II S I I B I E C | II R K L A ' I III <H< IN 11 UN A 1 14 >NAI I

Relaţiile internaţionale se stabilesc şi se iK- .1.iş<>m;i miiv subiecţi,

numiţi adeseori şi actori sau agenţi. De aceea, subiecţii ivpiwintA clementul-
cheie în raporturile internaţionale şi un concept central i i i leoria Relaţiilor
Internaţionale, precum şi în Istoria Relaţiilor inteniaţionnle.

1. C ategorii d e subiecţi

Potrivit unui punct de vedere larg răspândit, există următoarele

categorii de subiecţi ai relaţiilor internaţionale: statele; grupările (uniunile) de
state; organizaţiile nestatale; indivizii (persoane fizice).
In prezent în lume există peste 200 de state, dintre care 185 sunt
membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite. Uneori, Vaticanul este singularizat
ca un subiect distinct al relaţiilor internaţionale; de fapt, această singularizare,
ce poate fi întâlnită în literatura juridică, priveşte calitatea Sfântului Scaun de
subiect de drept internaţional; asupra distincţiei dintre subiecţii relaţiilor
internaţionale şi cei de drept internaţional ne vom pronunţa mai târziu. O
atare singularizare nu ni se pare însă necesară. Vaticanul este un subiect al
relaţiilor internaţionale în calitate de stat, deci prin trăsăturile sale statale.
Tocmai în această calitate, el este parte a unor organizaţii internaţionale - de
exemplu, CSCE (OSCE) - sau participant la diferite reuniuni internaţionale.
De aceea, ni se pare potrivit ca, în cazul statelor ca subiecţi ai relaţiilor
internaţionale, Vaticanul să fie înscris în aceeaşi categorie cu celelalte state, el
fiind clasificat astfel ca stat.
Uneori se consideră că, în viitor, numărul statelor se va mări. Cert este
însă un alt fapt: multiplicarea grupărilor de state, cu cele mai diverse scopuri
şi obiective, tendinţă care în mod cert va continua. Astfel, dacă nu este de
aşteptat înmulţirea organizaţiilor cu caracter universal, gen ONU, sau cu
vocaţie universală, cum este Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC).
24
planurile regional şi subregional oferă deja tabloul unei tendinţe ascendente
în această privinţă. Pentru a exemplifica , fără diferenţieri privind caracterul,
scopurile, obiectivele, cuprinderea etc., menţionăm: OSCE pentru zona „de la
Vancouver la Vladivostok; NATO pentru zona euro-atlantică; Uniunea
Europeană şi Uniunea Europei Occidentale, CEFTA, Trilaterala România-
Republica Moldova-Ucraina în Europa; Forumul cooperării economice de la
Marea Neagră , pentru Europa-Asia; Forumul de cooperare Asia-Pacific
pentru zona desemnată chiar prin denumire; ASEAN pentru Asia de sud-est;
Organizaţia Unităţii Africane - OUA; Organizaţia Statelor Americane- OSA;
NAFTA pentru America de nord etc. Această eterogenitate rezultă din
împrejurarea că toate organizaţiile menţionate reprezintă grupări sau uniuni
de state care devin, prin însăşi gruparea lor, subiecţi ai relaţiilor internaţionale.
O multiplicare şi mai impresionantă este evidenţiată de dezvoltările ce
au loc în sfera organizaţiilor nestatale. Acestea merg de la partidele politice
până la organizaţiile neguvemamentale (ONG), parte a societăţii civile,
trecând prin organizaţiile economice -firme, companii, organizaţii patronale
etc.. în toate cazurile naţionale sau internaţionale prin caracter, cuprindere,
obiect de activitate.
O evoluţie puternic ascendentă cunoaşte în a doua jumătate a secolului
XX, cu deosebire după încetarea Războiului Rece, prezenţa nemijlocită a
indivizilor în relaţiile internaţionale, ca subiecţi ai acestor relaţii. O astfel de
prezenţă tot mai amplă este rezultatul conjugat al acţiunii convergente a unui
şir de factori, printre care: procesul globalizării, cu inerentele sale
componente de integrare şi creştere a interdependenţelor, extinderea sferei de
cuprindere a regimurilor democratice, cu respectul lor pentru drepturile
omului şi libertăţilor fundamentale şi, pe de altă parte, intensificarea
preocupărilor pe plan internaţional pentru protecţia acestor drepturi şi
libertăţi.

