Resurse de Apa-Legislatie Europeana

Daniela TEODORESCU
RESURSE DE APĂ.
LEGISLAŢIE
EUROPEANĂ
Consiliul Naţional al Cercetării

Ştiinţifice din Învăţământul Superior
Serie coordonată de :
Radu DROBOT
Universitatea Tehnică
de Construcţii Bucureşti
C.N.C.S.I.S.
Jean Pierre CARBONNEL
Université "Pierre et Marie Curie"
Paris 6
Contract de Grant nr. 25444/1999
Editura *H*G*A* , Bucureşti

2002
Daniela TEODORESCU
RESURSE DE APĂ.
LEGISLAŢIE
EUROPEANĂ
Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice
C.N.C.S.I.S. din Învăţământul Superior
Contract de Grant nr. 25444/ 1999
Serie coordonată de :
prof.dr.ing. Radu DROBOT

Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti
dr. Jean Pierre CARBONNEL
Université "Pierre et Marie Curie", Paris 6
Editura *H*G*A*, Bucureşti

2002
Contribuţia autorilor la realizarea aplicaţiilor:
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
TEODORESCU, DANIELA
Resurse de apă : legislaţie europeană / Daniela
Teodorescu. – Bucureşti : Editura *H*G*A*, 2002
p. ; cm. - (Ingineria resurselor de apă)
Bibliogr.
ISBN 973-8176-12-3
504.4
Copyright 2002 © Editura *H*G*A*, Bucureşti
h g a @ o p e n s ys . r o
PREFAŢĂ
În pragul celui de al treilea mileniu, România este în faţa unui proiect istoric,
legat de crearea infrastructurii legislative şi tehnologice care să îi permită
îndeplinirea acquis-ului comunitar şi aderarea la Uniunea Europeană.
În domeniul resurselor de apă, alinierea legislaţiei româneşti la cea a Uniunii
europene devine un pas important în procesul de implementare a strategiilor
comunitare. Adoptarea cadrului legislativ, respectiv a Directivei cadru pentru
apă, devine ţinta principală a acquis-ului comunitar în domeniul apei.
Lucrarea de faţă îşi propune să acopere un sector de informaţii necesare
studenţilor şi absolvenţilor învăţământului tehnic de construcţii. Oferind o
imagine globală a legislaţiei şi managementului resurselor de apă, materialul
constituie o punte de legătură între utilizatorii apei şi cei care gestionează
resursele.
Prima parte a lucrării prezintă situaţia actuală a resurselor de apă. Datele
cuprinse sugerează importanţa definirii unui tablou legislativ clar şi coerent,
care să asigure perenitatea acestor resurse şi pentru generaţiile următoare.
Sinteza legislaţiei europene, prezentată în capitolul 3, oferă cititorului
posibilitatea înţelegerii mecanismelor şi strategiilor adoptate de Statele Membre
ale Uniunii Europene în vederea controlului calităţii şi cantităţilor de apă
existente în resursele de apă.
Având în vedere că lucrarea este dedicată cititorilor de formaţie
inginerească, sunt expuse şi mecanisme economice şi tehnologice, ca mijloc de
gospodărire a resurselor de apă.
Nu este neglijat nici sectorul legislativ românesc. Evoluţiile structurii
instituţionale şi legislative româneşti dovedesc deschiderea şi dorinţa
executivului pentru încadrarea României în marile organisme europene.
Nu trebuie pierdut din vedere caracterul didactic al acestei lucrări, ceea ce a
determinat ca unele probleme să fie prezentate mai degrabă pentru aprofundarea
lor, nu numai pentru informare.
Sunt convins că manualul va reuşi să suscite curiozitatea cititorului şi va
însufleţi activitatea didactică, iar dacă va reuşi să provoace dezbateri, atunci se
va mai face încă un mic pas pe drumul integrării României în Uniunea
Europeană.
Prof.univ.dr.ing. Radu Mircea Damian

Decan, Facultatea de Instalaţii
Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti
CUPRINS
1. STADIUL ACTUAL AL RESURSELOR DE APĂ .............................. 7

1.1 Introducere ............................. ................................................ 7
1.2 Surse de apă şi consumatori ................................................... 8
1.3 Consumuri sectoriale ale apei ................................................. 14
1.4 Clima şi resursele de apă ........................................................ 26
1.5 Evoluţia consumurilor de apă - tendinţe viitoare ..................... 32
1.6 Activităţi poluante ale apei ...................................................... 34
2. MANAGEMENTUL APEI ÎN EUROPA .............................................. 45
2.1 Definiţii ............................. ........................................................... 45
2.2 Tipuri de măsuri ............................................................................ 45
2.3 Obiective şi instrumente ale managementului cerinţei de apă ..... 47
2.4 Managementul apei : un subiect public sau privat ? .................... 48
2.5 Managementul apei şi politica Uniunii Europene ........................ 50
3. LEGISLAŢIA EUROPEANĂ A APEI ............................................... 53
3.1 Scurt istoric al legislaţiei europene ............................................... 53
3.2 Convenţii şi acorduri internaţionale .............................................. 54
3.3 Directiva cadru pentru apă (2000/60/CEE) .................................. 56
3.4 Obiective şi instrumente conţinute de Directiva cadru pentru apă .. 66
4. ASPECTE TEHNOLOGICE ALE POLITICII
ŞI MANAGEMENTULUI APEI .......................................................... 85
4.1 Echipamente pentru reducerea risipei de apă .............................. 85

4.2 Contorizarea apei ......................................................................... 89
4.3 Reducerea pierderilor de apă în reţelele de distribuţie ................. 89
4.4 Tehnologii noi – procese în schimbare ........................................ 94
5. ASPECTE ECONOMICE ALE POLITICII ŞI MANAGEMENTULUI
APEI .................................................................................................. 97
5.1 Tarifarea apei ................................................................................ 97
5
5.2 Sectorul urban .............................................................................. 100
5.3 Industria ........................................................................................ 103
5.4 Agricultura .................................................................................... 104
6. ASPECTE LEGISLATIVE ALE RESURSELOR DE APĂ
ÎN ROMÂNIA .......................................................................................... 107
6.1 Introducere ................................................................................... 107

6.2 Starea actuală a resurselor regenerabile de apă în România ...... 109
6.3 Cadrul instituţional şi legislativ al sectorului apei ......................... 126
6.4 Mecanisme economice ale managementului resurselor de apă .. 137
6.5 Fondul pentru mediu .................................................................... 142
6.6 Fondul apelor ............................................................................... 143
BIBLIOGRAFIE ........................................................................................... 145
6
1 STADIUL ACTUAL AL RESURSELOR DE APĂ
1.1 INTRODUCERE
Apa reprezintă unul din elementele esenţiale suportului vieţii pe Terra.

Existenţa ecosistemelor este condiţionată de prezenţa apei. De cele mai multe
ori, un teritoriu nedezvoltat economic, şi în consecinţă, nepoluat, reprezintă un
suport necondiţionat de protejare şi menţinere a florei şi faunei, şi, prin urmare,
a vieţii.
Apa este considerată o resursă naturală foarte importantă. Calitatea apei şi
politica de exploatare a resurselor de apă în Europa sunt afectate de desfăşurarea
sectoarelor de activitate majore; apele subterane şi de suprafaţă au, de multe ori,
destinaţii importante în industrie, agricultură, transport, în industria minieră, şi
cel mai important, reprezintă sursele de apă potabilă.
Fiecare proces de utilizare îşi lasă amprenta asupra calităţii apei. Evoluţia
galopantă a dezvoltării economice a determinat, prin urmare, schimbări
importante ale sistemelor acvatice. Apele de suprafaţă au suferit modificări
morfologice datorită utilizării lor în diferite activităţi umane; există multe
exemple de cursuri ale râurilor care au fost modificate astfel încât să permită
transportul naval; zonele învecinate malurilor râurilor, cu umiditate ridicată în
perioadele de inundaţii, au fost, în multe cazuri, supuse tehnologiilor de
desecare şi utilizate în diferite scopuri, pentru extinderea oraşelor, pentru
agricultură sau industrie; barajele şi lacurile de acumulare utilizate pentru
obţinerea energiei electrice reprezintă şi ele intervenţii importante în schimbarea
echilibrului ecosistemelor naturale.
În lipsa monitorizării utilizării succesive a apei în diferite activităţi, nu se
poate oferi complet tabloul consecinţelor afectării calităţii acesteia; de multe ori,
efectele sunt dezastruoase; spre exemplu, în sudul şi nordul Europei, râurile
naturale care şi-au păstrat ecosistemul sunt extrem de rare. Un sfert din râurile
Europei nu mai păstrează cadrul necesar desfăşurării vieţii mai multor specii de
peşti, datorită gradului înalt de contaminare. În afară de semnele evidente ale
unui înalt grad de poluare, respectiv lipsa populaţiei piscicole şi prezenţa
spumelor pe suprafaţa apei, au fost detectate şi alte efecte combinate ale unor
substanţe chimice, care afectează echilibrul hormonal al peştilor, cu consecinţe
uneori chiar asupra sănătăţii oamenilor; prin urmare, pescuitul din unele cursuri
de apă europene afectate de anumite surse chimice de poluare a devenit interzis.
În ceea ce priveşte calitarea resurselor de apă subterane europene, tabloul
este chiar mai sumbru. Conform datelor furnizate de Agenţia europeană pentru
protecţia mediului, situaţia actuală a resurselor de apă subterane este chiar
7
alarmantă. Apele subterane aflate sub terenuri utilizate în agricultură conţin
cantităţi ridicate de azotaţi (peste 25 mg/ℓ). Pentru un sfert din terenurile
agricole europene, nivelul concentraţiei de azotaţi a depăşit valoarea limită
admisă în apa de băut cu 50 mg/ℓ. Poluarea este mai dramatică în zonele
agricole nord-vest europene, unde concentraţiile compuşilor azotici, fosfaţilor şi
pesticidelor în apele subterane sunt foarte ridicate.
Concluzii extrem de alarmante pot fi deduse din rapoartele Agenţiei
europene de mediu. Date reale privind situaţia actuală a resurselor de apă nu
există, având în vedere proasta aplicare sau inexistenţa unor programe reale de
monitorizare în multe din statele membre ale Comunităţii Europene. De multe
ori, datele existente privind calitatea şi cantitatea resurselor de apă nu sunt
făcute publice. Este uluitor faptul că într-un continent atât de bogat precum
Europa, Comunitatea Europeană nu deţine mecanisme de evaluare credibilă şi
control ale poluării propriilor resurse de apă.
1.2 SURSELE DE APĂ ŞI CONSUMATORI
Principala sursă de apă proaspătă necesară consumului o reprezintă apele de

suprafaţă (aproape 75% din consumul total de apă); cea de a doua sursă
importantă o reprezintă apele subterane (aproape 25%); sursele de apă obţinute
în urma desalinizării apei acoperă un procent nesemnificativ din totalul
necesarului de apă.
1.2.1 RESURSE DE APĂ REGENERABILE
Cantitatea totală de apă proaspătă regenerabilă pentru o ţară este reprezentată

de volumul de apă conţinut de râurile şi straturile acvifere subterane
reîmprospătate de cantitatea de precipitaţii care cade pe suprafaţa ţării
respective (definite ca resurse interne de apă proaspătă regenerabilă) şi de apa
primită de la ţările învecinate prin intermediul râurilor şi a surselor de apă
subterană care străbat teritoriul mai multor state (definite ca surse externe de
apă proaspătă). Pe teritoriul CE, cantităţile de apă provenite din surse interne
sunt evaluate la 1190 km 3 /an, valoare echivalentă cu 3200 m 3 /om/an, conform
Agenţiei europene de mediu, 1999.
Cel puţin aparent, ţările europene par să deţină cantităţi suficiente de apă, din
moment ce cantitatea medie pe locuitor este apreciată la 660 m 3 /om/an.
Problema apare din faptul că resursele de apă nu sunt distribuite uniform pe
suprafaţa continentului.
Există puternice dezechilibre în această repartiţie (fig. 1-1); cantitatea de
precipitaţii variază puternic, de la 3000 mm în vestul Norvegiei la 100 mm în
estul Europei până la sub 50 mm în sudul şi centrul Spaniei.
8
Figura 1-1 Distribuţia cantităţii totale de precipitaţii în Europa.
Râurile europene cu trasee multinaţionale pot constitui surse importante de

apă. Spre exemplu, în Ungaria, cantitatea de apă proaspătă provine în procent de
95% din acest tip de râuri. In Olanda şi Republica Slovacă, procentul este de
80%, pe când în Germania, Slovenia şi Portugalia, acest procent atinge doar
40%. Cu toate că există convenţii internaţionale care reglementează atât
calitatea cât şi cantitatea apei importate, de multe ori se crează tensiuni politice
mai ales în situaţiile în care resursele de apă în ţările amplasate în amontele
cursului sunt mai sărace decât cele amplasate în aval. În figura 1-2 sunt
prezentate valorile pe cap de consumator, privind sursele de apă proaspătă
pentru diferite ţări din Europa.
9
Figura 1-2 Distribuţia cantităţii totale de apă proaspătă în Europa; de remarcat faptul
că scara orizontală este în coordonate logaritmice, astfel încât o subdiviziune reprezintă
o creştere cu de 10 ori în cantitatea de apă conţinută de resurse
1.2.2 CALITATEA APEI
Analiza şi managementul resurselor de apă capătă sens doar dacă apa poate
satisface condiţiile de calitate necesare consumului uman şi ale activităţilor
umane.
1.2.2.1 Destinaţiile apei şi indicatori de calitate. Principalele activităţi în
care resursele de apă sunt vitale se pot defini după cum urmează:
− apă potabilă pentru reţelele de distribuţie;
− ape pentru agrement şi alte activităţi de recreere;
− industrie;
− piscicultură;
− apă potabilă pentru crescătorii de animale;
− funcţii ecologice pentru menţinerea ecosistemelor acvatice.
10
În funcţie de activitatea în care este utilizată, apa trebuie să îndeplinească un
set minim de cerinţe de calitate, care poate să difere de la un tip de destinaţie a
apei la alta. Spre exemplu, prezenţa substanţelor organice în apă poate
determina ca aceasta să nu mai poată fi utilizată pentru consumul uman sau
pentru crescătoriile de peşti, însă apa poate fi folosită în activităţile de agrement.
În tabelul 1-1 este prezentat impactul diferitelor proprietăţi ale apei asupra
destinaţiilor acesteia (Agence de l’Eau, 1997).
Pentru fiecare din destinaţiile apei, există seturi de standarde şi prescripţii
care stabilesc valorile maxime admise pentru diverşi contaminanţi, astfel încât
să corespundă diferitelor destinaţii în care apa este utilizată. Prin urmare,
calitatea apei influenţează fundamental destinaţiile în care utilizarea apei este
posibilă. Evident, în cazul unei calităţi necorespunzătoare a apei pentru o
anumită activitate, există tehnologii şi echipamente de îmbunătăţire a
proprietăţilor apei, însă trebuie avut în vedere ca aspectul economic să nu
depăşească limitele acceptabile.
Tabelul 1-1
Relaţia între indicatorii de calitate, destinaţiile apei şi ecosistemele acvatice
Funcţii Destinaţii
Potenţial Apă Activităţi Irigaţii Crescătorii Piscicultură
Indicatori
biologic potabilă agrement animale
Substanţe ; ; ;
organice
Nitraţi ; ; ; ;
Produşi ai ; ; ;
azotului
Fosfor ; ;
Materii în ; ; ; ;
suspensii
Culoare ;
Temperatură ;
Minerale ; ; ; ;
Acidificare ; ; ; ;
Microorga- ; ; ;
nisme
Fitoplancton ; ; ; ;
Micropoluanţi ; ; ; ; ;
anorganici
Pesticide ; ; ; ;
Micropoluanţi ; ;
organici
; - funcţii şi calitate influenţată de indicator
1.2.2.2 Cerinţe legislative pentru diferite destinaţii ale apei şi tipurile de

poluare. Cerinţele minime de calitate a apei sunt stabilite de Directivele
11
europene, care înglobează standarde adecvate pentru fiecare categorie de
activitate a apei şi urmăresc nivelul de poluare al acestora, ca de exemplu
Directiva apei potabile, Directiva apei pentru agrement, Directiva apei pentru
peşti şi pentru crustacee. Alte Directive europene, pe lângă legislaţiile
naţionale, stabilesc limite ale diferitelor tipuri de categorii de poluanţi specifici
anumitor activităţi umane poluante (spre exemplu, Directiva nitraţilor).
Directiva apelor de suprafaţă se referă la calitatea apelor ce reprezintă
posibile surse de apă potabilă, şi stabileşte nivelele de calitate a apei după
aplicarea celor trei trepte generale de epurare (primară, secundară şi terţiară), iar
Directiva apei potabile stabileşte nivelele minime de calitate pentru 70 de
indicatori ai calităţii apei necesare în punctele de consum.
Toate funcţiile ecologice necesare apei sunt definite în Directiva Cadru
pentru Apă, conform căreia toate apele de suprafaţă trebuie să atingă nivele de
calitate chimică şi biologică corespunzătoare până în 2010. Există de asemenea
formulată o legislaţie pentru controlul calităţii apelor subterane, inclusă în noile
reglementări definite de Directiva Cadru pentru Apă.
1.2.3 CONSUMURILE DE APĂ
Din fericire, în cele mai multe ţări europene, cantitatea de apă consumată
este mult sub nivelul disponibilului de resurse acvatice. În Europa, resursele
totale interne de apă sunt estimate la 1897 km3/an, din care este preluat un
volum de 296 km3/an (16%); doar un procent de 5%, reprezentând 89 km3/an,
este efectiv consumat.
Urmărind valorile furnizate de Agenţia europeană de mediu, se ajunge la
concluzia că ţările europene utilizează anual aproape 21% din resursele de apă
regenerabile.
În scopul acoperirii necesarului de apă, o parte din ţările europene utilizează
într-o mai mare măsură sursele de apă de suprafaţă decât cele subterane (AEM,
1998). Spre exemplu, Finlanda, Slovenia şi Lituania îşi acoperă necesarul de
apă în proporţie de 90% din apele de suprafaţă, chiar dacă apele subterane
reprezintă sursa majoritară de apă; în Danemarca şi Islanda, sursele de ape
subterane acoperă complet necesarul de apă al acestor ţări (fig. 1-3). Există,
aşadar, ţări europene în care singura sursă de apă potabilă o reprezintă apele
subterane, şi care necesită o politică de monitorizare şi control al poluării mult
mai atentă.
Cea mai mare parte din volumul de apă extras anual din resursele de apă nu
este consumat complet; un procent foarte mare este reintrodus în ciclul apei,
după ce, în prealabil, a fost supus unui proces de depoluare sau tratare.
12
Figura 1-3. Procentul în resurse de apă de suprafaţă şi subterană din totalul de apă
necesară (sursa: EUROSTAT (1997a), ETC/W (1998), EEA (1999)).
Există mai multe concepte ce definesc utilizarea apei. Cantitatea totală de

apă prelevată se referă la volumul extras fizic din sursele naturale de apă.
Necesarul de apă se referă la volumul de furnizat ei la consumatori, iar
termenul de cerinţă de apă se referă la volumul de apă introdusă în sistem
pentru a satisface necesarul de apă al consumatorilor. Cerinţa de apă conţine, pe
lângă necesarul de apă, toate pierderile de apă prin instalaţiile de stocare,
distribuţie şi cele tehnologice. În figura 1-4 sunt prezentate valori ale cantităţilor
de apă prelevate şi efectiv consumate, exprimate în procente faţă de cantităţile
totale de apă disponibile (respectiv resursele de apă proaspătă anuale).
13
Figura 1-4 Utilizarea în Europa a cantităţilor de apă prelevate.
1.3 CONSUMURI SECTORIALE ALE APEI
În medie, 18% din cantităţile de apă utilizate în Europa sunt destinate

reţelelor de alimentare cu apă către consumatorii casnici; 30% pentru
agricultură (pentru irigaţii), 14% în industrie (cu excepţia apei de răcire) şi 38%
destinată proceselor de răcire şi în mod special, în industria energetică, în
generarea de energie electrică (AEM, 1999a).
Agricultura mediteraneană este cel mai mare consumator de apă: irigaţiile
necesită 80% din consumurile de apă în Grecia, 60% în Spania, 52% în Portugalia
şi 50% în Italia. De menţionat este valoarea medie a necesarului de apă în irigaţii
utilizat în ţările nordice: sub 10%. În ţările candidate la UE, industria este cel mai
mare consumator (fig. 1-5, conform AEM, 1999a). Din această categorie,
procentul cel mai mare îl reprezintă consumul de apă în procesele de răcire. În
general, apa utilizată pentru răcire este reintrodusă în circuitul apei cu parametrii
aproape neschimbaţi, cu excepţia temperaturii şi poate, în cazul circuitelor
deschise, a unei încărcări cu impurităţi mai accentuate sau, în lipsa unei tratări
adecvate, cu microorganisme (e.g. în Ungaria, aproape 95% din cantitatea de apă
utilizată în industrie este destinată circuitelor de răcire).
1.3.1 CONSUMURI DE APĂ ÎN REŢEAUA DE DISTRIBUŢIE ORĂŞENEASCĂ
Sistemul public de alimentare cu apă deserveşte o gamă variată de

consumatori, pornind de la cei casnici, continuând cu mica industrie, agricultură
şi comerţ, precum şi serviciile publice.
14
Figura 1-5 Consumuri sectoriale ale apei pentru ţările din Europa.
În ţările nordice şi vest europene, consumul de apă din reţeaua publică de

alimentare cu apă atinge valorile cele mai ridicate, spre deosebire de ţările
mediteraneene, în care acest procent are o valoare scăzută (fig. 1-5). În UK, cei
mai importanţi consumatori de apă ai reţelei publice de apă sunt cei casnici,
respectiv 44%, 57% în Olanda şi 41% în Ungaria (tab. 1-2). Consumurile de apă
înregistrate în reţeaua publică de alimentare cu apă exprimate pe cap de locuitor
variază important, de la 50 m 3 /om/an în Germania la 140 m 3 /om/an în Italia,
sau de la 30 m 3 /om/an în Romania la 200 m 3 /om/an în Bulgaria.
15
Tabelul 1-2
Procentul consumurilor menajere din totalul consumurilor de apă necesare reţelelor

de distribuţie orăşenească
Procentul consumurilor menajere din

Ţara totalul consumurilor de apă necesare
reţelelor de distribuţie orăşenească [%]
Olanda 57
Bulgaria 39
Grecia 58
Marea Britanie 44
Ungaria 41
Islanda este ţara cu cel mai mare volum de apă consumată din reţeaua
publică: 310 m 3 /om/an. Este interesant de urmărit aceste date sub forma unor
valori specifice zilnice, exprimate pentru consumul menajer cât şi pentru
consumul micilor afaceri (serviciilor publice). În Danemarca, Germania,
Luxemburg şi Suedia, aceste valori au scăzut între anii 1980 şi 1995, pe când în
aceeaşi perioadă, în ţări ca Austria, Belgia, Franţa, Italia, Norvegia, Elveţia şi în
mod special Olanda, s-au înregistrat creşteri importante (tab. 1-3).
Tabelul 1-3
Consumuri specifice de apă pentru consum menajer şi mici afaceri,

exprimate în litri pe cap de locuitor şi zi
Consumuri specifice de apă pentru consum

Ţară menajer şi mici afaceri, exprimate în litri pe
cap de locuitor şi zi [ℓ/om şi zi]
1980 1995
Austria 155 162
Belgia 104 120
Danemarca 165 145
Franţa 109 156
Germania 137 132
Italia 211 249
Luxemburg 183 169
Olanda 142 175
Norvegia 154 169
Spania 157 -
Suedia 195 191
Elveţia 229 237
Marea Britanie 154 -
16
În ţările est-europene, consumurile menajere sunt estimate cu valori în
intervalul 150 până la 300 ℓ/om şi zi (tab. 1-4).
Tabelul 1-4
Consumuri specifice de apă pentru consum menajer,

exprimate în litri pe cap de locuitor şi zi, pentru ţările est-europene
Ţară Consumuri specifice de apă pentru

consum menajer
Bulgaria 116
Croaţia (1)
350
(2)
140
Republica Cehă 150
Ungaria 180
Polonia 203(1)
51(2)
Romania 240
Reublica Slovacă 179
Moldova 300
Federaţia Rusă (1)
260
(2)
93
Ucraina 330
Notă: (1)– în zone urbane

(2)– în zone rurale
Rapoarte ale Uniunii Europene oferă valori anterioare şi prezise pentru

consumurile de apă menajere pentru Bulgaria, Franţa, Olanda şi Marea Britanie.
În toate aceste ţări s-a înregistrat o creştere a consumurilor menajere de apă
potabilă cu 25% pentru perioada 1970-1990, cu excepţia Bulgariei, în care se
înregistrează o creştere de doar 5%; pentru perioada următoare, sunt de aşteptat
creşteri ale acestor valori, cu excepţia Bulgariei, pentru care se aşteaptă o
scădere a consumurilor de tip casnic (tab. 1-5).
Analiza consumurilor de apă menajeră în opt regiuni ale Franţei indică o
creştere a valorilor atât pentru zone urbane cât şi pentru cele rurale; în general,
consumurile rurale au avut valori cu aproape 13% mai mici decât în zonele
urbane. În schimb, rata creşterii consumului rural (o rată de 30% pentru 1975-
1990) a fost mai mare decât cea pentru consumul de apă din zonele urbane
(+24% pentru aceeaşi perioadă); acest fapt poate fi explicat prin creşterea
nivelului de trai în zonele rurale, ilustrat de creşterea în număr a echipamentelor
17
casnice consumatoare de apă, precum şi a numărului de fântâni, tot ca urmare a
avansării tehnologiilor.
Tabelul 1-5
Evoluţia consumurilor specifice de apă menajeră [ℓ/om/zi]
Ţară 1970 1975 1980 1990 1975-90 2000 2020
Bulgaria 200 208 215 217 5% 171 181

Franţa - 127 135 157 24% 180 192
Olanda 97 108 118 131 22% 143 153
Mare Britanie 108 116 123 147 27% 155 178
(Anglia şi Wales)
Există diferiţi alţi factori care influenţează evoluţia consumurilor specifice

menajere: sistemele de tarifare ale apei, gradul de asigurare a instalaţiilor cu
apă, campaniile publice, modificări ale numărului locuitorilor, evoluţia
sectorului agricol şi altele. Fără discuţie, unul din cei mai importanţi factori de
creştere a consumurilor de apă menajeră îl reprezintă ridicarea nivelului de trai
al populaţiei, reflectat prin prezenţa tot mai frecventă ale echipamentelor
casnice consumatoare de apă, printr-o atenţie sporită igienei, prin prezenţa în
număr tot mai ridicat a echipamentelor suplimentare necesare grădinăritului etc.
Cu toate acestea, există şi posibilitatea scăderii valorilor consumurilor de
apă. Elementele care pot determina scăderea consumurilor sunt:
− utilizarea unor echipamente casnice eficiente din punct de vedere al
utilizării apei;
− reducerea pierderilor de apă în reţelele de distribuţie;
− posibile reduceri ale consumurilor menajere prin responsabilizarea
populaţiei în ceea ce priveşte utilizarea raţională a apei, prin desfăşurarea
unor campanii publicitare;
− creşterea tarifelor pentru apă.
Ca o consecinţă directă a creşterii populaţiei urbane, cantităţile de apă
menajeră consumate în aglomerările urbane au crescut şi ele, în special între
anii 1980 şi 1990.
Prognozele indică o creştere generală a populaţiei în Europa, estimându-se o
cifră viitoare de 390 milioane locuitori în 2010.
Mecanismele de management ale apei vor încerca să crească eficienţa de
utilizare a apei; de asemenea, se urmăreşte reducerea pierderilor prin
neetanşeităţi ale reţelelor publice de transport ale apei, care se pot ridica,
datorită vechimii conductelor, la valori îngrijorătoare (tab. 1-6).
18
Tabelul 1-6
Valori procentuale ale pierderilor de apă prin neetanşeităţile reţelei de apă

(conform AEM, 1999a; Danmark Statistik, 1998; OFWAT, 1997)
Ţară Procent de pierderi de apă prin

reţea [%]
Austria 10
Danemarca 10
Republica Cehă 33
Franţa 30
Italia 15
Republica Slovacă 23
Spania 20
UK (Anglia şi Wales) 28
1.3.2 CONSUMURI DE APĂ IN INDUSTRIE
Consumul industrial de apă, excluzând cel necesar circuitelor de răcire, se

ridică la o valoare medie de 10,4% din total apei extrase pentru consum. Apa
necesară circuitelor de răcire se ridică la valori mult ridicate, în medie 31,8%
pentru statele din UE. În tabelul 1-7 şi figura 1-4 sunt prezentate valori ale
consumurilor de apă industrială necesare pentru ţările din UE.
În multe din ţările europene (Danemarca, Franţa şi Marea Britanie),
necesarul de apă pentru activităţile industriale a înregistrat o scădere în perioada
1980 – 1990. În Franţa, între anii 1985 – 1995, cantităţile de apă utilizate în
industrie au scăzut de la 5 107 milioane m 3 /an la 3 942 milioane m 3 /an.
Această tendinţă de scădere a consumurilor poate fi explicată de intervenţia unei
game variate de factori externi care influenţează activitatea industrială:
climatul economic care poate avea consecinţe asupra utilizării apei, în
special în cazul în care se urmăreşte retehnologizarea, sau la limită,
inchiderea industriilor mari consumatoare de apă;
controlul strict şi tarifarea volumelor apelor uzate industriale
evacuate care pot limita cantitatea de apă utilizată în activităţile industriale;
existenţa unor legislaţii stricte privind utilizarea apei în industrie;
politica unor companii şi unităţi industriale de a reduce costurile apei
şi de a crea o imagine a companiei ca fiind nepoluantă;
existenţa unor tehnologii industriale avansate care necesită cantităţi
reduse de apă.
19
Tabelul 1-7
Cantităţi de apă industrială utilizate
Apă pentru consum Apă pentru circuitele de

Ţară industrial (fără răcire) răcire în industriile
energiei electrice şi
hidroenergeticii
3 % 3 %
Milioane m Milioane m
Austria 489 20,7 885 37,5

Belgia 210 3 5 149 73,4
Danemarca 82 9 0 0
Finlanda 1 111 33,2 1 690 50,5
Franţa 3 942 9,7 25 835 63,5

Germania 6 475 11 16 952 28,8
Grecia 136 2,7 91 1,8
Irlanda 250 20,6 277 22,8

Italia 7 980 14,2 7025 12,5
Luxemburg 14 24,5 0 0
Olanda 507 4 11 028 87

Portugalia 241 3,3 2 682 36,8
Spania 1 641 4,6 4 915 13,9
Suedia 1 479 54,6 70 2,6

Marea Britanie 848 7 1 721 14,2
TOTAL UE 25 411 10,4(*) 111 612 31,8(*)
Notă: (*) – reprezintă o valoare medie
În paralel cu tendinţa generală de reducere a consumurilor de apă în

industrie, datorită creşterii cererii pentru o gamă variată de produse, cu calitate
ridicată, consumurile de apă se pot mări în unele ramuri de activitate, e.g. în
industria lemnului şi a hârtiei.
Evaluarea eficienţei de utilizare a apei este destul de greu de apreciat,
datorită gamei foarte largi de produse şi activităţi în care apa este necesară. O
20
metodă de calcul a acestei eficienţe este posibilă cu exprimarea consumurilor
specifice de apă pe unitatea de produs realizat:
Volumul de apa necesar

Consumul s pecific de apa (pe produs) =
Produs (masurat în tone,
litri sau alte unitati)
Spre exemplu, există date privind cantităţile de apă necesare produselor

alimentare curente, sau pentru alte produse mari consumatoare de apă – e.g.
hârtia. De multe ori, este greu de evaluat cantitatea de apă utilizată pentru
unitatea de produs, şi o exprimare în funcţie de unitatea de materie primă
utilizată este mai sugestivă (de exemplu, în industria zahărului; în activitatea
abatoarelor – exprimarea se face raportată la o carcasă animală):
Volumul de apa necesar

Consumul s pecific de apa (pe produs) =
Materie primã introdusa,
(masurat in tone, litri
sau alte unitati)
Pentru exemplificare, în tabelul 1-8 sunt date valori ale consumurilor de apă
pentru o unitate din diferite tipuri de produse, corespunzător diferitelor ţări
europene.
Tabelul 1-8
Consumuri specifice de apă pentru diferite produse
Cantitatea de apă utilizată pentru producerea:

Ţară
1 litru 1 litru 1 kg 1 kg 1 kg oţel 1 kg
bere lapte textile hârtie zahăr
Austria 10 5 150 15 15
Danemarca 3,4
Franţa 25 1–4 250 - 500 300 – 600 21 – 35
Irlanda 8 4–5
Norvegia 10 1 – 1,5 130 20 30
Spania 6–9 1–5 8 – 20 250 30 3,5 – 5
(lână)
Suedia 3–5 1,3 40 – 50 20 0,6 – 5,3 0,5
Marea 6,5 2,9 6 – 300 15 - 30 100 1,5
Britanie
21
Datele cuprinse în tabel trebuie judecate ţinând seama de diversitatea largă
existentă pentru aceeaşi categorie de produse.
În ţările est europene, datorită modificărilor intervenite în viaţa politică, s-a
înregistrat un declin al activităţilor industriale, şi prin urmare, al cantităţilor
consumate de apă.
Un alt mecanism de creştere al eficienţei utilizării apei îl reprezintă sistemul
de tarifare a apei. Există sisteme de bonificaţii şi reducere ale tarifelor de apă în
cazul în care companiile implementează tehnologii cu eficienţe ridicate de
utilizare a apei. De asemenea, taxe relativ ridicate pentru evacuarea unor ape
uzate contaminate în sistemul de canalizare pot reprezenta motivaţii importante
pentru determinarea companiilor în urmărirea şi reducerea consumurilor, prin
investiţii în procese tehnologice care să utilizeze cantităţi mai reduse de apă.
În general, cantităţile de apă necesare în circuitele de răcire sunt mult mai
mari decât cele utilizate în celelalte activităţi industriale (e.g. 95% din
consumurile de apă din Ungaria sunt destinate circuitelor de răcire). Aspectul
pozitiv al acestui consum ridicat îl reprezintă faptul că aceste mari cantităţi de
apă nu sunt supuse unui proces important de contaminare, în afara creşterii
temperaturii sau a unei încărcări cu impurităţi mai accentuate în cazul
circuitelor deschise, şi, în lipsa unei tratări adecvate, cu microorganisme.
Previziunile legate de volumul de apă utilizat în Europa în scopuri
industriale oferă date care exprimă o scădere generală a consumurilor datorită
creşterii eficienţei în procesele industriale, a gradului de reutilizare (recirculare)
a apei precum şi datorită tendinţei generale de declin a industriilor puternic
consumatoare de resurse primare (conform ETC/IW, 1998b).
1.3.3 CONSUMURI DE APĂ ÎN AGRICULTURĂ
În medie, activităţile agricole necesită aproximativ 30% din totalul

cantităţilor de apă utilizate în UE. În ţările în care agricultura trebuie susţinută
de irigaţii, această valoare atinge procentul de 50%. În tabelul 1-9 sunt
prezentate procentele corespunzătoare tuturor ţărilor din UE.
Tabelul 1-9
Procentul de utilizare a apei pentru agricultură faţă de cantitatea totală de apă prelevată
Ţară Procent agricultură Ţară Procent agricultură

3 [%] 3 [%]
Austria 201 8,5 Italia 32 203 57,3
Belgia 14 0,2 Luxemburg 0,22 0,4
Danemarca 350 38,2 Olanda 127 1,0
Finlanda 80 2,4 Portugalia 3 833 52,6
22
Tabelul 1-9 (continuare)
Ţară Procent agricultură Ţară Procent agricultură

