.1 Filtre lente

Dezvoltate de multă vreme şi modernizate unele astăzi, au fost folosite pentru tratarea
unor cantităţi relativ mici de apă (10-20000 m3/zi) produceau o apă de calitate foarte
bună deoarece viteza de filtrare fiind mică puteau fi reţinute în masa de nisip toate
suspensiile. În plus din cauza vitezei mici în cuvă se realiza şi o limpezire prin
decantare. Nămolul depus la suprafaţa nisipului asigură o membrană fină din
particule de argilă cu pori foarte mici; se poate spune că era un fel de membrană
naturală de filtrare (în mod obişnuit este numită mambrană biologică sau smutzdecke
187
în engleză). Totodată în masa de material fin se dezvoltă şi o masă vie specializată de
microorganisme; unele dintre ele aveau capacitatea să distrugă bacteriile patogene
astfel încât apa furnizată era şi dezinfectată pe cale naturală. Filtrul are două mari
“probleme”: (a) are viteza mică de filtrare şi deci pentru obţinerea unor volume mai
mari de apă suprafaţa amenajată devenea prea mare; (b) refacerea capacităţii de
filtrare este costisitoare deoarece se face manual şi durează mult. Aceste două
dificultăţi au făcut ca filtrele să fie folosite din ce în ce mai rar astăzi. Deoarece
calitatea apei era deosebit de bună o parte din utilizatori s-au reîntors la filtrarea lentă
şi au fost încercate soluţii de remediere. În ţara noastră cele mai mari filtre lente au
fost construite la Arcuda-Bucureşti, 17000 m2 şi au funcţionat, cu reamenajările
necesare, timp de peste 100 ani (astăzi sunt în conservare). Mai sunt în funcţiune
filtre lente de mici dimensiuni (zeci sau sute de m2), în celelalte cazuri fiind folosite
filtrele rapide.
Schema tehnologică a unui filtru lent este dată în figura VII-31.

Figura VII-31 Filtre lente; (a)schema tehnologică;(b)vedere asupra filtrelor lente Arcuda

Apa decantată este introdusă deasupra nisipului şi curge cu o viteză de 3-5 m/zi prin
stratul de nisip gros de cca 1-1,50m; granulaţia nisipului este de ordinul 1-2mm;
pierderea de sarcină în filtru poate avea 0,2-1,0m. Construcţia are o cameră uscată
(galerie de conducte) în care sunt pozate instalaţiile hidraulice necesare: conducta de
alimentare, de plecare, de golire totală şi de preaplin; în plus are şi o conductă
188
specială de golire a apei de deasupra nisipului folosită înaintea fazei de curăţire
(pentru a reduce durata de golire a apei în vederea uscării nisipului).
Foarte important: (1) totdeauna cuva de filtru se umple cu apă numai de jos în sus;
când nivelul apei este peste stratul de nisip atunci se poate alimenta prin conducta de
deasupra; acest lucru este necesar deoarece trebuie eliminat tot aerul din porii de
nisip; dacă porii sunt plini cu aer acesta se comportă ca şi cum ar fi plini cu material
solid.
(2) în niciun caz cuva nu va fi golită de apă în periode de îngheţ; îngheţarea nisipului
face ca practic cuva să nu poată fi folosită până nu se dezgheaţă singură (primăvara);
mai bine se ţine plină cu apă deoarece stratul de gheaţă protejează apa de dedesubt. În
zone cu climă foarte aspră se poate acoperi cu construcţie permanentă sau
demontabilă.
Mecanismele prin care particulele de suspensie pot fi reţinute în filtru:
• Sedimentarea; curentul de apă este descendent deci în sensul sedimentării
particulelor; cum energia lor nu este mare se aşează la nivelul nisipului; stratul
de nămol îngrosându-se produce o rezistenţă mare şi apa ajunge la preaplin; în
acel moment cuva trebuie curăţată; curăţarea este manuală prin îndepărtarea
stratului de 2-3 cm de nisip puternic colmatat; când stratul de nisip ajunge
prea subţire (minimum 60 cm) atunci se reface sau se completează (depinde
de situaţie);
• Fenomenul de sită; nu trece prin golurile stratului de nisip nici o particulă cu
dimensiunea mai mare decât dimensiunea porului;
• Fenomenul de aderenţă; particulele mici aderă la granulele de nisip; din
această cauză la intervale relativ mari de timp (5 ani-10 ani) tot nisipul trebuie
scos, spălat, eventual recalibrat şi completat;
• Impulsul hidraulic-inerţia dat de curentul de apă care face ca unele particule să
fie împinse în zone ale golurilor care nu sunt active.
Fazele de funcţionare sunt: faza de filtrare, care durează cca 25-35 zile (depinde de
calitatea apei supuse filtrării); faza de refacere a capacităţii de filtrare care durează
cca o saptămână. Pentru continuitatea funcţionării vor fi prevăzute cel puţin trei cuve.
Dimensiunea şi forma depinde de organizarea staţiei de tratare şi forma terenului
disponibil precum şi de soluţia constructivă.

VII-2.4.1.1 Exploatarea filtrelor lente

Construcţia simplă asigură şi o exploatare relativ simplă. Cea mai importantă
operaţiune este cea de curăţare care are următoarele etape:
1. scoaterea cuvei din circuit şi golirea de apă prin cele două conducte;
2. uscarea suprafeţei nisipului până când stratul de nămol, numit şi membrană
biologică, se “scorojeşte” şi poate fi uşor dezlipit de nisip; operaţiunea făcută pe
nisip umed riscă să îndepărteze mai mult nisip decât este necesar;
3. se curăţă prin răzuire cu lopata materialul desprins ”scorojit” şi se îndepărtează
(se depozitează, poate fi folosit deoarece conţine material argilo-nisipos şi ceva
material organic);
189
 4. se dezinfectează cuva şi se umple cu apă, de jos în sus; dacă se lucrează în
condiţii bune (haine, lopeţi, încălţăminte curată - dezinfectate în prealabil,
personal numai în cuva şi alt personal în afara cuvei) se poate trece peste faza de
dezinfectare deoarece durează mult şi este complicată; trebuie ţinut seama de
faptul că apa produsă tot trebuie dezinfectată (condiţie legală) chiar dacă apa este
perfect curată (este o protecţie contra eventualei infectări bacteriologice pe
parcurs până la beneficiar).
5. se reglează debitul pe cuvă şi se introduce în circuit; reglarea debitului este
necesară pentru controlul capacităţii; dacă nu se face sistemul celor n cuve se
autoreglează (cuvele sunt legate între ele prin conducta de apă filtrată) şi în final
nu se ştie bine care cuvă este mai colmatată; reglarea se face prin vana de
plecare; în timp se învaţă ritmul în care vana se închide/deschide astfel încât
cuva să producă apa necesară; desigur că prevederea de debitmetre, cel puţin pe
plecări, permite un control mai bun şi mai uşor;
6. cuva va funcţiona până cănd nivelul apei ajunge la preaplin, cu toată manevra
vanei de acces; în acel moment ciclul se reia.
Se poate întampla ca din motive naturale sau antropice calitatea apei să se deterioreze
la sursă; filtrul poate să reţină suspensii şi microorganisme dar nu poate reţine şi
micropoluanţi de tip ierbicide, substanţe care produc gust/miros, substanţe toxice etc;
dacă dimensiunile cuvei au fost generoase se poate intercala în masa de nisip a unui
strat de CAG gros de 30-40cm; se va realiza o filtrare dublă; stratul de CAG reţine
substanţa impurificatoare, filtrând însă o apa deja limpezită în stratul de nisip de
deasupra, figura VII-32.

Figura VII-32 Filtru lent cu strat dublu, nisip şi CAG

O problemă cu soluţii particulare este stratul suport al nisipului; construcţia specială

care permite colectarea uniformă a apei filtrate este numită drenajul filtrului iar
pentru filtre lente se numeşte drenaj de mica rezistenţă deoarece rezistenţa
hidraulică este într-adevăr mică (cel mult 10-15 cm). Soluţiile aplicate au fost mai
simple sau mai complicate, funcţie de etapa de construcţie şi dezvoltarea tehnică). În
figura VII-33 sunt date câteva exemple de drenaj pentru filtrul lent.

190
 Figura VII-33 Drenaje pentru fitru lent

VII-2.4.1.2 Parametrii de control

• Debitul de apă filtrată pe fiecare cuvă;
• Calitatea apei brute şi filtrate (turbiditate, subatanţă organică, culoare);
• Datele de curăţare pentru fiecare cuva;
• Nivelul (grosimea stratului) de nisip; se va monta o miră fixă în strat;
• Exentual, durata de funcţionare a stratului CAG, când este cazul;
• Pierderea de sarcină în strat înainte de oprire pentru curăţare.
Observatii:
(1) Există în lume sisteme de spălare a filtrelor lente; un fel de pod mobil, rezemat
pe marginea construcţiei, trece peste stratul de nisip; pe pod sunt montate două
serii de duze, o serie are jeturi prin care se dislocă nisipul cu membrană
biologică şi îl transformă în nămol (apă murdară); a doua serie aspiră nămolul
rezultat din barbotare şi îl evacuaează; sistemul este însă costisitor;
(2) Din cauza calităţii apei produse există tendinţa de revenire la asemenea tipuri
de filtre; în Franţa au fost reabilitate filtrele unei staţii de tratare pentru 30000
m2;
(3) Condiţia ca filtrul să lucreze foarte bine este ca apa brută (decantată) să fie
bine limpezită; o cantitate mare de suspensii în apa decantată poate conduce la
colmatarea rapidă;
(4) Dacă se tratează apa de lac este important să existe o metodă de combatere a
dezvoltării excesive a microorganismelor existente în lac; o apă bună se obţine
dacă filtrarea lentă se aşeaza după un filtru rapid, cu rol de prefiltru;
(5) Pentru o bună funcţionare este important ca drenajul să fie performant;
(6) În cazuri speciale se poate recurge şi la tratări mai complexe folosind filtrul
lent.

VII-2.4.2 Filtre rapide

Dezvoltarea localităţilor a condus automat şi la creşterea cantităţilor de apă necesară

pentru populaţie. Filtrele lente făceau cu greu faţă. S-a încercat mărirea vitezei de
filtrare dar colmatarea rapidă (din cauza vitezei mari energia suspensiei era mare şi

191
aceasta avansa mult în stratul de nisip) şi la curăţare stratul se subţia rapid; a necesitat
o nouă tehnologie de refacere a capacităţii de filtrare. S-a conturat soluţia cu filtre
rapide: un filtru de nisip care se colmatează rapid din cauza că viteza de filtrare a
crescut de peste 50 ori (v f =5-10m/h); se obţinea o cantitate mare de apă sau se
reducea mult suprafaţa filtrantă; refacerea capacităţii de filtrare nu se putea face decât
prin spălare pe loc folosind apa în contracurent cu viteza ascensională mult mai mare
(40-50 m/h); pentru reducerea cantităţii de apă de spălare se poate face o spălare
combinată folosind şi aer sub presiune. Intensitatea spălării a condus la condiţii mult
mai severe asupra calităţii nisipului de filtru. Din cauza dimensiunilor mult mai mici
şi a condiţiilor mai severe de intreţinere filtrul rapid se construieşte într-o clădire
închisă. În felul acesta intemperiile au un efect mult mai mic asupra funcţionării.

VII-2.4.2.1 Filtru rapid descendent

A fost primul tip de filtru care s-a dezvoltat, figura VII-34.

Figura VII-34 Alcătuirea constructivă a filtrului rapid decendent

Sunt cel puţin trei cuve în paralel; fiecare cuvă este alcatuită din bazinul etanş,
acoperit, stratul de nisip cu grosime de 0,8-1,2m, drenajul de mare rezistenţă, galeria
de conducte (în care se găsesc conductele care asigură funcţionalitatea filtrului),
rezervorul de apă de spălare (care poate fi sub cuvă sau alăturat cuvei, în poziţie
convenabilă) şi instalaţia de spălare; pentru control este important să se asigure un
sistem adecvat, sistem care poate ajunge pănă la funcţionare automată.
Instalaţia hidraulică este formată din conducta (sau şi canale) prin care apa brută
este introdusă în fiecare cuvă, conducta de apă filtrată (de sub cuvă apa este dusă la
rezervor), conducta de golire şi conducta de preaplin – normale ca la fiecare
construcţie în care se lucrează cu apă, conducta de spălare cu apă (al cărui diametru
se deduce pentru o viteză de cca 2-3m/s) şi conducta de aer (cu viteza de curgere de
15-20m/s); apa de spălare se obţine în mod adecvat la fel ca şi aerul de spălare. De
regulă spălarea se face zilnic sau la maximum 3 zile. O spălare la intervale mai mici
de o zi trebuie să fie analizată sau acceptată numai în cazuri fortuite.
Reţeta de spălare se stabileşte pentru două etape: (a) reţeta de spălare propusă la
proiectare astfel încât să se poată obţine o optimizare a spălării în exploatare când (b)
se stabileşte reţeta de exploatare care –la limită- poate fi specifică fiecarei cuve de
filtrare. În conditiile ţării noastre reţeta de spălare adoptată la proiectare are două
192
faze: faza I-a în care se înfoaie nisipul cu puţină apă (1-3 l/s.m2) şi se spală cu aer
(16-20 l/s.m2); barbotarea cu aer este eficientă dar şi riscantă dacă nu se face bine;
faza II-a în care toată suspensia desprinsă de pe granulele de nisip este spălată
(clătirea nisipului) şi evacuată.
Riscuri în spălarea filtrului: (1) dacă filtrul este spălat prost (din cauză de neglijenţă,
necunoaştere, rea voinţă) colmatarea nisipului se dezvoltă progresiv crescând
rezistenţa stratului; se poate colmata în aşa măsură încât la pornirea aerului rezistenţa
este mai mare decât presiunea aerului şi aerul nu poate asigura intensitatea necesară;
(2) dacă se începe spălarea cu apă, cum presiunea apei de spălare este mai mare decât
presiunea aerului apa va intra pe conducta de aer şi poate ajunge în suflantă avariind-
o (suflanta pompează un fluid compresibil iar apa nu este compresibilă); de aceea
trebuie avut grijă ca lira de aer să fie suficient de mare sau vana de pe conducta de aer
închisă; (3) în faza I-a când intensitatea de spălare este mare trebuie văzut ca nisipul
să nu fie antrenat în afara cuvei; pierderea nisipului este costisitoare; există soluţii
care vor trebui aplicate; (4) spălarea defectoasă se traduce prin formarea de ‘sfere de
nisip colmatat’ care nu se mai pot spăla; eficienţa scade dramatic iar intervenţia este
neplăcută deoarece trebuie umblat la stratul de nisip; vehicularea stratului de nisip
este manuală şi nu se face uşor.
Tehnologia tip de spălare are următoarea desfăşurare, figura VII-35:

Figura VII-35 Schema de spălare a unei cuve de filtru rapid; spălarea la ST Şorogari-Iaşi

• Se izolează cuva colmatată, prin închiderea vanei de intrare şi a vanei de apă

filtrată; în mod corect ar trebui închisă vana de intrare şi lăsată cuva să se
golească prin conducta de apă filtrată până când nivelul apei este sub cota
deversorului de apă de spălare; cât de mult se va vedea mai jos;
193
 • Se porneşte pompa de spălare (pompa care ar trebui să aibă turaţie variabilă) şi
se deschide vana de pe conducta de apă de spălare a cuvei;,
• Se porneşte suflanta şi se deschide vana de pe conducta de aer;
• Se urmăreşte distribuţia aerului în cuvă (intensitatea de spălare trebuie să fie
uniformă);
• Când nivelul apei a ajuns la cota preaplinului se închide aerul de spălare şi se
măreşte debitul de apă în vederea limpezirii; se continuă spălarea până când:
(a) în soluţia “clasică” apa de deasupra cuvei este limpede; (b) până când apa
rezultată de la spălare are aceeaşi turbiditate ca şi apa de supus filtrării; în
acest fel “se taie coada curbei” turbidităţii economisindu-se apa de spălare şi
reducându-se timpul de spălare, figura VII-36.

Figura VII-36 Curba turbidităţii apei de spălare

Controlul intensităţii de spălare trebuie făcut după situaţia locală. În principiu sunt
două scheme de spălare cu apă: (a) spălarea cu pompe cu apă stocată în rezervorul de
sub filtre şi (b) spălarea cu apă stocată într-un rezervor de cotă (sau castel de apă),
figura VII-34; varianta b se aplică atunci când reţeaua electrică din zonă este slabă şi
pomparea directă ar necesita putere mare; acumularea în timp (între două spălări) a
apei duce la reducerea puterii instalate; ar putea fi un argument pentru spălarea numai
cu apă deoarece puterea suflantelor este mare, cca 1kW/m2, figura VII-37; în cazuri
mai complicate se poate prevedea şi o suflantă cu debit variabil (ceva mai scumpă).

Figura VII-37 Vederea unei suflante şi o secţiune prin suflantă

194
Când trebuie spălată o cuvă de filtru?
În principiu sunt 4 (timpi) momente în care cuva trebuie spălată:
• (1) când calitatea apei filtrate nu mai este cea normată; se verifică prin
măsurarea turbidităţii la plecarea din cuva;
• (2) când pierderea de sarcină în filtru depăşeşte valoarea maximă; acest lucru
se vede deoarece apa deversează la preaplin;
• (3) când colmatarea nisipului poate permite începerea unor procese de
degradare a substanţei organice reţinute în nisip; efectul este degradarea
calităţii apei filtrate (care este limpede);
• (4) la sisteme cu comandă automată (care repetă operaţiunile descrise mai sus
dar efectuate la comanda de timp sau electronică) când se demonstrează că
spălarea trebuie făcută la o anumită pierdere de sarcină, nu la pierderea
maximă de sarcină.
Durata de funcţionare (faza de filtrare, care de regulă durează o zi, iar faza de spălare
cca o oră) trebuie stabilită cu atenţie funcţie de înălţimea totală a stratului de apă şi de
nisip, figura VII-38.

Figura VII-38 Efectul prelungirii duratei de funcţionare

Dacă se urmăreşte modul în care creşte pierderea de sarcină în stratul de nisip se

constată că la un moment dat în cuvă pierderea de sarcină este egală cu presiunea
hidrodinamică, faza (3); continuarea funcţionării se face cu scăderea presiunii sub
limita atmosferică; aceasta face ca o parte din aerul dizolvat în apă să se degaje şi
bulele formate să nu se poată degaja deoarece curentul de apă nu le lasă; rămânând în
porii nisipului realizează o “colmatare falsă” dar cu efecte reale, care conduc la
necesitatea spălarii cuvei înainte de o colmatare efectivă. Se poate vedea că un strat
de nisip (şi de apă) mai mare poate lungi durata între două spălari deci producea unei
mai mari cantităţi de apă.

VII-2.4.2.2 Drenajul de mare rezistenţă

Este poate cel mai important element constructiv în funcţionarea filtrului (după
etanşeitatea cuvei de filtru). Este un planşeu fals care trebuie să asigure simultan
următoarele solicitări:

195
 • Să fie permeabil pentru apă dar nu şi pentru nisip;
• Să reziste la greutatea stratului de nisip;
• Să asigure preluarea pierderii de sarcină din filtru, de maximum 1,5-1,8m;
• Să suporte greutatea personalului în perioada de lucru pe nisip;
• Să preia forţa de împingere de jos în sus în faza spălării cuvei.
În general încărcarea poate fi de ordiunul 4-5 tf/m2 de sus în jos şi de ordinul 3-5
tf/m2 de jos în sus.
Un asemenea sistem constructiv trebuie să fie şi robust deoarece o mică avarie la
structura de rezistenţă poate scoate din funcţiune toată cuva.
În ţară au fost folosite relativ puţine sistemne de drenaj (faţă de cele dezvoltate în
lumea tehnică în domeniu): (1) drenaj cu plăci cu crepine, (2) drenaj cu blocuri, (3)
drenaj cu conducte cu crepine.
Drenajul cu placi cu crepine, figura VII-39, este soluţia aplicată aproape universal
din traditie. Este alcătuită din plăci de beton armat cu 60-70 orificii în care se
montează crepine prefabricate din masă plastică, metal, porţelan etc; astăzi cele din
masă plastică sunt universal folosite din cauza uşurinţei de execuţie prin matriţare;
placa este rezistentă mecanic la solicitările menţionate şi este rezemată deasupra
radierului propriu zis al cuvei prin intermediul unor stâlpişori - solidari cu radierul
(plăci rezemate pe colţuri) sau grinzi (rezemate şi ancorate pe pereţii cuvei); grosimea
drenajului este de cca 90 cm (cu grinzi cu tot).

Figura VII-39 Drenaj de mare rezistenţă cu plăci cu crepine

1-placă cu crepine; 2-crepină; 3-etanşare, prindere plăci; 4-stâlpi susţinere plăci;
5-orificiu aer; 6. aer spălare.

Exigenţele sistemului:
- trebuie să fie bine ancorate plăcile pentru ca să nu fie smulse la spălare;
- trebuie să fie etanşe astfel încât apa filtrată şi apa de spălare să treacă numai
prin crepine;
- trebuie să fie montate aproape orizontal astfel încât cu reglajul din filet (care
are 2-3 cm) crepinele să asigure o distribuţie uniformă a apei şi aerului;
verificarea se face cu aer pe crepinele montate definitiv în planşeu; se umple cu
apă cuva până la cca 10 cm peste plăci; se introduce aer şi se verifică
etanşeitatea (se remediază dacă este cazul); se urmăreşte ca fiecare crepină să
dea acelaşi debit (“să fiarbă uniform”); se reglează crepinele prin
196
 înşurubare/deşurubare până se asigură o distribuţie uniformă; distribuţia
neuniformă se verifică, tot cu aer, pe cuva plină cu apă, după umplerea cu
nisip; dacă apare un ‘vulcan’ în aspectul general însemnează că acolo o crepină
a fost smulsă, s-a rupt etc; înlocuirea este o problemă relativ laborioasă;
- crepinele să fie bine înşurubate în placă astfel încât să nu se desfacă la vibraţia
dată de curgerea aerului în timpul spălării;
- crepinele trebuie să reziste la împingerea nisipului şi pierderii de sarcină;
- crepinele nu trebuie să devină fragile în timp şi să se spargă la fluctuaţia
intensităţii de spălare.
Drenajul cu blocuri M a fost o soluţie alternativă la soluţia cu plăci cu crepine.
Dificultăţile în realizarea planşeului şi mai ales calitatea crepinelor (materialul plastic
era casant după un timp şi coşul crepinei fiind spart nisipul intră sub placă producând
dificultăţi în funcţionare şi mai ales la spălarea care devenea neuniformă) au dus la
înlocuirea sistemului. Drenajul este realizat “dintr-o zidărie” de blocuri făcută pe
radierul propriu zis al cuvei de filtru. Blocurile sunt din beton, figura VII-40, şi au
două serii de goluri, pentru apă şi pentru aer; spaţiul dintre blocuri este de 0,5 cm;
deasupra blocurilor se realizează un filtru invers din pietriş calibrat; dimensiunea
pietrişului nu permite amestecarea cu nisipul de filtru dacă este făcută corect; în timp
s-a dovedit că drenajul nu este aşa de robust pe cât s-a scontat; problema este că
intervenţia la blocuri necesită dislocarea nisipului, operaţiune complicată. S-a folosit
la Bucureşti, Piteşti etc la cuvele cu cea mai mare suprafaţă filtrantă de cuvă
(2x63m2). Avantajul tebuia să fie lipsa unei precizii mari în executarea orizontalităţii
radierului deoarece sistemul de spălare nu presupune un nivel liber de apă cum se
întâmpla la drenajul cu crepine.

Figura VII-40 Dreanaj cu blocuri M

În lumea filtrelor rapide există şi alte tipuri de blocuri, realizate din ceramică, din oţel
INOX, grinzi perforate etc.
Drenajul din conducte cu crepine a fost dezvoltat la un moment dat pentru ca să se
folosească avantajele crepinelor (nu au nevoie de filtru invers de pietriş mărgăritar)
dar şi ale blocurilor (care nu au nevoie de strat de separaţie aer/apă). Au fost destule
necazuri în funcţionarea lor din cauză că nu au fost sesizate toate dificultăţile care
197
apar în exploatare (vibraţia dată de aer în conducte a dus la concluzia că ţevile ar
trebui mult mai bine ancorate pe poziţie, figura VII-41. Cu asemenea sisteme au fost
echipate filtre mari de la Cluj, Sibiu etc.

Figura VII-41 Drenaj cu ţevi cu crepine şi cu plăci cu crepine

Nisipul de filtru este elementul care asigură reţinerea suspensiilor din apă. Pentru ca
să fie eficient (să reţină suspensii multe şi fine) trebuie să aibă granule fine (obişnuit
între 0,8-2mm), să fie cât mai uniform (gradul de uniformitate să fie cât mai apropiat
de 1,0 (normal u < 1,4-1,6) şi să aibă forma căt mai rotundă (nisip de carieră-rulat nu
nisip de carieră-concasat); totodată ca să reziste ciclurilor numeroase de spălare (când
granulele se freacă una de alta şi sunt 3-400 spălari pe an) materialul granulelor
trebuie să fie rezistent (cuarţ, granit); la proba de friabilitate pierderea de material
trebuie să fie sub 5% (duritatea Mohs >7).
Dacă în timp nisipul se mărunţeşte el trebuie periodic regranulat; se scoate, se verifică
în laborator curba granulometrică şi dacă este în afara curbei tip, figura VII-42, se
completează fracţiunea sau se înlocuieşte total. Problema neplacută la manipularea
nisipului este că introducerea şi scoaterea nisipului se face manual; cum sunt volume
mari de nisip operaţiunea devine costisitoare.

Figura VII-42 Curbe de încadrare pentru nisipul de filtru

198
 VII-2.4.2.3Filtru cu dublu strat
Urmărirea modului în care sunt reţinute suspensiile în stratul de nisip a dus la
concluzia că numai partea de deasupra reţine foarte mult. Ar fi deci foarte bine dacă
în stratul de deasupra s-ar găsi un material cu pori mari şi un volum mai mare de pori.
Aşa s-a ajuns la filtrul cu dublu strat, figura VII-43. Problema avea însă o dublă
dificultate: (1) trebuia un material care să nu se amestece cu nisipul la spălare şi să
rămână în mod “natural” tot în stratul de deasupra; (2) trebuia să fie un material mai
uşor ca nisipul de filtru (greutatea specifică 2,7 daN/dm3) dar suficiuent de dur; la
început a fost folosit cărbunele ANTRACIT cu granule 1,4-2,4mm în strat de 60-80
cm; ulterior s-a putut realiza granule din material sintetic. La o exploatare corectă pot
rezulta avantaje; mai multe suspensii reţinute, un ciclu de filtrare mai lung. Astăzi
când decantoarele au devenit foarte performante adoptarea unui filtru cu dublu strat
este mai rară. Cuva de filtru este mai înaltă.
S – strat superior antracit
dg = 2 – 3 mm
p > 45 %
ρ = 1.4 Kgf/dm3

I – strat inferior nisip

dg = 0.9 – 2 mm
p > 38 – 40 %
ρ = 2.7 Kgf/dm3
Figura VII-43 Filtru cu dublu strat

VII-2.4.2.4 Filtru cu dublu curent

Plecând de la aceeaşi observaţie, că numai nisipul de la suprafaţa atacată de apă este

cel mai solicitat, s-a încercat introducerea apei prin ambele feţe ale nisipului; o parte
din apă intră descendent în filtru iar o altă parte intră pe la partea de jos, curentul fiind
ascendent; este ca şi cum stratul de nisip se taie în două, orizontal pe la jumătate şi
cele “două felii se suprapun”; rezultă un fitru cu suprafaţa dublă de filtrare. La noi a
fost aplicat la staţiile cu apă de lac unde turbiditatea era mică; în realitate construcţia
este un pic mai complicată; este de fapt şi o filtrare prin două trepte, figura VII-44. La
aceste tipuri de filtre s-a aplicat drenajul cu crepine în conducte.

Figura VII-44 Filtru cu dublu curent

199
 VII-2.4.2.5 Filtru cu baleiaj
Au fost şi sunt, multe dificultăţi în spălarea filtrelor. Aceste dificultăţi au la origine
două cauze: (1) o construcţie puţin îngrijită faţă de solicitările reale la care este supus
filtrul; (2) o spălare neglijentă (de cele mai multe ori se repetă reţeta de spălare dată
în proiect, nu se încearcă găsirea unei reţete concrete/dedicate de spălare). Rezultatul
este un filtru care merge prost sau un filtru care trebuie spălat cu apă multă deci are
eficienţă scăzută şi se pierde multă apă. Cei care sunt exigenţi cu construcţia şi
exploatarea filtrelor au ajuns la consumuri de apă de spălare de ordinul 2-4% din apa
filtrată faţă de cei care lucrează neglijent şi în final pierd până la 10% din apa filtrată.
Dezvoltarea sistemului de automatizare şi a exigenţei în execuţie au condus la filtrele
cu baleiaj, figura VII-45.

Figura VII-45 Filtru cu baleiaj

Funcţionarea filtrului cu baleiaj este nomală în faza de filtrare. În faza de spălare însă
apar elemente distincte: (a) se foloseşte apa brută pentru spălare, reducând în felul
acesta volumul de apă filtrată utilizat la spălare şi (b) se reduce nivelul apei de spălare
în cuvă fapt care conduce la reducerea energiei necesare; aceasta presupune automat
că sistemul de conducere a spălarii acţionează asupra debitului de apă de spălare,
asupra debitului de apă brută, asupra nivelui apei în cuva şi asupra turaţiei pompei de
spălare.
Filtrarea se face ca la filtrul normal descendent; se prelungeşte faza de spălare până
când nivelul apei scade sub nivelul deversorului de spălare; debitul de apă brută este
redus; spălarea se face cu apă curată în cantitate redusă, numai pentru ridicarea
suspensiei din stratul de nisip; transportul suspensiei în afara cuvei se face cu apă
brută; întreruperea spălarii se face când calitatea apei de spălare este apropiată de
calitatea apei brute. Economia de apă poate fi importantă.

200
 VII-2.4.2.6 Filtre sub presiune
Sunt cazuri (pentru apa industrială, când apa filtrată trebuie repompată etc) când se
doreşte evitarea unei trepte de pompare, o viteză mai mare de filtrare etc; acest lucru
se poate obţine cu un filtru sub presiune; filtrul funcţionează la fel ca un filtru
obişnuit dar poate pierde mai multă energie (la un filtru cu nivel liber pierderea
maximă de energie poate fi de cel mult grosimea stratului de apă între nivelul liber şi
cota drenajului) iar calitatea apei poate fi mai slabă; cazanele de filtru pot fi verticale
sau orizontale (suprafeţe mai mari), figura VII-46. Spălarea se face cu nivel liber din
care cauză cuva nu are preaplin. De multe ori cuva are ca strat drenant cărbunele activ
garanulat (CAG) atunci când filtrul este aşezat după filtrul cu nisip; nu este
recomandată folosirea CAG pentru filtrarea apei (este scump şi se mărunţeşte repede
la spălare); fiind foarte scump se colmatează repede şi nu mai poate funcţiona
principala sa aptitudine-adsorbţia micropoluanţilor.

Figura VII-46 Filtru sub presiune

Cazanul de presiune trebuie să fie avizat pentru lucrul sub presiune şi trebuie echipat
cu un ventil de aerisire şi supapă de siguranţă. De regulă este aşezat într-un spaţiu
închis; la cazanele orizontale se poate accepta aşezarea afară dar partea de instalaţie
trebuie închisă; în acest caz se va avea grijă ca niciodată iarna cuva să nu rămână
nefuncţională şi cu apă în ea; va îngheţa cu efecte imprevizibile – mergând până la
spargerea cazanului.
Funcţionarea poate fi automatizată.

VII-2.4.2.7 Erori care se pot face în exploatarea filtrelor

(1) Funcţionarea cu nivel redus de apă în filtru; nu este folosit integral tot nisipul
în reţinerea suspensiilor; energia de intrare a suspensiilor în apă este redusă ca
atare se colmatează stratul de deasupra (este adevărat că spălarea se poate face
mai uşor); nisipul se poate denivela mai ales dacă intrarea apei nu este corect
făcută.
201
(2) Căderea apei direct pe stratul de nisip fără realizarea de strat de apă în cuvă;
nisipul funcţionează greu, spălarea se face neuniform iar stratul de nisip se
denivelează; posibilă calitate proastă a apei filtrate; eficienţă scăzută a filtrului;
apar două efecte conjugate: rămâne aer în porii nisipului, cu efect de rezistenţă
hidraulică; stratul este parţial folosit, rezultat final o apă de calitate mai slabă
sau mai puţină, figura VII-47.

Figura VII-47 Filtru - Apa de alimentare cade direct pe nisip

(3) Spălarea defectoasă a filtrului; (a) numai cu aer la început; toată suspensia se
amestecă în masa de nisip şi îndepărtarea ei cu apă este de lungă durată sau
incompletă; (b) spălare neadecvată gradului de colmatare; nisipul se
colmatează progresiv ducând până la blocare totală; avarierea suflantei este
posibilă; (c) intensitate variabilă pe durata spălarii din cauza pompelor cu
turaţie constantă; nu se poate controla debitul deci intensitatea scade pe măsură
ce cota apei în rezervor se reduce; consum neraţional de apă; (d) spălarea când
în cuvă sunt crepine defecte (coşul este căzut, crepina este sărită din locaşul ei
etc); apar “vulcani” pe suprafaţa apei, vulacani care ‘mănâncă din intensitatea
medie necesară’ celorlalte crepine; spălarea se prelungeşte sau devine
incompletă (la păstrarea duratei de spălare); nisipul din strat va fi antrenat sub
plăci la fiecare fază de filtrare; (e) dereglarea granulozităţii nisipului de filtru
din cauza vechimii; nisipul este scump şi înlocuirea lui în cazul pierderii
normale este obligatorie; nisipul antrenat prin crepină poate ajunge în rezervor
şi chiar în reţeaua de distribuţie.
(4) Funcţionarea cu nisip neadecvat, cu granule mai mari decât cele necesare sau
cu un grad mult mai mare de neuniformitate (granule 1-3-5mm); se întâmplă
când nisipul bun nu este cel de carieră (în ţară sunt două cariere specifice-
Aghireş lângă Cluj şi Făget lângă Caransebeş); folosirea nisipului din alte
cariere, care nu poate fi sortat corespunzător, este mult mai ieftină însă;
rezultatul va fi o apă mai rău limpezită sau o spălare mult mai deasă decât este
normal. O neuniformitatre mai mare a nisipului de filtru conduce la un volum
mai mic de goluri deci la o durată mai mică de filtrare.

202
 (5) Jgheaburi cu margini care nu sunt orizontale din construcţie; colectarea apei se
va face neuniform la spălare şi o colmatare progresivă a nisipului va interveni.
(6) Colmatarea progresivă a nisipului prin dezvoltarea unei mase de material
biologic din apă cu aerarea ce se face periodic; dacă se constată că durata la
care cuva trebuie spălată se reduce în timp trebuie spălat nisipul cu mijloace
chimice, posibile astăzi (cam scumpe) sau încercarea de blocare a fenomenului
de colmatare (nisipul se comportă ca un reactor biologic).
(7) Dezvoltarea spumei pe suprafaţa filtrului se face din cauză că în apă există
masă organică (parţial vie) din lacurile de pe cursul de apă sau din lacul de
captare; decantoarele au jgheaburi de colectare care lasă spuma să treacă; fie se
schimbă jgheaburile cu conducte perforate submersate fie se adaugă pereţi
şicană la pereţii jgheaburilor în decantor fie se curăţă manual cuva.
(8) Funcţionarea intermitentă a filtrelor din cauza rezervoarelor de capacitate
redusă şi care nu pot asigura compensarea consumului. Situaţia se poate
rezolva în cadrul procesului de reabilitare a sistemului.
(9) Spălarea filtrului când sunt crepine sărite; spălarea este neuniformă aşa cum se
poate vedea în figura VII-48.

Figura VII-48 Spălarea filtrului având crepine dislocate

VII-2.4.2.8 Lucrări de exploatare a filtrelor

Supravegherea funcţionării filtrelor este o operaţiune complicată dacă nu se face
automat. Cauzele care conduc la această situaţie sunt următoarele:
• Sunt mai multe cuve de supravegheat şi operaţiunile sunt relativ multe;
• Calitatea apei la sursă poate fi variabilă, uneori în limite foarte strânse; pentru
asigurarea funcţionării în bune condiţiuni a filtrelor trebuie exploatat favorabil
şi ansamblul de decantare-reactivi;
• Cum spălarea filtrelor se face de obicei zilnic sunt numeroase opraţiunile de
făcut şi numai un personal de calificare bună dar şi disciplinat dpdv tehnologic
poate reuşi;
• Pentru o bună funcţionare este nevoie de un personal care să înţeleagă modul
real de funcţionare; altfel numai calificarea nu ajută.
203
Succesiunea operaţiunilor de spălare a fost menţionată mai sus. Pentru o spălare
corectă, pentru filtrele exploatate manual (de care depinde economicitatea
funcţionării, calitatea apei furnizate şi siguranţa în timp) este nevoie să se ţină în
evidenţă următoarele,:
- Starea de funcţionare a pompelor şi suflantelor;
- Volumul de apă din rezervor; dacă rezervorul este folosit numai pentru spălare,
de regulă volumul ar trebui să asigure spălarea succesivă a două cuve de filtru;
de aceea după spălarea unei cuve trebuie verificat dacă există apă pentru încă o
spălare; soluţia provine din perioada când manevrele manuale erau complicate
şi pentru uşurarea lor se proceda la spălarea a două cuve succesiv;
- Starea nisipului în timpul şi la sfârşitul spălării; dacă în timpul spălării (mai
ales la spălarea cu aer) apar “vulcani” în cuvă vor trebui luate măsuri urgente;
dacă la sfârşitul spălării apar conuri în stratul de nisip se marchează locul în
vederea supravegherii şi remedierii;
- După terminarea spălării se va verifica starea jgheaburilor de spălare; dacă pe
jgheaburi rămâne nisip însemnează că reţeta de spălare trebuie corectată; se
poate face o analiză mai detaliată luând probe de apă de spălare şi se determină
cantitatea de nisip; aceasta poate servi şi ca o estimare a perioadei când va
trebui înlocuit/refăcut stratul de nisip şi deci prevăzute cheltuielile necesare;
- Există prevederea ca la staţie să se păstreze o mică rezervă de nisip pentru
completări şi remedieri (normal ar trebui nisipul pentru echiparea unei cuve de
filtru); acest nisip trebuie păstrat în sacii cu care este adus (saci de o tonă) sau
dacă este păstrat în vrac trebuie bine acoperit pentru păstrarea calităţii acestuia;
- De asemenea nisipul îndepărtat nu va fi lăsat să se împrăştie; cel mai bine este
să fie spălat (un hidrociclon de mici dimensiuni) şi apoi recalibrat în vederea
refolosirii (de regulă nisipul îşi micşorează dimensiunea granulei şi dacă nu
este pierdut prin spălare (reţeta proastă) atunci devine suficient de mărunt ca să
producă o colmatare mai rapidă; dacă nu se adaptează reţeta de spălare nisipul
dispare prin spălare;
- Pierderea de sarcină la trecerea apei prin filtru; când se constată că aceasta are
tendinţe clare de creştere vor trebui analizate cauzele; probe de nisip luate de la
partea de jos a cuvei vor fi analizate în laborator; examenul poate fi prin
spălare şi măsurarea cantităţii de suspensie reţinută pe granule; biologic pentru
a verifica dacă se dezvoltă masa bilogică pe nisip; microbiologic pentru a
verifica dacă nu apar cantităţi sporite de microorganisme; în acest caz se poate
dispune o spălare cu apă mai bine clorată sau o spălare cu reactivi speciali;
atenţie la modul de evacuare a acestei ape (poate depăşi condiţiile de evacuare
direct în râu, întrucât marea majoritate a staţiilor de tratare nu au încă sistem de
reţinere a nămolului produs);
- Consumul de energie pentru spălare; la unele staţii, unde curgerea este
asigurată gravitaţional, este singurul consum de energie;
- Atunci când se scurtează foarte mult faza de filtrare (apa ajunge imediat la
preaplin) trebuie verificată şi starea crepinelor; au fost cazuri când fantele
crepinelor au fost prea mici deoarece s-a introdus în cuvă nisip fin (pentru a
204
 obţine o apă mai limpede); din cauza curgerii turbulente în coşul crepinei şi a
substanţelor organice prezente în apă s-a dezvoltat o masă biologică rezistentă
(gelatinoasă) care a înfundat crepinele; soluţia raţională este costisitoare dar
sigură, înlocuirea crepinelor cu altele la care coşul are fante mai mari (peste
0,5mm);
- Se va verifica temperatura din hala filtrelor unde trebuie să fie cel puţin 50C;
pentru evitarea formării condensului pe tavanul şi pereţii clădirii (care ar trebui
să aibă izolaţie termică) se va asigura o ventilaţie corespunzătoare;
funcţionarea ventilaţiei este automatizata;
- Vor fi făcute verificări ca atunci când se spală cu apă clorată, cazul cel mai des
întâlnit, degajarea de clor să nu pună în pericol siguranţa personalului;
- Se va găsi o rezolvare pentru accesul sigur al apei în fiecare cuvă; la cuvele
mari vana de perete are de regulă probleme; în orice caz intrarea apei se va face
astfel încât să nu se producă spălarea nisipului la locul de cădere (curgerea va
fi înecată), sau făcută prin jgheabul de spalare;
- Sistemele de acţionare a vanelor (vane fluture cu manevra pneumatică, vane cu
acţionare electrică, vane acţionate manual), vor fi funcţionale; acţionarea se va
face de la pupitrele de comandă; duratele de funcţionare vor fi cronometrate;
- Se va verifica periodic intensitatea de spălare, ca valoare medie, sau ca valoare
instantanee; când valorile diferă cu peste 30% între începutul şi sfârşitul fazei
de spălare, vor trebui instituite măsuri;
- Odată cu schimbarea nisipului se face şi verificarea stării crepinelor; dacă sunt
puţin deplasate acestea pot fi blocate cu dopuri din lemn pentru evitarea
transportului nisipului sub placă; scoaterea acestuia nu se poate face decât prin
scoaterea plăcilor, operaţiune complicată figura VII-49;

Figura VII-49 Filtru – Plăcile desfăcute pentru recuperarea nisipului

205
 - Toare remedierile făcute cu personalul propriu vor fi verificate după regula
aplicată la lucrările noi; remedierile vor fi menţionate în cartea construcţiei;
- La spălarea rezervorului se va verifica, de asemenea, dacă este acumulat nisip;
periodic se va verifica şi calitatea apei curate de spălare; ar putea indica
pierderea de nisip; totodată se va verifica starea tavanului rezervorului mai ales
în cazul în care în rezervor se face clorarea apei; dacă rezervorul nu are o bună
ventilaţie şi clorul este în exces se poate întâmpla ca clorul ce se degajă să
atace în timp armătura din betonul tavanului; corodarea armăturii se vede prin
rugină care apare sau prin exfolierea betonului (volumul fierului corodat este
mai mare decât al fierului-oţelului beton în stare bună); când se constată acest
fenomen o expertiză este necesară;
- Atenţie la apa rezervorului; din motive de economie unele cuve cu rezervoare
în subsol au chepengul de acces în galeria de filtre; acest capac trebuie făcut
complet etanş deoarece în caz contrar (a) poate pune în pericol viaţa
personalului de exploatare şi (b) duce la corodarea rapidă şi avansată a
instalaţiei hidraulice din galeria de conducte; curăţarea conductelor se poate
face astăzi cu jeturi puternice de apă (80-100 bari) şi revopsire integrală;
- Vor trebui făcute modificări ale instalaţiei în vederea contorizării circuitelor de
apă; apă filtrată, apă de spălare;
În cazul filtrelor automatizate, se va urmări:
• Funcţionarea sistemului de control automat; pentru aceasta personalul instruit
şi autorizat va face periodic (la datele stabilite de furnizorul de echipament)
probe test cu ajutorul unui program expert; neconcordanţele vor fi revăzute de
urgenţă de către firma furnizoare sau cea desemnată pentru mentenanţă; sunt
indicate teste în paralel cu laboratorul, pentru verificare;
• Sistemul va trebui sa măsoare şi să înregistreze: debitul de apă brută şi filtrată,
pe cuve, durata de filtrare, calitatea apei brute (dacă este o apă cu caracteristici
constante în timp se poate verifica numai turbiditatea pe intrare şi ieşire din
fiecare cuvă, starea de funcţionare sau repaus a tuturor vanelor, pompelor,
surselor de alimentare cu energie, durata de spălare, volumul de apă de spălare
(şi deci intensitatea de spălare), debitul de aer (si intensitatea), consumul de
energie pentru suflante şi pompe, calitatea apei murdare de spălare, poziţia
stratului de nisip;
• Cu datele înregistrate ar trebui ca în mod automat să se cunoască starea fiecărei
cuve; orice depăşire a situaţiei normale ar trebui semnalată; sistemul ar trebui
să aibă instrucţiuni de blocare a funcţionării dacă nu sunt îndeplinite toate
condiţiile de spălare, de exemplu (apă în rezervor-suficientă, pompe şi
suflante în stare de funcţionare -sub tensiune-, vane posibil de acţionat, cuva
colmatată la nivelul cerut etc);
• Stocarea datelor se va face conform protocolului stabilit.