2. Statele, principalii subiecţi ai relaţiilor internaţionale

Specificitatea, rolul, ponderea etc. fiecăreia dintre aceste categorii de

subiecţi ai relaţiilor internaţionale pot fi prezentate în diferite modalităţi. în
cursul de faţă optăm pentru înfăţişarea lor pornind de la analiza poziţiei şi
rolului statelor în aceste relaţii. Aceasta, deoarece statul, în pofida unor
evoluţii recente, îşi păstrează rolul său de subiect principal - unii autori îl
consideră subiect primar, originar - în ansamblul relaţiilor internaţionale.
25
Acest rol nu trebuie privit în sine, i/olal de nltc prezenţe în viaţa
internaţională. Dimpotrivă, poziţia statului sc cere ;i li integrală în contextul
contemporan al scenei internaţionale, ceea ce permite să prezentăm actorii
acestei scene în conexiunile şi interacţiunile în care aceşlia se manifestă,
fiecare în parte şi toţi mai mult sau mai puţin laolaltă iii orice caz, pe aceeaşi
scenă.
Or, o astfel de abordare integratoare nu se poate, credem, realiza decât
pornind de la poziţia centrală pe care statele continuă să o ocupe în viaţa
internaţională. Mai m ult o asemenea abordare îngăduie examinarea acelor
domenii în care respectiva poziţie centrală este supusă unei eroziuni, cu
diminuarea componentei statale şi amplificarea altor prezenţe în relaţiile
internaţionale. în plus, abordarea menţionată permite realizarea distincţiei
dintre relaţiile internaţionale şi dreptul internaţional, în cazul diferitelor
categorii de subiecţi ai raporturilor internaţionale.
Aşadar, de ce statul (statele) ?
Mai întâi, pentru că statele singure reprezintă ţările, popoarele,
naţiunile. Un partid politic, chiar atunci când este partid de guvernământ,
reprezintă un segment al populaţiei : membri, susţinători, votanţi etc., dar nu
ţara ca atare. Această observaţie este valabilă şi în condiţii când, potrivit
sistemului constituţional, un astfel de partid are o influenţă mare, chiar
hotărâtoare, asupra puterii de stat. La fel, o organizaţie nonguvemamentală
este exponenta unei sau unor categorii distincte, mai restrânse sau mai largi
de oameni, ceea ce face din respectiva organizaţie, reprezentanta doar a
acelei/acelor categorii de oameni. în ceea ce îi priveşte pe indivizi (persoane
fizice), aceştia se reprezintă doar pe ei înşişi în orice contact internaţional;
atunci, deci, când ei se manifestă ca subiecţi ai relaţiilor internaţionale.
în al doilea rând, pentru că doar ele, statele, pot angaja ţările, ca
entităţi; cu menţiunea că în viaţa internaţională o atare angajare este în ultimă
instanţă cu necesitate o angajare juridică.
în sfârşit, în al treilea rând, pentru că statele sunt singurele creatoare
de norme juridice la nivelul ţărilor şi în numele acestora. în consecinţă,
statele sunt singurele subiecte de drept internaţional în cazul şi în numele
ţărilor.
O asemenea calitate decurge din anumite atribute intrinseci ale statului,
deoarece el, statul, exprimă suveranitatea poporului, întruchipează
suveranitatea ţării, suveranitatea fiind înţeleasă aici în termeni generali ca
putere de a decide în problemele interne şi în cele externe. în acest sens
26
afirmam mai sus că stabilirea relaţiilor diplomatice, act întotdeauna reciproc,
semnifică faptul că statele în cauză se recunosc unul pe celălalt ca purtător de
suveranitate, deci ca subiect de drept internaţional.
Această formă juridică poate fi îmbrăcată de orice categorie de relaţie
în care statul intră pe plan internaţional. în mod necesar, după cum am văzut,
asemenea relaţii sunt dintre cele mai diverse prin natura lor - politice,
economice, culturale, militare etc. La fel de necesar, forma, gradul, în fapt
caracterul angajării sunt, prin natura lor, diverse. O declaraţie în probleme de
interes reciproc a reprezentanţilor a două sau mai multor state, indiferent de
domeniul la care ea se referă, este un act politic, care angajează părţile din
punt de vedere politic. Un acord, fie el bilateral sau multilateral, iarăşi
indiferent de domeniul la care se referă, semnat şi intrat în vigoare potrivit
sistemului constituţional existent în statele-părţi, angajează ţările în cauză din
punct de vedere juridic. In primul caz, statele acţionează în mod direct ca
subiecţi ai relaţiilor internaţionale; înţelegerea lor le angajează politiceşte. In