3 [%] 3 [%]
Franţa 4 918 12,1 Spania 24 094 68,2
Germania 1 825 3,1 Suedia 173 6,4
Grecia 4 183 82,5 Marea Britanie 1 721 14,2
Irlanda 179 14,8
UE15 73 901 30,1
Sursa: ETC/IW, 1997
În ultimile zeci de ani, tendinţa consumurilor de apă în agricultură a fost

crescătoare, în special datorită apei necesare irigaţiilor (fig. 1-6).
Figura 1-6 Suprafeţe irigate şi neirigate în UE.
Există totuşi excepţii; spre exemplu, în Spania, suprafaţa de pământ irigat a

crescut în perioada 1950-1980 de la 1,5 milioane la 3 milioane ha; din 1980, nu
s-a mai înregistrat nici o creştere semnificativă a acestei suprafeţe.
În ţările din Europa sudică, irigaţia a devenit o necesitate, şi reprezintă o
măsură absolut vitală asigurării recoltelor anuale, spre deosebire de ţările din
centrul şi vestul Europei, în care sistemul de irigaţii este necesar doar în
eventualele perioade de secetă din timpul verii.
23
În Europa, cele mai mari suprafeţe irigate sunt, pe de o parte, în ţările
mediteraneene, iar pe de altă parte, în ţările candidate la aderarea în UE,
respectiv în Romania şi Bulgaria.
Reformele politicii agricole în Europa vor urmări cu mai multe atenţie cantităţile
de apă utilizate în agricultură; există intenţii de monitorizare a tipurilor de culturi de
grâne care se vor cultiva în Europa, astfel încât să poată fi controlate la nivelul UE
atât cantităţile de apă utilizate cât şi suprafeţele de teren ce necesită a fi irigate. În
principiu, se desprind două tendinţe principale: pe de o parte, dacă producţia
agricolă se limitează, atunci se diminuează şi necesarul de resurse, respectiv
necesarul de apă. Pe de altă parte, există tendinţa actuală de redirecţionare a
agriculturii către tipuri de culturi care să fie mai eficiente din punct de vedere al
consumurilor de apă, în special în zone deficitare în resursele de apă proaspătă,
astfel încât să se reducă suprafeţele ce necesită sisteme de irigare.
1.3.4 CREŞTEREA DEMOGRAFICĂ ŞI URBANIZAREA
Creşterea demografică şi densitatea populaţiei reprezintă elemente cheie în

modificarea cantitativă a resurselor de apă necesare.
Populaţia celor 15 state membre ale UE a crescut cu 72 de milioane locuitori
faţă de cea din 1960. În toate ţările europene, cu excepţia Portugaliei, ratele de
creştere demografice au fost, din 1960, întotdeauna pozitive. Cele mai ridicate
creşteri demografice s-au înregistrat între anii 1960-1980. Între anii 1980-1990,
a existat o tendinţă generală de scădere a ratei demografice, dar din 1994, în
cele mai multe ţări, se înregistrează din nou creşteri (fig. 1-7).
Mai mult de două treimi din populaţia UE locuieşte în zone urbane. Mai
mult de atât, a apărut suplimentar şi fenomenul de urbanizare perimetrală a
oraşelor, care a determinat o creştere a resurselor de apă necesare în aceste zone.
Există de asemenea tendinţe de deplasare a populaţiei din zonele centrale către
cele coastale. Acest fenomen are loc cu precădere în Franţa şi Spania; în
consecinţă, deficitul de apă din aceste zone devine şi mai acut.
1.3.5 TURISMUL
Turismul poate afecta mediul sub diferite forme, datorită faptului că,
sezonier, populaţia creşte simţitor, determinând consumuri de apă mult ridicate,
datorită facilităţilor oferite turiştilor.
În ultimii 40 de ani, turismul a devenit o latură importantă a economiei. În
prezent, în ţările din UE, încasările din turism înregistrează un procent
important din produsul intern brut (PIB). De exemplu, turismul produce 4% din
PIB în ţări ca Grecia, Portugalia, Spania, ajungând până la 7% în Austria. Cel
mai mare flux de turişti se înregistrează în Franţa (61 milioane de turişti),
urmată de Italia (52 milioane turişti) şi apoi Spania (43 milioane turişti).
24
Figura 1-7 Evoluţia ratelor creşterii demografice anuale (sursa: EUROSTAT, 1991).
Turismul afectează mediul prin multe aspecte. Concentraţia ridicată de

populaţie determină un flux ridicat al transportului, şi prin urmare, determină
poluarea atmosferei. Prezenţa turismului în zone cu climă caldă presupune de
fapt o concentraţie ridicată de consumatori în zone care în general sunt
caracterizate de resurse de apă limitate. Spre exemplu, în Spania, turismul este
concentrat pe coastele estice şi sudice, în zone în care există deja probleme
legate de limitarea resurselor de apă.
Consumurile de apă pentru turism sunt aproape duble faţă de cele ale
locuitorilor localnici. Zonele de agrement pentru turism presupun, de cele mai
multe ori, cantităţi de apă suplimentare utilizate pentru piscine, parcuri de
distracţie acvatice, golfuri (întreţinerea unui teren de golf necesită cantităţi
foarte mari de apă, aproximate la 10 000 m 3 /an şi hectar, care ar fi suficiente
pentru un sistem de irigare a aceleiaşi suprafeţe), şi alte activităţi de agrement.
De multe ori, cantităţi mari de apă nu sunt neapărat consumate, ci doar utilizate
iar apoi evacuate la canalizare; dacă aceste volume de apă nu sunt epurate
corespunzător, nu sunt reciclate sau chiar în situaţia în care vor fi evacuate
conform legislaţiei în vigoare, pot produce poluare. De exemplu, volumul
suplimentar de apă uzată evacuat în urma activităţilor turistice din munţii Alpi
(Austria) a fost estimat ca echivalent cu cel produs de un număr suplimentar de
443 000 locuitori. Acest fapt creează atât probleme de ordin tehnic cât şi
financiar, asociat cu posibilităţile de furnizare de către sistemele de distribuţie a
apei, a fluctuaţiilor de debit şi temperatură; infiltraţiile din reţeaua de canalizare
25
suprasolicitată pot afecta rezervele subterane de apă potabilă din zona
respectivă.
1.4 CLIMA ŞI RESURSELE DE APĂ
1.4.1 PERIOADE DE SECETĂ
Analizele evoluţiei resurselor de apă pe perioade îndelungate de timp nu pot

lua în considerare neuniformitatea în timp a surselor de apă proaspătă. Chiar
dacă rezultatele unei analize de prognoză a cantităţilor de apă disponibile pot
oferi date mulţumitoare pentru resursele viitoare disponibile de apă, datorită
variaţiei condiţiilor climatice anuale, se poate ajunge la crize temporare de apă.
Prognozele de apă din ultima perioadă au fost de multe ori corectate de
condiţiile de secetă sau de nivelul scăzut al apelor în râuri.
Ultimii ani au demonstrat cât de vulnerabile devin resursele de apă în ţările
cu cantităţi reduse de precipitaţii. În special în ţările din Europa sudică,
perioadele de secetă au devenit sursa unor probleme majore, cu influenţe
negative nu numai asupra mediului, dar cu implicaţii sociale şi evident,
economice.
Pentru multe din statele europene, ultimii 50 de ani au fost caracterizaţi de
secetă. Cele mai severe perioade de secetă în Europa au fost în preajma anilor
1971, iar apoi în perioada 1988-1992. În sudul Europei, secetea a devenit o
problemă nu numai pentru mediul înconjurător, dar şi o problemă de ordin
social şi economic.
Spre exemplu, seceta puternică din anii 1990-1995 a afectat foarte grav
resursele de apă ale Spaniei (fig. 1-8); consecinţele au fost dezastruoase atât
asupra mediului, cât şi asupra calităţii apei în general; nivelul apelor de
suprafaţă a scăzut dramatic, ceea ce a determinat o redirecţionare a atenţiei către
resursele existente de apă subterană, care au devenit astfel o sursă foarte
importantă de apă. Au fost realizate peste 270 de noi puţuri, cu o capacitate de
pompare de peste 16 m 3 /s; aplicarea unei politici restrictive de utilizare a apei a
devenit o prioritate importantă la nivel guvernamental; consumurile de apă au
devenit, în multe regiuni ale Spaniei, restrictive.
Pe baza datelor puse la dispoziţie de UNESCO privind valorile de umiditate
pe teritoriul Europei, se pot întocmi hărţi care să indice zonele predispuse la
desertificare. Se poate defini un indicator de umiditate, ca fiind egal cu raportul
între P – cantitatea totală de precipitaţii şi PET – evapotranspiraţia, conform
formulei oferite de Penman. În consecinţă, s-au definit mai multe zone
climatice:
26
Figura 1-8 Variaţii ale cantităţilor de precipitaţii pe teritoriul Spaniei,
ca urmare a perioadei de secetă din perioada 1990 – 1995.
Tabelul 1-10
Valori ale indicatorului de umiditate Penman
Zone foarte aride P/PET < 0,03 Zone deşertice

Zone aride 0,03 ≤ P/PET ≤ 0,20 Zone semi-deşertice
Zone semi-aride 0,20 ≤ P/PET ≤ 0,50 Stepe, preerii, anumite tipuri de savană
şi o mare parte din zona mediteraneană
Zone semi-umede 0,50 ≤ P/PET ≤ 0,75 Zone caracterizate la limita între cele
umede şi cele semi-aride
Zone umede 0,75 ≤ P/PET
În figura 1-9 este prezentată o repartiţie a indicatorului Penman pe teritoriul

Europei, confirmând caracterul semiarid al celor mai multe din regiunile
mediteraneene. În cele mai multe din cazuri, perioadele de secetă nu sunt
identificate ca atare în timp util, astfel adoptarea unor pachete de măsuri de
urgenţă nu au efectul imediat scontat. De aceea, criterii de definire a secetei sunt
necesare, astfel încât măsurile de management ale crizei să poată fi analizate şi
aplicate din timp. Din păcate, predicţiile evoluţiei climei precum şi a
comportamentului hidrologic nu pot fi simulate pe termen lung, astfel încât nu
există un suport real tehnic sau informatic în planificarea şi managementul apei
în perioadele de secetă.
27
Figura 1-9 Distribuţia indicatorului de umiditate Penman în EU15
1.4.2 DEŞERTIFICAREA
Deşertificarea se defineşte ca rezultatul unui set de procese de degradare a

suprafeţelor uscate, ca urmare a climei sau a intervenţiei omului. Aceste procese
afectează atât ecosistemele artificiale cât şi cele naturale şi au întotdeauna
consecinţe grave pe termen lung a productivităţii solului şi prin urmare, asupra
populaţiei din zona respectivă.
Procesele de afectare a mediului sunt legate de eroziunea solului de către
vânt sau ploi, de modificarea caracteristicilor solului, a permeabilităţii acestuia,
de afectarea vegetaţiei, degradarea solului etc. Procesul de deşertificare este
oricum legat de ciclul hidrologic al apei, în care stratul superficial al pământului
joacă un rol important.
Tendinţa de deşertificare a solului este, de cele mai mult ori, susţinută de
activitatea necontrolată a omului. Utilizarea până la epuizare a resurselor de
apă, practicarea unei agriculturi intensive, despădurirea excesivă şi expunerea
28
solului la acţiunea erozivă a vântului şi apei, sunt o parte din activităţile umane
care favorizează deşertificarea.
Zona mediteraneană este cea mai expusă procesului de deşertificare. În cea
mai mare parte a acestei zone, nu au intervenit schimbări în ceea ce priveşte
calitatea solului; există totuşi regiuni din Spania, respectiv partea centrală şi
sudică, în care nivelul precipitaţiilor a scăzut simţitor în ultimele decenii,
creându-se condiţii de deşertificare. Destinul zonelor semi-aride ale Spaniei va
depinde de modul în care va evolua clima în această zonă, şi de modul în care
vor fi manageriate resursele de apă prezente în aceste regiuni.
Există încă multe discuţii controversate asupra deşertificării solului, care
pornesc chiar de la conturarea corectă a termenului de “deşertificare”. Există
opinia generală conform căreia deşertificarea poate fi definită ca procesul de
“degradare a pământurilor uscate”, rezultat în urma coroborării efectelor
activităţilor umane, a creşterii demografice şi a tendinţei generale de schimbare
a climei.
Nu există, deocamdată, suficiente informaţii asupra acestui complex de
împrejurări “activitate umană – creştere demografică – schimbarea climei”, şi
nici asupra ciclului apei în zonele aride şi semi-aride. Există, de asemenea,
ipoteza conform căreia deşertificarea solului ar putea avea o influenţă directă
asupra schimbării climatice. Nu există încă mecanisme şi instrumente de
prognoză a acestor interacţiuni. Există încercări de modelare a acestor procese,
dar deocamdată, rezultatele nu sunt satisfăcătoare.
1.4.3 IMPACTUL EXPLOATĂRII EXCESIVE A RESURSELOR DE APĂ

SUBTERANE ŞI A RESURSELOR DE APĂ PROASPĂTĂ
DE SUPRAFAŢĂ
Exploatarea apelor subterane – în cazul în care cantităţile de apă extrase

din apele subterane depăşesc capacitatea lor de regenerare, rezultatul este o
scădere a nivelului pânzelor freatice, cu consecinţe foarte neplăcute asupra
mediului. Râurile pot seca, suprafeţe de teren pot fi ameninţate de pierderea
semnificativă a umidităţii sau de salinizare. Principalele cauze care determină o
exploatare intensivă a pânzelor freatice sunt alimentarea cu apă a reţelelor de
distribuţie orăşeneşti sau a activităţilor industriale. Activităţile miniere, irigaţiile
precum şi condiţiile de climă caldă pot determina scăderea nivelului apelor
subterane. O consecinţă gravă a exploatării excesive a straturilor freatice o
reprezintă intruzia apei sărate în soluri, fenomen care a avut loc în 9 din 11 state
europene în care are loc utilizarea apei din straturile freatice.
29
1.4.4 IMPACTUL ECOLOGIC
Prelevarea apei din sursele existente modifică regimul natural hidrologic,

nivelul apei în cursurile râurilor, şi prin urmare, are consecinţe directe asupra
mediului şi echilibrelor ecosistemelor. Modificările regimului debitelor râurilor
au consecinţe directe asupra ecosistemelor, şi se pot identifica în trei grupe
mari:
Impact de ordinul I – în care se modifică regimul debitelor râurilor,
transportul sedimentelor, calitatea şi temperatura apei (specifice lacurilor
artificiale, necesare hidroenergeticii);
Impact de ordinul al II-lea – modificări ale geomorfologiei râurilor,
care necesită perioade până la 100 de ani pentru restabilirea echilibrului
ecologic.
Impact de ordinul al III-lea – reflectă consecinţele impactelor I şi II, şi
se referă la influenţele negative asupra populaţiei piscicole, datorită
modificărilor morfologice ale râurilor cauzate de modificarea transportului
de sedimente, datorită modificării temperaturii apei şi datorită prezenţei în
apă a unor substanţe poluante în concentraţii ridicate.
Scăderea nivelului apei râurilor poate exacerba efectul unor probleme de
poluare deja existente, datorită scăderii gradului de diluţie, şi datorită creşterii
concentraţiei în azotaţi şi fosfaţi, care pot determina, la rândul lor, procesul de
eutroficare.
Alte explicaţii pentru creşterea cantităţilor de apă extrase sunt în conexiune
cu creşterea rapidă a populaţiei în perioadele de industrializare a multor zone.
Creşterea densităţii populaţiei are drept consecinţă imediată mărirea cantităţilor
de apă prelevate, necesare satisfacerii populaţiei cu apă de consum; pe de o
parte, rezervele de apă din pânza freatică pot deveni intens exploatate, iar pe de
altă parte, acestea se pot polua ireversibil, devenind neutilizabile.
Un plan de măsuri pentru protecţia resurselor de apă ar trebui să includă
următoarele aspecte: stabilirea unui nivel ecologic acceptabil atât pentru apele
de suprafaţă cât şi pentru apele subterane şi stabilirea unei strategii de protecţie
a ecosistemelor din mediile acvatice, în strânsă legătură cu strategii de utilizare
a resurselor de apă într-un mod raţional. În consecinţă, companiile de apă ar
trebui să includă în programele lor manageriale pe lungă durată următoarele
obiective principale:
− strategii de utilizare raţională a resurselor de apă;
− stabilirea unor standarde de performanţă ale companiilor în echilibru cu
păstrarea biodiversivităţii acvatice;
− aplicarea unor tehnologii care să reducă utilizarea apei.
30
O parte din aceste cerinţe sunt reflectate legislativ de Planul de management
al bazinelor hidrografice, specificat în noua legislaţie europeană cuprinsă în
Directiva Cadru pentru Apă (2000/60/CEE).
1.4.5 RESURSELE DE APĂ ŞI TENDINŢELE DE SCHIMBARE A CLIMEI
Schimbarea climatului este rezultatul tendinţei globale de încălzire a

Pământului, şi este o consecinţă a poluării atmosferice care determină
modificări ale absorbţiei şi emisiei radiaţiilor în atmosferă.
Ciclul natural al apei are un rol foarte important în procesul de schimbare a
climatului. Modificări ale cantităţilor de precipitaţii pot determina schimbări în
intensitatea şi frecvenţa ploilor sau a perioadelor de secetă. Modificările
valorilor temperaturilor pot determina schimbări ale evapotranspiraţiei, ale
umidităţii solului şi prin urmare, ale vegetaţiei, care, la rândul ei, reiniţializează
ciclul apei, afectând procesul de formare a norilor.
Tendinţa de schimbare a climei poate să afecteze volumul resurselor de apă;
conform rapoartelor ştiinţifice ale Institutului Interguvernamental pentru Studiul
Schimbării Climei (IPCC, 1996), creşterea temperaturii medii cu 1 – 3,5 OC
poate determina o creştere a precipitaţiilor în Europa nordică şi o scădere în
zona sudică europeană, ceea ce ar avea drept consecinţă o scădere a resurselor
de apă regenerabile. Mai mult decât atât, o creştere a temperaturii determină
topirea timpurie a zăpezii, care are ca efect imediat provocarea de inundaţii
datorită creşterii nivelului apei râurilor înainte de sosirea primăverii. În zonele
în care nivelul precipitaţiilor creşte, fenomenul de evapotranspiraţie poate să se
intensifice în anumite perioade ale anului, determinând însă un nivel al
precipitaţiilor mai scăzut în restul anului.
Cel mai grav impact al schimbării climei o constituie afectarea resurselor de
apă în zonele aride şi semi-aride. Acolo unde balanţa naturală a apei este fragilă,
se poate ajunge chiar la deşertificare.
Schimbarea climei poate avea consecinţe directe asupra inundaţiilor.
Eventualele variaţii ale magnitudinii şi frecvenţei furtunilor pot avea consecinţe
reale asupra creşterii spectaculoase ale debitelor, şi care, la rândul lor, pot
agrava efectele deja catastrofice ale inundaţiilor. Condiţiile reale sunt mult mai
complexe şi interconectate. Prin urmare, toate tehnicile de estimare, predicţie şi
management a resurselor de apă trebuie bine construite şi rectificate, într-o
astfel de măsură încât să reflecte cât mai fidel evoluţia reală a evenimentelor.
31
1.5 EVOLUŢIA CONSUMURILOR DE APĂ – TENDINŢE VIITOARE
Urmărind valorile consumurilor de apă în fiecare sector, se estimează că

necesarul total de apă în Europa va rămâne relativ stabil până în anul 2010
(fig. 1-10), chiar dacă în alte regiuni ale globului vor exista tendinţe de creştere
datorate dezvoltării economice şi a suprafeţelor irigate.
Figura 1-10 Tendinţa consumurilor de apă

(sursa: ETC/IW, 1998b, Shiklomanov, 1998).
O analiză similară a evoluţiei necesarului de apă în diferite zone ale Europei

ilustrează o evoluţie relativ similară a cantităţilor de apă; sunt prognozate
creşteri relativ nesemnificative ale consumurilor de apă.
Motivele principale pentru explicarea unei astfel de prognoze sunt legate de o
scădere a ratei dezvoltării economice precum şi o îmbunătăţire a proceselor
tehnologice utilizate.
Aceste previziuni pot fi obţinute utilizând instrumentele actuale de apreciere a
consumurilor; trebuie totuşi păstrate rezerve în ceea ce priveşte valorile
exprimate de acestea. Există experienţa previziunilor anterioare, care au raportat
valori relativ supradimensionate faţă de evoluţia reală a cifrelor pentru acea
perioadă, respectiv pentru perioada anilor 1960–70. Figurile 1-11 şi 1-12
ilustrează diferenţele între valorile prezise şi cele reale pentru consumurile de
apă în Spania şi Germania.
32
60
50
40
km3/an
30
20
10
0
1960 1970 1980 1990 2000 2010 2020
Cerinta actuala Prognoza 1967

Prognoza 1977 Prognoza 1980
Prognoza 1993
Figura 1-11 Comparaţie între valori prognozate şi valori reale de consumuri

de apă în Spania (sursa: Ministerul Mediului, Spania, 1998).
Figura 1-12 Comparaţie între valori prognozate şi valori reale de consumuri

de apă menajere în Republica Federală Germania, exprimate pe cap de locuitor
(sursa: Gundermann, 1993).
33
1.6 ACTIVITĂŢI POLUANTE ALE APEI
1.6.1 AGRICULTURA
În ultimii 50 de ani, politica managerială a fermelor agricole a determinat

utilizarea unor cantităţi foarte mari de îngrăşăminte chimice – rezultatele au fost
satisfăcătoare, şi s-au concretizat în producţii agricole cu valori şi rezultate
foarte ridicate. Reversul acestei medalii a constat în utilizarea unor cantităţi
excesive de nutrienţi, respectiv compuşi ai azotului, pe suprafaţa solului; pe de o
parte, au fost obţinute cantităţi uriaşe de culturi agricole, care au depăşit
posibilităţile existente de recoltare, dar pe de altă parte a crescut pericolul
contaminării stratelor freatice cu compuşi azotici, fosfaţi şi pesticide.
Multe din terenurile agricole au fost supracultivate în vederea creşterii
producţiei agricole; iazuri, mlaştini, aşadar zone de pământ cu umiditate
ridicată, au fost asanate în vederea includerii lor în circuitele agricole, devenind,
la momentul actual, o raritate în peisajul european. Consecinţa imediată o
constituie reducerea capacităţii naturale a mediului de autoepurare, respectiv de
reducere naturală a diverşilor poluanţi, printre care şi azotul.
1.6.1.1. Distribuţia de azot. Agricultura reprezintă principala sursă
poluantă a apelor subterane cu azot. Concentraţiile ridicate ale azotului în apă
pot avea consecinţe importante în afectarea echilibrului ecologic, în special în
zonele de coastă; de asemenea, prezent în apa potabilă, azotul poate determina
grave probleme de sănătate populaţiei. În figura 1-13 sunt reprezentate valori
ale surselor de contaminare cu compuşi azotici pentru 5 zone semnificative din
acest punct de vedere (Polonia, ţările europene mediteraneene, bazinul Dunării,
bazinul Mării Nordului şi ţările din vestul Europei).
Figura 1-13 Surse de poluare cu azot pentru 7 zone europene

2
(cu suprafaţă mai mare de 300 000 km ).
34
Din analiza datelor, creşterea de la 6,5 kg N/ha/an pentru Polonia la o
valoare de 28 kg N/ha/an pentru ţările vest europene poate fi explicată de
practicarea, în ţările dezvoltate, a unei agriculturi de tip intensiv, care necesită
valori mult ridicate de îngrăşăminte chimice.
1.6.1.2 Supraproducţia în agricultură şi utilizarea azotului. În ciuda
tuturor campaniilor europene de reducere a cantităţilor de nitraţi, în Europa se
utilizează încă mai mult azot decât este necesar, de fapt, agriculturii, respectiv
creşterii culturilor (fig. 1-14).
Figura 1-14 Valori medii ale surplusului de azot pentru ţările europene
(sursa: EUROSTAT).
Atunci când acest surplus ajunge într-un strat freatic, consecinţele sunt greu de
controlat şi corectat. Studii ale agenţiilor de mediu demonstrează că, în general,
ţările nord-vest europene utilizează, în cea mai mare măsură, cantităţi excesive
de azot. În Olanda şi Belgia, valorile surplusului de azot utilizat în agricultură
atinge 300, respectiv 180 kg N pentru fiecare ha de teren agricol; în Luxemburg,
Germania, Danemarca şi Marea Britanie, acest exces de azot are valoarea de
100 kg N/ha, iar în ţările din sudul Europei, excesul se situează la valori de 50
kg N/ha.
35
Nu trebuie neglijat faptul că valorile indicate în figura 1-14 reprezintă valori
medii. Prin urmare, chiar în cazul unei ţări care are o valoare medie a excesului
de azot la un nivel scăzut, pot exista zone cu o concentraţie ridicată a
surplusului de azotaţi, şi care reprezintă importante surse de poluare a surselor
de apă.
1.6.2 INDUSTRIA
Doar o mică parte a sectorului industrial european este responsabil pentru

majoritatea cantităţilor de substanţă organică şi azot deversate în emisari,
respectiv de la industria lemnului şi hârtiei, industria alimentară şi industriile de
producere a îngrăşămintelor.
În ultimii 25 de ani, datorită evoluţiei tehnologiilor utilizate în industria
celulozei şi a hârtiei, substanţele consumatoare de oxigen, regăsite în apele
uzate provenite de la aceste industrii, au fost foarte mult reduse. De exemplu, în
Suedia şi Finlanda, care acoperă aproape 60% din producţia de lemn pentru
hârtie a Uniunii Europene, cantitatea de substanţă organică deversată a fost
redusă cu aproape 75% în ultimii 15 ani, chiar în condiţiile în care producţia a
înregistrat o creştere de 20%.
În mod similar, datorită progresului tehnologiilor industriale, deversările de

fosfor în apele uzate industriale au înregistrat reduceri remarcabile. Spre
exemplu, în Olanda, fosforul prezent în apele uzate a fost redus între anii 1985
şi 1993 de la 14 la 3 tone, în special datorită controlului evacuărilor de la
fabricile de îngrăşăminte din portul Rotterdam.
1.6.3 FOSFAŢII – ELEMENT POLUANT
Una din consecinţele importante ale utilizării excesive a nutrienţilor o reprezintă

eutroficarea. Cele mai importante surse de nutrienţi sunt reprezentate de
sectorul consumurilor menajere şi cel industrial (fig. 1-15).
Atât sectorul industrial cât şi cel al activităţilor de tip menajer reprezintă
principalele surse de poluanţi ai apelor. Diversivitatea acestor poluanţi este
foarte mare, acoperind o gamă foarte largă, putând fi atât de natură organică cât
şi de tipul compuşilor ai azotului şi fosfaţi. Limitele reale până la care se merge
cu deversarea poluanţilor în apele de suprafaţă sunt date de condiţiile reale de
exploatare şi întreţinere a staţiilor de depoluare existente.
Aproape 90% din populaţia statelor UE este conectată la o reţea existentă de
canalizare şi doar 70% la o staţie de epurare orăşenească (fig. 1-16). Există
totuşi diferenţe.
36
Figura 1-15 Surse poluante cu fosfaţi pentru 7 zone reprezentative ale Europei.
Figura1-16 Repartiţia populaţiei în funcţie de tipul de staţie de epurare.
37
1.6.4 TRATAREA APELOR UZATE
De exemplu, în cazul ţărilor nordice, mai mult de 90% din populaţie este
racordată la o staţie de epurare a apelor uzate, în timp ce în ţările sudice, acest
procent variază între 50-80%. Absenţa unei reţele de canalizare centralizate nu
are neapărat drept consecinţă o depoluare defectuoasă a apelor uzate, întrucât în
majoritatea cazurilor, există sisteme de depoluare individuale, cu eficienţă
ridicată.
Cele mai avansate tehnici de depoluare a apelor uzate sunt aplicate în special în
ţările nordice; 57% din staţiile de epurare conţin o treaptă de epurare pentru
înlăturarea nutrienţilor (treaptă de epurare terţiară) şi 23% conţin o treaptă de
epurare biologică (treaptă de epurare secundară). Epurarea de tip terţiar este des
întâlnită în ţările nordice, Austria, Germania şi Olanda, pe când treapta de
epurare secundară este foarte uzuală în Marea Britanie şi Luxemburg. În ţările
sudice, 29% din volumul apei uzate este evacuat în emisar fără nici o epurare
prealabilă, iar 43 % este tratat cu un procedeu specific epurării secundare. Cele
mai avansate tehnici de depoluare sunt aplicate curent într-o mai mare măsură în
Franţa, Italia, ţări în care peste jumătate din apa uzată produsă este supusă
epurării secundare.
În ţările candidate la aderarea la UE (cu excepţia Ciprului), situaţia este
următoarea: 40% din populaţie nu este conectată la un sistem de canalizare,
18% deversează apa uzată în apele de suprafaţă fără să utilizeze nici un
procedeu de epurare prealabilă, şi doar 42% beneficiază de un sistem de
depoluare a apei uzate, însoţit, de cele mai multe ori, de o epurare secundară a
apei.
În multe zone ale Europei, cu preponderenţă în ţările candidate la aderare,
sistemele de canalizare existente sunt vechi, subdimensionate şi de cele mai
multe ori, conductele sunt deja fisurate, ceea ce reprezintă un pericol real pentru
afectarea stratelor freatice de apă subterană. De multe ori, apele subterane pot
invada spaţiul colectoarelor de canalizare, având drept consecinţă diluţia
poluanţilor în apele uzate şi mărirea debitelor de apă uzate care urmează a fi
tratate în staţiile de epurare. Prin urmare, staţiile de epurare devin, de cele mai
multe ori, supraîncărcate, iar eficienţa de epurare scade la valori foarte scăzute.
1.6.4.1 Evoluţii tehnice semnificative în epurarea apelor uzate. Ultimii
15 ani au fost marcaţi de schimbări semnificative ale procentului de populaţie
conectată la un sistem de canalizare organizat. Spre exemplu, în ultimii 15 ani,
acest procent s-a dublat în Spania şi Austria. Există, totuşi, situaţii
nesatisfăcătoare. Tot în Spania, în 1995, doar jumătate din populaţia ţării era
conectată la staţii de epurare a apei uzate, şi o mare parte din apa uzată era
trimisă în apele de suprafaţă fără să treacă prin nici un procedeu de depoluare.
Sfârşitul anilor 1980, continuând cu decada anilor 1990, a reprezentat perioada
de construcţie a multor din staţiile de epurare a ţărilor europene, în care o
atenţie deosebită se acordă tratamentelor de tip terţiar, de înlăturare a
38
nutrienţilor; ţările care au investit cel mai mult în acest sector au fost Austria şi
Olanda (fig. 1-17).
Figura1-17 Progrese înregistrate în domeniul epurării apelor uzate;

datele corespund situaţiei din 1997.
1.6.4.2 Reducerea emisiilor poluante în reţelele de canalizare

orăşeneşti. În ultimii 15 ani s-au înregistrat scăderi considerabile de 50 – 80%
ale cantităţilor de substanţe poluante organice deversate şi de 60 - 80% pentru
cantităţile de fosfor, în mod special în ţările nordice. Explicaţia pentru reducerea
fosforului poate fi dată de apariţia detergenţilor fără fosfaţi. În ceea ce priveşte
conţinutul de azotaţi, nu se înregistrează scăderi semnificative. Doar o parte din
ţările europene au introdus cea de a treia treaptă de epurare a apelor uzate, astfel
încât emisiile de azot se ridică, încă, la valori relativ ridicate. Un exemplu
pozitiv îl reprezintă Danemarca; 73% din apa uzată este supusă extragerii
azotului, iar emisiile de azot din deversările în apele de suprafaţă au scăzut la
40% din nivelul celor existente în anii 1980.
39
1.6.4.3 Tehnologii viitoare în epurarea apelor uzate
• Statele membre ale UE. În vederea satisfacerii prevederilor noilor
pachete de lege înglobate în Directiva Cadru pentru Apă (2000/60/CEE) şi
respectiv Directivei pentru epurarea apelor uzate orăşeneşti, facilităţile
existente pentru epurarea apelor uzate, care acoperă 90% din populaţia
europeană, vor fi supuse modernizării. Implementarea completă a acestor
directive până în 2010 presupune reducerea la jumătate a populaţiei neconectate
la reţeaua de canalizare (de la 64 milioane la 29 milioane locuitori). Aceste date,
transpuse procentual, reprezintă faptul că 95% din volumul de apă uzată va fi
supus epurării.
Modernizarea staţiilor de epurare constă, în primul rând, în completarea
acestora cu echipamente care să asigure suplimentar trepte de epurare secundară
însoţită, uneori, de o treaptă pentru îndepărtarea nutrienţilor. Suedia şi
Danemarca sunt ţări în care staţiile de epurare conţin, în marea lor majoritate,
treapta de epurare terţiară; ţări ca Austria, Belgia şi Irlanda au adoptat deja
planuri şi măsuri pentru aplicarea cele de a treia trepte de epurare. În Spania,
Italia, Portugalia şi Marea Britanie, staţiile de epurare vor conţine, deocamdată,
doar treapta de epurare secundară. După implementarea completă a Directivei
pentru epurarea apelor uzate orăşeneşti, este de aşteptat o scădere a nivelului
mediu al CBO5 de la 3,4 la 1,2 Mt, reprezentând o scădere cu 65% faţă de
nivelul înregistrat în momentul prezent. În plus, nivelele de concentraţii în
compuşi ai azotului şi ai fosforului vor scădea cu 31%, respectiv cu 21%.
Costul investiţiei pentru implementarea noii legislaţii europene privind
apele uzate orăşeneşti este estimat la 140 EUR pe cap de locuitor reprezentând
valoarea necesară pentru modernizării staţiilor de epurare; 300 EUR pe cap de
locuitor reprezintă suma necesară pentru staţii de epurare cât şi pentru reţelele
de canalizare.
Noile staţii de epurare vor fi amplasate în mod special în zone cu un grad
ridicat de contaminare a apelor de suprafaţă, cu preponderenţă în ţările sudice şi
estice ale Europei, unde nivelul de depoluare al apei este destul de scăzut.
• Statele candidate la UE. Scenarii similare au fost construite pentru
ţările candidate la UE. În aceste state, aproape 40% din populaţie nu este
conectată la o reţea de canalizare. Prin urmare, succesul implementării
legislaţiei UE va fi posibil dacă vor exista evoluţii semnificative în dezvoltarea
reţelelor de canalizare existente. Există mai multe scenarii de dezvoltare a
sistemelor de canalizare pentru perioada următoare, care se vor finaliza în 2010:
Scenariul A: o dezvoltare moderată a sistemului de canalizare;

prezenţa staţiilor de epurare este necesară în zone declarate normale din
punct de vedere al poluării în care există o treaptă de epurare secundară;
Scenariul B: o dezvoltare semnificativă a sistemului de canalizare;
prezenţa staţiilor de epurare este necesară în zone declarate normale din
punct de vedere al poluării în care există o treaptă de epurare secundară;
40
Figura 1-18 Evoluţia numerică a populaţiei conectate
la diferite tipuri de staţii de epurare.
Scenariul C: o dezvoltare rapidă, cu investiţii foarte ridicate în

sistemul de canalizare; prezenţa staţiilor de epurare este necesară în zone
declarate sensibile din punct de vedere al poluării; staţiile de epurare vor
conţine, pe lângă treapta de epurare secundară, o treaptă terţiară.
Toate aceste scenarii vor determina schimbări în structura staţiilor de
epurare; acestea sunt ilustrate în figura 1-19.
În urma aplicării acestor scenarii, rezultă că procentul de populaţie care nu
va fi conectată la un sistem de canalizare va scădea de la 40% la 31% (pentru
scenariile B şi C). O altă consecinţă a acestor scenarii va fi complexitatea
procesului de depoluare adoptat în viitor; apele uzate vor fi tratate biologic,
conform scenariilor A+B, sau biologic plus denitrificare (treapta terţiară),
respectiv cu adăugarea treptei de reducere a produşilor azotului şi a fosforului,
conform scenariului C. Cel de al treilea scenariu, C, reprezintă planul de
reabilitarea tehnologică corespunzător staţiilor de epurare din ţările UE. Ceea ce
diferenţiază cele două categorii de ţări este proporţia din populaţie care nu este
conectată la un sistem de canalizare.
Urmând scenariile A şi B, se preconizează o extindere a implementării
treptei de epurare secundară de la 31% la 59% pentru aplicarea scenariului A şi
67% pentru aplicarea scenariului B pentru anul 2010. În consecinţă, cantităţile
de substanţe organice deversate în apele de suprafaţă vor scădea de la 1,1 Mt la
0,45 Mt, ceea ce reprezintă o reducere de 60% (fig. 1-20).
41
Figura 1-19 Dezvoltarea epurării apelor uzate în ţările candidate la UE
(cu excepţia Ciprului).
În ceea ce priveşte cantităţile de compuşi ai azotului şi de fosfor, acestea se

vor reduce cu 12% sau 10% pentru primele două scenarii, A şi B, iar pentru cel
de al treilea scenariu, C, se aşteaptă reduceri cu 50% pentru compuşii azotului şi
40% pentru azot faţă de valorile actuale deversate în apele de suprafaţă. Ca
urmare, cantităţile de nitraţi şi fosfor deversate în Marea Baltică şi Marea
Neagră se vor reduce cu 15%, respectiv cu 28%.
Costul implementării complete a Directivei pentru Apele Uzate Orăşeneşti,
pentru ţările candidate la UE, respectiv scenariul C, este evaluat la 9 miliarde
EUR (în jur de 100 EUR pe cap de locuitor). Această sumă nu acoperă însă
costul extinderii reţelelor de canalizare existente şi nici instalaţiile şi
echipamentele necesare tratării nămolurilor rezultate în urma epurării.
42
Figura 1-20 Modificările cantităţilor de substanţe organice, azot şi
fosfor total [mii tone], ca urmare a aplicării celor trei scenarii A, B şi C.
43
2 MANAGEMENTUL APEI ÎN EUROPA
2.1 DEFINIŢII
Conceptul de management al cerinţei de apă se defineşte prin totalitatea

iniţiativelor care au drept obiectiv satisfacerea necesarului de apă cu utilizarea
minimă şi eficienţă maximă.
Managementul cerinţei de apă reprezintă o ramură a politicii de conservare a
apei, un concept mai larg, care se referă la iniţiativele care au drept scop
protecţia mediului acvatic cât şi utilizarea raţională a resurselor de apă.
Termenul de management al cerinţei de apă poate fi definit în mai multe
moduri. Se va lua în considerare aspectul implementării politicii sau măsurilor
care servesc la controlul sau influenţarea cantităţilor de apă utilizate.
2.2 TIPURI DE MĂSURI
Există mai multe categorii de măsuri manageriale ale cerinţei de apă.