206
 VII-2.5 Filtrarea prin membrane

VII-2.5.1 Tehnologia membranelor

Deşi tehnologia membranelor este mai veche decât omul (corpul omenesc este
înzestrat cu o mulţime de membrane prin care se selectează hrana în vederea
transformării în forma capabilă să intre în sistemul energetic al organismului,
oxigenul să intre în organism) folosirea membranelor în tratarea apei este relativ
recentă (20 ani). Membrana este o peliculă subţire ataşată unui suport rezistent sau
sub formă de tuburi cu secţiune de 1-6 mm diametru, realizată din materiale
celulozice, sau din polimeri sau alte materiale; se produc şi tuburi ceramice prin
care se poate face microfiltrarea apei; are pori de diferite dimensiuni şi drept
urmare are şi diferite denumiri comerciale :
- Microfiltre (MF), cu pori de 0,1-10 µm, poate reţine alge, bacterii;
- Ultrafiltre (UF), cu pori de 0,01-0,1 µm, poate reţine coloizi, virusuri;
- Nanofiltre (NF), cu pori de 0,005-0,01 µm, poate reţine virusuri, bacterii, ioni
cu molecula mare;
- Membrana pentru Osmoza Inversă (OI), cu pori <0,01 µm, membranele pot
reţine ionii cu molecula mai mare decât molecula apei; rezultatul final - apa
pură.
Curgerea apei prin membrane în sistem MF şi UF se face de regulă normal pe
suprafaţa membranei. Când porii sunt colmataţi se procedează la spălarea cu soluţii
acide. Permeatul este folosit iar parea rămasă este tratată separat ca un reziduu.
În sistemul UF curgerea apei se face tangenţial; apa curge prin stratul format de
membrană sub o presiune mare, figura VII-50.

Figura VII-50 Tipuri de membrane: a)-plăci şi cadre; b)-modul spiral;

c)-modul tubular; d)-fibre tubulare
207
Membranele pot funcţiona la suprapresiune (apa murdară intră în tub sub presiune şi
curge prin pereţi, în exterior) sau sub vacuum (apa din tub este aspirată în exterior
datorită vacuumului); la tuburile cu diametru mic apa murdară curge între tuburi, în
afară şi este aspirată apa curată în tuburi de unde este evacuată; problema presiunii
este legată de energia necesară pentru asigurarea pompării apei. În cazul OI problema
este privită altfel; prin aplicarea unei presiuni mai mari ca presiunea osmotică (30-80
bari) apa curată trece prin membrană iar în spaţiul iniţial rămâne reziduul care trebuie
tratat special. Este o tehnică ce s-a dezvoltat în special pentru scoaterea sărurilor din
apa de mare; au fost realizate staţii de tratare de sute de mii m3/zi (Barcelona are în
curs de execuţie o asemenea staţie), figura VII-51.

Figura VII-51 Sistem de osmoză inversă

După obţinerea apei din apa sarată (se reaminteşte că apa dulce are sub 1g/l săruri
dizolvate în timp ce apa de mare are 17 g/l- Marea Neagră, 40 g/l Marea Roşie, 350
g/l Marea Moartă) rezultă practic apă distilată a cărei utilizare pentru băut este
imposibilă; pentru a obţine apă potabilă trebuie făcută ceva alchimie pentru
introducerea în apa distilată a necesarului de săruri convenabile organismului
omenesc; nu mai este vorba de o apă sanogenă ci de o apă strict necesară pentru a
trăi; rezultă că ne putem declara fericiţi că dispunem de apă naturală dulce, pe care
trebuie numai să o limpezim; avem însă obligaţia să o păstrăm ca atare. Rezervele
de apă dulce din lume nu sunt prea mari, cca 0,3% din volumul total de apă existentă
pe pământ, iar distribuţia este total inegală.
Exploatarea unor asemenea instalaţii se face automatizat; personalul trebuie să
respecte condiţiile generale cerute de tehnologia aplicată şi să asigure întreţinerea de
asemenea precizată de furnizorul de material. Formal o schemă de tratare cu
membrane este mult mai simplă, figura VII-52; pentru comparatie se va revedea
figura VII-1.
Viteza de curgere a apei prin membrană este de ordinul 0,03-0,15 m/h (a se compara
cu viteza de filtrare în filtrul rapid – pentru limpezire – care este de 5-10 m/h). De aici
rezultă diferenţa de calitate a apei.
Se pretează bine la tratarea nămolurilor reziduale din staţia de tratare sau staţia de
epurare.
Este o tehnologie ale cărei costuri de exploatare au devenit comparabile cu
tehnologia clasică de limpezire (sunt totuşi mai mari).
Este raţional ca apa supusă tratării să fie limpede, deci pretratată în sistem clasic.
208
 Figura VII-52 Schema de tratare cu membrane (Degremont)

VII-2.6 Dezinfectarea apei

Deoarece este trepata de tratare prezentă în orice sistem de alimentare cu apă
potabilă (excepţiile sunt foarte rare) va fi detaliată în cele ce urmează.
Reactivii folosiţi pentru dezinfectare sunt cei care au fost menţionati la gospodăria de
reactivi şi anume: clorul, dioxidul de clor, hipocloritul de sodiu, clorura de var,
ozonul, permanganatul de potasiu, apa oxigenată, radiaţia UV şi US (în curs de
încercare). Dintre acestea numai clorul şi derivaţii săi au efect remanent.

VII-2.6.1 Problemele generale ale mijloacelor de dezinfectare

Clorul: este o substanţă puternic toxică în stare gazoasă liberă; de aceea gosopdărirea
lui (trasnsportul, depozitarea şi dozarea) trebuie făcute în condiţii cât mai sigure
pentru personalul propriu dar şi pentru vecinătăţi. În concentraţii mari şi în prezenţa
unei cantităţi mari de substanţă organică în apă se pot produce Trihalometani (THM)
acuzaţi că sunt substanţe cancerigene; de aceea sunt dese cazurile când se face numai
o dozare de clor de marcaj, o doză numai de protecţie în reţea urmând ca
dezinfectarea propriu-zisă să fie făcută cu alt mijloc nepoluant (UV, ozon, dioxid de
clor, etc)
• Transportul va fi realizat în aceleaşi condiţii ca pentru materialele periculoase;
avertizare, maşini bune şi şoferi atestaţi, pentru evitarea accidentelor;
verificarea periodică a buteliilor şi recipienţilor pentru transport; verificarea că
totodeauna buteliile sunt la o presiune de min.0,5 bari astfel ca reziduul de
clor să pună în gardă pe cei care manipulează că nu trebuie să lase niciodată
butelia complet deschisă (umezeala pătrunsă cu aerul din atmosferă poate
produce încet corodarea recipientului şi face posibilă producerea unui
accident);
• Depozitarea se va face în spaţii închise, cu temperatura controlată, normal între
5-450 C; la temperaturi mai mari este posibilă o explozie, la temperaturi mai
mici pot fi complicaţii la schimbarea recipienţilor activi (clorul se degajă greu
la temperaturi mici); depozitul va avea mijloace de semnalizare şi combatere a
209
 scăpărilor accidentale de clor; depozitul va fi echipat cu senzori de clor (doza
maxim admisă), cu ventilatoare pentru evacuarea aerului din hală, în afară
când doza de clor este sub limita şi la instalaţia de reţinere a clorului când
doza este peste limită; depozitul este etanş; depozitul are instalaţie de
manevrat recipienţii; în depozit recipienţii sunt amplasaţi pe suporturi stabile
(şei la recipienţi, legare de perete la butelii); instalaţia modernă de combatere
a clorului scăpat în atmosferă este formată din recipient de soluţie de Hidroxid
de sodiu (poate fi depozit solid, branşament de apă şi bazin de dizolvare,
pompa de recirculat soluţia), recipent de reacţie, pompa de trimitere a soluţiei
de sodă sub formă de ploaie la partea superioară a recipientului, ventilator
pentru trimiterea aerului cu clor la baza reactorului; sistemul funcţionează
până la neutralizarea completă a clorului scăpat, figura VII-53. Consumul de
sodă este de cca 1,2 g sodă/g de clor neutralizat. Soluţia nu trebuie să fie
foarte concentrată.

Figura VII-53 Instalaţie de combatere a clorului scăpat accidental din recipienţi

Pentru cazul în care o butelie sau recipient are probleme de etanşeitate acesta
este scos din depozit şi cufundat într-un bazin plin cu soluţie de sodă caustică;
clorul degajat este neutralizat sub formă de sare de bucătărie; volumul de
soluţie trebuie calculat astfel ca prin gabarit să poată primi recipientul respectiv
iar ca volum de soluţie să poată neutraliza conţinutul unui recipient plin (1,2 g
sodă la 1,0 g clor scăpat); soluţia rezultată prezintă concentraţie mare de sare şi
trebuie diluată şi apoi evacuată la râu;
• Dozarea clorului gazos; se face în instalaţie specializată, figura VII-54;
Recipientul se deschide cu robinetul din dotare după ce se face o legătură etanşă
între recipent şi dozatorul de clor (este obligatorie filtrarea clorului); dacă se
dozează o cantitate redusă de clor (din butelie) legătura poate fi directă deoarece
la temperatura normală se poate degaja din butelie suficient clor; dacă este nevoie
de o cantitate mare de clor atunci legătura se face prin trecerea acesteia printr-o
instalaţie de încălzire a clorului (în caz contrar la destinderea clorului, lichid>gaz,
căldura necesară este mare şi conducta îngheaţă), necesarul de căldură este de
480 J/kg; conductele sunt din materiale elastice, rigide în secţiune şi rezistente la
acid clorhidric; clorul degajat poate fi închis automat dacă în instalaţie nu există
apă pentru dizolvarea clorului; sunt instalaţii cu un sistem de protecţie şi altele cu
210
două sisteme de protecţie, figura VII-54. Sistemul este relativ simplu: apa admisă
(este sub presiune, min 1,5 bari) este introdusă într-un hidroejector; vacuumul
produs deschide o supapă care lasă clorul să treacă (nu este apă, nu se deschide
supapa deci nu curge nici clorul); din această cauză sistemul este numit sistem de
dozare cu/sub vacuum(vid).

Figura VII-54 Aparat de dozare a clorului gazos

Clorul se dizolvă în apă într-un recipient specializat după care este condus la
vasul în care se face clorarea.
Măsurarea clorului introdus, dozat în apă se face în mod repetat; (1) butelia care
asigură clorul se află pe un cântar; prin cântăriri la diferite intervale de timp se
află cantitatea de clor folosită (si rezerva rămasă, deci momentul în care trebuie
schimbată) şi prin raportare la cantitatea de apă tratată rezultă doza de clor (mg/l=
1..4); (2) prin controlul rotametrului, un cilindru transparent, gradat, în care se
află un plutitor calibrat; poziţia plutitorului este stabilită în concordanţă cu
cantitatea de clor ce trece prin cilindru (mg/l); (3) prin determinarea clorului (în
laborator prin probe analizate) în vasul de dozare după cel puţin 0,5 ore de la
introducerea clorului (când se presupune că reacţia s-a făcut); doza măsurată
reprezintă clorul remanent şi care conform legii trebuie să aibă valoarea de 0,5-
0,1 mg/l; (4) prin verificarea în reţea, în punctele cunoscute ca având probleme, a
dozei de clor remanent; cantitatea este normată şi trebuie să fie situată între 0,1 şi
0,5 mg/l; o doză mai mică nu asigură protecţie la o eventuală poluare în reţea, o
doză mai mare este riscantă pentru populaţie. Periodic se verifică efectul clorului
în apă prin determinarea numărului de bacterii rămase, figura VII-55.

211
 Figura VII-55 Verificarea dezinfectării apei prin controlul microbiologic
(punctul reprezintă o colonie)

• Accesul în instalaţia de clorinare se face numai de către personalul specializat,

instruit şi dotat cu măşti de gaze, ochelari etc.
• Gospodăria de clor va fi complet izolată de alte construcţii. La instalaţii mari
va fi o construcţie singulară. Intrarea în construcţie se face numai cu uşi care
se dechid în afară; clădirea nu are subsol.
• În cazuri speciale (apa cu probleme, reţea veche, reţea de mari dimensiuni etc)
se poate urmări calitatea (Carbonul Organic Total) prin controlul dozei de clor
în reţea; pe baza coeficientului de degradare a clorului în apă (specific reţelei)
se poate calcula, folosind un model matematic şi un program de calcul –
EPANET de exemplu - calitatea apei; se poate decide introducerea de
dezinfectat în secţiuni convenabile (în ţară nu există încă o asemenea situaţie);
legea de degradare a clorului în apă este legea Fick, C= C 0 e –kt, unde C este
concentraţia clorului în apa la timpul t=0 şi la timpul t=t iar k este coeficientul
de reducere a clorului în apa.

Dioxidul de clor
Este un reactiv mai eficient decât clorul din care cauză se poate folosi în doze mai
mici (0,2-0,5 mg/l); nu produce substanţe de tip THM. Se prepară pe loc deci nu
prezintă pericol pentru transport şi staţia de tratare. Prepararea lui se face în instalaţii
specializate (clorit de sodiu şi acid clorhidric sau clor). Este mai scump decât clorul.
La o preparare deficitară este posibil să rămână cantităţi de clorit de sodiu care este o
substanţă foarte toxică (se poate prepara şi prin electroliză din clorit de sodiu (Cl O 2
Na). Cloritul se poate aproviziona în stare solidă (80% concentraţie) sau lichidă 25-
32% concentraţie). Schema instalţiei de preparare şi introducere în apă este dată în
figura VII-56.
Precauţiile legate de manipularea dioxidului de clor sunt similare cu cele de la clorul
gazos. Sub diferite nume comerciale se găsesc reactivi care prin amestec conduc la
producerea de oxigen activ (de fapt dioxid de clor).

212
 Figura VII-56 Instalaţie de preparare şi dozare a dioxidului de clor

Hipocloritul de sodiu (ClONa)

Dezvoltarea metodei de dezinfectare cu hipoclorit de sodiu a rezultat din două
cerinţe: (a) producţia să fie suficient de mare ca să nu pună probleme de
aprovizionare şi (b) reducerea la minium a riscurilor de utilizarea a clorului gazos
(transport, depozitare, dozare). Hipocloritul este adus sub formă de soluţie, în
bidoane, şi este dozat direct din recipenţi; concentraţia în soluţie este mult mai mare
decât cea din apa de clor preparată din clor gazos aşa încât sunt necesare două măsuri
constructive la difuzarea în apă: (1) pompa dozatoare trebuie să fie performantă
deoarece pompează volume mici de soluţie şi (2) amestecul în rezervorul de clorare
trebuie mult mai bine gândit; soluţia comercială are o concentraţie de 12-17% clor
(adică 120-150 g clor/litru de soluţie). Soluţia nu trebuie păstrată în depozit un timp
mai mare de 25-30 zile deoarece începe să se degradeze. Este foarte recomandabilă
sistemelor mici de alimentare cu apă deoarece se simplifică foarte mult gospodăria.
Ca şi clorul nu trebuie ţinută la temperaturi ridicate. Verificarea dozei de clor se poate
face numai în laborator.

Ozonul
A fost folosit mult la începutul secolului 20 la staţiile de tratare a apei captate din
Dunăre. Ultima instalaţie dezafectată se pare că a fost cea de la Brăila. Ozonul era
obţinut prin procedeul Otto. Din păcate experienţa s-a pierdut. Mai multă vreme, în
anii ‘70 a fost folosită o instalaţie la Rm. Vâlcea deoarece apa r. Olt era mult poluată.
Acum prin schimbarea sursei instalaţia a fost părăsită. O altă instalaţie a fost
prevăzută pentru captarea de la Turda, apa subterană provenită din infiltrarea apei r.
Arieş prin mal; apa avea o concentraţie ridicată de cianuri (de la exploatările aurifere
din bazin); nu a fost pusă în exploatare deoarece calitatea apei pe râu s-a îmbunătăţit
între timp. Mai sunt în funcţiune sisteme la Huşi (apa din Prut) şi la Crivina-
Bucureşti, apa din Argeş; poate fi considerată cea mai mare instalaţie de ozonare în
213
funcţiune din ţară. Instalaţia produce ozon pentru pre şi inter ozonizare deci ca agent
oxidant a micropoluanţilor din apă. Desigur că se realizează totodată şi distrugerea
multor microorganisme din apă.
Ozonul este un gaz instabil (durata de viaţă este de cca 0,5 ore), foarte agresiv şi care
se prepară pe loc. Se poate obţine din aer prin spargerea moleculei de oxigen la
descărcarea electrică de 15-30000V, figura VII-57; consumul de energie poate fi de
1-3 kWh/kg O 3 .

Figura VII-57 Schema tehnologica de preparare a ozonului

Deoarece sistemul este sensibil, aerul trebuie să fie curat şi foarte bine uscat. Instalaţii
specializate pot funcţiona şi cu oxigen lichid dar ozonul rezultat este mai scump iar
instalaţia de introducere a ozonului în apă trebuie să fie mult mai perfecţionată
(pierderea de ozon poate fi prea mare).
Măsurarea dozei de ozon se face prin cunoaşterea concentraţiei de ozon în aerul
ozonat şi prin debitul de aer ozonat; dozele de ozon folosit pentru dezinfectare poate
avea valori de 3-5 mg/l funcţie şi de elementele care trebuie oxidate din apă.
Introducerea ozonului în apă se poate face prin insuflarea aerului ozonat în bazine de
apă. Difuzoarele sunt din porţelan deoarece ozonul este agresiv pentru membranele
din masă plastică iar gazul introdus este curat (altfel există riscul colmatării porilor
plăcilor poroase, porii fiind foarte mici pentru a putea produce bule fine - sub 3mm
diametru). Timpul de contact este de ordinul 5 minute. Excesul de ozon trebuie
colectat şi ars în instalaţtii speciale (cu catalizator) deoarece ozonul este foarte toxic
(este indicat bolnavilor de plămâni dar plămânii acestora sunt bolnavi; dacă plămânii
sunt sănătoşi aceştia se pot îmbolnăvi).
Al doilea sistem folosit este cel de transformare a apei în ploaie într-un turn de aerare
şi introducerea ozonului la partea inferioară; curgerea în contracurent asigură
transferul de ozon în apă; ozonul nu este foarte solubil în apă, figura VII-58.
Dezavantajele folosirii ozonului sunt două (din cele cunscute acum): (a) are durată de
viaţă scurtă şi trebuie folosit foarte repede; (b) fiind foarte agresiv produce
“spargerea” unor molecule inofensive şi drept consecinţă pot să apară unele produse
secundare (by products) care pot fi periculoase, chiar cancerigene; scoaterea acestora
din apă este mai complicată decât avantajele pe care le poate produce folosirea
ozonului.
Folosit în combinaţie cu clorul poate conduce la soluţii bune.

214
 Figura VII-58 Schema de introducere a ozonului în apă

Urmărirea exploatării se referă la:

• Controlul funcţionării instalaţiei de producere a ozonului; instalaţia este
automatizată şi după o bună reglare poate funcţiona cu intervenţii mici;
• Este important ca în zona de amplasare a ozonatoarelor să nu existe atmosfera
murdară (praf, gaze toxice etc) care pot îngreuna sarcina echipamentului; aerul
introdus în ozonator trebuie să fie curat, altfel se strică tubulatura în care se
produc descarcările electrice;
• Este foarte important ca aerul să fie uscat; uscarea aerului se face de obicei în
două trepte, o treaptă de răcire sub punctul de rouă (apa care formează
umiditatea condensează şi poate fi îndepărtat şi apoi o uscare cu absorbanţi de
umiditate (substanţe desicatoare); dacă există apă în aer atunci când aceasta
ajunge în ozonator (unde se află atomi de oxigen dar şi mult mai mulţi atomi
de azot) se poate produce o reacţie adecvată în urma căreia rezultă acid azotic
foarte agresiv şi care distruge electrodul metalic;
• Răcirea instalaţiei în care se face descărcarea electrică este foarte importantă;
se poate răci aerul introdus sau se poate răci echipamentul care lucrează;
controlul trebuie automatizat;
• Deoarece aerul este vehiculat cu suflante/compresoare acestea produc zgomot;
este important ca zgomotul să fie suportabil pentru personal (sau măsuri de
protecţie suplimentare trebuie luate) şi pentru vecinătăţi (în exteriorul clădirii
zgomotul trebuie să fie sub 40dB la limita staţiei (dacă acolo sunt clădiri cu
personal); şi zgomotul produs de sistemele de asipiraţie trebuie controlat;
• Concentraţia de ozon în vecinătatea clădirii ozonatoarelor trebuie limitat şi
instalaţia de distrugere a ozonului trebuie verificată permanent; concentraţii
mai mari pot avea efecte agresive şi asupra clădirilor vecine;
• În condiţii favorabile este posibilă instalarea de coşuri de dispersie; trebuie
verificat să nu se producă inversie termică etc; efectele negative trebuie
corectate;
• Concentraţia ozonului în interiorul instalaţiei trebuie determinată şi trebuie
luate măsuri compensatorii (ventilare);
215
 • Controlul eficienţei ozonului trebuie făcut prin determinarea cantităţii de
substanţă neoxidată rămasă în apă sau numărul de bacterii rămase după
ozonizare, figura VII-51.

Permanganatul de potasiu (KMnO 4 ), apa oxigenată (H 2 O 2, peroxidul de oxigen),

metodele oligodinamice (metalele nobile Au, Ag, Pt au proprietăţi bactericide) sunt
substanţe mai rar folosite, deoarece sunt scumpe şi folosirea la scară industrială este
puţin cunoscută. Sunt recomandate pentru cazuri speciale: debite foarte reduse de
apă, apa care trebuie să fie foarte curată, folosirea nu se face pe durată mare, pot fi
procurate şi păstrate în siguranţă (mai pot avea şi alte întrebuinţări) substanţele
respective. În cazul adoptării unei asemenea soluţii vor trebui stabilite măsuri de
exploatare a instalaţiei şi depozitelor în concordanţă cu specificaţiile furnizorului.

Radiaţia ultravioletă, UV
Efectul bactericid al radiaţiei UV este cunoscut de multă vreme dar nu a fost folosit
decât relativ recent în tratarea apei; arderea pielii când corpul este expus mult timp la
un soare puternic este efectul neplăcut al radiaţiei solare UV. Radiaţia luminoasă cu
lungimea de undă de 254 nm este cea mai eficientă şi a început să fie folosită odată
cu cerinţa de dezinfectare a apei uzate epurate; deoarece era greu de controlat clorul
rezidual, al cărui efect asupra vieţii acvatice putea fi important, s-a căutat un mijloc
care după folosire să “nu lase urme”. Drept urmare au fost construite lămpi cu mercur
cu radiaţia cu lungimea de undă de 254nm. Bacteriile care trec cu apa pe lângă aceste
tuburi, la distanţe de maximum 2-3 cm sunt expuse şi se deteriorează mecanismul de
funcţionare a enzimelor fapt care face ca în final bacteriile să fie distruse. Timpul de
expunere este de ordinul 1-2 secunde. Există două condiţii pentru buna lor
funcţionare: (a) apa să fie limpede pentru ca suspensiile să nu blocheze radiaţia să se
propage şi (b) depunerile care se pot face pe tub să fie des îndepărtate (astăzi se
produc generatoare UV cu sisteme mecanice de curăţare-un fel de ştergătoare care
culisează pe tuburi); se produc generatoare care pot fi instalate în spaţii deschise
(canale) sau pe conducte, figura VII-59. Doza de energie necesară este de 25-30
mJ/cm2 (10-20 mW*s/cm2 ). Gradul de reducere al coliformilor este de 99,9% sau 3
log.

Figura VII-59 Generator de radiaţie UV instalat pe conductă

216
Atenţie: dezinfectarea cu UV nu are efect remanent deci dacă apa se distribuie printr-
o reţea trebuie şi clorată la limita de marcaj (0,5 mg/l la intrarea în reţea şi min 0,1
mg/l la ultimul consumator, MO 26.01 2011).
Pentru un sistem de alimentare cu apă de mici dimensiuni, debit maxim zilnic de cca
5 l/s, corespunzător unei localităţi de cca 5000 locuitori) o instalaţie de UV
combinată cu o dezinfectare de siguranţă cu Hipoclorit de sodiu este foarte raţională
(o dozare de cca 200 g clor pe zi se poate face destul de uşor).
Dezinfectarea folosind Ultrasunetele se practică destul de rar şi nu încă la noi în
ţară deşi au fost făcute cercetări în acest sens. Poate fi gândită mai ales ca un mijloc
de stopare a dezvoltării organismelor biologice în interiorul statiei de tratare atunci
când apa provine din surse care sunt la risc (lac, canal navigabil ). Aşa de exemplu la
captarea Poarta Albă pentru sistemul Palas din Constanţa prin sistemul canalului
Dunăre-Marea Neagră au pătruns scoicile din mare. Dacă nu sunt combătute acestea
se dezvoltă, incvlusiv în reţeaua de distribuţie şi produc un miros neplăcut apei-
miros de peşte. Folosirea US s-a dovedit eficientă. Acum se foloseşte combaterea cu
ajutorul clorului dar efectul nu este total. Sub influenţa US organismele mici sunt
distruse efectiv. Nu sunt dezvoltate cercetări pentru a se vedea siguranţa dezinfectării
cu US, dar drumul este deschis.

VII-2.7 Corectarea caracteristricilor chimice ale apei

Nu sunt foarte dese cazurile în care se acţionează pentru corectarea voită a
caracteristicilor chimice ale apei; se consideră că natura a lăsat o combinaţie adecvată
a compuşilor din apă şi cu care organismul omenesc se acomodează; există chiar
păreri că omul aparţine locului în care s-a născut, prin contribuţia apei. Şi probabil tot
din această cauză acomodarea la o nouă schimbare a calităţii apei este uneori dificilă.
Modificări ale caracteristicilor chimice se produc însă ori de câte ori se face tratarea
apei; în acest caz trebuie uneori intervenit pentru aducerea în limite normale a unora
dintre caracteristici (pH -ul, oxigenul dizolvat, mineralizarea generală etc).
Sunt însă câteva situaţii în care trebuie modificată în mod voit concentraţia unora
dintre constituenţi deoarece fie nu sunt la limita “sănătoasă” fie pot produce
dificultăţi în exploatarea construcţiilor sistemului. Vor fi menţionate cele mai des
întâlnite procedee: reducerea durităţii apei, creşterea durităţii apei, corectarea pH-
ului, eliminarea azotaţilor, eliminarea micropoluanţilor, corectarea mineralizării,
eliminarea CO 2 şi H 2 S, reducerea substanţei organice, reducerea conţinutului de Fe,
Mn (Fe+ Mn), etc.

VII-2.7.1 Modificarea valorii durităţii apei

Sunt relativ dese cazurile, mai ales apa subterană, când duritatea apei are valori peste
20 grade duritate (1,0 grad german= 10 mg/l CaO). O asemenea apă începe să aibă un
gust leşios, produce dificultăţi la maşinile de spălat (implică folosirea
dezincrustanţilor de tip CALGON) şi a instalaţiilor de încălzire individuală (la cele
217
industriale se face dedurizarea apei), alimentele pot să fie greu preparate etc. Deşi
legea calităţii apei nu cere reducerea durităţii (nu are limită superioră) în multe cazuri
acest lucru se face direct sau indirect (la limpezirea folosind sulfat de aluminiu).
Reducerea durităţii se poate face progresiv şi funcţie de compoziţia apei. Laboratorul
stabileşte dozele funcţie de reducerea cerută şi concentraţia reactivilor.
• Reducerea durităţii se face de regula prin eliminarea bicarbonaţilor care dau
duritatea temporară a apei; se poate face cu var, cel mai simplu
Ca (HCO 3 ) 2 + Ca (OH) 2 >>Ca CO 3 +H 2 O, carbonatul este
precipitat şi se separă din apă prin decantare sau/şi filtrare;
• Eliminarea durităţii permanente (carbonaţi, sulfaţi) se poate face cu mijloace
chimice (soda calcinată plus var), cu schimbători de ioni sau prin ultrafiltrare
(osmoză inversă);
• Creşterea durităţii, frecventă pentru apa de suprafaţă din zone cu roci
necalcaroase, se face prin tratare cu CO 2 şi var
Co 2 + Ca(OH) 2 >> Ca (HCO 3 ) 2 , solubil
• Corectarea pH-ului apei
Corectarea valorii pH-ului se poate face deoarece (a) apa este agresivă pentru
construcţiile sistemului (apă acidă), (b) pentru tratare este nevoie de o anume valoare
a pH-ului (reactivii folosiţi pentru coagulare floculare au eficienţa maximă la o
anumită valoare pH, (c) tratarea apei se face mai bine dacă pH-ul apei este situat între
5-6 (se precipită mai bine substanţa organică din apă) etc.
De regula acidularea apei (aducerea apei la un pH sub 7) se face folosind Acid
Sulfuric concentrat (peste 95%) deoarece la această concentraţie nu poate reacţiona
cu oţelul deci nu distruge vasele din metal. Dozarea se face în stare concentrată
folosind pompe speciale. Doza de reactiv este stabilită de laborator; o măsurare
continuă a pH-ului este necesară. Manipularea acidului se va face cu cea mai mare
atenţie. În unele cazuri modificarea pH-ului se face folosind reactivi care sunt acizi,
Sulfat de Aluminiu, Clorură Ferică etc, a căror valoare pH este de 3-5 unităţi.
Pentru aducerea pH-ului din zona acidă în zona neutră sau slab alcalină se utilizează
cel mai des varul sub formă de suspensie de var (lapte de var). Suspensia de var se
prepară din var hidratat (var stins cu o cantitate limitată de apă); este bine să se
folosească var de calitate nu var pentru construcţii (mortar) deoarece acesta are mult
steril (piatră moartă).

• Eliminarea CO 2
Apă agresivă poate fi şi apa subterană care are un procent mare de CO 2 dizolvat; deşi
slab acidă în timp este capabilă să corodeze toate construcţiile din metal şi poate
afecta şi pe cele din beton. Eliminarea se poate face în două moduri: (a) blocând
dioxidul de carbon în apă prin trecerea apei peste un strat de marmură sau adăugând
var hidratat. CO 2 + Ca(OH) 2 >>> Ca (HCO 3 ) 2
Bicarbonatul este solubil; în felul acesta creşte valoarea durităţii, dacă este necesară o
valoare mai mare, (b) eliminând excesul de dioxid de carbon prin aerare forţată în
turnuri de aerare sau în bazine de aerare. Instalaţia va fi protejată antiacid. Cantitatea
de CO2 eliminată va fi controlată pentru a nu produce dificultăţi vecinilor în cazul
218
unor fenomene meteorologice speciale (inversiune termică, curent preferenţial
constant etc).

• Eliminarea SH 2
Sunt ape subterane care au fost captate şi care din motive geologice aveau un conţinut
ridicat de hidrogen sulfurat, o substanţă cu mare capacitate toxică şi care produce un
miros extrem de neplăcut (se pare că natura i-a dat această caracteristică pentru a
putea lumea să se ferească de ea). Eliminarea s-a făcut prin agitare puternică:
transformarea apei în picături fine asfel încât hidrogenul suflurat să se poată degaja.
Complicat este faptul că gazul degajat trebuie controlat pentru ca să nu producă mari
neplăceri în vecinătate; pot fi făcute coşuri înalte de dispersie, o ventilare forţată
producând un asemenea amestec cu aerul încât doza rezultată să nu mai fie
periculoasă; s-a reuşit chiar precipitarea sub formă de sulf prin tratarea apei cu clor
(Laboratorul Catedrei de Inginerie Sanitară şi Protecţia Apelor). Este soluţia cea mai
“curată”. Poate fi oxidat cu Ozon, Dioxid de clor şi Peroxid de hidrogen.

• Eliminarea compuşilor de azot din apă

Compuşii de azot din apă care pot da mari probleme sunt azotaţii (NO 3 - ), azotiţii şi
amoniacul dizolvat, amoniul (NH4 OH); conform cerinţelor de calitate suma NO 3 /50
+NO 2 /1 trebuie să aibă cel mult valoarea 1,0; apa cu azotaţii în concentraţie peste 50
mg/l trebuie tratată în vederea eliminării excesului; eliminarea se poate face pe cale
chimică, sau prin procedee biologice. Într-un bazin specializat se introduce apa în
care se dezvoltă bacterii specializate; acestea pentru a putea trai au nevoie de oxigen
pe care il iau descompunând molecula de azotat, bacterii denitrificatoare, până la
stadiul de N 2 care se elimină în atmosferă.
Pentru eliminarea amoniacului, gaz cu mare capacitate de dizolvare în apă se
procedează la nitrificarea acestuia; într-un filtru cu masa de cărbune în suspensie se
insuflă aer şi se cultivă o specie anume de bacterii, bacterii nitrificatoare, care au
nevoie de aer şi işi procură energia din reacţia de transformare a amoniului în azotaţi;
dacă după transformare azotaţii sunt în limita normată procesul se încheie dacă nu se
continuă cu faza de denitrificare când azotul este eliminat din apă. La un conţinut
redus se poate face tratarea apei cu clor, cca 7,6 mg Cl/1 mg N.

• Eliminarea micropoluanţilor
Din cauza folosirii insuficient controlate a insecticidelor şi pesticidelor în agricultură,
din spălarea depozitelor de deşeuri prost gospodărite, din industriile care produc
asemenea substanţe, ajung în apă cantităţi importante de asemenea substanţe; cum
sunt foarte toxice şi au capacitatea de a se cumula în organismul omului şi animalelor
trebuie îndepărtate din apă. Îndepărtarea se face, de regulă, prin filtrare cu CAG,
blocare pe CAP, sau oxidare cu oxidanţi foarte puternici, ozon, permanganat de
potasiu. Introducerea reactivilor se face în mod specific.
Controlul pe parcurs al eficienţei de îndepărtare este foarte important.

219
 • Mineralizarea apei
În cazul unor procese multiple de tratare şi atunci când mineralizarea apei este redusă,
se poate interveni adăugând o treaptă de mineralizare (este specifică apei obţinute
prin ultrafiltrare, osmoza inversă, demineralizarea apei de mare prin distilare etc).
Mineralizare se face prin dozarea controlată a unor reactivi netoxici până se ajunge la
concentraţiile optime pentru folosirea apei. Dozarea se face în mod specific la
comanda laboratorului care stabileşte dozele. Verificarea calităţii finale a apei este
obligatorie.
În cazul unor ape industriale (apa de răcire, apa pentru circuitul de transport a
energiei termice) se practică şi demineralizarea; se poate face prin osmoză inversă,
schimbători de ioni etc.O tratare succesivă prin schimbatori de ioni (cationi-anioni)
poate aduce apa tratată la valori de sub 10µS/cm, la o presiune de lucru de 3-6 bari.

• Eliminarea Fe şi Mn
Eliminarea Fe sau Mn sau a ambelor substanţe în aceeaşi treaptă tehnologică se face
până la limte foarte reduse (sub 0,1 mg/l). Cauza este dată de două cerinţe: ambele
substanţe produc culoare în apă (roşietică în prezenţa fierului, neagră în prezenţa
manganului) şi în reţeaua de distribuţie pot produce depozite pe care se dezvolta
bacterii feruginoase (spălate periodic ajung la robinet şi duc la utilizarea cu reţinere a
apei). Totodată sunt cazuri în care apa are un gust metalic, neplăcut şi o agresivitate
mai mare. Conţinutul ridicat este specific apelor subterane. Cele mai vechi staţii de
tratare pentru eliminarea Fe, cunoscute ca staţii de deferizare, sunt cele de la
Timişoara (veche de apropae 100 ani şi reabilitată), Satu Mare (peste 40 ani), ambele
reabilitate de curând. Cea mai mare a funcţionat la Craiova, Breasta, pentru cca 750
l/s. Sunt numeroase alte staţii de deferizare în ţară (Găeşti, Urziceni, Sf. Gheorghe).
Eliminarea Fe se poate face prin aerare (hidroxidul feric se transformă în hidroxid
feros, Fe (OH) 3 , insolubil, care poate fi reţinut prin filtrare. Oxidarea se face prin
pulverizare, pulverizare şi percolare pe un pat de cocs (care se schimbă periodic),
insuflare de aer în bazine, aerare cu aeratoare mecanice tip perie etc, figura VII-60.

Figura VII-60 Staţia de deferizare - aerare cu aeratoare mecanice tip perie

220
În cazuri mai complicate, fierul se găseşte sub forma de humaţi, combinat cu
substanţa organică etc şi nu se oxidează prin aerare în mod suficient; se poate
interveni cu o oxidare cu clor, cu permanganat de potasiu, cu ozon etc. După oxidare
urmează tot timpul filtrarea apei prin strat de nisip; din cauza fierului toate instalaţiile
(nisipul, pereţii cuvei, tavanul halei filtrelor etc devin ruginii în timp; din această
cauză în multe cazuri au fost prevăzute filtre sub presiune; întreţinerea este
complicată. Este obligatorie reţinerea nămolului cu Fe deoarece nu poate fi evacuat la
râu; reţinerea se face prin decantare (eventual tratat cu polimeri) şi depozitare pe
platforme pentru uscare.
Eliminarea Mn singur este mai rară dar eliminarea împreună cu Fe este destul de des
întâlnită; Manganul, din păcate, este mult mai greu de oxidat şi de format hidroxidul
de mangan, Mn(OH) 2 ; este nevoie de un catalizator; cercetări făcute în ţară (fostul
ICPGA) au arătat că se poate folosi drept catalizator chiar hidroxidul feric; în acest
caz se face o oxidare comună, fierul se reţine în treapta I de filtrare iar Mn în treapta
II-a de filtrare, treaptă activată în prealabil cu apă de spălare de la prima treaptă,
figura VII-61.

Figura VII-61 Eliminarea Fe şi Mn în aceeasi instalatie

Stabilirea tehnologiei trebuie făcută pe instalaţii pilot iar instalaţia naturală trebuie
continuu urmărită deoarece de multe ori a crescut concentraţia de Fe/Mn în apa
sursei. Eliminarea prin NF sau OI este posibilă.

• Eliminarea substanţelor organice

Substanţele organice din apă se pot găsi sub formă de suspensii sau sub formă
dizolvată. Tehnica de tratare va fi organizată în consecinţă.
Eliminarea suspensiilor, chiar şi a celor de dimensiuni foarte mici, sau o parte
dizolvate, se poate face prin folosirea de reactivi de coagulare dar la o valoare pH
redusă 5,5-6,5. O mare parte din SO precipită şi rămâne în nămol. Este adevărat că
trebuie intervenit apoi şi readusă valoarea pH-ului la valori 7-7,5 folosind varul.
Substanţele rezistente sau dizolvate pot fi oxidate cu ajutorul oxidanţilor puternici:
clor, ozon, dioxid de clor, permanganat de potasiu sau combinaţii. Folosirea acestora
se face pe apa limpezită pentru a fi obligaţi sa eliminăm cantităţi mai mici şi deci să
folosim mai puţini reactivi; dozele şi timpii de contact sunt stabiliţi în laborator.
221
 • Doze orientative de oxidanti folositi în tratarea apei. / Degremont /
Oxidarea cu dioxid de clor, g ClO2 pentru 1,0 g substanţă indicată: 1,2 g pentru Fe,
2,45 g pentru Mn, 2,1 g pentru S, 2,94 g pentru NO 2 , 5,19 g pentru CN (cianuri);
solubilitatea dioxidului de clor este max 70 g/l la 200 C;
Oxidarea cu ozon, grame ozon pentru un gram de substanţă indicată: 0,43 g pentru
Fe, 0,88 g pentru Mn, 6g pentru S, 1,04 g pentru NO 2 , 1,85 g pentru CN, 13,7 g
pentru N-NH 4 ; solubilitatea ozonului este 0,24 g/l;
Oxidarea cu permanganat de potasiu (K MnO 4 ), grame de permanganat pentru un
gram de substanţă indicată: 9,94 g pentru Fe, 1,92 g pentru Mn; solubilitatea
permanganatului este 65 g/l;
Oxidarea cu H 2 O 2 , apa oxigenată, grame de apă oxigenată pentru un gram din
substanţa indicată: 1,06 g pentru S, 1,31 g pentru CN.

• Tehnologia schimbătorilor de ioni

La început au fost folosite pământuri speciale-zeoliţi- pentru corectarea unor
caracteristici chimice ale apei limpezite în prealabil; mai târziu au fost produse răşini
sintetice numite schimbători de ioni; mecanismul de reţinere este relativ simplu:
răşina este parcursă de apă care are duritate mare, de exemplu; răşina are capacitatea
de a ceda ionul de Na sau H în locul ionului de Ca pe care îl are apa; când capacitatea
de schimb (măsurată în tone*grad) s-a epuizat răşina se reface; refacerea însemnează
“spălarea cu un curent de soluţie care conţine ClNa; răşina schimbă din nou ionul
reţinut de Ca (care este îndepărtat în soluţie) cu ionul de Na din soluţie; procesul se
repetă. Sunt produşi ioni bazici, ioni acizi şi ioni neutri; alegerea se face funcţie de
tipul ionului de îndepărtat; atenţie pot fi răşini care reacţionează rău la prezenţa unor
compuşi în apă şi rezultatul poate să nu fie favorabil.
Pot fi îndepărtaţi ionii de Ca, Fe, Mn, etc. Este important ca apa să fie limpede
(turbiditate max. 50 NTU). Cantitatea de reactiv este de ordinul 2-5 meq/g carbonat
de Ca, pierderea de sarcină prin coloana de filtru cu răşina cca 1,0-6m /m de coloana
de răşină; viteza de filtrare 200-2000 m/zi.
Exploatarea unei asemenea instalaţii presupune:
- Controlul permanent al ionului din apa brută şi din apa tratată;
- Colmatarea filtrului, prin verificarea pierderii de sarcină;
- Durata de funcţionare;
- Viteza de curgere a apei (200-2000m/zi);
- Concentraţia soluţiei de regenerare, verificarea momentului în care soluţia de
regenerare este epuizată, transportul şi tratarea soluţiei epuizate, cantitatea de
soluţie folosită;
- Verificarea corelaţiei între calitatea apei, temperatura şi durata de funcţionare a
filtrului cu schimbători de ioni.

222
 VII-2.8 Tratarea reziduului rezultat de la tratarea apei

Limpezirea apei sau eliminarea unor compuşi din apă prin precipitare conduce la
reţinerea elementelor care au format suspensiile. Reziduul rămas este format deci din
suspensiile din apă şi cea mai mare parte din reactivii introduşi. Această “apă uzată”
nu poate fi evacuată într-un receptor natural deoarece se poate produce deteriorarea
calităţii acestuia; apa devine tulbure iar flora şi fauna din apă au de suferit, reactivii
încă activi din apă influenţează viaţa organismelor din apă, calitatea apei o face de
nefolosit pe distanţe foarte mari; se trece în sarcina mediului să rezolve o etapă pe
care exploatantul lucrării trebuie să o facă. Introducerea normelor de calitate pentru
cursurile de apă, prin NTPA 001, a impus obligativitatea tratării acestui reziduu.
Compoziţia reziduului poate fi diferită după tipul de proces şi tehnologia aplicată,
astfel:
• De la limpezirea apei de râu/lac rezultă nămol de la decantoare; (a) nămolul
conţine suspensii nisipoase şi argiloase în concentraţii care pot atinge 10-50
g/l; (b) apa de spălare de la filtre, apa cu o concentraţie de 0,2-2,0 g/l
(cantitatea este mare); (c) reactivii utilizaţi pentru coagulare, floculare,
corectarea pH-ului dintre care Aluminiul este cel mai periculos deoarece se
poate dizolva în apă şi la o nouă utilizare poate produce boala Alzheimer;
• De la dedurizarea apei rezultă nămol şi apă de spălare de la filtre, apă cu un
conţinut ridicat de rocă neutră şi calcaroasă sub formă de granule fine;
• De la deferizarea/demanganizarea apei rezultă nămol cu un conţinut ridicat de
hidroxid feric, sulfat feric, hidroxid de mangan, var etc,
• De la folosirea schimbătorilor de ioni pot rezulta săruri concentrate (clorura de
calciu de exemplu dacă regenerarea răşinii schimbătoare se face cu soluţie de
clorură de sodiu);
• Reziduuri de la curăţarea reactivilor din vasele de preparare, dozare în
momentul în care acestea se supun unui proces de întreţinere;
• Soluţie de clorură de sodiu de la neutralizarea clorului scăpat accidental din
staţie etc.
Tehnologia de reţinere depinde de compoziţia reziduului, de faptul dacă apa separată
se recirculă sau nu, de spaţiul disponibil, de modul de îndepărtare a reziduului
deshiratat etc.
• Concentrator de nămol pentru apa de spălare;
• Bazin de amestec-omogenizare între nămolul din decantoare cu nămolul
separat din apa de spălare, dozarea de reactivi de floculare, îngroşător de
nămol, sistem de deshidratarea nămolului, depozitarea provizorie şi evacuarea
reziduului deshidratat; nămolul poate fi folosit la fabricarea cărămizilor sau se
depozitează controlat. Substanţa fertilă din nămol este puţină deci nu se poate
folosi pe trenurile agricole.
Deshidratarea nămolului se poate face:
• în mod natural pe platforme de deshidratare; nămolul condiţionat cu polimer
(doza depinde de concentraţia nămolului şi tipul de floculant) este pompat pe
paturi de uscare; apa se evaporă sau şi infiltrează prin stratul drenant; când
223
 nămolul este “lopătabil”, are umiditate sub 75% poate fi colectat cu mijloace
mecanice (răzuitor), încărcat în mijloace de transport şi transportat la depozit;
în figura VII-62 se poate vedea ansamblul platformelor de deshidratare a
nămolului.