al doilea caz, statele acţionează şi ca subjecţi de drept internaţional; acordul
lor de voinţă se concretizează în norme juridice - parte a dreptului
internaţional, devenite şi părţi ale dreptului intern al statelor în cauză -
recunoscute, însuşite ca atare, cu drepturile şi obligaţiile pe care respectivele
norme le implică. Tocmai aceasta este o calitate exclusivă a statului: numai el
este în măsură să angajeze juridic ţara, pentru că numai el este purtător de
suveranitate din partea şi în numele ţării respective.
Intr-adevăr, un partid politic poate fi şi este subiect al relaţiilor
internaţionale, atunci cârid intră în contact cu parteneri externi. Toate acţiunile
sale cu astfel de parteneri: întâlniri, adoptarea de documente comune,
realizarea unor înţelegeri de cooperare etc. rămân acte politice, care-1
angajează doar pe el ca partid. Chiar atunci când el aderă la o grupare politică
internaţională - de genul Internaţionalelor, care cuprind partide de aceeaşi
orientare ideologică: liberală, creştin-democrată, socialistă - acţiunile sale
rămân în sfera politicului. Statutele de organizare şi funcţionare ale unor
astfel de structuri internaţionale sunt documente politice prin natura lor -
inclusiv atunci când ele sunt aprobate de o instanţă judecătorească - pentru că
ele rezultă din acorduri de voinţă ale unor organizaţii care se reprezintă şi se
angajează doar pe ele însele. Cu alte cuvinte, prin prezenţa şi acţiunile lor în
mediul internaţional, partidele politice devin şi rămân subiecţi ai relaţiilor
internaţionale. Ele nu sunt şi nu pot avea calitatea de subiecţi de drept
internaţional. Mai mult decât atât, manifestările lor în arena internaţională
27
trebuie înscrise în cadrul general pe care il reprezintă dreptul internaţional,
principiile acestuia - cadru creat prin acordul de voinţă al statelor, singurele
înzestrate cu calitatea de subiecţi de drept internaţional, creatori de noime
juridice cu aplicabilitate în raporturile internaţionale.
Cu diferenţele de rigoare, lucrurile stau într-un mod asemănător în ceea
ce priveşte manifestarea pe plan internaţional a unei importante componente
a societăţii civile, şi anume organizaţiile neguvemamentale. Prezenţa şi
acţiunea acestora în mediul internaţional, fie pornită de pe sol naţional, fie
având originea în structuri internaţionale, rămân circumscrise sferei
subiecţilor relaţiilor internaţionale. Oricât de importante şi, uneori, influente
pot fi acţiunile acestor organizaţii, ele nu ies din această sferă, organizaţiile în
cauză neputând să se angajeze decât pe ele însele.
Aspecte particulare prezintă situaţia de subiecţi ai relaţiilor
internaţionale în cazul persoanelor juridice cu caracter lucrativ - toată gama
de companii, de la cele manufacturiere până la varietatea imensă a serviciilor,
„factor şi nonfactor ”, naţionale, multinaţionale, transnaţionale etc.
Caracteristicile economiei modeme, ale dezvoltării contemporane pun.
virtual, orice agent economic în contact cu „piaţa mondială'’; iar atunci când
acest contact este direct, deci presupune transcenderea limitelor comunităţii
statale în care respectivul agent e înregistrat şi/sau îşi desfăşoară activitatea,
acesta devine efectiv un subiect al relaţiilor internaţionale. Desigur, contractul
de afaceri este un act cu putere juridică, ce stipulează drepturi şi obligaţii
precise, inclusiv sancţiuni pentru nerespectarea obligaţiilor asumate. Şi. fără
îndoială, intrând în relaţii contractuale internaţionale, agenţii economici devin
şi subiecţi de drept internaţional, cu următoarele precizări:
• ele (companiile economice), prin acord de voinţă, intră în raporturi
juridice de la agent economic la agent economic, angajante doar pentru ele
însele;
• ele se angajază sub raport juridic într-un cadru dat, constituit prin
acordul de voinţă al statelor, concretizat, între altele, în dreptul comercial
internaţional, statutul OMC, legislaţia în domeniu a statului (statelor) unde
operează;
• abaterea lor de la acest cadru juridic este sancţionată potrivit
reglementărilor internaţionale în materie, şi ele stabilite de către state;
• ele nu sunt creatoare de norme juridice universale, adică de drept
internaţional public, şi, cu atât mai mult, nu determină principiile generale