Acestea pot fi clasificate după cum urmează:
după tipul obiectivelor:
− măsuri legislative (e.g. impunerea utilizării unor anumite tehnologii
de utilizare a apei);
− măsuri economice (e.g. sisteme de tarifare, reducerea taxelor pentru
investitorii în tehnologii care determină economii de apă);
− măsuri de popularizare (e.g. campanii de informare, programe de
informare cu privire la protecţia mediului).
după tipul de instrumente utilizate:
− îmbunătăţirea infrastructurii (îmbunătăţirea reţelelor de apă, micşo-
rarea pierderilor de apă prin fisuri ale conductelor etc.);
− alte măsuri (informaţie, educaţie, sisteme de tarifare etc.).
după orizontul în timp:
− măsuri urgente;
− măsuri pe termen mediu şi lung.
după categoria instalaţiilor de alimentare cu apă:
− facilităţi de stocare a apei;
− facilităţi de distribuţie a apei;
− facilităţi ale consumatorilor.
45
după tipul de organism instituţional care utilizează şi promovează
pachetul managerial de măsuri:
− agenţiile locale şi naţionale de apă, companiile de apă;
− consumatorii de apă.
după organismele care promovează măsurile manageriale:
− convenţiile şi tratatele internaţionale;
− legislaţia şi politica europeană;
− legislaţia naţională ;
− iniţiative la nivel local şi regional.
după sectorul în care aceste măsuri sunt aplicate:
− consum menajer (locuinţe, mic comerţ local etc. );
− consum industrial;
− consum în domeniul agriculturii.
Managementul cerinţei de apă trebuie privit într-un context mai larg, care se
referă la toate aspectele legate de managementul resurselor de apă, care poate fi
diferenţiat în patru mari direcţii:
− managementul resurselor;
− managementul producţiei (managementul activităţilor între extracţie şi
distribuţie);
− managementul distribuţiei (managementul activităţilor între distribuţie şi
punctele de consum);
− managementul relaţiei cu consumatorul (pachete de măsuri şi activităţi
direcţionate spre consumator, e.g. măsuri de contorizare şi economisire
a apei pentru consumatorul menajer.
Toate aceste tipuri de măsuri sunt prezentate în tabelul 2-1.
Tabelul 2-1
Managementul resurselor de apă – direcţii
Proces Opţiune Exemple de măsuri

Exploatarea - Creşterea capacităţii sistemelor de alimentare
resurselor de apă - Crearea de noi surse de alimentare cu apă
suplimentare - (puţuri noi)
Mărirea capacităţii de - Rezervoare
înmagazinare a apei - Magistrale apă
Managementul
resurselor Scheme de management
Surse de apă - Utilizare apei provenite din mări pentru
alternative sistemele de răcire
46
Proces Opţiune Exemple de măsuri

Tehnologii de - Aplicarea de tehnologii pentru
Managementul producţie îmbunătăţirea sistemelor de tratare a apei
producţiei (e.g. desalinizarea)
Reutilizarea apei - Reciclarea apei în diferite activităţi
uzate epurate - Reducerea cerinţei de apă în activităţile
productive
Capacitatea - Creşterea capacităţii de transport a reţelelor
principalelor reţele de de distribuţie
Managementul distribuţie
distribuţiei Eficienţa - Localizarea şi remedierea (eventualelor)
principalelor reţele de fisurilor în reţelele de distribuţie
distribuţie - Reducerea presiunilor de livrare a apei
Echipament pentru - Utilizarea de echipamente ce realizează
reducerea economii de apă pentru marii consumatori
consumurilor de apă - Utilizarea de echipamente ce realizează
economii de apă la consumatorii casnici
- Utilizarea raţională a apei pentru irigaţii
- Utilizarea unor procese industriale
alternative
Echipamente de - Supravegherea volumelor de apă consumate
contorizare a debitelor
Reducerea pierderilor - Reducerea pierderilor de apă în instalaţiile
Managementul de apă marilor consumatori
relaţiei cu - Reducerea pierderilor de apă în instalaţiile
consumatorul consumatorilor casnici
Tarife - Tarife pe grupe de consumuri realizate
- Autorizaţii pentru utilizarea sprinklerelor
- Penalităţi pentru depăşirea cantităţilor de
apă alocate activităţii de irigaţii
Reutilizare - Utilizarea apei pluviale pentru grădinărit
- Mărirea gradului de reutilizare a apei în
procese industriale
Educare şi informare - Consultanţă în utilizarea raţională a apei
- Consultanţă în politica de irigaţii
- Consultanţă în întreţinerea instalaţiilor
2.3 OBIECTIVE ŞI INSTRUMENTE ALE MANAGEMENTULUI

CERINŢEI DE APĂ
2.3.1 INSTRUMENTE ŞI MOTIVAŢII
Există o gamă foarte largă de factori de mediu, sociali şi financiari care

motivează instituţiile ce se ocupa cu managementul cerinţei de apă, companiile
47
de distribuţie cât şi consumatorii de apă, care să determine iniţierea unor
programe manageriale:
factori financiari: costul ridicat al apei poate determina reducerea
cerinţei de apă;
factori de reglementare : legislaţie, în mod special în domeniul
industrial, care poate promova tehnologii noi cu impact redus asupra
mediului;
responsabilitate civică – utilizatorii de apă pot deveni responsabili în
ceea ce priveşte protecţia mediului;
dezvoltare durabilă – păstrarea unui echilibru între resursele existente
de apă şi consumul de apă.
Conceptul de management al cerinţei de apă a fost elaborat la sfârşitul

decadei 1970 şi a fost definitivat structural în anii 1980. În particular, teoriile
privind tarifarea, contorizarea şi managementul consultant oferit consumatorilor
au fost formulate în anii 1980. Cu toate că interesul pentru acest subiect a
crescut în anii 1990, există puţine studii ale politicilor economice viabile în
domeniul managementului apei.
2.4 MANAGEMENTUL APEI –

UN SUBIECT PUBLIC SAU PRIVAT ?
În mod tradiţional, sectorul public a fost întotdeauna implicat în alocarea şi

managementul apei, datorită caracteristicilor specifice acestui sector:
− proiectele de reabilitare a instalaţiilor presupun investiţii ridicate, care
nu întotdeauna pot fi acoperite de companiile private;
− de multe ori, este necesară impunerea de legislaţie care să satisfacă atât
diferitele sectoare consumatoare de apă cât şi companiile implicate în
managementul apei;
− iniţiativa publică este deseori necesară în acţiuni extreme ca seceta sau
inundaţiile;
− în zonele sărace în apă, managementul resurselor de apă devine un
obiectiv strategic foarte important atât în dezvoltatea regională cât şi în
menţinerea securităţii naţionale.
În ultimele decenii, factorii de ordin economic au devenit din ce în ce mai
importanţi în stabilirea politicii apei, mai multă relevanţă având sectorul privat.
Prin urmare, este necesară corelarea obiectivelor economice cu cele de ordin
social (din considerente de eficienţă şi echitate).
48
Diferitele forme utilizate în schemele de alocare a apei încearcă să combine
principiile echităţii şi eficienţei. În timp ce aspectul eficienţei se referă la
cantitatea de profit pe care o generează o anumită materie primă, noţiunea de
echitate se referă la distribuţia profitului între sectoarele şi individualităţile unei
societăţi. Un studiu al Băncii Mondiale asupra mecanismele de alocare a apei
identifică mai multe scheme, împreună cu avantajele şi dezavantajele acestora
(Raport World Bank, 1997):
• Sistem de alocare a apei bazat pe preţul minim al acesteia - această
schemă de alocare se referă la stabilirea unui preţ minim pentru apă, care ar
include costurile pentru prelevarea, înmagazinarea, tratarea şi distribuţia către
consumator, la nivelul de calitate şi cantitate cerut de consumator. Tariful apei
poate include şi costuri sociale (eventual beneficii), cu toate că acestea sunt mai
greu de calculat.
Avantaje:
− se evită tendinţa de subevaluare a cantităţilor de apă;
− sistemul poate reflecta starea reală a resurselor de apă;
− sistemul de alocare poate fi combinat cu taxe suplimentare pentru
cazurile accidentale de poluarea apei.
Dezavantaje:
− dificultăţi în stabilirea preţului apei datorită incapacităţii de obţinere
a unui tablou complet al tuturor cheltuielilor în vederea stabilirii
costului real şi a eventualelor beneficii;
− tendinţa de neglijare a aspectului echităţii (de distribuire a
profitului);
− necesită o monitorizare volumetrică precisă a cantităţilor de apă
trimise spre consumator.
• Sistem de alocare a apei stabilit pe linie administrativă – guvernul este
cel care decide volumul resurselor de apă ce pot fi utilizate de către consumator,
şi alocă fiecărei părţi a sistemului o anumită cantitate de apă ce urmează a fi
folosită. Rolul statului este extrem de important în alocarea intersectorială, şi
este singura instituţie care ia în considerare toate categoriile de consumatori de
apă.
Avantaje: există tendinţa de promovare a sistemele echităţii, asigurând
distribuţia apei în zone cu resurse de apă precare.
Dezavantaje:
− preţul apei nu reprezintă corect costul alimentării cu apă sau
valoarea acesteia pentru consumator;
− sistemul de alocare poate favoriza fie risipa fie alocarea insuficientă
a apei;
− structura preţului pentru apă nu poate include mecanisme de
penalizare sau recompensă pentru eficienţa utilizării apei.
49
• Piaţa liberă stabileşte preţul apei – alocarea apei se referă la stabilirea
unui sistem de schimb între producător-consumator. Uneori este necesară
intervenţia guvernului pentru a putea face pieţele libere ale apei să funcţioneze
prin definirea unor drepturi în ceea ce priveşte utilizarea ei, precum şi
intervenţia în stabilirea structurilor legale pentru stabilirea pieţei apei.
Avantaje:
− creşterea profitului în furnizarea apei;
− consumatorul de apă poate beneficia de o mai largă ofertă de surse
de apă (mai multe companii);
− consumatorul de apă poate influenţa mecanismele de realocare a apei;
− se acordă o atenţie sporită managementului apei şi eficienţei
utilizării apei de către marii consumatori (agricultură, industrie).
Dezavantaje:
− dificultăţi în stabilirea pieţii;
− dificultăţi în identificarea factorilor care pot altera piaţa apei: factorii
de poluare, scăderea nivelului pânzei freatice etc.
• Alocarea apei în funcţie de consumator – se bazează pe tipul de
activitate în care se utilizează apa (pentru irigaţii, pentru consum menajer). Este
nevoie de intervenţia instituţiilor guvernamentale pentru stabilirea cantităţilor
de apă alocate care asigură utilizarea eficientă a apei; algoritmul de calcul se
bazează pe norme de consum standardizate.
Avantaje:
− sistemul are o relativă flexibilitate în ceea ce priveşte tipul de
categorie de consum;
− sistemul administrativ al acestui concept este mult mai uşor acceptat
din punct de vedere al politicii apei.
Dezavantaje:
− necesită o infrastructură instituţională foarte bine definită;
− consumatorii cu activitate intersectorială pot avea dificultăţi în
alocarea resurselor de apă.
Conceptul de management al resurselor de apă nu poate fi aplicat efectiv
decât prin definirea unor pachete de legi şi măsuri concrete, care să sprijine
statele membre în controlul calităţii şi cantităţii resurselor de apă, şi prin
urmare, în protecţia mediului.
2.5 MANAGEMENTUL APEI ŞI POLITICA UNIUNII EUROPENE
Implementarea Directivelor europene privind resursele de apă presupune

investiţii importante.
50
Motivele construirii primelor sisteme de distribuţie a apei, la începutul
secolului XX, erau legate de menţinerea sănătăţii populaţiei şi de asigurarea
bunăstării generale. Investiţii suplimentare au fost necesare odată cu instalarea
de echipamente noi. Odată cu finalizarea acestei prime etape, guvernele au
iniţial programe speciale, orientate către reducerea progresivă a subvenţiilor
acordate sectorului apei, şi către stabilirea preţurilor apei astfel încât să se
acopere, în final, toate costurile.
Conceptul de management al resurselor de apă nu poate fi aplicat efectiv
decât prin definirea unor pachete de legi şi măsuri concrete, care să sprijine
statele membre în controlul calităţii şi cantităţii resurselor de apă, având ca
obiectiv final protecţia mediului.
Legislaţia europeană stabilită la începutul mileniului trei, respectiv Directiva
Cadru pentru Apă, încearcă să reformuleze profund structura sistemelor de
management a apei. În primul rând, iniţiază un Plan de management al
bazinelor hidrografice. În al doilea rând, Directiva defineşte modalităţi de
recuperare a costurilor pentru serviciile de apă, în care înglobează şi eforturile
de recuperare a calităţii ecologice a apei. Directiva oferă statelor membre
posibilitatea de a-şi stabili priorităţile, luând în considerare toate aspectele
sociale şi economice referitoare la refacerea mediului, dar şi aspectele legate de
condiţiile climatice şi geografice ale zonei afectate.
51
3 LEGISLAŢIA EUROPEANĂ
A RESURSELOR DE APĂ
3.1 SCURT ISTORIC AL LEGISLAŢIEI EUROPENE
Cele mai multe reglementări europene în domeniul protecţiei mediului au

fost dedicate subiectului calităţii apei.
Politica europeană de protecţie a calităţii apei datează din anii 1970. Primul
Program european pentru protecţia mediului a fost lansat în anul 1973, urmat
de un set de reglementări privind calitatea apei, respectiv Directiva apelor de
suprafaţă, din 1975, şi continuând cu Directiva apei potabile, din 1980. Acest
prim set de acte legislative a conţinut şi Directiva privind calitatea apei în
cursurile de apă pentru peşti (1978), apele pentru crustacee (1979), apele
pentru scăldat/agrement (1976) şi apele subterane (1980). Domeniul legislativ
pentru valorile limită pentru emisii a fost acoperit de Directiva substanţelor
periculoase (1976) precum şi de Directive secundare privind limitele diferitelor
substanţe individuale.
Un al doilea val legislativ a încercat să revizuiască şi să completeze scăpările
legislaţiei existente. Prin urmare, au fost lansate Directiva pentru epurarea
apelor uzate orăşeneşti (1991), Directiva nitraţilor (1991). Au fost revizuite
Directivele apei potabile şi a apei pentru scăldat (1994, 1995), dezvoltarea unui
Program de acţiune pentru apele subterane şi elaborarea unei Directive privind
calitatea ecologică a apei (1994). De asemenea, pentru calitatea apei în
procesele instalaţiilor industriale mari, a fost elaborată Directiva IPPC – un
sistem integrat legislativ privind prevenirea şi controlul poluării apei
(Integrated Pollution Prevention and Control Directive, 1996). În urma analizei
legislaţiei din această perioadă a rezultat necesitatea adoptării unui cadru
legislativ care să combine legislaţia pentru valorile limită ale emisiilor cu
legislaţia pentru standardele de calitate a apei, în sistemul legislativ numit
apropiere combinată. Prin urmare, în 1997, Comisia Europeană propune
Directiva cadru pentru apă. După trei ani de dezbateri, este aprobat textul
acestei Directive, care introduce, în fapt, o nouă formulă managerială de control
al calităţii apei.
Înainte de a detalia structura legislativă definită în scopul menţinerii calităţii
apei, important de menţionat sunt următoarele mecanisme de elaborare a
aparatului legislativ dedicat apei:
Comisia Europeană dezvoltă DIRECTIVE, cu ajutorul Statelor Membre
şi cu cooperarea Parlamentului European.
53
Conţinutul Directivelor sunt supuse discuţiei Consiliului de Miniştri şi
diverselor seminarii şi conferinţe de specialitate.
Odată adoptate de Consiliu, Statele Membre sunt responsabile pentru
implementarea corectă a reglementărilor cuprinse în Directive.
Comisia Europeană va urmări îndeaproape modul în care Statele
Membre îşi îndeplinesc obligaţiile, şi, dacă este necesar, va lua măsurile
legale pentru respectarea acestora.
Există două moduri de abordare a legislaţiei privind controlul poluării apei:
o Abordarea obiectivului de calitate a apei – care defineşte parametrii
minimi de calitate a apei în vederea limitării impactului cumulativ al
substanţelor poluante. Acest tip de abordare presupune definirea calităţii apei în
care au fost deversate substanţe poluante, condiţionată de menţinerea stării de
sănătate pentru mediu şi pentru oameni. Acest tip de abordare este specifică în
special primului val legislativ (1975), de exemplu Directiva apelor de suprafaţă
(1975), Directiva apelor pentru agrement (scăldat) (1976), Directiva apelor
pentru peşti şi crustacee (1979) şi Directiva apei potabile (1980).
o Definirea valorilor limită pentru emisii - acest tip de abordare se referă la
cantităţile maxime admise pentru poluanţii deversaţi într-un mediu acvatic, şi se
referă de fapt la controlul calităţii apei rezultate în urma unui proces de
modificare a parametrilor acesteia (epurarea apei într-o staţie de depoluare,
utilizarea apei în scopuri industriale, efectul agriculturii asupra calităţii apei),
precum şi la tipurile şi cantităţile de substanţe poluante admise în apă; această
abordare a fost utilizată în cel de al doilea val legislativ al anilor 1990: Directiva
apelor uzate orăşeneşti (1991), Directiva nitraţilor şi Directiva pentru controlul
şi prevenirea poluării (IPPC, 1996).
3.2 CONVENŢII ŞI ACORDURI INTERNAŢIONALE
În general, acordurile şi convenţiile internaţionale se referă la protecţia

calităţii apei (incluzând şi măsuri de reducere şi prevenire a difuziei sau
deversării poluanţilor) sau la alte aspecte ale utilizării resurselor de apă, cum ar
fi hidroelectricitatea sau navigaţia. Convenţiile se referă de obicei la apele de
suprafaţă şi, în unele cazuri, la cursurile râurilor transnaţionale. În continuare
sunt prezentate câteva exemple de convenţii în vigoare.
3.2.1 CONVENŢIA CURSURILOR DE APĂ LIMITROFE
Convenţia Naţiunilor Unite privind protecţia şi utilizarea cursurilor de apă

şi a lacurilor limitrofe (1992) a fost adoptată de 25 de state la sfârşitul lunii mai,
1997, inclusiv de Statele Membre ale EEA (cu excepţia Islandei, Irlandei şi a
54
statului Lichtenstein). Această convenţie se referă la obligativitatea prevenirii,
controlului şi reducerii poluării apelor de frontieră, la managementul şi
conservarea resurselor de apă de suprafaţă cât şi subterane. Măsurile includ, de
exemplu, reducerea poluării cu nitraţi proveniţi din sursele locale industriale,
orăşeneşti sau din surse difuze provenite din agricultură.
3.2.2 CONVENŢIA DUNĂREA
Această convenţie este semnată de 11 ţări străbătute de fluviul Dunărea,

respectiv de Austria, Bulgaria, Croaţia, Republica Cehă, Germania, Ungaria,
Moldova, România, Republica Slovacă, Slovenia şi Ucraina; cel mai vechi tratat
cu referire la Dunăre datează din anul 1815, şi se referea la regularizarea
traficului fluvial. Pe baza recomandărilor Convenţiei Internaţionale Dunărea
semnată la Bucureşti (1985), a fost lansat un program de monitorizare a calităţii
apei; în continuare, în 1991, statele riverane au decis adoptarea unei Convenţii
pentru controlul poluării şi pentru managementul resurselor de apă ale
Dunării. În consecinţă, în anul 1994, a fost adoptat Planul strategic de acţiune
în bazinul Dunării, care se referă la protecţia apelor fluviului, protecţia
populaţiei piscicole, controlul calităţii apei în aval şi impactul asupra
ecosistemelor etc. Ca urmare a acestei convenţii, fiecare din statele riverane îşi
dezvoltă programe naţionale de protecţie a mediului în zonele învecinate
Dunării.
3.2.3 CONVENŢIA RINULUI
Bazinul râului Rin este subiectul unui număr foarte mare de tratate
internaţionale. Cele mai vechi tratate datează din anii 1820, referindu-se la
diferite aspecte: menţinerea în bună stare a malurilor râurilor; controlul
lucrărilor hidrotehnice de pe cursul Rinului; menţinerea şi respectarea cursului
liber natural al râului; protejarea populaţiei piscicole. Convenţia înfiinţează o
comisie internaţională pentru protecţia Rinului împotriva poluării şi stabileşte
valori maxime admise pentru deversarea de poluanţi în apele râului.
3.2.4 CONVENŢIA ELBA
În octombrie 1990, Germania, Republica Cehă şi Comunitatea Europeană

semnează textul unei convenţii privind râul Elba. Primul program comun de
acţiune sub egida acestei convenţii a fost lansat în 1994-95 şi s-a referit la
reducerea transportului de sedimente către Marea Nordului şi la măsuri de
restabilire a ecosistemului acvatic natural; în 1996 a fost lansat un program de
lungă durată care îşi propune drept scop reducerea poluării râului Elba.
55
3.2.5 ÎNŢELEGERILE PORTUGHEZE ŞI SPANIOLE
ASUPRA RÂURILOR LIMITROFE
Există diverse documente semnate între Spania şi Portugalia care se referă în

mod special la utilizarea râurilor de frontieră în proiecte hidroenergetice,
începând cu anii 1960. Aspecte ale poluării acestor râuri nu fac încă parte din
aceste convenţii.
3.3 DIRECTIVA CADRU PENTRU APĂ (2000 /60/CEE)
3.3.1 INTRODUCERE
În 1995, instituţiile europene au ajuns la concluzia că politica comunitară

pentru apă trebuia revizuită. În urma analizei propunerilor autorităţilor locale şi
regionale, a producătorilor şi consumatorilor de apă, a agenţiilor de apă, a
organismelor autoritare din domeniul industriei şi agriculturii, a agenţiilor de
protecţie a mediului, a organizaţiilor non-guvernamentale, a fost elaborată
Directiva cadru pentru apă, care a avut următoarele obiective principale:
− asigurarea unor provizii suficiente de apă potabilă;
− asigurarea unor provizii suficiente de apă pentru alte cerinţe economice;
− protecţia mediului;
− managementul situaţiilor de impact ale inundaţiilor sau perioadelor de
secetă.
În urma unui şir îndelungat de dezbateri, Directiva cadru pentru apă propusă
în 1997 capătă, în decembrie 2000, forma finală.
Obiectivele de protecţie a mediului conţinute de această Directivă se referă
la obţinerea unei calităţi corespunzătoare a tuturor surselor de apă subterane şi
de suprafaţă, până în anul 2010.
Programul de măsuri are drept scop obţinerea şi urmărirea standardelor
calităţii apei şi ale nivelurilor de concentraţii a emisiilor.
În acest context, este importantă implementarea legislaţiei europene privind
valorile limită ale emisiilor; în consecinţă, completarea actualelor Directive
europene devine absolut necesară: Directiva apelor uzate orăşeneşti, Directiva
IPPC, Directiva nitraţilor, Directiva pesticidelor, Directiva privind substanţele
periculoase.
• Măsuri pentru punerea în aplicare. Legislaţia ţărilor membre ale UE
trebuie să urmărească cerinţele Directivei cadru pentru apă (fig. 3-1), care
reprezintă scheletul viitor pentru politica apei în UE.
56
STANDARDELE UNIUNII EUROPENE PENTRU
CA L I TA T E A A P E I
DIRECTIVA CADRU PRIVIND APA
Standardele privind Calitatea Apei de la Directivele asupra

Apelor de Suprafata (75/440/ CEE)
Apei pentru Peste (78/ 659/ CEE)
Apei pentr u Crustacee (79/923/ CEE)
Apei Subterane (80/ 68/ CEE)
Dir ectiva privind Substantele Periculoase (76/ 464/ CEE) si
cele 7 "directive fice" ale sale - sa fie integrate in viitoarea
DIRECTIVA CA DRU PRIVIND APA
DIRECTIVA PRIVIND APA DE A GREMENT (76/ 160/ CEE)
DIRECTIVA PRIVIND A PA P OTABILA (80/ 778/CEE)
MANAGEMENTUL INTEGRA T
AL CALITA TII APEI
VALORILE LIMITA PRIVIND EMISIILE IN EU A LTE MASURI SI LEGISLATII
DIRECTIVA PRIVIND A PELE UZA TE ORA SENESTI DIRECTIVA PRIVIND HA BITA TELE NA TURALE
(91/271/ CEE) (92/43/ CEE)
DIRECTIVA IPPC (96/ 61/ CEE) DIRECTIVA PRIVIND PASARILE SA LBA TICE
(79/409/ CEE)
DIRECTIVA PRIVIND SUBSTANTELE PERICULOASE
( 76/464/CEE), valori limita propuse a fi incluse DIRECTIVA PRIVIND NA MOLURILE DE EPURARE
in Directiva IPPC (86/278/ CEE)
DIRECTIVA PRIVIND NITRA TII (91/ 676/ CEE) DIRECTIVA SEVESO (82/501/ CEE)
LEGISLA TIA PESTICIDELOR: PRODUSE PENTRU DIRECTIVA PRIVIND EVALUAREA IMPACTULUI

PROTECTIA PLANTELOR (91/414/ CEE) A SUPRA MEDIULUI (85/337/ CEE)
ALTE MA SURI SA U LEGISLA TII IMPORTANTE ALE

CE, NA TIONALE SAU REGIONA LE
Figura 3-1 Structura legislativă a Directivei Cadru pentru Apă.
57
În plus, acest cadru va include şi reglementările legislative anterioare, cum
ar fi Directiva apelor de suprafaţă, Directivele apei pentru peşti şi crustacee,
precum şi Directiva apelor subterane, permiţând astfel ca acestea să fie ulterior
abrogate (2013) .
Astfel, măsurile necesare pentru aplicarea Directivei cadru pentru apă sunt
următoarele:
1. Să se identifice bazinele râurilor şi să se stabilească autorităţile
competente pentru monitorizarea calităţii şi cantităţii apei.
2. Să se identifice apele de suprafaţă şi subterane utilizate ca surse pentru
obţinerea apei potabile.
3. Să se evalueze impactul şi consecinţele activităţilor umane asupra apelor
de suprafaţă şi subterane în fiecare bazin hidrografic, luând în considerare
poluarea de la sursele punctuale, poluarea de la sursele difuze, extragerea apei şi
alte activităţi umane cu impact asupra stării apei.
4. Să se stabilească Planurile de gospodărire a bazinelor hidrografice pe
baza unei evaluării a cerinţelor apei, impactului activităţilor umane asupra
cantităţilor de apă şi să se stabilească obiectivele pentru calitatea şi cantitatea
apei.
5. Să se realizeze o analiză economică pentru fiecare bazin hidrografic,
pentru a se furniza, printre altele, informaţii de bază pentru recuperarea costului
total necesar pentru toate costurile în ceea ce priveşte serviciile furnizate pentru
utilizarea apei. Derogările la principiul că apa trebuie să fie plătită pentru a se
recupera costul total trebuie aprobate la nivel naţional, respectând condiţiile
impuse de Directivă, urmărind procedurile indicate.
6. Să se stabilească şi să se implementeze un program obligatoriu legal de
măsuri pentru a se realiza obiectivele; astfel de programe cuprind măsuri de
bază (punerea În aplicare a unui sistem legislativ comunitar existent, aplicarea
unor costuri acoperind taxe pentru utilizarea apei etc.), precum şi măsuri
suplimentare pentru a se realiza calitatea bună necesară a apei.
Este importantă implicarea părţilor interesate (departamente non-guver-
namentale, comunităţile locale, serviciile publice pentru apă, industriile şi
comerţul, agricultura, consumatorii şi grupurile de mediu) În discutarea
planurilor de gospodărire a bazinelor hidrografice.
3.3.2 DIRECTIVA APELOR UZATE ORĂŞENEŞTI (91/271/CEE)
Această Directivă se referă la protejarea apelor de suprafaţă prin controlul

evacuării apelor uzate orăşeneşti şi industriale. Ca regulă, pentru comunităţi cu
populaţie care depăşeşte 2000 de locuitori, sunt necesare trepte de epurare
primară şi secundară.
58
Termenul limită pentru atingerea obiectivelor acestei Directive este 2005.
• Măsuri pentru punerea în aplicare
1. Să se identifice aglomerările care necesită un sistem de canalizare şi/sau o
staţie de tratare sau îmbunătăţirea lor.
2. Să se stabilească un program etapizat de punere în aplicare, pentru
sistemele de canalizare şi tratare.
3. Să se dezvolte strategiile de investiţii de capital detaliate pentru
acoperirea cheltuielilor necesare pentru construirea, îmbunătăţirea sau
înlocuirea sistemelor de canalizare şi/sau tratare.
4. Să se evalueze costurile pentru utilizatori, strategiile de dezvoltare pentru
recuperarea costurilor (conform Directivei cadru pentru apă asupra recuperării
costurilor totale).
5. Să se dezvolte şi să se pună în aplicare strategiile pentru reutilizarea
şi/sau eliminarea nămolurilor de canalizare de la staţiile de epurare a apelor
uzate, incluzând, unde este necesar, programul de construcţie a evacuării sau
înlăturării apelor.
6. Să se evalueze necesităţile pentru instruirea personalului necesar pentru
întreţinerea sistemelor de canalizare şi staţiilor de tratare. Se vor considera şi
necesităţile pentru instruirea în managementul şi planificarea financiară.
3.3.3 DIRECTIVA NITRAŢILOR PROVENIŢI DIN SURSE AGRICOLE

(91/676/CEE)
Directiva 91/676/CEE se referă la protecţia apelor împotriva poluării lor cu

nitraţi rezultaţi din activităţi desfăşurate în agricultură, şi completează Directiva
apelor uzate orăşeneşti, în vederea protejării surselor de apă potabilă precum şi
pentru prevenirea eutroficării surselor de apă de suprafaţă.
Pe baza monitorizării datelor, obţinute de la sistemele de monitorizare
definite de Directivă, trebuie identificate zonele care pot fi poluate cu nitraţi. În
aceste zone trebuie definite programe de protecţie speciale.
1. Statele Membre vor aprecia dacă ele vor identifica zone vulnerabile pentru
poluarea prin nitraţi de la sursele agricole (luând în considerare eforturile tehnice
şi ştiinţifice) sau vor aplica un sistem mult mai sever pe întreg teritoriul lor.
2. Să se stabilească sisteme de măsurare şi monitorizare pentru apele de
suprafaţă şi subterane; să se desemneze autorităţile necesare pentru punerea în
aplicare.
3. Să se stabilească codurile de bună practică agricolă pentru instruirea
fermierilor.
59
A P E I ND U S T R IA L E S I U R B A N E
COLECTAREA SI EVACUAREA APELOR EVACUAREA APELOR INDUSTRIALE DIRECT

UZ ATE IN SISTEM ELE DE CANALIZ ARE IN RAURI
PLANIFICARE, CONSTRUCTIE, INTRETINERE:

DIRECTIVA PRIVIND APELE UZATE ORASENESTI
(91/271/CEE)
EVACUAREA AP ELOR UZATE INDUSTRIALE :

DIRECTIVA PRIVIND APELE UZATE ORASENESTI
- preepurare acolo unde este necesar - (91/271/CEE),
DIRECTIVA IPPC (96/61/CEE)

(76/464/CEE), si DIRECTIVELE "FIICE"
TRATA REA APELOR UZ ATE TRATAREA APELOR UZ ATE
VALORI LIM ITA PENTRU EM ISII: VALORI LIM ITA PENTRU EM ISII:
DIRECTIVA PRIVIND APELE UZATE ORASENESTI DIRECTIVA PRIVIND APELE UZATE ORASENESTI
(91/271/CEE) (pentru evacuarile provenind de la industria alimentara)
DIRECTIVA IPPC (Principiul de preveniri la sursa;
stabilirea valorilor limita a emisiilor bazate pe BAT)
(76/464/CEE), si DIRECTIVELE "FIICE"
NAM OLURI DE EPURARE: :

NAM OLURI DE EP URARE
DIRECTIVA PRIVIND APELE UZATE ORASENESTI DIRECTIVA PRIVIND APELE UZATE ORASENESTI
(91/271/CEE) DIRECTIVA PRIVIND NAMOLURILE DE EPURARE
DIRECTIVA PRIVIND NAMOLURILE DE EPURARE DIRECTIVA IPPC
(86/278/CEE)
EVACUAREA APELOR UZ ATE EVACUAREA APELOR UZ ATE

EPURATE IN RAURI EPURATE IN RAURI
M ASURARE SI M ONITORIZARE: M ASURARE SI M ONITORIZARE:

DIRECTIVA PRIVIND APELE UZATE ORASENESTI DIRECTIVA PRIVIND APA DE AGREMENT
(pentru efluenti si principalele rauri afectate) (pentru locurile de scaldat)
DIRECTIVA PRIVIND SUBSTANTELE PERICULOASE VIITOAREA DIRECTIVA CADRU PRIVIND APA
SI DIRECTIVELE "FIICE" (obligatii generale de a monitoriza apa raurilor)
REALIZAREA STANDARDELOR P ENTRU REALIZAREA STANDARDELOR PENTRU

CALITATEA AP EI: CALITATEA APEI:
DIRECTIVA PRIVIND APA DE AGREMENT DIRECTIVA PRIVIND APA DE AGREMENT
(pentru locurile de scaldat) (pentru locurile de scaldat)
VIITOAREA DIRECTIVA CADRU PRIVIND APA VIITOAREA DIRECTIVA CADRU PRIVIND APA
Figura 1-2 Structura legislativă a Directivelor pentru categoriile de ape uzate

industriale şi urbane.
60
4. Să se stabilească şi să se pună în aplicare programe de acţiune pentru
zonele vulnerabile (sau pe întregul teritoriu, vezi punctul 1 de mai sus).
5. Să se revizuiască periodic eficacitatea programelor de acţiune.
3.3.4 DIRECTIVA SUBSTANŢELOR PERICULOASE (76/464/CEE)
Directiva 76/464/CEE se referă la poluarea cauzată de diverse substanţe

periculoase deversate în ape. Această Directivă impune Statelor Membre un
control al emisiilor de substanţe periculoase printr-un sistem de autorizaţii.
Directiva şi cele 7 fiice ale sale se referă la substanţele periculoase individuale
sau la grupuri de substanţe. Acest set de Directive acoperă, în prezent, 18 tipuri
de substanţe la nivel comunitar.
Directiva obligă Statele Membre să stabilească valori maxime ale emisiilor
substanţelor poluante periculoase egale cu cele din Directivă. Ca alternativă,
Directiva permite Statelor Membre să controleze poluarea şi cu ajutorul unor
standarde de calitate a apei stabilite în cadrul aceleiaşi Directive.
Pentru instalaţiile industriale cuprinse de Directiva IPPC, valorile emisiilor
cuprinse în Directivele Fiice sunt obligatorii. Mai mult de atât, Directiva cadru
pentru apă va adopta standardele de calitate pentru apă cuprinse în Directivele
Fiice, care vor deveni obligatorii. Pentru substanţele poluante neacoperite de
Directiva IPPC, legislaţia este în curs de formulare.
Directiva 76/464/CEE introduce conceptele de liste de substanţe periculoase,
şi întocmeşte două, lista I şi lista II. Scopul Directivei este acela de a elimina
poluarea produsă de substanţele din lista I şi de a reduce efectele poluării
produse de substanţele cuprinse în lista II.
• Lista I şi „Lista I candidată”. Lista I conţine grupuri şi familii de
substanţe poluante selectate în funcţie de următoarele următoarele aspecte
negative: ⊇ persistenţă; ⊄ toxicitate; ⊂ bioacumulare.
Fac excepţie cele care sunt inofensive din punct de vedere biologic sau care
se pot rapid transforma în substanţe inofensive din punct de vedere biologic.
În 1982, Comisia europeană a comunicat o listă de substanţe periculoase
Consiliului, care includea 129 de substanţe „candidate” pentru lista I. Mai
târziu, încă trei substanţe au fost adăugate, ceea ce a mărit numărul la 132.
• Directive pentru lista I de substanţe toxice. Până acum, 18 substanţe
individuale de pe lista I candidată sunt subiectul a cinci Directive specifice
(denumite şi Directive fiice), care stabilesc valorile maxime pentru emisii la
nivel Comunitar. Aceste Directive au fost primele încercări de stabilire a unor
cerinţe minime de calitate a apei la nivel Comunitar, care trebuie regăsite în
specificaţii tehnice ale proceselor responsabile de evacuarea acestor substanţe în
mediu acestor substanţe.
61
Stabilirea recomandărilor necesare celorlalte substanţe candidate conţinute
de lista iniţială au fost abandonate la începutul anilor 1990, datorită elaborării
unei Directive mult mai cuprinzătoare, care se referă la instalaţiile şi
echipamentele industriale. În 1996, textul Directivei pentru prevenirea şi
controlul poluării IPPC (96/61/EC) a fost adoptat, şi conţine toate
recomandările privind valorile limită ale emisiilor pentru 18 substanţe conţinute
în lista I, şi susţine Directivele fiice ca recomandări minime pentru instalaţii
mari.
• Lista II. Cea de a doua listă conţine grupuri şi familii de substanţe care au
un efect letal asupra mediului acvatic. Conţine, de asemenea, toate substanţele
care nu au fost incluse în Directiva IPPC şi deci pentru care nu există încă
reglementări la nivel Comunitar, şi nu au fost stabilite încă valori limită. Prin
urmare, cea de a doua listă conţine 118 de substanţe care urmează a fi
reglementate prin programe de reducere a poluării, conform obiectivelor de
calitate a apei stipulate în articolul 7 din Directiva 76/464/EEC.
Directiva cadru pentru apă (2000/60/EC) conţine, prin articolele 16 şi 22,
reglementări provizorii care pregătesc, pentru o perioadă următoare de 13 ani, o
legislaţie corespunzătoare pentru substanţele neincluse în Directiva IPPC, şi
menţionează necesitatea revizuirii Directivelor “fiice” existente până în 2002. În
ianuarie 2001, Comisia Europeană a pus deja în discuţie şi a adoptat o nouă listă
de substanţe toxice mediului acvatic, compusă din 32 de substanţe, pentru care
trebuie stabilite valori limită şi standarde de calitate a apei.
1. Să se stabilească proceduri de autorizare sau de acord pentru evacuările
de ape uzate industriale, coerente cu Directiva IPPC şi cu Directiva cadru
pentru apă.
2. Pentru toate substanţele periculoase enumerate în lista II este necesar să
fie stabilite şi puse în aplicare programe de reducere a poluării.
3. Să se evalueze şi să se promoveze prin cooperarea dintre autorităţi şi
industrie expertiza în tehnologia de control a poluării, toxicologia mediului,
monitorizarea efluenţilor şi procedurile de inspecţie, prin cursuri de instruire
corespunzătoare.
4. Să se colecteze date asupra valorilor limită de emisii şi standarde de
calitatea apei din alte State Membre ale UE pentru acele substanţe şi parametri
care nu sunt stabilite la un nivel Comunitar.
3.3.5 DIRECTIVA APEI POTABILE (98/83/CEE)
Directiva 98/83/CEE are rolul de a stabili standarde foarte stricte pentru

definirea şi urmărirea calităţii apei potabile destinate consumului uman. Statele
Membre trebuie să monitorizeze calitatea apei de băut şi să adopte programul de
62
măsuri necesar obţinerii standardelor menţionate în Directivă. În anexele
Directivei sunt indicate, în detaliu, valorile parametrilor necesari pentru
definirea stării de potabilitate a apei, metode de analiză ale apei precum şi
frecvenţa de analiză a apei. Directiva menţionează obligativitatea Statelor
Membre de a elabora rapoarte de calitate a apei potabile şi de a le populariza.
Această Directivă este subiectul unei revizii permanente, care are ca scop
menţinerea legislaţiei apei potabile la nivelul metodelor ştiinţifice actuale de
determinare şi corectare a calităţii apei.
1. Să se stabilească un sistem de monitorizare, luare de probe şi testarea
apelor potabile din sistemele de distribuţie, din sistemele de îmbuteliere a apei
potabile şi sistemele de alimentare cu apă utilizată în industria alimentară.
Totuşi, este dreptul Statelor Membre să decidă dacă organizarea acestor sisteme
se face la nivel naţional, regional sau local.
2. Să se identifice sistemele de alimentare cu apă potabilă care nu se supun
standardelor obligatorii. Să se stabilească un program etapizat pentru
reabilitarea tehnologică a acestor sisteme, aplicându-se măsuri corespunzătoare.
3. Să se dezvolte strategii de investiţii de capital pentru acoperirea
cheltuielilor necesare pentru a construi, îmbunătăţi sau reînlocui sistemele de
tratare şi/sau distribuţie necesare.
4. O atenţie specială trebuie acordată problemelor nitraţilor şi pesticidelor
provenite din sursele de poluare a activităţilor agricole (îngrăşăminte chimice).
5. Să se aprecieze costurile pentru consumatori, şi să se definească
strategiile de dezvoltare pentru recuperarea costurilor (conform Directivei cadru
pentru apă, referitor la modul de recuperare a costurilor totale).
6. Să se evalueze sistemele de instruire a personalului necesar pentru
întreţinerea sistemelor de distribuţie şi tratare a apei potabile.
3.3.6 DIRECTIVA APELOR DE SUPRAFAŢĂ DESTINATE PRODUCERII

APEI POTABILE (75/440/CEE), DIRECTIVA MĂSURĂRII ŞI LUĂRII
DE PROBE DIN APELE DE SUPRAFAŢĂ (79/869/CEE)
ŞI DECIZIA PRIVIND SCHIMBUL DE INFORMAŢII (77/795/CEE)
Aceste Directive aparţin primului val legislativ adoptat în perioada anilor

1970. Toate aceste trei Directive fac parte din Directiva cadru pentru apă;
reglementările acestor Directive nu s-au modificat, ceea ce s-a schimbat este
doar cadrul de prezentare, într-un sistem unitar, întrucât noţiunea de protecţie a
apei este extinsă, şi se referă la calitatea apei în ansamblu, nu numai la apa
destinată consumului uman.
63
Directiva 75/440/EEC se referă la calitatea apelor de suprafaţă destinate
producerii apei potabile, şi asigură cerinţele minime specificate în Directivă. În
cazul în care o sursă de apă de suprafaţă nu respectă aceste cerinţe minime de
calitate, atunci Statele Membre trebuie să definească un plan de măsuri.
Directiva 79/869/EEC conţine metode de măsurare şi analiză a parametrilor
apelor de suprafaţă menţionate în Directiva 75/440/EEC.
Decizia 77/795/EEC privind schimbul de informaţii stabileşte o procedură
comună de schimb a informaţiilor referitoare la apele de suprafaţă ale
Comunităţii Europene. Această decizie stabileşte un program de monitorizare al
diferiţilor parametrii ai apelor de suprafaţă. Informaţiile furnizate de Statele
Membre trebuie publicate de către Comisia Europeană într-un raport sintetic.
• Măsuri pentru punerea în aplicare. Deoarece aceste Directive sunt
integrate în Directiva cadru privind apă, se vor stabili măsuri pentru a transpune
Directivele existente prin prisma progresului cu privire la adoptarea Directivei
cadru. Prioritatea va fi dată pentru a se pune în aplicare cerinţele fundamentale,
cum ar fi definirea apelor care pot reprezenta surse de apă potabilă, şi
monitorizarea lor corespunzătoare.
3.3.7 DIRECTIVA APEI PENTRU PEŞTI (78/659/CEE)

ŞI DIRECTIVA APEI PENTRU CRUSTACEE (79/923/CEE)
Directiva 78/659/CEE protejează apele de suprafaţă identificate de Statele

Membre cu populaţie piscicolă. Pentru aceste tipuri de ape, trebuie respectate
standarde de calitate corespunzătoare. Acolo unde parametrii de calitate a apei
nu respectă legislaţia, atunci Statele Membre trebuie să adopte un program de
măsuri destinate să diminueze efectele poluării până la limitele legal stabilite.
Directiva 79/923/CEE protejează apele în care se dezvoltă crustacee; în
cazul în care parametrii apei nu sunt în acord cu Directiva, trebuie dezvoltate
programe de monitorizare a calităţii apei, de reducere a poluării şi de corectare a
calităţii apei conform standardelor.
• Măsuri pentru punerea în aplicare. Obligaţia principală va fi - în baza
Directivei cadru pentru apă - stabilirea unui sistem de monitorizare şi prelevare
adecvată de probe. Aceste Directive vor fi revizuite, conform Directivei cadru
pentru apă, în anul 2013.
3.3.8 DIRECTIVA APELOR SUBTERANE (80/68/CEE)
Toate evacuările de substanţe poluante în apele subterane au fost încă din