Figura VII-62 Paturi de uscare

• Prin deshidratare mecanică folosind filtre presă, centrifuge etc, figuraVII-63,

se poate obţine un nămol cu 25-30% SU (substanţă uscată)

Figura VII-63 Filtru presă şi centrifugă pentru nămol

• Membrane specializate care pot obţine o apă separată de bună calitate şi un

nămol care se deshidratează cu mijloace mecanice.
Recuperarea apei rezultată din deshidratarea nămolului se poate face numai pentru
cazurile în care: apa rezultată este acceptabilă şi compatibilă cu apa brută, sursa
naturală de apă nu este bogată, concentraţia în substanţe organice este redusă;
reintroducerea apei recuperate se poate face înainte de decantoare sau filtre (în lipsa
decantării); dozele de reactivi vor trebui revăzute.
În unele cazuri se poate recupera numai apa de la spălare filtrelor, total sau parţial.
Exploatarea acestor instalaţii presupune:
- Verificarea continuă a cantităţilor de nămol evacuat;
- Controlul continuu al cantităţilor de reactivi utilizaţi (costul poate fi
important);
- Funcţionarea concentratoarelor hidraulice (prin verificarea limpezimii apei
separate);
224
- Starea de funcţionare a filtrelor presă sau centrifugelor, sau altor echipamente
de deshidratare;
- Concentraţia reziduului evacuat; în mod normal ar trebui să aibă peste 25%
SU;
- Curăţarea platformelor pentru a fi cât mai libere înaintea toamnei sau a
perioadelor umede;
- Controlul concentraţiei de reactivi în apa evacuată (nu este suficient să fie
limpede);
- Dacă se intenţionează recuperarea unor substanţe utile din nămol atunci
instalaţia trebuie realizată corespunzător;
- Trebuie ţinut seama de caracteristicile reziduului obţinut; aşa de exemplu
nămolul care conţine mult hidroxid de aluminiu este greu deshidratabil şi dacă
este ţinut în ploaie se diluează uşor şi devine greu de transportat; Staţia de
tratare Roşu are un sistem de reţinere într-o singură treaptă, reţinerea în lagune;
şi după ani nămolul din lagune este tot sub formă de “frişcă concentrată”, greu
de manevrat.

VII-2.9 Indicatori de performanţă

- Capacitatea normală de tratare a staţiei, [m3/zi];
- Parametrii specifici eliminaţi din apă, [mg/l];
- Eficienţa generală a staţiei: grad de limpezire, [%]; microorganisme, [%, log];
- Consum specific de reactivi, [mg/l];
- Consum specific de energie, [kWh/m3];
- Consum de apă la spălare, [%] sau [m3/ m3/zi];
- Număr de zile cu calitate neconformă de apă, [zile/an];
- Număr de zile cu întreruperea furnizării apei, [zile/an].

225
226
 Capitolul VIII

Exploatarea reţelelor de canalizare

VIII-1 Sistemul de canalizare

Prin sistem de canalizare se înţelege ansamblul de lucrări şi măsuri constructive şi

legislative cu ajutorul cărora apa uzată produsă pe suprafaţa localităţii este colectată
şi evacuată în condiţii de salubritate şi este epurată astfel încât la introducerea în
receptorul natural să nu deterioreze calitatea apelor acestuia, figura VIII-1.

a)

b)

Figura VIII-1 Reţele de canalizare; a) reţea de canalizare ape uzate menajere;

b) reţea de canalizare ape meteorice

227
Apele de canalizare provenite din localităţi şi acceptate direct în sistemul de
canalizare pot fi:
- Ape uzate menajere şi asimilate acestora (alte ape uzate care pot fi aduse prin
tratarea locală-la producător- prin preepurare, la calitatea apei menajere);
- Ape meteorice, din ploaie sau topirea precipitaţiilor solide, curate sau nu,
amestecate cu substanţe folosite pentru controlul gheţii şi zăpezii în scopul
asigurării circulaţiei vehiculelor şi persoanelor (substanţe chimice, nisip etc);
- Ape de suprafaţă, provin din cursuri de ape, lacuri, bălţi sau mlaştini când
acestea se îndepărtează prin reţeaua de canalizare;
- Ape subterane, provenite de la construcţii pentru care se realizează drenări şi
desecări, de la coborârea nivelului apelor subterane, sau din infiltraţii prin
neetanşeităţile reţelelor de canalizare.
În decursul timpului au fost dezvoltate două tipuri de sisteme de canalizare:
- Canalizare pentru o singură localitate,
- Canalizare regională, pentru mai multe localităţi.
Varianta raţională se deduce din analize complexe făcute asupra costurilor de
construcţie şi operare; sistemul pentru o singură localitate poate fi mai raţional când
localitatea este mare şi operarea este mai simplă; sistemul regional poate fi mai
raţional atunci când localităţile sunt relativ mici, sunt relativ apropiate, sunt
amplasate pe văi relativ inguste, energia de pompare nu este mare şi operarea se poate
face cu personal puţin dar calificat; din cauză că localităţile sunt de dimensiuni relativ
mici exploatarea staţiei de epurare pentru fiecare localitate, mai ales, poate fi mai
complicată.

Procedeul de canalizare utilizat pentru o localitate poate fi:

• Procedeu unitar, când în localitate se prevede o singură reţea de canalizare
pentru evacuarea apelor menajere şi a apelor meteorice;
• Procedel separativ când în localitate sunt prevăzute cel puţin două reţele
distincte; o reţea pentru apele uzate menajere şi o reţea pentru ape meteorice,
chiar dacă nu au aceeaşi lungime şi traseu;
• Procedeu mixt când parţial localitatea este canalizată în procedeul unitar şi
parţial în procedeul separativ; delimitarea zonelor se face după criterii locale,
legate în special de configuraţia terenului şi ritmul de dezvoltare al canalizării.
Rezultă că în mare sistemul de canalizare are două componente mari:
• Reţeaua de canalizare, a cărei lungime poate fi de 3-10m/locuitor;
• Staţia de epurare; în unele cazuri pot fi şi mai multe staţii de epurare pentru
aceeaşi localitate (în condiţii speciale de teren) sau staţia de epurare poate să
lipsească apa colectată fiind pompată la o staţie de epurare vecină (numai
pentru apa uzata menajeră); pot fi staţii de epurare speciale în care local se
epurează apa iar nămolul produs este transportat şi tratat în mod centralizat
numai în unele staţii de epurare.

228
Condiţiile medii de calitate a apei uzate care intră în reţeaua de canalizare sunt date în
NTPA 002, anexa 2; orice apă uzată care depăşeşte aceste condiţii trebuie supusă
unui procedeu pe preepurare.
În principiu apele uzate care intră în canalizare trebuie:
• să nu conţină grăsimi peste limita normată; grăsimile se epurează greu iar pe
reţea poate favoriza producerea de depuneri;
• să nu conţină substanţe minerale grele şi cu granule mari care se pot depune pe
colectoare şi provocă înfundarea acestora;
• să nu fie agresive faţă de materialul tubular; în mod normal valoarea pH-ului
trebuie să fie situată între 6,5-9,0;
• să nu conţină substanţe toxice (metale grele, cianuri etc) care pot produce
accidente în caz de revărsare, pot produce îmbolnăvirea personalului de
operare şi împiedică o bună funcţionare a proceselor de epurare; epurarea
biologică este trepta principală de epurare;
• să nu conţină substanţe volatile care prin degajare pot da amestecuri explozive
sau urât mirositoare;
• să nu conţină cantităţi mari de bacterii (apele de la spitale, policlinici mari etc
ar trebui dezinfectate în prealabil) deoarece pot produce îmbolnavirea
personalului de exploatare şi alte accidente;
• în nici un caz să nu conţină corpuri mari care pot bloca şi deteriora colectoarele
de canalizare. Ca regulă de protecţie apa de ploaie este introdusa prin guri de
scurgere prevăzute cu grătare dese (spaţii de 2-3 cm) iar apa uzată menajeră nu
poate avea corpuri mari deoarece conductele de racord au cel mult 160 mm;
rezultă de aici importanţa menţinerii acoperite a căminelor singurele construcţii
prin care pot fi introduse obiecte voluminoase în canalizare.
Asigurarea calităţii apei uzate se face în special printr-o acţiune de durată cu
locuitorii care produc această apă. Cu cât calitatea este mai proastă cu atât
cheltuilelile vor fi mai mari şi costurile suportate de locuitori vor fi mai mari, prin
tarif; în Europa sunt ţări unde “tariful de canalizare” este de 2-4 Euro/m3, mai mare
decât tariful pentru apa potabilă.

VIII-2 Reţeaua de canalizare; alcătuire şi funcţionare

Este obiectul cel mai dezvoltat al sistemului de canalizare. De regulă este format din
colectoare de canalizare (elemente tubulare asamblate etanş) prin care curge apa
colectata şi construcţiile accesorii. Principalele reguli care guvernează
dimensionarea şi construirea reţelei cu funcţionare gravitatională (singurul mod în
care au fost realizate reţele din ţara noastră, până acum) şi care vor trebui urmărite în
exploatare sunt:
- Apa curge gravitaţional, cu nivel liber;
- Gradul de umplere, normal, este 0,4-0,7;
- Pomparea apei se face numai în cazurile în care nu se poate altfel;

229
 - Reţeaua este de tip ramificat şi apa curge într-o singură direcţie (printr-un
singur colector);
- Adâncimea de execuţie trebuie să fie cât mai mică (maxim 5-6m dacă se
construieşte în sistem şanţ deschis) dar în orice situaţie mai jos decât
adâncimea de îngheţ;
- Curgerea trebuie asigurată astfel încât să nu producă miros pe stradă, evitâdu-
se astfel dezvoltarea fenomenelor de fermentare;
- Colectorul este amplasat, de regulă, în axul străzii canalizate; în cazuri
justificate poziţia poate fi şi alta, mai convenabilă; din motive de spaţiu şi
categoria străzii pot fi prevăzute şi două colectoare de canalizare pe aceeaşi
stradă;
- Cota capacelor căminelor trebuie să corespundă (să fie identică) cu cota părţii
carosabile în amplasamentul respectiv; orice denivelare produce în timp
influenţe negativa asupra canalizării şi traficului.
Reţeaua de canalizare are în general trei elemente componente:
• Colectoarele care asigură transportul apei;
• Construcţiile auxiliare pe colectoare;
• Gura de vărsare, construcţia de legatură între reţea şi receptorul natural al apei
epurate.
La rândul lor colectoarele pot fi clasificate în trei grupe:
• Colectoarele de serviciu, cu lungimea cea mai mare; transportă apa uzată de la
locul de producere (locuinţe, şcoli, unităţi economice, guri de scurgere etc) la
colectoarele secundare, figura VIII-2;
• Colectoarele secundare care preiau apa de la colectoarele de serviciu şi o
transportă la colectorul principal;
• Colectoarele principle, poziţionate de regulă la partea cea mai de jos a
localităţii şi care preiau apa din colectoarele secundare şi o transportă la
colectorul general;
Colectorul general, este colectorul cu cea mai mare secţiune de curgere montat pe
reţeaua de canalizare, preia apa de la colectoarele principale şi o transportă la staţia
de epurare sau receptorul natural (în cazul apelor meteorice curate).

Fig VIII-2 Elementele constructive ale retelei de canalizare

230
 Toate aceste elemente pot avea amplasamente, forme şi construcţii legate de
situaţia localităţii.
Reţeaua de canalizare poate fi proiectată şi realizată sub cele trei forme:
• reţea cu curgere gravitaţională; la acest tip de reţea aproape pe tot traseul
apele colectate curg gravitaţional; sunt relativ rare cazurile în care sunt
prevăzute şi staţii de pompare; este cazul tuturor reţelelor de canalizare aflate
în exploatare în ţară, cca 22000 km lungime totală;
• reţeaua ce funcţionează sub vacuum (numită sub vid în literatura externă)
prevăzută în cazurile în care debitele colectate sunt aşa de mici încât nu se
poate asigura viteza de curgere pe colectoare la o valoare care să asigure
transportul suspensiilor din apă (viteza de autocurăţire cu valoarea limită de 0,7
m/s); sunt în curs de execuţie câteva în ţară; în străinătate sunt frecvent utilizate
atunci când: terenul este plat, apa subterană este la nivel ridicat, debitele de apă
uzată sunt mici, extinderea reţelei se face treptat, când exploatarea reţelei
gravitaţionale este prea complicată; la reţeaua funcţionând cu vacuum se
prevede o singură staţie de pompare de unde apa este trimisă direct la staţia de
epurare; în unele cazuri apa poate fi pompată şi într-un colector de unde
curgerea este gravitaţională; vacuumul maxim acceptat este de 6mCA;
• reţeaua de canalizare funcţionând prin pompare; se poate aplica în condiţiile
în care terenul localităţii este foarte denivelat (şi deci nu se poate aplica
sistemul cu vacuum) iar debitele colectate sunt foarte reduse (noaptea pot fi
chiar zero); sunt specifice zonelor rurale de la deal sau munte; cer o asigurare
bună cu energie la mulţimea de statii de pompare (practic ar trebui o staţie de
pompare - de capacitate redusă este adevărat-cca 1kw- la fiecare familie sau
două-trei familii alăturate).
Materiale din care pot fi executate colectoarele sunt:
- Colectoare din tuburi prefabricate, asamblate etanş pe amplasament, cazul cel
mai des întâlnit;
- Colectoarele realizate din construcţii executate pe loc, canale dechise sau
închise, de forma adecvata materialului (din zidarie, din semiprefabricate etc);
în general secţiunea este vizitabilă (înălţime peste 1,8 m ) sau semivizitabilă
(peste 1,5 m înălţime).
Deoarece astăzi numai în cazuri speciale se folosesc colectoarele realizate pe loc,
costurile sunt mai mari şi viteza de execuţie este mică, vor fi prezentate numai
materialele pentru tuburi prefabricate. Cele construite pe loc se fac după proiecte
adecvate. Sunt produse astăzi tuburi care pot depăşi 3,0 m diametru dar pozarea lor
trebuie făcută cu atenţie deoarece sunt tuburi flexibile la solicitarea mecanică.
Betonul simplu este încă materialul utilizat în canalizare deoarece: a fost singurul
material ieftin, rezistent la acţiunea pământului şi la agresivitatea apei; majoritatea
reţelelor de canalizare existente sunt din beton. Deficienţele datorate atât materialului
cât şi greutăţii execuţiei (tuburi scurte de 1,0-1,5 m, cu îmbinări dese, îmbinări greu
de etanşat, material uşor de deteriorat la punerea în operă, fragil, rugozitate mare a
peretelui, tuburi grele etc) au făcut ca astăzi să fie din ce în ce mai rar folosit. Au fost

231
foarte folosite la colectoare sub 1000 mm diametru, marea majoritate a colectoarelor
existente.
Betonul armat, a fost folosit la secţiuni mari de colectoare, peste 800mm; mai
scump, dar mai rezistent la solicitari mecanice, cu lungime mai mare (2,5m); a
condus la deficienţe din cauza că rezistenţa la coroziune este destul de redusă. Astăzi
betonul este mult mai rar folosit. Există însă în exploatare lungimi importante de
asemenea colectoare.
Betonul precomprimat (tip PREMO, SENTAB sau IPREROM) a fost folosit numai
pentru conducte de refulare sau atunci cand în fabricaţie tuburile nu rezistau la proba
de presiune (pierderea de apă era mare); erau numite tuburi declasate şi erau folosite
la canalizare.
Astăzi sunt fabricate tuburi din beton armat cu fibre metalice, din fibra de sticlă
(fibrele sunt tocate şi înglobate în masa de beton); au o rezistenţă mai bună şi pot fi şi
mai uşoare; rezistenţa la agresiune poate fi obţinută din calitatea cimentului sau cu
adaosuri adecvate; nu au fost folosite în ţară. În figura VIII-3 sunt date formele tip de
tuburi produse din beton iar în figura VIII-4 forma tip a căminelor realizate din beton.

Figura VIII-3 Vedere asupra unor tuburi din beton

Masa plastică a fost utilizată pentru fabricarea de tuburi pentru canalizare; material
mai uşor (de 2-3 ori mai uşor ca betonul), cu o rezistenţă mecanică mai bună fapt care
a permis exectutarea de tuburi cu perete mai subţire, cu o îmbinare mult mai bună
(manşon sau mufă şi garnitură) a fost utilizat în două etape: etapa înainte de anii ’90
când tuburile erau din PVC sub forma de tuburi tip M şi tip U, în general cu diametre
mici şi etapa actuală când sunt folosite tuburi de PEID, PVC, PP, PE armat, tuburi
gofrate.

232
 Figura VIII-4- Cămine realizate din elemente prefabricate de beton

Tuburile din PVC se produc la dimensiuni până la 1000mm, cu lungimi de până la

6m şi cu îmbinare cu mufă, figura VIII-5; au o rugozitate mult mai mică decât a
betonului şi sunt foarte uşoare fapt care simplifică execuţia; pentru a avea o bună
rezistenţă trebuie ca aşezarea în şant să se facă în mod special, înglobate în nisip; au
şi piese prefabricate pentru îmbinare (coturi, teuri, etc). Într-un procedeu special se
pot fabrica şi cămine din PVC, figura VIII-6.

Figura VIII-5 Tuburi din PVC

233
 1 – strat de uzură
2 - fundaţia drumului
3 – placă din beton armat
4 – capac canal carosabil
5 – nisip
6 – pământ
7 – piesă superioară reglabilă
8 – piesă fixare prelungire cămin
9 – cămin de vizitare
10 – tub PVC
11 – Pat de pietriş şi nisip

Figura VIII-6 Camine din PVC

Tuburile din PEID pot fi folosite la executarea colectoarelor deşi tuburile sunt
produse pentru a fi folosite la conducte funcţionând sub presiune; au peretele mai
gros decât al tuburilor din PVC şi îmbinarea poate fi făcută prin sudare cap la cap sau
cu manşon electrosudabil (scump); pot fi produse diametre şi peste 1000mm.
Tuburile din polipropilenă (PP), polietilenă armată sunt utilizate la realizarea
colectoarele la fel ca şi tuburile din PE.
Tuburi gofrate din polietilenă sau polipropilenă, figura VIII-7.

Figura VIII-7 Tuburi din PE gofrate

Sunt tuburi în care folosirea materialului este mult mai raţională; tubul este făcut
“din două tuburi specializate”; tubul interior este neted şi asigură curgerea apei, este
un tub subţire deoarece suportă numai împingerea apei din interior (care nu depăşeşte
0,5 bari); tubul exterior este făcut dintr-un tub mai mare “sub formă de burduf” sudat
definitiv de tubul interior; are rolul de preluare a împingerii pământului; în ansamblu
rezultă un tub uşor şi cu o folosire raţională a materialului (în ţară tuburile se produc
la Piatra Neamţ, Gura Humorului şi Bistriţa). Din aceleaşi materiale se produc şi

234
cămine de vizitare (integral prefabricate sau din elemente), figura VIII-8. Îmbinarea
se poate face cu mufă şi o garnitură specială.

Figura VIII-8 Cămine din masă plastică

Tuburi din PAFSIN sau PAFS (Poliester Armat cu Fibră de Sticlă şi Inserţie de
Nisip) au o gamă largă de diametre (200-3000mm) şi sunt executate în două
tehnologii: prin înfăşurare sau prin torcretare. Au lungimi de 6m şi se pot îmbina cu
manşoane speciale cu garnitura din masă plastică specială sau cauciuc natural. Au
perete subţire din care cauză secţiunea este foarte elastică; montate greşit pot fi
neetanşe iar pierderea de apă poate fi foarte supărătoare la stabilitatea tubului. Au
mari şanse de utilizare; sunt foarte rezistente la acţiunea agresivă a apei (funcţie de
răşina respectivă utilizată, ca tip şi grosime). Sunt produse în ţară lângă Bucureşti
(procedeul HOBAS) şi la Buzău (procedeul SUPERLIT-prin înfăşurarea fibrei de
sticlă şi înglobarea în masa de răşină), figura VIII-9.

Figura VIII-9 Tuburi din PAFSIN.

235
Pot fi confecţionate şi elemente pentru cămine precum şi capace pentru cămine,
figura VIII-10. Tuburile numai din răşină şi fibră de sticlă nu au rigiditatea necesară
pentru a fi pozate uşor în pământ.

Figura VIII-10 Cămine din PAFSIN

Tuburi din gresie antiacidă şi bazalt artificial

Tuburi de diametru relativ mic (sub 1000 mm), îmbinate cu mufă, protejate prin
glazură de material rezistent la coroziune, cu lungimi de 1,5m pot fi utilizate în
terenuri cu agresivitate ridicată, pentru transportul apelor acide (neutralizarea este
complicat de făcut la furnizorul de apă uzata), cu bună rezistenţă mecanică. Sunt însă
scumpe, fragile şi relativ grele. Punerea în operă trebuie făcută cu grijă pentru
protejarea stratului protector. Pot avea o durată de funcţionare de peste 100 ani, figura
VIII-11. Din ‘scoici’ de gresie se poate asigura placarea interioară a tuburilor
existente; cu multă grijă ar putea fi folosite şi pentru repararea colectoarelor existente
(relining).

Figura VIII-11 Tuburi din gresie antiacidă

236
Observaţie: modul de calcul sau verificare a comportării tubului în pământ la încărcările curente
poate fi făcută după /17/.

VIII-2.1 Construcţii accesorii pe reţeaua de canalizare

Pentru o bună funcţionare pe reţeaua de canalizare vor fi prevăzute elemente auxiliare

tuburilor prin care să se poata asigura:
- Ventilarea colectoarelor în vederea asigurării unei curgeri salubre, a evacuării
gazelor de fermentare care altfel ar putea duce la amestecuri explozive,
menţinerea presiunii atmosferice pe colectoare (la curgearea apei o parte din
aerul din tub este antrenat);
- Vizualizarea modului de funcţionare a colectoarelor (nivel de apă, calitatea
apei, tuburi înfundate etc);
- Intervenţii la corectarea unor defecţiuni pe reţea;
- Controlul liniarităţii tronsoanelor de canalizare;
- Intrarea în reţea a apei de canalizare; sunt două construcţii tip – racordul de
canalizare prin care apa uzată produsă artificial poate intra în canalizare şi
gura de scurgere pe unde apele meteorice pot intra în canalizare;
- Intretinerea functionarii colectoarelor (spalarea periodica, masurarea debitelor,
reabilitare, evacuarea debitului în exces etc)
Construcţiile auxiliare pe reţeaua de canalizare sunt: căminele, gurile de scurgere,
racordurile, bazinele de retenţie, subtraversările prin sifonare, staţiile de pompare,
deversoarele de ape mari pe reţelele în procedeu unitar, eventual staţii de pompare.
Căminele de pe reţeaua de canalizare au mai multe poziţii şi roluri:
Căminul de vizitare este cea mai comună construcţie pe o reţea. Se amplasează
atunci când:
- Un colector începe (cămin de capăt);
- La fiecare 60-150 m pe un colector în aliniament (distanţe mici-diametre mici);
- La schimbarea de direcţie la colectoarele sub 1000mm diametru;
- La schimbarea diametrului;
- La schimbarea pantei colectorului;
- Când trebuie realizată o treaptă la radier, cămin de rupere de pantă;
- Cămine de spălare, la capetele unor colectoare sau în condiţii speciale (spălarea
reţelei se poate face cu utilaje speciale);
- Cămine de intersecţie; orice intersecţie între două colectoare se face prin
cămin.
Observaţie: un cămin pe canalizare poate îndeplini mai multe din rolurile menţionate mai sus.

Forma constructivă a căminului depinde de materialul de execuţie, de adâncimea de

pozare a colectorului, de rolul căminului, etc. În figura VIII-12 sunt prezentate
schemele constructive pentru câteva dintre aceste tipuri de cămine din reţeaua de
canalizare existentă. În localităţile mari căminele sunt realizate exclusiv din beton. În
localităţile mici au început să fie prevăzute şi cămine din material plastic. Pe

237
colectoarele mari căminele se pot transforma în camere de intersecţie, construcţii
speciale.

a) b) c)

d) e)

Figura VIII-12- Tipuri de cămine: a) cămin de vizitare; b)cămin de intersecţie; c) cămin de rupere
de pantă; d) cămin de spălare; e) cameră de intersecţie

Celelalte elemente constructive şi tehnologice sunt date în publicaţiile de specialitate.

Trebuie făcută o remarcă importantă: la dimensionarea colectoarelor trebuie tratată cu
deosebită grijă secţiunea (deci şi căminul viitor) în care mişcarea apei trece de la
curgere rapidă la curgere lentă; în acea secţiune se produce un salt hidraulic; dacă nu
se prevede o secţiune adecvată de cămin se poate întâmpla ca saltul hidraulic să
producă astuparea completă a secţiunii aval şi colectorul fiind blocat apa să iasă prin
cămin pe stradă; acest lucru se poate des întâmpla la colectoarele în procedeul mixt,
uneori chiar şi la ploaia de calcul.
Căminele sunt închise cu capace, de regulă metalice-fontă şi fontă ductilă, alese în
funcţie de traficul în zonă: capace necarosabile şi capace carosabile.

VIII-3 Exploatarea reţelei de canalizare

În exploatarea lucrărilor reţelei de canalizare pot fi întâlnite două grupe mari de

lucrări, ambele destinate să conducă la un singur obiectiv, menţinerea capacităţii de
transport în condiţii de salubritate a localităţii.

238
 Nu trebuie uitat că două sunt riscurile de exploatare necorespunzătoare a canalizării:
răspandirea de boli hidrice (fiecare litru de apă conţine milioane-zeci de milioane de
microorganisme) şi riscul începerii procesului de fermentare în colectoare, fermentare
aerobă a depunerilor cu producerea de gaze urât mirositoare. Pentru controlul celor
două fenomene principale este nevoie de o bună proiectare, o execuţie foarte îngrijită
şi inspectare continuă a canalizării (urmată de adoptarea de măsuri constructive
imediate). Printre operaţiunile care trebuie efectuate curent pot fi menţionate:
• Verificarea existenţei, stabilităţii şi integrităţii capacelor care acoperă caminele
de canalizare;
• Verificarea curgerii apei în colectoare;
• Verificarea comportării reţelei, în procedeu unitar, pe durata ploilor mari;
• Curăţarea periodică a reţelei de canalizare;
• Reabilitarea reţelei de canalizare;
• Verificarea stabilităţii gurii de vărsare în receptorul natural;
• Verificarea modului în care se execută noile racorduri de canalizare;
• Verificarea funcţionării gurilor de scurgere.

VIII-3.1 Verificarea stabilităţii capacelor de la căminele de canalizare

Trebuie insituit un sistem de control a existenţei capacelor de canalizare. Capacele

vechi sunt confecţionate separat de rama de fixare şi drept urmare pot fi vandalizate
pentru a fi valorificate ca fier vechi (sunt turnate din fontă cenuşie şi deci au mult
material înglobat). Un capac lipsă poate constitui o sursă de accidente grave pentru
vehicule şi pietoni. Ele trebuie înlocuite imediat; este recomandabilă folosirea de
capace noi, turnate din fontă ductilă, care sunt realizate solidar cu rama care la rândul
ei poate fi încastrată în îmbrăcămintea drumului; în acest fel sunt mai greu de scos;
totodată fonta ductilă fiind un material mai bun are dimensiuni mai reduse.
A doua operaţiune care se face simultan cu verificarea lipsei capacelor este
verificarea modului în care capacul reazemă pe ramă; din cauza execuţiei dar şi a unei
solicitări diferite este posibil ca în timp capacul să nu mai reazeme uniform pe ramă
(unele nu au rezemat bine de la început din cauza unor toleranţe mari de turnare);
drept urmare capacul face zgomot la trecerea fiecărui vehicul şi zgomotul deranjează
vecinătăţile; dacă sunt erori mari se schimbă capacul iar dacă sunt erori mici se poate
adăuga o garnitură de cauciuc între ramă şi capac. Se poate întampla ca rama să se
mişte din amplasament din cauza unei execuţii incorecte; aceasta poate conduce la
spargerea capacului, la dezgolirea completă a căminului şi la accidente grave.
Remedierea trebuie făcută cu atenţie deoarece stânjenirea traficului trebuie să fie
făcută cât mai rar posibil (motorizarea creşte continuu şi lărgirea străzilor nu este
posibilă).
Operaţiunea de verificare a capacelor mai are un aspect neplăcut; din cauza unei
execuţii proaste capacul se înfundă sub nivelul carosabilului producând greutăţi în
trafic (si chiar accidente prin ocolire bruscă şi nesemnalizată); acest risc este sporit
astăzi când se prevăd şi cămine din masă plastică, cămine care nu au rezistenţă pe

239
verticală (vehiculele nu pot călca pe cămine); în acest caz rama se înglobează într-o
placă de beton armat care preia toată sarcina; pentru a păstra cota din proiect trebuie
ca placa să fie aşezată pe umplutura din şanţ pe un strat foarte bine compactat
(minimum 97% Proctor), figura VIII-13; când se constată că se produc denivelări vor
fi luate măsuri de remediere (se reduce mult viteza de deplasare deci capacitatea de
transport a străzii). Trebuie ţinut seama şi de faptul că fenomenul de înfundare este
progresiv; efectul dinamic (roata cade peste capac) accentuează fenomenul. Acest
efect de înfundare poate avea drept consecinţă şi forfecarea tubului de canalizare
legat de cămin; fenomenul se accelerează.

Figura VIII-13 Capac de cămin fixat pe placa de beton armat

Trebuie verificată şi clasa de trafic a străzii; unele străzi au fost făcute pentru trafic
uşor; introducerea traficului greu poate avea trei mari consecinţte: (a) se sparge
capacul căminului, (b) se foarfecă tubul la limita cu căminul (îmbinarea veche este
rigidă - căminul este mai rezistent decât pământul sub care se află tubul) şi prin
înmuierea pământului se accentuează afundarea căminului. Noile îmbinări dintre
cămine şi tuburi se fac cu garnitură elastică. O remediere a tuburilor fisurate din
beton se poate face cu un tub scut şi două îmbinări elastice, figura VIII-14.

a) b)

c)

Figura VIII-14 Îmbinarea tuburilor cu căminul; a-simplă, tub încastrat;

b-simplă cu garnitură; c-cu garnitură şi îmbinare articulată

240
 VIII-3.2 Verificarea modului de curgere a apei în canalizare

Se recomandă ca aceleaşi echipe să parcurgă traseele colectoarelor deoarece au

înmagazinate în memorie detalii care pot scăpa unei echipe noi. Se lucrează în echipe
de doi oameni deoarece se poate întâmpla să fie nevoie de intrarea în cămine; ori, una
dintre regulile da bază la intrarea în spaţii subterane este că un om intră iar
celălalt stă la suprafaţă şi verifică dacă cel care a coborât “este în stare de
funcţionare”, de regulă prin conversaţie continuă; a doua regulă este: nu se intră în
cămin decât după ce se verifică faptul că în cămin nu sunt gaze periculoase.
Verificarea modului în care curge apa se va face funcţie de problemele secţiunii
respective:
• Se parcurge tronsonul în perioade calme de trafic şi se ascultă zgomotul făcut
de apă; dacă este diferit de cel cunoscut (mai intens, nu se aude nimic etc) se
scoate capacul căminului şi se verifică; dacă nivelul apei este peste diametrul
tronsonului aval însemnează că pe tronsonul aval este un obstacol care va
trebui îndepărtat (pentru o uşoară reperare ar trebui ca toate căminele să fie
numerotate în sistem propriu); se raporteaza defecţiunea.
• Se scot preventiv capacele căminelor şi se verifică dacă: curgerea este cu nivel
liber, dacă înălţimea apei este cea cunoscută (au fost cazuri în care reţeaua de
apă s-a rupt şi evacuarea apei direct în canalizare a fost greu de depistat); dacă
este apă prea multă trebuie mers în amonte până la depistarea avariei/anomalei.
• Dacă se scoate capacul se verifică şi dacă sunt depuneri permanente pe pereţii
tubului (se vede un strat de nămol depus format din grăsimi cu depuneri
solide); totodată se poate şi estima capacitatea disponobilă de transport lucru
util în cazul unor reparaţii care necesită devierea apei prin colectorul respectiv.
• Verificarea funcţionarii căminelor trebuie însoţită de verificarea calităţii străzii
pe traseului colectoarelor; orice tasare ce depăşeşte nivelul normal poate arăta
o secţiune unde canalul are probleme; este rupt, este neetanş şi pierderea de apă
a cauzat spălarea sau tasarea căii de rulare, în canal au loc infiltraţii care spală
subsolul străzii. Aceste fenomene vor trebui notate, raportate şi deduse măsuri
de combatere preventivă; semnalizarea este obligatorie la orice intervenţie.

VIII-3.3 Verificarea curgerii la ploi de intensitate mare

Funcţionarea reţelei în procedeu unitar poate pune mai multe serii de probleme:
• Verificarea capacităţii de transport se face greu, în lipsa ploii apropiată de
ploaia de calcul, la punerea în funcţiune; de fapt nu se va şti care este
capacitatea reală de transport în diferite secţiuni de colector (pot fi făcute
estimări prin calcul); din această cauză trebuie făcută verificarea în timp. Se va
constata dacă apa a pus sub presiune colectorul, dacă şi unde apa iese din
canal, care sunt consecinţele şi ce se poate face (o privire atentă a comportării
apei de la suprafaţă poate conduce mai uşor la soluţii raţionale). Dacă este
cazul vor fi luate măsuri de siguranţă adecvate.
241
• Problema verificării capacităţii de transport trebuie analizată cu atenţie
deoarece deversarea apei din reţea se poate întâmpla la o ploaie mai mare decât
ploaia de calcul; pot fi trase concluzii dar fără acuzarea canalizării realizate
pentru alte condiţii de lucru; cum se determină intensitatea ploaii de calcul
pentru canalizare este o problemă mai complicată; cel mai simplu trebuie
întrebat Institutul National de Hidrologie şi Gospodărirea Apelor, pentru
actualizarea datelor.
• O verificare foarte atentă trebuie făcută la pasajele nou realizate (la noi nu au
fost decât relativ recent realizate pasaje denivelate); realizarea ulterioară duce
la posibilitatea blocării cu apă din precipitaţii; apa colectată în pasaj este
pompată; dacă staţia de pompare nu funcţionează sau ploaia este mai mare
decât ploaia de calcul pot fi mari problerme prin blocarea circulaţiei. Există din
păcate o regulă generală: niciodată canalizarea nu va putea transporta toată
apa de ploaie deoarece reţeaua se dimensionează la o ploaie de calcul mult
mai mică decât ploaia care poate să cadă peste localitatea respectivă; deci
periodic se pot produce cantităţi de apă care nu pot fi evacuate prin canalizare
şi în consecinţă se produc inundaţii parţiale. În orice caz staţia de pompare din
pasaje va trebui să aibă un grad de siguranţă mai mare decât cel al reţelei.
• Se va verifica faptul că nu sunt scoase capacele căminelor pe durata ploii “ca
să curgă apă mai multă” sau ca să compenseze funcţionarea deficitară a gurilor
de scugere (rău intreţinute). Prin golul creat pot intra plutitori mari care vor
înfunda canalizarea şi efectele negative pot fi mult mai mari. Se produc
accidente în trafic.
• O problemă specială poate să se deruleze la canalizările din localităţile rurale;
conform regulilor actuale (de acordare a fondurilor) se realizează numai
canalizarea apei menajere; apele meteorice trebuie “păstrate la locul de
cădere”, cum cere Directiva Europeană, sau evacuate de localnici în alte
moduri; sunt însă cazuri destul de dese când din cauze de dezvoltare istorică
clădirile au cota parterului egală sau mai mică decât cota platformei drumului
(drumul s-a lărgit şi supraînălţat curent în decursul anilor, mai ales când
drumurile au devenit şi drumuri naţionale, figura VIII-15); în această situaţie
casa nu poate evacua uşor apa de ploaie colectată în jur şi locatarul este tentat
să spargă căminul şi sa introducă în canalizare apa acumulată în curte; efectul
este de doua ori negativ deoarece: (a) reduce capacitatea de transport (putând
pune chiar sub presiune tronsoane de canalizare) şi (b) modifică total regimul
de funcţionare al staţiei de epurare (de regulă staţie de epurare monobloc);
soluţiile sunt puţine şi vor trebui descoperite pe loc.

242
 a) b)
Figura VIII-15 Canalizării în unele zone rurale
a) situaţia veche; b) situaţia nouă

• Verificarea funcţionării gurilor de scurgere are două etape distincte: (a) când
nu plouă şi (b) când plouă. Când nu plouă trebuie verificat dacă garda
hidraulică este în ordine, figura VIII-16; se poate întampla să nu plouă timp
mai îndelungat şi atunci apa din gura de scurgere se evaporă lăsând liber
canalul de legatura cu canalizarea; gazele din canalizare ajung pe stradă şi mai
ales pe trotuar (gura de scurgere se amplasează pe rigola străzii); mirosul
produce disconfort locuitorilor şi demonstrează că exploatarea canalizării nu
este bună; refacerea gărzii hidraulice se face odată cu spălarea străzii. Când
plouă gura poate funcţiona fapt care însemnează că : (1) grătarul nu este plin
cu plutitori şi materialul din depozitul din gura de scurgere nu a blocat spaţiul
de curgere, deci gura a fost curaţată periodic; (2) gura nu funcţionează
deoarece este blocată superficial de plutitori (frunze, hârtii, plastice etc) sau
depozitul este plin şi are material solidificat; gura trebuie curaţată.

Figura VIII-16 Gura de scurgere cu depozit şi sifon

• Curăţarea gurii de scurgere se poate face manual sau hidraulic. Dacă se

doreşte protejarea staţiei de epurare atunci nămolul depozitat (mult pământ de
pe stradă, spălat de ploi) se îndepărtează cu o lopată specială şi de depune în
saci; sacii sunt transportaţi la depozitul de deşeuri menajere; dacă nu este o
243
 problemă evacuarea conţinutului gurii de scurgere la staţia de epurare atunci se
poate proceda “mai elegant”; se scoate grătarul (se basculează de fapt, grătarul
fiind rabatabil) şi cu o vidanjă se aspiră şi se îndeprtează reziduul sau se
barbotează cu apă până când fluidizat fiind nămolul curge în colector;
verificarea că desfundarea este completă se face prin turnarea de apă lângă
gura de scurgere.
• Se notează secţiunile cele mai afectate de ploile mari şi prin observaţii
succesive se poate decide o soluţie constructivă de îmbunătăţire a a situaţiei. Se
analizează dacă nu este posibilă o reabilitare locală sau mai extinsă.

VIII-3.4 Curăţarea reţelei

Periodic sau ori de câte ori se constată că reţeaua s-a colmatat se procedează la
operaţiunea de curăţare. Operaţiunea se poate executa în două procedee după
gradul de dotare al operatorului: (a) cu mijloace manuale (mecanice şi hidraulice),
sistemul vechi utilizat încă în mare măsură şi (b) sistemul de spălare cu jet de apă
de mare presiune (de fapt de mare viteză), sistem nou, mai rapid, mai “elegant” şi
mai eficient. Ca regulă generală după spălare ar trebui făcută o inspecţie a
colectoarelor pentru a verifica starea lor şi tendinţa de deteriorare a tuburilor.
Metoda clasică de curăţare, aplicată încă din cauza lipsei mijloacelor moderne
adecvate, constă în următoarea succesiune de operaţiuni:
- Stabilirea tronsonului de reţea pe care se va face curăţarea; aceasta se face pe
baza observaţiilor făcute la inspecţia periodică prin constatarea că nivelul apei
în colectoare este mai mare ca de obicei sau tronsoane sunt chiar înfundate;
- Introducerea unor bastoane de 1,0m lungime în căminul amonte şi împinegrea
lor spre aval; bastoanele au la capete un sistem de îmbinare tip baionetă; fiind
din lemn plutesc pe apă;
- Legarea de ultimul baston a unui cablu şi tragerea lui până în căminul următor;
- Montarea de scripeti pe marginea căminelor şi trecerea cablului peste ei;
- Legarea cabului, la suprafaţă, la două trolii manuale;
- Amplasarea fixă pe cablul din canal a unui dispozitiv de caţărare, o sferă de
cauciuc, o sferă din elemente metalice, o perie etc;
- “Plimbarea” tip suveică a dispozitivului de curatat în lungul canalului, prin
actionarea succesiva a troliilor (manual sau mecanic); prima mişcare trebuie
făcută manual pentru verificarea faptului că dispozitivul nu se blochează de
ceva; la tragere mecanică există riscul de deteriorare chiar a tubului;
- Spălarea finală a colectorului cu apă din reţea dacă este suficientă sau cu aport
de apă din exterior, figura VIII-17. Atenţie la “agaţarea dispozitivului de
eventuale neuniformităţi ale tuburilor; există riscul spargerii tuburilor la o
tragere forţată cu troliile.

244
 a) b)
Figura VIII-17 Sistem manual de curăţare a reţelei de canalizare
a)-cu două trolii; b)-cu jet de apa

Desigur că la colectoarele mari soluţia nu este aplicabilă. S-a aplicat cu succes o

soluţie de autospălare folosind un scut. Un disc aşezat oblic în colector, cu suprafaţa
mai mică decât secţiunea canalului de spălat, este deplasat periodic, iar prin
micşorarea secţiunii de curgere realizează o pierdere de sarcină locală pierdere care se
traduce prin realizarea unei viteze mult mai mari decât viteza normală de curgere;
acest jet de apă dislocă depunerea şi o transportă în aval; este o metodă “blândă” de
curăţare şi în anumite situaţii poate da rezultate; operaţiunea trebuie făcută cu
deosebită precauţiune deoarece se lucrează în spaţiu închis, cu gaze toxice şi deosebit
de poluată microbian.
Mai rezulta un lucru: reţeaua în procedeu unitar are avantajul că periodic plouă intens
şi viteza de curgere creşte foarte mult; această viteză poate asigura o
autocurăţire/spălare periodică a colectoarelor.

Metodele moderne de curăţare au fost dezvoltate odată cu dezvoltarea tehnologiei

de spălare cu jet de apă. Sunt mai multe tehnologii dezvoltate dar la bază au aceeaşi
soluţie: realizarea unui jet de apă cu viteză foarte mare (zeci de m/s) dirijat spre
peretele colectorului; aceste jeturi dislocă materialul de pe pereţi şi apa îl transportă
aval. De aici metodele au fost diversificate:
- Spălarea cu jet obţinut cu un cap rotitor, tras mecanic prin canal;
- Spălarea cu cap fix dar cu jeturi multiple, tractat;
- Spălarea cu cap cu jeturi multiple orientate aval cu rol şi de autopropulsare;
sunt cele mai performante;
- Spălarea cu jet de apă şi recuperarea apei de spălare pentru: evitarea încărcării
cu poluant a staţiei de epurare, recuperarea apei în vederea refolosirii etc,
figura VIII-18.

245
 Fig VIII-18 Autocurăţitor combinat şi tehnologia de spălare cu jet de apă

Jetul se poate obţine cu o pompă de mare presiune, 60-100 bari (cu acest jet se poate
curăţa şi vopseaua veche de pe conductele vizibile); sunt pompe care pot asigura
presiuni până la 2000 bari iar jetul permite chiar şi tăierea betonului sau pietrei în
carieră. Desigur că echipamentele sunt scumpe şi utilizarea lor trebuie să realizeze o
eficienţă maximă. Avantajul metodei poate fi socotit şi din faptul că se poate face
spălarea fără scoaterea din funcţiune a colectorului.
Este metoda principală de curăţare a colectorului în vederea reabilitării prin metoda
fără tranşee deschisă.
Spălarea reţelelor funcţionând sub vacuum trebuie făcută conform prevederilor
proiectului. Pe măsură ce asemenea sisteme vor intra în funcţiune vor trebui găsite
forme coordonate de exploatare. O specializare în domeniu ar putea aduce rezultate
bune.
Despre reţeaua de canalizare sub presiune nu vom vorbi deocamdată deoarece nu sunt
executate asemenea sisteme iar exploatarea lor are încă elemente necunoscute. Când
vor aparea şi la noi vom căuta mijloacele adecvate de exploatare. Una din
componentele de bază este spălarea periodică cu aer în vederea evacuării preventive a
peliculelor de depuneri de pe pereţi (viteza aerului este de câteva ori mai mare decât
viteza apei). Tehnologia de spălare face parte organică din tehnologia de funcţionare
curentă a reţelei sub presiune. Dacă se intenţionează o metodă de spălare reţeaua
trebuie gândită în mod special deoarece o spălare normală (la presiunea atmosferică
poate presupune oprirea integrală a reţelei, lucru foarte complicat într-un caz real.

246
 VIII-3.5 Cazuri speciale

Sunt situaţii în care metodele de curăţare trebuie să fie adecvate. Acest lucru poate fi
dictat de:
• Poziţia specială a colectorului; în figura VIII-19 este dată situaţia colectoarelor
generale amplasate sub r. Dâmboviţa amenajată în Bucureşti;
• Colectorul se află la adâncime mare; este cazul colectoarelor realizate cu scutul
(Bucureşti, Cluj, Piteşti);
• Colectorul este plin cu apă şi nu se poate pune la uscat, nici măcar parţial, din
cauză că nu se poate opri canalizarea etc.

Figura VIII-19 Amenajarea Dâmboviţei şi poziţia colectoarelor generale; după prima

amenajare (1888), actuala amenajare (după 1985)

În toate aceste cazuri ar trebui ca din start (din faza de proiectare) să se intuiască
soluţii viabile. O soluţie aplicată în străinătate şi care ar rezolva şi alte aspecte
funcţionale, ar fi realizarea de reţele inelare; în mod normal apa curge ca într-o
canalizare obişnuită dar în condiţii speciale apa uzată poate fi deviată numai pe unul
dintre colectoare, evident în condiţii mai complicate (eventual punerea sub presiune
parţiala); soluţia poate fi mai scumpă dar va fi mai benefică pentru viitor, figura VIII-
20.