28
care guvernează ordinea juridică internaţională; asemenea norme juridice
universale rezultă din acordul de voinţă al statelor, singurele subiecte de drept
internaţional
Ultima precizare nu înseamnă, însă, nicidecum că agenţii economici, în
calitatea lor de subiecţi ai relaţiilor internaţionale, sunt lipsiţi de mijloace de
influenţă, potrivit intereselor proprii, asupra activităţii statelor de codificare a
comportamentului în mediul internaţional, activităţi ce modifică necontenit
ordinea juridică existentă. Această observaţie este cu atât mai valabilă în
cazul marilor companii transnaţionale, care dispun de imense mijloace de a
detennina atitudinea statelor, cu deosebire a celor mai puţin dezvoltate, în
această direcţie.
Evident, o situaţie similară se naşte din angajarea în relaţiile
internaţionale a indivizilor - persoane fizice. Această angajare are loc în
cadrul juridic creat de către state, prin reglementări care ţin de dreptul
internaţional public şi dreptul umanitar (ansamblul actelor juridice menite să
asigure protecţia internaţională a drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale), prin cele proprii dreptului penal internaţional, ca şi prin
sistemele juridice interne ale statelor cu care persoanele fizice intră în contact
(călătorii, învăţământ imigrări, căsătorii etc.).
Am lăsat la urmă prezentarea grupurilor de state ca subiecţi ai
relaţiilor internaţionale. Am procedat astfel întrucât ansamblul expunerii de
până acum privind statul şi ceilalţi subiecţi ai relaţiilor internaţionale
reprezintă o pregătire a abordării problemei grupurilor de state. Am
menţionat mai sus câteva grupuri de state, cu scopul de a ilustra tendinţa
contemporană spre multiplicarea lor. Pentru o prezentare mai sistematică şi
analitică a lor, aici menţionăm următoarele:
• Ca întindere (sferă de cuprindere), aceste grupuri de state pot fi
universale: ONU şi unele dintre instituţiile sale specializate, OMC etc.;
regionale: OSA, OUA, Liga Arabă, Uniunea Europeană, Forumul de
cooperare economică al Marii Negre; subregionale: CEFTA, ASEAN;
bilaterale, concretizate prin tratate de securitate: SUA-Japonia, uniuni:
Uniunea Rusia-Belarus etc.
• Ca scop şi obiect de activitate, grupurile de state sunt: de securitate -
ONU, de cooperare şi securitate - OSCE, OSA, OUA, de securitate şi apărare
- NATO, ex Tratatul de la Varşovia, Uniunea Europei Occidentale, tratatul