1976 reglementate de articolul 4 al acestei Directive, respectiv un nivel zero
pentru toţi poluanţii cuprinşi în lista I deversaţi în apele subterane. Acest articol
64
se referea, de asemenea, şi la necesitatea unei Directive viitoare referitoare la
apele subterane; aceasta a fost reformulată şi completată în 1980.
Urmând structura Directivei substanţelor periculoase, substanţele poluante
ale apelor subterane sunt împărţite similar, definindu-se lista I (sau lista
neagră) şi lista II (respectiv lista gri). Obiectivele Directivei sunt acelea de a
împiedica substanţele din lista I să ajungă în apele subterane şi de a controla,
aplicând recomandări şi acte legislative suplimentare, prezenţa substanţelor
cuprinse în lista gri (lista II) în apele subterane.
Directiva pentru apele subterane 80/86/EEC nu a putut prevede măsuri pe
termen lung referitoare la controlul difuziei poluanţilor în apele subterane,
datorită lipsei unui pachet de măsuri şi instrumente legislative. Obligaţia
principală va fi - în baza Directivei cadru pentru apă - stabilirea unui sistem de
monitorizare şi luare de probe adecvat. În orice caz, Directiva prevede valori
nule pentru emisiile de poluanţi în apele subterane; această Directivă, inclusă în
Directiva cadru pentru apă, va fi revizuită în anul 2013.
3.3.9 DIRECTIVA APELOR DE AGREMENT (76/160/CEE)
Această Directivă se referă la calitatea apelor pentru agrement, la importanţa

controlului şi monitorizării proprietăţilor acestora.
Directiva 76/160/CEE cere Statelor Membre următoarele:
1. Să se identifice apele pentru agrement/scăldat care satisfac definiţiile din
Directivă.
2. Să se desemneze o autoritate potrivită la nivel naţional, regional sau local
pentru monitorizarea şi luarea de probe.
3.3.10 ASPECTE ALE IMPLEMENTĂRII INSUFICIENTE

ALE LEGISLAŢIEI APEI
Una din cele mai mari probleme ale strategiei de aplicare a legislaţiei apei nu
reprezintă lipsa cadrului legislativ suficient, ci faptul că implementarea
Directivelor în legislaţia curentă nu a fost complet realizată. Curtea de Justiţie
Europeană a constatat şi a amendat nouă State Membre ale Comunităţii
Europene pentru nerespectarea şi neimplementarea completă a 17 Directive în
42 de cazuri. Situaţia reală de implementare a Directivelor este departe de a fi
mulţumitoare.
Răspunsul lent al Statelor Membre la necesitatea aplicării legislaţiei şi
politicii globale a apei datează încă din perioada primului val legislativ al apei,
atunci când Statele Membre nu aveau obligativitatea raportării etapelor de
implementare legislativă.
65
Începând cu momentul aprobării Directivei Consiliului 91/692/CEE din 23
decembrie 1991, care se referă la metodologiile de standardizare şi elaborare a
rapoartelor privind implementarea şi înglobarea Directivelor de mediu, Statele
Membre au obligaţia de a raporta toate etapele de adaptare a legislaţiei locale în
vederea respectării Directivelor apei. Cu toate acestea, există însă cazuri de
nerespectare a direcţiilor legislative stabilite în Directive. Spre exemplu, cele
mai multe cazuri aduse în faţa Curţii de Justiţie sunt legate de nerespectarea
Directivei substanţelor periculoase 76/464/CEE şi a Directivei apelor subterane
80/86/CEE, situaţie întâlnită în 6 State Membre.
În cazul Directivei nitraţilor 91/676/CEE, numărul Statelor Membre care nu
respectă suficient reglementările stabilite este mult mai mare, 13 din cele 15
State Membre nu respectă legislaţia în vigoare. În cele mai multe cazuri , este
vorba doar de nerespectarea raportării la termenele stabilite a stadiului
implementării pachetului de reglementări conţinute de Directivă.
3.3.11 ABROGAREA LEGISLAŢIEI EXISTENTE

ŞI ADOPTAREA DIRECTIVEI CADRU PENTRU APĂ
PENTRU ŢĂRILE CANDIDATE LA COMUNITATEA EUROPEANĂ
Pentru ţările candidate la aderarea la Uniunea Europeană, implementarea

legislaţiei de mediu prevăzută de Directive în legislaţia proprie reprezintă una
din condiţiile primordiale. Fără îndoială, există posibilitatea obţinerii unor
perioade necesare aquisului comunitar, dar toate Directivele trebuie adoptate
complet până în 2013, dată limită prevăzută de Directiva cadru pentru apă
pentru revizuirea completă a tuturor Directivelor.
Pentru a veni în sprijinul statelor candidate pentru aderarea la Uniunea
Europeană, Directiva cadru pentru apă defineşte modalităţile şi pachetele de
măsuri necesare implementării Directivelor în legislaţia actuală a acestor ţări.
3.4 OBIECTIVE ŞI INSTRUMENTE

CONŢINUTE DE DIRECTIVA CADRU PENTRU APĂ
3.4.1 INTRODUCERE
În septembrie 2000, după trei ani de dezbateri politice, Parlamentul şi

Consiliul European adoptă Directiva cadru pentru apă, care devine astfel cel
mai complex pachet elaborat de obiective, instrumente şi obligaţii.
Două din cele mai importante obiective ale Directivei cadru pentru apă sunt
protecţia şi îmbunătăţirea calităţii apei, pe de o parte şi nu în ultimul rând,
utilizarea echilibrată a resurselor de apă.
66
În scopul protejării şi îmbunătăţirii calităţii resurselor de apă europene, au
fost definite noi ţinte în politica apei, ca elemente manageriale esenţiale în
politica viitoare de mediu:
− abordarea globală, ecologică a politicii de îmbunătăţire a resurselor de
apă;
− managementul bazinelor râurilor;
− strategia de eliminare a poluării apelor cu substanţe periculoase;
− adoptarea unei politici de informare publică;
− definirea de noi instrumente financiare.
Cu toate încercările de completare a politicii europene privind resursele de
apă, există încă mari inconveniente rămase nerezolvate; din acestea, se
menţionează:
− existenţa unui sistem foarte complicat de derogări şi excepţii pentru apele
puternic modificate;
− probleme de implementare, datorită, uneori, a inexistenţei unui aparat
legislativ foarte coerent care să aplice Directivele;
− implementarea greoaie a unor decizii cu implicaţii importante – de
exemplu, stabilirea criteriilor pentru calitatea apelor subterane şi a
emisiilor pentru apele de suprafaţă.
Se poate spune că Directiva cadru pentru apă are două nivele de control:
− coordonează măsurile la nivel naţional şi Comunitar;
− defineşte exact obiectivele, liniile de acţiune şi măsurile necesare, şi este
susţinută de o infrastructură legislativă (Directivele fiice, comitetele
experţilor).
Succesul acestui tip de abordare a Directivei depinde, în mare măsură, nu
numai de forţa politică sau de efortul necesar integrării acestui tip de legislaţie
la nivel naţional, dar şi de voinţa producătorilor şi a beneficiarilor implicaţi în
acest proces de implementare.
În continuare se vor detalia elementele manageriale esenţiale aplicării
Directivei cadru pentru apă.
3.4.2 MANAGEMENTUL BAZINELOR HIDROGRAFICE
3.4.2.1 Introducere. Unul din cele mai importante concepte ale Directivei
cadru pentru apă îl reprezintă organizarea şi definirea managementului apei la
nivelul bazinelor râurilor. Conceptul introdus de Directiva cadru pentru apă
referitoare la bazinele râurilor se referă nu numai la suprafaţa cuprinsă de
efluenţii secundari ai unui râu principal până la vărsarea sa în mare, ci se referă
67
şi la zona teritorială cuprinsă până la mare, incluzând şi apele de coastă şi cele
subterane.
Orice decizie care interferează cu sistemul acvatic din bazinul hidrografic al
unui râu trebuie să fie cuprinsă într-un sistem planificat, denumit Sistemul
integrat de management al bazinelor hidrografice. Toate deciziile şi
planificările legate de obiectivele necesare unui râu, până la pachetele de
programe şi măsuri necesare atingerii obiectivelor propuse, trebuie coordonate
la nivelul bazinului hidrografic al râului respectiv. Statele Membre trebuie să
desemneze o autoritate competentă care să răspundă de organizarea şi
implementarea Planurilor de strategie a managementului pentru bazinele
hidrografice.
3.4.2.2 Rolul Planurilor de strategie pentru managementul bazinelor
hidrografice. Conţinutul iniţial al planurilor de management pentru fiecare
bazin trebuie redactat până în decembrie 2009, iar apoi revizuit din 6 în 6 ani.
Pregătirea acestor planuri este de competenţa organizaţiilor non-guvernamentale
locale ale Statelor Membre. Conform Directivei, conţinutul acestor planuri
trebuie prezentat publicului, şi trebuie să se asigure posibilitatea unor dezbateri
deschise.
În cazul bazinelor hidrografice ale râurilor transnaţionale – indiferent dacă
aparţin în întregime sau parţial Statelor Membre Comunităţii Europene – trebuie
redactat un Plan Unic Internaţional pentru Managementul Bazinului
Hidrografic respectiv. Aceste planuri de management pot fi însoţite, în cazul
bazinelor largi internaţionale, de planuri secundare, care se referă de exemplu la
sub-bazine secundare, la utilizarea apei în diferite sectoare (irigaţii, producerea
de energie electrică etc.). De exemplu, în cazul bazinului Dunării sau Rinului,
existenţa unor planuri secundare de management simplifică controlul general al
programului complet de management.
3.4.2.3 Conţinutul planurilor de management a bazinelor hidrografice.
Statele Membre au obligaţia să verifice conţinutul planurilor de management
pentru bazinele râurilor. Acestea trebuie să conţină următoarele puncte
obligatorii:
− O descriere generală a caracteristicilor bazinului râului, cu trasarea unor
hărţi ale locaţiei şi limitelor hidrografice, cu indicarea tipurilor de ape
întâlnite în zona respectivă (de suprafaţă şi subterane).
− Un sumar al activităţilor umane şi al impactului acestora asupra calităţii
apelor de suprafaţă şi subterane corespunzătoare bazinului respectiv.
Organizaţiile non-guvernamentale trebuie să depisteze toate tipurile de
activităţi poluante din zona bazinului hidrografic respectiv.
− Identificarea şi indicarea pe hărţile respective a zonelor protejate.
− Prezentarea programelor de monitorizare a calităţii apelor de suprafaţă
(sub aspect ecologic şi chimic), a apelor subterane şi a zonelor protejate.
Este necesară trasarea unor hărţi ale reţelelor de monitorizare. Rezultatele
68
acestei monitorizări şi transpunerea lor în hărţi oferă prima imagine clară
a stării de calitate a apelor conţinute de un bazin hidrografic.
Organizaţiile non-guvernamentale vor avea obligaţia de a le studia în
scopul depistării zonelor cu probleme şi eventual a cauzelor acestora. De
asemenea, realizarea a unor astfel de hărţi şi monitorizarea rezultatelor
pot deveni unelte de informare şi de responsabilizare a conştiinţei
publice, cu punerea în vizorul public al celor care sunt responsabili.
− Realizarea unei liste de obiective de protecţie a mediului stabilite
conform articolului 4 pentru apele de suprafaţă, apele subterane şi pentru
zonele protejate, şi totodată de depistare a legislaţiei suplimentare
necesare protecţiei apelor.
− Realizarea unui sumar al analizei economice a destinaţiilor apei (articolul
5 şi anexa III).
3.4.2.4 Programe şi măsuri. În cazul apelor care nu pot fi reglementate sub
articolul 4, trebuie aplicat un program de măsuri speciale care se încadrează sub
articolul 11. Statele Membre vor trebui să explice modul în care vor adopta
acest program de măsuri speciale şi cum anume vor atinge obiectivele de
protecţie a mediului încadrate în articolul 4 al Directivei.
Programul de măsuri inclus în planurile de management a bazinelor
hidrografice trebuie să conţină următoarele elemente:
− un sumar al măsurilor necesare implementării legislaţiei Comunitare
pentru protecţia apelor;
− modul de aplicare al principiul recuperării costurilor de utilizare a apei;
− un sumar al măsurilor luate pentru protejarea apelor destinate consumului
uman;
− un sumar asupra mecanismelor de control al cantităţilor de apă prelevate
din sursele de suprafaţă sau subterane;
− un sumar al măsurilor pentru controlul deversării de poluanţi şi pentru
controlul activităţilor cu impact asupra apei;
− identificarea tuturor autorizaţiilor de deversare către apele subterane
(articolul 11);
− un sumar al măsurilor privind controlul substanţelor poluante prioritare
(articol 16);
− un sumar de măsuri pentru prevenirea sau reducerea impactului poluării
accidentale;
− un sumar de măsuri pentru apele care nu pot respecta obiectivele de
calitate prevăzute de Directiva cadru pentru apă;
− detalii ale măsurilor luate pentru evitarea poluării apelor marine.
69
3.4.2.5 Consultarea publică şi opţiuni ale oficiilor non-guvernamentale.
• Mai multe informaţii, mai multe posibilităţi. Este evident că dezbateri
publice referitoare la aceste planuri de management ale bazinelor hidrografice
pot determina obţinerea de informaţii suplimentare referitoare la situaţia reală a
calităţii apei, care, în urma unei analize competente, pot avea drept consecinţă
elaborarea de programe şi măsuri suplimentare necesare controlului şi
monitorizării calităţii apei.
• Termene limită pentru pregătirea planurilor de management pentru
bazinele hidrografice. Directiva cadru pentru apă stabileşte termene clare
pentru diferite etape de elaborare a planurilor de management pentru bazinele
hidrografice:
− stabilirea unui program de lucru pentru elaborarea planurilor de
management şi de dezbateri pe tema măsurilor care vor fi incluse în
strategiile de management, cu cel puţin trei ani înainte de începerea
efectivă a lucrului (termen decembrie 2006 pentru desfăşurarea punerii în
aplicare a proiectului în perioada 2009-2015) ;
− un an mai târziu (decembrie 2007), cele mai importante obiective
manageriale privind bazinul hidrografic trebuie făcute publice;
− cu un an înainte de momentul în care planul de management devine
operaţional (decembrie 2008), materialul draft trebuie publicat.
Informarea publicului larg este o obligaţie inclusă în textul Directivei Cadru
pentru Apă. Mai mult de atât, articolul 14 acordă dreptul la acces public la toate
datele obţinute în urma monitorizării. Există totuşi câteva excepţii care se referă
la detalii ale unor măsuri pentru surse difuze de poluanţi în anumite cazuri
(art. 11).
Aşadar, în principiu, informaţiile legate de etapele preparatorii pentru
planurile de management vor fi publice, ceea ce va oferi organizaţiilor non-
guvernamentale un suport suplimentar de evaluare critică a politicilor de
management pe care le abordează. Prin expunerea lor publică, se creează
facilităţi de depistare a slăbiciunilor acestor planuri de management, astfel încât
în final, colaborarea între organismele non-guvernamentale şi opinia publică va
deveni un instrument puternic de protejare a viitorului apelor europene.
3.4.3 OBIECTIVE ECOLOGICE PENTRU APELE DE SUPRAFAŢĂ
3.4.3.1 Introducere. În general, se discută despre trei mari categorii de

consumatori: sectorul public, industrial şi agricol. De cele mai multe ori se
neglijează faptul că şi mediul, terenurile agricole au nevoie de cantităţi
considerabile de apă. Ecosistemele reprezintă un element important în ciclul
70
apei, iar funcţionarea lor reprezintă o condiţie necesară pentru refacerea
resurselor de apă atât de necesare activităţilor umane.
Unul din cele mai importante obiective pentru Directiva cadru pentru apă îl
reprezintă protejarea mediului. Instrumentele esenţiale ale Directivei se referă la
abordarea noţiunii de protecţie a mediului în special în formularea legislaţiei
necesară apelor de suprafaţă.
Obiectivul central al Directivei îl reprezintă obţinerea unei bune calităţi a
apei pentru toate categorii de ape până în anul 2015. Pentru apele de suprafaţă, o
bună calitate este reprezentată de o bună stare ecologică şi de o bună stare
chimică. Proprietăţile chimice necesare unei bune calităţi a apei reprezintă
subiectul unui capitol separat din Directiva cadru pentru apă. Statutul ecologic
al apei este definit de componente biologice, hidro-morfologice şi fizico-
chimice ale calităţii apei. Starea de referinţă o reprezintă parametrii biologici a
unei ape “nedisturbate” de nici un fel de activitate umană.
Abordarea “integrată” a sistemului de calitate a apei extinde noţiunea de
bună de calitate a apei de la obişnuitele definiri ale unui bun status chimic
pentru apă la luarea în considerare a unor noi parametrii referitori la cantitate,
calitatea habitatului apei, precum şi la considerarea proprietăţilor biologice.
Directiva cadru pentru apă abordează noţiunea de bun status al apei într-un
mod global, încercând definirea unor măsuri de reabilitare a sistemelor
ecologice şi biologice specifice apelor de suprafaţă, în scopul suportului
biodiversivităţii.
Chiar dacă Directiva descrie, în anexele sale II şi V, ghidul general de
elaborare de normative şi instrucţiuni, este încă nevoie de definirea exactă, în
valori numerice, pentru mulţi indicatori de bună calitate ecologică pentru apă.
3.4.3.2 Cinci etape pentru elaborarea hărţilor de calitate a apei. Un prim
pas pentru obţinerea unui status de bună calitate pentru toate apele, până la
sfârşitul anului 2015, îl reprezintă clasificarea tuturor apelor de suprafaţă
europene în grupe de calitate. În final, trebuie întocmite hărţi de calitate a apei,
din care să rezulte uşor starea apelor de suprafaţă din Europa. Se vor defini
criterii care să realizeze o clasificare a ţărilor membre în modul de aplicare a
Directivei. Există mai multe etape definite în scopul realizării acestor hărţi de
calitate a apei.
• Prima etapă – apele de suprafaţă devin ape ecologice. Pentru a obţine un
cadru prielnic îndeplinirii Directivei, este necesară stabilirea unei clasificări a
apelor de suprafaţă, şi în funcţie de aceasta, se va adopta pachetul de măsuri
corespunzător. Există mii de ape de suprafaţă pe teritoriul Europei care fac parte
din diferite categorii de ape (râuri, lacuri, ape de coastă) cu diferite condiţii
naturale. În scopul obţinerii, în final, a unor comparaţii între categorii, fiecare
apă de suprafaţă trebuie să facă parte dintr-o singură clasă de calitate.
Metodologia de clasificare a apelor de suprafaţă este descrisă în Anexa II a
Directivei.
71
Conform Directivei, există două sisteme de clasificare a tipurilor de ape de
suprafaţă.
o Sistemul A. Au fost indicate 25 de regiuni ecologice specifice râurilor şi
lacurilor şi 6 regiuni ecologice pentru apele de coastă (conform Anexei XI).
Pentru fiecare din aceste regiuni ecologice, există diferenţieri care depind de
factori geografici, fizici şi geologici pentru râuri şi lacuri şi factori de salinitate
şi condiţii de maree pentru apele de coastă.
Prin urmare, rezultatul analizei sistemelor de clasificare din prisma unei
astfel de tipologii, pentru un râu, este următorul: există râuri continentale din
zone înalte; râuri din zone de altitudine medie (200-800 m); râuri cu bazine
hidrografice medii (100 – 1000 km 2 ) –şi râuri cu geologie silicică. Pentru ape
de suprafaţă, clasificarea propusă este următoarea: Marea Nordului, ape
mezosaline (salinitatea între 0,5-1,8 %) şi ape de adâncime redusă ( < 30 m).
Doar pentru râuri, există de fapt 900 de tipuri diferite. Pentru lacuri, se pot
defini şi mai multe tipuri ( > 2000), iar pentru apele de coastă se pot defini 90
de clase. Doar ape din aceeaşi categorie se pot compara, în final.
o Sistemul B. Cel de al doilea sistem de clasificare se referă la luarea în
considerare a două categorii de factori:
factori obligatorii: altitudine, longitudine şi alţi factori de natură
geologică; mărime; salinitate; efectele mareei;
factor opţionali: parametrii morfologici, fizici sau chimici.
În final, sistemul B trebuie să conducă la o diferenţiere finală cel puţin
similară sistemului A.
Datorită flexibilităţii sale, sistemul B a fost adoptat de cele mai multe din
Statele Membre.
• A doua etapă – stabilirea condiţiilor specifice de referinţă pentru
calitatea apei. În continuare, pentru fiecare din cele câteva sute de ape de
suprafaţă, se stabilesc condiţii necesare de tip hidromorfologic şi fizico-chimic.
Aceste condiţii trebuie să reprezinte de fapt starea de bună stare ecologică,
definită în Anexa V a Directivei. Condiţiile biologice de referinţă vor rezulta în
consecinţă, având în vedere faptul că acestea sunt un rezultat al condiţiilor de tip
hidromorfologic şi fizico-chimic.
Este foarte importantă stabilirea unui sistem de referinţă rezonabil, care
reprezintă în cifre cea mai bună stare a apelor, apropiată de statusul biologic
neperturbat. În consecinţă, cantităţile de emisii de poluanţi în apele de suprafaţă
trebuie judecate în funcţie de impactul lor biologic. Definirea unui sistem de
referinţă care să exprime starea de echilibru biologic al apelor este esenţial în
compararea şi armonizarea diferitelor sisteme naţionale. De exemplu, sistemele
curente de apreciere a calităţii apelor de suprafaţă în Franţa şi Marea Britanie nu
pot fi comparate, întrucât nu există un sistem de referinţă unic.
72
• A treia etapă – stabilirea de frontiere între clasele de stare
moderată/bună/foarte bună printr-un sistem de intercalibrare. Anexa V a
Directivei Cadru pentru Apă defineşte diferitele clase de calitate pentru apele de
suprafaţă. Aceste definiţii sunt după cum urmează:
stare înaltă de calitate – reflectă condiţiile de calitate pentru o apă
nedisturbată sau pentru cazul în care există evidenţe foarte reduse de
modificare a echilibrului ecologic biologic natural.
stare de calitate bună – evidenţe slabe de modificare a calităţii faţă de
condiţiile de referinţă.
stare de calitate moderată – există un nivel mediu de deviaţie faţă de
starea nedisturbată.
Următoarea etapă este aceea de a defini limitele între clasele de calitate (vezi
anexa V). Este evident că abordări diferite, conform sistemului specific naţional
de exprimare a stării de calitate biologică, pot distorsiona procesul de clasificare
a apelor.
De aceea, Statele Membre vor oferi rezultatele finale a acestei analize sub
forma unor procente faţă de starea biologică neperturbată, considerată ca ideală.
De aceea, rezultatele vor fi apreciate şi raportate numeric, cu date cuprinse între
0 şi 1. Valorile mai apropiate de 1 vor reflecta un statut înalt de calitate, iar cel
apropiate de 0 vor indica condiţii proaste ale stării apelor de suprafaţă.
Este necesară o colaborare strânsă între Statele Membre pentru obţinerea, în
final, a unor rezultate compatibile şi posibil comparabile.
• A patra etapă – Monitorizarea statusului apei şi obligaţiile de obţinere a
acestuia. După stabilirea sistemului de referinţă a calităţii apei şi după ce
clasele de calitate a apei au fost stabilite şi armonizate la nivelul Comunităţii
Europene, începe o altă etapă extrem de importantă, care se referă la stabilirea
unei reţele de monitorizare pentru stabilirea condiţiilor de calitate ecologice,
chimice cât şi pentru stabilirea de debite şi volume de apă (date ce sunt
relevante completării tabloului de calitate chimică şi ecologică).
Fiecare din elementele ce definesc starea de bună calitate biologică a apei
trebuie monitorizate pentru fiecare din apele de suprafaţă şi evident, comparate
cu valorile corespunzătoare de referinţă, stabilite în etapa a II-a. În urma acestei
comparaţii, efectuată conform procedurii stabilite în etapa III, se poate stabili
starea de înaltă calitate, bună, medie sau proastă.
Alegerea parametrilor “indicatori” ai stării de bună calitate a apelor este
extrem de importantă, din moment ce orice omitere poate influenţa
sensibilitatea procesului de evaluare a stării de calitate; acest fapt devine extrem
de important în special în cazul parametrilor biologici, care pot deveni şi
indicatori de calitate a stării chimice a apei.
În consecinţă, Statele Membre trebuie să se asigure de faptul că sistemul de
indicatori sau parametrii adoptaţi reflectă cu un înalt grad de încredere şi
precizie starea reală a calităţii apelor.
73
Tabloul complet al calităţii ecologice a apelor va fi definit de un complex de
valori ale indicatorilor biologici şi fizico-chimici. Există însă neclarificată
graniţa exactă între calitatea fizico-chimică şi cea biologică, şi parametrii exacţi
care afectează în cea mai mare măsură tabloul general, complet al calităţii
ecologice a apei.
• A cincea etapă – Realizarea unor hărţi de calitate a apei. În cea din
urmă etapă, se vor trasa hărţi de calitate a apei pe teritoriul Europei, respectând
următoarele coduri de culori:
Clasificarea statutului ecologic Codul de culoare
Foarte Bun albastru

Bun verde
Moderat galben
Satisfăcător portocaliu
Slab roşu
Un punct negru pe hartă va indica poziţia unei regiuni în care nu se respectă

standardele de calitate a mediului şi în care este prezentă o sursă de poluanţi
sintetici sau nesintetici.
3.4.3.3 Ape artificiale sau puternic modificate. Chiar dacă valorile
parametrului hidromorfologic sunt utilizate doar pentru clasificarea condiţiilor
de înaltă calitate (de exemplu condiţiile habitatului), condiţiile hidromorfologice
pot determina şi defini cadrul necesar obţinerii unor condiţii biologice
corespunzătoare statutului de “stare ecologică bună”.
Cu alte cuvinte, în scopul obţinerii unei stări bune ecologice, calitatea
elementelor hidromorfologice (ca de exemplu dinamica curgerii apei, geometria
şi structura patului curgerii, meandrele etc.) poate determina diversivitatea
biologică.
Prezenţa unor construcţii hidrotehnice (baraje, rezervoare etc.) poate
modifica structura unor elemente hidromorfologice într-un asemenea grad,
astfel încât pot deveni chiar incompatibile cu asigurarea unor condiţii biologice.
Uneori, impactul acestor construcţii este atât de mare, încât doar îndepărtarea
lor completă mai poate restabili echilibrul ecologic. Fără îndoială, există totuşi
soluţii intermediare, care pot îmbunătăţi biodiversivitatea zonei afectate.
În acest sens, Directiva cadru pentru apă încearcă să găsească soluţii şi
metode pentru reducerea impactului activităţii umane asupra mediului. Acesta
este motivul pentru care a fost introdusă o nouă categorie de ape, denumită ape
artificiale sau puternic modificate pentru care noţiunea şi standardele ce reflectă
starea de bună calitate ecologică sunt mai puţin stricte.
74
Întrucât obiectivele ecologice pentru apele artificiale şi puternic modificate
sunt substanţial mai reduse decât pentru categorii de ape de suprafaţă, operaţia
de determinare a acestor tipuri de ape este extrem de importantă. Organizaţiile
non-guvernamentale vor juca un rol foarte important în controlul realizării
acestei clasificări.
Analiza stării de calitate a apelor artificiale şi puternic modificate se va face
urmând procedura de evaluare conţinând cei cinci paşi menţionaţi anterior.
Prin urmare, conform primei etape de evaluare, apele de suprafaţă artificiale
sau puternic modificate vor fi încadrate în clasele de calitate corespunzătoare
apelor de suprafaţă naturale. De exemplu, un rezervor de apă potabilă va fi
asimilat cu un lac, iar un canal de apă de transfer, cu un râu.
Cea de a doua etapă se referă la stabilirea condiţiilor de referinţă aparţinând
stării perfecte ecologice; în acest sens, condiţiile de referinţă specifice apelor
artificiale sau puternic modificate vor fi descrise de parametrii biologici
corespunzători stării biologice ecologice pentru categoria de apă cea mai
apropiată.
Statele Membre trebuie să asigure restabilirea ecologică a tuturor apelor de
suprafaţă artificiale sau puternic modificată; chiar dacă restabilirea nu poate fi
perfectă, trebuie oricum urmărit potenţialul maxim de refacere a acestei
categorii.
Etapele III şi IV sunt similare celor menţionate anterior.
Cea de a V-a etapă se referă la stabilirea hărţilor de calitate, utilizând un nou
cod de culori:
Clasificarea Codul de culoare

potenţialului
ecologic Ape de suprafaţă artificiale Ape de suprafaţă puternic
modificate
Bun şi foarte Dungi egale de culori Dungi egale de culori
bun verde şi gri deschis verde şi gri închis
Moderat Dungi egale de culori Dungi egale de culori
galben şi gri deschis galben şi gri închis
slab Dungi egale de culori Dungi egale de culori
portocaliu şi gri deschis portocaliu şi gri închis
nesatisfăcător Dungi egale de culori Dungi egale de culori
roşu şi gri deschis roşu şi gri închis
3.4.3.4 Derogări şi amânări ale termenelor privind obiectivele

ecologice.
• Amânări ale termenelor limită. Articolul 4(4) al Directivei cadru pentru
apă permite Statelor Membre o extindere a termenelor limită pentru obţinerea
75
stării de bună calitate ecologică cu 12 ani peste decembrie 2015, termenul
oficial. Evident, cererea pentru prelungirea termenului trebuie justificată de
existenţa unor condiţii insurmontabile într-o perioadă scurtă sau datorită unor
condiţii naturale speciale.
Toate aceste cereri de amânare şi derogare a termenelor finale, precum şi
motivele şi justificările vor fi incluse în Planul de management al bazinului
hidrografic, şi deci vor fi şi expuse publicului. Prin urmare, extinderea
termenelor limită se va face doar în condiţii excepţionale şi cu justificări foarte
bine motivate.
• Obiective mai puţin stringente. Conform articolului 4 (5), Statele
Membre pot exclude din atenţia Directivei anumite ape de suprafaţă care sunt
puternic afectate de activitatea umană şi pentru care o reabilitare ecologică ar
deveni insurmontabil din punct de vedere financiar. Metodologia pentru
obţinerea excluderii acestor tipuri de ape puternic afectate din vizorul Directivei
presupune foarte mulţi paşi şi etape de parcurs, Având în vedere şi faptul că
opinia publică are un cuvânt important în judecarea acestor situaţii, excepţiile
de la Directivă se vor accepta doar pentru cazuri şi situaţii speciale.
3.4.3.5 Opţiuni politice. O importanţă deosebită în atingerea scopurilor
Directivei o are implicarea organizaţiilor non-guvernamentale ale Statelor
Membre, care devin eficiente în următoarele situaţii:
• la nivelul bazinului hidrografic:
− participarea în realizarea manuscrisului Planului de Management pentru
Bazinele Hidrografice, şi în limitarea cererilor de amânare a termenelor
limită pentru îndeplinirea obiectivelor Directivei;
− controlarea modului de clasificare a apelor în categoria de ape puternic
modificate şi a argumentelor care ar susţine aplicarea acestui tip de
încadrare;
• la nivel naţional:
− verificarea înglobării articolelor Directivei în legislaţia naţională;
− participarea în procesele de stabilire a condiţiilor de referinţă pentru
starea ecologică a apelor de suprafaţă; acest proces va determina, indirect,
nivelul obiectivului de stare ecologică bună;
• la nivelul Uniunii Europene:
− asigurarea unei colaborări strânse între Statele Membre, având în vedere
faptul ca în final trebuie trasate hărţile de calitate ecologică pentru apele
de suprafaţă;
− participarea în activitatea de intercalibrare a apelor de referinţă precum şi
în definirea claselor şi a graniţelor între clase. Problemele de mediu
trebuie explicate şi nu ascunse.
76
3.4.4 POLITICA SUBSTANŢELOR CHIMICE
DIN CADRUL DIRECTIVEI CADRU PENTRU APĂ
3.4.4.1 Introducere. Directiva cadru pentru apă oferă cadrul legal de

acţiune al Statelor Membre la nivelul Comunităţii Europene pentru
uniformizarea standardelor statelor privind poluarea apelor cu substanţe
chimice.
• La nivelul Statelor Membre. Standardele de calitate ale mediului pentru
emisii ale poluanţilor trebuie reglementate şi adoptate la nivelul Statelor
Membre (o listă a substanţelor poluante este indicată în Anexa VIII). Aplicarea
acestor reglementări trebuie realizată în scopul atingerii unei “stări ecologice
bune”- definite în Anexa V - până în anul 2015.
Pentru apele care vor atinge un statut înalt ecologic, Statele Membre trebuie
să se asigure de următoarele elemente:
Prevenirea evacuării poluanţilor ne-sintetici în cantităţi semnificative care ar
avea drept urmare disturbarea calităţii ecologice a apei.
Prevenirea evacuării substanţelor poluante sintetice în cantităţi semnificative
care ar determina depăşirea limitelor de detecţie.
• La nivelul Comunităţii Europene. Uniunea Europeană stabileşte
standarde la nivelul comunitar, care au rolul de a completa mecanismul
legislativ necesar obţinerii de “stare chimică” bună pentru toate resursele de
apă.
Standardele existente la nivelul Comunităţii Europene (prezentate în
Directivele fiice ale Directivei pentru Substanţe periculoase (76/464/CEE) sunt
prezentate în Anexa IX a Directivei Cadru pentru Apă. În cazul apelor de
suprafaţă, obiectivele stabilite în Planul de Management al Bazinelor
Hidrografice impun cel puţin respectarea tuturor standardelor de calitate
stabilite de Directiva 76/464/CEE.
Evident, toate Directivele Fiice referitoare la Substanţele Periculoase trebuie
supuse unei revizuiri atente din partea Comisiei Europene; de asemenea,
măsurile propuse de Directiva 76/464/CEE şi fiicele sale trebuie reanalizate.
Se pot pune în discuţie şi substanţele periculoase care nu au fost incluse în
Directiva cadru pentru apă.
Lista de substanţe periculoase incluse în Directiva cadru a fost constituită
conform procedurilor din Articolul 16.
Substanţele periculoase cu prioritate vor fi selectate din această listă, şi vor fi
revizuite la fiecare 4 ani. Lista înlocuieşte cea care conţine 129 de substanţe
prioritare stabilite de Consiliul Comunităţii în 22 iunie 1982.
3.4.4.2 O analiză detaliată a Directivei.
• Tipuri de ape de suprafaţă protejate de Directivă. Directiva cadru pentru
apă se aplică apelor de suprafaţă, definite după cum urmează:
77
− ape de suprafaţă continentale (râuri, lacuri, rezervoare, canale);
− ape de coastă (estuare, de coastă – definite ca fiind zonele de apă
amplasate la o milă marină de la linia teoretică utilizată pentru definirea
şi măsurarea apelor teritoriale).
• Măsuri la nivelul Statelor Membre. Statele Membre trebuie să controleze
poluarea apelor de suprafaţă cu ajutorul următoarelor instrumente:
− identificarea apelor de suprafaţă pentru care emisiile de poluanţi pot pune
în pericol menţinerea calităţii ecologice a apei sau pentru care restabilirea
condiţiilor de bună calitate până în 2004 este greu de realizat;
− identificarea substanţelor poluante responsabile pentru problema deze-
chilibrării ecologice;
− stabilirea unor standarde de calitate a mediului pentru substanţele
poluante deversate în cantităţi semnificative pentru producerea sau
deteriorarea calităţii ecologice a apei.
Un neajuns major al standardelor de calitate a mediului este acela că exprimă
valori medii anuale admise pentru concentraţiile de poluanţi deversaţi, ceea ce
înseamnă că temporar, sunt admise valori ridicate pentru aceste concentraţii.
• Măsuri la nivelul Comunităţii Europene
o Substanţe prioritare. Pentru substanţele din lista de priorităţi conţinută de
Directiva Cadru pentru Apă, este necesară stabilirea de măsuri unice la nivel
comunitar, conform articolului 16(6). Pentru a stabili aceste măsuri, Comisia va
stabili o listă provizorie cu propuneri pentru substanţele prioritare, care apoi va
fi susţinută în faţa Consiliului şi Parlamentului European, care au puterea
legislativă de a aproba aceste liste. Substanţele periculoase vor fi clasificate
drept prioritare în funcţie de riscul pe care îl prezintă în afectarea mediului
acvatic. Există legislaţie orientată către definirea procedurilor de alegere a
substanţelor periculoase prioritare:
1. În funcţie de riscul general pe care îl prezintă (Regulamentul CEE
793/93, Directiva 91/414/CEE şi Directiva 98/8/CE).
2. În funcţie de riscul orientat într-o anumită direcţie (Regulamentul CEE
793/93).
3. În funcţie de riscul pe care îl prezintă, substanţele periculoase pot fi
considerate prioritare pe baza analizei fundamentate pe studii simplificate de
risc, dar însoţite de studii suplimentare ştiinţifice care ţin seama de teorii ale
haosului, completate de date obţinute din activitatea de monitorizare a
contaminării.
Lista de substanţe prioritare va fi revizuită de către Comisia Europeană din 4
în 4 ani, dar asta nu înseamnă neapărat obligativitatea adăugării de substanţe pe
lista prioritară la finalul perioadei.
78
După aprobarea listei de substanţe prioritare de către Consiliului şi
Parlamentul European, Comisia va propune măsuri de reducere progresivă a
emisiilor pentru substanţele periculoase prioritare.
Pentru ca măsurile propuse să devină lege, ele trebuie să fie aprobate de
Consiliu şi Parlament, căpătând forma de Directive fiice. Chiar dacă nu există
un acord comun în ceea ce priveşte pachetul de măsuri pentru fiecare substanţă
sau grup de substanţe până la termenul limită 2006, Statele Membre sunt
obligate să stabilească standarde de protecţie a mediului, la nivel naţional, care
să controleze toate sursele de poluanţi periculoşi pentru toate apele de suprafaţă.
o Substanţe prioritare de risc. Standardele la nivelul comunităţii trebuie să
facă referire specială la substanţele cu risc ridicat pentru mediu; acest tip de
substanţe fac parte dintr-o categorie specială a listei de substanţe prioritare
menţionate în Directiva cadru pentru apă. Această categorie de substanţe a fost
stabilită împotriva multor rezistenţe, la cererea Parlamentului European.
Este primul caz în istoria legislaţiei europene de elaborare a unui document
legislativ care controlează nivelul emisiilor substanţelor periculoase în apele de
suprafaţă, şi a fost elaborat sub egida OSPAR – o convenţie pentru protecţia
Mediului Marin al Oceanului Atlantic, regiunea Nord-Est, semnat în septembrie
1992, la Paris, între ţările nord-est atlantice (Belgia, Danemarca, Finlanda,
Franţa, Germania, Islanda, Irlanda, Olanda, Norvegia, Portugalia, Spania,
Suedia, Marea Britanie şi nu în ultimul rând, Comisia Comunităţii Europene).
Acest document a intrat în vigoare în martie 1998.
Într-o a doua etapă, Consiliul şi Parlamentul European trebuie să adopte o
serie de măsuri privind lista de substanţe periculoase de risc (Articolul 16(8)) şi
să urmărească îndeplinirea lor la nivelul Statelor Membre, fără însă a specifica
şi un termen limită pentru îndeplinirea acestora. Este totuşi de aşteptat ca în 20
de ani, să existe pachete de legi deja în vigoare pentru controlul tuturor
substanţelor periculoase considerate de Comunitate ca având risc ridicat.
o Prima listă de substanţe prioritare a Directivei cadru pentru apă.
Conţinutul primei liste de substanţe prioritare a fost definitivată de Comisie şi
făcută publică în februarie 2000, şi conţine 32 de substanţe selectate în urma
aplicării unei proceduri simplificate de evaluare a riscului prezentat de
substanţele respective. Numărul total al substanţelor considerate, 32, nu reflectă
cifra totală exactă a substanţelor analizate, dar reprezintă capacitatea
administrativă actuală a Comisiei; noi substanţe pot fi adăugate listei iniţiale, la
fiecare 4 ani. Există, fără îndoială, un număr mare de substanţe care nu a fost
încă monitorizat, ca de exemplu:
− 60% din pesticidele curent utilizate;
− substanţe chimice periculoase, dar cu producţie anuală sub 1000 tone.
− substanţe chimice industriale produse sau importate de mai puţin de
4 companii europene, în cantităţi de peste 1000 tone pe an (din date
confidenţiale).
79
În consecinţă, rezultă 95 de substanţe în urma monitorizării datelor şi 123, în
urma modelării datelor.
Din cele 32 de substanţe indicate de Directiva cadru pentru apă, 21 sunt
clasificate ca substanţe periculoase de risc. Parlamentul va indica încă 7
substanţe, astfel încât lista finală va fi de 39, din care 28 de risc înalt.
• Alte obiective ale Directivei Cadru pentru Apă referitoare la legislaţia
pentru substanţele chimice
o Anularea legislaţiei existente. După 13 ani de la data intrării în vigoare a
Directivei cadru pentru apă va fi anulată Directiva substanţelor periculoase
(76/464 CEE). Articolul 22 (6) subliniază faptul că toată legislaţia stabilită de
Directiva cadru pentru apă trebuie să fie aplicată cu cel puţin aceeaşi stricteţe
ca şi cea stabilită de Directiva substanţelor periculoase. Nu este însă clar dacă
această clauză garantează un nivel identic de protecţie a apei sub setul legislativ
al Directivei cadru pentru apă în comparaţie cu precedenta Directivă (76/464
CEE), din moment ce aceasta va fi anulată; în ceea ce priveşte cele 5 Directive
fiice ale Directivei 76/464 CEE, acestea vor fi revizuite. Pentru substanţele
periculoase deja incluse în lista de priorităţi, standardele de calitate şi de nivel
ale emisiilor vor fi revizuite, iar pentru cele care nu sunt încă incluse în lista de
priorităţi, legislaţia va fi revizuită, dar există şi opţiunea pentru anularea lor
(Articol 16 (10)).
3.4.4.3 Derogări şi extensii ale termenelor privind substanţele chimice.
Articolul 4 (4) al Directivei cadru pentru apă poate extinde termenul de
obţinere al unui bun status cu până la 12 ani peste 2015. O astfel de regulă este
justificată de necesitatea luării în considerare a diverselor condiţii naturale sau a
unor condiţii tehnice insurmontabile. Pe de altă parte, o extindere a termenelor
de îndeplinire a obiectivelor poate determina o creştere disproporţionată a
costurilor.
Articolul 4 (5) poate da naştere la şi mai multe probleme. Statele Membre
pot să excludă, conform acestui articol, anumite ape de suprafaţă de la
îndeplinirea obiectivelor, în cazul în care sunt foarte afectate de activităţile
umane, iar restabilirea condiţiilor ecologice ar determina costuri insurmontabile.
Slăbiciunea formulării acestui articol se referă la faptul că nu se specifică dacă
aceste acţiun umane s-au desfăşurat în trecut sau se desfăşoară încă. Există
totuşi foarte mulţi paşi pentru a obţine această excludere de la aplicarea legii
Directivei, şi în plus, există etapa de studiu şi consultare a publicului care poate
să împiedice aplicarea acestei derogări.
3.4.4.4 Opţiuni politice. Care sunt elementele cheie formulate de Directiva
cadru pentru apă, în ceea ce priveşte protecţia apei împotriva poluării, şi cum
pot deveni organizaţiile non-guveramentale eficiente? O parte din răspunsuri
este creionată în continuare.
80
• La nivelul bazinului hidrografic:
− participarea în procesul de analiză a organismelor non-guvernamentale;
− participarea în procesul de stabilire a standardelor de calitate a mediului;
− obiectivele de obţinere a unui anumit grad de protecţie a mediului, pentru
apele de suprafaţă, pot deveni subiecte de discuţie, însă derogările de la
lege trebuie să respecte toate procedurile legale, o mare importanţă
având-o opinia publică prin reprezentanţii ei;
− participarea la elaborarea manuscriselor Planului de Management a
Bazinelor Hidrografice ale Râurilor în vederea limitării a extinderilor în
timp a îndeplinirii termenelor limită şi a limitării posibilităţilor derogării
de la lege.
• La nivel naţional:
− asigurarea transpunerii legislaţiei Directivei cadru pentru apă în legislaţia
naţională;
− includerea de formulări mai stricte, acolo unde formularea Directivei
cadru este mai generală, ca în cazul programelor de măsuri.
• La nivel european:
− asigurarea, prin presiuni asupra Comisiei Europene, a selectării
substanţelor pe lista de priorităţi după riscul pe care îl prezintă;
− adoptarea, de către Comisie, a unui program de măsuri pentru controlul
substanţelor prioritare.
3.4.5 PROTECŢIA APELOR SUBTERANE