Figura VIII-20 Reţea de canalizare realizată în formă inelară

247
 VIII-4 Reabilitarea reţelelor de canalizare

Reţeaua de canalizare se deteriorează relativ repede deoarece:

- Apa uzată transportă periodic şi elemente agresive care pot coroda pereţii
interiori ai colectoarelor;
- Apa uzată conţine material nisipos sau chiar pietriş spălat de pe stradă (de
regulă, materialul antiderapant aruncat iarna pe străzi ajunge şi în canalizare
atunci când gurile de scurgere funcţionează defectuos sau nu au depozit);
- Deoarece în mare parte din timp apa curge cu viteze mici se produc depuneri şi
acestea încep să fermenteze; rezultatul este şi producerea de hidrogen sulfurat
care în condiţii favorabile se transformă în acid sulfuric; acidul sulfuric
produce coroziunea tubului în zona bolţii şi în final prăbuşirea tubului cu
blocarea canalizării;
- Tuburile sunt amplasate sub partea carosabilă a străzii şi în timp solicitarea
mecanică repetată duce la deteriorarea materialului;
- Intervenţia în subteran pentru alte lucrări poate deteriora calitatea materialului
sau tubul;
- Rădăcinile pomilor pot căuta apa direct în tubul de canalizare şi rădăcinile care
pătrund prin îmbinarile defecte şi fisuri pot distruge tubul sau reduce viteza de
curgere a apei;
- Lucrările de curăţarea mecanică a tubului (singurele posibile până în ultimii ani
şi în unele sisteme aplicate şi astăzi) duc la erodarea materialului tubului, etc;
- Se poate întâmpla ca în timp cantitatea de apă transportată să crească peste
valoarea pe care tubul o poate transporta cu nivel liber; este nevoie deci de o
secţiune mai mare;
- În timp materialul îmbătrâneşte; există tuburi pozate de peste 60 ani în reţeaua
de canalizare, cele din beton, iar altele pe care le prevedem acum au o durată
de viaţă normată de cca 50 ani; cândava vor trebui înlocuite sau consolidate.
Pentru rezolvarea acestor situaţii au fost devoltate în timp două soluţii:
• Soluţia clasică, aplicată încă pe scară largă, de înlocuire a tuburilor prin
realizarea unei tranşei deschise, figura VIII-21.

Figura VIII-21 Înlocuirea unui tub în soluţia clasică- tranşee deschisă

• Prin refolosirea tubului existent dar îmbunătăţind starea lui; metoda este
numită generic trenchless –reabilitarea fără săpătură deschisă (no dig); se

248
 poate căptuşi tubul pentru îmbunătăţirea calităţii suprafeţei interioare sau poate
consolida tubul ca structură;
Deoarece aceste metode noi de realizare şi refacere a canalizării au fost dezvoltate ele
vor fi introduse şi la reţele din ţara noastră deoarece au unele avantaje certe:
• Au o durată de execuţie mai redusă lucru deosebit de important prin reducerea
dificultăţilor legate de trafic şi întreruperea funcţionarii reţelei;
• Se lucrează mult mai “curat” deoarece nu vor fi săpături pe stradă, nu se va
transportă pământul din săpătura etc;
• Costul poate fi mai redus dacă tehnologia de intervenţie este bine dezvoltată;
• Se reduce riscul de poluare deoarece apa de canalizare nu mai ajunge pe stradă
pe durata execuţiei.
Tehnologiile dezvoltate pentru îmbunătăţirea secţiunii colectorului pot fi grupate în
două tipuri:
- Remedierea secţiunilor colectoarelor vizitabile;
- Îmbunătăţirea structurii secţiunii colectoarelor nevizitabile.
Fiecare dintre cele două tipuri de reabilitări pot avea câte două niveluri de tratare:
• Reabilitarea suprafeţei interioare în vederea protejării contra viitoarelor atacuri
şi reducerea rugozităţii;
• Reabilitarea structurală în vederea refacerii capacităţii de rezistenţă la solicitări
mecanice şi apoi refacerea suprafeţei interioare a colectorului.
Trebuie precizat că tehnologiile de reabilitare nu au fost încă aplicate la scară largă în
ţara noastră din lipsa de echipamente şi tehnici de lucru. Abia după anul 2000 au
început activităţi mai extinse şi acelea punctiforme. Printre cele mai dezvoltate sunt
cele din m. Brăila, Timişoara. Secţiunile de canal abordate au fost în general secţiuni
mici de colectoare. Au fost făcute proiecte pentru secţiuni mari, dar puţine au fost
realizate.
Ţinând seama că în ţară se găsesc peste 15000 km de colectoare vechi este de aşteptat
că acţiunea de reabilitare să se extindă. Pentru aceasta este nevoie de cunoaşterea
principiului de realizare a unei proceduri de reabilitare şi de organizarea lucrului
pentru a putea aplica o anumită metoda de reabilitare, aspectul cel mai important în
realizarea lucrărilor.
Alegerea uneia sau alteia dintre soluţii este gândită funcţie de:
• Volumul de lucrări şi compactitatea amplasamentului lucrărilor;
• Tipul de material al colectorului existent şi rapiditatea de executie;
• Procedeul de canalizare;
• Costul lucrărilor;
• Durata de execuţie;
• Durabilitatea garantată a lucrărilor preconizate;
• Contractarea unei firme specializate în executarea tipului respectiv de
reabilitare.
Decizia asupra unei anumite metode de reabilitare se poate lua dupa efecturarea unui
studiu amanuntit asupra starii colectorului, studiu care trebuie să arate clar:

249
 • Deficienţele apărute în exploatare, cum ar fi: prăbuşirea străzii din cauza
canalizării (lucru des întâlnit în localităţile construite în zone cu pământ
loessoid), numărul de intervenţii făcute, durata de întrerupere a circulaţiei,
cazuri de îmbolnăvire a locuitorilor, numărul de inundaţii din zonă etc;
• Starea reală a colectorului determinată cu mijloace de control nedistructiv
(control cu camere TV, control nedistructiv al materialului etc);
• Mijlocul de curăţare a suprafeţei interioare a colectorului (curăţare mecanică,
spălare cu jet de apă de mare presiune etc);
• Posibilitatea practică de deviere a apelor pe perioada reabilitării, de altfel cea
mai complicată operaţiune;
• Riscuri posibile pe durata lucrărilor (la colectoare în procedeu unitar riscul
apariţiei unei ploi mari este cel mai important);
O problemă delicată este generată de cerinţa de durabilitate a lucrării; unele firme
garantează lucrări de durată mare şi acest lucru poate fi posibil; din cauza gradului
destul de redus al cunoaşterii materialului conductei, a stării reale a colectorului se
pot ivi şi neconcordanţe mari; întocmirea caietului de sarcini pentru reabilitare
trebuie făcută cu deosebită grijă şi pe baza unor elemente concrete obţinute pe
teren.
Caietul de sarcini trebuie să cuprindă şi metode de verificare a lucrărilor (controlul
şi testarea finală) precum şi redarea modului de realizare practică a fiecărui
tronson.

VIII-4.1 Remedierea secţiunilor vizitabile

Se aplică la colectaoare realizate din zidărie de caramidă sau din beton armat
(realizate total sau parţial pe amplasament), figura VIII-22.

Figura VIII-22 Reabilitarea colectoarelor de mari dimensiuni

Colectorul este izolat, este curăţat astfel încât tot materialul separat din apă să fie
îndepărtat şi suprafaţa să rămână perfect curată (se îndepărtează şi materialul slăbit, al
tubului) şi se estimează cantităţile de materiale efectiv necesare pentru lucrare.
Se instalează echipamentul de lucru şi se execută lucrările conform caietului de
sarcini elaborat în prealabil.
Tipurile de lucrări aplicate până în prezent sunt:
- Zidăria de cărămidă, de regulă antiacidă, executată cu mortar de calitate
(eventual cu materiale speciale pentru a-i mări rezistenţa la coroziune); zidăria
250
 poate rămâne liberă sau poate fi tencuită la suprafaţă, figura VIII-22. În cazuri
speciale pot fi făcute lucrări de legare cu zidăria veche şi prin aceasta se poate
mări şi rezistenţa mecanică a structurii de rezistenţă a colectorului; se
reabilitează şi căminele de pe traseuul de colector reabilitat.

Figura VIII-23 Reabilitarea colectoarelor prin suprazidire interioară

- Placarea cu elemente de protecţie din masă plastică, fibră de sticlă, gresie

etc; forma plăcilor poate fi dictată de situaţia locală mergând până la aducerea
unor forme interioare asemănătoare secţiunii canalului şi fixarea pe pereţii
colectorului; fixarea se face cu răşini speciale care să dea aderenţa necesară;
“căptuşeala” poate fi numai de protecţie sau, dacă stratul de mortar/răşină este
adecvat poate contribui şi la creşterea rezistenţei mecanice, figura VIII-24. Este
important de decis dacă în spatele plăcilor de protecţie se introduce mortar,
răşină sau altă compoziţie şi cum se verifică eficienţa umplerii.

Figura VIII-24 Reabilitare cu scoici de fibră de sticlă

251
- Torcretare cu răşini speciale întărite cu fibră de sticlă; un procedeu
asemănător cu cel de la realizarea în fabrică a tuburilor de fibră de sticlă;
procedeul este asemănător cu torcretarea făcută cu ciment şi nisip dar cu alte
materiale: fibra de sticlă este tocată la dimensiunea necesară iar tipul de răşină
poliesterică este dat de adeziunea materialului pe peretele existent dar şi de
rezistenţa la coroziune şi abraziune, figura VIII-25. În Franţa au fost făcute
lucrări de torcretare cu beton în care au fost înglobate fibre din fontă (mai greu
corodabile); fibrele au cca 1,5mm grosime şi 3-5 cm lungime.

Figura VIII-25 Tehnologia de realizare a cămăşuelii interioare prin torcretare

- Căptuşirea interioară a colectorului cu o structură suplimentară din beton

armat, figura VIII-26

Figura VIII-26 Căptuşirea interioară cu structură de beton armat (soluţie prof Furiş).

- Atunci când structura colectorului nu mai corespunde condiţiilor de rezistenţă

cerute se procedează la realizarea unei structuri din beton armat pusă în operă
de regulă prin torcretare; se montează armătura (în secţiunea curată a
252
 colectorului) şi aceasta este înglobată în beton turnat (în straturi succesive)
realizat prin torcretare (reţeta betonului este gândită în consecinţă). În cazuri
bine jistificate peste betonul întărit se poate face o protecţie cu vopsele speciale
de rezistenţă la coroziune sau de creştere a gradului de impermeabilizare. O
asemenea lucrare s-a făcut pentru colectorul general de la Braşov.
- Consolidarea suprafeţei cu geogrilă din fibră de sticlă şi acoperire cu
răşină. Pe suprafaţa curată a tubului se aşează manual geogrila din fibră de
sticlă; se fixează provizoriu şi apoi se acoperă cu raşină poliesterică (numărul
de straturi se decide funcţie de situatia locală).

Figura VIII-27 Protecţia cu geogrilă şi raşină

VIII-4.2 Tehnlogii pentru remedieri locale

Sunt cazuri în care îmbinările au fost greşit făcute sau în timp au suferit avarii
importante. Există tehnologii de remediere locală; se poate introduce un inel de
material plastic, cu lungime mai mare decât rostul sau fisura respectivă (introducerea
se face de către un lucrător), pentru uşurinţa introducerii cilindrul se tăia pe
generatoare pentru a putea fi puţin rulat, şi se aşează peste rost/fisura/gol; se destinde
materialul până ocupă poziţie lângă perete; se reazemă marginile tubului cu un
manşon special care poate fi extins astfel încât să preseze marginile tubului pe
peretele vechi; în spate se poate injecta cu mortar pentru consolidare, figura VIII-28.

Figura VIII-28 Repararea locală a îmbinărilor/fisurilor

În final este important de stabilit noua valoare a rugozităţii suprafeţei reabilitate în

vederea recalculării debitului transportat; sporul de debit rezultat prin reducerea
253
rugozităţii trebuie să acopere cel puţin reducerea de secţiune dată de cămăşuiala
realizată.

VIII-4.3 Etanşare prin injecţie folosind manşoane gonflabile

În cazul unor neetanşeităţi locale, limitate ca dimensiuni (fisuri

longitudinale/transversale, găuri etc), care afectează structura tubului, se poate izola
tronsonul avariat cu ajutorul a două manşoane gonflabile şi în spaţiul creat se
introduce elementul de etanşare, răşina specială, sub presiune; aceasta intră în fisuri,
găuri, bucăţi rupte de tub, îmbinare neetanşă; excesul de răşină este îndepărtat şi se
produce întărirea răşinei prin încălzire; viteza de execuţie depinde de viteza de
întărire a răşinei; un control de inspecţie trebuie făcut; figura VIII-29.

Figura VIII-29 Injecţia fisurilor cu ajutorul manşoanelor gonflabile

1-colector canal; 2-fisură în peretele colectorului; 3-gel acrilic injectat în fisura colectorului;
4-manşon gonflabil; 5-camera de injecţie; 6-camera video; 7-camion laborator

VIII-4.4 Scutul mecanic pentru realizarea colectoarelor cu diametre mari (Dn

> 2m)

Este o tehnologie cunoscută şi aplicată la realizarea de tunele subterane pentru

metrou, aducţiuni de apă etc fără a deranja construcţiile de la suprafaţă; poate fi cea
mai bună tehnologie de creştere a capacităţii de transport a colectoarelor existente
prin realizarea unor tronsoane, la adâncime şi fără respectarea reţelei stradale. Unul
dintre ultimele colectoare mari realizate în Brăila a folosit această metodă; metoda a
mai fost aplicată în Bucureşti, Cluj, pentru colectoare de 3m diametru. Funcţionarea
scutului în teren cu apă nu este psibilă şi de aceea la Brăila a fost făcută o adaptare
specială cu scut sub presiune de aer; intrarea şi iesirea din tronsunul de lucru se
realiza prin sasuri organizate ca la folosirea oricărui cheson sub presiune.

254
 Figura VIII-30 Tehnologia realizării colectoarelor cu scut deschis

VIII-4.5 Tehnologii de reabilitare a secţiunilor de colectoare nevizitabile

Aceste tehnologii au fost dezvoltate în timp (in ultimii 30 ani) pentru a uşura
intervenţia la colectoare mici; de regulă colectoarele mici (sub 1000mm diametru)
reprezintă majoritatea absolută, ca lungime, a colectoarelor unei reţele de canalizare.
Este greu de stabilit ordinea în care au fost dezvoltate aceste tehnologii (şi
preocupările continue) de aceea prezentarea următoare nu corespunde ordinii de
dezvoltare istorică.
Şi în acest caz vor fi respectate lucrările pregătitoare menţionate la reabilitarea
colectoarelor de mari dimensiuni (cele mai mari colectoare din ţară au dimensiunea
de 3,50x 3,00m).

VIII-4.6 Introducerea de tuburi din PE cu memorie termică

Se produce un tub rotund din masă plastică, eventual cu un perete mai subţire; după
execuţie este deformat la cald sub formă de tub care a intrat în colaps, figura VIII-31.
Se aduce pe amplasament şi se introduce în colectorul de pe amplasament (tehnologia
este asemănătoare celei prin care o foaie de hârtie se introduce într-o folie de
protecţie din masă plastică transparentă; după introducere tubul se încălzeşte şi el “îşi
aduce aminte” că la origine era un tub cilindric; dacă se garantează o bună etanşare
tubul poate rămâne în colector fără alte măsuri suplimentare; dacă se consideră
necesar se poate face o injecţie de mortar între tubul nou (cofrajul interior) şi tubul
vechi (cofrajul exterior); complicaţia este dată de faptul că introducerea tubului
trebuie făcută printr-o ferestră de dimensiuni mari (tuburi lungi-ferestre mari dar
îmbinări mai puţine).

255
 Figura VIII-31 Tuburi cu memorie termică; a) colector avariat (fisuri);
b) tub PVC păpuşat la cald; c) tub PVC introdus în colector; d) tub PVC „revenit”-colector reabilitat

VIII-4.7 Dublarea colectorului cu tub din PAFSIN

Atunci când reducerea diametrului tubului nu este stânjenitoare se poate recurge la

realizarea unui colector nou la adăpostul celui existent; tuburi din PAFS sau PAFSIN,
cu îmbinare blocată şi mufă interioară, sunt împinse în tubul vechi; se poate realiza
tubul între cămine sau între mai multe cămine pentru a reduce numărul de ferestre de
atac pentru introducerea tuburilor noi; după experienţă se poate umple spaţiul dintre
tuburi cu mortar sau alt material. Cazurile care vor trebui rezolvate în această metodă
sunt cele ale colectoarelor construite din azbociment; calitatea materialului nu a fost
prea bună şi sunt multe avarii. După reabilitarea tubului se reface legătura la cămine
şi racorduri.
Folosirea tuburilor cu îmbinare cu mufă se poate face prin procedeul de tragere
(tuburile sunt împinse după îmbinare astfel încât ‘teoretic’ îmbinarea se păstrează
etanşă); este nevoie de o bună specializare deoarece o demufare pe parcurs este greu
de detectat şi greu de refăcut (însemnează desfacerea întregului ansamblu).

VIII-4.8 Sistemul CIPP

Sistemul– cured în place pipe, poartă şi alte nume după diferitele firme care îl aplică.
Se confecţionează un furtun din ţesătură sintetică având diametrul puţin mai mic
decât al colectorului de reparat; o faţă a furtunului este din ţesătură iar o parte este
acoperită cu material plastic compact-neted. Se introduce furtunul cu partea cu
ţesătura într-o maşină care îl impregnează cu răşina specială (arată ca un fel de miere
consistentă); după impregnare furtunul este întors pe dos (ca un ciorap) pentru a evita
înglobarea totală în răşină şi pentru o manevrare uşoară a furtunului; este rulat şi
răşina rămâne în interior; este adus pe şantier sau se face direct pe şantier operaţiunea
de impregnare; tronsonul de colector este pregătit (curăţat, uscat); furtunul este
introdus în tub prin rulare şi intoarcere pe dos astfel ca partea cu răşina să vină în
contact cu peretele colectorului; impingerea furtunului se poate face cu apă caldă;
când furtunul ajunge în căminul vecin capetele se blochează şi se încălzeşte interiorul
cu apă sub presiune sau cu aer cald; furtunul este împins pe peretele colectorului (prin
presare) şi prin încălzire răşina reacţionează şi se întăreşte lipindu-se de materialul
existent; răşina fiind suficient de fluidă astupă şi toate fisurile, neetanşeităţile tubului
256
vechi; în final tubul “bandajat” pe interior cu o răşină sintetică are rezistenţa
hidraulica mult mai mică, figura VIII-32.

1-colector avariat
2-material textil cu raşină
3-cămin de lansare
4-sistem de instalare apă caldă

Figura VIII-32 Reabilitarea colectoarelor cu metoda CIPP (Cured în Place Pipe)

VIII-4.9 Tehnologia SWL

Tehnologia SWL (Spiraly Wound Linner), numită şi SPR (Spiraly Pipe

Rehabiltation).
Încercarea de eliminare a ferestrelor de introducere a tuburilor în colectorele existente
a condus la o tehnologie foarte simplificată; se produce o bandă din PVC care se
rulează ca un şnur pe tambur; banda este cofecţionată cu un profil special la margine;
în căminul existent se introduce o maşină care derulează banda şi o transformă în tub
spiralat; între spiralele vecine maşina face îmbinarea etanşă; pe măsură ce tubul este
confecţionat este împins în colectorul vechi; în final se face o injecţie de mortar între
colector şi tubul nou introdus, figura VIII-33.
Dacă se doreşte o întărire (creşterea rezistenţei mecanice) a tubului nou acesta se
poate produce cu nervuri de distanţare astfel încât între tubul vechi şi tubul nou să
rămână un spaţiu uniform, suficient de mare, care poate fi “betonat” cu mortar sau
altă soluţie. Viteza de execuţie este mare şi tehnologia foarte curată.

b)

a)
Figura VIII-33 Tehnologia de reabilitare cu metoda SWL/SPR
257
 VIII-4.10 Metoda tragerii unui tub nou în colectorul existent

Se poate introduce un tub cu diametrul mai mic sau un tub cu diametrul mai mare. În
tubul vechi se introduce un cablu, de cablu este legat un con metalic rezistent (dacă
viitorul tub este cu diametru mai mare conul are generatoare în relief pe exterior); de
con, în spate, este legat capătul viitorului tub; se trage conul şi conducta nouă; la
diametru mai mare tubul vechi este spart şi conul împinge resturile în lateral; tubul
nou preia integral sarcinile tubului vechi, figura VIII-34.

Figura VIII-34 Înlocuirea tubului vechi cu unul nou

VIII-4.11 Folosirea tehnicii forajului

Pentru tronsoane scurte, cu canale prăbuşite şi secţiuni mici se poate recurge şi la

folosirea forajului orizontal; cu o maşină specială se forează un gol (se bate o tijă
specială) pe direcţia necesară şi apoi se trage prin golul respectiv conducta din
material sudat; pentru protecţie şi uşurarea lunecării în capătul de avans conducta are
un con cu diametrul puţin mai mare decât diametrul exterior al conductei; se
injectează noroi de foraj pentru reducerea frecărilor; există riscul ca forma finală a
colectorului să nu fie perfect rectilinie dar materialul elastic şi neted ajută curgerea
apei fără complicaţii.

VIII-4.12 Folosirea tehnicii scutului de diametru mic

În cazuri complicate când nu se poate face devierea apelor se poate alege şi metoda
de realizare a unui colector nou pe un traseu paralel cu colectorul vechi. Tehnica
săpării cu scut închis permite realizarea rapidă a lucrării dar foloseşte tuburi cu pereţi
258
groşi (să reziste la împigerea tubului prin pământ pentru învingerea rezistenţei de
frecare tub-pământ; un tub din beton de 10-15 cm grosime a peretelui nu trebuie să
mire); tuburile pot fi din beton sau PAFSIN; necesită aplicarea corectă a tehnologiei
dar viteza de execuţie fiind mare (8-12m pe schimb) poate avea avantaje
semnificative, figura VIII-35; se introduce noroi de foraj între tub şi pământ; capul de
forare este închis, presurizat şi prin circulaţie de noroi se scoate pământul din
săpătură; tehnologie foarte curată.

Figura VIII-35 Tehnologia HERRENSCHNECHT de realizare a colectoarelor cu foraj închis

Observaţii generale:
a) Adoptarea tehnologiei, care oferă certe avantaje, trebuie făcută cu o bună
cunoaştere a colectorului şi a tehnologiei;
b) Este esenţială cunoaşterea poziţiei celorlalte reţele pe traseul colectorului;
c) Asigurarea mijlocului de deviere a apei uzate pe perioada execuţiei este
esenţială pentru păstrarea unui şantier suportabil din punct de vedere sanitar;
d) Organizarea execuţiei trebuie făcută pentru un volum relativ mare de lucrări
altfel rentabilitatea poate scădea simţitor;
e) Caietele de sarcini trebuie să stabilească în mod clar condiţiile de recepţie a
lucrărilor mai ales că procedeele fiind puţin cunoscute experienţa este redusă;
f) Vor fi luate măsuri pentru protecţia celorlalte reţele subterane;
g) Pentru reabilitarea reţelelor executate să funcţioneze (în viitor) sub vacuum sau
sub presiune nu sunt încă prescripţii de făcut; vor fi adoptate tehnologiile
existente la lucrările ce vor veni; este însă raţional ca să se poată prevedea
lucrări suplimentare pentru a permite în condiţii mai uşoare lucrările viitoare.

VIII-5 Măsurarea debitelor în reţelele de canalizare

Este o operaţiune încă rar făcută în reţeaua de canalizare deoarece:
- Apa este murdară (are suspensii grosiere) şi ca atare nu pot fi folosite
contoarele uzuale;
- Curgerea este cu nivel liber iar contoarele obişnuite nu pot fi folosite decât la
curgerea cu secţiune plină;

259
 - Colectorul îşi modifică permanent secţiunea şi ca atare deşi s-ar putea măsura
viteza obţinerea debitului este incertă;
- Folosirea deversoarelor de tip Parshall (figura VIII-36), utilizate în staţia de
epurare pe canale dechise este complicat de folosit pe reţeaua care se află la
adăncime;
- Montarea de deversoare pe colectoare (in cămine de fapt) este greoaie şi
produce remuu în amonte cu risc de colmatare iar citirile sunt complicate din
cauza spaţiului redus.
Este unul dintre cele mai complicate aspecte legate de exploatarea reţelei. Au fost
folosite metode indirecte:
• Realizarea de tronsoane care pot fi menţinute curate şi prin măsurarea vitezei
(măsurată cu ultrasunete) şi cunoaşterea gradului de umplere se poate face o
estimare buna a debitului;
• Încercările de montare de contoare pe colectoare şi ridicarea nivelului apei
pentru a asigura o curgere” la plin în contor” poate da rezultate numai la o reţea
foarte civilazat exploatată, pentru colectoare mici;
• O dezvoltare relativ recentă este legată de îmbunătăţirea modului de folosire a
deversorului Parshall; sunt două tipuri de probleme: (a) instalarea deversorului
în cămin, a cărei dimensiune este de numai 1,0m şi (b) citirea informaţiei într-
un spaţiu mic, adânc întunecat şi murdar.
Tehnica de montare a deversoarelor are la bază următoarele:
• Au fost realizate deversoare din otel INOX, de dimensiuni mici (să poată fi
instalate într-un cămin fără a modifica mult curgerea apei) şi au fost încercate
în laborator;
• Sunt instalate şi etanşate în cămine curate, după curăţarea acestora;
• Au încorporat un dispozitiv care permnite măsurarea nivelului apei în
dispozitiv fără ca personalul să coboare în cămin; dispozituvul funcţionează cu
aer comprimat după legea presiunii hidrostatice, figura VIII-36. Nu este încă
folosit în reţelele din ţară.

Figura VIII-36 Deversor Parshall

Metoda Smart Ball, figura VIII-37; dezvoltată recent metoda pare extraordinară; o
minge care adăposteşte un dispozitiv electronic complex, îmbrăcată într-un material
buretos, este lansată în apa din canalizare; apa antrenează sfera şi aceasta
260
înregistrează caracteristicile tubului, gradul de rezistenţă, viteza de curgere etc iar un
dispozitiv special (legat prin GPS) permite cunoaşterea poziţiei dispozitivului; se
recuperază şi se extrage informaţia înmagazinată; pare o tehnică surprinzător de uşor
de aplicat.

Figura VIII-37 Folosirea tehnicii SMART BALL

VIII-5.1 Măsurarea debitelor folosind debitmetrul ultrasonic

Parametrii implicaţi în fenomenul de mişcare a apei în canale în care curgerea se

realizează cu nivel liber sunt:
- debitul “Q”
- adâncimea apei în canal “H”
- viteza medie pe secţiune “V”
- aria secţiunii de curgere “A”
Dependenţa între aceşti parametrii este prezentată grafic sub forma unor curbe
caracteristice, cunoscute sub numele de chei de debit.
În general aceste curbe sunt obţinute prin prelucrarea datelor determinate
experimental privind distribuţia de viteze pe secţiunea canalului. Prin integrarea
distribuţiei de viteze a apei în canal rezultă legătura debit înălţimea Q(H). În acest fel,
pe baza relaţiei Q(H), valoarea debitului poate fi obţinută prin determinarea simplă cu
ajutorul unei mire a adâncimii apei. Metoda poate fi extinsă în sensul de automatizare
a măsurătorilor prin utilizarea unui dispozitiv ultrasonic pentru determinarea
adâncimii apei, care pe baza unei chei a debitelor determinată în prealabil să
stabilească valoare corespunzătoare a debitului în canal.
O altă posibilitate care permite determinarea rapidă fără necesitatea unor măsurători
prealabile constă în utilizarea unui sistem integrat de măsură care pe baza unor
măsurători simultane de viteză şi adâncime sa integreze direct valoarea debitului în
canal. Un astfel de sistem de măsură utilizat pentru măsurarea debitelor îl constituie
debitmetru ultrasonic pentru canale deschise tip NIVUS OCM Pro prezentat în figura
VIII-38.
Principiul de funcţionare constă în utilizarea unui sistem integrat de măsură care pe
baza unor măsurători simultane de viteză, integrează direct valoarea debitului. În
general debitul, Q, nu poate fi măsurat direct ci este calculat pe baza ecuaţiei de
continuitate: Q = A ∗ v
261
unde: - A este aria secţiunii transversale de curgere;
- v este viteza medie pe secţiune.

Figura VIII-38 Debitmetrul NIVUS OCM Pro.

Aria secţiunii transversale este în cazul mişcării cu suprafaţă liberă dependentă de

forma secţiunii transversale şi de adâncimea curentului. Adâncimea curentului se
măsoară cu ajutorul senzorului ultrasonic de nivel şi în funcţie de forma secţiunii este
calculată aria. Adâncimea apei este măsurată pe baza ecoului ultrasonic provenit din
reflexia semnalului sonor la suprafaţa de separaţie apă-aer, proporţional cu viteza
sunetului în apă şi timpul de parcurs al semnalului sonor de la emitere până la
recepţionare.
Măsurarea vitezei se face cu ajutorul unui al doilea senzor ultrasonic plasat pe sonda
debitmetrului, normală la suprafaţa senzorului făcând un unghi de 45º cu de verticala.
Schema de amplasare a senzorului este prezentată în figura VIII-39.

Figura VIII-39 Schema de amplasare a senzorilor ultrasonici

Traductorul ultrasonic emite un puls ultrasonic scurt (cod puls) în mediu şi particulele
disponibile sau bulele de aer existente în mediu reflectă semnalul. Traductorul
comută imediat în modul recepţie şi recepţionează ecoul care este digitizat şi stocat
ca urma caracteristică a primei scanări. Imediat urmează cea de-a doua scanare al
cărei ecou este recepţionat şi stocat. Reprezentarea grafica a scanarilor succesive este
prezentată în figura VIII-40.

262
 Ferestre de scanare 1 16
Fereastra de scanare
Fereastra de scanare
Fereastra de scanare
Scanare 1

Ferestre de scanare 1 16
Fereastra de scanare
Fereastra de scanare
Fereastra de scanare
Scanare 2

Figura VIII-40 Scanări succesive

Pe baza timpului de tranzit între emisie şi recepţie poziţia particulei poate fi

determinată cu precizie după cum rezultă din schema din figura VIII-41.

1.Receptia semnalului

2.Receptia semnalului

Evaluarea semnalului

Figura VIII-41 Evaluarea digitala a semnalului

Prin intermediul corelaţiilor urmelor caracteristice ale răspunsului a până la 16

ferestre de scanare sunt analizate. Corelaţia între caracteristicile a două scanări
succesive este transformată în mişcare temporală relativă ale celor două ferestre de
scanare care este convertită în viteză.
Procesul se repeta de la 250 până la 2000 ori pe secundă. Pe baza rezultatelor sunt
calculate vitezele la diferite adâncimi, obţinând astfel distribuţia de viteze pe verticală
şi prin integrarea distribuţiei de viteză pe aria secţiunii de curgere valoarea debitului.
Cunoaşterea debitelor transportate este foarte importantă în funcţionarea reţelei
deoarece permite cunoaşterea funcţionării reale, determinarea capacităţii de transport
în vederea extinderii, reabilitării etc, posibiltatea folosirii unei secţiuni de colector
pentru reabilitarea tronsoanelor vecine, cunoaşterea modului în care se restituie apa
uzată în colectorul de canalizare. Acest ultim element este foarte important în
dimensionarea colectoarelor la sistemele de canalizare cu presiune şi cu vacuum. Din
acest motiv vor trebui dezvoltate în viitor sisteme noi de măsurare a debitelor. Acum
singurul loc unde se măsoară debitul este la intrarea în staţia de epurare.

263
 VIII-6 Folosirea şi întreţinerea bazinelor de retenţie
Prevederea bazinelor de retenţie pe reţeaua de canalizare care evacuează ape
meteorice este necesară din patru motive, toate având acelaşi scop: protecţia
locuitorilor contra debitelor ploilor mari dar la costuri mai reduse:
- Reţeaua a fost dimensionată, de regulă, la o frecvenţă de calcul a ploii de
valoare mare; reţeaua este veche şi pe vremea aceea pagubale produse de apa
de pe stradă nu erau mari (trafic redus, case fără subsoluri, case cu valoare
mică, intensitate mică a activităţilor economice, oameni înţelegători etc);
- Dimensionarea reţelei la debite ridicate rezultate din ploi mai mari, (de regulă
frecvenţele de calcul sunt 1/1—1/3) produce mari neplăceri prin inundarea
străzilor ca urmare a lipsei capacităţii de transport a reţelei; este posibil să se
dorească o protecţie pentru ploi cu frecvenţe mai rare (de 1/5-1/10); aceasta
însemnează debite cu 50-70% mai mari (deci colectoare mai mari şi mai
scumpe) dar refacerea colectoarelor nu este posibilă; o soluţie a fost dată prin
acumularea vârfului de viitură şi lungirea perioadei de evacuare;
- O Directivă Europeană cere ca apa din precipitaţii să fie folosită la locul de
producere în două scopuri: (a) să se reducă viitura produsă în aval, cu
consecinţe mari, (b) să se folosescă pentru toate utilizările de apă altă apă decât
apa potabilă disponibilă în reţea (stropit spaţii verzi, combaterea incendiului,
spălarea străzilor, spălatul în gospodărie etc). În acest fel pot fi amenajate
bazine de retenţie în sensul clasic sau bazine deschise cu rol peisagistic;
- Înaintea staţiei de epurare pentru a uniformiza debitul de apă sau concentraţia
apei supusă tratării, se practică executarea unui bazin de retenţie; staţia este
dimensionată de regulă la debitul orar maxim, valoare care se poate întinde pe
câteva ore zilnic; în restul timpului există o rezervă de tratare care poate fi
folosită trimiţând parţial apa meteorică; în felul acesta se stabilizează şi valorile
de funcţionare a staţiei (pot să apară şi complicaţii).
Justificarea necesităţii bazinului de retenţie este marcată simplu pe figura VIII-42
şi figura VIII-43.

Figura VIII-42 Rolul bazinului de retenţie

Rezultă că dimensionarea bazinului trebuie făcută la valori care să îmbrace raţional o

soluţie constructivă care să răspundă dezideratului: cât costă reţeaua şi cât costă
bazinul/ bazinele de retenţie (inclusiv exploatarea care poate fi o problemă). Din
264
grafic se mai poate vedea că se poate reduce vârful de debit sau se poate acumula
cantitatea de apă murdară spălată la începutul ploii de pe străzile localităţii, figura
VIII-43.

Figura VIII-43 Atenuarea debitului ploii folosind bazine de retenţie

Trebuie spus că până acum în majoritatea reţelelor în procedeu unitar reducerea

debitelor pe colectoare se făcea şi se face prin prevederea de deversoare de debit
maxim.
Această soluţie are, acum, un mare dezavantaj: apa evacuată în receptorul natural
poate sa nu îndeplinească integral condiţiile cerute de NTPA 001; tratarea acestor ape
are multiple aspecte legate de construcţiile în sine de amplasarea lor în spaţiul locuit,
de costurile suplimentare necesare, de costurile de operare etc. Deversoarele au două
probleme ca exploatare: să nu fie transformate în depozite adhoc de deşeuri şi să fie
curăţate grătarele de plutitorii mari care le pot bloca.
Nici problema bazinului de retenţie nu este însă simplă deoarece:
• Realizarea unei construcţii de mari dimensiuni în spaţiul locuit este o problemă
de suprafaţă de construcţie; din această cauză se caută o cuplare a construcţiei
bazinului cu alte folosinţe (mai ales în zona centrală) cum ar fi parcări, pieţe,
spaţii verzi etc;
• Construcţie de mari dimensiuni (poate avea zeci de mii de m3) şi care va
recepta o apă murdară, cu multă substanţă organică; drept urmare cea mai
complicată problemă este curăţarea acestor bazine şi ţinerea lor în stare bună
de curăţenie (pe la noi se mai obişnuieşte ca orice gropă să fie rapid umplută de
gunoaie); altfel depozitul de deşeuri rămase la evacuarea apei începe să
fermenteze şi zona devine insalubră;
• Transporul reziduurilor reţinute poate provoca mari neplăceri dacă este făcut
necorespunzător; curăţarea şi îndepărtarea reziduurilor acumulate trebuie
făcută imediat după golire.
În situaţii complicate au fost adoptate soluţii aproape imposibile. De exemplu unul
dintre cele mai mari sisteme a fost realizat pentru oraşul Chicago. Pentru a fi
protejat contra apelor care spăla versantul şi ducea apa în lacul Michigan, care este
şi sursa de apă (staţia de tratare pentru apă potabilă este probabil cea mai mare din
lume, are cca 45 m3/s), a realizat un bazin, de fapt un complex de bazine subterane,

265
la adâncime de 50 m-100m , sub oraş, pentru un volum de 1,5 milioane de m3; este
probabil cel mai mare bazin de retenţie realizat până acum în lume. Se poate
imagina ce complicat poate fi modul de curăţare a unui asemenea bazin.
Exploatarea bazinului trebuie gândită din faza de proiectare; ulterior pot să apară
probleme insurmontabile care pot duce la o situaţie absolut neplacută: lucrarea este
făcută, funcţionarea ridică probleme greu de suportat iar localitatea nu este protejată.
La noi în ţară bazinele de retenţie pentru localităţi sunt situate amonte de staţia de
epurare (Piteşti sub forma de decantor radial, Oradea, Rm Vâlcea, Focşani - bazine
deschise cu pompare). Spălarea acestor bazine, de mari dimensiuni, depinde în primul
rând de calitatea curăţeniei pe străzi; dacă nu se face o întreţinere a acestora cu
mijloace mecanice (maturare) va trebui evacuată toată cantitatea de deşeuri colectate
(şi nu sunt puţine).
Au fost însă realizate bazine de retenţie, pe amplasamente izolate fără posibilitate de
evacuare la un receptor natural, în aceste cazuri apa va staţiona până la folosirea ei în
anumite scopuri (irigaţii, stropiri, combaterea incendiului etc).
Spălarea bazinului se poate face în două moduri:
• Evacuarea integrală a apei colectate în staţia de epurare; în acest caz trebuie
staţie de pompare adecvată şi sistem de amestecare/omogenizare a apei
pompate (în acest fel pot fi evacuate toate suspensiile din apa uzată); creşte
sarcina staţiei de epurare;
• Evacuarea apei limpezite la receptorul natural (deci colector adecvat) şi
evacuarea apei puternic încărcată în staţia de epurare; dacă încărcarea în
material mineral este mare lucrurile trebuie bine cântărite; dacă substanţa
organică este mare atunci se poate chiar conta pe aportul de hrană pentru
microorgasnismele folosite în staţia de epurare.
Desigur că în unele cazuri problema poate fi rezolvată secvenţial funcţie de situaţia
locală. Metodele de spălare vor trebui executate odată cu bazinul şi stabilite şi măsuri
de folosire. O problemă specială o poate avea funcţionarea în perioada de primăvară
timpurie şi toamnă târzie când alternanţa cald-frig poate duce la îngheţarea apei în
bazin (la bazinele deschise). Măsuri de siguranţă trebuie găsite (în timp util) şi
aplicate (bazinul poate fi gândit şi ca o soluţie de patinoar artificial pe durata iernii,
de exemplu).

VIII-7 Realizarea de noi racorduri

Racordurile la reţeaua de canalizare trebuie făcute cu foarte mare atenţie deoarece pot
stânjeni mult curgerea apei dacă nu sunt adecvat construite.
În principiu sunt trei posibilitati de realizare a racordurilor:
• Racordarea directă în colector folosind un teu prefabricat cu braţul în unghi
spre direcţia de curgere;
• Racordarea realizată prin intermediul unei articulaţii sferice, figura VIII-44a;
• Racordarea făcută prin cămin atunci când clădirea este mai departe de reţea (şi
de fapt se racordează un colector scurt) sau când colectorul este foarte adânc,
figura VIII-44b şi figura VIII-44c; această soluţie asigură racorduri făcute la
266
 adâncime mică; este o soluţie bună deoarece se poate verifica uşor cantitatea de
apă evacuată de la producător precum şi calitatea apei; o eventuală înfundare a
racordului se poate rezolva uşor folosind o sârmă spiralată (şarpe) sau un jet de
apă dat de o maşină adecvată.
• Racordurile improvizate, făcute fără asistenţă tehnică şi de personal necalificat;
ar trebui să nu existe dar dacă există ar trebui verificate şi corectate.
Sunt mai multe riscuri dacă racordul este rău executat:
• vârful conductei de racord intrat în colector, stânjeneşte curgerea (reduce
debitul de apa transportată) şi favorizează producerea de depuneri (se agaţă
plutitorii de tip fire, sau de dimensiuni mai mari);
• etanşarea incorectă conduce la producerea de exfiltraţii;
• se poate sparge colectorul şi “executantul” îl acoperă cu pământ ca să acopere
greşeala; costul ulterior este mult mai mare decât remedierea imediată (nu
trebuie uitat că racordarea se face prin săpătură în stradă).

a)

b) c)
Figura VIII-44 Moduri de realizare a racordurilor; a)-racord cu articulaţie sferică; b)-racordare
la sistem de canalizare divizor; c)-racordare la sistem de canalizare unitar

În cazul noilor racorduri ar trebui ca execuţia să fie făcută de personal calificat şi

agreat de operatorul canalizării; proiectul ar trebui avizat în prealabil deoarece cel
care cunoaşte condiţiile de racordare este operatorul. În final, în mod corect, ar trebui
ca să existe o fază determinantă- atunci când racordul este făcut dar nu s-a făcut şi
acoperirea cu pământ; corecţiile pot fi mult mai uşor de făcut.

267
 VIII-8 Planul de curăţare al reţelei
Deoarece este cea mai importantă activitate ce trebuie făcută în legătură cu
exploatarea reţelei de canalizare ar trebui tratată ca atare. Pentru evitarea riscurilor de
realizare ar trebui făcut un plan de curăţare după aceleaşi reguli ca la întocmirea
manualului calităţii. Planul de curăţare trebuie să cuprindă:
- Plan de situaţie cu reţeaua: poziţie în plan a reţelelor subterane precum şi
adâncimea de pozare, materialul, poziţia racordurilor, tipul de îmbrăcăminte a
străzii-căii de rulare;
- Un acord de principiu asupra intervenţiei la partea carosabilă; se poate obţine o
dezlegare generală cu restricţii sau necesitatea obţinerii unui aviz de
construcţie pentru fiecare intervenţie la reţea; o notificare la poliţie trebuie
făcută pentru eventuala redirijare a traficului;
- Organizarea unui departamnent specializat sau contractarea lucrărilor cu o
firmă specializată;
- Estimarea tipului şi numărului de utilaje, materiale necesare precum şi a
duratei de realizare;
- Stabilirea modului de transport şi depozitare a materialelor rezultate din
curăţare;
- Stabilirea metodologiei de control a rezultatelor curăţării şi a indicatorilor de
performanţă ce trebuie realizaţi;
- Stabilirea modului în care sunt introduse în cartea construcţiei/jurnalul de
operaţiuni a lucrărilor făcute;
- Stabilirea lucrărilor suplimentare ce vor trebui făcute pentru asigurarea
funcţionării zonei de cartier afectată de curăţare;
- Stabilirea măsurilor de protecţia muncii pentru personalul propriu, pentru trafic
şi pentru locuitorii din zona afectată.

VIII-9 Staţii de pompare a apei de canalizare

Sunt relativ dese cazurile în care apa de canalizare trebuie pompată. Apele de
canalizare pompate pot fi: ape uzate menajere, ape meteorice şi ape epurate.
După poziţia staţiei de pompare aceasta poate fi situată în incinta unor mari furnizori
de apă uzată (la capătul amonte al reţelei), pe traseul reţelei, inclusiv la intrarea în
staţia de epurare, la intrarea apei în receptorul natural, figura VIII-45.

Figura VIII-45 Poziţia staţiei de pompare

Desigur că există şi staţii de pompare în fluxul tehnologic al staţiei de epurare, pe

linia apei sau pe linia nămolului. Problemele de construcţie şi exploatare pot fi
268
sensibil apropiate. Rămâne valabilă precizarea făcută la alcătuirea sistemului de
canalizare, că staţiile de pompare vor fi prevăzute atunci când nu există altă soluţie
raţională, deoarece orice staţie de pompare este o secţiune de ştrangulare a
funcţionării libere a canalizării, dezideratul maxim; nu funcţionează staţia de
pompare totul se poate bloca.
Ca şi la staţiile de pompare de la sistemul de alimentare cu apă elementele
componente sunt practic aceleaşi dar cu particularităţi legate de apa de canalizare:
• De regulă sunt staţii de pompare îngropate deoarece apa din canalizare este la
cote joase şi nu se poate face amorsarea pompelor (este cu totul specială);
• Debitele pot fi mult mai mari şi mult mai variabile decât la alimentarea cu apă;
• Înălţimea de pompare este mult mai mică, de regulă;
• Funcţionarea este discontinuă deoarece debitul de apă uzată este variabil şi
necunoscut ca variaţie în timp;
• Mediul de lucru este toxic şi periculos; se pot produce depuneri în bazinul de
aspiraţie cu efecte neplăcute;
• Siguranţa cerută în funcţionare poate fi mai mare decât la alimentarea cu apă.
Principalele elemente constructive ale staţiei de pompare sunt:
- Construcţia staţiei de pompare, realizată sub formă de cheson la foarte multe
staţii de pompare de debit mic;
- Pompele de tip special; pompele de tip nou sunt pompe cu ax vertical,
submersibile, pentru a reduce dimensiunea construcţiei;
- Instalaţia hidraulică;
- Instalaţii de acţionare (electrică), automatizare etc.
În principiu pot fi distinse trei tipuri de staţii de pompare:
• Staţie de pompare cu pompe uscate şi bazin separat de aspiraţie;
• Staţie de pompare cu pompe submersate şi motor uscat;
• Staţii de pompare cu pompa şi motorul submersate, figura VIII-46; sunt staţiile
de pompare preferate astăzi din cauza unor avantaje create de pompa în sine
(pompă cu rotor deschis, pompă cu tocător, pompă care poate fi înlocuită rapid
etc).

a) b) c)
Figura VIII- 46 Tipuri de staţii de pompare. a-monobloc; b-instalare uscată; c-instalare umedă
269
VIII-9.1 Elemente privind exploatarea pompelor pentru apă uzată
Primul element care trebuie să protejeze pompa este grătarul prevăzut pe intrarea
apei uzate în bazinul de colectare/aspiraţie.
Este obligatorie prevederea de grătare eficiente şi curăţarea lor continuă. În cazuri
speciale, când locatarii nu sunt grijulii cu apa evacuată, pot fi prevăzute şi
echipamente speciale numite tocătoare pentru suspensiile mari care ar putea bloca
pompa, figura VIII-47. Evacuarea reziduurilor de la grătar este o operaţiune
murdară şi se face cu reţinere (sunt deşeuri solide umede, cu miros neplăcut şi
încărcate cu microbi). Măsuri eficiente trebuie adoptate pentru scoaterea coşului
grătarului, descărcarea şi transportul reziduurilor reţinute.