29
SUA - Japonia, tratatul SUA -Republica Koreea, de cooperare -Uniunea
Europeană, Comisia ONU pentru Europa, UNI•SC'() ele.
• Ca mod de asociere şi grad de coeziune, determinat mai ales prin
actele fondatoare (tratate, statute etc.), grupurile de state pot ti formate din
state membre: ONU, NATO, Uniunea Europeană, sau din state participante:
Forumul cooperării economice al Mării Negre, Parteneriatul pentru Pace.
• Ca modalitate de adoptare a deciziilor, grupurile de state
funcţionează prin consens: OSCE, NATO, prin consens şi vot majoritar:
Uniunea Europeană, prin vot majoritar: ONU şi instituţiile sale specializate.
• Din punct de vedere al competenţelor, grupurile de state au sau nu
au drept de reprezentare , au sau nu au drept de angajare a statelor membre
sau participante; cu alte cuvinte, ele, prin structuri proprii, pot sau nu pot
adopta decizii, pot sau nu pot vorbi şi acţiona în numele statelor care le
compun.
• în sfârşit şi în strânsă legătură cu punctul precedent, grupurile de
state presupun sau, dimpotrivă, nu presupun transfer de suveranitate de la
statele membre sau participante la structurile în care aceste grupuri de state se
constituie1.
Această ultimă menţiune este esenţială pentru modul de manifestare a
grupurilor de state în arena internaţională. Ele au, prin însăşi constituirea lor,
caracterul de subiect al relaţiilor internaţionale, fiind formate din mai multe
state, existând şi acţionând în câmpul internaţional. Ele dobândesc şi calitatea
de subiect al dreptului internaţional dacă puterile (competenţele) proprii se
constituie în urma transferului de puteri (competenţe) de la statele membre
sau participante, în calitate de purtători de suveranitate, către grupările
respective; în fapt, ele devin şi subiecţi de drept internaţional în măsura în
care, în baza unui astfel de transfer de suveranitate, pot decide ca entităţi
distincte. Adoptate prin consens şi/sau vot majoritar, deciziile la care s-a
ajuns în condiţiile amintite angajează simultan grupul de state respectiv şi
statele componente. Uniunea Europeană, de exemplu, formă avansată de
integrare, este un caz tipic în acest sens. în funcţie de o anumită diviziune de
preocupări şi împuterniciri, diferitele structuri de conducere ale Uniunii o
angajează pe aceasta ca subiect al relaţiilor internaţionale, iar prin Comisia