DIN CADRUL DIRECTIVEI CADRU PENTRU APĂ
3.4.5.1 Introducere. Prima legislaţie europeană referitoare la calitatea apelor

subterane a fost stabilită în 1976, de către Directiva substanţelor periculoase
(76/464/CEE), iar apoi, din 1980, de către Directiva apelor subterane
(80/68/CEE), care reprezintă încă cea mai importantă legislaţie europeană în
vigoare pentru protecţia apelor subterane împotriva poluării cu substanţe
periculoase.
Mai recent, Comunitatea adoptă Directiva nitraţilor (91/676/EEC) pentru
controlul afectării apelor subterane de nitraţii utilizaţi în agricultură. Directiva
nitraţilor impune Statelor Membre să adopte măsuri în cazurile depăşirilor
concentraţiilor de nitraţi a valorii maxime admise de 50 mg/l.
• Directiva pesticidelor (91/414/EEC) stabileşte cerinţe riguroase pentru
protecţia apelor subterane. În momentul comercializării acestor substanţe,
trebuie făcută dovada că utilizarea lor nu determină concentraţii ale pesticidelor
în apele subterane mai mari de 0,1 micrograme pentru un litru.
81
Cu toate aceste Directive, resursele subterane de apă rămân încă în pericol,
în timp ce supraexploatarea lor nu este nicăieri menţionată. În 1995, Consiliul
European atrage atenţia asupra importanţei deosebite a resurselor subterane de
apă ca fiind esenţiale în asigurarea ciclului apei şi a existenţei ecosistemelor,
reprezentând cea mai importantă resursă de apă potabilă (două treimi din sursele
de apă potabilă a Europei o constituie apele subterane); în acest sens, stabileşte
principalele direcţii ale legislaţiei pentru protecţia apelor subterane: ⊇ men-
ţinerea calităţii apelor subterane nepoluate; ⊄ prevenirea poluării în viitor;
⊂ restaurarea calităţii apelor subterane, acolo unde este posibil.
• Directiva cadru pentru apă stabileşte o mare parte din măsurile
preventive necesare. Astfel, Statele Membre sunt obligate:
- Să prevină sau să limiteze deversarea de poluanţi în apele subterane, şi
să prevină deteriorarea statutului tuturor tipurilor de ape subterane.
- Să protejeze, să îmbunătăţească şi să restaureze toate tipurile de ape
subterane, asigurând un echilibru între utilizarea şi refacerea apelor
subterane, cu scopul obţinerii unei stări bune de calitate pentru toate
apele subterane până în decembrie 2015.
- Să monitorizeze şi să controleze deversările oricăror substanţe poluante
în apele subterane, astfel încât să se obţină, gradat, concentraţii din ce în
ce mai reduse de poluanţi în apele subterane.
Datorită poziţiilor conflictuale între Consiliul European şi Parlament legate
de protecţia apelor subterane împotriva poluării, nu există măsuri elaborate la
nivel european, dar acestea ar trebui formulate, conform Directivei, până în
decembrie 2002, conform precizărilor Directivei cadru pentru apă, articolul 17.
Chiar în lipsa unei legislaţii la nivel european, Statele Membre au obligaţia
de a atinge obiectivele unor ape subterane nepoluate prin aplicarea unor măsuri
la nivel naţional, conform Directivei cadru pentru apă, iar termenul limită este
decembrie 2013.
3.4.5.2 Analiza detaliată a programului de protecţie a apelor subterane.
• Scopul Directivei. Care sunt tipurile de ape subterane protejate? În
articolul 2.2, Directiva cadru pentru apă defineşte noţiunea de ape subterane.
Conform definiţiei, apele subterane care reprezintă subiectul Directivei sunt cele
care au un debit semnificativ sau cele pentru care rezerva de apă subterană are o
valoare semnificativă. Statele membre au opţiunea de a indica acele tipuri de
ape subterane importante pentru restabilirea sau menţinerea ecosistemelor de
suprafaţă sau sunt importante ca resurse de apă. Identificarea şi caracterizarea
apelor subterane trebuie raportată Planului de Management al Bazinelor
Hidrografice, în acest mod ele fiind supuse atenţiei publice.
• Clasificarea Apelor Subterane. Anexa V a Directivei indică un sistem de
clasificare a calităţii apelor subterane. Prin urmare, există două clase de calitate
a apelor subterane: calitate bună şi calitate insuficientă. Prima clasă se referă la
82
apele subterane care îndeplinesc condiţii de bună calitate, atât din punct de
vedere chimic, cât şi din punct de vedere cantitativ. Cele care nu îndeplinesc
condiţiile de bună calitate intră în categoria apelor subterane de calitate
insuficientă.
Condiţiile bune din punct de vedere cantitativ se definesc prin următoarele
cerinţe de îndeplinit:
− resursele disponibile ale apelor subterane precum şi rata de
reîmprospătare a acestor ape (fără a lua în considerare debitul de
alimentare a apelor de suprafaţă) nu sunt depăşite de cantităţile de apă
prelevate din apa subterană respectivă.
− eventuală afectare a proprietăţilor apelor subterane nu afectează puternic
obiectivele ecologice propuse pentru apele de suprafaţă care depind direct
de acea apă subterană.
Condiţiile bune din punct de vedere chimic se definesc prin următoarele:
− indicatorii de calitate definiţi de legislaţia europeană existentă nu
depăşesc valorile considerate ca limite superioare admisibile. Spre
exemplu, Directiva nitraţilor indică o valoare maximă de 50 mg/l pentru
concentraţia de nitraţi, iar Directiva Pesticidelor indică un conţinut
maxim de 0,1 µg/ℓ pesticide în apele subterane.
− concentraţiile de poluanţi nu afectează condiţiile de calitate a apelor de
suprafaţă asociate apelor subterane de care sunt direct alimentate.
• Prevenirea şi limitarea poluării apelor subterane. Statele Membre au
obligaţia să prevină şi să limiteze poluarea apelor subterane cu substanţe
poluante. Clasificarea substanţelor poluante stabilită de Directiva apelor
subterane rămâne neschimbată, respectiv există cele două clase mari de
poluanţi, împărţiţi între lista I şi lista II. Prin urmare, trebuie să se prevină
accesul substanţelor conţinute de lista I, iar pentru substanţele din lista II,
trebuie limitată concentraţia lor în apele subterane, astfel încât să se evite
poluarea acestora.
83
4 ASPECTE TEHNOLOGICE
ALE POLITICII ŞI MANAGEMENTULUI APEI
4.1 ECHIPAMENTE PENTRU REDUCEREA RISIPEI DE APĂ
Nivelul de viaţă ridicat determină modificarea cantităţilor de apă consumate,

în special a consumurilor de apă menajere; una din consecinţe este aceea că cea
mai mare parte a consumurilor orăşeneşti o constituie cel de tip casnic.
De exemplu, în Spania, consumurile de tip urban sunt structurate după cu
urmează: 70% pentru consum casnic, 24% pentru micile industrii şi servicii, iar
6% pentru serviciile publice. Din consumul menajer, cea mai mare cantitate de
apă este utilizată în grupurile sanitare, respectiv în băi, duşuri, şi pentru
rezervoarele vaselor de closet, pe de o parte, iar pe de altă parte pentru maşini
de spălat rufe şi vase. Celelalte componente ale consumului menajer, respectiv
pentru gătit şi pentru băut, deţin procente minime faţă de cel pentru asigurarea
igienei personale. În tabelul 4-1 sunt date repartiţii ale consumului casnic pe
componentele sale, pentru Anglia, Wales, Finlanda şi Elveţia.
Tabelul 4-1
Repartiţia consumurilor casnice pe tipuri de activităţi
Consumuri casnice Anglia şi Finlanda Elveţia

Wales [%] [%] [%]
Rezervorul vasului closet 33 14 33

Baia şi duşul 20 29 32
Maşini de spălat (rufe, vase) 14 30 16
Apă pentru consum uman (băut, gătit) 3 4 3
Diverse 27 21 14
Consumuri externe 3 2 2
Cele mai uzuale tipuri de consumuri casnice în funcţie de punctul de consum

sunt date în tabelul 4-2. Datele se referă la consumurile de apă din Anglia şi
Wales, Franţa şi Germania.
Statisticile arată că există posibilitatea îmbunătăţirii eficienţei utilizării apei
prin aplicarea de tehnologii noi armăturilor. Multe din ele dotează grupurile
sanitare ale unor locuri publice, unde de cele mai multe ori, risipa de apă este
85
foarte ridicată; gradul de răspândire a acestor armături nu este foarte mare,
întrucât preţul lor este destul de ridicat. Tehnologiile actuale şi activitatea de
cercetare în multe institute de profil încearcă să facă posibilă vânzarea acestor
produse, prin găsirea şi implementarea de tehnologii de fabricaţie cât mai puţin
costisitoare. Cele mai uzuale echipamente care favorizează economii substan-
ţiale de apă sunt prezentate în tabelul 4-3.
Tabelul 4-2
Consumuri medii specifice diferitelor tipuri de consumatori casnici
Echipament Anglia şi Finlanda Franţa Germania

Wales
Vas de closet 9,5 ℓ/utilizare 6 ℓ/utilizare 9 ℓ/utilizare 9 ℓ/utilizare
Maşină de spălat 80 ℓ/ciclu 74-117 ℓ/ciclu 75 ℓ/ciclu 72-90 ℓ/ciclu
rufe
Maşină de spălat 35 ℓ/ciclu 25 ℓ/ciclu 24 ℓ/ciclu 27-47 ℓ/ciclu
vase
Duş 35 ℓ/duş 60 ℓ/duş 16 ℓ/duş 30-50 ℓ/duş
Cada de baie 80 ℓ/baie 150-200 ℓ/baie 100 ℓ/baie 120-150 ℓ/baie
Sisteme de Nu există Cantitatea de apă Sistemele Municipalităţile
reducere a sisteme de tari- utilizată de rezer- de reduce- au investit foarte
pierderilor apă fare speciale pe vorul vasului de re a pierde- mult atât în
trepte de con- closet depinde de rilor apă instalarea de
sum, dar indus- anul de fabricaţie: nu sunt des sisteme de
tria investeşte 9 ℓ – în 1976 întâlnite economisire a
în reducerea 6 ℓ – în 1976-1993 apei, cât şi în
cantităţilor de 4 ℓ – în 1993-1996 campanii media
apă a echipa- 2-4 ℓ – din 1996 pentru public
mentelor
casnice
Tabelul 4-3
Echipamente uzuale de reducere a risipei apei pentru consumatori casnici
Echipament Descriere Economia de apă

Armături
Armături cu aeratoare Introduce aer în jetul de Reduce debitul de apă cu
apă, micşorând volumul de aprox. 50%
apă consumat, efectul final
fiind acelaşi
Armături cu termostat Menţin temperatura de Reduce debitul de apă şi

amestec selectată iniţial consumul de energie cu
aprox. 50%
86
Echipament Descriere Economia de apă

Armături cu senzori Livrează apă doar în Reduce debitul de apă cu
infraroşu prezenţa unu obiect în zona aprox. 70-80%
infraroşu
Armături electronice, cu
li-mitarea timpului de Livrează apă doar un
utilizare interval redus de timp
Vase de closet Construcţia vasului permite
utilizarea 3-6 l pentru o
spălare eficientă
Sisteme de reducere a
consumurilor de apă
pentru vechile armături
Sistem aerator pentru Introduce aer în jetul de Reduce debitul de apă cu
baterii vechi apă, micşorând volumul de aprox. 40%
apă consumat, efectul final
fiind acelaşi
Buton pentru limitarea Reduce debitul de apă cu
spălării vasului de closet aprox. 70%
Sisteme de reducere a Reduce debitul de apă cu

debitelor pentru duşuri aprox. 10 - 40%
În ultimii ani, UE a încercat să stabilească o serie de condiţii necesare i

maşinilor de spălat vase (Jurnalul Oficial al Comunităţii Europene, august
1993) şi a celor pentru spălarea rufelor (Jurnalul Oficial al Comunităţii
Europene, august 1996) ca aceastea să poată fi considerate echipamente
“ecologice”. O condiţie se referă la cantitatea de apă utilizată la un ciclu de
spălare (respectiv 1,85 ℓ/obiect spălat, pentru maşinile de spălat vase şi maxim
15 ℓ de apă pentru un ciclu de funcţionare a unei maşini de spălat rufe, la o
temperatură de 60oC), precum şi la energia electrică consumată. Tehnologia a
avansat şi în acest domeniu, şi progresele sunt remarcabile, în special în ultimii
20 de ani (fig. 4-1 şi fig. 4-2). O altă etapă extrem de dificilă o reprezintă
promovarea acestor noi produse. În ceea ce priveşte decizia companiilor sau a
autorităţilor locale, se pot iniţia acţiuni de retehnologizare a unor spaţii sociale,
cum ar fi birouri, şcoli, complexe sportive, care să includă aceste noi sisteme de
eficientizare a utilizării apei la punctele de consum. Un sector dificil de penetrat
îl reprezintă vânzările în domeniul echipamentelor casnice, întrucât sunt
necesare investiţii suplimentare şi costisitoare în campanii publicitare care să
promoveze noile produse pe criteriile eficienţei utilizării apei, eficienţă
reflectată în facturi de plată mai reduse pentru consumurile de apă şi energie
electrică. Acest proces este de durată, iar progresul este destul de lent.
87
Figura 4-1 Evoluţia consumurilor de apă pentru maşini de spălat rufe.
Figura 4-2 Evoluţia consumurilor de apă pentru maşini de spălat vase.
Impactul utilizării acestor noi echipamente de reducere a consumurilor de

apă este diferit de la ţară la ţară, în funcţie de raportul între consumul orăşenesc
total şi cel casnic. Spre exemplu, o reducere a consumurilor casnice de 10 –
70%, va conduce în Olanda la o scădere a consumului orăşenesc de 6-40%. În
88
Marea Britanie, o reducere similară a consumurilor casnice ar avea drept
consecinţă o scădere a consumului de apă orăşenesc de 4 până la 31%.
4.2 CONTORIZAREA APEI
În multe din ţările europene, nota de plată pentru consumul de apă menajer
are o valoare fixă. Spre exemplu, în Marea Britanie nivelul facturii de apă este
proporţional cu valoarea proprietăţii. În Irlanda, valorile facturate ale apei
pentru consumatorii casnici sunt înglobate în taxele locale; în Islanda, plata se
face în funcţie de numărul de m 2 de proprietate deţinută, la care se adaugă o
taxă globală pe proprietate. Cu toate acestea, cel mai uzual sistem de facturare a
apei se bazează pe contorizarea cantităţii de apă consumate.
Este greu de analizat impactul pe care îl are acest sistem de facturare a apei. În
schimb, trebuie găsit un echilibru între cantităţile de apă consumate şi pierderile
prin reţea, care determină pierderi de apă necontorizate. Pierderile de apă pot fi
depistate mai uşor dacă se realizează o măsurare a debitelor de apă nu numai la
consumator, ci şi într-o secţiune în amonte de consumator, pe reţeaua de distri-
buţie. Sistemele de contorizare au avantajul depistării imediate a eventualelor
fisuri în reţeaua de alimentare cu apă; se estimează că pierderile prin reţelele de
distribuţie nemonitorizate pot ajunge la 10 – 25% din totalul apei măsurate.
4.3 REDUCEREA PIERDERILOR DE APĂ

ÎN REŢELELE DE DISTRIBUŢIE
Pierderile de apă prin reţelele de distribuţie pot atinge valori foarte ridicate
direct proporţionale cu volumul apei introduse în reţea. Consecinţele sunt nu
numai de ordin economic, dar în acelaşi timp, calitatea apei poate fi
compromisă, pericolul de contaminare al apei fiind cu atât mai mare cu cât
presiunea apei este mai redusă.
Pierderile de apă din reţea pot avea mai multe cauze:
− neetanşeizare corectă a pieselor de legătură; această situaţie apare în
special în cazul reţelelor de distribuţie vechi;
− pierderile de apă se pot înregistra chiar în instalaţiile consumatorilor, în
secţiuni amplasate în amonte de zona monitorizării debitelor;
− imposibilitatea unor tipuri de contoare de a înregistra debite de apă cu
valori scăzute, datorită componentelor mecanice care îi pot afecta
sensibilitatea;
− existenţa unor consumuri de apă necontorizate, ca de exemplu stropirea
grădinilor, curăţarea străzilor – aceste consumuri se estimează cu ajutorul
unor norme de consum, iar diferenţele sunt considerate pierderi.
89
În tabelul 4-4 se prezintă valori ale pierderilor de apă raportate în diferite
ţări; diferenţele mari sunt explicabile prin starea tehnică diferită a reţelelor de
distribuţie, precum şi datorită cauzelor prezentate anterior.
În Elveţia, pierderile de apă în reţelele de distribuţie pentru anumite
comunităţi sunt estimate la aproximativ 30%. În Zurich, în urmă cu 10 ani,
pierderile de apă au fost sunt estimate la 40-50% ; în prezent, în urma lucrărilor
de întreţinere a reţelelor, desfăşurate anual, pierderile de apă s-au redus cu până
la 10% (Skarda 1999).
Lucrările de întreţinere şi de înlocuire a tronsoanelor reţelelor de apă afectate
sunt principalul mod eficient de reducere a pierderilor de apă. O analiză
statistică la nivel internaţional oferă un procent anual de 0,6% de tronsoane
înlocuite din reţeaua de apă.
În Elveţia, durata medie de viaţă a unei instalaţii de apă este estimată la 50
de ani, iar durata de viaţă a unor conducte din materiale actuale, izolată corect,
poate să ajungă până la 200 de ani. Autoritatea apei din Zurich recomandă o rată
anuală a schimbării traseelor de apă de 2% (Skarda 1999).
Tabelul 4-4
Valori estimate ale pierderilor prin reţelele de distribuţie
Pierderi de apă estimate Sursa de

Ţara
(% din alimentarea cu apă) informaţii
Albania < 75 (1)
Armenia 50-55 (2)
Bulgaria (Sofia) 30-40 (3)
Bulgaria (fără Sofia) > 60 (3)
Croaţia 30-60 (3)
Republica Cehă 20-30 (4)
Danemarca 4-16 (5)
Finlanda 15 (6)
Franţa (medie naţională) 30 (7)
Franţa (Paris) 15 (7)
Franţa (zonele rurale) 32 (7)
Germania (fostă estică) 6,8 (8)
Germania (fostă vestică) 15,9 (8)
Germania (medie totală) 8,8 (8)
Ungaria 30-40 (3)
Italia (medie naţională) 15 (9)
90
Pierderi de apă estimate Sursa de

Ţara
(% din alimentarea cu apă) informaţii
Italia (Roma) 31 (9)
Moldova 40-60 (3)
Romania 21-40 (10)
Slovacia 27 (11)
Slovenia 40 (4)
Spania 24-34 (12)
Ucraina 50 (3)
3
Marea Britanie (Anglia şi Wales) 8,4 m / km, zi sau (7)
234 ℓ/proprietate, zi
Surse de informare: (1) – Mountain Unlimited 1997;

(2) - WHO 1997;
(3) – Mountain Unlimited 1995;
(4) - PTL/W 1999;
(5) – Vangsgaard 1997;
(6) – FEI 1999;
(7) – OFWAT 1997;
(8) –Umweltbundesamt 2000;
(9) – IRSA 1996;
(10) – EEA/WHO 1999;
(11) – EEA 1999;
(12) – MMA 1998.
Există mai multe metode de calcul a eficienţei unei reţele de distribuţie a

apei:
• Raport de eficienţă. Acest raport se calculează cu relaţia:
Raportul de eficienţă (%) = (volumul măsurat / volumul distribuit) ⋅ 100 .
Această metodă de calcul este cel mai simplu de aplicat, întrucât foloseşte
doar valori măsurate, şi compară volumele măsurate ajunse la consumatori cu
cele introduse în sistemul de alimentare cu apă.
Rezultatele nu pot fi interpretate sau utilizate pentru compararea diferitelor
reţele, întrucât această metodă nu ia în considerare toate consumurile de apă din
reţea (consumurile de apă necontorizate, consumurile de apă privind întreţinerea
reţelei. Această metodă este utilă în special în analiza în timp a stării de
funcţionalitate a reţelei, decât în obţinerea unor cifre care să exprime starea
reţelei.
91
• Raportul de eficienţă netă. Acest raport reprezintă un indicator mai
sugestiv, şi se determină cu relaţia:
(volumul contorizat +
+ volumul nemasurat,
conform normelor +
+ volumul necesar întretinerii
retelei de distributie)
raportul de eficienta neta (% ) = ⋅ 100
(volumul distribuit)
Această relaţie oferă o mai bună informaţie asupra stării reţelei, întrucât
consideră toate tipurile de consum de consumuri de apă posibile (contorizate/
necontorizate/tehnologice). Cu toate aceste, termenii care intervin în relaţia de
calcul sunt estimări aproximative, ceea ce conduce la concluzia că indicatorul
de eficienţă poate avea erori.
• Indicele specific de pierderi. Evoluţia stării fizice a reţelelor de
distribuţie poate fi urmărită cu ajutorul unui indicator specific al pierderilor de
apă, determinat prin raportarea volumelor de apă la lungimea totală a
tronsoanelor reţelei de distribuţie analizate:
3
indicele specific de pierderi (m /zi/km)=pierderi/ lungimea reţelei
Lungimea reţelei poate include distanţa totală a traseului parcurs de apă

pornind de la producător (prelevare) la consumator. Există ţări în care o
exprimare a pierderilor în ℓ/proprietate/zi este mai sugestivă.
Pierderile de apă exprimate în această manieră pot fi comparate cu valorile
acceptate pentru pierderi, care admit pierderi de apă în punctele de conexiune
ale contoarelor, şi care stabilesc valori maxime pentru pierderile de apă de-a
lungul reţelelor de apă (respectiv indicele de pierdere internaţional admis –
conform Agenţiei de Mediu Britanică, 1998a).
• Indicele specific de debit. Acest indicator poate fi utilizat în evaluarea
procentului de utilizare a reţelei de distribuţie:
volumele contorizate de apa

Indicatorul specific de debit (m 3 /zi/ km) =
lungimea retelei de distributie
Zonele rurale sunt caracterizate, în general, de un indicator specific de debit

mai scăzut (sub 10), în timp ce zonele urbane au o valoare mai ridicată (peste
30). Acest indicator poate fi utilizat în asociaţie cu indicatorii definiţi mai sus,
pentru a completa imaginea asupra reţelei.
• Indicele de apreciere globală a reţelei. Multe companii de apă consideră

că un tablou complet al stării tehnice şi de utilizare a reţelelor de apă trebuie să
92
ia în considerare mult mai mulţi factori. Un tablou complet al acestor factori
este indicat în tabelul 4-5 (Agenţia de Mediu Britanică, 1998c).
Chiar dacă totalul cheltuielilor necesare prelevării, tratării şi distribuţiei apei
se ridică la sume foarte mari, nu întotdeauna reparaţiile necesare reducerii
pierderilor de apă prin reţelele de distribuţie reprezintă soluţia cea mai bună din
punct de vedere economic. Uneori, creşterea cantităţilor de apă trimise în reţea
pentru acoperirea pierderilor poate reprezenta o soluţie mai puţin costisitoare
decât repararea reţelelor.
Tabelul 4-5
Factori în aprecierea pierderilor de apă în reţelele de distribuţie
Factori de apreciere Northumbrian Essex şi Dijon, France

Water, UK Suffolk, UK
Populaţie 2 532 100 1 662 200 151 000
Legături 887 005 586 851 20 583
Proprietăţi 1 108 756 733 564 20 583
Lungimea conductelor 16 294 8 250 550
principale (km)
Presiunea apei pe timpul nopţii 50 45 40
(m H2O)
Presiunea apei pe timpul zilei 40 35 40
(m H2O)
Cantitatea de apă distribuită 799 498 32,5
3
(milioane dm /zi)
Pierderi apă prin reţea 194 85 3,6
3
(milioane dm /zi)
Consumatori menajeri 1 030 278 686 200 20 324
Consumul menajer 364,6 269,3 23,3
(milioane ℓ/zi)
Cantitatea maximă de resurse 2 000 540 100
de apă (milioane ℓ/zi)
Componente ale pierderilor
ℓ/branşament/zi 219 145 175
ℓ/proprietate/zi 175 116 175
ℓ/om/zi 77 51 24
% din cantitatea de apă 24 17 11
distribuită
3
m /km/zi 12 10 7
93
Factori de apreciere Northumbrian Essex şi Dijon, France

Water, UK Suffolk, UK
Procent ocupare a unui 2,5 2,4 7,4
consumator menajer (nr.
persoane/casă (apartament))
Procent ocupare a unui 2,9 2,8 7,3
branşament (nr. persoane
/branşament)
Sursă: Agenţia de Mediu a Marii Britanie.
4.4 TEHNOLOGII NOI – PROCESE ÎN SCHIMBARE
4.4.1 INDUSTRIA
Până nu demult, au existat eforturi concentrate doar în vederea reducerii

consumurilor de energie necesare proceselor industriale, şi prin urmare, a
reducerii costurilor.
Incepând cu anii 1990, creşterea eficienţei utilizării apei a devenit o metodă
de reducere a costurilor; în consecinţă, se urmăreşte scăderea cantităţilor
necesare de apă în procesele industriale, creşterea gradului de reciclare a apei, şi
evident, atenţie sporită asupra proceselor impurificatoare ale apei, care
determină necesitatea aplicării unor metode costisitoare de epurare a apei.
Aplicând mai multe metode de reducere a consumurilor de apă, se
înregistrează valori diferite ale cantităţiilor de apă economisite. Conform unui
studiu al Institutului de Energie Catalan (1999, Spania), procentul de reducere a
consumurilor de apă variază între 25-50% (fig. 4-3 şi fig. 4-4).
4.4.2 AGRICULTURA
Irigaţiile reprezintă sectorul agricol cu cel mai mare consum de apă, urmat
de sectorul zootehnic şi piscicol.
o Utilizarea unui echipament eficient pentru irigaţii. În funcţie de climatul
şi de zona geografică a terenului agricol, politica de irigaţii poate utiliza o gamă
variată de echipamente, şi corespunzător, cantităţi de apă necesare diferite. Cele
mai întinse suprafeţe de pământ agricol irigate aparţin ţărilor mediteraneene,
respectiv sudul Spaniei, Italia, Grecia şi Portugalia, însumând 85% din totalul
suprafeţei irigate în Europa (EEA, 1999).
94
Figura 4-3 Procentul de reducere a consumurilor de apă
în urma programelor de măsuri aplicate.
Figura 4-4 Procente de reducere ale apei în diferite ramuri industriale.
95
Eficienţa utilizării apei în agricultură înseamnă, în primul rând, optimizarea
consumurilor de apă în activităţile de irigaţii, respectiv a echipamentelor
utilizate pentru înmagazinare, transport, distribuţie şi irigaţie.
Echipamentele moderne pentru irigaţii (sistemele de distribuţie a apei cu
sprinklere) au o eficienţă de utilizare a apei mult ridicată faţă de sistemele
tradiţionale, bazate pe transportul gravitaţional al apei către zonele afectate de
lipsa de umiditate. O analiză a 39 de sisteme tradiţionale de irigaţii care
deserveau 82 000 ha de teren agricol indică o eficienţă a utilizare a apei sub
60%, prin comparaţie cu o eficienţă de aproximativ 80% pentru utilizarea unor
sisteme de irigaţii sub presiune pentru aceeaşi suprafaţă.
o Eficienţa globală a sistemelor de irigare poate fi exprimată cu ajutorul
următorilor indicatori, definiţi după cum urmează:
− eficienţa de transport - se referă la pierderile de apă din punctul de
extracţie a apei din sursele de apă până la instalaţia de distribuţie a apei
în zona irigată;
− eficienţa de distribuţie a apei - se referă la pierderile de apă în sistemele
de distribuţie a apei în zonele irigate;
− eficienţa de irigaţie - se referă la pierderile de apă în echipamentele de
apă;
− eficienţa globală se exprimă ca produsul eficienţelor individuale,
definite mai sus.
O metodă de îmbunătăţire a eficienţei utilizării apei o reprezintă
transformarea schemelor de irigaţii gravitaţionale în scheme de irigaţii sub
presiune; acestă metodă a fost aplicată în parte în majoritatea ţărilor în care
sistemele gravitaţionale sunt cele mai uzuale. Costul implementării sistemelor
sub presiune este relativ ridicat, estimat la aproape 10 000 EUR/ha, care de
multe ori depăşeşte chiar valoarea producţiei agricole a suprafeţei respective.
În ţările est europene, metoda cea mai utilizată în irigaţii este cea cu
distribuţia apei sub presiune, cu sprinklere, dar datorită problemelor economice
din ultima perioadă, utilizarea şi întreţinerea acestor instalaţii au fost în cea mai
mare parte abandonate, iar noile structuri formate, fermele mici nu au încă
puterea economică necesară unei astfel de investiţii. De aceea, intervenţia
guvernelor şi subvenţiile de la stat au o importanţă deosebită în alegerea sau
schimbarea sistemelor moderne de irigaţii.
96
5 ASPECTE ECONOMICE ALE POLITICII
ŞI MANAGEMENTULUI APEI
5.1 TARIFAREA APEI
Tarifele pentru apă sunt stabilite ca urmare a aplicării diferitelor politici

economice, în funcţie de disponibilitatea resurselor de apă.
O estimare a metodelor de stabilire a tarifelor pentru apă conduce la
concluzia că trebuie să se ia în considerare influenţa nivelului preţului apei
asupra reducerii cerinţei de apă. Se pot face comparaţii între tarifele de apă
aplicate în diferite ţări. Complexitatea metodologiilor de stabilire a acestor tarife
poate fi dedusă din analiza diferitelor concepte de tarifare a apei precum şi a
diferite sisteme manageriale naţionale ale apei.
În general, evoluţia structurii tarifelor de apă în ultimii ani depinde de
dezvoltarea politicilor apei, în special datorită implementării recente a
directivelor europene referitoare la resursele de apă.
Componentele tarifelor de apă includ o parte legată de sistemele de
distribuţie a apei, întreţinerea acesteia, precum şi de tratare apei. Alte părţi se
referă la diferite taxe plătite către diverse instituţii (taxe de tratare a apei, taxe
de colectare a apelor uzate etc.). Exemple sunt oferite în tabelul 5-1.
Tabelul 5-1
Structura tarifelor de apă în Franţa, în perioada 1991 – 1997 (s-a luat în considerare
*
o factură de apă pentru un consum tipic de 120 m 3 /apartament/an)
Componenta 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997
Distribuţia apei 654 685 731 765 793 822 842