Figura VIII-47 Tocător la intrarea în staţia de pompare

Urmărirea funcţionării corecte a pompelor se face diferit după tipul pompelor din
dotare şi gradul de automatizare. La staţiile de pompare cu pompe uscate regulile
de exploatare sunt asemănătoare cu al oricărei pompe. La pompele submersate
(parţial sau integral) sistemul de urmărire trebuie bazat pe un bun sistem de
automatizare; sistemul trebuie să arăte continuu:
• Starea de funcţionare, staţionare în rezervă sau starea de defecţiune/reparaţie;
• Numărul de ore de funcţionare şi durata între două etape de lucru;
• Consumul de energie pentru a putea estima consumul specific de energie;
• Starea interioară a echipamentului de protecţie (temperatura motorului,
etanşeitatea dată de garnitura/simeringul de etanşare a arborelui motor la
pompele submersate cu motor cu tot, etc);
• Funcţionarea sistemului de pornire –oprire a pompelor funcţie de nivelul din
bazinul de recepţie, figura VIII-48.

Figura VIII-48 Staţii de pompare tip WILO cu funcţionare automată

270
Sunt dese cazurile în care, pentru reducerea dimensiunilor chesonului, o construcţie
scumpă şi greu de realizat, nu se montează pompa de rezervă; sistemul de înlocuire a
pompei fiind simplu (pompa se scoate sau se introduce -se lansează- prin ghidare pe o
bară sau cablu metalic); în acest caz se asigură pompa de rezervă ca “rezervă rece”,
pompa se ţine în magazie (în stare bună); trebuie însă prevăzut modul de aducere a
pompei pe amplasament, în orice moment. Acest mod de echipare poate avea
avantajul că pot fi aprovizionate mai puţine pompe de rezervă dacă proiectul a fost
elaborat astfel încât mai multe staţii de pompare sunt echipate cu acelaşi tip de
pompe.
Staţia de pompare trebuie să aibă o ventilaţie corespunzătoare astfel încât gazele care
se pot produce în bazinul de recepţie să nu producă necazuri locuitorilor din
vecinătate.
Pentru intervenţie uşoară în jurul staţiei trebuie asigurat spaţiul necesar pentru accesul
utilajului de ridicat, în cazul pompelor mari şi scoaterea deşeurilor reţinute de grătare.
Pe refularea pompelor vor trebui prevăzute ventile de aerisire de construcţie specială
(nu se ancrasează din cauza depunerilor de la apa uzată).
Siguranţa în funcţiononare trebuie gândită bine astfel încât oprirea sursei de
alimentare să nu depăşească timpul în care voumul bazinului de aspiraţie se poate
umple; se produce punerea sub presiune a reţelei amonte şi se pot produce dificultăţi
în funcţionarea staţiei de pompare.
Dacă sursa exterioară de energie nu este sigură se prevede un sistem suplimentar de
alimentare (generator de energie electrică antrenat cu motor termic); în acest caz
dimensiunile zonei de siguranţă vor fi adoptate corespunzător.
Vor fi monitorizate continuu pompele şi orice defecţiune care tinde să se producă
trebuie remediată preventiv. Repararea pompelor trebuie făcută de către unităţi
specializate.

VIII-10 Gura de vărsare

Orice sistem de canalizare are ca obiect final o gură de vărsare, o construcţie care
asigură intoarcerea apei epurate în receptorul natural. Curgerea prin gura de scurgere
se poate face gravitaţional tot timpul sau parţial cu pompare, atunci când râul este
indiguit pentru protecţia localităţii/terenului etc, figura VIII-49.

Figura VIII-49 Gura de vărsare cu descărcare liberă

271
Regulile pe care trebuie să le îndeplinesca gura de evacuare şi care trebuie să fie
îndeplinite din start sau prin lucrări de corectie, realizate ulterior, sunt:
• Să evacueze toată apa epurată fără să fie înecată la debite mari pe râu;
• Să asigure un flux al apei prin care să se facă un amestec bun şi cât mai rapid
cu apa râului;
• Să fie o lucrare stabilă la solicitările apei din râu;
• Să permită dezvoltări ulterioare;
• Să nu producă deteriorarea malurilor râului în zona adiacentă.
Exploatarea gurii de evacuare constă în luarea tuturor măsurilor care asigură
stabilitatea în timp a construcţiei şi o bună curgere a apei în apa râului.
Remedierile trebuie făcute preventiv atunci când deteriorările încep să se contureze.

VIII-11 Indicatori de performanţă

• Gradul de racordare a locuitorilor la reţea, [%]; numărul de locuitori racordaţi

raportat la numărul total de locuitori;
• Lungimea specifică a reţelei de canalizare, [m/loc]; lungimea totală a reţelei
raportată la numărul de locuitori;
• Numărul de avarii, [nr/km.an]; numărul mediu anual de avarii pe km de
canalizare;
• Numărul de zile în care reţeaua este pusă sub presiune, [zile/an];
• Numărul de intervenţii în reţea, [nr/km.an].

272
 Capitolul IX

Exploatarea staţiilor de epurare

IX-1 Necesitatea staţiei de epurare. Elemente generale

Staţia de epurare este obiectul sistemului de canalizare prin care se asigură reţinerea
şi prelucrarea impurificatorilor din apa uzată. Pot exista staţii de epurare pentru
epurarea apelor menajere, staţii de epurare pentru epurarea comună a apelor menajere
şi industriale sau staţii de epurare a apelor industriale după cum se poate demonstra
că este mai raţional.
În ce priveşte epurarea apelor nu se pune problema dacă este sau nu rentabilă;
epurarea apelor uzate este obligatorie dar în ansamblul funcţionării (prin
proiectare, execuţie şi exploatare) epurarea poate aduce reale avantaje. Pentru aceasta
exploatarea trebuie să fie consecventă şi coerentă.
Staţia de epurare este obiectul tehnologic prin care apa uzată (definită prin
parametrii de calitate ai apei uzate - apa restituită ca apă rezultată din folosirea unei
ape tratate sau nu în scopuri lucrative) este readusă la parametrii de calitate care să o
facă utilizabilă în alt scop sau pentru descărcare într-un receptor natural (râu, lac,
mare, o folosinţă de apă - de regulă irigarea culturilor) fără a deteriora calitatea
acestuia.
După modul de producere a apei uzate se deosebesc:
a) Apa uzată menajeră rezultată din apa potabilă folosită în activitatea populaţiei
dintr-o localitate (activităţi gospodăresti) sau de la grupurile sanitare ale
unităţilor cu caracter economic, comercial;
b) Apa uzată industrială rezultată din folosirea apei naturale într-un proces
industrial umed sau pentru răcirea/spălarea produselor industriale etc.
Staţia de epurare (staţia de tratare a apelor uzate) este ansamblul de construcţii,
instalaţii şi amenajări prin care sunt reţinuţi din apa uzată compuşii periculoşi
(substanţe sau energie) şi se face neutralizarea acestora până la limita la care
introducerea apei tratate în natură nu mai este periculoasă pentru mediu şi deci nici
pentru om.
În conformitate cu reglementările oficiale, în ţara noastră orice aglomerare umană
mai mare de 2000 locuitori echivalenţi trebuie să evacueze apa numai după epurare
astfel: localităţile cu o populaţie echivalentă mai mare de 2000 locuitori trebuie să
aibă staţie de epurare mecano-biologică iar localităţile cu mai mult de 10000 locuitori
trebuie să fie echipate cu staţie de epurare avansată a apelor uzate; aceasta
însemnează şi controlul azotului şi fosforului evacuat prin apa uzată.
Prin locuitor echivalent se înţelege un locuitor standard care produce prin apa
uzată următoarea încărcare în poluanţi:
273
 - Suspensii solide, 90 g/om.zi;
- Încarcare organică biodegradabila, CBO 5 , 60 g/om.zi;
- Încărcare organică greu degradabilă, CCO, 120 g/om.zi;
- Încarcarea în azot total, NTK, 11 g/om.zi;
- Încărcarea în fosfor total, P T , 5 g/om.zi.
Condiţiile de evacuare sunt stabilite prin NTPA 001/ 2005 şi NTPA 011/2005 (NTPA
001 preia condiţia de calitate prin parametrii conţinuţi în Directiva Europeana
91/271/EC); o parte din elementele normativului sunt date în anexa nr 2. Ca idee
generală din apa uzată va trebui:
-corectată aciditatea apei evacuate;
-reţinute grăsimile din apă în vederea unei prelucrări separate;
-reţinute substanţele organice uşor şi greu degradabile, CBO 5 şi CCO până la limitele
cerute de normativ;
-reţinute suspensiile până la limita stabilită;
-redus conţinutul de azotaţi şi fosfaţi până la limite care să nu producă eutrofizarea
apei receptorului natural;
-reţinerea microorganismelor astfel încât apa de suprafaţă să poată fi utilizată în
scopuri industriale sau pentru tratare în vederea potabilizării.
Pentru reducerea efortului de tratare a apei uzate se precizează că parametrii de
calitate ai apei uzate acceptate în reţeaua de canalizare sunt cei prevăzuţi în NTPA
002 (anexa 2). Orice apă uzată care depăşeşte valorile ghid a acestor parametrii
trebuie să fie epurată în prealabil la şi de către producătorul acestor ape
(preepurare). Acest lucru este extrem de important pentru conţinutul în substanţe
toxice şi microbiologice având în vedere că principala treaptă de epurare este cea
biologică şi aceasta se face folosind microorganisme vii.
În vederea păstrării calităţii apei din râurile noastre şi implicit de păstrare a calităţii
apei din colectorul comun al tuturor apelor evacuate după folosire- Marea Neagră-
este nevoie ca poluanţii introduşi în apă (voit sau involuntar) să fie reţinuţi şi trataţi
până la neutralizare. Obiectul constructiv al sistemului de canalizarea în care se face
această operaţiune complicată este staţia de epurare, figura IX-1.

Figura IX-1 Rolul şi poziţia staţiei de epurare în circuitul general al apei într-o localitate
274
 IX-2 Condiţiile generale de alcătuire şi dimensionare a staţiei de epurare

Pentru a-şi îndeplini sarcina de atingere a unei calităţi prestabilite a apei restituite în
vederea refolosirii în activitatea omenescă staţia de epurare trebuie să îndeplinească
mai multe condiţii:
• Să preia întreaga cantitate de apă uzată evacuată de pe incinta localităţii;
• Să asigure un grad de epurare necesar funcţie de încărcarea apei uzate şi
condiţiile de evacuare în receptor;
• Să fie sigură în funcţionare;
• Să funcţioneze cu indicatori de performanţă favorabili astfel încât costurile de
operare să fie cât mai reduse;
• Să asigure reintegrarea în circuitul natural al apei epurate şi al produselor
secundare rezultate, nămol şi biogaz;
• Schema tehnologică să asigure scoaterea şi prelucrarea substanţelor străine din
apă în poziţia cea mai avantajoasă pentru întreaga schemă, astfel încât pe
ansamblu consumul energetic să fie minim.

IX-2.1 Debitele de apă uzată pentru dimensionarea staţiei de epurare

În linii mari pentru dimensionarea staţiei de epurare se acceptă urmatoarele valori ale
debitelor:
• Pentru sistemul de canalizare în procedeu separativ debitul apelor uzate
menajere/oraşeneşti este debitul maxim orar de alimentare din care sunt scoase
cantitatea de apă pierdută din sistem şi consumul tehnologic la staţia de
tratare;
Q uz or max = ∑ N i ⋅ q i ⋅ k zi ⋅ k 0 (l/s)
unde semnificaţia termenilor este cea dată în SR 1343-1/05
• Pentru sistemul de canalizare în procedeu unitar debitul de calcul este dat de
suma dintre debitul maxim orar pentru ape uzate şi debitul de apă de ploaie
acceptat în staţia de epurare (o parte convenită din apa meteorică determinată
pentru ploaia de calcul cu frecvenţa normată pentru localitatea respectivă); se
poate prevedea bazin de retenţie pentru acumularea unui volum de apă,
uniformizarea debitului sau şi a calităţii apei supuse tratării; debitul de apă
meteorică se calculează după SR 1846-2/2006;
• Pentru sistemul de canalizare realizat în procedeul mixt debitul rezultă prin
sumarea adecvată a debitelor pe suprafeţele canalizate adecvat (unitar sau
divizor);
• O problemă foarte delicată va fi aceea a deciziei de epurare sau nu a apei din
precipitaţii; dacă localitatea este ţinută curată este posibil ca apa de ploaie să
fie evacuată direct la râu (direct sau cu retenţie provizorie) sau o parte din apă

275
 să fie supusă epurării; pentru străzi murdare, deci de unde rezultă o apă de
canalizare foarte murdară evacuarea, chiar a unei părţi din apă, este o
problemă dificilă deoarece complică funcţionarea staţiei de epurare existentă,
sau nu este posibilă deoarece o mare parte din apă se evacuează prin
deversoare de ape mari şi nu există spaţiu pentru realizarea unei staţii de
epurare; o analiză foarte atentă trebuie făcută ţinând seama de toate
implicaţiile viitoarei amenajări; o rezolvare etapizată trebuie avută în vedere.
• În toate cazurile este necesar să se facă o analiză atentă şi completă a
sistemului deoarece o reabilitare de sistem nu se face decât la intervale rare iar
costurile implicate pot fi importante;
• Debitele de calcul pe fluxul apei în staţia de epurare sunt conţinute în normativ.

IX-2.2 Grad de epurare

Eficienţa staţiei de epurare este exprimată prin gradul de epurare. Gradul de epurare,
exprimat de regulă procentual, se determină cu relaţia generală:
Ci − Ce
E= ⋅ 100 (%)
Ci
În care: C i este conţinutul de substanţă în apa brută (la intrarea în staţia de epurare-
influent), C e este conţinutul aceluiaşi parametru la ieşirea din staţia de epurare-
efluent.
Conform Normativului /12/ se poate calcula şi o eficienţă a staţiei cunoscând
încărcarea totală anuală în staţia de epurare
Ki − Ke
E= ⋅ 100 %
Ki
unde valorile au aceeaşi semnificaţie dar reprezintă cantităţile totale anuale la intrare
respectiv ieşire.
Pentru apa uzată menajeră, de obicei, se calculează gradul de epurare pentru
suspensii, CBO 5 , CCO, conţinutul de azotaţi (N) şi conţinutul de fosfor (P); valorile
limită sunt precizate în NTPA 001. Pentru a evita situaţii complicate este raţional să
se calculeze şi încărcarea în apa evacuată (C e ) funcţie şi de calitatea şi cantitatea de
apă existentă în receptori în condiţii stabilite astfel încât oxigenul din apa receptorului
să aibă valori peste o anumită limită (/12/). Pentru receptori fără apă în cursul anului
vor fi adoptate măsuri adecvate.
Valorile limită pentru gradul de epurare este următorul (după NTPA 001):
• Pentru MTS, E= 82-90 %
• Pentru CBO 5 , E= 91-93%
• Pentru N-NH 4 (azot amoniacal), E=90-93 %
• Pentru P T , E=60-80 %
• Pentru epurarea mecano-biologică, E=90% pentru bacteriile coliforme totale.

276
Valorile sunt stabilite funcţie de încărcarea finală care este dată în NTPA 001 şi
încărcarea reală estimată sau existentă în apa uzată (dar fără a depăşi valoarea limită
cerută de NTPA 002).
În cazuri speciale pot fi cerute şi valori mai restrictive ale parametrilor de evacuare
dacă în zona respectivă a receptorului sunt condiţii speciale; se poate ajunge chiar la
evitarea receptorului cel mai apropiat dacă se apreciază că nu sunt condiţii favorabile
de evacuare (gradul mare de evacuare conduce la un cost exagerat de operare în
staţia de epurare). Cazul cel mai complicat apare în condiţiile în care apa urmează să
fie evacuată într-un curs de apă pentru care perioade relativ lungi de timp (luni de zile
uneori) debitul este zero. Pentru protejarea animalelor (mai ales a celor aflate în stare
de libertate) din zonă pot fi introduse condiţii speciale (evacuarea în bazine speciale
de naturalizare a apei protejate contra folosirii neautorizate).

IX-2.3 Trepte de epurare

Dezvoltarea istorică a staţiilor de epurare a introdus şi o anumită ierarhizare a

modului de lucru. Un nivel de epurare, numit în mod curent treaptă de epurare poate
fi:
• Treapta mecanică, în care sunt reţinute suspensiile (până la 50%) şi o mică
parte din încărcarea organică (cam 20%); în mod normal este formată din
treapta de preepurare (în care sunt reţinute plutitorii, nisipul şi grăsimile şi
treapta de decantare primară);
• Treapta biologică, urmând treptei mecanice, în care sunt reţinute substanţele
biodegradabile pe bază de carbon-CBO5 (care dau încărcarea biologică) până
la 90-95%;
• Treapta de epurare avansată în care sunt reţinute, prin procese biochimice,
substanţele pe bază de azot şi fosfor (aşa numiţii nutrienţi), în vederea
protejării apei receptorului contra eutrofizarii;
• Treapta de epurare terţiară în care poate fi finisată calitatea apei în vederea
unei folosiri imediate; aceasta poate conţine reducerea încărcării bacteriene, a
unor substanţe toxice (metale grele, pesticide etc), o limpezire avansată prin
membrane etc.
Aceste trepte pot fi şi comasate în cazuri speciale, cand de exemplu din motive
justificate se face o tratare completă folosind membrane.Acelaşi lucru se face în cazul
unor ape uzate provenite de la un număr foarte redus de locuitori-staţii de epurare
monobloc.
Treptele menţionate mai sus se referă la tratarea apei ca purtător al încărcării
poluante; după fiecare treaptă există un rezultat: apa care este epurată în treapta
respectivă şi reziduul care se produce prin separarea apei de produsul rezultat în
procesul de separare. De aceea în staţia de epurare se obişnuieşte să se spună că sunt
două linii de epurare:
- Linia apei
- Linia nămolului.
277
Nămolul produs în treapta respectivă sau în toate treptele de epurare este tratat până
la limita la care poate fi îndepărtat, transportat, folosit sau depozitat, de regulă sub
formă solidă (umiditate de ordinul 75-50%); în cazuri speciale nămolul poate fi ars
rezultând cenuşă care se poate folosi sau se depozitează (după situaţia locală şi
conţinutul în metale grele).

IX-2.4 Amplasamentul staţiei de epurare

Amplasamentul staţiei de epurare se stabileşte din următoarele condiţii:

• Teren disponibil pentru staţie, care să fie liber, să nu aibă altă destinaţie, să fie
proprietate publică, să nu fie inundabil (sau să poată fi uşor de protejat), să fie
bun pentru construcţii relativ grele;
• Să fie uşor accesibil pentru transportul materialelor în timpul execuţiei
obiectelor dar mai ales pentru perioada de exploatare;
• Să fie uşor de alimentat cu energie electrică;
• Să permită extinderi ulterioare;
• Să fie relativ izolat pentru a putea asigura un perimetru de siguranţă contra
emisiilor de gaze rău mirositoare etc; în caz contrar măsurile de protecţie pot fi
scumpe (în cazuri speciale s-a mers până la închiderea completă şi
climatizarea întregului volum construit, Marsilia, Paris-Franţa);
• Terenul să aibă o pantă naturală suficientă pentru asigurarea curgerii
gravitaţionale a apei; în felul acesta creşte gradul de siguranţă în funcţionare şi
se reduce consumul de energie; dacă nu se poate altfel o staţie de pompare se
amplasează la intrarea apei în staţia de epuarare;
• Receptorul natural să aibă un curs permanent de apă.
O schemă cu amplasarea obiectelor în plan, care şi ea depinde de forma suprafeţei
disponibile şi relieful terenului, este dată în figua IX-2, iar în fig IX-2a este dată o
vedere generală a unei staţii de epurare.

278
 Figura IX-2 Schema în plan cu aşezarea obiectelor într-o staţie de epurare mecano-biologica, clasica;
1-intrare în statie – camera deversor; 2- gratare rare şi dese; 3- deznisipator orizontal; 4- debitmetru
tip Parshall; 5- separator de grasimi; 6- camera de distributie la decantoare; 7- decantoare primare;
8- camera de colectare a apei decantate şi distributie; 9- bazine de aerare cu namol activat; 10 –
decantoare secundare; 11- evacuare apa epurata la receptor; 12- suflante pentru aerare; 13- depozit
provizoriu de grasimi; 14-ingrosator de namol; 15-statie de pompare a namolului; 16- statie de
pompare pentru recircularea namolului; 17-rezervoare de fermentare a namolului; 18-gazometru
(depozit de gaz de fermentare); 19- platforma de uscare a namolului; 20-centrala termica; 21 –
pavilion administrativ; 22- bazine de retentie pentru apa de ploaie

Figura IX-2a Vedere generală a unei staţii de epurare

În figura IX-3 este dată o schemă tehnologică a unei staţii de epurare mecano-
biologică în alcătuire clasică.

279
 Figura IX-3 Schema tehnologică a unei staţii de epurare în alcătuire clasică

Aceste scheme pot fi mai simple sau mult mai complicate funcţie de calitatea apei de
tratat, gradul de epurare necesar, mărimea debitului de apă, tehnologia aplicată pentru
epurare, perioada de realizare a staţiei de epurare (în rare cazuri staţia de epurare se
schimbă complet; de regulă se dezvoltă pe acelaşi amplasament prin retehnologizare),
condiţiile de evacuare a apei etc. Pe parcurs vor fi prezentate şi alte scheme mai ales
pentru treapta biologică.
Dacă se separă obiectele din figura IX-1 pe linii şi trepte de epurare rezultă:
Linia apei
• Treapta mecanică, obiectele tehnologice 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 22,
• Treapta biologică, obiectele tehnologice 8, 9, 10, 15, 12,
Linia nămolului
• Obiectele tehnologice 14, 15,16, 17, 18, 19, 20

IX-2.5 Parametrii de calitate ai apei uzate acceptate

Apa uzată oraşenească este amestecul de apă rezultată în urma folosirii apei în
gospodăria locuitorilor, cu apa rezultată din activităţile publice ale aceloraşi locuitori
(apa de la şcoli, spitale, unităţi economice locale etc), apa meteorică rezultată din
precipitaţii solide sau mai ales lichide care spală suprafaţa oraşului, apa din drenajul
subteran (din cauza neetanşeităţilor reţelei de canalizare care poate lucra şi ca un
dren; oraşul Timişoara, de exemplu, a putut fi construit la dimensiunile actuale
deoarece reţeaua de canalizare şi sistematizarea r. Bega au contribuit la coborârea
nivelului apei subterane).
Cea mai complicată parte a acestei ape este încărcarea de tip organic care în condiţii
de temperatură şi timp poate începe să fermenteze producând gaze cu miros neplăcut
şi periculoase deoarece pot exploda în cazul formării unor amestecuri favorabile cu
280
aerul atmosferic. Dar riscul cel mai mare îl prezintă încărcarea microbiană foarte
importantă; în fiecare litru de apă uzată există milioane-zeci de milioane de
microorganisme dintre care multe sunt patogene; de aceea reţeaua de canalizare
trebuie să transporte aceste ape în condiţii de salubritate maximă la staţia de epurare
unde acestea trebuie reduse la un nivel care să nu pericliteze siguranţa calităţii apei
receptorului natural. Prezenţa lor în apa râului, atunci când capacitatea de răspuns
este redusă – fenomenul de eutrofizare - poate provoca îmbolnăvirea celor care
utilizează această apă, chiar epurată (animalele în stare de libertate şi legumele care
pot fi irigate cu apă din receptor).
Principalii parametrii de calitate, mentionaţi în NTPA 002 sunt:
- Culoarea apei; apa uzată este de culoare gălbui murdar-gri; dacă are altă
culoare însemnează că este poluată cu substanţe colorate sau a început să
putrezească în canal (când tinde să devină neagră); culoarea poate fi
influenţată de plutitorii transportaţi);
- Mirosul apei uzate este un miros specific de apă murdară; dacă nu a început
procesul de fermentare mirosul este neplăcut dar relativ slab; dacă procesul
de fermentare a început mirosul devine persistent şi se simte influenţa
hidrogenului sulfurat;
- Conţinutul în suspensii (MTS - materii totale solide) este format din parte
minerală (pământ, nisip), parte organică (resturi menajere-din mâncare,
resturi de la dejecţii, substanţe spălate de pe stradă etc);
- Substanţe peliculogene de tip grăsimi rezultate de la bucătării, maşini etc);
- pH-ul apei este slab alcalin; el poate fi modificat radical în cazul dezvoltării
fermentării (apa devine acidă);
- substanţe dizolvate (săruri ale unor substanţe care pot fi şi toxice, metale
grele etc);
- plutitori minerali sau organici care sunt funcţie de mărimea orificiilor de
intrare în canalizare sau a gradului de civilizaţie reală a populaţiei faţă de
apă (din păcate este foarte răspândită concepţia că în canalizare se poate
arunca orice deoarece apa transportă totul; nu se evidenţiază şi partea a doua
a concepţiei, până unde pot fi transportate?).
În anexele 3 şi 4 sunt date câteva dintre valorile parametrilor măsuraţi în apa uzată
orăşenească şi pentru unele industrii (valori indicative, ca ordin de mărime); se poate
vedea diferenţa de calitate dintre cele două ape şi se poate deduce de ce este necesară
preepurarea apelor industriale evacuate prin reţeaua publică de ape uzate menajere.
În ce priveşte calitatea apei sunt două aspecte majore care pot influenţa alcătuirea şi
exploatarea staţiei de epurare:
• Staţii de epurare noi în localităţi nou canalizate; este un caz complicat deoarece
nu se cunoaşte compoziţia reală a apei de epurat; se poate întâmpla ca să se
modifice foarte mult şi ritmul în care se face racordarea locuitorilor la reţea
deci volumul de apă uzată; estimarea calităţii apei uzate este una teoretică: se
presupune că încărcarea în poluant este identică normelor europene şi se
estimeză cantitatea de substanţă de epurat pentru întreaga populaţie; se poate
greşi de două ori şi de aceea o dezvoltare pe module poate avea mai mari şanse
281
 de izbândă. Sunt deja cazuri în care staţia de epurare a fost realizată rapid
deoarece era prevazută din module prefabricate dar reţeaua de canalizare are
un ritm de creştere foarte redus; în acest caz este complicat chiar să fie testată
staţia de epurare deoarece nu există apă uzată necesară; se poate întâmpla ca
atunci când reţeaua va deveni semnificativă ca debit staţia de epurare să nu fie
cea care este necesară; rezolvarea conflictului poate fi foarte complicat;
• Staţii de epurare construite pentru reţele de canalizare existente; în acest caz se
poate determina (măsura) calitatea apei uzate şi chiar dacă aceasta se va mai
schimba în timp rămâne probabil în aceleaşi limite; se poate deci gândi o
schemă de epurare suficient de apropiată de cerinţa reală. Poate să apară însă
un aspect cu totul necunoscut; de regulă reţelele vechi de canalizare, realizate
pentru localităţile urbane au fost costruite în procedeul unitar sau mixt; drept
urmare calitatea apei uzate şi debitele sunt foarte variabile în timp; conform
Directivei Europene de folosire raţională a apei, reabilitările şi extinderile
care se fac vor trebui făcute numai pentru apele uzate menajere; şi aici apar
două serii de probleme: schimbarea nu se poate face imediat fiind vorba de
lungimi mari de colectoare reabilitate şi colectoare noi (pentru apa meteorică)
şi modificarea radicală a calităţii apei uzate ce va ajunge la staţia de epurare.
Realizarea unor staţii de epurare performante impune un mare efort din partea
exploatantului lucrării.

IX-3 Obiectele componente ale staţiei de epurare; alcătuirea, funcţionarea şi

exploatarea lor

Alcătuirea generală a staţiei de epurare este dată în figura IX-2. Dezvoltarea istorică a
cunoştintelor despre tratarea apelor uzate, realizările constructive pentru utilajele
necesare în epurarea apelor, posibilităţile din ce în ce mai mari de urmărire automată
a funcţionării procesului în staţie şi condiţiile din ce în ce mai restrictive cerute la
evacuarea apelor epurate au condus la realizarea de staţii de epurare din ce în ce mai
performante şi cu indicatori de funcţionare mai buni.
Deoarece nu pot fi analizate toate tipurile de scheme existente în exploatare (şi vor fi
realizate cca 2-3000 necesare în ţara noastră) se va proceda sintetic: vor fi analizate
cele mai aplicate soluţii constructive pentru obiectele staţiei de epurare (privite ca un
fel de cărămizi de bază) urmând ca prin combinarea acestora să se poată organiza
exploatarea oricărei scheme de epurare. Pentru cazuri particulare vor trebui făcute
eforturi suplimentare folosind informaţiile firmelor furnizoare de tehnologie.

IX-3.1 Grătarul
Grătarul este primul obiect al staţiei de epurare. Se amplasează pe fluxul apei în
scopul reţinerii plutitorilor mari (peste 1-2cm) în scopul protejării locurilor înguste
din staţie contra blocării dar mai ales pentru reducerea efortului de tratare; sunt de
fapt corpuri plutitoare care pot fi separate şi duse la depozitul de deşeuri menajere
282
unde distrugerea lor se poate face cu alte mijloace şi pe o durată mult mai mare de
timp. Există şi soluţia păstrării lor în fluxul apei, dacă sunt substanţe biodegradabile,
dar atunci vor trebui mărunţite până la dimensiuni care să nu pună probleme în fluxul
normal al apei; acest echipament, care poate fi amplasat şi înaintea grătarelor dacă
sunt condiţii mai favorabile (înaintea staţiilor de pompare îngropate) se numeşte
tocător.
Grătarul, figura IX-4, este alcătuit dintr-o serie de bare aşezate vertical şi la care
spaţiile libere au dimensiuni mai mari, 3-5 cm (şi sunt numite grătare rare) sau
dimensiuni mai mici, 1-2 cm, numite grătare dese.
Viteza de trecere prin grătare este relativ mare, 20-80 cm/s.
Problema de bază în funcţionarea acestor grătare este menţinerea capacităţii de
trecere a apei în condiţiile în care plutitorii reţinuti tind să blocheze spaţiile libere, sau
altfel spus problema cea mai importantă este curăţarea grătarelor.

Figura IX-4 Tipuri de grătare: a) grătar manual; b) grătar mecanic; c) grătar step by step

După modul de curăţare a grătarelor sunt folosite:

- grătare curăţate manual, la staţii de epurare mici şi mai vechi; cu o greblă
specială periodic se curăţă (se răzuie) barele grătarelor (de unde rezultă
poziţia înclinată a barelor) iar plutitorii colectaţi sunt depozitaţi în containere
care pot fi transportate la depozitul de reziduuri; fiind un proces deschis şi cu
manipularea plutitorilor îmbibaţi cu apă uzată procesul este murdar, urât
mirositor şi neplăcut în ansamblu; pentru uşurarea operaţiunii au fost căutate
soluţii;
- Grătare curăţate mecanic; greble acţionate mecanic (sunt multe tipuri); forţa
de ridicare fiind mai mare plutitorii reţinuti suferă o operaţiune de stoarcere;
procesul este tot deschis şi deci urât mirositor;
- Grătare mecanice cu storcător; pentru protecţie contra mirosului neplăcut
(mai ales la staţiile care au ajuns aproape de spaţiile locuite) grătarul (şi nu
numai el) este închis într-un spaţiu care are asigurat controlul aerului prin
ventilaţie şi filtrare-odorizare (filtrare prin CAG); în acest fel aerul care iese
din clădirea grătarului (de fapt clădirea sistemului de preepurare-grătar,
deznisipator, separator de grăsimi) este suportabil pentru exterior; plutitorii
sunt introduşi într-un sistem mecanic cu şurub fără sfârşit unde sunt presaţi

283
 şi deshidrataţi; produsele finale sunt descărcate direct în bene transportabile-
acoperite;
- Grătare mecanice cu spălarea plutitorilor reţinuţi; în scopul protejării
mediului pe unde aceste deşeuri sunt vehiculate; o instalaţie specială spală
partea reţinută şi apoi o comprimă şi deshidratează; apa de spălare intră în
circuitul de apă uzată; în acest fel se reduce şi gradul de periculozitate al
deşeurilor reţinute mai ales în ce priveşte încărcarea microbiană;
- Grătare autocurăţitoare, grătare step by step sau grătare Coandă; sunt
grătare care prin construcţie se degajează singure de partea reţinută; la
formele mai vechi colectarea finală poate fi manuală sau mecanică.
Cantitatea de deşeuri recuperate de pe grătar este estimată la 2-6 dm3/ loc.an /14 /;
greutatea lor specifică poate fi de 0,7-1,0 t/m3.
Exploatarea grătarelor presupune:
• Curăţarea periodică astfel încât suprafaţa ocupată de deşeuri să nu acopere mai
mult de 25% din suprafaţa grătarului; cresc pierderile de sarcină şi este
posibilă deversarea apei la preaplin sau în împrejurimi; în mod normal
pierderea de sarcină poate fi de 2-10cm;
• Depozitarea controlată a reziduului reţinut; în figura IX-4a este arătată starea
plutitorilor spălaţi şi compactaţi reţinuţi pe grătarele staţiei de epurare Piteşti

Figura IX-4a Grătare mecanice step by step şi deşeuri reţinute şi compactate

• Evacuarea controlată a deşeurilor;

• Păstrarea unei suprafeţe curate în zona grătarelor;
• Menţinerea în funcţiune a ventilaţiei şi sistemelor de filtrare a aerului în scopul
împiedicării împrăştierii mirosului;
• Protejarea lucrătorilor contra îmbolnăvirii prin contactul cu deşeurile;
• Controlul calităţii apei evacuate din reţea atunci când se constată că volumul
plutitorilor reţinuti este exagerat;
• Evidenţa cantităţilor reţinute (de regulă volumetric) pentru a şti când pot fi
transportaţi - funcţie de utilajul de transport (care ar trebui să fie închis dacă
transportul se face la depozitul ecologic);
• Controlul stării grătarului în vederea evitării blocării sau corodării barelor
acestuia;
• Verificarea şi întreţinerea echipamentului mecanic de antrenare a greblelor
mecanice.
284
 IX-3.2 Tocătoarele de deşeuri pot fi amplasate:

• în bucătărie, la bucătăriile din statele dezvoltate şi unde se macină toate

reziduurile degradabile din bucătărie (resturi vegetale etc); din această cauză
încărcarea în CBO la apele uzate este mai mare decât la apele uzate din ţara
noastră unde aceste deşeuri solide sunt îndepărtate “cu gunoiul menajer”;
• înaintea staţiilor de pompare, pentru evitarea blocării funcţionării acestora,
figura IX-5; “tocătura” este acceptată în apă; atenţie la plutitorii inerţi
(pietriş, bucăţi de lemn etc) care pot fi distruşi dar acceptarea lor în apă este o
afacere proastă deoarece numai încarcă staţia dar nu pot fi neutralizaţi; astăzi
pentru debite reduse (şi populaţie civilizată) pompele pot fi dotate cu tocător
inainte de intrare în rotor (care are şi el o formă specială);
• înainte sau după grătare pentru a introduce în apă rezultatul procesului de
tocare; cea mai mare complicaţie este dată de prezenţa foliei de plastic (pungi,
ambalaje etc) care se înmoaie în apă, se lipesc de barele grătarului şi se curăţă
greu; este preferabilă o comportare civilizată faţă de apa uzată prin reţinerea
corpurilor plutitoare şi evitarea tocării lor; şi aceasta lăsând la o parte faptul că
plasticul mărunţit trece în apă dar ca material nu poate fi epurat fiind foarte
rezistent (prin procese de biodegradare se poate face acest lucru dar durează şi
50 ani; cam mult pentru procesul de epurare);
• în staţiile de epurare din ţară tocătoarele sunt rar prevăzute ca obiecte din
dotare.

Figura IX-5 Vedere asupra unui tocător

IX-3.3 Deznisipatorul

În apa uzată există o cantitate importantă de suspensii minerale de tipul nisipului;

granule peste 0,2 mm, greutate specifică 2-2,5 daN/dm3; particulele nisipoase sunt
antrenate odată cu pămânul de pe stradă când se spală strada sau plouă (o parte din
pământul vehiculat necorespunzător de la lucrările de construcţii din localitate), de pe
terenurile vecine neprotejate, din bucătăriile în care se prelucrează legumne proaspete
(mai ales rădăcinoasele), de la exploatarea deficitară a gurilor de scurgere, de la
inundaţii etc.
285
Separarea particulelor se face gravitaţional (viteza de curgere a apei este de 10-30
cm/s); dacă viteza de curgere în bazin este mai mică există riscul de sedimentare a
flocoanelor de substanţă organică iar la viteze mai mari se reduce eficienţa de
reţinere; timpul de trecere a apei prin deznisipator este de 0,5-2 minute.
Deznisipatoarele sunt de două feluri, orizontale (cu lungimi de 10-20m) şi verticale
(uneori cu curgere tangenţială), figura IX-6. Deznisipatoarele orizontale sunt cele mai
folosite şi pot fi realizate din beton sau metalice (recent); tipurile noi de instalaţii au
un şnec amplasat în lungul radierului cu rolul de aducere a nisipului la unul din
capete (la deznisipatoarele închise în clădirea grătarelor în vederea reducerii spaţiului
de difuzare a mirosului). Nisipul poate fi decărcat direct în container transportabil.

Figura IX-6 Deznisipator separator de grăsimi cu insuflare de aer

Curăţirea nisipului din deznisipator se poate face hidraulic de regulă; deoarece nu se

poate spăla cu curent de apă se foloseşte sistemul de colectare prin aglomerare (cuva
are pereţii radierului înclinaţi la 450) iar de pe radier poate fi evacuată cu pompa
hidraulică (se evacuaeză un amestec de apă şi nisip) sau prin air-lift (o pompă de tip
mamut) amplasată pe un pod raclor care are o mişcare de tip suveică în lungul cuvei
(funcţionarea este automatizată putând fi continuă sau cu pauze); fluidul se descaracă
în lungul cuvei într-o rigolă specializată unde se separă rapid nisipul de apă (apa se
întoarece înapoi în deznisipator; cantitatea de nisip extrasă din apă poate avea valori
de 0,005-0,2 dm3/om.zi; nisipul uscat (1,5-2,5 daN/dm3) se îndepărtează şi poate fi
folosit la lucrări de umplutură (drumuri, platforme etc); are pe suprafaţa particulelor
cantităţi importante de substanţă organică; unele tipuri moderne de construcţii au şi o
instalaţie specială de spălare a nisipului.
Deznisipatoarele noi sunt cuplate cu separatoarele de grăsimi din cauza avantajelor pe
care le pot asigura:
• reducerea spaţiului construit;
• aerarea deznisipatorului ajută la separarea grăsimilor (se face un fel de
decantare dublă; nisipul cade şi este colectat, grăsimea se ridică şi se strânge
sub formă de peliculă);
• aerarea împiedică o funcţionare anaerobă;
• aerarea poate îmbunătăţi şi separarea nisipului.
286
Exploatarea deznisipatorului presupune:
• înregistrarea zilnică a cantităţilor de nisip separat (prin analize de laborator
asupra apei (înainte şi după trecerea prin deznisipator) sau prin volumul
containerelor transportate;
• verificarea funcţionării pompei de extragere a nisipului şi a consumului de
energie;
• verificarea funcţionării suflantei de la sistemul air-lift;
• verificarea periodică a capului de amestec aer-apă;
• verificarea conţinutului de substanţă organică în nisip (în laborator prin spălare
şi determinarea specifică); cantităţi mari indică o viteză scăzută deci reţinerea
de suspensii organice;
• verificarea prezenţei substanţelor plutitoare pe suprafaţa bazinului;
• controlul deversoarelor finale pentru asigurarea unei funcţionări egale a
cuvelor;
• golirea anuală, pe rând, a cuvelor şi remedierea eventualelor deficienţe
(degradarea betonului, formare de dopuri rezistente pe radier, deteriorarea
pereţilor) etc;
• la deznisipatoarele cu şnec verificarea zilnică a funcţionării; există riscul ca la
pătrunderea unor granule de tip pietriş şnecul să fie deteriorat; remedierea lui
presupune scoaterea din funcţiune a cuvei respective;
• La unele deznisipatoare pentru spălarea nisipului în cuvă, îmbunătăţirea
curgerii şi împiedicarea instalării fermentării se face instalaţie adecvată de
aerare;
• Formarea de spumă în deznisipatorul aerat denotă prezenţa unor cantităţi mari
de detergenţi sau alţi agenţi spumanţi; provenienţa lor trebuie cunoscută.
• Deznisipatoarele cuplate cu separatoarele de grăsimi se exploatează
concomitent după reguli realizate prin contopirea celor două funcţionalităţi.

IX-3.4 Separatorul de grăsimi

Apa uzată poate conţine cantităţi importante de grăsimi; grăsimile ajung în apă din
bucatării (grăsimile în exces rămase de la preparea hranei, de la spălarea vaselor), de
la spălarea străzilor (uleiul scăpat de la vehicule), de la separatoarele de grăsimi rău
întreţinute, de la unităţi de alimentăţie care nu au separatoare de grăsimi.
Grăsimile produc neplăceri în epurarea apei deoarece sunt greu de descompus (este
nevoie de dezvoltarea unor bacterii specializate) şi prin formarea de pelicule la
suprafaţa apei îngreunează mult procesul de aerare, esenţial în funcţionarea bazinelor
cu nămol activ (principala treaptă de reducere a poluării organice din apă).
Dacă se realizează independent este format din două cuve alăturate separate printr-un
perete semiscufundat care ajută la liniştirea mişcării turbulente şi separarea
grăsimilor.

287
Conţinutul de grăsimi în apă este variabil, cca 1,0 dm3 / loc.an /14/ ; durata de trecere
prin separator poate fi de 3-10 minute dacă este separat şi acelaşi timp de trecere în
cazul cuplării cu deznisipatorul. Grăsimile separate sunt evacuate hidraulic în
recipienţi specializaţi şi transportate la prelucrare specializată (ardere, prelucrare în
vederea folosirii etc).
Introducerea aerului se face prin insuflare la presiune joasă (2-4 mCA); aerul este
produs de suflante şi difuzat prin domuri poroase cu pori fini (vezi aeratoare cu
domuri poroase). Intensitatea aerării este de 0,3 m3 aer/(m3/h) apă uzată.

Exploatarea separatoarelor de grăsimi presupune:

• Cunoaşterea zilnică a conţinutului de grăsimi din apă;
• Eficienţa de reţinere;
• Consumul de energie pentru îndepărtarea grăsimilor;
• Detectarea rapidă a accidentelor din reţea (au fost cazuri în care vagoane de
păcură au fost deversare pe rampe şi au ajuns în reţeaua de canalizare şi apoi
în staţia de epurare; o asemenea situaţie poate fi catastrofală pentru
funcţionarea staţiilor de epurare);
• Verificarea zilnică a gradului de reţinere a grăsimilor; funcţionare deficitară a
separatorului se va vedea la decantorul primar când grăsimile se vor separa la
suprafaţa apei;
• Reglarea intensităţii de aerare ţinând cont de faptul că aerarea este o operaţiune
scumpă;
• Prelucrarea statistică a rezultatelor funcţionării.