1 Toate aceste clasificări sunt, desigur, relative; ele nu urmăresc să stabilească

linii rigide de definire - şi diferenţiere - a unor tipuri de state, ci să surprindă ceea ce
este mai important, poate esenţial, în cazul fiecăruia dintre acestea.
30
Europeană, UE se manifestă ca entitate aptă să exprime acordul de voinţă pe
care-l presupune calitatea de subiect al dreptului internaţional.
Aspecte interesante privind transferul de suveranitate apar în cazul
unor organisme de securitate şi de securitate-apărare. lată câteva dintre ele:
Potrivit Căitei ONU, Consiliul de Securitate poartă principala
răspundere pentru pacea şi securitatea internaţională. în consecinţă, articolul
24, al. 1 din Cartă prevede: JSpre a asigura acţiunea rapidă şi eficace a
Organizaţiei, Membrii săi conferă Consiliului de Securitate răspunderea
principală pentru menţinerea păcii şi securităţii şi recunosc că, indeplinin-
du-şi îndatoririle pe care le impune această răspundere, Consiliul de
Securitate acţionează in numele lor".
în felul acesta, transferul de suveranitate de la statele membre la
Organizaţia Naţiunilor Unite merge până acolo încât statele membre ale
ONU (care nu fac parte din Consiliul de Securitate) renunţă la dreptul de vot
inerent calităţii lor, transferând Consiliului de Securitate capacitatea de a
decide şi de a acţiona în numele lor.
în conformitate cu prevederile Tratatului de la Washington, deciziile
NATO se adoptă prin consens. De asemenea, într-o serie de probleme
privind acţiunile Alianţei, statele membre pot opta pentru o acţiune sau alta.
Acest lucru nu este însă valabil în cazurile prevăzute de articolul 5, care se
aplică automat şi obligatoriu prin structurile Alianţei, inclusiv prin
mecanismele sale militare.
Prin evocarea articolului 5 din Tratatul de la Washington ajungem la
garanţiile de securitate, instituţie cu implicaţii numeroase şi complexe
privind poziţia statelor de subiecte ale relaţiilor internaţionale. Istoria acestor
relaţii consemnează multe cazuri când unul sau mai multe state au acordat
ori şi-au acordat reciproc, garanţii de securitate. Pentru a ilustra asemenea
cazuri, precum şi pentru a reliefa unele dintre trăsăturile acestei instituţii,
cităm Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord şi ex Organizaţia Tratatului
de la Varşovia. Astfel, articolul 5 al Tratatului de la Washington (1949),
evocat deja, prevede: „Părţile convin asupra faptului că un atac armat
împotriva uneia sau mai multora dintre ele, petrecut în Europa sau America
de Nord, va f i considerat drept un atac îndreptat împotriva tuturor părţilor
semnatare şi, în consecinţă, convin asupra faptului că, dacă se petrece un
astfel de atac, fiecare dintre ele, în exercitarea dreptului de legitimă apărare,
individuală şi colectivă, recunoscută de articolul 51 din Carta Organizaţiei
Naţiunilor Unite, va acorda ajutor părţii sau părţilor atacate astfel,
31
întreprinzănd imediat, individual sau în acord cu celelalte părţi, orice
acţiune pe care o va crede de cuviinţă, inclusiv folosirea forţelor armate,
pentru a restabili şi a asigura securitatea în regiunea Atlanticului de
Afercf’(Manualul NATO, 1997, p.230).
La rândul său, ex. Tratatul de la Varşovia (1955) prevedea în articolul 4 :
,Jn cazul unui atac armat în Europa din partea vreunui stat sau grup de state
împotriva unuia sau mai multor state semnatare ale Tratatului, fiecare stat
semnatar al tratatului, în cadrul exercitării dreptului la autoapărare,
individuală sau colectivă, în conformitate cu articolul 51 al Cartei Organizaţiei
Naţiunilor Unite, va acorda statului sau statelor care au fost supuse unui
asemenea atac ajutor imediat, în mod individual, în înţelegere cu celelalte state
semnatare ede tratatului şi prin toate mijloacele care i se par necesare, inclusiv
folosirea forţei armate; statele semnataj'e se vor consulta imediat asupra
măsurilor ce trebuie luate în comun, în scopul restabilirii şi menţinerii păcii şi
securităţii internaţionale’XTrafatul de la Varşovia. 1981, p. 140-141).
Cele două organizaţii citate reprezintă cazuri tipice de garanţii de
securitate, în sensul cel mai modem al conceptului de garanţie de securitate.
Intr-adevăr: garanţiile de securitate sunt adesea o componentă esenţială a
unor alianţe politico-militare, deci a unor structuri de securitate şi de
apărare colectivă; ca regulă, acordarea garanţiei de securitate, chiar atunci
când aceasta este un act unilateral (de exemplu, prevederea în acest sens a
Tratatului de securitate dintre SUA şi Japonia), ia, de drept şi/sau de fapt
forma unei alianţe politico-militare. Din acest punct de vedere, declaraţiile
făcute de lideri din ţările NATO şi oficialităţi ale Alianţei în timpul