Păstrarea resurselor 12 18 20 26 31 32 33
Epurarea apelor uzate 389 424 477 525 555 585 614
Taxe pentru poluare 83 134 165 220 253 284 291
Taxe suplimentare 91 107 130 153 167 187 194
TOTAL 1 229 1 368 1523 1 689 1 799 1 910 1 974
* Ianuarie 1999: FRF 6,559 = 1 EUR
97
În Franţa, rata de creştere a tarifului apei a avut o relativă scădere de-a
lungul ultimilor ani. În 1997, tariful apei a crescut cu 3,3%, faţă de anii 1992 şi
1993, în care tarifele au înregistrat o creştere de 11,3%. Considerând intervalul
de timp 1992 – 1997, creşterea tarifelor apei a fost de 61%.
Cu toate acestea, este dificil de tras o concluzie asupra modului în care
evoluează tariful apei în Europa, şi foarte important este şi sistemul de referinţă
ales. Exprimate în EUR, tarifele pot avea o evoluţie ascendentă, iar exprimate
ca procente faţă de PIB, se pot înregistra scăderi ale acestora. Spre exemplu,
oraşe ca Lisabona înregistrează creşteri ale tarifelor anuale ale apei, exprimate
ca procente din PIB, de la 11,0% în 1995 la 2,2% în 1996. În Budapesta, în
acelaşi interval de timp, se înregistrează o creştere de la 1,5 la 1,9%; pentru
Paris, chiar dacă valorile în EUR demonstrează o creştere a tarifelor, dacă
acestea sunt raportate la PIB-ul Franţei, se înregistrează de fapt o scădere, de la
1,3 la 1,2% în perioada 1995-1996. Scăderea mai semnificativă se înregistrează
în Bucureşti şi Ljubljana, de la 4,5% la 3,5% respectiv 2,4% la 0,7%.
În general, consumatorii pot sesiza introducerea în tarifele pentru apă a unor
taxe care nu se referă neapărat la cantitatea de apă utilizată. Tariful apei ar trebui
să redea cu claritate toate componentele sale, şi în plus, acestea ar trebui
delimitate foarte clar, în costuri privind ciclurile de utilizare a apei şi în taxe
corespunzătoare.
În figura 5-1 sunt prezentate valori ale tarifelor de apă pentru diferite oraşe
europene. Cele mai ridicate tarife sunt în Germania (350,16 EUR), urmate de
Olanda (344,35 EUR) şi Danemarca (303,57 EUR). Italia (49,62 EUR) şi
Norvegia (84,83) au cele mai scăzute valori pentru tarifele de apă din Europa.
În ţările est europene, tarifele pentru apă sunt mult mai scăzute, variind de la
20 ECU/an şi familie în Bucureşti şi Bratislava la 59 ECU/an pentru o familie în
Praga (fig.5-2). O analiză a structurii acestor tarife indică faptul că există
componente şi aspecte foarte diferite care conduc la diferenţe foarte mari; de
fapt, compararea lor este extrem de analizat, şi de multe ori, concluziile pot fi
greşite, întrucât nu se cunosc toţi factorii care influenţează nivelul acestor tarife.
În statele est europene, tarifele pentru apă au înregistrat creşteri
spectaculoase în comparaţie cu rata inflaţiei, ceea ce a determinat, în unele ţări,
necesitatea impunerii unor politici economici de susţinere cu ajutorul
subvenţiilor. Analiza valorii raportului între tariful apei şi PIB pe cap de locuitor
indică Bucureşti ca fiind oraşul cu cel mai ridicat procent, 3,5%, urmat de
Vilnius 2,6% şi Praga 2,3%. Cel mai scăzut cost al apei se înregistrează în Oslo,
unde procentul are valoarea de 0,2%. În ţările vest europene, cel mai înalt
procent îl constituie Portugalia, Lisabona, cu un procent de 2,2% (v. fig. 5-3).
O altă componentă importantă a tarifelor aplicate o reprezintă calitatea apei
furnizate consumatorului (potabilă sau industrială); alături de aceasta, analiza
stării tehnice a reţelei de distribuţie a apei pe lângă calitatea serviciilor oferite
consumatorului, toate acestea trebuie judecate în ansamblu pentru analiza
înţelegerii nivelului şi structurii tarifului apei.
98
Figura 5-1 Tarife pentru apă, anuale, pentru diferite oraşe europene
(pentru o familie utilizând 200 m 3 /an, locuind într-o casă) (sursa: IWSA, 1999).
Figura 5-2 Tarife pentru apă, anuale, pentru diferite oraşe europene (pentru o familie utilizând
200 m 3 /an, locuind într-o casă) – sunt incluse şi date referitoare la statele est europene.
99
Figura 5-3 Tariful anual al apei în statele europene, exprimat procentual din PIB,
pe cap de locuitor (sursa: Congres IWSA, 1997).
5.2 SECTORUL URBAN
Un element esenţial al programelor de management al cerinţei de apă în

sectorul industrial îl reprezintă măsurile recompensatorii de taxe şi tarife. În
general, structura preţurilor la nivel municipal este relativ stabilă; evident,
aceste scheme de tarife diferă de la ţară la ţară şi uneori chiar în cadrul aceleiaşi
ţări. Diferenţele, în general, se stabilesc în funcţie de tipul consumatorului
(casnici, industriali şi agricoli) şi sunt rezultatul aplicării unor metodologii
diferite de stabilire a preţului final pentru apă.
5.2.1 EFECTELE STRUCTURII TARIFELOR PENTRU APĂ
Există o varietate foarte mare de tipuri de tarife; cele mai uzuale sunt
următoarele:
− tarifele fixe, constante;
− tarifele volumetrice, uniforme;
100
− tarifele duble sau binomiale (suma între o taxă fixă peste care se
suprapune un tarif uniform volumetric);
− tarife multibloc, cuprinzând mai multe tipuri de tarifare a apei, în funcţie
de volumul apei consumate.
Cel mai des, tarifele includ o taxă fixă (tip abonament), peste care se
suprapun diferite alte tarife, în funcţie de tipul consumului. Valorile tarifului pot
fi diferite în funcţie de valoarea proprietăţii, venit sau regiunea în care este
amplasat consumatorul.
Tarifele structurate pe blocuri valorice sunt cele mai răspândite, şi sunt astfel
definite încât să amendeze consumurile ridicate de apă. Astfel de tarife sunt
utilizate în Italia, Portugalia şi Spania. În plus, în Danemarca, Finlanda, Franţa,
Grecia, Olanda, Norvegia, Spania şi Marea Britanie, se adaugă suplimentar
acestui tarif o taxă de branşament. Aceste taxe suplimentare acoperă o parte din
cheltuielile fixe ale companiilor de apă, şi este independentă de consumul de
apă înregistrat; singura semnificaţie este o creştere suplimentară a tarifelor de
apă pe unitatea de apă consumată.
Tarifele trebuie stabilite astfel încât să îndeplinească mai multe condiţii:
− eficienţă (beneficiu maxim pentru societate);
− acoperirea costurilor apei în mod echitabil ;
− reducerea costurilor pentru poluarea mediului (prin reducerea impactului
asupra mediului );
− structurarea tarifelor astfel încât să fie uşor de înţeles de către
consumator.
5.2.2 ELASTICITATEA TARIFELOR
Elasticitatea tarifelor este indicatorul economic ce reflectă cel mai bine

sensibilitatea preţurilor la variaţia consumurilor de apă, şi poate fi definit ca
variaţia consumului de apă produsă de creşterea tarifului apei cu 1%. Prin
urmare, o scădere a consumului cu 1% înseamnă o elasticitate de –1. Au existat
multe analize ale acestei elasticităţi, iar valorile ei sunt incluse, de regulă, în
intervalul –0,1 la –1, şi uneori chiar mai ridicate în valoare absolută (valori
negative).
În practică, există multe probleme metodologice asociate cu studiul acestei
relaţii. Una din cele mai mari probleme este aceea că există mulţi factori care
influenţează consumurile ridicate de apă, şi care fac studiul acestui mecanism
consumuri - tarife greu de urmărit (e.g. reparaţii ale reţelei, variaţii ale presiunii,
campanii de informare şi conştientizarea populaţiei în legătură cu necesitatea
reducerii risipei de apă, variaţia consumurilor în funcţie de sezon).
101
Concluzia finală este că utilizarea tarifului apei ca mecanism de management
al cerinţei de apă nu este o soluţie viabilă. Cu toate acestea, practicarea unor
preţuri ridicate este încă utilizată ca o metodă de conştientizare a consumatorilor
şi responsabilizare a acestora în legătură cu nivelul consumurilor de apă. Acest
lucru este evident în cazul consumatorilor casnici din Germania; practicarea
unor tarife ridicate a influenţat scăderea consumurilor medii zilnice (tab. 5-2).
Tabelul 5-2
Valorile facturii pentru apă, în condiţiile unui consum anual de 200 m 3 ,

pentru un apartament (ECU, 1993) şi consum mediu zilnic
Factura pentru apă, în condiţiile

Ţară Consum mediu zilnic
[ℓ/om/zi] unui consum anual de 200 m 3 , pentru un
apartament (ECU, 1993)
Franţa 161 410
Germania 144 600
Olanda 173 300
Marea 161 330
Britanie
5.2.3 TARIFE SOCIALE
În momentul definitivării structurilor tarifelor, trebuie să se ia în considerare

şi cazul consumatorilor care au dificultăţi în achitarea acestor note de plată;
statul sprijină, în general, acoperirea costurilor apei utilizate strict necesar,
respectiv a igienei personale şi pentru menţinerea stării de sănătate, prin
subvenţii; aceste considerente sunt prevăzute în legislaţia europeană curentă
pentru apă (Directiva cadru pentru apă – articolul 12a).
Deconectarea consumatorilor sau introducerea de echipamente de reducere a
debitelor de apă reprezintă o parte din măsurile restrictive aplicate de
companiile de apă consumatorilor care nu îşi achită facturile de apă. Există însă
politici diferite de abordare a unor consumatori sociali, stabilite la nivel
guvernamental, cum ar fi: consum de apă gratuit în cazul şcolilor şi spitalelor,
tarife reduse pentru categoriile de consumatori cu venituri reduse. Tot instituţiile
guvernamentale sunt acelea care creează mecanisme juridice care să permită
companiilor de apă să-şi recupereze costurile apei de la consumatorii răi
platnici.
Spre exemplu, în Marea Britanie, în 10 ani, numărul debranşărilor
neplatnicilor apei a scăzut de la 10 000 în 1989 la 640, în 1998. Guvernul
britanic a intervenit şi le-a interzis companiilor de apă debranşarea neplatnicilor
102
facturilor de apă în cazurile în care consumatorii erau consumatori casnici, şcoli
sau spitale (Financial Times Newsletters, 20 nov. 1998). Schimbările introduse
în Marea Britanie în politica tarifară a apei vizau următoarele:
Consumatorii au dreptul să aleagă între un tarif fix, care nu ţine seama de
cantitatea de apă consumată, sau să plătească consumul pe baza unui tarif pe
unitatea de volum de apă consumată; această opţiune este valabilă doar în cazul
în consumatorilor casnici şi doar în cazul în care apa este utilizată doar pentru
strictul necesar sanitar (fără consumuri adiacente, de exemplu pentru stropirea
grădinilor)
Protejarea consumatorilor de apă vulnerabili financiar, care au ales sistemele
cu tarife specifice de apă.
5.3 INDUSTRIA
Pentru sectorul industrial, tarifele se diferenţiază în primul rând în funcţie de

sursa de apă utilizată (puţuri proprii sau reţeaua de distribuţie orăşenească) şi de
tipul de reţea de distribuţie la care sunt racordate.
Taxele pentru alimentarea cu apă din straturile freatice sunt practicate în
Belgia, Olanda, Polonia, Spania şi Marea Britanie; în ţări în care sursele de apă
par abundente, nu există nici un fel de taxe pentru utilizarea apelor subterane
(e.g. Suedia). În Belgia, de exemplu, nu există nici o restricţie în ceea ce
priveşte prelevarea apelor subterane. În tabelul 5-3 sunt oferite valorile taxelor
de prelevare a apei din stratul freatic, pentru diferite ţări europene.
Tabelul 5-3
Valori ale taxelor percepute pentru prelevarea apei

din apele subterane
Ţară ECU/m3
Franţa 0,01-0,02
Germania 0,01-0,53
Olanda 0,08-0,15
Marea Britanie 0,006-0,021
De multe ori, pentru consumatorii industriali este mai puţin costisitor să

investească în propria lor instalaţie de prelevare a apei din straturile freatice şi
de tratare a acesteia, decât să plătească companiilor de apă pentru serviciile
aduse.
În general, nu există multe informaţii legate de consumurile industriale de
apă. În cele mai multe din cazuri, unităţile industriale încheie contracte speciale,
103
confidenţiale cu companiile de apă, şi nu se pot obţine informaţii decât bazate
pe analiza tarifelor de apă.
5.4 AGRICULTURA
Având în vedere că cele mai ridicate consumuri de apă din agricultură sunt
concentrate în domeniul irigaţiilor, se vor detalia sistemele de tarifare a apei
destinate cu precădere acestei activităţi.
Irigaţiile au o importanţă diferită în funcţie de zona geografică şi climatică a
Europei. În ţările sudice, irigaţiile sunt absolut necesare asigurării recoltelor
anuale, pe când în ţările din centrul şi vestul Europei, irigaţiile sunt utilizate
doar pentru menţinerea producţiei agricole la nivele ridicate şi în timpul verilor
în care se înregistrează perioade foarte calde şi uscate.
Aceste funcţiuni diferite ale irigaţiilor sunt foarte importante în analizarea
politicilor economice ale diferitelor state europene, iar structura acestor tarife
este mult diferită de cea din alte sectoare:
− tarifele apei pentru irigaţii pot fi foarte reduse, şi nu există nici o tendinţă
sau presiune politică în direcţia micşorării acestora;
− utilizarea apei în acest sector este, de obicei, susţinută de stat cu ajutorul
subvenţiilor, pentru majoritatea statelor europene;
− nu există sisteme de contorizare a consumurilor de apă pentru irigaţii;
− presiunea populaţiei în legătură cu efectul poluant al utilizării apei în
activităţile agricole este insignifiantă în comparaţie cu atenţia acordată
activităţilor industriale.
5.4.1 STRUCTURA TARIFELOR APEI PENTRU IRIGAŢII
Cele mai multe din tarifele aplicate în agricultură se diferenţiază în mai

multe categorii: tarife pentru resursele de apă pentru agricultură, cu excepţia
irigaţiilor şi tarife pentru acoperirea unei părţi sau a întregii cantităţi de apă
necesară irigaţiei. Prima categorie de tarife utilizează mecanisme de
raţionalizare a consumurilor şi de utilizare eficientă a apei, iar cel de al doilea
tip de tarif garantează că suficiente cantităţi de apă sunt utilizate pentru irigaţii.
În cele mai multe state europene, utilizarea apei în agricultură este susţinută
financiar cu ajutorul subvenţiilor; există totuşi tendinţa de a introduce reforme
care să-i determine pe producătorii agricoli să-şi plătească singuri facturile
corespunzătoare consumurilor de apă. Cel mai comun sistem de tarifare a apei
necesare pentru irigaţii se bazează pe mărimea suprafeţei irigate.
În urma analizei sistemelor de tarifare a apei în agricultură, se pot extrage
următoarele concluzii:
104
− noţiunea de eficienţă a utilizării apei pentru irigaţii devine un concept
viabil doar în cazul în care tarifele pentru apă au un nivel ridicat;
− tarifele pot îmbunătăţi eficienţa de utilizare a apei, pe durate variabile de
timp.
5.4.2 ELASTICITATEA TARIFELOR ŞI IRIGAŢIILE
În general, cantităţile de apă utilizate în agricultură pot fi moderate prin

aplicarea unei politici tarifare, dar factorii preponderenţi sunt variaţiile
climatice, politica agricolă, preţul produselor agricole sau factori structurali.
Adoptarea unor tehnologii moderne pentru irigaţii, care să determine creşterea
eficienţei utilizării apei, este în mare măsură determinată de politica tarifară
aplicată, dar şi de factori suplimentari, precum calitatea solului, adâncimea
puţurilor şi preţul produselor agricole.
105
6 ASPECTE LEGISLATIVE
ALE RESURSELOR DE APĂ ÎN ROMÂNIA
6.1. INTRODUCERE
La sfârşitul anilor 1980, economia României se caracteriza printr-o

centralizare excesivă, prin lipsă de competenţă, precum şi prin lipsa
suficientelor instituţii şi legi care să ofere cadrul dezvoltării unei economii de
piaţă. Conceptul de democraţie era complet absent în societatea românească
pentru care nivelul de trai era considerat ca cel mai scăzut din Europa.
Începând cu anii 1990, guvernul României a încercat să orienteze politica
economică către conceptele de piaţă liberă, lansând programe care să
pregătească societatea românească pentru liberalizarea economică.
Instrumentele sale au fost îndeplinirea unor paşi absolut necesari: liberalizarea
preţurilor, introducerea taxei pe valoarea adăugată (TVA) (1993); liberalizarea
pieţei combustibililor (iunie 1993).
Aceste reforme au reprezentat schimbări majore faţă de experienţele
anterioare lui 1990, când toate preţurile erau stabilite de Ministerul de Finanţe.
Cele mai multe din subvenţii au fost suspendate în 1993; în agricultură, au fost
au fost liberalizate preţurile pentru o serie de produse agricole. Toate aceste
măsuri, însoţite de multe alte pachete de legi au încercat să ofere cadrul necesar
trecerii către un sistem economic de tip piaţă liberă. Au existat, evident, şi
aspecte mai puţin plăcute ale acestei transformări. Tranziţia la economia de
piaţă s-a manifestat prin scăderea accentuată a indicatorilor macroeconomici.
Principalul indicator macroeconomic este produsul intern brut (PIB), care
reprezintă valoarea bunurilor şi serviciilor rezultate din procesele de producţie
în cadrul economiei naţionale pentru a fi consumate, investite, stocate sau
exportate (tab. 6-1 şi fig. 6-1).
Tabelul 6-1
*
Variaţia PIB faţă de anul de referinţă 1989 (100%)
Anul 1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998
PIB 100 94,4 82,2 75 76,1 79,1 84,5 87,7 81,1 76
(%)
*
Sursa: Comisia Naţională pentru Statistică
107
100
100 94.4
84.5 87.7
82.2 79.1 81.1
75 76.1 76
80
60
40
20
0
1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998
variatia PIB [%]
Figura 6-1. Declinul PIB în perioada de tranziţie,

faţă de valoarea de referinţă a anilor 1989.
Evoluţia PIB a înregistrat modificări; în industrie, transporturi şi comerţ s-au

obţinut cel mai scăzute valori pentru PIB, menţinându-se cu cca. 10 procente
sub procentele PIB global, în schimb în domeniul comunicaţiilor, valoarea PIB
a crescut faţă de 1989 cu 22%. Tranziţia României la economia de piaţă se
dovedeşte un proces mai complicat şi mai îndelungat decât s-a sperat. O serie de
progrese notabile s-au realizat în unele domenii cum sunt: crearea cadrului
instituţional al economiei de piaţă, liberalizarea economiei şi deschiderea ei spre
exterior, diversificarea formelor de proprietate, privatizarea şi restructurarea
economiei. Cu toate acestea, în ultimii zece ani s-au manifestat întârzieri în
reforma economică şi instituţională, incoerente şi dezarticulări intre
componentele reformei economice, utilizarea haotică a resurselor determinând o
evoluţie descendentă a economiei.
Impactul asupra mediului este foarte puternic; pe de o parte, risipa de resurse
tinde să se accentueze, iar pe de altă parte, economia suportă din ce în ce mai
greu costurile protecţiei mediului şi aşa extrem de reduse, comparativ cu cele
ale economiilor dezvoltate. Scăderea volumului resurselor ce pot fi folosite
pentru protecţia mediului pot influenţa negativ nivelul de sănătate şi dezvoltare
durabilă a economiei româneşti. Cheltuielile pentru protecţia mediului au fost
de 3661,575 miliarde lei în 1997, reprezentând cca. 1% din PIB şi înscriindu-se
pe o pantă descendentă în corelaţie cu tendinţele de evoluţie a economiei
româneşti.
Tensiunile în structura economiei naţionale, generate de modificările
esenţiale ale acesteia, se repercutează asupra mediului. în ceea ce priveşte
industria, care reprezintă principalul factor de presiune asupra mediului, nu se
108
constată modificări structurale semnificative. Declinul industriilor mineritului,
extracţiei, chimiei şi metalurgiei a determinat scăderea impactului poluant
asupra mediului, insa lipsa fondurilor pentru refacerea ecologică a zonelor
degradate diminuează eficienţa măsurilor adoptate în această direcţie.
Experienţa ţărilor avansate reclamă necesitatea deplasării ponderii economiei
naţionale în favoarea activităţilor “prietenoase” mediului. Pentru depăşirea
stadiului actual şi a dificultăţilor majore semnalate, este necesară, în primul
rând, relansarea economiei româneşti. De asemenea, pentru a acţiona rapid
asupra surselor de poluare şi a determina redresarea factorilor de mediu este
nevoie de importante resurse financiare. Pregătirea aderării României la
Uniunea Europeană implică eforturi susţinute de atragere a capitalului străin, în
concordanţă cu interesele prezente şi viitoare ale ţării.
6.2. STAREA ACTUALĂ A RESURSELOR REGENERABILE

DE APĂ ÎN ROMÂNIA
6.2.1. INTRODUCERE
Resursele regenerabile sunt diversificate, dar la rândul lor limitate. Dintre

acestea cele mai importante sunt: resursele de apă, solul, fauna, flora, pădurile.
Faţă de cele mai multe resurse naturale, care în timp, se pot epuiza, resursele de
apă sunt regenerabile, fiind asigurate de un ciclu natural care îi determină
continuitatea. Datorită creşterii cerinţei de apă şi a intervenţiei omului în
procesele hidrologice, apa devine o resursă economică, cu valoare socială. Prin
urmare, este absolut necesară introducerea tehnicilor de management ale apei,
care să controleze utilizarea eficientă şi raţională a apei.
În condiţiile mondiale a accentuării crizelor energetice şi a resurselor
primare, problemele de management ale apei trebuie abordate la nivelul
bazinelor hidrografice, întrucât o aplicare a unor tehnici de management doar la
nivel local nu vor avea rezultate de durată.
6.2.2. CONDIŢII NATURALE
Resursa de apă reprezintă una din bogăţiile vitale pentru dezvoltarea eco-
nomică şi socială. în România, resursele de apă sunt relativ sărace şi neuniform
distribuite pe întinderea ţării (fig. 6-2), evaluate la 40 miliarde m 3 /an (cu un
debit anual mediu de 1300 m 3 /s).
În România există 3450 de lacuri naturale cu o capacitate de 2 miliarde m 3 ,
dar care nu sunt foarte importante din punct de vedere al resurselor de apă,
întrucât doar 400 milioane m 3 reprezintă apă proaspătă.
109
Figura 6-2. Hartă a României cu reprezentarea râurilor interne
şi a zonelor morfologice.
Considerând doar apa râurilor interne, se poate evalua valoarea resursei

specifice teoretice de apă la aproximativ 1700 m 3 /an/locuitor, cu mult sub
valorile existente în alte ţi bogate în resursele de apă, precum ţările nordice,
Austria, Elveţia, Grecia, Franţa sau Ungaria.
Apele subterane, în general o sursă de apă de o calitate mai bună, sunt
estimate la o valoare anuală de 9 miliarde m 3 , din care doar 3 miliarde m 3
sunt accesibile, datorită condiţiilor tehnice şi economice.
Din debitul Dunării, se consumă anual 85 miliarde m 3 , iar restabilirea
condiţiilor sale ecologice naturale este practic imposibilă datorită navigaţiei pe
cursul său.
Marea Neagră nu poate fi considerată ca o resursă viabilă de apă, datorită
dificultăţilor tehnice şi economice necesare desalinizării acesteia.
Datorită debitelor ridicate de apă, se asigură un grad de diluţie suficient
astfel încât apele uzate evacuate nu modifică drastic calitatea apei, care se
menţine în limitele acceptabile. Cu toate acestea, sistemele de alimentare cu apă
potabilă pentru oraşele amplasate pe cursul Dunării sunt afectate de existenţa în
exces a unor componenţi care afectează calitatea apei potabile extrase din
Dunăre (concentraţii mari de azot, metale grele, materii organice etc.)
6.2.2.1. Starea râurilor. Totalul cursurilor de apă ale României însumează
peste 120 000 km, din care sunt codificate 78 905 km, însă de interes major
pentru economie şi protecţia mediului sunt cursurile mijlocii şi inferioare ale
râurilor pe care se organizează activitatea de supraveghere şi control, pe o
lungime de circa 21 900 km.
110
Din punct de vedere al calităţii (STAS 4706/1988), cursurile de apă din
România se clasifică în următoarele categorii:
categoria I grupează apele care pot fi potabilizate pentru alimentarea cu
apă a centrelor populate, sau care pot fi utilizate la alimentarea fermelor
zootehnice şi la păstrăvării;
categoria a II-a conţine apele de suprafaţă care pot fi folosite în
piscicultură (în afară de salmonicultură), şi anume la alimentarea cu apă
pentru necesităţi tehnologice ale industriilor şi la agrement:
categoria a III-a reprezintă apele care pot fi utilizate la irigarea culturilor
agricole, la producerea energiei electrice în hidrocentrale, în instalaţii de
răcire din industrie, spălătorii şi în alte folosinţe care suporta o astfel de
calitate;
categoria D este categoria de ape degradate în care fauna piscicolă nu se
poate dezvolta.
Indicatorii de poluare a râurilor sunt reprezentaţi de conţinutul de substanţe
organice dizolvate (exprimate prin oxidabilitatea cu permanganat de potasiu şi
bicromat de potasiu), consumul biochimic de oxigen, amoniul, fosforul, azotul,
substanţele extractibile, metalele grele, depăşesc pe unele sectoare limitele
admisibile pentru diferitele categorii de calitate.
Evaluarea calităţii apelor de suprafaţă a fost efectuată la nivel
guvernamental; au fost considerate mai multe aspecte: încadrarea în categorii de
calitate, conform prevederilor STAS 4706/1988 (tab. 6-2) şi numărarea
cazurilor distincte evidenţiate, discretizarea râurilor în tronsoane cu apă de
aceeaşi categorie de calitate şi cumularea lungimilor tronsoanelor respective.
Tabelul 6-2
*
Clasificarea apelor de suprafaţă (râurilor) din România
Categoria 1989 1998-2000
Categoria I 35% 58% - 55,8%

Categoria a II-a 25% 27% - 27,6%
Categoria a III-a 18% 6% - 6,1%
Categoria D (degradata) 22% 9% -10,6%
*
Sursa: Raportul “ Starea mediului”, 1998, elaborat de MAPM; clasificarea s-a
făcut analizând rezultatele obţinute în mai multe secţiuni de control a
calităţii apei.
111
În urma analizei tendinţei calităţii apei, pe termen scurt, realizată prin
compararea situaţiilor din anii 1997 şi 1998 şi 1999 s-a pus în evidenţă
preponderenţa situaţiilor staţionare - peste 82%; cazurile de înrăutăţire sau de
îmbunătăţire au fost în proporţii egale, aproximativ 9%.
Dacă se analizează valorile lungimii tronsoanelor de râu cu apă degradată, se
constată că din lungimea totală de 22 012 km, repartiţia calităţii apei este
următoarea:
categoria I -->13405 km – 60,9% ;
categoria a II-a --> 5505 km - 25,0% ;
categoria a III-a --> 1386 km – 6,3% ;
categoria D --> 1716 km – 7,8% .
În comparaţie cu perioada anterioară, începând cu anul 1989, se constată
pentru anul 2000 o ameliorare semnificativă a calităţii apelor, ilustrată de creş-
terea ponderii lungimii tronsoanelor cu apă de categoriile I-II, respectiv scă-
derea lungimii tronsoanelor cu apă de categoria a III-a şi degradate (tab. 6-3).
Tabelul 6-3
*
Evoluţia calităţii apelor de suprafaţă, urmărind lungimile traseelor râurilor
Categoria 1989 1998 2000
Categoria I 35% 58% 61%

Categoria a II-a 25% 27% 25%
Categoria a III-a 18% 6% 6%
Categoria D (degradata) 22% 9% 8%
*
Sursa: Raportul “ Starea mediului”, 1998, elaborat de MAPPM.
Scăderea evidentă a cursurilor de apă de categoria a III-a şi de categoria D,

respectiv cele degradate, este rezultatul evident al diminuării surselor
punctiforme de poluare, ca rezultat direct al reducerii activităţilor economice,
dar şi datorită implementării unui aparat legislativ mai coercitiv, în comparaţie
cu perioada anterioară anului 1989. Prin urmare, emisiile de azot, fosfor şi
pesticide din sectorul agricol s-au diminuat, în paralel cu scăderea conţinutului
de metale grele şi de substanţe organice greu biodegradabile provenind din
sectoarele industriale.
Principalele probleme cu care se confruntă gospodărirea calitativă a apelor
sunt: existenta azotaţilor în apele freatice, acumularea de metale grele şi
112
compuşi organici greu degradabili existenţi în sedimente, conţinutul ridicat în
nutrienţi (azot şi fosfor) al apelor uzate supuse procesului de epurare.
6.2.2.2. Fluviul Dunărea. Dunărea, al doilea fluviu european ca lungime, se
regăseşte pe teritoriul României în proporţie de 28%, formând graniţa sudică a
ţării. Din amonte, fluviul aduce importante cantităţi de poluanţi, apele sale înca-
drându-se, la intrarea în ţară, în clasa a II-a de calitate. Rezultatele au fost obţinute
în urma prelucrării, în anul 2000, a informaţiilor achiziţionate în 12 secţiuni de
control de ordinul I: 10 pe Dunăre; câte una pe braţele Chilia şi Sulina.
Datorită debitelor ridicate de apă, se asigură o diluţie corespunzătoare, şi în
consecinţă, calitatea globală a apei fluviului Dunărea corespunde condiţiilor
prevăzute în STAS 4706/1988 după cum urmează: pentru categoria I, tronsonul
Baziaş (în amonte de confluenţa cu râul Ialomiţa), iar pentru categoria a II-a,
tronsonul în aval de confluenţa cu râul Ialomiţa-Reni. Există, totuşi,
semnalmente al unei deteriorări a calităţii apei Dunării, datorită evacuărilor
importante de cantităţi de ape uzate în bazinul său hidrografic, atât în amonte de
intrarea Dunării în ţară, cât şi pe teritoriul României, datorită fenomenelor de
poluare difuze, prin intermediul afluenţilor, datorită evacuărilor de ape uzate
neepurate sau insuficient epurate, provenind de la o serie de unităţi economice
şi de asemenea prin evacuările de ape uzate orăşeneşti dintr-o serie de localităţi
situate pe malul Dunării, care nu au staţii de ape uzate. Astfel, s-au înregistrat
depăşiri ale limitelor categoriei a III-a de calitate, la 1-2 parametri, în secţiunile:
Baziaş (Zn); Gruia-Radujevac (Zn, Cd); amonte Olteniţa (P); Chiciu-Silistra
(Zn şi Fe); Grindu-Reni (Fe şi Cd); Valkov-Periprava (Fe, P, Zn, Cd).
Având în vedere toate aceste, în cadrul Planului Strategic al protecţiei
mediului, în bazinul fluviului Dunărea, s-a elaborat, pentru aceasta etapă (1998-
2000) un program de reducere a poluării pe întreg bazinul, România beneficiind
de sprijin şi datorită poziţiei spre vărsare a fluviului, precum şi datorită
prezenţei Deltei Dunării, obiectiv de interes european sub aspect ecologic.
6.2.3. CALITATEA APEI FLUVIULUI DUNĂRII,

PE TERITORIUL REZERVAŢIEI "BIOSFERA DELTA DUNĂRII"
Dunărea, ecosistemul deltaic precum şi ecosistemele costiere, reprezintă

puncte de confluenţă ale unor puternice presiuni ecologice, ca urmare a
activităţilor umane poluante. Există, în Delta Dunării, tendinţe de concentrare
şi cumulare în sedimentele şi aluviunile sistemului de lacuri şi bălţi, specific
Deltei Dunării, a numeroase substanţe toxice, care pot afecta potenţialul piscicol
al României, din care jumătate este situat în Delta Dunării.
Calitatea apei fluviului Dunărea în teritoriul rezervaţiei a fost urmărită pe o
lungime de 338 km, cuprinzând cinci tronsoane şi având la bază măsurătorile
analitice în zece secţiuni de supraveghere. Conform prevederilor STAS 4706/88
privind calitatea pentru apele de suprafaţă, fluviul Dunărea se încadrează în
113
categoria I de calitate, cu excepţia unor parametri specifici de poluare: fenoli
(categoria a II-a de calitate), pesticide organo-clorurate, metale grele (cadmiu,
fier, nichel, zinc). În anul 2000, concentraţii mai mari peste limita maximă
admisă, conform STAS 4706/88, au fost înregistrate în aproape toate secţiunile
monitorizate, aceasta datorându-se în special traficului intens de nave fluviale, a
tranzitului maritim şi a porturilor de pe Dunăre, din România şi Ucraina.
Din datele prezentate, se constată faptul că transportul naval, respectiv
navele maritime de mare tonaj (care circulă pe braţul Sulina), cât şi navele de
capacitate mică (folosite pentru pescuit, transporturi, turism etc.) continuă să fie
unul din sursele de poluare a mediului acvatic cele mai importante.
6.2.3.1. Starea lacurilor. În perioada 1998-2000, activitatea de supraveghere
a calităţii apelor desfăşurată de MAPM a inclus un număr de 99 de lacuri.
Caracterizarea globală a calităţii apei acestor lacuri s-a făcut prin interpretarea
rezultatelor analizelor efectuate, în campanii sezoniere, cu referire la încadrarea
în categorii de calitate. Determinarea gradului de trofie a apei lacurilor s-a
efectuat prin urmărirea evoluţiei valorilor următorilor indicatori fizico-chimici
şi biologici: temperatura apei; transparenţa; regimul de oxigen; regimul de
nutrienţi; evoluţia biocenozelor (biomasa fitoplanctonică şi gradul de trofie) în
funcţie de limitele prevăzute în standardele în vigoare.
Analiza datelor relevă repartiţia pe clase de calitate conform tabelului 6-4:
Tabelul 6-4
*
Clasificarea lacurilor din România
categoria I peste 64%

categoria a II-a peste 14,1%
categoria a III-a circa 14,1%
categoria D circa 2,1%
(degradată)
*
Sursa: Raportul “ Starea mediului”, 2000, elaborat de MAPM
Analiza proprietăţilor fizice şi chimice ale apei din lacuri atestă faptul că se
înregistrează o tendinţă de îmbunătăţire a calităţii apei, în 2000, faţă de anul
1997.
6.2.3.2. Starea apelor subterane. Supravegherea calităţii apelor subterane
are loc la nivelul bazinelor hidrografice, pe unităţi morfologice şi structuri
acvifere. Calitatea apelor subterane se apreciază cu ajutorul unor indicatori
114
specifici, care se referă la încărcarea naturală a apelor freatice, cât şi a unor
indicatori ce definesc gradul lor de contaminare cu poluanţi.
În regimul natural al apelor subterane au intervenit o serie de modificări
cantitative şi calitative, datorită executării unor lucrări hidroameliorative şi
hidrotehnice, inclusiv captări, precum şi datorită poluării, cu deosebire în cazul
apelor freatice.
În unele zone ale ţării s-au produs creşteri importante ale nivelurilor
piezometrice, potenţate în anii bogaţi în precipitaţii, ex.: câmpiile Băileşti,
Românaţi, şi Bărăgan (2-15 m), precum şi în Dobrogea de sud (3-10 m),
fenomene legate de sistemele de irigaţii din aceste zone, incorect proiectate,
executate şi exploatate.
În alte zone s-au produs scăderi importante ale nivelurilor piezometrice,
datorită prelevărilor excesive de apă subterană, prin captări (exemplu Bucureşti,
în cazul Stratelor de Frăţeşti cu scăderi ale nivelurilor de 20-50 m) sau că
urmare a secărilor din zonele miniere (exemplu Rovinari, cu scăderi de peste
80 m). Pericolul cel mai mare în acest caz îl reprezintă atragerea accelerată de
ape poluate spre zonele depresionate şi scăderea drastică a debitelor exploatate
ale captărilor din zonele afectate.
O altă constatare importantă este cea legată de modificările calitative ale
apelor subterane, produse prin poluarea cu substanţe impurificatoare care
alterează calităţile fizice, chimice şi biologice ale apei.
Astfel, majoritatea hidrostructurilor au suferit în timp procesul de contaminare a
apei cu azotaţi ( NO3 ). Poluarea se resimte însă diferenţiat, existând zone în
care acviferul este intens poluat cu concentraţii ce se situează peste limita din
STAS 1342/91 pentru acest indicator. Cauzele contaminării acviferului freatic
cu azotaţi sunt multiple şi cumulative.
Astfel, o sursă cu pondere importantă o constituie spălarea permanentă a
solului de către precipitaţiile atmosferice contaminate cu diferiţi oxizi de azot
( NO2 ).
O altă sursă cu pondere o constituie apa din cursurile de suprafaţă (râuri,
lacuri) în care s-au evacuat ape uzate încărcate cu azotaţi. La aceste două surse
cu funcţionalitate continuă se adaugă sursele cu caracter aleator, generate de
aplicarea îngrăşămintelor chimice pe unele categorii de terenuri arabile. În ceea
ce priveşte contaminarea apelor subterane freatice cu fosfaţi ( PO −4 3 ),
suprafeţele afectate sunt mai restrânse, existând numeroase acvifere în care
prezenţa acestui indicator nu a fost semnalată în cadrul determinărilor curente
care s-au efectuat în anul 2000, şi, pentru acest indicator de calitate, condiţiile
de poluare a apelor subterane freatice sunt în general similare cu cele ale
azotaţilor.
O situaţie cu totul aparte o reprezintă contaminarea intensă a acviferelor cu
substanţe organice, amoniu şi mai ales poluarea bacteriană.
115
Formele cele mai intense de depreciere multiplă a calităţii s-au identificat în
zonele de intravilan rural, unde datorită lipsei unui minim de dotări cu instalaţii
edilitare, deşeurile lichide ajung în subteran direct (prin intermediul latrinelor
nepermeabilizate sau şanţurilor arterelor stradale), cât şi indirect (de la
depozitele de gunoi de grajd, gropi improvizate de gunoi etc.).
În funcţie de factorii care produc poluarea apei subterane, din analizarea
datelor existente la nivelul fiecărui bazin hidrografic, se constată la nivelul ţării
noastre următoarele categorii de poluare: cu produse petroliere, cu produse
rezultate din procesele industriale, cu produse chimice utilizate în agricultură,
cu produse menajere şi rezultate din zootehnie, mixtă.
Analiza datelor existente relevă următoarele categorii de poluare a apelor
subterane:
− poluare cu produse petroliere şi compuşi fenolici (în zona Prahova-
Teleajen, pe o suprafaţă de circa 70 km 2 , datorită rafinăriilor);
− poluare cu produse rezultate din procese industriale în care sunt cuprinşi
o gamă variată de poluanţi, a zonelor din jurul marilor platforme
industriale (Victoria, Făgăraş, Codlea, Isalniţa, Craiova, Tohanu Vechi,
Zărneşti, Bod etc.);
− poluare cu produse menajere şi produse rezultate din zootehnie (substanţe
organice, compuşi azotici, bacterii etc.) a apelor subterane din zona unor
mari oraşe (Piteşti, Oradea, Bucureşti, Cluj, Suceava etc.) şi din zona
marilor complexe zootehnice (Carei, Palota, Cefa, Halciu, Bontida,
Băileşti, Beregsău);
− poluarea cu produse utilizate pentru fertilizare şi combaterea dăunătorilor
în agricultura (compuşi cu azot, compuşi cu fosfor, pesticide etc.) în
zonele Tg. Mureş, Arad, Craiova, Rm.Vâlcea şi Roznov.
Referitor la STAS 1342/91 – Apa potabilă - STAS-ul pe baza căruia se face
interpretarea rezultatelor obţinute în urma monitorizării şi analizării probelor de
apă prelevate din foraje, situaţia depăşirilor limitelor admise de STAS (în
procente) se prezintă astfel:
stratul freatic: pentru NH4 în 77,78% din foraje; pentru NO3 în 47,7%;
pentru CCO-Mn în 80,78% din totalul forajelor analizate şi pentru PO4 în
51% din foraje;
stratul de adâncime: pentru NH4 în 68,47% din foraje studiate; pentru
CCO-Mn în 53,26% din foraje; pentru NO3 în 36,9% iar pentru PO4 în
38% din foraje.
Din aceste date rezultă că, în special resursele acvifere freatice prezintă un
risc ridicat la poluare, atât pe termen lung, cât şi pe termen scurt. Din acest
116
motiv, ele nu mai pot constitui surse de alimentare cu apă pentru populaţie în
multe zone ale ţării.
Este important de precizat că poluarea freaticului este, cel mai adesea, un
fenomen aproape ireversibil şi, ca atare, depoluarea acestui tip de apă este
extrem de anevoioasă, dacă nu chiar imposibilă, cu consecinţe grave asupra
folosirii la alimentarea în scopuri potabile. Acest lucru a dus la condamnarea unor
captări din acviferul freatic şi la căutarea şi punerea în funcţiune a unor noi
fronturi de captare, ceea ce a implicat eforturi şi cheltuieli apreciabile. De aceea,
în cadrul politicii de gospodărire a calităţii apelor, trebuie să primeze măsurile de
prevenire a proceselor de degradare calitativă, de fapt a tuturor resurselor de apă.
6.2.3.3. Starea mediului marin şi a zonei de coastă. Marea Neagră are o
suprafaţă de 413 490 km 2 ; adâncime maximă de 2 245 m; volum de apă de
529 955 km 2 ; lungimea ţărmurilor 4 020 km. În Marea Neagră se varsă nume-
roase fluvii mari ca: Dunărea, Nistru, Bug, Nipru şi Kizil, fapt care duce la
salinitate redusă 20-22%.
Starea de calitate a apei Marii Negre este marcată în mod special de
conţinutul de nutrienţi transportaţi de Dunăre, cât şi de sursele de poluare de pe
uscat. Diferenţele zonale în ceea ce priveşte conţinutul de substanţe poluante se
menţin, între cele două tipuri de ape (fluviale şi marine), precum şi între cele
din zona coastei şi de larg.
Datele înregistrate relevă o tendinţă de scădere a conţinutului în compuşi
minerali, nivelul concentraţiei de metale grele şi al radioactivităţii fiind
comparabil cu cel al anilor trecuţi, constându-se în schimb creşterea nivelului de
poluare cu hidrocarburi. O epurare insuficientă a apelor uzate deversate
determină de asemenea afectarea calităţii apei marine, având drept consecinţă
scăderea gradului de oxigenare şi creşterea alcalinităţii.
Pe de altă parte, ca urmare a deficitului de aluviuni, cât şi a reducerii
aportului Dunării, plajele suferă un proces rapid de erodare. Deoarece la
litoralul românesc se practică frecvent exploatări ilegale de nisip de pe plaje,
este necesară urgentarea adoptării legii zonei costiere şi un amendament la
Legea apelor (107/1996) pentru stoparea autorizării de exploatare a agregatelor
minerale din zona litorală pentru necesităţi gospodăreşti.
6.2.3.4. Situaţia apelor uzate. În prezent, datorită reducerii producţiei
industriale, dar şi ca urmare a măsurilor de protecţie a mediului adoptate,
cantitatea de poluanţi emişi pe cap de locuitor este net inferioară celei din 1989
şi sub nivelul mediu al ţărilor Uniunii Europene.
Analiza statistică a situaţiei principalelor surse de ape uzate raportează un
volum total evacuat de 6 013,967 mil. m 3 /an; din acesta 3 032,868 mil. m 3 /an
reprezintă ape uzate care trebuie epurate; epurarea este realizată corespunzător
pentru 558,15 mil. m 3 /an (18%).
117
Prin urmare, în anul 2000, circa 80% din apele uzate, provenite de la
principalele surse de poluare, au ajuns în receptorii naturali, în special râuri,
neepurate sau insuficient epurate.
Conform acestui criteriu, cele mai defavorabile situaţii s-au înregistrat în
cazul următoarelor bazine: Prut - aproape 100%; Ialomiţa - 99%; Argeş - circa
99%; Vedea - circa 99%; Crişuri - circa 95%.
Referitor la aportul de ape uzate repartizat pe activităţi din economia
naţională, cel mai mare volum de ape uzate, inclusiv cele "convenţional curate",
a fost evacuat de unităţi din domeniile: energie electrică şi termică (aproape
50%), gospodărie comunală: (aproape 31%), industria chimică (cca. 5%).
Din punct de vedere al apelor uzate necesitând epurare, cele mai mari
volume au fost evacuate în cadrul activităţilor: gospodărie comunală (cca.
70%); industria chimică (cca. 8%); industrie metalurgică şi construcţii de maşini
(cca. 5%); energie electrică şi termică (cca. 9%); industria extractivă (cca. 5%).
Cele mai mari volume de ape uzate neepurate provin de la unităţi din
domeniile gospodărie comunală (cca. 89%); industria chimică (cca. 3%);
industrie metalurgică + construcţii de maşini (cca. 1%); energie electrică şi
termică (cca. 4%).
Referitor la apele uzate insuficient epurate, activităţile cu cea mai mare
pondere se ordonează astfel: gospodărie comunală: peste 73%; industria
chimică peste 10%; industrie extractivă: circa 4%; industrie metalurgică +
construcţii de maşini: peste 5%.
Cota parte cea mai mare din potenţialul de poluare aparţine unităţilor din
domeniile gospodăriei comunale, industriei chimice; urmează, apoi, agenţii
economici din industriile extracţia metalurgică şi zootehnie.
Dintr-un total de 1326 de staţii de epurare investigate în 1998, 593 de staţii
de epurare au funcţionat corespunzător, reprezentând circa 45%, iar restul de
733 de staţii, adică 55%, necorespunzător.
Faţă de numărul total de 1441 de staţii de epurare investigate în anul 2000,
602 de staţii, reprezentând circa 42%, au funcţionat corespunzător, iar restul de
839 staţii, adică circa 58%, necorespunzător.
Situaţia se menţine destul de critică, dar faţă de situaţia anterioară, se poate
înregistra un progres al stării de funcţionalitatea a acestora.
6.2.3.5. Calitatea precipitaţiilor atmosferice. În anul 1999, reţeaua de
supraveghere a calităţii precipitaţiilor indică apariţia de precipitaţii atât cu
caracter acid cât şi bazic. Partea de vest a ţării a fost caracterizată de apariţia
precipitaţiilor cu caracter puternic acid şi un conţinut ionic total mare, iar
precipitaţiile cu caracter predominant alcalin s-au înregistrat în zonele din
judeţul Neamţ, Argeş şi Timiş.
În majoritatea localităţilor cuprinse în reţeaua naţională de supraveghere,
precipitaţiile au avut pe parcursul întregului an un caracter neutru 6,5 < pH < 7,5
şi încărcări totale ionice medii.
118
6.2.4. POLUĂRI ACCIDENTALE ŞI POLUĂRI
ASOCIATE CU UNELE INFRACŢIUNI
Poluările accidentale sunt accidente majore de mediu care se produc în toate