IX-3.5 Decantorul primar

Decantorul primar este primul obiect de mari dimensiuni capabil să reducă substanţial
conţinutul de poluanţi din apă. Eficienţa lui este apreciată la 30-50% pentru suspensii
şi 20-25% pentru CBO5 (o parte din nămolul reţinut este format din substanţa
organică). Pentru reţinerea suspensiilor decantorul asigură o viteză de curgere a apei
de ordinul 2-5 cm/s; la această viteză particula se poate separa cu o viteză medie de
cca 1m/h. Este deci esenţial ca în cuva decantorului viteza de curgere a apei să fie cât
mai unformă; durata medie de trecerea a apei prin decantor este de 1-3 ore.
Al doilea element esenţial în funcţionarea decantorului este îndepărtarea nămolului
acumulat pe radier; nămolul este organic şi dacă staţionează mult începe să
fermenteze; unul din rezultatele fermentării este producerea de gaze care sub forma
de bule se ridică şi pot deteriora procesul de decantare; se produce fenomenul de
flotare al cărui rezultat este formarea de nămol plutitor.
Decantoarele sunt construcţii de mari dimensiuni şi pot fi amenajate sub aceleaşi
forme generale cunoscute de la limpezirea apei de alimentare: decantoare orizontale-
longitudinale şi radiale, decantoare verticale şi decantoare speciale.
Decantoarele orizontale longitudinale sunt des folosite deoarece sunt mai simplu de
construit, se înscriu mai bine pe suprafaţa staţiei dar au o curăţare mai greoaie (podul
288
raclor trebuie automatizat pentru ca să funcţioneze bine); schema constructivă este
dată în figura IX-7.

a)

c)

b)

Figura IX-7 Decantoare primare; a) decantor longitudinal; b) decantor radial; c) decantor vertical;

Decantorul orizontal longitudinal se realizează cu cel puţin două cuve independente;

podul raclor pentru colectarea nămolului are o funcţionare tip suveică, viteza în cursa
activă fiind de ordinul de mărime al vitezei apei; în cursa pasivă (de repoziţionare
pentru o nouă cursă activă viteza poate fi mult mai mare, depinde de mecanismele
implicate); problema estenţială o constituie calitatea lamelor de curăţare; ele reazemă
pe roţi speciale şi au partea de jos terminată cu sorţ de cauciuc (pentru a răzui radierul
dar nu a distruge şi betonul); nămolul este ajutat să “curgă” spre capul amonte al
decantorului (panta radierului este de minimum 1%) de unde este îndepărtat hidraulic
la staţia de pompare.Cantitatea de nămol (arată ca o apă murdară, neagră la culoare,
cu concentraţia de 5-7% în substanţă uscată, SU) este mare deoarece în apă există
sunspensii multe (MTS cca 200-400 mg/l) şi jumătate sunt reţinute în decantorul
primar.
Prima soluţie radicală de funcţionare a decantorului prin evitarea unei automatizări
avansate la funcţionarea podului raclor a fost realizarea decantorului radial. Formal
decantorul rezultă din rotirea decantorului orizontal în jurul unei axe ce trece prin
camera de intrare a apei brute; rezultă “un fel de farfurie” cu diametrul de 15-55m, în
care apa intră la mijlocul cuvei şi curge cu viteză descrescândă spre margini; la
margine apa limpezită este colectată cu un jgheab din beton, de regulă. Nămolul care
este depozitat pe radier (radier cu o pantă mică, cca 7%) este colectat cu ajutorul unei
lame racloare acţionată prin intermediul unui pod raclor; încet, dintr-o singură
mişcare sau succesiv, nămolul este împins în camera de concentrare aflată sub camera
289
centrală de distribuţie. Din camera centrală nămolul este evacuat hidraulic la staţia de
pompare în vederea tratării ulterioare, figua IX-8.

Figura IX-8 Vedere asupra podului raclor la decantorul radial (spălare automată a deversorului)

Decantorul funcţionează bine dacă este realizat corect şi este supravegheat continuu.
Forma decantorului nu permite o eficienţă foarte ridicată dar de cele mai multe ori
este suficientă pentru epurarea apei.

Decantorul vertical este o construcţie la limită între decantorul orizontal şi

decantorul radial; dimensiunile construcţiei sunt suficient de mici ca să nu se poată
face un decantor radial (D< 10m) dar nici un decantor longitudinal nu poate fi uşor
curăţat de nămol. Este relativ rar folosit deoarece este recomandabil pentru debite
mici, debitele mici însemnează staţii mici de epurare iar în prezent pentru staţiile mici
de epurare se apelează la alte soluţii constructive.

Decantorul cu lamele (module lamelare) a fost extins şi în epurarea apelor uzate

după experienţa căpătată la tratarea apei de alimentare. La noi sunt încă rar folosite ca
decantoare independente. Principiul de funcţionare este cunoscut mai puţin,
cunoscute fiind limitele de aplicare. Experienţa din Franţa arată că nu sunt riscuri
mari în funcţionarea lui. Ca şi la decantoarele pentru apă naturală podul raclor trebuie
să aibă o construcţie specială: tip senilă, tip făraş, cu antrenare cu lanţ perimetral etc.
La o funcţionare defectoasă există riscul blocării lamelelor cu nămol şi periodic
trebuie făcută o spălare de suprafaţă.
Atenţie: în anumite scheme de epurare decantorul primar poate lipsi; dacă în schema
de epurare cu apă uzată de o anumită calitate se constată că hrana necesară
microrganismelor în trepta biologică este importantă şi că prin separarea nămolului în
treapta mecanică se produce un dezechilibru se poate renunţa la decantorul primar. În
acest caz vor fi făcute adaptările necesare: (1) bazinul de aerare va prelua vârfurile de
debit Q u orar maxim – Q u zi min ; (2) sistemul de transport va fi dimensionat în consecinţă;
(3) volumul de nămol va fi altfel distribuit şi vor fi adoptate soluţiile adecvate.

Exploatarea decantoarelor depinde esenţial de fazele anterioare: modul de execuţie

şi modul de testare la punerea în funcţiune. Un decantor bine executat poate fi
exploatat cu rezultate bune timp îndelungat. Deoarece experienţa rezultată din
exploatarea acestor decantoare este mai puţin cunoscută (din păcate) fiecare
exploatant trebuie să îşi formeze propria experienţă.
290
Problemele cele mai complicate legate de exploatarea acestor lucrări sunt:
• O distribuţie inegală a debitelor între decantoare (de regulă sunt cel puţin două
unităţi identice); funcţionarea va fi greu de controlat, deoarece decantoarele
supraîncărcate vor funcţiona rău;
• Intrarea apei în decantor trebuie bine asigurată; o intrare uniformă conduce la
viteze uniforme, o bună distribuţie a apei şi o eficienţă maximă; şi aşa
decantorul este influenţat de vânt şi de curenţii de densitate; trebuie reţinut că
încărcarea biologică nu este continuu proporţională cu debitul de apă; se
întamplă ca la debite mai mici încărcarea biologică să fie mai mare, figura
IX-9.

Figura IX-9 Corelaţia dintre variaţia debitului în timp şi a încărcării apelor uzate

• O colectare uniformă a apei din decantor; aşezarea neuniformă a deversorului

dinţat sau lipsa de dinţi (rupţi din cauza coroziunii, cel mai des sau blocaţi cu
plutitori) face ca o colectare asimetrică a apei să se producă şi să crească
volumul mort din decantor; deja decantoarele reabilitate au pod raclor cu
dispozitiv special de curăţare/spălare periodică a deversorului, figura IX-8;

• Dacă se adoptă pod raclor scufundat atunci trebuie găsită o soluţie pentru
colectarea şi îndepărtarea plutitorilor de suprafaţă: plutitori aduşi de vânt,
plutitori nereţinuţi în separatorul de grăsimi etc; lama racloare trebuie curăţată
periodic deoarece spuma se prinde şi rămâne ataşată; aspectul este neplăcut;
spuma se colectează într-o groapă specială printr-o deschidere şi un deversor
special, figura IX-10;

• La decantorul orizontal trebuie asigurată rularea constantă a roţilor podului

raclor, în caz contrar podul raclor se poate bloca.

291
Figura IX-10 Vedere asupra decantorului cu puţ de evacuare a plutitorilor (cu nămol plutitor)

• Este importantă operaţiunea de evacuare a nămolului din concentrator; dacă

evacuarea este prea des făcută atunci nămolul este diluat (evacuarea este
făcută hidraulic) şi se complică etapa următoare de tratare a nămolului; dacă
nămolul este prea concentrat pot fi dificultăţi la golire; din această cauză
conducta de evacuare va avea cel puţin 150mm diametru iar concentraţia
nămolului cca 5%-7%;
• Periodic se verifică concentraţia medie a nămolului evacuat şi se estimează
volumul de nămol evacuat, pentru ecuaţia de bilanţ (se poate prevedea
traductor specializat pentru măsurarea continuă a concentraţiei nămolului);
pentru urmărirea modului de calcul poate fi folosit exerciţiul de mai jos:
Exerciţiu de calcul a volumului de nămol evacuat;
Debitul de apa bruta 10000 m3 /zi,
Concentraţia în suspensii în apă brută, 250 mg/l
Greutatea specifică a nămolului γ n = 1,05 daN/dm3,
Gradul de reţinere a nămolului-40%,
Umiditatea nămolului w n = 95%
Cantitatea de nămol existentă în apă = 10000 m3/zi x 250 g/m3 ; C =2500
kg/zi,
Volumul de nămol se calculează cu relaţia generală,
V= C (100-0)/(100-w n )/ γ n = 2500/5/1,05 =47,62 m3
• Evacuarea curentă a nămolului este foarte importantă pentru păstrarea
eficienţei decantorului (nămolul care staţionează mult pe radier începe să
fermenteze şi să reducă – prin flotaţie - eficienţa decantorului şi totodată poate
produce deficultăţi în funcţionarea corectă a treptei de prelucrare a nămolului;
faptul că nămolul fermentează se vede prin bulele de gaz care se ridică din
apă; dacă decantorul se opreşte iarna se şi goleşte;
• De regulă decantorul nu îngheaţă (apa uzată fiind destul de caldă) dar lăsat
nefuncţional decantorul poate îngheţa; efectele pot fi neplăcute şi remedierea
lor complicată;

292
 • Curăţarea căii de rulare la podul raclor este importantă la dimensiuni mari ale
decantorului (podul este greu) şi condiţiile de iarnă grele; zăpada strivită de
roţi poate îngheţa şi produce patinarea podului;
• Lamele racloare vor fi scoase periodic (de 2 ori pe an) pentru a verifica starea
roţilor de susţinere; deteriorarea acestora duce la distrugerea radierului prin
frecare şi creşterea forţei de frecare deci creşterea puterii motorului de
antrenare; la podurile racloare duble este esenţială sincronizarea mişcării între
braţe; în caz contrar se poate produce torsionarea grinzii şi căderea acesteia în
bazin; de altfel la realizarea decantoarelor trebuie verificat că se poate
interveni cu o macara pentru lansare/scoatere a grinzii în caz de nevoie;
• Anual decantoarele vor fi golite şi verificaţi pereţii, radierul şi starea utilajului;
betonul va fi reparat şi părţile slabe ale raclorului vor fi remediate.

Figura IX-11 Vedere asupra lamei racolare, a căii de rulare a podului raclor şi a
deversorului dinţat la un decantor gol

• Evacuarea grea a nămolului din başă; cauza o poate constitui prezenţa nisipului
în apă şi golirile la intervale mari; se va verifica şi funcţionarea
deznisipatorului;
• Verificarea valorii CBO 5 pentru verificarea bilanţului de substanţă organică în
staţie;
• Verificarea variaţiei debitului în decantor poate da o imagine asupra fluctuaţiei
debitului apei uzate, influenţa debitului de apă de ploaie etc.;
• Funcţionarea decantorului va fi urmărită în mod special atunci când în decantor
se introduce periodic apă meteorică acumulată în bazine de retenţie sau
evacuări de nămol de la fosele septice sau nămol de la staţiile de epurare din
regiune; un bazin de omogenizare poate fi necesar iar păstrarea nămolului
trebuie urmărita (eventual o aerare a nămolului trebuie să fie disponibilă).

IX-3.6 Bazinul de distribuţie

De regulă între două trepte de epurare, când numărul obiectelor este diferit se
introduce o cameră/bazin de distribuţie cu rolul de a face o distribuţie uşoară şi
uniformă a debitului; dacă la colectarea apei poate fi mai puţin important la intrarea
apei în bazine repartiţia este foarte importantă; de regulă este un bazin de formă
inelară, cu deversor lateral, prevăzut cu lame reglabile astfel încât se poate controla o
293
repartiţie uniformă; este un obiect care pierde energie dar soluţia cu împărţirea
debitului prin măsurarea acestuia şi reglarea unor vane/stavile este mai complicată (se
pierde şi energie iar măsurarea debitului este complicată); în figura IX-12 este dat un
exemplu de cameră de distribuţie pentru debite mari.

Figura IX-12 Bazin de distribuţie

IX-3.7 Decantoare secundare

Este construcţia care asigură, la nivelul actual de dezvoltare a staţiilor de epurare din
ţara noastră, valoarea practică a gradului de epurare. Acest lucru este important
deoarece acum se separă apa epurată de nămolul care va intra în treapta de tratare
specializată (exceptând cazul aerării prelungite când şi nămolul este stabilizat). De
modul de funcţionare al decantorului depinde calitatea apei evacuate (care mai poate
fi dezinfectată). Sunt cazuri în care apa a fost bine epurată dar decantorul nu este
performant; nămolul rămas în apa evacuată reduce gradul de epurare şi performanţele
staţiei au de suferit. În unele staţii de epurare apa epurată în treapta biologică sau
terţiară mai poate suferi una sau două trepte de tratare în vederea refolosirii acesteia
în anumite scopuri.
Vor fi cel puţin două bazine sau numărul lor se stabileşte din condiţii mai complicate:
• Timpul de trecere să fie relativ mic pentru a păstra calitatea “vie” a nămolului,
care în mare parte se recirculă în BNA; în decantor bacteriile care ajută la
epurarea biologică nu mai primesc aer şi ca atare pot să moară; cum cea mai
mare parte din nămolul activ (nămol cu o încărcătura foarte mare de bacterii
vii) se recirculă este importantă calitatea nămolului; drept urmare dimensiunile
nu pot fi foarte mari;

294
 Figura IX-13 Decantoare orizontale şi radiale

• Dimensiunile se aleg dintre cele curent folosite deoarece pot fi folosite

proiectele pentru construcţie dar mai ales pentru utilaje; fiind un fel de produse
de serie mică pot fi procurate mai uşor şi piesele de schimb;
• Spaţiul de amplasare poate fi mai generos sau nu şi atunci există tentaţia de
adoptare de decantoare de mari dimensiuni; cele mai mari dimensiuni de
decantoare au fost proiectate (în catedra Inginerie Sanitară şi Protecţia Apelor
din UTCB) pentru staţia de epurare a m. Bucureşti, dar au fost realizate la Iaşi,
pentru diametrul de 65 m; în figura IX-14 este dată şi o vedere asupra unui
decantor de 50m realizat la Piteşti-în funcţiune.
• Cum astăzi tipurile de poduri racloare au fost mult diversificate alegerea unui
tip şi a unei anumite dimensiuni nu mai este o problemă.

Figura IX-14 Vedere asupra decantorului secundar Pitesti, 50 m diametru

Ca şi în cazul decantoarelor primare decantoarele secundare pot fi orizontale

longitudinale, orizontale radiale şi verticale (mai rar aplicate); alegerea unuia dintre
decantoare depinde de mărimea debitului, spaţiul disponibil pentru amplasare
(decantoarele ocupă de regulă cea mai mare suprafaţă în ansamblul staţiei de
epurare). În figura IX-15 sunt date schemele celor două tipuri de decantoare
(orizontal şi radial).

295
 Figura IX-15 Schemele decantoarelor orizontale-longitudinale şi orizontal-radiale

Este esenţial ca nămolul să ajungă cât mai repede în bazinul de aerare şi din această
cauză modul de colectare este esenţial diferit de cel din decantorul primar; nămolul
este “aspirat” la locul de cădere şi evacuat imediat din decantor printr-un sistem de
sifonare, figura IX-16.

Figura IX-16 Sistemul clasic de evacuare a nămolului din decantotrul secundar

Lama racloare este de forma unei pâlnii plate (ca la aspirator) astfel încât nămolul
colectat intră în cupă; cupa/pâlnia este legată cu o conductă care debuşează într-un
canal fixat de podul raclor; cum nivelul apei în canal este menţinut sub cota nivelului
apei din decantor apa va împinge nămolul colectat în canalul colector; nămolul din
canal este sifonat într-un bazin inelar fixat de corpul central al decantorului de unde
curge la staţia de pompare (de unde este împărţit în nămol de recirculare şi nămol în
exces). Sifonarea se face cu o conductă curbă cu capetele în jos (un capăt este
cufundat în canalul colector iar celălalt este cufundat în bazinul inelar al cărui nivel
este menţinut astfel ca sifonul să nu se dezamorseze dar să fie la o cotă mai joasă
pentru asigurarea curgerii prin sifon).Vacuumul produs de o pompă de vacuum
amplasată pe pod asigură curgerea apei din canal în bazin. S-ar putea practica şi un
sistem de pompare a nămolului dar este mai complicat. Din cauza acestei complicaţii
296
de regulă podul raclor este raclor de suprafaţă cu o funcţionare continuă (trebuie
asigurat nămol de recirculare în mod continuu). La decantoarele foarte mari podul
raclor este diagonal în vederea reducerii timpului de staţionare a nămolului în
decantor.
Colectarea apei se face la periferia cuvei, prin deversor dinţat şi cu lungime mare;
intensitatea curgerii peste deversor trebuie bine controlată în caz contrar energia
curentului de apă antrenează particulele “nehotărâte de la margine” şi reduce gradul
de recirculare. Deversorul este protejat de un perete semiscufundat pentru reţinerea
plutitorilor de suprafaţă.
Parametrii generali de dimensionare:
- Debitul de dimensionare Q u zi max +Q rec
- Timpul mediu de trecere 1-1,5 ore
- Adâncimea apei în decantor 2-4m,
- Gradul de limpezire 90-95%,
- Concentraţia nămolului activ, 2-5%

Exploatarea decantoarelor secundare.

Regulile generale de exploatare sunt asemănătoare cu cele de la decantoarele primare.
Controlul funcţionării decontorului secundar trebuie să fie mai strictă decât a celui
primar din condiţiile arătate mai sus: (1) de eficienţa lui depinde gradul de epurare al
staţiei; (2) de funcţionarea lui depinde eficienţa treptei de epurare biologică prin
nămolul recirculat. Din această cauză decantorul secundar trebuie considerat ca
parte componentă a treptei de epurare biologică. Decantorul este influenţat de
funcţionarea bazinului de epurare biologică şi la rândul lui decantorul influenţează
funcţionarea epurării biologice (numai în cazul sistemelor unde recircularea
nămolului este redusă influenţa reciprocă este inegală: treapta biologică influenţează
decantorul dar decantorul poate avea o influenţă mică).
Totodată trebuie ţinut seama de diferenţa calitativă a nămolului; în decantorul primar
sunt reţinute suspensii cu un conţinut relativ mic (relativitatea se referă la conţinutul
de bacteii care se găsesc în mod normal în apa uzată şi care numără milioane de
indivizi la un litru de apă) de bacterii pe când în nămolul reţinut în decantorul
secundar conţinutul este mult mai mare; ca atare riscul funcţionării proaste este
ridicat.
Una dintre cele mai complicate probleme care pot să apară este umflarea nămolului
în decantorul secundar.
Mecanismul prin care se dezvoltă acest fenomen este destul de complicat:
- Se poate întâmpla ca nămolul din decantor să fie rău evacuat (podul
funcţionează prost, lama racloare este defectă, etc); nămolul rămas pe radier
începe să fermenteze şi gazul produs duce la dezvoltarea fenomenului de
flotare; apare nămol plutitor şi cum acesta nu poate fi îndepărtat se produce
o crustă groasă; crusta se poate deshidrata la partea superioară şi progresiv
capătă consistenţă; greutatea specifică a nămolului este foarte apropiată de
cea a apei;

297
 - Concentraţia de nămol în bazinul de aerare nu este bine controlată (este prea
mică şi oxidarea nu este completă şi atunci rămâne substanţa care ar trebui
stabilizată, sau este prea mare gradul de recirculare şi apa epurată are un
conţinut prea mare de oxigen dizolvat;
- Se produc bacterii filamentoase care au ca efect blocarea de particule solide
şi gaz pe filamente şi creşte capcitatea de flotare;
- O schimbare a pH-ului apei în bazin (apa acidă) şi drept urmare o oxidare
incompletă;
- O aerare prea intensă în BNA şi deci prezenţa aerului în apa ajunsă în
decantor;
- Încărcarea anormală, mult mai mare decât cea de calcul şi deci inegalitate
mare între conţinutul de hrană din BNA şi cantitatea de bacterii
mineralizatoare;
- Prezenţa unor cantităţi mari de detergenţi nebiodegradabili care produc
spumă prin aerare şi spuma este transferată şi în decantorul secundar;
- Prezenţa unor substanţe toxice în apă al căror efect este blocarea
fenomenului de oxidare;
- Dezvoltarea necontrolată a unor specii de bacterii în dauna celor necesare;
un control biologic al nămolului poate determina cauza şi interpreta bine
fenomenul; experienţa şi priceperea biologului din staţia de epurare poate fi
de mare folos; în cazul urmăririii automate a funcţionării furnizorul de
echipament SCADA trebuie consultat pentru manevrele necesare sau
modificarea programului de operare; fenomenul nu trebuie lăsat să evolueze
deoarece poate conduce la deteriorarea completă a procesului şi depunerea
unui efort mult mai mare de remediere; mijloacele de remediere trebuie
activate pentru controlul fenomenului; astăzi există preparate biologice tip
“bacterii la pachet” (sunt de fapt acceleratori de creştere a bacteriilor) cu
ajutorul cărora se poate reechilibra sistemul relativ repede; nu trebuie uitat
că pe perioada deteriorării sistemului apa epurată nu va fi în parametrii ceruţi
şi va trebui plătit pentru pagubele produse receptorului;
- O vârstă prea mare a nămolului poate influenţa gradul de recirculare şi deci
calitatea nămolului supus decantării;
- La decantoarele de pe lângă filtrele biologice trebuie ţinut seama de faptul că
apa care ajunge în decantor este foarte rece şi decantorul poate îngheţa;
măsuri suplimentare de protecţie vor trebui adoptate (acoperire, eventual).
La exploatarea decantoarelor secundare este importantă determinarea ritmică a
calităţii nămolului separat; unul dintre cei mai importanţi parametri este indicele
volumic al nămolului (indicele Mohlmann); cu cât acest indice este mai mic cu atât
nămolul este mai uşor sedimentabil deci decantorul va funcţiona mai bine. În mod
normal indicele trebuie să aibă valori sub 150 cm3/g; un nămol cu indicele peste 150
cm3/g se consideră un nămol cu risc de umflare. Astăzi se practică şi tehnica
prevederii de membrane de aspiraţie în BNA şi în acest fel se poate degreva sarcina
decantorului; la limită se poate renunţa complet la decantorul secundar cu adaptările
respective în BNA.
298
O problemă importantă o constituie şi sincronizarea funcţionării celor două braţe ale
podului raclor; în mod normal trebuie găsit un sistem de sincronizare a mişcării
(acţionării) celor două braţe (fiecare având mijloc propriu de antrenare); în caz
contrar podul se poate torsiona şi poate să cadă în cuvă; scoaterea şi recondiţionarea
sunt probleme complicate; nu este rău dacă chiar de la proiectare se gândeşte o
asemenea exploatare încât să se poată interveni cu o macara în vederea ridicării
oricărei grinzi a podului raclor (în general sunt construcţii metalice şi sunt afectate de
mediul umed, ar trebui sa fie bine protejate prin zincare etc şi ar trebui schimbate
periodic); pentru trăinicia lor astăzi se fac din confecţie metalică zincată sau chiar din
oţel INOX.
Curăţarea periodică a lamelor deversorului şi corectarea poziţiei acestor lame asigură
condiţii pentru colectarea uniformă a apei decantate.
Evidenţa volumelor de nămol evacuate din decantor permite cunoaşterea eficienţei de
epurare, a cantităţilor de nămol prelucrate şi a consumului de reactivi la tratarea finală
a nămolului.
Prezenţa unui miros greu şi a unei culori negre a nămolului denotă o afectare gravă a
procesului; aerarea este insuficientă şi începe un proces de fermentare în bazinul de
aerare sau influenţa apei industriale este importantă iar tehnologia staţiei nu permite
tratarea încărcării sosite; vor trebui luate măsuri pe lanţul de tratare în amonte până la
“furnizorul apei proaste”, care în mod normal ar trebui să plătească daunele; apa
plecată din decantor ajunge în receptor şi produce pagube (penalizabile de către
autoritatea de Mediu iar tratarea nămolului se face cu costuri suplimentare).
Funcţionarea pompei de vacuum este esenţială în tehnologia decantorului; de aceea
este indicat să existe o pompă de rezervă (în magazie) astfel încât să poata fi înlocuită
rapid pompa defectă).
Verificarea anuală a stării sistemului de colectare (nu toate decantoarele au sistem de
extragere cu vacuum) este importantă în modul de păstrare a unui nămol de calitate;
sistemul de avertizare a cazului de oprire a pompei de vacuum (care trebuie să
funcţioneze permanent).
În funcţionarea decantorului ar trebui să fie inclusă şi pompa de evacuare a nămolului
ca nămol de recirculare (esenţial în funcţionarea corectă a BNA şi de evacuare a
nămolului în exces).
Verificarea la intervale scurte de timp a calităţii apei epurate (cel puţin suspensii,
CBO 5 , pH, N total şi P total ) sunt de natură să confirme gradul real de funcţionare a
staţiei.

IX-3.8 Treapta biologică de epurare

Din cercetările făcute asupra funcţionării staţiilor de epurare în funcţiune s-a constatat
că cca jumătate din încărcarea apei uzate este dată de suspensii şi substanţe dizolvate
de tip organic; principalele substanţe care intră în compoziţia lor sunt substanţele pe
bază de C, H, O, N, P, S, aşa numitele substanţe ternare. Cum aproape jumătate din
acestea sunt dizolvate rezultă că trecerea apei prin decantorul primar nu are decât
efect parţial asupra acestora (eficienţa poate fi 20-25% pentru CBO 5 ); drept urmare
299
trebuie introdusă o treaptă specială de tratare a apei în care eficienţa să ajungă peste
90%. Aceasta este treapta biologică.
Până în anii 2000 treapta biologică dezvoltată la noi în ţară avea ca scop principal
reducerea încărcării în substanţe în care Carbonul era predominant; acest lucru era
făcut deoarece aceste substanţe sunt mai uşor degradabile. În timp s-a constatat că
încărcarea rămasă în apa epurată conţinea cantităţi importante de Azot şi Fosfor
substanţe cu efect nutritiv în apa receptorului; ca urmare fenomenul de eutrofizare era
important şi s-a decis îmbunătăţirea epurării şi pentru reducerea N şi P. În acest
moment lucrurile s-au complicat şi au apărut mai multe procedee de epurare
dezvoltate de firme de specialitate; şi staţiile de epurare chiar reabilitate, au intrat
într-o nouă fază de retehnologizare pentru controlul N şi P; dacă faza de tratare pentru
reducerea CBO 5 a fost denumită treapta secundară faza în care se reduce şi N şi P a
fost numită treapta biologică avansată, după /12/. Dacă se face şi o tratare
suplimentară aceasta este numită treapta avansată (filtrare, filtrare prin membrane,
dezinfectare etc) sau terţiară.
În acest fel astăzi există staţii de epurare în care cele trei faze sunt distincte, staţii de
tratare în care faza biologică este distinctă realizând convenabil faza biologică şi
terţiara (dar fiind numită tot biologică) şi staţii de epurare în care treapta primară (fără
prepurare) este inclusă în treapta biologică; la limită se poate imagina că epurarea se
poate realiza într-o singură fază folosind filtrarea prin membrane adecvate şi având ca
rezultat o apă bună şi nămol (care se va trata separat); se foloseşte noţiunea de linia
apei (pentru toate obiectele care asigură corectarea parametrilor apei) şi linia
nămolului (obiectele care asigură prelucrarea nămolului până la limita care ii permite
să fie reintrodus în natură).
Principalele scheme de epurare sunt:
• Epurarea mecanică;
• Epurarea mecano-biologică;
• Epurarea mecano biologică-avansată;
• Epurarea terţiară (având ca bază de plecare apa rezultată din schema mecano-
biologică avansată).
Pe când epurarea mecanică se face numai mecanic epurarea biologică se poate face:
artificial sau intensiv, şi natural sau extensiv.
Deoarece în ţară avem prea puţine situaţii în care epurarea se face extensiv (irigarea
cu ape uzate, filtre subterane, filtre cu trestie, iazuri biologice etc) aceasta nu va fi
dezvoltată. Ca urmare vor fi discutate numai problemele legate de epurarea intensivă
(artificială).
Principalele scheme de tratare biologică sunt (nu sunt toate):
- Cu biofiltre, epurarea având ca bază un strat suport, solid şi fix, pe care se
dezvoltă membrana biologică;
- Cu filtre biologice cu suport solid dar în mişcare, filtre biologice cu discuri
(cele mai des aplicate) sau cu contactori biologici în suspensie (pentru debite
mici de apă uzată);

300
 - Cu bazine de nămol activat; (pentru epurarea biologică simplă, se reduce în
principal CBO 5 ), cu reducerea azotului şi cu reducerea azotului şi fosforului
sau chiar cu mineralizarea aerobă a nămolului.
Deoarece sunt multe sisteme dezvoltate se va face o grupare a acestora dupa
tehnologiile folosite:
• Tehnologia în care sunt bazine separate pentru reducerea CBO 5 şi azotului,
figura IX-17; sunt specifice staţiilor care au avut treaptă biologică dar numai
pentru reducerea încărcării carbonoase; reducerea fosforului se face biologic
sau şi prin precipitare (după decantorul primar sau inaintea decantorului
secundar);
1 - Q uz - influent
2 - Degrosisare
3 – Decantor primar
4 – Proces biologic artificial
5 – Decantor secundar
6 – Namol primar
7 – SP namol
8 – Bazine amestec namol
9 – Prelucrare namol
Figura IX-17 Treapta biologică de reducere a CBO 5

• Tehnologia cu bazine comune în care prin separarea zonelor aerate şi neaerate

se poate trata azotul (trecerea NH 3 în NO 3 şi apoi descompunerea NO 3 prin
eliberarea N 2 în atmosferă) zonele sunt de regulă aerobă (aerată), zona anoxică
(are ceva oxigen dar nu este aerată) şi zona anaerobă; în zona aerată se face
transformarea amoniului în azotaţi prin oxidare în prezenţa bacteriilor
nitrificatoare, zona anoxică este o zonă de trecere spre zona anoxică unde
azotaţii sunt descompuşi de bacterii denitrificatoare cu eliberarea azotului
(bacteriile îşi iau oxigenul necesar din molecula de azotat), figura IX-18

Figura IX-18 Treapta de epurare biologică avansată

• Tehnologie cu bazine în care se petrec succesiv toate cele patru faze: umplere,
oxidare deci nitrificare, întreruperarea aerării – deci faza anoxică, faza
anaerobă (cu transformarea azotaţilor) şi faza de limpezire şi evacuarea apei
epurate şi o parte din nămolul produs; o parte din nămol rămâne pentru faza
următoare, figura IX-19.

301
 Figura IX-19 Treapta de epurare biologică în sistem secvenţial, SBR

Procedeele de epurare mai cunoscute sunt numite: Bardenpho, A/O, A2/O, UCT,VIP
etc.
Tehnologiile de epurare terţiară au o treaptă (sau două) după treapta de epurare
biologică avansată, treapta constând din: filtrare pe nisip, limpezire prin tratare cu
reactivi de floculare şi filtrare, filtrare prin cărbune activ, dezinfectare cu clor sau
radiaţie UV, irigaţii cu ape uzate, filtrare pe membrane etc. Tehnologia se stabileşte
funcţie de deficitul de apă din zonă (apa pentru irigaţie sau apa pentru folosirea
instalaţiilor sanitare din casă - în locuinţă vor fi două reţele de apă, o reţea de apă
potabilă şi o reţea de apă nepotabilă - cu cele mai mari cantităţi de apă), apa pentru
irigaţii (se reduce presiunea asupra apei de suprafaţă şi substanţele din apă pot hrăni
plantele), lipsa unui receptor natural mare în care să se producă un amestec şi diluţie
astfel încât animalele în stare liberă să nu bea apă uzată direct (chiar dacă este
epurată) etc.
În procedeele de epurare se începe cu faza aerobă dacă în apă conţinutul de
amoniac/amoniu este mare; dacă în apă conţinutul de azotaţi este mare se începe cu
faza anaerobă şi apoi se continuă succesiunea aerob-anaerob în numărul de trepte
necesare etc.
Introducerea apei uzate în BNA poate fi făcută toată în capătul amonte (sistem piston)
sau poate fi introdusă fracţionat în lungul bazinului.
Nămolul recirculat poate fi introdus şi el în capătul amonte sau fracţionat în lungul
bazinului; recircularea se poate face în două moduri: recirculare internă şi recirculare
externă după cum dotarea sau schema de tratare este gândită şi echipată.
Pentru un amestec continuu şi pentru asigurarea unei circulaţii uniforme a apei în
bazin sunt folosite agitatoare cu viteză mică, figura IX-20.

302
 Figura IX-20 Agitator pentru circulaţia nămolului în BNA

Pentru exploatarea lucrărilor bazinului de nămol activat vor fi făcute unele precizări
după denumirea lor şi nu după succesiunea în procesul teghnologic.
Trebuie ţinut seama de un lucru extrem de important; faza de epurare biologică se
produce cu ajutorul bacteriilor care folosesc încărcarea biologică drept sursă de
hrană; de aici rezultă că dacă bacteriile se simt bine, vor lucra bine şi epurarea apei va
fi eficientă. Ciclul este ceva mai complicat şi în mod simplificat poate fi următorul:
• Bacteria consumă (prin procese enzimatice specifice) o parte din materia
organică (pentru aceasta bacteria trebuie să vină în contact cu substanţa
hrănitoare, prin aerare sau amestec hidraulic - biofiltru, filtru biologic cu
discuri etc); dacă primeşte şi oxigen (bacterii aerobe) atunci poate trăi şi lucra
(dacă nu sunt prezente substanţe toxice care să inhibe mecanismul); bacteria se
multiplică şi când îmbătrâneşte sau nu mai are de mâncare moare;
• Bacteria moartă devine substanţă organică – hrana pentru alte tipuri de bacterii
(bacterii anaerobe); reglarea echilibrului dintre încărcarea biologică şi masa
bacteriană se face prin recircularea nămolului activ şi crearea unor condiţii
bune de temperatură etc; dacă nu există hrană suficientă atunci trebuie
adăugată din exterior (etanol, eliminarea decantorului primar etc) fapt care
creşte costul de operare.
• Când nu mai este nimic de mâncat (de decompus biologic de fapt) atunci se
obţine nămolul stabilizat care poate fi uscat şi folosit sau depozitat ca nămol
inofensiv (dacă se face şi dezinfectarea lui).
• Există posibilitatea (costul este mare) de reglare a procesului de oxidare
biologică folosind biopreparate specializate; sistemul poate fi mai uşor aplicat
la staţiile mici de epurare; la sistemele mari nu trebuie aplicat decât pentru
grăbirea procesului de amorsare (realizarea unui echilibru între cantitatea de
hrană şi conţinutul de bacterii oxidante) sau refacerea sistemului în caz de
avariere a acestuia.
• Diluţia nămolului în apa din bazin este importantă deoarece volumul poate fi
mare (la o diluţie mică) şi fenomenul poate fi greu controlat; astăzi diluţia
poate fi corectată folosind membrane specializate; din masa de lichid se
“aspiră o parte din apă folosind membranele specializate” şi se îngroaşă
compoziţia; membrana înlocuieşte parţial decantorul secundar.

303
 IX-3.8.1 Exploatarea obiectelor treptei biologice

IX-3.8.1.1 Biofiltrul
Biofiltrul este un obiect din ce în ce mai rar folosit; procesul tehnologic presupune
trecerea apei peste o umplutură de material granular rezistent la îngheţ; udarea
neinundată a umpluturii asigură contactul apei cu aerul atmosferic; cere înălţime mare
de pompare şi de aceea este favorabil în zonele de munte; dar în zonele de munte
frigul durează mult şi stânjeneşte procesul de epurare; dacă trecerea apei prin masa
filtrantă nu este bună atunci gradul de epurare este redus (ar trebui recirculată apa).
Dificultăţile care pot să apară:
• Este necesară o bună reţinere a plutitorilor mari, altfel aceştia se aşează la
suprafaţa masivului colmatându-l; aceasta produce miros în perioada caldă şi
reduce nivelul epurării;
• Curgerea neuniformă a apei reduce gradul de epurare; urmărirea nu se poate
face decât parţial, prin efectul final;
• Distribuţia apei uzate trebuie făcută discontinuu şi uniform; numai astfel se
poate realiza o curgere prin prelingere pe suprafaţa rocii din umplutură şi se
asigură formarea peliculei biologice; dispozitivele de distribuţie nu sunt foarte
fiabile, figura IX-21

Figura IX-21 Vedere biofiltru

• De regulă nu se face recircularea apei deci procesul este relativ rigid;

• Încărcarea biologică mult diferită de cea presupusă în calcul poate conduce la
dificultăţi;
• Fiind un obiect “murdar” intervenţia se face rar şi conducerea procesului
suferă;
• Este foarte importantă amorsarea procesului; acesta trebuie făcută vara (când
activitatea bacteriilor este mare) cu debite crescânde de apă (durata poate
ajunge la o lună până la atingerea valorii normate); creşterea se va face
urmărind gradul de epurare al CBO 5 , cel puţin; funcţionarea sigură a
sistemului de distribuţie discontinuă a apei este esenţială (acum vor fi făcute
toate reglajele necesare);
• Periodic vor fi luate probe din materialul filtrant în vederea verificării
dezvoltării membranei biologice şi a componentei microorganismelor care o
populează;
304
 • Dacă se constată că încărcarea este prea mare se reduce debitul de apă supusă
tratării; se poate bloca biofiltrul şi se pierde întreaga capacitate de filtrare;
• Dacă iarna se constată că există tendinţa de îngheţ vor fi adoptate măsuri
compensatorii (protecţie contra vântului care transportă multă căldură în
exterior); acelaşi lucru se va face dacă se constată o împrăştiere a jeturilor de
apă);
• Dacă se constată o colmatare a suprafeţei udate se va căuta cauza (plutitori,
fermentare incompletă, material granular prea mic) şi se va face o scarificare
(răscolire) a materialului de suprafaţă;
• În cazul constatării că procesul merge prost şi se caută o soluţie, ar trebui
făcută o tratare cu apă de clor pentru controlul dezvoltării bacteriene şi
reducerea mirosului;
• Dacă în jurul biofiltrului se dezvoltă muşte vor fi adoptate măsuri de control
chimic şi de izolare;
• Se va face o înregistrare continuă a datelor măsurate precum şi a observaţiilor
asupra funcţionării; sunt relativ puţine biofiltre în funcţiune în ţara noastră şi
experienţa este redusă; cel mai mare a funcţionat pentru platforma industrială
Oneşti; biofiltre tip turn au funcţionat şi la Buftea.

IX-3.8.1.2 Filtru biologic cu discuri (Biodisc)

Dificultăţile întâmpinate la biofiltrele “clasice” au condus la ideea de realizare a unei

suprafeţe suport din materiale care se poate fi umezite succesiv; s-a ajuns la discuri
aşezate pe un ax comun şi care sunt cufundate parţial în apa uzată; prin rotirea
acestora se produce umezirea şi aerarea succesivă şi se realizează un strat biologic viu
pe care bacteriile aerobe produc reducerea încărcării biologice; fiind mobil sistemul
poate fi reglat ca durată de trecere a apei sau viteză de lucru, figura IX-22.

Figura IX-22 Biofiltru cu discuri

Cercetările şi realizările de materiale noi au condus la un tip de biofiltru foarte

performant, Stahlermatic; discurile sunt de fapt un fel de roţi de moară de apă care se
învârt invers; cupa prinde sub ea un volum de aer pe care îl obligă să intre în apă sub
o presiune mică; aerul se dizolvă parţial şi ce rămâne scapă din cupă când aceasta
ajunge la partea de jos; prin ridicare produce aerarea cu bule de aer (bule mari este
adevărat); totodată sistemul rigid face şi operaţiunea de umezire-aerare prin structura
305
lui; în acest fel mecanismul de introducere a aerului este mult mai eficient, figura
IX-23.

Figura IX-23 Biofiltru cu discuri speciale

În funcţionare se urmăreşte:
• Turaţia rotorului (pot fi rotoare în cascadă) şi stabilitatea axului de susţinere;
• Eficienţa sistemului şi reglarea turaţiei, lungirea drumului apei sau recircularea
apei rezultate;
• Pot fi acoperite şi în acest fel aspectul este mascat, iar mirosul neplăcut poate fi
controlat (la limită se poate introduce aer sub o presiune slabă); aerul evacuat
poate fi filtrat (CAG) şi odorizat;
• Inflenţa la temperaturi scăzute este mai mică dacă sistemul este închis;
• Puterea de antrenare a rotorului este relativ mică deoarece turaţia discurilor
este mică, se măreşte diametrul care poate ajunge la 2-4m; reductorul poate
constitui o problemă dacă nu este bine întreţinut sau nu este robust;
• Periodic biodiscurile necesită spălare de aceea linia de tratare ar trebui făcută
flexibilă (linie dublă), posibilitate de ocolire succesivă a biodiscurilor.

IX-3.8.1.3 Filtre biologice submersate

În special la staţiile de epurare de capacitate mică se practică sistemul de introducere

în bazin/bazine un material de umplutură; acesta asigură suportul pentru dezvoltarea
bacteriilor mineralizatoare; există staţii în care în bazine separate sunt “cultivate”
anumite tipuri de bacterii astfel încât efectul mineralizării să fie maxim.
În aceste cazuri este foarte importantă controlarea tipurilor de bacterii şi densitatea
lor; în figura IX-24 este dată schema de funcţionare a sistemului de epurare
RESETILOV.
Cu cât organismele existente în bazinul final sunt din grupele superioare (protozoare
etc) cu atât se demonstrează că apa a fost epurată mai bine; se aplică şi aici principul
“cel mare îl mănâncă pe cel mic” la fel ca în domeniul piscicol şi nu numai.
Verificarea periodică a calităţii nămolului din bazin este importantă.

306
 Figura IX-24 Schema de funcţionare a procedeului RESETILOV

Sunt cazuri în care din cauza unui raport defavorabil CBO/CCO, a pătrunderii de ape
uzate industriale neconforme, a lipsei de substanţă hrănitoare, a unei aerări
insuficiente etc, se poate produce umflarea nămolului, o schimbare a culorii apei şi
producerea unui miros greu. Reglarea componentelor de bază trebuie făcută.

IX-3.8.1.4 Bazine cu nămol în suspensie (bazine cu nămol activ, BNA)

Sunt construcţiile cele mai folosite pentru tratarea apelor în staţiile de mare
capacitate. Forma bazinului poate fi rectangulară, rotundă sau combinată; aceasta
depinde de folosirea cât mai compactă a suprafeţei, de modul de asigurare a curgerii
uniforme a apei în bazin, de modul de aerare. Aerarea apei s-a mai simplificat astăzi
din cauza că au fost făcute progrese mari în domeniul distribuţiei aerului în bazin; se
poate spune că sunt două mari sisteme, aerarea de suprafaţă (apa este transformată în
picături mici care vin în contact cu aerul atmosferic) şi aerarea prin insuflarea aerului
în masa de apă (cu cât bulele de aer sunt mai mici cu atât suprafaţa de contact cu apa
este mai mare şi timpul de ridicare în apă este mai mare), figura IX-25. Parametrul
care impune o soluţie este consumul de energie pentru kg de oxigen introdus în apă.
Controlul aerării este esenţial din două motive: (1) consumul de energie tinde să fie
minimizat pentru reducerea cheltuielilor de operare; (2) lipsa oxigenului în apă duce
la o epurare slabă, excesul de oxigen duce la un consum mare de energie; se
obisnuieşte ca în bazin să se asigure un exces de oxigen de 1- 2 mg/l în vederea
protejării procesului de oxidare.
O compoziţie necorespunzătoare a apei uzate poate duce la formarea spumei în bazin;
aceasta are un aspect neplăcut şi poate reduce eficienţa aerării în cazul aerării
mecanice de suprafaţă. Trebuie analizată apa, dedus motivul şi luate măsurile
necesare.

307
 Figura IX-25 Aerarea apei în BNA: aerare mecanică de suprafaţă, aerare cu insuflarea aerului

Vârsta nămolului este importantă; un nămol cu vârsta mai mică este mai activ deci
favorizează oxidarea biologică, figura IX-26.