conflictului din Kosovo (1999), prin care România şi alte ţări vecine
Iugoslaviei primeau asigurări că vor fi apărate împotriva unor eventuale
atacuri iugoslave, nu reprezentau propriu-zis garanţii de securitate, deşi,
atunci, mulţi le considerau astfel. Parteneriatul pentru Pace (PpP), invocat
adesea în acest context nu este o alianţă militară, ci o structură de securitate
adiacentă Alianţei Nord-Atlantice . care nu implică apărarea comună sau o
altă formă de garanţii de securitate. Potrivit articolului 8 al Documentului-
cadru al PpP, „NATO va proceda la consultări cu orice participant activ la
Parteneriat, care ar constata o ameninţare directă împotriva integrităţii sale
teritoriale, independenţei politice sau securităţii sale” (Manualul NATO,
1997, p. 276).
Astfel de consultări sunt prevăzute adesea în tratate generale între ţări -
de exemplu, în tratatul bilateral dintre România şi Franţa. Deci, PpP în sine
32
nu înseamnă garanţii de securitate pentru statele participante nemembre
NATO. Desigur, participarea la PpP, legăturile pe care ea le presupune cu
Alianţa Nord-Atlantică, climatul politic pe care îl generează acţiunile de
cooperare desfăşurate pe linia Parteneriatului înseamnă un plus important
pentru securitatea statelor participante.
Garanţiile de securitate concentrează o voinţă politică exprimată în
formă juridică precisă. De aceea, ele angajează statele, mai precis pe cele
care le acordă. în calitatea lor de subiecţi de drept internaţional. Prin efect,
statele primitoare de garanţii se simt la adăpost de ameninţările a căror
prezenţă a determinat acordarea garanţiilor respective. De aceea, discuţiile
care au avut loc în România post-1989, în care se susţinea că îmbunătăţirea
relaţiilor cu vecinii, participarea la PpP, asocierea la Uniunea Europeană,
parteneriatul strategic cu SUA etc ar reprezenta garanţii „neexplicite” de
securitate au fost în fond. lipsite de substanţă. Desigur, toate evoluţiile
menţionate, au contribuit la îmbunătăţirea condiţiei internaţionale a României,
inclusiv din punct de vedere al securităţii. Dar aceste evoluţii n-au însemnat
în nici un caz garanţii de securitate. în fapt. în anii '90 ai secolului trecut.
România a rămas într-o „zonă gri ”, în condiţii când Europa centrală şi de
sud-est a constituit un teren de confruntare între Occident şi Rusia, iar
extinderea limitată a NATO spre Est a însemnat numai o extindere limitată a
stabilităţii şi securităţii. Deşi, în ciuda unor mari dificultăţi, generate mai ales
de ritmul lent al reformelor. România şi-a păstrat în acei ani grei stabilitatea
internă, vulnerabilitatea condiţiei sale internaţionale a fost evidentă şi chiar
s-a accentuat, pe fondul tensiunilor şi conflictelor din Balcani şi al
recrudescenţei crescânde a unor mişcări naţionaliste extremiste.
Aşadar, instituţia garanţiilor de securitate evidenţiază din nou distincţia
dintre calitatea de subiect al relaţiilor internaţionale şi cea de subiect de
drept internaţional. Garanţia de securitate exprimă raporturi între subiecţi de
drept internaţional, presupune angajarea pârtilor în formă juridică clară,
inclusiv din punct de vedere al raporturilor lor militare. Desigur, angajarea
juridică rezultă dintr-o angajare politică; mai mult, traducerea în fapt a
garanţiei în caz de ameninţare este, în ultimă instanţă, în funcţie de voinţa
politică a celui (celor) care au acordat-o (şi. desigur, de capacitatea lor
materială de a-şi îndeplini obligaţiile asumate). Dar astfel de împrejurări nu
diminuează semnificaţia deosebită a considerării garanţiilor de securitate,
înainte de toate, ca un acord juridic; în fapt, garanţia de securitate ori îmbracă
această formă juridică, ori nu există.
33
 Aşadar, slutele sunt principalii subiecţi in relaţiile internaţionale;
aceasta, şi pentru că ele sunt şi subiecţi de drept internaţional, mai precis
singurii subiecţi de acest fel, îndreptăţiţi să reprezinte şi să angajeze ţările, în
ultimă instanţă, societăţile constituite în state, naţiunile, popoarele care
trăiesc in aceste state.
înseamnă aceasta că statele, reprezentanţii lor, manifestându-se în
arena internaţională, intră în raporturi doar cu alte state, respectiv cu
reprezentaţii acestora? Nu. nicidecum. Orice altă categorie de subiecţi ai
relaţiilor internaţionale găsesc în state interlocutori şi parteneri legitimi în
abordarea problemelor care îi preocupă. Cu precizarea că orice contact între
state şi alţi actori ai vieţii internaţionale se înscrie într-o logică născută. pe de
o parte, din ceea ce au în comun toţii subiecţii relaţiilor şi, pe de altă parte, din
ceea ce îi diferenţiază. Luarea în considerare cu toată atenţia a acestei
diferenţieri este cardinală în cazul statului, date fiind poziţia şi răspunderile
acestuia.