structurile acestuia şi din motive foarte complexe. Analiza acestora presupune o
clasificare a lor în funcţie de mediul poluat, produsul poluant şi cauzele
producerii fenomenului. În toate cazurile, urmările acestor accidente de mediu
sunt importante sub aspect social, ecologic şi economic. La fel de importante
sunt preocupările omului, ale societăţii, şi mai ales ale specialiştilor din
domeniu, pentru prevenirea lor şi pentru intervenţiile imediate în vederea
reducerii şi eliminării pagubelor produse.
În anul 2000, pe teritoriul României au avut loc 855 de poluări accidentale
datorate în principal neglijenţelor în exploatarea utilajelor, a instalaţiilor
tehnologice, nesupravegherii acestora, utilizării unor instalaţii vechi uzate fizic
şi moral dar şi lipsei unui control exigent din partea conducerii societăţilor şi a
forurilor superioare acestora şi nu în ultimul rând, în anumite judeţe a slabei
activităţi a inspectorilor de mediu şi ape. Totuşi, deşi numărul poluărilor
accidentale este mare, cele cu consecinţe grave sunt reduse, dar statistic, acestea
sunt într-o creştere îngrijorătoare.
Situaţia privind ponderea pe factori de mediu a efectelor produse de
poluările accidentale se prezintă astfel:
− factorul de mediu sol, circa 90% ;
− factorul de mediu apa, circa 8% ;
− factorul de mediu aer, circa 2 % .
Excepţie face judeţul Constanţa, unde ponderea poluărilor accidentale o
deţine factorul aer cu circa 45%, solul cu circa 40% şi 15% pentru apă.
Cele mai grave poluări accidentale s-au înregistrat în judeţul Maramureş
(30 ianuarie 2000 – SC AURUL SA Baia Mare şi 10 martie 2000 – SM Baia
Borşa – iazul de decantare Novat), acestea având efecte transfrontaliere.
Creşterea alarmantă a poluărilor accidentale şi în special a celor cu
consecinţe grave necesită măsuri urgente de eficientizare a activităţilor de
control atât prin acţiuni sistematice directe, dar şi printr-o mai bună cooperare
între autorităţile teritoriale de mediu şi agenţii economici potenţial poluatori.
Poluările accidentale pot fi:
− poluări accidentale produse din cauze tehnologice şi neglijenţe umane;
− poluări accidentale ale localităţilor şi terenurilor, cu produse petroliere,
prin spargerea conductelor de transport a acestor produse;
− poluări accidentale datorate accidentelor de circulaţie;
− poluări accidentale cauzate de factori naturali;
− poluări accidentale, cu produse petroliere, ale fluviului Dunărea.
119
Poluările industriale precum şi cele în agricultură, sau transporturi, pot fi
evitate prin întărirea disciplinei în muncă, respectarea legislaţiei şi a normelor
specifice fiecărei activităţi. Paralel cu intensificarea educaţiei personalului de
lucru, se impune aplicarea cu stricteţe a principiului “poluatorul plăteşte”.
Calamităţile naturale pot fi substanţial diminuate prin întărirea activităţii de
supraveghere, prevedere, prognoză, pregătire de acţiuni în diverse scenarii
posibile şi aplicarea promptă a măsurilor celor mai adecvate situaţii care se
ivesc.
o Poluări accidentale cu impact major asupra cursurilor de apă. În cursul
anului 2000 s-a produs un număr de 81 de poluări accidentale, la nivelul întregii
ţări, din care: 34 cu produse petroliere; 20 cu substanţe organice; 5 cu metale
grele; 2 cu cianuri; 2 cu fenoli şi 18 cu alte substanţe, dintre care o parte au fost
datorate braconajului.
Numărul cel mai mare de poluări s-a produs în bazinul hidrografic Dobrogea
– Litoral, şi anume 17, dintre care 10 cu produse petroliere, unele dintre ele
datorită infracţiunilor săvârşite de persoane particulare, prin spargerea de
conducte ce transportau produse petroliere.
Dintre poluările accidentale cu impact major asupra cursurilor de apă, prin
degradarea calităţilor fizico-chimice ale apei dar şi prin afectarea vieţii acvatice
- flora şi fauna – se pot menţiona poluările accidentale cu cianuri şi metale grele
produse la iazul Aurul şi Novat din Bazinul hidrografic Someş - Tisa şi poluarea
cu petrol de pe râul Agi-Cabul din bazinul hidrografic Dobrogea – Litoral.
Faţă de anii anteriori, în anul 2000 numărul poluărilor accidentale produse a
fost sensibil mai mare. Acest lucru se explică atât prin neglijenţa agenţilor
economici şi lipsei retehnologizării proceselor tehnologice din unităţile
industriale, cât şi prin seceta prelungită (debite scăzute), înregistrată în perioada
mai 2000 – decembrie 2000, şi care se continuă şi în anul 2001.
De asemenea nu trebuie omis şi aspectul legat de îndesirea infracţiunilor
săvârşite de persoane particulare prin furtul de produse petroliere din conductele
de transport, şi de braconajul practicat de diferite persoane în vederea procurării
de peşte.
Se observă că, în toţi anii, pe primul loc se situează poluările cu produse
petroliere, urmate de zootehnie până în anul 1996, după care acestea scad
vizibil, ca urmare a reducerii masive în ultimii ani a activităţilor zootehnice la
noi în ţară.
6.2.5. CERINŢA DE APĂ ÎN ROMÂNIA
Există o strânsă relaţie între calitatea şi cantitatea apei în bazinele

hidrografice în România. Cantitatea de apă influenţează calitatea apei, iar
interpretarea caracteristicilor resurselor de apă depinde de date combinate ale
diverselor aspecte calitative şi cantitative ale apei. Modificări ale nivelului apei,
120
caracteristicile curgerii, probleme legate de sedimentaţie şi de eroziuni ale
patului râurilor, toate acestea afectează cerinţa de apă.
La finele anilor 1996, aproape 2740 de localităţi aveau un sistem centralizat
de alimentare cu apă, din care 262 sunt oraşe sau municipii. Capacitatea totală
de furnizare cu apă potabilă a acestor sisteme de distribuţie de apă se însumează
la 10 234,8 mii m 3 /zi, iar lungimea acestor reţele depăşea 34,4 mii km. Valorile
indicate în tabelul 6-5 reprezintă cerinţa de apă, în care sunt incluse şi pierderile
tehnologice (care se ridică la aproape 50%).
Tabelul 6-5
Cerinţa totală internă de apă (milioane m3 )
Bazin hidrografic 1994 1995 1996
Tisa 4,633 4,661 6,360

Someş 132,264 142,123 139,760
Crişuri 55,895 57,592 57,718
Mures 143,201 151,315 159,113
Bega-Timiş-Caraş-Birzava 147,991 141,746 142,360
Cerna 3,813 3,463 3,772
Nera 0,660 1,128 0,544
Jiu 61,138 64,736 71,395
Olt 154,606 190,600 168,344
Argeş 507,108 488,624 466,292
Vedea 10,344 11,782 12,897
Calmăţui-Olt 0,245 0,295 0,213
Mostiştea 0,213 0,231 0,235
Calmăţui-Buzău 0,672 0,401 0,354
Siret 237,264 272,249 271,163
Ialomiţa 178,173 108,426 112,456
Prut 49,975 51,912 60,359
Litoral 89,947 89,779 90,278
Dunărea 272,220 278,418 298,729
Total România 2 050,362 2 059,481 2 062,341
Consumurile medii specifice pentru apă, în zone urbane, se ridică la

513 ℓ/om/zi, repartizat astfel:
121
− consum menajer 294 ℓ/om/zi
− consum pentru uz public 70 ℓ/om/zi
− consum industrial 122 ℓ/om/zi
− pierderi prin reţea 134 ℓ/om/zi
În zonele rurale, consumurile specifice de apă se ridică la 172 ℓ/om/zi.
În tabelul 6-6 şi figura 6-3 sunt prezentate variaţii ale cerinţei de apă,
defalcate pe categorii de consum, pe perioada 1970 – 1996.
În figura 6-3 se observă tendinţa de scădere a consumurilor de tip industrial,
ca urmare a declinului unor ramuri economice.
Mărimea cantităţilor de apă uzată evacuate în principalii emisari de pe
teritoriul României este ilustrată în tabelul 6-7.
Tabelul 6-6
3
Evoluţia cerinţei de apă în România (cantităţile de apă sunt date în miliarde m de apă)
1970 1975 1980 1985 1990 1993 1994 1995 1996
Total 9,6 14,0 18,8 20,5 20,4 19,9 18,0 16,0 15,0
Industrie 4,7 6,6 9,8 9,3 9,0 8,7 8,1 8,0 6,1
Agricultură 3,4 5,7 6,7 8,4 9,1 8,9 7,7 5,9 4,6
Casnic 1,4 2,0 2,2 2,6 2,2 2,2 2,0 2,0 2,0
25
Miliarde mc de apa
20
Total
15 Industrie
Agricultură
10
Casnic
5
0
70
75
80
85
90
93
94
95
96
19
19
19
19
19
19
19
19
19
Figura 6-3 Evoluţia cerinţei de apă în România.
122
Întrucât nu există o evidenţă foarte clară a cantităţilor de apă evacuate în
emisari, este greu de realizat o analiză a tendinţelor volumelor de apă uzată.
Tabelul 6-7
3
Cantităţi de apă uzată menajeră, milioane m
Bazin hidrografic 1994 1995 1996
Tisa 4,241 4,161 4,620

Someş 105,812 114,783 113,200
Crişuri 29,197 35,684 40,911
Mures 124,079 122,870 126,238
Bega-Timiş-Caraş-Bîrzava 141,130 133,769 143,396
Cerna 1,482 1,082 1,091
Nera 0,376 0,455 0,235
Jiu 47,758 52,107 57,517
Olt 115,350 137,883 132,660
Argeş 247,762 391,479 335,786
Vedea 7,163 7,075 10,317
Călmăţui-Olt 0,003 0,002 -
Mostiştea 0,130 0,018 0,811
Calmăţui-Buzău 0,493 0,214 0,240
Siret 129,591 165,691 171,944
Ialomiţa 100,884 88,689 83,676
Prut 74,213 83,584 165,440
Litoral 67,762 54,299 72,200
Dunăre 121,839 133,276 141,017
Total România 1 317,713 1 527,121 1 621,344
o Cerinţa de apă menajeră. Evaluarea consumurilor de apă este posibilă

prin cunoaşterea evoluţiei demografice pe perioada analizată (până în 2020).
Datele sunt sintetizate în tabelul 6-8.
De asemenea, se poate prognoza evoluţia demografică a populaţiei,
repartizată pe bazine hidrografice (tab. 6-9). Acest lucru este posibil prin luarea
în considerare a mai mulţi factori, considerând rata existentă a natalităţii,
suprafaţa deservită de fiecare bazin hidrografic în parte şi populaţia
corespunzătoare existentă în bazinul respectiv.
123
Tabelul 6-8
Evoluţia demografică a populaţiei României în perioada 2000-2020
2000 2010 2020
Total 22,643,793 22,734,368 22,825,305

Urban 12,431,032 12,480,756 12,530,679
Rural 10,212,761 10,253,612 10,294,626
În conformitate cu STAS 1343/1-91, se pot face evaluări ale cerinţelor de

apă pentru consum menajer. Prin urmare, consumurile specifice de apă,
incluzând pierderile de apă cât şi cele tehnologice, precum şi consumul de tip
industrial, vor avea următoarele valori prezise pentru 2020:
− pentru zona urbană, între 335 ℓ/om/zi (2002) şi 366 ℓ/om/zi (în 2020);
− pentru zona rurală, între 126 ℓ/om/zi (2002) şi 259 ℓ/om/zi (în 2020).
Tabelul 6-9
Evoluţia repartiţiei populaţiei pe bazine hidrografice
2000 2010 2020

Bazin
hidrografic TOTAL Urban TOTAL Urban TOTAL Urban
Rural Rural Rural
SOMEŞ- 2 439 000 1 293 000 2 449 000 1 298 000 2 459 000 1 303 000
TISA
938 000 381 000 942 000 383 000 946 000 385 000
CRIŞURI
557 000 552 000 561 000
2 225 000 1 188 000 2 234 000 1 193 000 2 243 000 1 198 000
MUREŞ
1 037 000 1 041 000 1 045 000
1 101 000 669 000 1 106 000 672 000 1 110 000 675 000
BEGA-
TIMIS 432 000 434 000 435 000
1 652 000 859 000 1 659 000 863 000 1 666 000 866 000
JIU-CERNA
793 000 796 000 799 000
2 617 000 1 366 000 2 627 000 1 371 000 2 638 000 1 377 000
OLT
1 251 000 1 256 000 1 261 000
124
Bazin 2000 2010 2020

hidrografic
TOTAL Urban TOTAL Urban TOTAL Urban
Rural Rural Rural
4 245 000 3 226 000 4 262 000 3 239 000 4 279 000 3 252 000
ARGES-
VEDEA 1 019 000 1 023 000 1 027 000
1 522 000 554 000 1 528 000 556 000 1 534 000 558 000
IALOMITA-
BUZAU 968 000 972 000 976 000
2 343 000 726 000 2 353 000 730 000 2 362 000 732 000
SIRET
1 617 000 1 623 000 1 630 000
2 023 000 971 000 2 031 000 975 000 2 039 000 979 000
PRUT-
BIRLAD 1 052 000 1 056 000 1 060 000
1 606 000 919 000 1 613 000 922 000 1 619 000 926 000
DUNARE-
LITORAL 687 000 691 000 693 000
Există mai multe scenarii de calcul ce au determinat obţinerea unor valori

pentru evoluţia cerinţei de apă în perioada de timp mai sus menţionată. Ele sunt
prezentate după cum urmează:
Scenariul A: Se consideră că pierderile de apă prin reţelele de distribuţie
şi cele tehnologice vor rămâne la acelaşi nivel (tab. 6-10);
Scenariul B: Se consideră că pierderile de apă prin reţelele de distribuţie
şi cele tehnologice se vor diminua în perioada următoare, până în anul 2020
(tab. 6-10).
Tabelul 6-10
3
Evoluţia cerinţei de apă (milioane m ) pentru cele două scenarii considerate;
caz A – cu menţinerea pierderilor de apă la nivel constant;
caz B – cu reducerea pierderilor de apă
Bazin 2000 2010 2020

hidrografic
Caz A Caz B Caz A Caz B Caz A Caz B
Tisa 6 ,678 6 ,544 7,679 7 ,141 10 ,750 9 ,030
Someş 146 ,748 143 ,813 168 ,760 156 ,946 236 ,264 198 ,461
Crişuri 60 ,603 59 ,39 69 ,693 64 ,814 97 ,570 81 ,958
Mures 167 ,068 163 ,726 192 ,128 178 ,679 268 ,980 225 ,943
125
Bazin 2000 2010 2020

hidrografic
Caz A Caz B Caz A Caz B Caz A Caz B
Bega-Timiş 149 ,478 146 ,488 171 ,900 159 ,867 240 ,660 202 ,154
Cerna 3 ,960 3 ,880 4 ,564 4 ,244 6 ,390 5 ,367
Nera 0 ,571 0 ,559 0 ,656 0 ,610 0 ,918 0 ,771
Jiu 74 ,964 73 ,464 86 ,208 80 ,173 120 ,691 101 ,380
Olt 176 ,761 173 ,225 203 ,275 189 ,045 284 ,585 239 ,051
Argeş 489 ,606 479 ,633 563 ,046 523 ,632 788 ,264 662 ,141
Vedea 13 ,540 13 ,269 15 ,571 14 ,481 21 ,800 18 ,312
Călmăţui- 0 ,223 0 ,218 0 ,256 0 ,238 0 ,358 0 ,300
Olt
Mostiştea 0 ,246 0 ,241 0 ,282 0 ,262 0 ,394 0 ,330
Călmăţui- 0 ,371 0 ,363 0 ,426 0 ,396 0 ,596 0 ,500
Buzău
Siret 284 ,721 279 ,026 327 ,429 304 ,508 458 ,400 385 ,056
Ialomiţa 118 ,078 115 ,716 135 ,789 126 ,283 190 ,104 159 ,687
Prut 63 ,376 62 ,108 72 ,882 67 ,780 102 ,034 85 ,708
Litoral 94 ,791 92 ,895 109 ,010 101 ,379 152 ,614 128 ,195
Dunărea 313 ,665 307 ,391 360 ,714 335 ,464 505 ,000 424 ,200
Total 2165 ,458 2122 ,148 2490 ,276 2315 ,956 3486 ,38 2928 ,564
România
6.3 CADRUL INSTITUŢIONAL ŞI LEGISLATIV

AL SECTORULUI APEI
6.3.1 CADRU INSTITUŢIONAL
6.3.1.1. Scurt istoric. Structura activităţii de management a resurselor de

apă din România ar trebui să cuprindă toate aspectele cantitative şi calitative ale
apei. Dezvoltarea instituţiilor ar trebui să urmărească concepte integrate de
management a resurselor naturale de apă.
Cele mai vechi lucrări de îndiguire a râurilor datează de la începutul
secolului XIV. Până în anii 1924, în Transilvania, Banat şi Bucovina, au existat
oficii ale apei, care operau sub egida Ministerului Agriculturii. Pe 1 ianuarie
1925, după aprobarea Legii privind regimul apelor, s-au pus bazele
Departamentului General al Apei, care funcţiona în cadrul Ministerului
Lucrărilor Publice; acest departament a fost funcţional până în 1956, şi
cuprindea o serie de filiale regionale cu ajutorul cărora se controla întreaga
126
suprafaţă a ţării, şi urmărea dezvoltarea tuturor folosinţelor centralizate a apei
precum şi aproba autorizaţiile de utilizare a apei. De asemenea, toate lucrările
mari pe cursul râurilor erau urmărite şi controlate de acest departament.
În 1956, a fost constituit Comitetul Naţional al Apei, care mai apoi, în 1974,
a fost transformat în Consiliul Naţional al Apelor.
Între anii 1974 şi 1989, Consiliul Naţional al Apelor a reprezentat autoritatea
naţională centrală responsabilă cu dezvoltarea activităţii de management a
tuturor aspectelor calitative şi cantitative ale resurselor de apă, precum şi a
activităţilor instituţiilor hidrologice şi meteorologice. Subordonate acestui
consiliu au fost Institutul de Hidrologie şi Meteorologie precum şi Institutul de
Proiectare şi Cercetare pentru Managementul Resurselor de Apă.
Consiliul Naţional al Apelor îşi desfăşoară activitatea cu ajutorul sub-
departamentelor sale, organizate pentru 9 bazine hidrografice (Mureş, Olt, Jiu,
Argeş-Vedea, Ialomiţa-Buzău, Siret, Prut, Someş şi Crişuri); există 40 de oficii
de management ale apei, organizate pentru fiecare judeţ şi în plus, pentru
Bucureşti, exista Biroul de Management al Resurselor de Apă. În aceeaşi
perioadă, a fost organizat şi Consiliul Naţional pentru Protecţia mediului,
subordonat Consiliului de Miniştrii.
6.3.1.2. Evoluţia cadrului instituţional după 1989. Schimbările provocate
de evenimentele istorice din 1989 au determinat modificări structurale şi în
domeniul protecţiei mediului, respectiv al managementului resurselor de apă. În
1990, Consiliul Naţional al Apelor, Consiliul Naţional pentru Protecţia
Mediului şi Ministerul Silviculturii au fost restructurate într-un singur organism,
respectiv în Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, în care exista
un Departament al Apelor responsabil cu managementul resurselor de apă. Au
urmat o serie de reorganizări ale acestui nou minister. În conformitate cu
prevederile Legii Protecţiei Mediului nr. 137/1995, Ministerul Apelor, Pădurilor
şi Protecţiei Mediului este factorul responsabil, împreună cu ministerele
economice şi autorităţile administraţiei publice, de starea mediului din
România. Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului urmăreşte
aplicarea Strategiei Dezvoltării Durabile în domeniul protecţiei mediului şi a
politicii Guvernului în domeniile gospodăririi apelor, pădurilor şi protecţiei
mediului, având sarcini şi atribuţii la nivel naţional şi local.
Prin Hotărârea Guvernului nr. 104/1999 privind organizarea şi funcţionarea
Ministerului Apelor Pădurilor şi Protecţiei Mediului şi prin alte acte normative
din domeniile gospodăririi apelor, pădurilor şi protecţiei mediului, au fost
stabilite măsuri de reorganizare a structurii ministerului cât şi a instituţiilor
aflate în subordine. Prin aceasta sunt vizate:
− descentralizarea deciziilor în sistemul instituţional de protecţie a
mediului;
− întărirea capacităţii de monitorizare şi control a stării mediului;
127
− crearea de compartimente pentru conservarea biodiversităţii la nivelul
agenţiilor de mediu şi Regiei Naţionale a Pădurilor;
− reorganizarea structurilor teritoriale (Agenţiile de Protecţia Mediului,
C.N. Apele Române, Regia Naţională a Pădurilor);
− creşterea responsabilităţilor Agenţiilor de Protecţie a Mediului prin
abordarea integrată a activităţilor de mediu, urmând a fi preluate
activităţile de reglementare, autorizare şi control din domeniul
gospodăririi apelor, vânătorii şi ariilor protejate.
Prin H.G. 104/1999, sunt precizate responsabilităţile clare ale Ministerului
Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului referitoare la procesul de integrare
europeană. Înfiinţarea Unităţii de Politici Economice (EPU) va contribui la
încorporarea considerentelor de mediu în procesul general de reformă din
România.
Ca măsuri importante pentru susţinerea instituţională vor fi întreprinse
demersurile legislative necesare creării instrumentelor financiare: sistemul de
taxe pentru autorizare la nivelul Agenţiilor de Protecţie a Mediului şi crearea
Fondului de Mediu în vederea susţinerii investiţiilor de mediu în România.
Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului este responsabil pentru adoptarea
acquis-ului UE în domeniul calităţii apelor în România. Dintre atribuţiile
generale ale MAPM mai amintim:
− organizează aplicarea legilor şi hotărârilor Guvernului;
− iniţiază, elaborează şi avizează acte normative;
− avizează licenţe legate de domeniul său de activitate;
− reprezintă interesele statutului în organe şi organisme internaţionale;
− exercită atribuţii ce-i revin ca organ al administraţiei publice centrale sub
a cărei autoritate controlează regiile autonome din domeniul său de
activitate (ROMSILVA şi C.N. Apele Române).
Pentru elaborarea politicilor în domeniul apelor şi a legislaţiei aferente,
Ministerul este sprijinit de institutele de cercetare pe care le coordonează, şi
anume:
− C.N. Institutul Naţional de Meteorologie, Hidrologie şi Gospodărire a
Apelor;
− Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Mediu şi Institutul Român de
Cercetări Marine Constanţa;
− Institutul de Cercetare şi Proiectare "Delta Dunării" - Tulcea.
Pe lângă atribuţiile generale, MAPM exercită atribuţii specifice în
următoarele domenii de activitate:
− gospodărirea apelor;
− gospodărirea pădurilor;
128
− protecţia mediului.
Atribuţiile specifice cuprind:
− avizări, lucrări de întreţinere, gospodărire şi ameliorare;
− studii şi programe, coordonarea activităţilor, controale şi aplicarea de
sancţiuni, elaborarea de norme etc.
Atât la nivel central cât şi local, există o serie de autorităţi publice şi servicii
ale acestora cu responsabilităţi faţă de obţinerea şi folosirea informaţiilor
privind starea şi calitatea mediului. Acestea, în general, au atribuţii de
monitorizare, control şi aplicare de sancţiuni pentru abateri de la normele de
protecţie a mediului. Normele sunt stabilite prin legi, hotărâri şi ordine şi
publicate în Monitorul Oficial şi se referă la cantităţile maxime de poluanţi ce se
admit precum şi măsuri pentru limitarea lor. Sancţiunile se aplică în general pe
categorii de factori de mediu şi sunt prevăzute în legi şi hotărâri de Guvern. În
acest sens, în subordinea MAPM funcţionează Oficiul de Informare şi
Documentare Bucureşti, care oferă informaţii de mediu, la solicitare şi are
următoarele atribuţii.
La nivel local există agenţii teritoriale (judeţene) pentru protecţia mediului,
ca servicii publice descentralizate, care cuprind servicii de monitorizare,
reglementări şi inspecţie.
Acestea sunt direct responsabile de emiterea autorizaţiilor şi acordurilor de
mediu, de evaluarea impactului activităţilor economice asupra mediului, de
sancţionarea abaterilor de la normele de protecţie a mediului. De asemenea
regiile autonome ROMSILVA (administraţia pădurilor) şi C.N. Apele Române
(administraţia apelor) sunt direct responsabile prin lege asupra calităţii factorilor
de mediu pe care îi administrează, fiind împuterniciţi să ia măsuri punitive în
acest sens.
Politica gospodăririi apelor este aplicată de C.N. Apele Române care este
coordonată de MAPM. Aceasta societate are 11 direcţii organizate la nivel
regional sau hidrografic, cu responsabilitatea elaborării planurilor şi a
programelor de gospodărire a apei şi protecţiei apelor de suprafaţă în zona lor
de coordonare. R.A. „Apele Române” s-a constituit într-o Companie Naţională,
înfiinţată în 1998 prin Hotărârea Guvernului nr. 981. Această companie este
autoritatea naţională care are drept scop aplicarea strategiei în domeniul
gospodăririi apelor şi valorificării apelor, precum şi gestionarea reţelei naţionale
de măsurători hidrologice, hidrogeologice şi de calitate a resurselor de apă ce
aparţin domeniului public.
C.N. Apele Române administrează şi exploatează prin sucursalele sale, apele
de suprafaţă şi subterane, marea teritorială, albiile minore, bălţile, lacurile
naturale şi artificiale, fundul apelor maritime interioare şi a mării teritoriale,
precum şi lucrările hidrotehnice aferente lor ceea ce constituie Sistemul
Naţional de Gospodărire a Apelor.
129
În cadrul C.N. Apele Române, dimensiunea economică este dată de dubla
calitate a apei: resursa economică şi componentă esenţială a mediului
înconjurător, evidenţiată printr-un sistem unitar de preţuri, tarife şi penalităţi,
introdus din 1991. Principiul care stă la baza acestui sistem de plăţi este
acoperirea costurilor prin preţuri şi tarife, dimensionate astfel încât să impună
beneficiarilor, utilizarea cât mai raţională a resurselor de apă şi a investiţiilor
realizate în domeniu.
În exercitarea atribuţiilor privind gospodărirea apelor, hidrologia şi
hidrogeologia, Apele Române este abilitată să propună Ministerului Apelor şi
Protecţiei Mediului reglementări în domeniu.
C.N. Apele Române este furnizorul unic de apă brută de suprafaţă şi
subterană pentru toate categoriile de utilizatori şi singura în drept să încaseze
preţul apei brute şi preţul pentru nisipuri şi pietrişuri din albiile minore, pe baza
de contracte.
Sistemele de distribuţie a apei, sistemele de colectare şi epurare a apei uzate
sunt în responsabilitatea municipiilor.
Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului este
responsabil pentru calitatea construcţiilor staţiilor de alimentare cu apă
potabilă şi a celor destinate epurării apelor uzate.
Ministerul Sănătăţii este responsabil de calitatea apei potabile.
Ministerul Agriculturii este responsabil de folosirea şi protecţia apei în
domeniul agriculturii.
La nivel local, Consiliul Local sau Judeţean este autoritatea care aprobă
proiectele de dezvoltare şi are în proprietate sau supervizează infrastructura
destinată prelucrării, alimentării şi epurării apelor.
6.3.2 CADRUL LEGISLATIV
6.3.2.1 Scurt istoric. Prima reglementare privind resursele de apă datează

din 1891; Legea privind regimul apelor a fost formulată mai târziu, în 1927.
După 1950 au existat mai multe încercări de realizare a unui cadru legislativ
mai larg privind utilizarea raţională a apei, materializate în 1953, prin Decretul
143, iar apoi, în 1974, prin Legea Apei (Legea nr. 8), al cărui conţinut a derivat
din Legea nr. 9/1973 privind protecţia mediului. în 1976, Legea nr. 1 a fost pusă
în vigoare; această lege lansa un program naţional pentru urmărirea bazinelor
hidrografice din România. Programul se baza pe schemele şi planurile de
dezvoltare a bazinelor hidrografice realizate de Consiliul Naţional al Apelor.
Legea nr. 8 din 1974 a fost ulterior completată de Legea 5/1989 referitoare la
managementul eficient al apei şi la protecţia şi controlul calităţii apei.
Începând cu anii 1960, s-au elaborat mai multe norme şi standarde pentru
calitatea apei, managementul apei şi lucrărilor publice în domeniul apei. Cele
130
mai relevante sunt: STAS 1343 pentru determinarea necesarului de apă, STAS
1846 pentru determinarea cantităţilor de ape uzate, STAS 4706 privind apele de
suprafaţă, categorii şi condiţii de calitate, STAS 9450 pentru utilizarea apei în
agricultură şi irigaţii, şi STAS 12574 pentru poluarea aerului. În plus, s-au
elaborat normative şi standarde privind proiectarea, execuţia şi exploatarea
echipamentelor şi instalaţiilor utilizatoare de apă, materiale de construcţie,
testări în laborator etc. Standardele se revizuiesc la o perioadă de 5-7 ani, şi
tendinţa este aceea de aliniere a legislaţiei româneşti la cea vest-europeană. În
1979, Decretul 414 stabileşte nivelurile maxime admisibile ale concentraţiilor
principalelor substanţe poluante în apele uzate deversate în emisari, iar mai
târziu, în 1983, Ordonanţa 90 stabileşte nivelurile maxime admisibile ale
concentraţilor principalelor substanţe poluante în apele uzate deversate în
reţelele de canalizare. în acelaşi timp, s-a introdus obligativitatea obţinerii de
avize care să admită orice dezvoltate sau operare legată de resursele de apă.
6.3.2.2. Cadrul legislativ actual. În ultimul deceniu, au existat adevărate
mutaţii în viaţa social-economică a României. Noul sistem economic, instituţiile
şi reglementările s-au dezvoltat în paralel, urmărind principiile dezvoltării
durabile şi având drept scop integrarea politicii de mediu în cadrul politicilor
sectoriale ale Uniunii Europene.
În 1972, România a participat la summit-ul de la Rio de Janeiro, fiind
reprezentată de o delegaţie la cel mai înalt nivel; acesta a reprezentat momentul
din care problematica mediului înconjurător în România a căpătat dimensiuni
noi. în scopul armonizării legislaţiei române la legislaţia internaţională în
domeniu, au fost ratificate o serie de convenţii internaţionale şi regionale
acordându-se atenţie documentelor adoptate la RIO/72. În acest context, Agenda
21 cu Planul de acţiuni pentru protecţia mediului au constituit o preocupare
constantă.
În domeniul protecţiei mediului există Legea nr. 137/1995. În conformitate
cu art. 88 al acestei legi, au fost elaborate legi speciale, respectiv Legea Apelor
nr. 107/1996 şi Legea 26/1996 - Codul Silvic. Nu toate legile speciale şi
reglementările conexe au fost încă adoptate, astfel încât să se permită punerea în
aplicare a prevederilor din legea cadru, respectiv Legea protecţiei mediului.
Proiectele acestor acte normative sunt în curs de elaborare sau sunt deja în
stadiu final de elaborare, fiind înaintate Parlamentului spre adoptare sau
ministerelor şi altor instituţii centrale spre avizare.
Noul cadru legislativ al apei este adaptat noilor condiţii socio-economice în
România, iar activitatea în domeniul managementului resurselor de apă se
bazează pe noua Lege a Apelor, nr. 107/1996. Pornind de la constituţie şi de la
Legea Mediului 137/1995, Legea Apelor stipulează conservarea şi protecţia
resurselor de apă prin menţinerea unui echilibru ecologic, prin definirea
următoarelor obiective:
− conservarea, dezvoltarea şi protecţia resurselor de apă, precum şi
asigurarea unei curgeri libere a apelor;
131
− protecţia împotriva oricărei forme de poluare şi de modificare a
caracteristicilor resurselor de apă, a malurilor şi albiilor sau cuvetelor
acestora;
− refacerea calităţii apelor de suprafaţă şi subterane;
− conservarea şi protejarea ecosistemelor acvatice;
− asigurarea alimentării cu apă potabilă a populaţiei şi a salubrităţii publice;
− valorificarea complexa a apelor ca resursa economică şi repartiţia
raţională şi echilibrată a acestei resurse, cu menţinerea şi cu ameliorarea
calităţii şi productivităţii naturale a apelor;
− apărarea împotriva inundaţiilor şi oricăror alte fenomene
hidrometeorologice periculoase;
− satisfacerea cerinţelor de apă ale agriculturii, industriei, producerii de
energie, a transporturilor, aquaculturii, turismului, agrementului şi
sporturilor nautice, cât şi ale oricăror alte activităţi umane.
6.3.2.3. Programul de adoptare a acquis-ului comunitar în domeniul
mediului. Acesta presupune realizarea unor măsuri care să conducă pe termen
scurt şi mediu la armonizarea legislaţiei naţionale cu cea existentă în Uniunea
Europeană, precum şi la dezvoltarea instituţională necesară implementării
legislaţiei de mediu în România.
Măsurile de ordin legislativ au fost precedate de elaborarea strategiilor de
aproximare legislativă în următoarele domenii: calitatea aerului şi schimbările
climatice, controlul poluării industriale, calitatea apei, managementul deşeurilor,
substanţelor chimice şi substanţelor care depreciază stratul de ozon, protecţia
naturii şi organisme modificate genetic, legislaţia orizontală, silvicultura,
zgomotul şi vibraţiile, protecţia civilă; pe baza acestor strategii vor fi elaborate
sau urmează a fi definitivate proiectele legislative care au în vedere introducerea
celor mai importante directive ale Uniunii Europene în legislaţia românească de
mediu.
6.3.3 PLANUL NAŢIONAL DE ACŢIUNE PENTRU PROTECŢIA MEDIULUI
Planul Naţional de Acţiune pentru Protecţia Mediului (PNAPM) cuprinde o

selecţie de proiecte prioritare, care urmează a fi implementate. În domeniul
protecţiei calităţii apelor, s-a urmărit cuprinderea obiectivelor legate atât de
protecţia apelor de suprafaţă, cât şi a celor subterane. S-au avut în vedere
următoarele aspecte :
− reducerea conţinutului de azotaţi şi a produşilor de degradare, a
pesticidelor;
− diminuarea acumulărilor de metale grele şi compuşi organici greu
degradabili existenţi în sedimente ;
132
− reducerea încărcării apelor uzate industriale şi menajere, cât şi
îmbunătăţirea parametrilor de epurare a instalaţiilor de epurare ;
− controlul şi menţinerea sub niveluri acceptabile a poluării difuze ;
− îmbunătăţirea calităţii apei de alimentare şi a resurselor de apă;
− realizarea de lucrări de îndiguire, întreţinere şi regularizare a malurilor
râurilor.
În ultimii zece ani, România a aderat la majoritatea convenţiilor şi
acordurilor internaţionale din domeniul protecţiei mediului şi la toate
convenţiile internaţionale din domeniul conservării naturii, prevederile acestora
putând să fie puse în aplicare ca norme de drept intern, în conformitate cu
dispoziţiile constituţionale.
În 1996, au fost elaborate Strategia Naţională şi Planul Naţional de Acţiuni
pentru Conservarea Diversităţii Biologice şi utilizarea durabilă a
componentelor acesteia, care conţin obiectivele şi măsurile în conformitate cu
Strategia pan-europeană pentru Conservarea Diversităţii Biologice şi a
Peisajelor în Europa şi sunt în concordanţă cu prevederile principalelor
convenţii şi acorduri internaţionale în domeniu., Au fost elaborate, de asemenea,
Strategia Naţională de Gospodărire a Apelor şi Strategia Dezvoltării
Silviculturii. A fost elaborat şi Planul Naţional Strategic de Acţiune pentru
Marea Neagră, care reprezintă în România particularizarea Planului Strategic
de Acţiune pentru Reabilitarea şi Protecţia Mării Negre, adoptat la Conferinţa
miniştrilor de mediu din statele riverane Marii Negre de la Istambul, octombrie
1996. Acest plan reprezintă o concretizare a politicii guvernamentale pentru
aplicarea legislaţiei de mediu şi de aceea, obiectivele acestuia se aliniază la cele
prevăzute în PNAPM. Ca un element de bază în adoptarea măsurilor din cadrul
procesului de integrare europeană, şi ţinând cont de prevederile acestor
documente şi de Programul de adoptare a acquis-ului comunitar, va fi
reactualizat Planul Naţional de Acţiune pentru Protecţia Mediului.
6.3.4. LEGISLAŢIE PENTRU CALITATEA APEI
6.3.4.1. Situaţia actuală. În domeniul calităţii apei, au fost înregistrate