Figura IX- 26 Prezentarea intuitivă a importanţei vârstei nămolului

Controlul gradului de epurare final prin măsurarea CBO 5 , CCO, azotaţi şi fosfor
formează în timp conduita în menţinerea parametrilor de epurare. BNA fiind situat
după decantorul primar se dimensionează la debitul zilnic maxim deci debitul este
lent variabil; atunci când, din motive justificate, se renunţă la decantorul primar vor fi
supravegheate mult mai bine variaţia debitului şi variaţia raportului dintre debit şi
CBO 5 (variaţia nu este identică, figura IX-8b).
La staţiile la care se intoduce în flux nămol de la fosele septice din localităţi vecine,
când se aduce periodic nămol din apa reţinută în bazine de retenţie, nămol de la staţii

308
de epurare vecine trebuie avut grijă la stabilirea unei foarte bune proporţii în
amestecul realizat (un bazin de omogenizare-aerat trebuie să existe)
Urmărirea gradului de recirculare a nămolului este esenţială; controlul debitului
pompat şi concentraţia nămolului (MLVSS) sunt esenţiale.
Urmărirea periodică a raportului COB 5 / N /P; experienţa a arătat că valorile care
conduc la rezultate bune sunt 100/5/1; dacă unul dintre componenţi este diferit
trebuie adăugat sau găsită altă soluţie.
Unul dintre parametrii importanţi în epurarea biologică <elementul cheie în
realizarea unui grad de epurare mare, peste 90%> este şi temperatura; cu cât
temperatura este mai mare (20-30 0 C) cu atât procesul se accelerează; de aceea în
condiţii justificate se poate ajunge şi la acoperirea bazinelor; creşterea costului
construcţiei poate fi compensată de reducerea influenţei variaţiei temperaturii. O bună
funcţionare a BNA se face prin verificarea calităţii nămolului din punct de vedere
biologic; calitatea este dată de tipul şi numărul de organisme mineralizatoare;
prezenţa organismelor de tip superior asigură o bună oxidare a substanţei organice
din apă azată.
Parametrii de control ai funcţionării sunt:
- Încărcarea organică a nămolului activ (I ON ) cu valori 0,1-2,5 kg/ kg.zi,
funcţie de tipul de bazin, de modul de aerare etc; reprezintă încărcarea nou
venită cu apa uzată raportată la cantitatea de masă organică existentă în
bazin;
- Încărcarea organică volumică (I OB ) cu valori de 0,5-2,5 kg CBO 5 /m3
bazin.zi; valoarea încărcării biologice redusă într-un metru cub de volum al
bazinului;
- Încărcarea hidraulică a bazinului (I), raportul dintre debitul de apă uzată
introdusă (influent) zilnic şi volumul bazinului, m3 / zi. m3 .bazin; este un fel
de eficienţă volumică a bazinului;
- Durata de aerare (t) exprimă durata în care apa uzată parcurge zona aerată
din BNA; în mod normal poate fi de 2-6 ore sau mai mult; se obţine prin
raportarea volumului bazinului aerat la debitul apei uzate;
- Intensitatea de aerare, raportul dintre debitul de aer şi volumul bazinului
aerat, m3 aer/ m3 bazin;
- Consumul specific de energie, kWh/m3 apă epurată;
- Concentraţia biomasei (C N ), partea volatilă, kg/m3, reprezintă cantitatea
specifică de biomasă care contribuie la oxidarea biochimică a substanţei
organice din apă, uzual 0,3-2 kg/m3;
- Gradul/ rata de recirculare (reprezintă raportul dintre cantitatea de nămol
recirculat şi debitul de apă uzată; poate avea valori de 50-100%;
- Indicele de volum al nămolului (I VN ), este raportul dintre volumul nămolului
sedimentat la 30 minute şi greutatea nămolului sedimentat, cm3 /g; valorile
bune sunt între 50-150 cm3 /g; peste 150 nămolul se umflă;
- Vârsta nămolului (V N ) reprezintă timpul mediu în care nămolul din bazin
este schimbat, zile;

309
 - Cantitatea de oxigen necesară (ON) reprezintă cantitatea de oxigen necesară
pentru atingerea gradului de epurare cerut, kg O 2 /zi sau kg O 2 / kg substanţă
redusă; pentru reducerea CBO 5 este necesar cca 0,5 kg O 2 /kg CBO 5 , pentru
azot 3,4 kg O 2 / kg NO 3 , pentru fosfor 0,1 kgO 2 /kg P; se asigură şi un
exces de oxigen de 1-2 mg/l;
În literatură /14/ se arată şi un indice mediu de 32 m3 aer /kg CBO 5 sau cca 1-1,7m
m3 aer/ loc. echivalent (depinzând de tipul de membrană poroasă şi mărimea bulelor
de aer).
Sistemul de aerare practic este cel cu domuri poroase sau tuburi poroase sau panouri
poroase; aşezate uniform pe radierul bazinului (în zonele aerate) asigură o distribuţie
bună a aerului şi sunt ferite de blocarea cu nămol sau de un aer mai puţin curat; aerul
comprimat este obţinut cu suflante specializate, figura IX-27.
Suflantele performante au un sistem specializat care măsoară concentraţia de oxigen
din apă şi reglează turaţia motorului de antrenare pentru asigurarea cantităţii de
oxigen cerute (pe baza unei corelaţii care există introdusă în programul de
conducere).

Figura IX-27 Vedere asupra unui bazin de aerare echipat cu domuri poroase
(cu membrană de elastomer)

Exploatarea BNA presupune:

- O bună amorsare; amorsarea se poate face vara (atenţie la planificarea
terminării lucrărilor) când procesul este mai uşor; punerea în funcţiune se
face treptat şi cu aducerea de nămol biologic (deja activ) de la altă staţie; se
poate adăuga biostimulatori pentru accelerarea procesului; vor fi urmăriţi
permanent parametrii de funcţionare (reducere C, N, P etc), consumul de
energie, debitul de aer introdus; atenţie: trebuie bine învăţată tehnologia de
310
 amorsare deoarece se poate întâmpla ca în exploatare să intervină curent
sincope (procesul este deteriorat din motive diverse - greşeli de exploatare
sau deteriorarea calităţii apei brute etc) şi el trebuie refăcut rapid; până la
stabilizarea procesului o supraoxigenare este recomandabilă (în acest fel se
testează şi comportarea sistemului de introducere a aerului; dacă reglarea
suflantelor este automată trebuie verificată precizia de lucru; pe durata
amorsării o supraoxigenare, cu valoare cunoscută, este recomandabilă;
- Se urmăreşte zilnic capacitatea de sedimentare a nămolului din decantorul
secundar; dacă nu este bună trebuie căutată cauza;
- Se va verifica vârsta nămolului; în mod normal ar trebui să fie de 3-4 zile;
- În cazul unor debite mai mici decât debitul de calcul vor fi reduse numărul
de bazine în funcţiune, se va corecta regimul de aerare şi se va intensifica
funcţionarea agitatoarelor pentru a evita sedimentarea nămolului în decantor;
- La aerarea mecanică se va urmări cu atenţie performanţele aeratoarelor; dacă
este cazul, alternativ, unele pot fi scoase din funcţiune (acestea trebuie
intreţinute);
- Se va verifica zilnic gradul de recirculare şi calitatea nămolului recirculat;
- Indicele nămolului trebuie urmărit deoarece dă o informaţie bună asupra
calităţii procesului biologic şi sedimentabilităţii acestuia;
- Este esenţială cunoaşterea modului de comportare a bazinelor şi reacţia de
răspuns la manevrele de lucru.

IX-3.9 Staţii de epurare de capacitate mică

Necesitatea unor asemenea staţii a apărut din condiţiile cerute de consumatori mici
amplasaţi în zone izolate. Pe măsură ce s-au dezvoltat soluţiile de epurare la staţiile
mari acestea au fost introduse şi la staţii de epurare mici. Cele mai cunoscute staţii
mici de epurare sunt fosele septice şi decantoarele cu etaj /Imhoff, figura IX-28.
Realizează un grad de epurare de cca 20-50%, asigură fermentarea nămolului dar
după fermentare acesta trebuie evacuat prin vidanjare. Din păcate trebuie dus la o
staţie mare de epurare unde să fie realizată fermentarea completă.
Decantorul cu etaj ‘inventat’ acum peste 160 ani în zona Ruhr din Germania se
foloseşte şi astăzi şi există probabil zeci de mii de asemenea construcţii (staţia de
epurare Chicago, probabil cea mai mare din lume-45 m3/s, are în dotare peste 90
decantoare cu etaj din prima etapă de realizare, acum cca 100 ani). La noi în ţară
există încă aceste construcţii cu o vechime de peste 50 ani. Cu amenajări adecvate
poate asigura epurarea apei la o populaţie de maximum 500 persoane. Pentru o bună
functionare trebuie să fie protejată calitatea apei brute. Altfel staţia funcţionează
singură şi numai o dată la 3-6 luni trebuie evacuat nămolul. Poate asigura treapta
mecanică de epurare.
Fosa septică se practică şi de multe ori într-un mod incorect; se realizează cu pereţi
sau radier neetanş (fără radier) iar apa se infiltrează în subteran. Stratul acvifer poate
fi afectat şi de aceea de multe ori nu este acceptată ca lucrare de epurare. Exploatarea

311
deficitară a acestor construcţii (depăşirea capacităţii de tratare, aruncarea de substanţe
toxice la canalizare), pot conduce la deteriorarea procesului; se instalează fermentare
anaerobă cu producere de miros, umflarea nămolului (spumă) şi o tratarea proastă a
apei; alcalinzarea cu var, reducera încărcării, evacuarea nămolului pot să ajute la
restabilirea procesului; dacă lângă construcţie, la o distanţă mai mare de cca 3m,
mirosul este insuportabil însemnează că procesul este deficitar. Şi vidanjarea la
intervale mici este neplăcută (costă, miroase).

1-ventilare/degazare
2-capac (gura) de vizitare
3-intrarea apei colectate
4-iesire apa decantata
5-plutitori
6-namol decantat

Figura IX-28 Fosă septică şi decantor cu etaj

Staţiile de epurare monobloc se pot adopta de la locuinţe individuale până la

localităţi cu câteva sute de locuitori. Sunt un fel de miniaturizare a staţiilor mari de
epurare, o epurare intensivă, de unde poate rezulta apa uzată (cu un grad de epurare
de peste 90% şi un nămol fermentat care poate fi evacuat prin vidanjare şi dus direct
la depozit sau folosit în agricultură, dacă apa uzată este de bună calitate). Toată
circulaţia apei în interior se asigură prin pompare, aerarea se face cu sisteme
specializate iar exploatarea se reduce la păstrarea condiţiilor de acces a apei în staţie.
Siguranţa în funcţionare depinde şi de siguranţa sursei de energie (puterea poate fi de
1-5 kW); întreruperile de energie pot deteriora procesul de epurare (este un proces
biologic) şi un ambient defavorabil prin mirosul degajat. Repunerea în funcţiune cere
pricepere. Furnizorul de echipament trebuie să asigure şi un manual de exploatare.
Repunerea în ordine a procesului se poate face de către personal de specialitate prin
adăugarea de biopreparate speciale. Unele tipuri au şi dispozitive speciale de
dezinfectare finală prin radiaţie UV. Deşi pot fi instalate la fiecare familie (la limită
când locuinţele sunt foarte depărtate una de cealaltă) nu funcţionează singură cum se
întâmplă la decantorul cu etaj.

312
 Figura IX-29 Staţie de epurare monobloc de mici dimensiuni

Staţia de epurare modulată tip Resetilovs a fost mult aplicată în ţara noastră datorită
adaptabilităţii şi performanţelor tehnologice. În figura IX-30 este reprezentată schema
tehnologică completă, precum şi o vedere a “cutiei” care conţine părti din staţie. Are
2-3 trepte de epurare biologică ( biofiltre cu material submersat) în care după modul
de aerare, timpul de trecere şi recirculare se asigură dezvoltarea unor microorganisme
specializate. Procesul se poate controla prin adăugarea de biopreparate şi se spune că
“nu produce nămol în final”; de fapt rezultă nămol dar dacă procesul este bine condus
cantitatea de nămol format este aşa de mică încât poate fi evacuat cu apa epurată
deoarece limita de concentraţie în MTS nu este depăşită. Dacă însă procesul este rău
condus staţia poate să dea rezultate total negative (devine sursă concentrată de
poluare şi infecţie).
Apa uzată trebuie să fie bine controlată: fără plutitori mari, fără multă substanţă
minerală (tip nisip, pământ etc), fără grăsimi (există şi posibilitatea de epurare a
grăsimilor), cu un debit relativ constant (necesită un bazin de omogenizare).
Exploatarea trebuie să fie continuu supravegheată, fără a fi un pesonal permanent la
staţie; procesul trebuie ferit de variaţii mari de temperatură şi periodic trebuie
verificată calitatea nămolului din staţie; în figura IX-8d sunt date două fotografii cu
calitatea nămolului din staţie (A Călin, teza de doctorat-2010); dacă în nămolul final
pot fi găsite multe organisme superioare (protozoare etc) atunci se poate conta pe o
bună epurare (substanţele organice au fost “mâncate” de bacteriile inferioare, acestea
au fost mâncate de cele medii şi în final acestea au fost mâncate de organismele
superioare; acestea sunt puţine la număr deci concentraţia nămolului este redusă; se
poate vedea că apa epurată conţine părţi distincte de nămol (acesta se recirculă în
interior pentru menţinerea unei concentraţii optime).

313
 1. Statia de pompare 8. Modul epurare biologică
2. Blocul de tratare 9. Unitate U.V.
3. Gratar mecanic 10. Stocare coagulant
4. Compactor retineri 11. Pompa dozatoare
5. Container reziduuri 12. Compresor aer
6. Desnisipator
7. Deshidratare

Fig IX-30 Schema tehnologică a staţiei de epurare Resetilovs

Când nămolul primar are multă substanţă minerală trebuie îndepărtată, când
încărcarea este mare se dezechilibrează proporţia hrană/microorganisme şi procesul
poate deveni acid etc. Staţia poate funcţiona cu o bună supraveghere. Se poate
construi în etape lucru important pentru dezvoltarea canalizării aşa cum se petrece
acum în ţară.
Dezinfectarea apei epurate poate constitui o problemă în unele cazuri când
receptorul are mari restricţii în funcţionare. În mod normal toată apa epurată ar trebui
dezinfectată; apa uzată are milioane/zeci de milioane de microorganisme la un litru de
apă dar prin epurare numărul acestora se reduce substanţial; mai pot rămâne însă
cantităţi relativ mari de microorganisme (peste 50000 unităţi faţă de o apă normală
dintr-un râu care poate avea sute sau mii); aceste microorganisme pot produce
necazuri unora dintre consumatorii de apă din râu/lac.
Aplicarea soluţiei clasice de dezinfectare cu clor se loveşte de două obstacole: doza
este mare şi pot rezulta substanţe secundare periculoase (THM etc) iar o doză mai
mare de clor rămasă în apă poate afecta flora şi fauna receptorului. O soluţie mai
bună a fost dezvoltată, folosirea radiaţiei UV pentru dezinfectare; soluţia s-a
dezvoltat şi astăzi poate fi folosită fără restricţii (execeptând costurile de construcţie
şi operare).

314
 IX-4 Linia nămolului
IX-4.1 Tipuri de nămol şi principalele caracteristici

Daca se revine la fig IX-2 se poate vedea ca în statia de epurare sunt doua mari
procese care se desfasoara în paralel: separarea poluantilor din apa uzata (epurarea
apei) şi prelucrarea acestor poluanti pana la limita la care pot fi restituiti în natura
fara a produce prejudicii acesteia. Tipurile de nămol care pot rezulta în staţie în
procesul de epurare sunt:
• Nămol primar, rezultat din decantorul primar;
• Nămol activ, rezultat ca nămol în exces din decantorul secundar;
• Nămol de la treapta de epurare terţiară;
• Nămol amestecat format din nămol primar şi nămol activ evacuat împreună
deoarece nămolul în exces se introduce în decantorul primar pentru o primă
concentrare.
Cantitatea de nămol este impresionantă şi poate fi estimată grosier din cantităţile de
suspensii existente în apa uzată având în vedere că practic în final nămolul evacuat cu
apă este relativ puţin (20-30 mg/l).
Nămolul primar arată că o apă murdară, puternic încărcată, cu culoare cafenie-
cenuşie, cu plutitori de mici dimensiuni şi cu un miros specific de apă uzată.
Concentraţia în substanţă solidă uscată (SU) este de cca 5% iar greutatea specifică de
1,004-1,10 daN/dm3; conţine cca 2/3 substanţă minerală şi 1/3 substanţă organică;
Namolul activ în exces rezultă din decantoarele secundare ca urmare a dezvoltării
masei biologice care asigură reducerea substanţei biodegradabile din apa uzată; are
aspectul unei ape murdare, de culoare închisă, cu un miros specific de putrefacţie,
foarte fluid şi slab concentrat în substanţă uscată; greutatea specifică este mică 1,005-
1,01 daN/ dm3. Fermentează foare uşor avand un conţinut foarte ridicat de bacterii
active.
În procesul de tratare a nămolului rezultă şi alte tipuri de nămol precum:
• Nămol fermentat, nămol stabilizat prin fermentare anaerobă;
• Nămol stabilizat, nămol rezultat din treapta biologică cu aerare prelungită sau
aerat separat, astfel încât descompunerea moleculei organice să fie făcută până
la faza de substanţe stabile (apă, metan, dioxid de carbon, substanţă minerală
sau organică stabilă);
• Nămol îngroşat prin concentrare; este un nămol cu un conţinut ridicat de
substanţă uscată;
• Nămol deshidratat este nămolul rezultat din procesul de reducere a umidităţii
nămolului până la valori de ordinul 20-25% SU; este lopătabil şi poate fi
transportat cu mijloace mecanice curent folosite;
• Nămol uscat nămol rezultat în urma unui proces de deshidratare avansată,
deshidratare pe platformă, rezultatul unui proces de compostare etc; poate fi
depozitat sau folosit;
• Nămol condiţionat, nămol pregătit pentru deshidratare, prin tratare cu reactivi
adecvaţi (var, polimeri etc);
315
 • Nămol pasteurizat, nămol care a suportat un proces de “dezinfectare” prin
tratare la cald ( min 700 C ) în vederea asigurării folosirii în agricultură.
Fiecare tip de nămol are caracteristici mecanice, fizice, chimice şi biologice cu valori
caracteristice; o parte dintre acestea sunt utile pentru un anume tip de nămol altele nu.
Pot fi enumerate: umiditatea, greutatea specifică, filtrabilitatea, conţinutul în
substanţe volatile, conţinutul de substanţe fertilizante etc.

IX-4.2 Procedee şi procese de prelucrare a nămolurilor

Tehnologiile de prelucrare a nămolulrilor au fost dezvoltate progresiv pe măsură ce
cantităţile de nămol au crescut şi problema folosirii acestora s-a accentuat; a rămas
însă ideea de bază: prelucrarea trebuie făcută cu recuperarea substanţelor utile şi
atât de avansată încât să nu pună probleme la introducerea în natură. Problema este
rezolvabilă în ce priveşte aducerea nămolurilor la un stadiu de inactivitate faţă de
mediu dar nu se ştie încă ce soluţie este mai bună pentru utilizarea finală a acestuia.
Un timp s-a crezut că nămolul poate fi utilizat în agricultură dar după ce au fost
cuantificate toate dificultăţile concluzia a fost că trebuie găsit şi altceva. Depozitarea
pe haldele de deşeuri orăşeneşti nu este o soluţie prea bună deoarece cantităţile sunt
limitate. Arderea nămolului (în faza de nămol brut sau ca nămol stabilizat) este încă o
opţiune nu des folosită (arde greu şi producţia de energie este mică). Refrigerarea
nămolului nu a fost încă aplicată. Soluţiile aplicate sunt cu caracter local.
În tehnologia de prelucrare pot fi distinse trei faze importante:
• Concentrarea şi stabilizarea nămolului;
• Deshidratarea nămolului;
• Depozitarea finală
Concentrarea nămolului este necesară mereu dar este foarte utilă atunci când faza de
stabilizare este faza anaerobă; în vederea reducerii volumului rezervoarelor de
fermentare a nămolului (RFN) este indicat ca nămolul să fie relativ omogen şi cât mai
concentrat; acest lucru conduce la volume mai mici ale RFN-ului şi la o cantitate mai
mică de căldură pentru menţinerea sistemului la temperatura favorabilă fermentării
(35-37 0 C- fermentare mezofilă).
În cazul stabilizării aerobe concentrarea nămolului se face după scoaterea din BNA în
vederea deshidratării. Poate fi utilă şi concentrarera în BNA şi relativ recent acest
lucru a început să fie făcut prin folosirea filtrării prin membrane introduse chiar în
BNA.
Concentrarea se face în concentratoare gravitaţionale, un tip de decantoare cu agitare
lentă pentru favorizarea separării fazelor, sau în concentratoare mecanice de diferite
tipuri. Prin concentrare se poate reduce volumul de nămol de 1,5-3,0 ori lucru
important. Concentrarea se poate face liber sau cu condiţionare folosind reactivi
ajutători (var, polimeri).
În exploatare trebuie urmarită concentrarea deoarece devine mai simplă treapta de
deshidratare.
Stabilizarea nămolului se poate face anaerob sau aerob.
Stabilizarea anaerobă se realizează în construcţii specializate numite rezervoare de
fermentare a nămolului (RFN). În recipientul respectiv se asigură o temperatură
316
favorabilă (30-370C) şi se asigură dezvoltarea unor bacterii specializate numite
bacterii anaerobe; ca să traiască acestea îşi iau hrana din substanţa organică din
nămol dar şi oxigenul necesar; procesul continuă, prin amestec continuu şi aducerea
de nămol proaspăt până când, teoretic, toată substanţa biodegradabilă a fost
transformată în subtanţe stabile ( H 2 O, CO 2 , CH 4 , SH 2 , H2 , etc, nămol stabil - care
nu mai fermentează) şi bacterii. Pentru obţinerea acestui proces se consumă energie
pentru încălzirea sistemului (o parte se pierde prin pereţii construcţiei de fermentare),
pentru amestecul sistemului lichid şi pentru introducerea şi evacuarea nămolului
fermentat.O schemă simplificată a procesului este dată în figura IX-31.

Figura IX-31 Schema simplificată a transformării nămolului brut în nămol stabilizat

Încălzirea poate fi făcută prin mai multe metode (cu pierderea agentului termic (abur
introdus în RFN) sau prin încălzirea nămolului în contracurent într-un schimbător de
caldură - procedeu curent utilizat, cu apă caldă sau cu abur etc.
Recircularea nămolului în bazin se poate face prin recirculare internă (amestec
mecanic cu agitatoare, amestec cu biogaz, amestec hidraulic prin pompare) sau prin
recirculare externă. Tipul de recirculare se face funcţie de echipamentul disponibil şi
dimensiunile RFN ului. Trebuie ţinut seama că în interiorul rezervorului mediul este
agresiv.
Recircularea este un proces esenţial într-o bună fermentare deoarece se asigură
contactul dintre bacteriile mineralizatoare (care au ca suport flocoanele de nămol) şi
hrana din nămolul proaspăt, se evacuează nămolul fermentat, se asigură separarea
mai rapidă a gazului format şi se uniformizează temperatura în bazin. în figura IX-32
este dată schema circuitelor hidraulice la un RFN.

317
 Figura IX-32 Schema circuitelor tehnologice la un RFN

Există o strânsă legătură între temperatura şi durata de fermentare a nămolului: dacă

temperatura este redusă (sub 100C) fermentarea (criofilă) se poate face până la 90 zile
(este cazul fermentării nămolului în decantorul Imhoff); dacă temperatura este 30-
370C (mezofila) fermentarea se face în cca 20 zile; dacă temperatura ar putea fi ţinută
la 60-650C (termofilă) fermentarea se poate face în cca 10 zile. Este de făcut un calcul
economic între volumul construcţiei şi efortul pentru menţinerea temperaturii în bazin
(izolaţia termică este esenţială). În figura IX-33 este dată o vedere asupra RFN-urilor
din staţia de epurare Bucureşti, cu volume de 8000 m3 pe unitate (cele mai mari din
ţară); în figura IX-34 este dată o vedere asupra izolaţiei termice care se ţine cu greu în
stare de funcţionare (izolaţia poate fi din BCA, cărămidă, polistiren, sticlă expandată,
vată de sticlă etc).Trebuie ţinut seama de temperatura mediului din interior, de
temperatura mediului ambiant (+ 40-500 C şi -300C) precum şi de eventuala lipsă de
etanşeitate a recipientului. Bazinul poate fi făcut din beton armat, beton
precomprimat, metal protejat cu răşini speciale. Fermentarea se poate face într-o
treaptă sau în două trepte.
Cantitatea de biogaz rezultat este de ordinul 20-40 dm3/ loc.zi cu o putere calorică de
cca 100-250 Kcal/loc.zi sau 4-5000 kcal/m3 de gaz. Se scontează că în general la o
bună fermentare se reduce peste 70% din substanţa organică volatilă din apă cu o
producţie de 0,75 m3 de biogaz la un kg de substanţă organică.

318
 Figura IX-33 rezervoarele de fermentare Glina-Bucureşti

Figura IX-34 Vedere generală asupra izolaţiei termice a RFN, izolaţie din BCA

Exploatarea acestor bazine presupune:

- Punerea corectă în funcţiune: stabilirea ritmului de încărcare, verificarea
sistemului de încălzire, verificarea sistemului de recirculare (internă,
externă), verificarea eficienţei izolaţiei termice, etc; se poate recurge la
aducerea de nămol format sau folosirea de preparate biologice adecvate
pentru acelerarea fenomenului; durata de amorsare nu ar trebui să
depăşească 60 zile;
- Controlul valorii pH-ului; la un pH sub 7,2 se dezvoltă bacterii care fac o
fermentare parţială, se produce spumă, se degajă un miros urât, creşte durata
de fermentare; sistemul de deshidratare poate fi afectat;
- Verificarea concentraţiei nămolului în bazin, a nămolului evacuat precum şi
a conţinutului de nisip; o cantitate mare de nisip blochează sistemul de
recirculare şi arată o slabă eficienţă a deznisipatorului;
- Atunci când se formează supernatant (lichid separat din nămol) limpede
acesta trebuie evacuat; amestecarea cu nămolul poate fi o soluţie nepotrivită;
- Verificarea conţinutului de substanţe volatile din nămol (substanţa
biodegradabilă) şi compararea cu producţia de biogaz;
- Verificarea producţiei de gaz (biogaz) şi a compoziţiei sale (la o bună
fermentare rezultă cam 60% metan şi restul dioxid de carbon şi alte gaze-
hidrogen sulfurat, bioxid de sulf, azot, oxigen, hidrogen etc- în cantităţi mici
(câteva procente);

319
 - Verificarea gradului de recirculare; recircularea este importantă şi datorită
faptului că dacă nu este bine făcută se poate produce o crustă de nămol la
suprafaţă; dacă nu este spartă continuu degajarea gazului este împiedicată;
totodată crusta poate demonstra că fementarea nu funcţionează bine;
- Verificarea periodică a pH-ului nămolului din bazin; în condiţii speciale se
poate produce o fermentare acidă şi aceasta reduce gradul de mineralizare a
nămolului şi poate coroda partea de sus a bazinului periclitând structura de
ansamblu a RFN ului;
- Verificarea temperaturii nămolului din bazin şi din schimbătorul de caldură;
- Verificarea consunului de energie termică şi electrică;
- Verificarea stării îmbracăminţii de izolare termică;
- Verificarea stabilităţii nămolului fermentat;
- Verificarea sistemului de siguranţă a rezervorului aflat sub o presiune slabă a
biogazului, figura-35; blocarea acestuia poate pune construcţia sub presiune
cu efecte mari (se pot produce chiar explozii) sau suprasolicitarea mecanică
a construcţiei (principiul Pascal).

Figura-35 Schema de protecţie a RFN la presiunea biogazului

Stabilizarea aerobă a nămolului s-a putut aplica în momentul în care echipamentele

de producere şi introducere a aerului în apă au devenit performante. În acest moment
nămolul activ în exces rezultat poate fi aerat, la concentraţia rezultată sau după
concentrare, până la o limită la care erau oxidate nu numai substanţele pe bază de
carbon ci şi cele pe bază de azot şi fosfor. În acest fel rezultă din proces direct dioxid
de carbon care se degajă şi nămol stabilizat (care nu se mai oxidează în prezenţa
oxigenului). Consumul de energie este mult mai mare deoarece se lungeşte durata de
aerare (devine de ordinul 10-12 zile) dar se simplifică schema tehnologică şi se
renunţă la întreţinerea RFN-urilor; soluţia aparent mai simplă este însă mare
consumatoare de energie.
Comparaţia se poate face între costul enegetic pentru aerarea apei în BNA şi costul
energetic pentru menţinerea RFN-ului în funcţiune din care trebuie scăzută energia
înglobată în biogaz, energie recuperabilă.
Metode speciale de stabilizare a nămolului. Sunt numite speciale deoarece încă nu
sunt folosite în ţară dar sunt folosite pe plan mondial (nu la scară mare);
320
Compostarea nămolului se practică prin amestecarea nămolului cu deşeuri organice
rezultate din alte activităţi (grădinărit, agricultură etc); amestecul este fermentat în
condiţii controlate şi rezultă un compost bun de utilizat în condiţionarea solului în
condiţii controlate; trebuie urmărite condiţiile de fermentare aerobă şi temperatura de
lucru.
Incinerarea nămolului este o metodă radicală de a scăpa de nămol (mai greu de
gazele de ardere care trebuie filtrate pentru reţinerea gazelor toxice pe bază de sulf,
etc). Arderea se poate face:
- Direct a nămolului brut – eventual concentrat; se injectează în cuptoare cu
pat fluidizat şi arde cu ajutorul unei cantităţi de combustibil adăugat;
- Nămolul fermentat se poate arde în cuptoare cu vetre multiple şi dispozitive
de curăţare, rezultând cenuşa care se poate folosi;
- Arderea în cuptoarele de ciment cu înglobarea cenuşii în produsul final;
- Arderea în comun cu deşeurile menajere selecţionate în vederea recuperării
elementelor reciclabile;
- Oxidarea umedă a nămolului.
Soluţia se alege după criterii ecologice, de eficienţă economică, de folosire a terenului
etc. Este posibil ca în viitor, la o bună exploatarea a apei uzate să devină o soluţie
competitivă. Trebuie menţionat că în acest procedeu se rezolvă şi problema
conţinutului de microorganisme din nămol, problemă grea în alte procedee.
Stabilizare chimică folosind reactivi adecvaţi, var etc

Deshidratarea nămolului este necesară din două motive:

• Se reduce volumul de nămol vehiculat şi deci se uşurează transportul;
• Se returnează direct în circuitul staţiei de epurare apa conţinută în nămol.
Deshidratarea se poate face natural sau cu mijloace mecanice.
Câtă vreme energia era greu de procurat deshidratarea naturală pe paturi/
platforme de uscare era apropape singura soluţie. Avantajul soluţiei era că nu
necesită energie decât pentru vehicularea nămolului în schimb realiza o atmosferă
deplorabilă dacă nămolul nu era bine fermentat (fermentarea se continua dar sub
formă aerobă) prin miros şi aspect (muşte care se înmulţeau necontrolat), accesul
animalelor şi păsărilor care mai reciclau unele substanţe rămase nefermentate;
curăţarea paturilor era dificilă iar transportul producea dificultăţi (o parte din nămol
era folosită la creşterea florilor în sere realizate pe lângă staţie). Nămolul are încă
multe microorganisme; suprafeţele de teren sunt relativ mari; gradul de deshidratare
este mare (poate depăţi 50%) dar în perioda de iarna sau ploioasă problemele puteau
deveni complicate. Deoarece tind să fie eliminate prin înlocuire cu deshidratarea
mecanică, nu vor fi precizate elemente de exploatare; dacă totuşi se adoptă ca soluţie
trebuie organizată exploatarea astfel încât să nu devină un focar de infecţie în zonă; în
orice caz dacă staţia de epurare este apropiată de locuinţe este preferabil să se adopte
o soluţie de deshidratare mecanică amplasată în construcţie închisă.
Deshidratarea mecanică are mai multe soluţii, toate funcţionând cu nămol
condiţionat (adăugare de polimer în cantitate de cca 0,3-0,5 kg polimer / t de nămol
uscat, SU):
321
• Folosirea de filtre presă, figura IX-36, realizează “stoarcerea” nămolului
introdus între plăci metalice, în spaţii prevăzute cu membrane speciale; se
poate scoate un nămol cu 20-25% SU, deci lopătabil; procedeul este relativ
murdar şi se face în spaţii închise; pânza filtrantă trebuie să fie de bună calitate
iar dispozitvul de desprindere a turtelor să fie eficient; faza de condiţionare
(var, polimer) este esenţială în functionarea maşinii; periodic (săptămânal) ar
trebui făcută o revizie generală pentru păstrarea capacităţii de lucru.

Figura IX-36 Vedere asupra unui filtru presă

• Folosirea de filtre vacuum, figura IX-37; o banda specială întinsă pe un tambur

este trecută succesiv printr-o baie de nămol condiţionat; câtă vreme parcurge
spaţiul de nămol filtrul este vacuumat pentru abosorbirea apei din nămol;
concentraţia în substanţă uscată poate fi de 20-25%; condiţionarea este
esenţială la fel ca şi capacitatea de filtrare a nămolului.

Figura IX-37 Schema instalaţiei de filtrare cu vacuum

• Filtru presă bandă este o maşină în care nămolul este trecut printre două benzi
permeabile uşor presate una de alta; nămolul este stors de apă şi poate fi
descărcat în buncăre, figura IX-38

322
 Figura IX-38 Deshidratarea nămolului “stoarcerea” cu filtru presă bandă

• Deshidratarea prin centrifugare, se realizează în maşini speciale de turaţie

ridicată în care nămolul fiind mai greu este împins pe peretele exterior al tobei,
figura IX-39; de aici este răzuit cu un şnec special a cărei turaţie este mai
mică, şi este evacuat; apa este drenată din centrul tobei şi returnată în procesul
de epurare; concentraţia nămolului obişnuită cca 25% iar în condiţii speciale
se poate mege până la 35% (concentraţia care permite evacuarea nămolului la
gropile ecologice de deşeuri); este esenţial ca nămolul să nu aibă mult nisip
deoarece se poate distruge toba exterioară la curăţarea nămolului; o bună
condiţionare ajută la separarea rapidă a nămolului; trebuie asigurată
stabilitatea maşinii deoarece lucrează la turaţie mare (forţa de presare a
nămolului pe perete poate fi de 600 ori mai mare decât forţa gravitaţională).

Figura IX-39 Deshidratarea prin centrifugare.

Un nămol bine fermentat şi deshidratat arată ca un pământ de flori cu miros slab de

pământ (are încă un număr apreciabil de bacterii), figura IX-40.

Figura IX 40 Vedere asupra unei probe bune de nămol deshidratat

323
Stocarea finală a nămolului este o operaţiune obligatorie deoarece rezultă cantităţi
imporatnte de nămol, cca 50-60 g/om.zi în stare uscată; cu apa conţinută rezultă o
cantitate de cca 4-5 ori mai mare. Stocarea are în principiu două faze: faza de
depozitare provizorie, pentru cca 2 săptămâni (se acumulează un volum mai mare şi
se poate face un transport optimizat, nu se poate transporta o anumită perioadă etc) şi
faza de depozitare/destinaţie finală. După cum a fost deja menţionat destinaţia finală
nu este foarte bine critistalizată în acest moment. Nămolul poate fi dus:
- La depozitele ecologice, în condiţii controlate şi cantităţi limitate;
- Pe terenuri agricole, în condiţii restrictive impuse de normele sanitare pentru
protecţia sănătăţii solului, animalelor şi oamenilor;
- Pe suprafaţe în curs de împădurire; ar putea accelera procesul de dezvoltare a
suprafeţelor despădurite fără nici-o noimă; este nevoie de drumuri şi
dispozitive de împrăştiere; suprafeţele trebuie împrejmuite pentru protecţie
contra animalelor care vor veni după iarbă mai mare;
- Pe suprafeţe neproductive care pot fi condiţionate eventual şi cu alte
materiale;
- La incinerare simplă sau comună cu alte materiale (filtrarea gazelor de
ardere este obligatorie); se aplică la marile staţii de epurare, figura IX-41

A-alimentare cu namol
B-camera de ardere
C-conducta descendenta de namol
D-pat fluidizat
E-injectoare de aer
F-ventilator de aer
G-camera de amestecare aer
H-schimbator de caldura
1- epurator de gaze
2-ciclon separator
3-aer preincalzit pentru ardere
4-arzatoare inferioare
5-arzatoare superioare
6-introducerea aerului necesar pentru ardere

Figura IX-41 Cuptor cu pat fluidizat

- În iazuri biologice: de nămol proaspăt care urmează să se şi stabilizeze la

temperatura mediului ambiant sau pentru nămol deshidratat; trebuie dată o
mare atenţie evacuării apei din ploi, unei bune protecţii contra apelor mari
(ruperea digurilor de protecţie); în timp este posibil ca iazul să se acopere cu
plante acvatice care parţial ajută, prin epurarea avansată şi parţial încurcă
prin îngreunarea supravegherii.

324
 IX-4.3 Gazul de fermentare (biogazul)

Din fermentarea anaerobă a nămolului rezultă, ca o componentă importantă, biogazul,

un amestec de metan şi dioxid de carbon (în proporţii aproximativ egale, cu pondere
mai mare pentru metan la fermentarea în bune condiţii şi un nămol cu multă parte
biodegradabilă). Acest biogaz este periculos pentru mediu deoarece poate exploda şi
poate contribui la distrugerea stratului de ozon (metanul); totodată este purtător de
energie care ar putea fi folosită (grupa energie neconvenţională). Din aceste cauze
biogazul trebuie stocat şi folosit.
Stocarea biogazului se face în rezervoare de gaz; în decursul timpului a fost folosit un
rezervor special, cu volum variabil deoarece din proces rezultă cu presiune mică (cca
0,05 bari); în vederea acumulării unui volum mai mare se realizează construcţia
mixtă, beton /metal cu închidere hidraulică de protecţie, figura IX-42.

Figura IX-42 Rezervor de biogaz: soluţia nouă şi soluţia clasică

În timp aceste rezervoare au avut diferite necazuri:

• Clopotul metalic este corodat şi înlocuirea lui este relativ complicată (trebuie
realizat afară şi introdus integral în bazinul de beton; în unele cazuri acest
lucru s-a dovedit imposibil din cauza spaţiului insuficient pentru o macara
mare;
• La o golire bruscă a rezevorului cupola metalică a făcut implozie;
• Dacă nu se consumă ritmic gazul la o suprapresiune mai mare scapă şi
produce accidente (incendii, explozie);
• Întreţinerea cupolei metalice este practic imposibilă; pentru aceasta trebuie
scos din funcţiune pentru o perioadă lungă; cupola ar trebui făcută din
materiale rezistente care sunt mai scumpe;
• Este nevoie de o bună protecţie contra descărcărilor electrice din atmosferă;
construcţia metalică are suprafaţa mare şi înălţimea poate deveni imprtantă
(10-15m);
• Controlul funcţionării trebuie făcut cu multă grijă pentru evitarea accidentelor;
o avarie poate produce mari dificultăţi pe o durată mare de lucru.
325
Sunt motive suficiente ca tipul de construcţie să fie schimbat; realizările în domeniul
membranelor au condus la soluţii care sunt mult mai elegante, domuri din membrane,
figura IX-43. O membrană exterioară este menţinută întinsă prin presiunea slabă dată
de un compresor cu funcţionare continuă; în interiorul acestei membrane se găseşte o
alta membrană “dezumflată” legată la conducta de gazul produs de RFN; când se
produce biogaz acesta este împins de presiunea din RFN în membrană umflând-o;
umflarea se face învingând presiunea din membrana exterioară; prin creşterea
volumului se reglează volumul de gaz acumulat. Când gazul se consumă membrana
se dezumflă; asigurarea contra exploziei membranei şi RFN se face printr-un sistem
hidraulic adecvat figura IX-43; dacă presiunea depăşeşte valoarea admisă supapa
(garda hidraulică de fapt) cedează şi gazul este condus la un dispozitiv cu flacără şi
este ars (seamănă cu flacăra de la complexele petrochimice). Aprinderea gazului
scăpat trebuie făcută automat.

Figura IX-43 Rezervor de biogaz; a)-cu membrană; b)-cu membrană amplasată în cuva de beton

Folosirea biogazului a fost unică înainte de anul 2000; gazul era ars în sisteme
specializate pentru producerea de apă caldă cu care era încâlzit RFN-ul; eventualul
exces de gaz era folosit la încălzirea spaţiilor din incintă sau, în rare cazuri, a
locuintelor de lângă staţie.
Se pare că în anii ’80, după dezvoltarea sistemului de funcţionare a motoarelor cu gaz
lichefiat (GPL) un inginer a constatat că la arderea benzinei/gazului într-un motor de
326
maşină 40% era energie (în cazurile bune) şi 60% era căldura care trebuia evacuată
pentru menţinerea motorului în stare de funcţionare; şi atunci s-a întrebat, nu este mai
economic să folosesc căldura? Sau mai exact nu aş putea folosi şi căldura produsă de
motor? în staţia de epurare acest lucru este posibil deoarece arderea se poate face într-
un motor fix, staţionar; au fost produse motoare mari, special construite să reziste la
acţiunea agresivă a gazului şi gazul a fost introdus în motor; prin legare la un
generator motorul produce energie (folosită ca energie electrică în staţie) iar apa de
răcire a motorului este preluată şi introdusă în schimbătoarele de căldură de la RFN;
în acest fel se reduce enegia externă care ar trebui folosită la funcţionarea staţiei. La o
bună folosire se poate vorbi chiar despre independenţa energetică a staţiei de epurare
(rămâne conectată la reţelele clasice din motive de siguranţă). La stabilizarea aerobă
a nămolului această energie se pierde şi în plus se consumă multă energie pentru
aerarea apei (suflantele sunt echipamente cu performanţe relativ modeste din cauza
condiţiilor de construcţie: rotor uscat, debite mari). Soluţia obţinută, din ce în ce mai
folosită, este numită co–generare. Puterea motoarelor poate atinge 2-3000 kW iar
durata lor de funcţionare este de până la 25ani.
În cadrul măsurilor de exploatare vor trebui instituite reguli severe de protecţie a
acestor construcţii din cauza riscului de producere a unor accidente. Totodată
urmărirea bilanţului de gaz permite determinarea gazului produs şi în final permite o
estimare a eficienţei RFN-urilor din dotare.
O problemă importantă legată de protecţia motoarelor şi a mediului este treapta de
desulfurare a gazelor. Biogazul poate avea cantităţi mici de compuşi de sulf; prezenţa
acestor cantităţi poate duce la producerea de compuşi toxici, evacuaţi cu gazele de
ardere, dar şi deteriorarea motorului de ardere prin mediul acid ce se poate realiza la
temperatura de ardere a gazelor; o determinare periodică a compoziţiei gazelor ajută
la cunoaşterea modului de funcţionare a acestei secvenţe din staţia de epurare;
experienţa este destul de redusă deoarece primele motoare au fost introduse la Tg.
Mures, Cluj, Constanţa, Arad, Oradea etc în ultimii aproape 10 ani.

IX-5 Elemente generale ale exploatării staţiei de epurare

La fiecare obiect al staţiei de epurare au fost indicate măsurile de exploatare curent

aplicate. Este însă nevoie de precizarea unor elemente generale prin a căror respectare
se poate obţine o bună operare a staţiei. Acest lucru este necesar deoarece:
- Exploatarea staţiei de epurare este o operaţiune complicată care trebuie
făcută consecvent şi cu responsabilitate;
- Greşelile în exploatare pot avea consecinţe mari şi de lungă durată
(deteriorarea procesului de fermentare se poate repara şi după două luni);
- Calificarea personalului şi disciplina tenologică sunt foarte importante; o
calificare periodică a personalului este esenţială;
- Riscurile în exploatarea staţiei sunt mari din cauza bolilor care pot fi
contractate de personalul de exploatare (bruceloza, leptospiroza,
poliomielita, tetanosul, febra tifoidă etc); controlul sănătăţii personalului este

327
 foarte important la fel ca şi educaţia pentru respectarea regulilor de igienă în
incinta staţiei de epurare.
În exploatarea staţiei sunt importante două lucruri:
• Cunoaşterea posibilităţilor de funcţionare a staţiei, cu rezerve şi deficienţe; de
aici rezultă o măsură foarte importantă care trebuie susţinută pe tot lanţul de
decizie: reparaţiile trebuie să fie făcute preventiv, când starea tinde
evident să devină proastă; când ceva se strică rezolvarea poate deveni mult
mai complicată; este esenţial ca staţia să fie testată la punerea în funcţiune
astfel încât să se poată stabili limitele de funcţionare ca debit şi ca încărcare în
poluanţi;
• Stabilitatea personalului şi cointeresarea acestuia; nu trebuie uitat că în staţia
de epurare trebuie să conlucreze bine personal cu mai multe pregătiri de bază:
tehnologi, chimişti, biologi, electricieni, mecanici, automatişti; toţi trebuie să
înţeleagă puţin din cerinţa fiecărei specializări astfel ca efortul comun să fie
minim.
Câteva reguli generale de exploatare a staţiei sunt menţionate mai jos; lista este
deschisă deoarece fiecare staţie poate avea particularităţi specifice de funcţionare:
• Definirea clară a zonelor periculoase (pericol de explozie, de incendiu, de
cădere în goluri, de înec, de electrocutare etc); indicatoarele trebuie să fie
aşezate vizibil şi să fie clare;
• Schemele tehnologice de funcţionare a staţiei trebuie să conţină liniile de lucru
cu indicarea modului de acţionare în caz de avarie;
• Echipamentele electrice să fie protejate contra inundării din cauza accidentelor
tehnologice şi din cauza ploilor abundente;
• Toate obiectele funcţionale trebuie să fie menţinute în stare de curăţenie; în
staţie nu trebuie să se lucreze cu neplăcere;
• Instalaţiile de ventilaţie trebuie să fie funcţionale în permanenţă;
• Mijloacele de protecţie contra descărcărilor electrice trebuie să fie funcţionale
tot timpul; verificarea lor este obligatorie anual dacă nu se cere altfel;
• Utilajele trebuie să fie verificate permanent; la decantoarele cu lame racloare
vor trebui verificate starea lamelor şi contactul lor cu radierul; dacă sunt lame
legate de pod aerian legătura ar trebui să fie articulată ca să se poată verifica
starea lamelor (şi roţilor de susţinere) prin scoaterea individuală nu prin
golirea bazinului; rularea podurilor racloare trebuie să fie lină şi protejată
contra patinării etc;
• Sistemul de insuflare a aerului trebuie să fie mobil şi uşor de scos pentru
verificare;
• Camerele de distribuţie trebuie să fie funcţionale;
• Senzorii de control trebuie să fie ţinuţi în stare de funcţionare; totdeauna
trebuie să existe un sistem alterantiv care să înlocuiască măsurătoarea pe care
o face traductorul respectiv;
• Personalul trebuie să aibă şi să respecte, un plan de combatere a deversărilor
accidentale, în staţie - din staţie; descărcările accidentale să fie limita
superioară la care staţia nu mai poate funcţiona bine.
328
 IX-6 Indicatori generali de peformanţă

Indicatorii generali de exploatare pentru staţia de epurare pot fi:

- Debitul mediu anual de apă uzată intrată în staţia de epurare [m3/an];
- Variaţia debitului influent, [Q max / Q min ];
- Cantităţile de poluant intrat şi plecat din staţie C x , C x , [mg/l];
i e

- Consumul specific de energie, [kWh/m3];

- Consumul specific de reactivi, [kg/m3];
- Costul de operare, [lei/m3];
- Gradul de epurare necesar, pe componente (CBO 5 , CCO, NTK, P T , NH 3
etc), [%];
- Perioadele (ca durată) de depăşire a parametrilor de evacuare, [zile/an].

329
330
 Capitolul X

Protecţia muncii

X-1 Elemente generale

Activitatea omenească presupune şi riscuri ale căror consecinţe pot fi mai mari sau
mai mici. Riscul poate fi datorat celui care este implicat (prin nerespectarea unor
reguli în general stabilite) sau din cauza altora care apreciază (sau nu) consecinţele
unei activităţi conforme. În aceste cazuri riscurile sunt asumate de cel care o păţeşte
sau cel care a provocat situaţia de risc.
Atunci când o persoană este angrenată în realizarea unei activităţi comandate (are
calitatea de angajat) trebuie să ştie care sunt riscurile la care se expune. Cel care l-a
angajat trebuie să conoască aceste riscuri, să ia măsurile necesare pentru reducerea
acestora şi să suporte eventuale măsuri reparatorii. Deoarece pe durata activităţii se
poate produce un accident modul de rezolvare trebuie reglementat.
Reglementarea generală în ce priveşte securitatea şi sănătatea în muncă este făcută
prin Legea 319/06 (MO, partea I din 26 iulie 2006). Orice acţiune care se face legat
de siguranţa activităţii la locul de muncă este subordonată prevederilor şi spiritului
acestei legi.

1. De ce este nevoie de protecţia muncii pe durata activităţii comandate

În general două sunt elementele care concură la necesitatea luării de măsuri de

protecţia muncii:
• Lucrul în condiţii sigure se face cu productivitate mai mare; omul ştie că se
poate concentra asupra activităţii sale fără alte griji şi atunci lucrează mai bine
şi cu efort mai mic; acest lucru trebuie înţeles şi de angajator, deoarece este
interesat într-o bună calitate a lucrului rezultat iar costurile cu manopera vor fi
mai mici; ca să realizeze acest lucru însă trebuie să conştientizeze riscul locului
de muncă şi să decidă dacă (1) plăteşte mai mult unui om să facă treaba
respectivă ştiind că riscul este mare (va plăti pagubele) sau (2) asigură condiţii
mai bune de lucru deci poate plăti mai puţin omului angajat.
• Un accident produs trebuie “plătit”; consecinţele unui accident pot fi mari şi
atunci societatea vrea ca cel care este de vină să plătească; drept urmare se
legiferează condiţiile în care se lucrează, modul de constatare a accidentului,
cine se face vinovat şi cum este penalizat; nu trebuie uitat că un accidentat are
nevoie de îngrijiri speciale, capacitatea lui de lucru poate fi afectată, în locul lui

331
 trebuie să lucreze altcineva, “în spatele” celui accidentat sunt obligaţii
sociale/familiale etc.
În unele situaţii înlocuirea celui accidentat poate fi o problemă, pe termen scurt sau
lung; nu trebuie uitat ca angajatorul face investitii în pregătirea profesională a
angajatului respectiv.
Un loc nesigur de muncă produce un efect psihologic (eventual colectiv) ale cărei
consecinţe pot fi reducerea productivităţii muncii, declanşarea unui caz de
nesupunere, declanşarea unei situaţii care poate avea consecinţe mult mai mari. De
aceea aceste situaţii trebuie tratate cu deosebită atenţie; pentru un inginer cu
responsabilităţi în producţie producerea unui accident de muncă poate fi o
catastrofă. Acest lucru trebuie evitat pe cât se poate.

2. Modul de realizare a securităţii muncii

Creşterea siguranţei la locul de muncă se poate realiza prin trei grupe de activităţi:
• Adoptarea prin proiect a tehnologiilor cele mai puţin periculoase şi prevederea
în proiect a tuturor măsurilor obligatorii de protecţia muncii. În acest fel se
răspunde la cerinţa fundamentală de calitate a lucrării (trainicie constructivă şi
tehnologică, conform Legii 10- Calitatea în Construcţii).
• Înţelegerea şi aprecierea de către antreprenor/angajator a eventualelor condiţii
de risc şi luarea de măsuri adecvate: instruirea personalului în mod specific şi
temeinic, luarea de măsuri pentru reducerea la minimum a riscului,
comunicarea directă către personalul angajat ca eventualele riscuri vor fi
acopertite de catre angajator, omul trebuie să îşi facă treaba în condiţii bune,
asigurarea de material individual de protecţie etc. Ceea ce se spune câte odată
în sens umoristic, legat de aplicarea legii lui Ohm “eşti om cu mine sunt om cu
tine” are o semnificaţie specială în domeniul protecţiei muncii şi nu numai.
Măsurile de protecţia muncii intră ca element oligatoriu în elaborarea
Manulului Calităţii deoarece implică un număr şi o calitate de personal dar şi
cheltuieli materiale. În conformitate cu prevederile legii angajatorul este
obligat să evalueze riscurile şi să ia măsurile tehnice şi organizatorice necesare
pentru limitarea lor.
• Înţelegerea de către angajat a condiţiilor de lucru şi respectarea întocmai a
restricţiilor stabilite prin contract; trebuie să înţeleagă faptul că încălcarea
regulilor stabilite poate avea un dublu efect; pe de o parte va fi cel păgubit prin
accidentare şi pe de altă parte poate fi cel care va plăti şi paguba (pentru el sau
şi pentru firmă sau alţii). Pentru aceasta este esenţial ca raporturile de muncă
stabilite între angajat şi angajator să fie cele legale.
În conformitate cu legea 319 în timpul lucrărilor pot surveni următoarele tipuri de
“anomalii”: incident, eveniment, accident de muncă, accident colectiv, boală
profesională.

Incidentul este un eveniment indentificabil care poate să producă pagube materiale

sau şi afectarea modului de lucru; aceste evenimente pot fi: explozii, alunecări de
332
maluri, scurtcircuite, căderea sursei de energie etc. Incidentul poate fi una dintre
cauzele care duc la accidente.

Evenimentul este faza de lucru în care s-a produs un accident cu vătămarea corporală
mai mult sa mai puţin gravă a unui lucrător; pot fi accidente uşoare, accidente grave
(cu piederi de vieţi omeneşti) şi accidente colective.

Accidentul de muncă este acţiunea prin care un lucrător îşi pierde capacitatea de
muncă pentru cel puţin 3 zile calendaristice succesive.

Boala profesională este efectul dezvoltat pe durata mare de condiţiile deosebite de

muncă. După reducerea la minimum a efectului factorilor care pot duce la boala
profesională societatea civilă îşi asumă consecinţele (pensionare anticipată, salariu
mai mare, concedii mai mari, condiţii de tratament etc).
Activitatea de prevenire trebuie să fie totdeauna prioritară. Este mai ieftin şi totodată
poate fi învăţat angajatul în condiţii normale de lucru asupra unei comportări
raţionale care să îi intre în reflex.
Pentru lucru în siguranţă sunt necesare mai multe măsuri, coerente şi raţionale:
• O bună organizare a locului de muncă; trebuie evitată situaţia în care se fac
lucrări încrucişate; cooperarea între cei care totuşi lucrează pe acelaşi
amplasament este esenţială,
• Nu intră la locul de muncă decât persoana instruită adecvat; orice altă
persoană, cu interes în zona respectivă, nu intră decât însoţită de personal
calificat,
• Personalul va avea echipament de protecţie adevcvat; nu trebuie uitat că
personalul care este prost echipat nu va lucra la capacitatea cerută,
• Cunoaşterea echipamentelor de lucru este esenţială,
• Marcarea locurilor cu risc trebuie clar făcută,
• Semnalizarea între operatorii vecini trebuie să fie comună şi serios făcută;
glumele chiar bune nu sunt admise,
• Activităţile comune de producţie precum şi alte activităţi trebuie dezvoltate cu
prioritate pentru cele de producţie
Instruirea personalului are în principiu trei nivele:
• Instruirea de bază sau de meserie; pentru fiecare meserie trebuie însuşite
principiile de bază ale protecţiei muncii până la nivelul la care devin parte
integrantă din meserie indiferent unde aceasta este practicată,
• Instruirea de loc de muncă; atunci când se începe o nouă activitate trebuie
completată, în mod specific, protecţia muncii; este nivelul cel mai important
pentru personalul de exploatare,
• Instruirea specială care se face din principiu (săptămânal) sau atunci când un
eveniment s-a produs sau ceva se va schimba în modul de lucru; instruirea
pentru lucru în perioada de noapte va avea elemente suplimentare, specifice.
Instruirea va conţine şi modul de comportare în caz de accident, modul de raportare
şi de participare la înlăturarea consecinţelor unui accident.
333
Pentru activitatea de securitate a muncii trebuie destinate persoane speciale; acestea
au atribuţia să supravegheze continuu activitatea şi să propună măsuri continui de
îmbunătăţire a siguranţei locului de lucru.
Ei trebuie să aibă şi calificarea de a aprecia dacă o anumită situaţie poate genera un
început de nesiguranţă în zona de lucru.
Mijloacele de informare/comunicare vor fi cele mai performante.
Angajatorul trebuie să fie în legatură cu organele de Inspecţia Muncii pentru
rezolvarea expeditivă a problemelor apărute.

3. Calitatea specială a lucrătorilor din exploatare

Personalul care lucrează în exploatare poate avea caracteristici speciale de care

trebuie ţinut cont:
• Sunt persoane care lucrează stabil pe aceleaşi locuri o perioadă relativ mare de
timp; drept urmare o oarecare delăsare poate interveni din cauza rutinei,
compensată totuşi de o mai bună cunoaştere a locului de lucru,
• Sunt persoane de calificare bună sau foarte bună; ca atare pot să impună măsuri
de securitate a muncii pentru perioade îndelungate,
• Locurile de muncă sunt relativ stabile deşi unele au arie mare de influenţă (la
reţele şi aducţiuni),
• Multe dintre activităţi sunt desfăşurate în spaţii publice unde regulile sunt
făcute de alţii; o coordonare este strict necesară,
• Pericolul este foarte diferit în diverse locuri de muncă, de la locuri relativ
sigure (verificarea rezervoarelor) până la locuri periculoase cum sunt
instalaţiile de dozare a clorului, de exemplu,
• Activităţile pot avea o arie mare de desfăşurare: de la amplasamente subterane,
la amplasamente aflate la mare înălţime, de la locuri frumoase (exploatarea
unei captări cu puţuri) la locuri unde aspectele sunt neplăcute (exploatarea
grătarelor la o staţie de epurare) etc.
• Riscurile de îmbolnăvire din cauze microbiene şi răspândirea unor asemenea
boli hidrice poate fi mare dacă nu sunt respectate reguli stricte de lucru,
• Din cauza riscului de îmbolnăvire proprie şi de propagare a unor boli controlul
stării de sănătate este mult mai important decât în alte arii de lucru,
• Toate măsurile de protecţie a muncii vor fi înglobate în Regulamentul de
exploatare; aceste prevederi se vor corecta ori de câte ori se schimbă ceva:
tehnologia, tipul de reactivi, condiţiile climatice etc.
• Se va evita intrarea în sectoare străine de lucru; accesul va fi autorizat.
• Deoarece preluarea lucrărilor se face încă din perioada de execuţie (pentru ca
să ştie ce se află în pământ în vederea coordonării ulterioare a eventualelor
intervenţii constructive) personalul trebuie să îşi însuşească şi regulile de
protecţia muncii pentru acest lucru.
• Deoarece sunt oameni cu stabilitate mare în posturile de lucru şeful trebuie să
ştie starea lor de sănătate: dacă au boli grave, dacă suportă lucrul la înălţime,

334
 dacă pot intra în spaţii înguste sau în spaţii subterane, dacă sunt în situaţii
speciale etc.

4. Unele măsuri specifice de securitate a muncii în lucrările de exploatare

Deoarece matricea locurilor de muncă este foarte dezvoltată în cadrul sistemelor de

alimentare cu apă şi canalizare, ca tehnicitate, ca amplasament, ca risc de lucru etc,
nu se va putea face o expunere exhaustivă a acestora. O menţionare a lucrărilor
principale pentru câteva dinte activităţile întâlnite va fi dezvoltată mai jos. Trebuie
făcută o distincţie între sistemul de alimentare cu apă şi sistemul de canalizare. Dacă
la sistemul de alimentare cu apă grija principală este asigurarea calităţii apei pentru
populaţie, la canalizare preocuparea legată de siguranţa personalului este la aceeaşi
cotă cu grija pentru sănătatea populaţiei.

Lucrul la captările de apă:

• Intervenţia la puţuri nu se va face decât cu scoaterea din funcţie a puţului,
• Controlul pompei nu se va face decât după decuplarea de la sursa de energie,
• Accesul în spaţiile subterane se va face cu scări sigure şi rezemate sigur,
• În cazul accesului în spatii subterane vor exista cel puţin doi oameni;
comunicarea între ei va fi continuă pentru verificarea stării celui care a intrat în
locul adânc,
• Nu se intră decât după verificarea faptului că nu sunt gaze toxice în golul în
care se intră,
• Accesul la curăţarea grătarelor prizei din râu/lac se face numai pe pasarelele
existente,
• Lucrul în perioada de iarnă se va face numai după elementele constructive, nu
de pe gheaţă,
• Lucrările în albie vor fi făcute sub alerta de debite mari,
• Personalul care lucrează în apă va trebui să ştie să înoate,
• Manevra stavilelor se va face numai de pe pasarelele indicate şi după curăţarea
gheţii,
• Curăţarea zaiului se va face numai cu mijloace sigure şi verificate,
• Personalul trebuie să observe toate elementele care ar putea produce dificultăţi
în funcţionarea prizei, în viitor (exploatare balast, lucru neautorizat în albie, în
zona captării, nerespectarea zonei de protecţie sanitară etc).

Lucrul la aducţiuni:
• Accesul în cămine se va face după regula de acces în spaţii subterane,
• Manevra vanelor se va face numai la comandă şi în limitele acordate,
• Accesul pe porţiuni speciale (tronsoane supraterane, supratraversari etc) se va
face după tehnologia aprobată,
• Operaţiunea de dezinfectare se va face cu protejarea vecinatăţilor (populaţie,
animale) de efectul defavorabil al clorului,

335
 • Operaţiunile vor fi făcute cu luarea de măsuri de asigurare a traficului în zonă,
• Citirile la echipamentele de măsurat vor trebui făcute cu dispozitive care să
evite riscurile pentru personal, mai ales iarna.

Lucrul la staţiile de pompare

• Intrarea în staţia de pompare se va face autorizat,
• Intervenţia la pompe se va face pe pompa oprită, intervenţia la partea electrică
se va face numai de către electricianul calificat, cu instalaţia scoasă din circuit,
cu măsuri de avertizare că se lucrează, cu verificarea că spaţiul este uscat, cu
încălţăminte adecvată etc,
• Demontarea pompelor se va face după ce se verifică că nu se produce
inundaţie,
• Accesul la piesele în mişcare se va face după verificarea că pompa este oprită;
• Toate piesele în mişcare vor fi protejate şi vor fi vopsite astfel încât să se
distingă uşor dacă se învârt sau nu (benzi colorate adecvat),
• La pompele mici totdeauna înainte de pornirea pompei se va verifica dacă se
învârte liber,
• Sistemul de producere a amorsării pompelor va fi verificat zilnic; operaţiunile
de reparaţii vor fi făcute imediat,
• Montarea şi demontarea pompelor nu se va face cu mijloace improvizate; toate
sistemele de ridicat vor fi verificate şi certificate la termenele prescrise.

Lucrul la rezervoarele de înmagazinare

• Accesul în cuvele rezervoarelor se va face după verificarea ca doza de clor este
suportabilă şi numai cu mască indepedentă; accesul se va face cu respectarea
restricţiilor de acces în spaţii închise,
• Curăţarea rezervoarelor se va face cu metoda prevăzută după ventilarea
adecvată a cuvei; pe perioada lucrului toate conductele de acces vor fi blocate
şi semnalizate,
• Pe durata lucrului luminatul de siguranţă va funcţiona continuu,
• Dacă rezervorul este la cote joase vor fi verificate condiţiile ca acesta să nu
plutească pe durata golirii,
• Accesul pe acoperişul rezervorului va fi făcut cu încălţăminte adecvată
(protecţia hidroizolaţiei) şi nu în perioadele în care bitumul este topit sau
îngheţat,
• Accesul în cuva de apă este total interzis (uşa de acces la cuvă este închisă şi
sigură),
• Pentru luarea probelor vor fi stabilite măsuri speciale,
• Dacă se face clorarea apei în rezervor se va verifica faptul că nu intră clor în
casa vanelor.

336
Lucrări la reţeaua de distribuţie
• Pe durata intervenţiilor la reţea vor fi luate măsuri de balizare pentru trafic;
semnalizarea luminoasă va fi în concordanţă cu regulile de circulaţie,
• Personalul va avea îmbrăcăminte reflectorizantă şi bocanci cu bombeu metalic
pentru protejarea la ridicarea capacelor de cămin,
• Totdeauna capacele de cămin ridicate vor fi bine semnalizate pentru evitarea
accidentelor din trafic,
• Săpăturile adânci vor fi sprijinite adecvat,
• Epuismentele vor fi făcute astfel ca noroiul evacuat cu apa să nu ajungă pe
stradă,
• Orice intervenţie se va face numai după cunoaşterea corectă a poziţiei
celorlalte reţele subterane; în cazuri speciale vor fi scoase din funcţiune cele
care nu sunt sigure; un reprezentant al beneficiarului reţelei ar trebui să verifice
starea de lucru la reţea,
• Dacă săpăturile sunt de lungă durată vor fi prevăzute podeţe cu balustradă
pentru circulaţia pietonală,
• În nici un caz pământul din săpătură nu va ocupa toată strada (protecţie contra
ploilor, accesul pompierilor etc),
• Lucrările pentru detectarea pierderilor se fac numai după asigurarea zonei
contra traficului. Orice zonă blocată va fi semnalizată cu mijloace definitive nu
improvozate (ţăruşi cu bucăţi de pânză, crăci puse în locul capacelor lipsă etc)
• Programarea lucrărilor va fi făcută în afara orelor de trafic maxim.

Lucrări în staţia de tratare a apei pentru potabilizare

• Accesul la toate bazinele se va face în condiţii de siguranţă sanitară; personalul
va face vizita medicală la periodicitatea cerută prin Regulament,
• La decantoare accesul va fi făcut numai pe pasarele cu balustrade sigure,
• Nu se va coborî în spaţiile adânci cu mijloace improvizate,
• Gospodăria de reactivi va fi ţinută sub control; accesul va fi făcut numai cu
echipamentul adecvat şi cu verificarea că toxicitatea în zonă este sub limita
normală,
• Accesul în gospodaria de clor va fi restricţionat; vor intra numai cei instruiţi şi
cu echipament adecvat,
• Recoltarea probelor de apă va fi asigurată din locuri amenajate, sigure; de
multe ori recoltarea probelor se face de către personal feminin; lumina în acele
poziţii va fi adecvată,
• Starea de curăţtenie va fi respectată pe toată suprafaţa staţiei de tratare,
• Lucrul în laborator se va face după reguli speciale.

Lucrul la reţeaua de canalizare

• Starea de sănătate a personalului este foarte importantă; se lucrează în spaţii
înguste, adânci şi murdare (încărcarea microbiană este foarte mare),

337
 • Personalul va purta echipament de protecţie numai pentru lucru; va fi interzisă
folosirea lui în spaţiile publice,
• Este normal ca să existe spaţii dotate cu duşuri cu apă caldă pentru igiena
pesonalului,
• Lucrul cu energia electrică se va face la tensiune scăzută (24 V) pentru
iluminat şi cu echipamente bine izolate,
• La realizarea lucrărilor de reabilitare vor trebui stabilte măsuri specifice de
protecţia muncii; un aviz al poliţiei şi un aviz de construcţie sunt necesare,
• Semnalizarea lucrărilor este esenţială,
• Vor fi luate măsuri ca atunci când se curăţă colectoarele nămolul recuperat să
nu fie expus în zone cu populaţie civilă; transportul va fi făcut cu vehicule
închise,
• După terminarea lucrărilor va trebui spălată zona afectată de apele uzate,
• Lucrul la staţiile de pompare de pe reţeaua de canalizare se va face cu
respectare a regulilor menţionate la staţii de pompare; în plus înlocuirea
pompelor se va face astfel încât populaţia din vecinătate să nu fie afectată.

Lucrul în staţia de epurare

• Deoarece este obiectul cu cea mai dificilă stare de curăţenie se va da o atenţie
specială ambientului general; va trebui stabilită o asemenea modalitate de lucru
încât efectuarea operaţiunilor să nu devină o corvoadă; calitatea muncii va fi în
consecinţă,
• Sănătatea lucrătorilor trebuie urmărită în permanenţă; folosirea băuturilor
alcoolice va fi pedepsită cu asprime,
• Echipamentul de protecţie va fi specializat şi folosit numai în incinta staţiei,
• Vizitarea staţiei de persoane străine tehnologiei va fi strict controlată,
• Accesul la bazinele deschise (unele de foarte mari dimensiuni) va fi îngrădit şi
controlat; bazinele vor avea balustradă de protecţie,
• Instalaţiile care funcţionează în mediul apos vor fi verificate să aibă izolaţia
respectivă,
• Recipienţii de producere şi stocare a biogazului vor fi izolaţi şi în vecinătatea
lor nu se va folosi flacăra deschisă,
• Zonele de la desulfurizare vor fi protejate contra scăpărilor de gaze toxice,
• Utilajele care lucrează cu zgomot vor avea sisteme de protecţie,
• Periodic se va verifica starea digurilor de protecţie la inundaţie a staţiei de
epurare.

338
 Bibliografie

1. Allegre H. şi colab.- Performance indicators in water; IWA-2000.

2. AWWA - Water Quality and Treatment, McGraw-Hill; New York, 2005.

3. Degremont - Water Treatment Handbook, Ed 7a-Paris, 2007.

4. Ianculescu O., Ionescu Gh., Racoviţeanu R. - Epurarea apelor uzate, Ed.
Matrix – 2001.

5. Mackenzie D.- Water and Wastewater Engineering, McGraw-Hill, 2010.

6. Mănescu Al., Sandu M., Ianculescu O. - Alimentari cu apă, Ed. Didactică şi

Pedagogică, 1994.

7. Mănescu Al. - Alimentari cu apă – Aplicaţii, Ed HGA, 1998.

8. Negulescu C.A.L. - Exploatarea staţiilor de epurare a apelor uzate
orăşeneşti, AQUAPROIECT SA, Ed AgroTehnica 2004.
9. Negulescu M. – Canalizări, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1978.
10. Perju S. – Staţii de pompare, Ed CONSPRESS, 2009.

11.Sandu M., Mănescu Al. - Construcţii hidroedilitare; Ed. CONSPRESS,

2010.

12.Sandu M., Racoviţeanu G. - Manual pentru inspecţie sanitară şi

monitorizarea calităţii apei în sistemele de alimentare cu apă, Ed.
CONSPRESS, 2006.
13. Trofin P. - Alimentari cu apă, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1983.
14. Tchobanoglous G. - Wastewater Engineering Treatment, Disposal, Reuse;
2nd Ed. Matcalf & Eddy Inc. McGraw Hill, NY-1993

15. Gane N. - Alegerea, exploatarea şi repararea pompelor, Ed. Tehnica, 1981.

16. Ion I. – Instalaţii de pompare reglabile, Ed. Tehnică, 1976.

17. Furiş D., Teodorescu M., Sorohan L. - Calculul sturucturilor pentru
transportul apei, Ed. CONSPRESS, 2005.

339
LEGI
1- Legea calităţii în construcţii, nr 10/95.
2- Legea protecţiei mediului, nr 137/95 si completările ulterioare.
3- Legea apelor, nr 107/96 şi 310/04.
4- Legea protecţiei muncii, nr 90/91.
5- Legea 241/06 privind serviciile de alimentare cu apă si canalizare.
6- HG 273/94, Aprobarea Regulamentului de recepţie a lucrărilor.
7- Legea 319/2006 privind protecţia şi securitatea muncii.
8- Legea 458/2002 privind calitatea apei potabile.
9- Legea 51/06- Legea securităţii şi sănătăţii în muncă.
10-Legea 634/02 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor publice de
alimentare cu apă şi canalizare.
11-HG 930-05 Norme speciale privind caracterul si mărimea zonelor de protecţie
sanitară şi hidrogeologică.
12-HG 100/02- Norme de calitate pe care trebuie să le îndeplinească apele de
suprafaţă utilizate pentru obţinerea de apă potabilă, NTPA 013.
13-HG 188/02 privind aprobarea NTPA 001- Normativ privind stabilirea
limitelor de încărcare cu poluanţi a apelor uzate industriale şi orăşeneşti la
evacuarea în receptorii naturali; modificat în 2005.
14-HG 188/02 privind aprobarea NTPA 002- Normativ privind condiţiile de
evacuare a apelor uzate în reţelele de canalizare ale localităţilor şi direct în
staţiile de epurare.

NORMATIVE si STANDARDE
1- NP-032/99 Normativ pentru proiectarea construcţiilor şi instalaţiilor de epurare
a apelor uzate orăşeneşti; treapta mecanică; Bul. Construcţiilor 5/2004.
2- NP-088/03 Normativ pentru proiectarea construcţiilor şi instalaţiilor de epurare
a apelor uzate orăşeneşti; treapta biologică; Bul. Construcţiilor 5/2004.
3- NE-035/06 Normativ pentru exploatarea şi reabilitarea conductelor pentru
transportul apei; Bul. Construcţiilor /2006.
4- P 130/99 Normativ privind comportarea în timp a construcţiilor; Bul.
Construcţiilor 1/2000.
5- I 22/99 Normativ pentru proiectarea şi execuţia conductelor de aducţiune şi a
reţelelor de alimentare cu apă şi canalizare a localităţilor; Bul. Construcţiilor
13/1999.

340
6- NTPA 001/02 Normativ privind condiţiile de evacuare a apelor uzate epurate în
receptori naturali.
7- NTPA 002/02 Normativ privind condiţiile de evacuare a apelor uzate epurate în
reţelele de canalizare a localităţilor.
8- GP 106/04 Ghid pentru proiectarea, execuţia şi exploatarea lucrărilor de
alimentare cu apă şi canalizare în mediul rural.
9- NP 036/99 Normativ de reabilitare a lucrărilor hidroedilitare din localităţile
urbane; Bul. Construcţiilor 5/2000.
10-P118/11- Norme de siguranţă la foc a construcţiilor.
11-MDRT - Normativ pentru proiectarea, execuţia şi exploatarea sistemelor de
alimentare cu apă şi canalizare a localităţilor. Partea I-a; sisteme de alimentare
cu apă a localităţilor. Buc 2011(în curs ).
12-MDRT - Normativ pentru proiectarea, execuţia şi exploatarea sistemelor de
alimentare cu apă şi canalizare a localităţilor. Partea II-a; sisteme de canalizare
a localităţilor. Buc 2011
13-SR 10898/2005 Alimentare cu apă – Terminologie.
14-SR EN 1081 /2000 Canalizări : Terminologie.
15-SR EN 805/1995 Alimentări cu apă. Condiţii pentru sistemele de alimentare cu
apă în exteriorul clădirilor.
16-SR EN 752/1999 Reţele de canalizare în exteriorul clădirilor.
17-SREN 752-3/1998 Reţele exterioare de canalizare. Prescripţii generale de
proiectare.
18-SREN 752-7/1998; Reţele de canalizare în exteriorul clădirilor. Întreţinerea şi
exploatarea.
19-SREN 14654-1/ 2007 Managementul şi controlul operaţiunilor de curăţare din
reţelele de canalizare.
20-SR EN 588/2005 Cămine pentru reţelele de canalizare.
21- SR EN 124/ 1996 Dispozitive de acoperire şi de închidere pentru cămine de
vizitare şi guri de scurgere în zone carosabile şi pietonale. Principii
constructive, încercări tip.
22- Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale: 508/20.11.2002 şi Ministerul
Sănătăţii şi Familiei: 933/25.11.2002 - NORME GENERALE DE
PROTECŢIA MUNCII.
23- STAS 8591/ 97 Reţele edilitare subterane. Condiţii de amplasare.
24- STAS 6074-77 Teren de fundare. Adâncimi maxime de îngheţ.
25- STAS 3051-91. Sisteme de canalizare. Canale ale reţelelor exterioare de
canalizare. Prescripţii fundamentale de proiectare.
341
26- SREN 641/98/99. Tuburi de presiune de beton cu inimă de tablă, inclusiv
îmbinări şi piese speciale.
27- STAS 7039/1,2,3/83. Tuburi de presiune din beton precomprimat
28- STAS 4165/88. Alimentări cu apă. Rezervoare de beton armat şi beton
precomprimat.
29- SR EN 1401-1/03. Sisteme de canalizare de material plastic îngropate pentru
branşamente şi sistemne de evacuare fără presiune, (PVC-U).
30- SR EN 1916/03. Tuburi şi accesorii din beton simplu, beton slab armat şi
beton armat.
31- SR EN 10312/03 şi 05. Ţevi sudate din oţel inoxidabil pentru transportul apei
şi altor lichide apoase.
32- SR EN ISO 6416/06 Hidrometrie. Măsurarea debitului cu metoda ultrasonică
(acustică).
33- SR EN ISO 6817/97. Măsurarea debitelor de lichide în conducte închise-.
metoda cu debitmetre electromagnetice
34- SR ISO 9826/01. Măsurarea debitelor de lichide în canale deschise. Canale de
măsurare tip Parshall şi Saniiri
35- SR ISO-24510- Activităţi referitoare la serviciile de apă potabilă şi de
canalizări. Ghid pentru evaluarea şi îmbunătăţirea serviciilor furnizate
utilizatorilor.
36- SR ISO 24511. Activităţi referitoare la servicii de apă potabilă şi canalizare.
Îndrumări pentru managementul serviciilor publice de canalizare şi pentru
evaluarea serviciilor de canalizare.
37-SR ISO 24512 Activităţi referitoare la servicii de apă potabilă şi de canalizare -
îndrumător pentru, managementul servicvilor publice de alimentare cu apă
potabilă şi pentru evaluarea serviciilor de apă potabilă.

342
 Anexa 1

NTPA 013- Caracteristicile apei de suprafaţă utilizate la obţinerea apei potabile

Nr. Parametrii Unitatea de A1 A2 A3
crt. masura R O R O R O
0 1 2 3 4 5 6 7 8
1 pH unitati pH 6,5-8,5 5,5-9 5,5-9
2 Coloratie (dupa filtrare mg/l pe 10 20 (C) 50 100 (C)
simpla) scara de Pt

3 Materii in suspensie, mg SS/l 25

total
4 Temperatura °C 22 25 (C) 22 25 (C) 22 25 (C)
5 Conductivitate Ľs/cm-1 la 1000 1000 1000
20°C
6 Miros (factor de 3 10 20
dilutie la
25°C)
7.*) Azotati mg NO-3/l 25 50 (C) 50 (C) 50 (C)
8 Fluoruri mg F/l 0,7 la 1 1,5 0,7 la 0,7 la
1,7 1,7
9 Compusi organici mg Cl-/l
cu clor, extractibili,
total
10.*) Fier dizolvat mg Fe/l 0,1 0,3 1 2 1
11.*) Mangan mg Mn/l 0,05 0,1 1
12 Cupru mg Cu/l 0,02 0,05 (C) 0,05 1
13 Zinc mg Zn/l 0,5 3 1 5 1 5
14 Bor mg B/l 1 1 1
15 Beriliu mg Be/l
16 Cobalt mg Co/l
17 Nichel mg Ni/l 0,05 0,05 0,1
18 Vanadiu mg V/l
19 Arseniu mg As/l 0,01 0,05 0,05 0,05 0,1
20 Cadmiu mg Cd/l 0,001 0,005 0,001 0,005 0,001 0,005
21 Crom total mg Cr/l 0,05 0,05 0,05
22 Plumb mg Pb/l 0,05 0,05 0,05
23 Seleniu mg Se/l 0,01 0,01 0,01
24 Mercur mg Hg/l 0,0005 0,001 0,0005 0,001 0,0005 0,001
25 Bariu mg Ba/l 0,1 1 1
26 Cianuri mg CN-/l 0,05 0,05 0,05
27 Sulfati mg SO42-/l 150 250 150 250 (C) 150 250 (C)

28 Cloruri mg Cl-/l 200 200 200

29 Detergenti de anionici mg 0,2 0,2 0,5
activi (prin metoda laurilsulfat/l
spectrometrica cu
albastru de metilen)
30.*) Fosfati mg P2O5/l 0,4 0,7 0,7
31 Fenoli (indice fenolic) mg 0,001 0,001 0,005 0,01 0,1
3-nitroanilina 4 C6H5OH/l
aminoantipirina

343
 Nr. Parametrii Unitatea de A1 A2 A3
crt. măsură R O R O R O
0 1 2 3 4 5 6 7 8
Hidrocarburi dizolvate mg/l 0,05 0,2 0,5 1
32 sau in emulsie (dupa
extractia cu eter de
petrol)
33 Hidrocarburi policiclice mg/l 0,0002 0,0002 0,001
aromatice
34 Pesticide totale mg/l 0,001 0,0025 0,005
(paration, HCB,
dieldrin)
35.*) Consum chimic de mg O2/l 10 20 30
oxigen (CCO)
36.*) Gradul de saturatie in % O2 > 70 > 50 > 30
oxigen dizolvat
37.*) Consum biochimic de mg O2/l <3 <5 <7
oxigen (CBO5) (la
20°C, fara nitrificare)
38 Azot prin metoda mg N/l 1 2 3
Kjeldahl (fara NO-3)
39 Amoniu (NH+4) mg NH+4/l 0,05 1 1,5 2 4 (C)
40 Substante extractibile in mg SEC/l 0,1 0,2 0,5
cloroform
41 Carbon organic total mg C/l
42 Carbon organic rezidual mg C/l
dupa floculare si filtrare
pe membrana (5Ľ>)
TOC
43 Coliformi totali la 37°C /100 ml 50 5 50
44 Coliformi fecali /100 ml 20 2 20
45 Streptococi fecali /100 ml 20 1 10
46 Salmonella Absent Absent
in 5.000 in 5.000
ml ml
O = valori obligatorii
R = valori recomandate
C = conditii climatice si geografice exceptionale

Categoria A1
Tratare fizică simplă şi dezinfecţie (de exemplu: filtrare rapidă şi dezinfecţie).

Categoria A2
Tratare normală fizică, chimică şi dezinfecţie [de exemplu: preclorinare, coagulare, floculare,
decantare, filtrare, dezinfecţie (clorinare finală)].

Categoria A3
Tratare fizică, chimică avansată, preclorare şi dezinfecţie [de exemplu: clorinare intermediară,
coagulare, floculare, decantare, filtrare prin adsorbţie (pe cărbune activ), dezinfecţie (ozonizare,
clorinare finală)].

344
 Anexa 2
Indicatori de calitate ai apei uzate
admise în reţeaua de canalizare–NTPA 002/2002;
admise în receptor după epurare–NTPA 001/2002
Nr. Indicator de calitate U.M. NTPA 002 NTPA 001
crt. Valori maxim Valori maxime admise
admise
o
1 Temperatura C 40 35
2 pH unităţi 6.5 – 8.5 6.5 – 8.5
3 Materii în suspensie (MS) mg/dm3 350 35.0
3
4 Consum biochimic de oxigen la 5 zile CBO 5 mg O 2 /dm 300 20.0
5 Consum chimic de oxigen – (CCO-Cr) mg O 2 /dm3 500 70.0 125.0
6 Azot amoniacal (NH 4 +) mg/dm3 30 2.0
3
7 Azot total (N) mg/dm 10.0
8 Azotaţi (NO 3 -) mg/dm3 25.0
9 Azotiţi (NO 3 ) -
mg/dm 3
1.0
10 Sulfuri şi iltrate sulfurat (S ) 2-
mg/dm 3
1 0.5
11 Sulfiţi (SO 3 2-) mg/dm3 2 1
12 Sulfaţi (SO 4 ) 2-
mg/dm 3
600 600
13 Fenoli antrenabili cu vapori de apă mg/dm 3
30 0.3
14 Substanţe extractibile cu solvenţi organici mg/dm3 30 20
3
15 Produse petroliere mg/dm 5
3
16 Fosfor total (P) mg/dm 5 1.0
17 Detergenţi sintetici mg/dm3 25 0.5
3
18 Cianuri totale (CN) mg/dm 1 0.1
3
19 Clor iltrate liber (Cl 2 ) mg/dm 0.5 0.2
20 Cloruri (Cl-) mg/dm3 500
21 Fluoruri (F-) mg/dm3 5
o 3
22 Reziduu iltrate la 105 C mg/dm 2000
23 Arsen (As+) mg/dm3 0.1
3+ 3
24 Aluminiu (Al ) mg/dm 5
2+ 3
25 Calciu (Ca ) mg/dm 300
26 Plumb (Pb2+) mg/dm3 0.5 0.2
2+ 3
27 Cadmiu (Cd ) mg/dm 0.3 0.2
3+ 6+ 3
28 Crom total (Cr + Cr ) mg/dm 1.5 1
29 Crom hexavalent (Cr6+) mg/dm3 0.2 0.1
30 Fier total ionic (Fe2+ + Fe3+) mg/dm3 5
2+ 3
31 Cupru (Cu ) mg/dm 0.2 0.1
32 Nichel (Ni2+) mg/dm3 1 0.5
2+ 3
33 Zinc (Zn ) mg/dm 1 0.5
2+ 3
34 Mercur (Hg ) mg/dm 0.05
35 Argint (Ag+) mg/dm3 0.1
2+ 3
36 Molibden (Mo ) mg/dm 0.1
2+ 3
37 Seleniu (Se ) mg/dm 0.1
3
38 Mangan total (Mn) mg/dm 2 1
39 Magneziu (Mg2+) mg/dm3 100
40 Cobalt (Co2+) mg/dm3 1
Nota: apele admise în reţeaua de canalizare trebuie să aibă streptococi sub 1000/100 ml, coliformi fecali sub 2000/100
ml şi coliformi totali 5000/ 100 ml.
345
 Anexa 3

Caracteristicile apei uzate menajere în colectorul A1 Bucureşti, în 1964

Nr.crt. Indicator UM Media,zi
1 Debit l/s 570
2 Suspensii mg/l 450
3 Sediment la 2 ore Cmc/l 6,0
4 pH unitati 8,4
5 Reziduu fix mg/l 1220
6 Oxidabilitate (KMnO 4 ) mg O 2 /l 152
7 CBO5 mg/l 200
8 Azotati mg/l 2,4
9 Azotiti mg/l 0,1
10 Amoniac mg/l 8,5
11 Azot total mg/l 14
12 Fosfati mg/l 3,0
13 CCO mg/l 970
14 Fenoli mg/l 0,02
15 Cianuri mg/l 0,13
16 Crom mg/l 12
17 Detergenti mg/l 0,76
18 Grasimi mg/l 338
19 Sulfuri mg/l 130
Sursa: Studii de protecţia şi epurarea apelor; ISCH, volum VII, 1968

Caracteristici fizico-chimice ale apei uzate evacuate prin deversoare

Deversor SPLAI STÂNG IZVOR
Nr.crt. Indicator UM Valoare medie
1 Debit l/s 227
2 Suspensii mg/l 324
3 pH unitati 7
4 Oxidabilitate (KMnO 4 ) mg O 2 /l 80 - 210
5 CBO 5 mg/l 89 - 168
6 Grasimi mg/l 1052
7 Sediment la 2 ore Cmc/l 2 - 4,6
Sursa: Studii de protecţia şi epurarea apelor; ISCH, volum VII, 1968

346
 Anexa 4

Valori medii ale parametrilor de calitate ai apei de ploaie; Atlanta –Georgia-SUA

Coliformi
Categoria de Suspensii
CBO fecali Amoniac Fosfor Cupru Plumb Zn
utilizare a solide
mg/l Nr/100 mg N/l mg/l mg/l mg/l mg/l
terenului mg/l
ml
Padure/spatiu
5 500 70 0,2 0,1 0,00 0,00 0,04
deschis
Zone
15 8700 180 0,2 0,4 0,03 0,03 0,10
rezidentiale
Zone
10 1400 140 0,5 0,3 0,01 0,02 0,14
institutionale
Zone comerciale 10 1400 130 0,5 0,3 0,01 0,02 0,12

Zone industriale 14 2300 90 0,4 0,3 0,02 0,02 0,16

Zone de
13 1000 1000 0,2 0,2 0,05 0,02 0,40
constructie
Ape de ploaie
amestecate cu 13 175000 170 1,3 0,8 0,04 0,04 0,20
ape uzate

Distribuţia surselor de poluanţi în bazinul Râului de Sud, Georgia-Atlanta/SUA;

valori procentuale din încărcarea totală
Apa din Apa efluenta
Parametrul Apa meteorică Apa de râu bazinul de din bazinul de
retenţie retenţie
Debit 61 21 14 5
CBO 54 4 32 6
Coliformi fecali 10 6 84 <1
Suspensii 37 19 28 16
Fosfor 55 10 31 4
Cupru 64 NU 30 6
Plumb 67 NU 32 1
Zinc 67 NU 29 4
Sursa: Haestad Durrans/Stormwater conveyance Modeling and Design, ediţia Ia-2003

347
 Anexa 5

Tipuri de microorganisme prezente în apa uzată menajeră

Tip de microorganism Concentratia, nr/ml

Coliformi totali 105- 106

104
Coliformi fecali - 105

Streptococi fecali 103-104

102
Enterococi -103

Shigella prezent

Salmonela 100-102

Pseudosomonas aeruginosa 101-102

Clostridium perinfringes 101-103

Mycobacterium tuberculosis prezent

Protozoan cystis 101-103

Giardia cystis 10-1-102

Criptosporidium cystis 10-1-101

Helmiti oua 10-2-101

Enteric virus 101-102

Sursa: Haestad Durrans/Stormwater conveyance Modeling and Design, ediţia Ia-2003

348
 Anexa 6

Protecţia muncii în lucrările de exploatare; Acţiunea vătămătoare a vaporilor şi

gazelor ce pot apare în sistemele de alimentare cu apă şi canalizare.

În funcţionarea sistemelor de alimentare cu apă şi canalizare pot să apară sistematic

sau accidental gaze, vapori de apă care pot avea acţiuni vătămătoare direct sau
indirect:
• Reactivii care în contact direct pot irita, răni pielea sau pot produce intoxicaţii
în caz de ingerare; se menţionează sulfatul de aluminiu, clorură ferică, soda
caustică, acidul sulfuric, hipoclorit de sodiu,
• Reactivi gazoşi, în special, care inhalaţi pot produce accidente grave: clorul,
ozonul, vapori de acid sulfuric, gaz metan, oxid de carbon, dioxid de carbon,
hidrogen sulfurat, amoniac.
• Microorganisme care pot produce boli hidrice.
Deoarece efectul îmbolnăvirii poate fi dublu: (a) îmbolnăviurea individului cu
pagubele produse unui serviciu care are oamenii bine distribuiţi dar şi transmiterea
bolii la colectivul imediat de lucru şi chiar la populaţie şi (b) îmbolnăvirea populaţiei
vecine (permanente sau pasagere, cea care circulă pe drumurile publice în vecinătatea
cărora se află şi obiectele gospodăriei de apă).

În tabelul de mai jos sunt date unele dintre substanţele periculoase şi locul unde sunt
acumulate.

Substanţa Procesul în care se Efect asupra Concentraţia maximă

utilizează/produce omului adimisibilă/
Doza mortală, la 30-60
minute, mg/l aer
amoniac Rezervoarele de Iritarea mucoaselor, 0,02 / (1,5-2,7)
fermentare, reţeaua de căilor respiratorii,
canalizare, blocarea tuse
excesului de clor
Clor gazos Dezinfectarea, Intoxicare, iritare 0,001/ (0,1-0,2)
oxidarea apei cai respiratorii, lesin,
deces
Hipoclorit de sodiu Dezinfectarea Intoxicare, deces 0,001/ (0,1-0,2
apei,oxidarea unor
substante din apa
Dioxid de clor Dezinfectarea apei, Iritare violentă a 0,001/ (0,1-0,2)
oxidare pielii şi mucoaselor
Dioxidul de sulf Folosirea acidului Iritarea violentă a 0,02/ 1,4
sulfuric mucoaselor
Hidrogen sulfurat Fermenatrea apei Miros extrem de 0,01/ (0,6-0,9)
uzate, din stratul neplăcut, toxic
acvifer
349
Substanţa Procesul în care se Efect asupra Concentraţia maximă
utilizează/produce omului adimisibilă/
Doza mortală, la 30-60
minute, mg/l aer
Oxid de carbon Fermentare ape uzate, Ameţeală, vomă, 0,03/
arderi incomplete deces
Dioxid de carbon Fermentare ape uzate, Ameţeală, sufocare, 1,97
puţuri de adâncime, deces
hidratarea varului
metan Fermentare nămol, Risc inflamare, 14,4/
rezervoare de gaz sufocare, deces
Var in vrac Corectare pH, Iritarea cailor
dedurizare etc respiratorii
Var in suspensie Corectare pH, Iritarea pielii, răni
dedurizare etc deschise

Măsuri preventive la executarea lucrărilor cu reactivii:

- Verificarea funcţionării sistemului; dacă funcţionează bine verificarea
amanunţită a zonelor unde reactivii respectivi pot fi prezenţi în mod normal,
- Măsurarea cantităţilor de substanţe periculoase,
- Alarmare şi evacuarea substanţelor periculoase,
- Măsuri de protecţie a personalului propriu,
- Măsuri preventive pentru protejarea vecinilor,
- Mijloace minimale de protecţie.
- Instruire minimală opentru modul de acţionare în caz de urgenţă.
- Afişarea de înscrieri foarte sugestive (folosind semnele convenţionale uzuale)
în toate locurile unde” trebuie lucrat cu mănuşi”.
- Asigurarea materialului de protecţie necesar conform legislaţiei în vigoare.

350