progrese în armonizarea legislaţiei comunitare specifice. Astfel, pentru
transpunerea Directivei 91/676/CEE a fost adoptată HG nr. 964/2000 pentru
aprobarea Planului naţional de protecţie a apelor împotriva poluării cu nitraţi
proveniţi din surse agricole (M.Of. nr. 526/25.10.2000).
În vederea implementării Directivei 91/271/CEE privind epurarea apelor
uzate urbane, s-a efectuat un inventar al localităţilor cu o populaţie echivalentă
mai mare de 2000. Ceea ce urmează este o evaluare financiară a costurilor de
implementare a acestei directive, în cadrul proiectului de twinning în domeniul
apelor derulat cu sprijinul Guvernului Franţei (Phare 1998). Tot în vederea
133
transpunerii prevederilor acestei directive, se află în curs de finalizare un proiect
de Hotărâre de Guvern, realizat prin consultarea tuturor instituţiilor implicate,
care introduce terminologia comunitară specifică, precum şi va modifica
normativele tehnice existente (NTPA 001 şi NTPA 002).
În vederea implementării Directivei Consiliului 80/778/CEE privind calitatea
apei destinate consumului uman există un proiect de lege, elaborat de Ministerul
Sănătăţii şi Familiei, în colaborare cu MAPM, acesta urmând să fie transmis în
scopul aprobării de către Parlamentul României.
În domeniul gospodăririi apelor, în România, managementul apei se
realizează intr-o manieră integrată (cantitate-calitate, suprafaţă-subteran) pe
bazine hidrografice. Există o direcţie bazinală de gospodărire a apelor la nivelul
fiecărui bazin hidrografic (sau, în unele cazuri, grupuri de bazine hidrografice),
care face gospodărirea efectivă a resurselor de apă, în conformitate cu schemele
cadru şi programele de amenajare bazinale. Pentru adoptarea cerinţelor
Directivei cadru în domeniul calităţii apelor, a fost aprobată HG nr. 1212/2000
privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Comitetelor de
Bazin (M.Of. nr. 644/2000). De asemenea, se vor constitui organisme speciale,
constituite din reprezentanţi ai Ministerului Apelor şi Protecţiei Mediului,
Ministerului Sănătăţii şi Familiei, reprezentanţi ai autorităţilor administraţiei
publice locale, reprezentanţi ai C.N. Apele Române, Autorităţii Naţionale pentru
Protecţia Consumatorului, reprezentanţi ai organizaţiilor neguvernamentale de
protecţie a mediului care activează în zonă, care vor aviza schemele de
gospodărire a apelor pe bazine hidrografice şi vor aproba încadrarea în categorii
de calitate a apelor cursurilor de apă din acel bazin hidrografic; de asemenea,
vor analiza şi recomanda priorităţile de finanţare autorităţilor administraţiei
publice centrale şi locale.
Pentru armonizarea cu prevederile Directivei 77/795/CEE, care stabileşte
proceduri pentru schimbul de informaţii privind calitatea apelor dulci de
suprafaţă, a fost iniţiat un amplu proces de acreditare a laboratoarelor de
gospodărire a apelor.
Prin programul Phare CBC 1999, sunt în prezent în curs de derulare proiecte
care vizează prevenirea inundaţiilor în bazinul superior al râului Tisa.
Sunt de asemenea în curs de finalizare termenii de referinţă pentru proiectele
care urmează să fie sprijinite prin programul Phare CBC 2000 pentru proiectele
Ecologizarea Dunării şi facilităţi de transport - graniţa româno-bulgară,
Ecologizarea râului Tur şi Lucrări de eliminare a efectelor calamităţilor din
iunie 1997 în bazinul hidrografic Barcău - graniţa româno-ungară.
6.3.4.2. Priorităţi pe termen scurt. În vederea transpunerii legislaţiei
comunitare privind calitatea apei, se vor lua următoarele măsuri:
− promovarea unui act normativ în vederea transpunerii complete a
Directivei Consiliului nr. 80/68/CEE privind protecţia apelor subterane
împotriva poluării cauzată de substanţele periculoase; este, de asemenea,
134
în curs de realizare o evaluare a tuturor deversărilor de efluenţi în apele
subterane, incluzând toate tipurile de ape uzate;
− adoptarea unei Hotărâri de Guvern privind condiţiile de descărcare în
mediul acvatic a apelor uzate care va transpune Directiva 91/271/CEE şi
va amenda HG nr. 730/1997 referitoare la aprobarea NTPA 001/1997
privind încărcarea cu poluanţi a apelor uzate descărcate în resursele de
apă; problema principală legată de implementarea acestei directive este
identificarea zonelor sensibile (care cad sub incidenţa acestor prevederi
comunitare); C.N. Apele Române a realizat o identificare a apelor
afectate de concentraţii ridicate de nutrienţi şi care prezintă pericol de
eutrofizare; pe baza acestui studiu şi a unei metodologii elaborate în
cadrul proiectului de twinning cu Franţa, se va realiza delimitarea
zonelor sensibile (luându-se în considerare concentraţia de fosfor);
− promovarea Codului bunelor practici agricole, prin care se vor aplica
prevederile HG nr. 964/2000 pentru aprobarea Planului naţional de
protecţie a apelor împotriva poluării cu nitraţi proveniţi din surse
agricole şi conformarea cu cerinţele comunitare;
− adoptarea, în cursul anului 2002, a unei Hotărâri de Guvern privind
identificarea zonelor vulnerabile; o problemă prioritară în acest domeniu
este reprezentată de inventarierea surselor punctuale şi difuze de poluare
în ceea ce priveşte poluarea cu nitraţi şi pesticide din agricultură;
− adoptarea metodologiei de implementare a Directivei 76/464/CEE
privind poluarea cauzată de anumite substanţe periculoase descărcate în
mediul acvatic comunitar;
− elaborarea şi promovarea, în cursul anului 2002, a unor Ordine ale
ministrului pentru obiectivele de calitate înscrise în Directivele
82/176/CEE privind valorile limită şi obiectivele de calitate pentru
descărcările de mercur provenite din industria producătoare de
electrolize cu clor-alcali şi 83/513/CEE privind valorile limită şi
obiectivele de calitate pentru descărcările de cadmiu.
− realizarea unui inventar al descărcărilor de substanţe periculoase şi al
unităţilor şi industriilor care descarcă astfel de substanţe, atât în apele de
suprafaţă, cât şi subterane;
− în scopul transpunerii Directivei 75/440/CEE privind calitatea apei de
suprafaţă destinată consumului potabil, se va modifica STAS 4706-88
privind clasificarea apelor în clase de calitate, referitoare la apa
destinată consumului uman; acest standard urmează să fie revizuit în
cursul anului 2002 pentru conformarea cu prevederile Directivelor
Consiliului 78/659/CEE privind protejarea şi îmbunătăţirea calităţii apei
naturale în scopul întreţinerii vieţii piscicole, amendată de Directiva
91/692/CEE şi 79/923/CEE privind calitatea apei în scopul întreţinerii
vieţii moluştelor, amendată de Directiva 91/692/CEE;
135
− acreditarea laboratoarelor în domeniul managementului apelor şi dotarea
lor corespunzătoare;
− transformarea C.N. Apele române în autoritate naţională în domeniul
gospodăririi apelor, precum şi intrarea în funcţiune a Comitetelor de
Bazin.
6.3.4.3. Priorităţi pe termen mediu. Se va continua activitatea de
transpunere a acquis-ului comunitar şi de întărire a capacităţii instituţionale în
domeniu, inclusiv dotarea cu echipamente performante de monitorizare şi
modernizare a sistemului informaţional.
6.3.5 GOSPODĂRIREA INTEGRATĂ A RESURSELOR DE APĂ
Concepţia de gospodărire integrată a apelor îmbină aspectele de utilizare a

acestora cu cele de protecţie a ecosistemelor naturale. Astfel, se au în vedere
următoarele obiective:
a) Asigurarea alimentării continue cu apă a folosinţelor şi, în special, a
populaţiei:
− realizarea de noi surse de apă, în special a unor lacuri de acumulare cu
folosinţă complexă în zonele deficitare în apă;
− realizarea de reţele de distribuţie separate de alimentare cu apă pentru
populaţie şi pentru industrie;
− economisirea apei şi reducerea pierderilor din reţelele de distribuţie a
apei.
b) Îmbunătăţirea calităţii resurselor de apă:
− retehnologizarea proceselor de producţie prin utilizarea unor tehnologii
curate, nepoluante;
− realizarea de noi staţii de epurare şi modernizarea celor existente;
− implementarea unor mijloace de prevenire, limitare şi diminuare a
efectelor poluării accidentale.
c) Reconstrucţia ecologică a râurilor:
− îmbunătăţirea şi realizarea de habitate corespunzătoare conservării
biodiversităţii;
− asigurarea de debite corespunzătoare pe cursurile de apă în scopul
protecţiei ecosistemelor acvatice;
− asigurarea continuităţii debitului pe cursurile de apă pentru facilitarea
migraţiei speciilor piscicole.
d) Reducerea riscului producerii de inundaţii:
− realizarea de acumulări cu folosinţe complexe prevăzute cu volum de
protecţie contra inundaţiilor;
136
− realizarea de îndiguiri concomitent cu protejarea zonelor umede;
− interzicerea amplasării construcţiilor în zonele inundabile.
6.4 MECANISME ECONOMICE ALE MANAGEMENTULUI

RESURSELOR DE APĂ
6.4.1 INTRODUCERE
Înainte de 1989, sistemul tarifar se aplica doar pentru apa potabilă, apa
industrială şi pentru utilizarea sistemului de canalizare.
Pe baza H.G. 1001/1.01.1991, a fost definit un nou sistem tarifar integrat
pentru plata activităţilor înglobate de managementul resurselor de apă.
În consecinţă, s-au creat instrumente financiare de protecţie împotriva
utilizării excesive a resurselor de apă de suprafaţă şi subterane, s-au stabilit
mecanismele manageriale în cazul inundaţiilor şi au fost implementate
instrumente bazate pe economia pieţei libere care să îmbunătăţească eficienţa
managementului apei şi protecţia calităţii apei.
6.4.2 SISTEME DE TARIFARE A APEI
Hotărârea de Guvern 196/1991 stabileşte faptul că C.N. Apele Române

reprezintă singura autoritate abilitată să colecteze taxele de utilizare a apelor de
suprafaţă şi subterane.
Sistemul de tarifare pentru managementul apei a fost introdus în 1991. În
principiu, C.N. Apele Române calculează toate cheltuielile necesare
managementului apei, la nivel naţional ce trebuie ulterior recuperate de la
beneficiari.
Mecanismul economic specific domeniului gospodăririi cantitative şi
calitative a apelor include sistemul de plăţi, bonificaţii şi penalităţi ca parte a
modului de finanţare a dezvoltării domeniului şi de asigurare a funcţionării pe
principii economice a C.N. Apele Române. Metodologia de fundamentare a
sistemului de plăţi în domeniul apelor, precum şi procedura de elaborare a
acestora se stabilesc de Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului, cu avizul
Ministerului Finanţelor.
Beneficiarul plăteşte, în funcţie de serviciile prestate şi de cele privind
folosirea raţională a resurselor de apă, care asigură:
− stimularea economică a utilizării durabile şi a protecţiei calităţii apelor;
− diferenţierea teritorială a preţurilor şi tarifelor pe categorii de surse şi de
utilizatori, ca urmare a condiţiilor diferite de asigurare a apei, în măsura
în care sistemul asigură venituri şi cheltuieli echilibrate;
137
− corectarea nivelului preţurilor şi tarifelor în funcţie de dinamica
generală a preţurilor;
− transmiterea la utilizatori a influenţelor economice determinate de
activităţile de asigurare a surselor de apă din punct de vedere cantitativ
şi calitativ;
− minimalizarea costurilor de producţie prin stimularea economică a
preţului, în scopul asigurării maximului de profit social;
− reflectarea în preţuri a cererii de debit şi de volum de apă.
Sistemul de plăţi, bonificaţiile şi penalităţile specifice activităţii de
gospodărire a apelor se aplică tuturor utilizatorilor.
Pe lângă plata consumului de apă, se acordă bonificaţii şi după caz,
penalităţi. Bonificaţiile se acordă utilizatorilor de apă care demonstrează,
constant, o grijă deosebită pentru folosirea raţională şi pentru protecţia calităţii
apelor, evacuând, o dată cu apele uzate epurate, substanţe impurificatoare cu
concentraţii şi în cantităţi mai mici decât cele înscrise în autorizaţia de
gospodărire a apelor, iar penalităţile se aplică acelor utilizatori de apă la care se
constată abateri de depăşirea cantităţilor de apă prelevate, cât şi a concentraţiilor
şi cantităţilor de substanţe impurificatoare evacuate. Bonificaţiile se acordă cu
aprobarea Ministerului Apelor şi Protecţiei Mediului.
Sistemul de plăţi, bonificaţii şi penalităţi, precum şi categoriile de produse şi
servicii de gospodărire a apelor se stabilesc printr-o hotărâre a Guvernului.
6.4.3 SITUAŢII ÎN CARE NERESPECTAREA LEGII APELOR 107/1996

IMPLICĂ SANCŢIUNI
În Legea Apelor nr. 107/1996 sunt prevăzute sancţiuni, aplicabile în cazul

nerespectării prevederilor stipulate. În continuare sunt prezentate cele mai
importante situaţii:
• Utilizarea necorespunzătoare a apei:
− executarea sau punerea în funcţiune de lucrări construite pe ape sau care
au legătură cu apele, precum şi modificarea sau extinderea acestora, fără
respectarea avizului sau a autorizaţiei de gospodărire a apelor;
− folosirea resurselor de apă de suprafaţă sau subterane în diferite scopuri,
fără respectarea prevederilor autorizaţiei de gospodărire a apelor, cu
excepţia satisfacerii necesităţilor gospodăriei proprii;
− evacuarea sau injectarea de ape uzate, precum şi descărcarea de
reziduuri şi orice alte materiale în resursele de apă, fără respectarea
prevederilor avizului sau a autorizaţiei de gospodărire a apelor.
138
• Exploatarea malurilor sau albiilor râurilor în condiţii nespecificate de
lege:
− extragerea agregatelor minerale din albiile sau malurile cursurilor de
apă, canalelor, lacurilor, de pe plajă sau de pe faleza mării, fără aviz sau
autorizaţie de gospodărire a apelor sau cu nerespectarea prevederilor
acestora;
− amplasarea în albii majore de noi obiective economice sau sociale,
inclusiv de noi locuinţe, fără avizul de amplasament, precum şi fără
avizul sau autorizaţia de gospodărire a apelor sau fără respectarea
măsurilor de protecţie împotriva inundaţiilor;
− neîntreţinerea corespunzătoare a malurilor sau a albiilor în zonele
stabilite, de către cei cărora li s-a recunoscut un drept de folosinţă a apei
sau de către deţinătorii de lucrări.
• Modul de întreţinere a echipamentelor instalaţiilor de apă:
− nerespectarea de către utilizatorii de apă a obligaţiilor legale care le
revin privind gospodărirea raţională a apei, întreţinerea şi repararea
instalaţiilor proprii sau a celor din sistemele de alimentare cu apă şi
canalizare-epurare;
− neasigurarea întreţinerii şi exploatării staţiilor şi instalaţiilor de
prelucrare a calităţii apelor la capacitatea autorizată, lipsa de urmărire,
prin analize de laborator, a eficienţei acestora şi de intervenţie operativă
în caz de neîncadrare în normele de calitate şi în limitele înscrise în
autorizaţia de gospodărire a apelor.
• Efectuarea de activităţi având consecinţe poluante asupra apelor de
suprafaţă:
− evacuarea apelor de mină sau de zăcământ în cursurile de apă fără
asigurarea epurării corespunzătoare a acestora, astfel încât să fie
respectate limitele admise pentru evacuare în receptorii de suprafaţă;
− folosirea, transportul, mânuirea şi depozitarea de reziduuri sau de
substanţe chimice, fără asigurarea condiţiilor de evitare a poluării,
directă sau indirectă, a apelor de suprafaţă sau subterane;
− practicarea, în lacurile de acumulare folosite ca surse pentru alimentări
cu apă potabilă, a pisciculturii în regim de furajare a peştilor;
− topirea teiului, cânepii, inului sau a altor plante textile, fără avizul sau
autorizaţia de gospodărire a apelor şi în afara locurilor anume destinate
şi amenajate în aceste scopuri;
− depozitarea în albii sau pe malurile cursurilor de apă, ale canalelor,
lacurilor, bălţilor şi pe faleza mării, pe baraje şi diguri sau în zonele de
protecţie a acestora a materialelor de orice fel;
− spălarea, în cursurile de apă sau în lacuri şi pe malurile acestora, a
vehiculelor şi autovehiculelor, a altor utilaje şi agregate mecanice;
139
− spălarea, în cursurile de apă sau în lacuri şi pe malurile acestora, a
animalelor domestice, dezinfectate cu substanţe toxice, a obiectelor de
uz casnic prin folosirea detergenţilor şi a ambalajelor ce au conţinut
pesticide sau alte substanţe periculoase;
− vărsarea sau aruncarea în instalaţii sanitare sau în reţele de canalizare a
reziduurilor petroliere sau a substanţelor periculoase;
− deversarea apelor uzate în reţelele de canalizare ale localităţilor sau ale
obiectivelor industriale, cu nerespectarea condiţiilor stabilite de
deţinătorii acestora, ca şi lipsa preepurării locale a acestor ape;
− folosirea de canale deschise, pentru scurgerea apelor fecaloid-menajere
sau a apelor cu conţinut toxic;
− nerespectarea, de către persoanele fizice şi juridice, a reglementărilor
legale în vigoare, în cazurile de poluare a apelor naţionale navigabile de
către nave sau instalaţii plutitoare, sub orice pavilion;
− inexistenţa, la utilizatorii de apă, a planurilor proprii de prevenire şi
combatere a poluărilor accidentale sau neaplicarea acestora;
− neanunţarea unităţilor de gospodărire a apelor cu privire la producerea
unei poluări accidentale, de către utilizatorii care au produs-o;
− neluarea de măsuri operative, de către utilizatorul de apă care a produs
poluarea accidentală, pentru înlăturarea cauzelor şi efectelor acesteia;
− nerespectarea, de către persoane fizice şi persoane juridice, a restricţiilor
în folosirea apelor şi a altor măsuri, stabilite pentru perioadele de secetă,
ape mari sau calamităţi.
• Sancţiuni ale oricăror tipuri de activităţi care afectează albiile râurilor
sau construcţiile hidrotehnice prezente pe cursul râurilor:
− inexistenţa planurilor de apărare împotriva inundaţiilor, fenomenelor
meteorologice periculoase şi accidentelor la construcţii hidrotehnice, la
nivel de obiectiv, precum şi nerespectarea acestora şi a planurilor locale
de apărare;
− obturarea sau blocarea, sub orice formă, precum şi scoaterea din
funcţiune, în orice mod, a construcţiilor şi instalaţiilor de descărcare a
apelor mari;
− plantarea, tăierea ori distrugerea arborilor, arbuştilor, tufelor, a culturilor
perene şi puieţilor din albiile cursurilor de apă, din cuvetele lacurilor de
acumulare şi de pe malurile lor sau de pe baraje, diguri şi din zonele de
protecţie a acestora;
− plantarea de stâlpi pe baraje şi diguri, fără avizul de gospodărire a apelor
sau cu nerespectarea prevederilor acestuia;
− efectuarea de săpături pe maluri şi în albiile cursurilor de apă sau ale
canalelor pentru executarea de lucrări de traversare sau alte lucrări
hidrotehnice, fără avizul de gospodărire a apelor sau cu nerespectarea
acestuia;
140
− circulaţia cu vehicule, trecerea cu animale sau staţionarea acestora pe
baraje, diguri sau canale, cu excepţia locurilor anume destinate în acest
scop sau pentru intervenţii operative;
− întreţinerea necorespunzătoare a lucrărilor de captare, acumulare şi
distribuţie a apei, a lucrărilor de protecţie a albiilor şi malurilor, a celor
de prevenire şi combatere a acţiunii distructive a apelor;
− inexistenţa, la lucrările de barare a cursurilor de apă, a instalaţiilor care
să asigure în aval debitele salubre şi debitele de servitute, precum şi
migrarea ihtiofaunei.
• Menţinerea defectuoasă a echipamentelor de control al caracteristicilor
hidraulice şi morfologice ale apelor de suprafaţă:
− nerespectarea prevederilor programelor de exploatare a lacurilor de
acumulare şi prizelor de apă, precum şi neasigurarea debitelor salubre şi
a debitelor de servitute;
− inexistenţa sau nefuncţionarea puţurilor de observaţie şi control pentru
urmărirea poluării apelor subterane, datorită apelor uzate rezultate din
activitatea proprie;
− inexistenţa dispozitivelor sau a aparaturii de măsură şi control al
debitelor de apă captate sau evacuate;
− inexistenţa dispozitivelor sau a aparaturii de urmărire a comportării în
timp a lucrărilor hidrotehnice şi de alarmare în caz de pericol;
− întreţinerea necorespunzătoare a dispozitivelor sau aparaturii de măsură
şi control al debitelor de apă captate sau evacuate, precum şi a aparaturii
de urmărire a comportării în timp a lucrărilor hidrotehnice şi de
alarmare în caz de pericol.
• Alte cazuri care atrag aplicarea de sancţiuni:
− refuzul persoanelor fizice şi juridice de a prezenta avizele şi autorizaţiile
de gospodărire a apelor sau orice alte documente necesare pentru
efectuarea controlului, inclusiv de a participa la control cu reprezentanţi
de specialitate;
− refuzul de a permite personalului cu atribuţii de serviciu în gospodărirea
apelor şi celor cu drept de control accesul la ape, pe terenurile şi
incintele utilizatorilor de apă sau ale deţinătorilor de lucrări, precum şi
în orice alt loc unde este necesar a efectua constatări, a monta şi a
întreţine aparatura de măsură şi control, a preleva probe de apă sau a
interveni în aplicarea prevederilor legale;
− executarea de construcţii sau instalaţii supraterane în zonele de protecţie
a platformelor meteorologice;
− neparticiparea la acţiunile de apărare împotriva inundaţiilor, de
combatere a secetei sau a altor calamităţi naturale;
141
− inexistenţa instalaţiilor de stocare, epurare şi a racordurilor de
descărcare în instalaţii de mal sau plutitoare a apelor impurificate, de pe
nave sau instalaţii plutitoare, sub orice pavilion;
− branşarea locuinţelor la reţeaua de alimentare cu apă centralizată, fără
existenţa sau realizarea reţelelor de canalizare a staţiei de epurare.
Evacuarea, aruncarea sau injectarea în apele de suprafaţă sau subterane, în

apele maritime interioare sau în apele mării teritoriale, de ape uzate, deşeuri,
reziduuri sau produse de orice fel, care conţin substanţe în stare solidă, lichidă
sau gazoasă, bacterii sau microbi, în cantităţi sau concentraţii care pot schimba
caracteristicile apei, făcând-o astfel dăunătoare pentru sănătatea şi integritatea
corporală a persoanelor, pentru viaţa animalelor şi mediul înconjurător, pentru
producţia agricolă sau industrială ori pentru fondul piscicol, constituie
infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la un an la 5 ani.
6.5 FONDUL PENTRU MEDIU
Fondul pentru Mediu (2001) are drept scop realizarea unor interese generale,
cum sunt cele de a avea un mediu sănătos de care să beneficieze toţi cetăţenii.
El constituie un instrument economico-financiar destinat susţinerii şi realizării
cu prioritate a proiectelor de interes public major, cuprinse în Planul Naţional
de Acţiune pentru Protecţia Mediului.
Trebuie precizat ca el este un fond special ce nu se constituie din surse
bugetare, ci este extrabugetar.
Infiinţarea Administraţiei Fondului pentru Mediu (2000) este numai un prim
pas. Important este ca această Administraţie, care se va afla sub autoritatea
Ministerului Apelor şi Protecţiei Mediului, să înceapă să funcţioneze cât mai
curând, să realizeze colectarea şi gestionarea resurselor financiare de care va
răspunde. El va avea un buget propriu de venituri şi cheltuieli, care se aprobă de
către Guvern, la propunerea autorităţii publice centrale pentru protecţia
mediului şi se va constitui din următoarele surse:
− cota de 20% din valoarea incasată pentru exportul de fier vechi;
− cota de 30% din valoarea încasată pentru exportul de deşeuri de metale
neferoase;
− cota de 30% din valoarea încasată pentru exportul de buşteni;
− cota de 5% din valoarea de import a deşeurilor de hârtie;
− cota de 10% din valoarea încasată la comercializarea internă a
substanţelor periculoase şi a produselor cu potenţial toxicologic ridicat
asupra sănătăţii populaţiei, indiferent de provenienţa acestora.
142
Alte surse pot fi alocaţii de la bugetul statului, vărsăminte, asistenţa
financiară din partea unor persoane fizice sau juridice române sau străine, a
unor organisme internaţionale.
După cum se vede, în constituirea Fondului pentru Mediu se are în vedere
folosirea acestui instrument economico-financiar pentru a recupera o parte din
valoarea unor resurse necesare economiei noastre care merg la export şi a folosi
apoi sumele respective pentru realizarea unor proiecte din domeniul protecţiei
mediului.
Fondurile colectate vor fi utilizate pentru realizarea unui număr limitat de
categorii de obiective de interes public major, cu prioritate a proiectelor
cuprinse în Planul Naţional de Acţiune pentru Protecţia Mediului.
În selectarea proiectelor se are în vedere rolul lor în transpunerea în practică
a priorităţilor investiţionale ce decurg din preluarea acquis-ului comunitar.
În privinţa domeniilor specifice, ele se referă la:
− controlul şi reducerea poluării aerului, apei şi solului, inclusiv prin
utilizarea de tehnologii curate;
− protecţia resurselor naturale;
− gestionarea sau reciclarea deşeurilor;
− tratarea şi-sau eliminarea deşeurilor periculoase;
− protecţia şi conservarea biodiversităţii s.a.
Proiectele eligibile pentru finanţare sunt stabilite prin planul anual adoptat de
Comitetul de avizare, care este una din structurile de decizie ale Administraţiei
Fondului pentru Mediu.
6.6 FONDUL APELOR
În scopul participării la finanţarea de investiţii în lucrări şi măsuri cu

contribuţie importantă la îmbunătăţirea asigurării surselor de apă, la protecţia
calităţii apelor, precum şi la cheltuielile pentru întocmirea de studii şi cercetări
aplicative în domeniul apelor, se constituie un fond special, extrabugetar,
denumit Fondul Apelor.
Fondul Apelor se constituie din taxele şi tarifele pentru serviciile de avizare
şi autorizare, stabilite conform legii, precum şi din penalităţile încasate.
Fondul Apelor este gestionat prin buget separat, elaborat de C.N. Apele
Române şi aprobat de Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului, care stabileşte şi
metodologia de întocmire a acestui buget, cu avizul Ministerului Finanţelor.
Fondul Apelor, împreună cu alte surse, va fi folosit pentru susţinerea
financiară a următoarelor obiective:
− realizarea sistemului naţional de supraveghere cantitativă şi calitativă a
resurselor de apă;
− dotarea reţelelor de laboratoare, de transmisiuni şi informaţionale
aferente acestuia;
143
− participarea la realizarea sau modernizarea staţiilor şi instalaţiilor de
epurare a apelor uzate pentru îmbunătăţirea calităţii resurselor de apă;
− realizarea lucrărilor publice de interes local cu efect social deosebit şi
pentru care autorităţile locale nu au suficiente resurse financiare;
− realizarea lucrărilor publice privind apărarea de inundaţii, a celor de
acţiune, prevenire şi combatere a calamităţilor naturale datorate
excesului sau lipsei de apă;
− dotarea sistemului informaţional hidrologic şi operativ decizional în
domeniul gospodăririi apelor;
− înlăturarea avariilor sau pentru punerea în siguranţă a construcţiilor
hidrotehnice de interes naţional sau local, cum ar fi baraje, diguri etc.;
− realizarea lucrărilor de protecţie a bazinelor hidrografice împotriva
colmatării;
− realizarea studiilor pentru cunoaşterea evoluţiei şi gestiunii resurselor de
apă;
− acordarea bonificaţiilor pentru cei care au rezultate deosebite în
protecţia împotriva epuizării şi degradării resurselor de apă;
Finanţarea investiţiilor privind lucrările, construcţiile sau instalaţiile de
gospodărire a apelor se asigură, total sau parţial, după caz, din:
− bugetul de stat sau bugetele locale, pentru lucrări declarate de utilitate
publică, potrivit legii;
− fondurile utilizatorilor de apă;
− fondul de dezvoltare al C.N. Apele Române;
− fonduri obţinute prin credite sau prin emitere de obligaţiuni, garantate
de Guvern sau de autorităţile administraţiei publice locale, pentru lucrări
de utilitate publică sau pentru asociaţii de persoane care vor să execute
astfel de lucrări;
− Fondul Apelor.
144
BIBLIOGRAFIE
EEA, 1995. Europe’s Environment. The Dobris Assessment. D. Stanners and

P. Bourdeau (Eds). Office for Official Publications of the European
Communities. European Environment Agency, Copenhagen.
EEA, 1997. Water resources problems in Southern Europe – An overview
report. Topic Report 15, Inland Waters. European Environment Agency.
Copenhagen.
EEA, 1998. Europe’s Environment. The Second Assessment. Office for
Official publications of the European Communities & Elsevier Science Ltd.
EEA, 1999a. Sustainable Water Use in Europe – Sectoral Use of Water.
Topic Report 1, Inland Waters. European Environment Agency. Copenhagen.
EEA, 1999b. Groundwater quality and quantity in Europe. Environmental
Issues Series,. European Environment Agency. Copenhagen. (in press).
EEA, 1999c. Lakes and reservoirs in the EEA area. Topic Report 2, Inland
Waters. European Environment Agency. Copenhagen. (in press).
ETC/IW, 1998a. Nutrient discharges from point (industry and consumers)
in the 10 Accession countries. Technical Report to the EEA from the European
Topic Centre on Inland Waters. December 1998.
ETC/IW, 1998b. Contribution from the European Topic Centre on Inland
Waters to RIVM’s study on priorities, Water demands in Europe. European
Topic Centre on Inland Waters. Report for European Environment Agency.
Eurostat, 1995. Europe’s Environment - Statistical Compendium for the
Dobris Assessment.
Eurostat, 1997. Estimation of renewable water resources in the European
Union. Luxembourg.
Eurostat, 1997a. Water abstractions in Europe. Internal working document,
Water/97/5.
EEA/WHO, 1999. Water resources and human health in Europe.
Environmental Issues Series (in press).Environment Agency, 1998.
Gundermann, H., 1993. An estimate of the future demand for water in a
region – Forecasting techniques, in La economía del agua, Sociedad General de
Aguas de Barcelona (ed.).
Hydro, 1995-1996. State of the Environment report 1995, & 1996.
Http://www.hydro.com/
145
ICWS, 1996. Long range study on water supply and demand in Europe –
Integrated Report, International Centre of Water Studies. Amsterdam, the
Netherlands, Report 96.05 to the EC Forward Studies Unit.
OFWAT, 1997. 1996-97 Report on leakage and water efficiency. Office of
Water Services. Birmingham.
PLANISTAT, 1998. A study on water economics –Integrated Report. A
study for the European Commission – DG XI.B.1. September 1998.
OFWAT, 1997. International comparison of the demand for water: a
comparison of the demand for water in three European countries: England and
Wales, France and Germany.
Shiklomanov, I., 1998. World water resources – A new appraisal and
assessment for the 21st century. UNESCO.
Legea protecţiei mediului 137/1995, România.
Legea apelor 107/1996, România.
MAPPM, 1994. Programul de acţiune pentru protecţia mediului în Europa
de Est.
MAPPM, 1998. Iniţiative, acţiuni şi realizări în domeniile gospodăririi
apelor, pădurilor şi protecţiei mediului, Romania.
MAPPM, 1998. Planul naţional strategic de acţiune pentru Marea Neagră,
România.
MAPPM, 1999. Planul naţional de acţiune pentru protecţia mediului,
România.
MAPPM, 1999. Strategia protecţiei mediului – România.
MAPPM iunie 1999. Strategia de dezvoltare durabilă, România.
MAPPM, 2000. Starea mediului – 1998, 1999, 2000, România.
MAPPM, 2000. Planul Naţional al României pentru implementarea
Instrumentului Structural de Politici de Preaderare (ISPA), aprobat de Comisia
Europeană în luna iunie 2000, Romania.
MAPM, iunie 2001. Protecţia mediului din Programul Naţional de Aderare
la UE, Romania.
Center for Environmentally Sustainable Economic Policy Bucharest,
1999, Romania Environmental Impacts of Trade Liberalization and Policies for
the Sustainable Management of Natural Resources. A Case Study on Romania’s
Water Sector.
146
Cărţi editate în seria
INGINERIA RESURSELOR DE APĂ
Aurelia BUCUR ELEMENTE DE CHIMIA APEI

Aurel VARDUCA MONITORINGUL INTEGRAT
AL CALITĂŢII APELOR
Sergiu DIACONU CURSURI DE APĂ.
Amenajare, Impact, Reabilitare
V. Al. STĂNESCU, MODELAREA IMPACTULUI
Ciprian CORBUŞ, SCHIMBĂRILOR CLIMATICE
Marinela SIMOTA ASUPRA RESURSELOR DE APĂ
Constantin DIACONU HIDROMETRIE APLICATĂ
Cristina Sorana IONESCU DEPOZITE DE DEŞEURI.
Elemente de proiectare a sistemelor
de etanşare-drenaj
Octavian LUCA HIDRAULICA MIŞCĂRILOR
PERMANENTE
Aurel VARDUCA PROTECŢIA CALITĂŢII APELOR
Petre GÂŞTESCU DICŢIONAR DE LIMNOLOGIE
Ştefan IONESCU IMPACTUL AMENAJĂRILOR
HIDROTEHNICE ASUPRA MEDIULUI
Andreea Cristina ŞERBAN MODELAREA SERIILOR TEMPORALE.
Noţiuni teoretice şi aplicaţii
de hidrologie
Petre STANCIU MIŞCAREA APEI PE VERSANŢI
PERMEABILI
ISBN : 973-8176-12-3

Resurse de Apa-Legislatie Europeana

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Resurse de Apa-Legislatie Europeana

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Daniela TEODORESCU

Consiliul Naţional al Cercetării

Contract de Grant nr. 25444/1999

Editura *H*G*A* , Bucureşti

Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice

C.N.C.S.I.S. din Învăţământul Superior

Contract de Grant nr. 25444/ 1999

prof.dr.ing. Radu DROBOT

Editura *H*G*A*, Bucureşti

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Copyright 2002 © Editura *H*G*A*, Bucureşti

Prof.univ.dr.ing. Radu Mircea Damian

1. STADIUL ACTUAL AL RESURSELOR DE APĂ .............................. 7

4.1 Echipamente pentru reducerea risipei de apă .............................. 85

5.1 Tarifarea apei ................................................................................ 97

6.1 Introducere ................................................................................... 107

Apa reprezintă unul din elementele esenţiale suportului vieţii pe Terra.

1.2 SURSELE DE APĂ ŞI CONSUMATORI

Principala sursă de apă proaspătă necesară consumului o reprezintă apele de

1.2.1 RESURSE DE APĂ REGENERABILE

Cantitatea totală de apă proaspătă regenerabilă pentru o ţară este reprezentată

Râurile europene cu trasee multinaţionale pot constitui surse importante de

1.2.2 CALITATEA APEI

Relaţia între indicatorii de calitate, destinaţiile apei şi ecosistemele acvatice

; - funcţii şi calitate influenţată de indicator

1.2.2.2 Cerinţe legislative pentru diferite destinaţii ale apei şi tipurile de

1.2.3 CONSUMURILE DE APĂ

Există mai multe concepte ce definesc utilizarea apei. Cantitatea totală de

1.3 CONSUMURI SECTORIALE ALE APEI

În medie, 18% din cantităţile de apă utilizate în Europa sunt destinate

1.3.1 CONSUMURI DE APĂ ÎN REŢEAUA DE DISTRIBUŢIE ORĂŞENEASCĂ

Sistemul public de alimentare cu apă deserveşte o gamă variată de

În ţările nordice şi vest europene, consumul de apă din reţeaua publică de

Procentul consumurilor menajere din totalul consumurilor de apă necesare reţelelor

Procentul consumurilor menajere din

Consumuri specifice de apă pentru consum menajer şi mici afaceri,

Consumuri specifice de apă pentru consum

Consumuri specifice de apă pentru consum menajer,

Ţară Consumuri specifice de apă pentru

Notă: (1)– în zone urbane

Rapoarte ale Uniunii Europene oferă valori anterioare şi prezise pentru

Evoluţia consumurilor specifice de apă menajeră [ℓ/om/zi]

Ţară 1970 1975 1980 1990 1975-90 2000 2020

Bulgaria 200 208 215 217 5% 171 181

Există diferiţi alţi factori care influenţează evoluţia consumurilor specifice

Valori procentuale ale pierderilor de apă prin neetanşeităţile reţelei de apă

Ţară Procent de pierderi de apă prin

1.3.2 CONSUMURI DE APĂ IN INDUSTRIE

Consumul industrial de apă, excluzând cel necesar circuitelor de răcire, se

Cantităţi de apă industrială utilizate

Apă pentru consum Apă pentru circuitele de

Austria 489 20,7 885 37,5

Franţa 3 942 9,7 25 835 63,5

Irlanda 250 20,6 277 22,8

Olanda 507 4 11 028 87

Suedia 1 479 54,6 70 2,6

TOTAL UE 25 411 10,4(*) 111 612 31,8(*)

Notă: (*) – reprezintă o valoare medie

În paralel cu tendinţa generală de reducere a consumurilor de apă în

Volumul de apa necesar

Spre exemplu, există date privind cantităţile de apă necesare produselor

Volumul de apa necesar

Consumuri specifice de apă pentru diferite produse

Editura HGA , Bucureşti

Editura HGA, Bucureşti

Copyright 2002 © Editura HGA, Bucureşti

TOTAL UE 25 411 10,4() 111 612 31,8()

Scenariul A: o dezvoltare moderată a sistemului de canalizare;

Scenariul C: o dezvoltare rapidă, cu investiţii foarte ridicate în