3. Statul şi organizaţiile econom ice în relaţiile internaţionale

Raporturile dintre stat - şi reprezentanţii săi - pe de o parte, şi
organizaţiile economice, inclusiv firmele, private sau publice, pe de altă parte,
decurg din poziţia statului de principal subiect al relaţiilor internaţionale şi
unic subiect de drept internaţional (public), probleme prezentate anterior.
într-o economie de piaţă, statul nu-şi arogă un rol direct în gestionarea
activităţii economice, această gestionare revenind agenţilor economici.
Aceştia acţionează în mediul economic guvernat de regulile pieţii, respectând
normele juridice, edictate de stat pentru viaţa economică internă, şi regulile
desfăşurării acţiunilor comerciale etc. pe piaţa externă, elaborate de state,
reguli care dau, între altele, conţinut Dreptului Comercial Internaţional.
în România, conform legii. Ministerul de Externe este organul de
specialitate al administraţiei publice centrale, care asigură înfăptuirea politicii
externe a statului român (art. 1 din HG nr. 41, din 20 ianuarie 2000). De aici
decurge făptui că misiunile diplomatice sunt singurele reprezentante ale
statului român în alte ţări - sau pe lângă organizaţii internaţionale , iar şeful
misiunii diplomatice este reprezentant unic al României în statul - sau pe
lângă organizaţia - unde este acreditat (HG cit. art. 14, al. I ).
Potrivit reglementărilor actuale, activitatea de comerţ exterior şi de
cooperare economică internaţională este îndrumată de Ministerul Afacerilor
34
Externe, în cadrul căruia funcţionează un departament distinct pentru acest
domeniu. In consecinţă, diplomaţii şi funcţionarii cu însărcinări comerciale
(economice) încadraţi în misiunile diplomatice ale României în străinătate îşi
desfăşoară activitatea sub îndrumarea şefului de misiune (HG cit. art. 14, al.2).
Ca şi în alte ţări cu economie de piaţă. Ministerul Afacerilor Externe şi
misiunile diplomatice ale României au atribuţii şi răspunderi în desfăşurarea
activităţilor de comerţ exterior şi de cooperare economică internaţională în
următoarele direcţii:
a) adoptă, împreună cu reprezentanţii statelor partenere, actele,
bilaterale sau multilaterale, care reglementează schimburile comerciale şi alte
activităţi economice;
b) veghează ca aceste acte, care constituie cadail juridic al raporturilor
economice externe, să fie îndeplinite atât de organizaţiile economice
româneşti, cât şi de partenerii acestora din alte ţări;
c) acordă sprijin pe plan diplomatic organizaţiilor economice româneşti
în acţiunile lor în ţara unde funcţionează reprezentanţa diplomatică a
României. In mod deosebit, atunci când organizaţiile economice româneşti
au dificultăţi cu firmele partenere, reprezentanţii misiunii diplomatice le pot
acorda sprijin pe lângă autorităţile statale din ţara în cârc sunt acreditate.
Acţionând în astfel de direcţii, misiunile diplomatice ale României
contribuie cu mijloacele lor specifice la dezvoltarea schimburilor comerciale,
în genere , a raporturilor economice dintre România şi statele unde ele sunt
acreditate.

4. Statul: C um ? Prin cine?

Statul este prezent în relaţiile internaţionale prin toate structurile lui şi

la toate nivelurile, acţiunile sale conformându-se prevederilor constituţionale
din fiecare ţară, în general, şi principiului separaţiei puterilor în stat, în
particular.
Parlamentul, ca organ legislativ, stabileşte o multitudine de raporturi,
devenind un subiect al relaţiilor internaţionale tot mai activ în prezent. El are
contacte cu organisme similare din alte ţări, participă prin reprezentanţii săi la
asemenea structuri internaţionale cum sunt Uniunea Interparlamentară,
Parlamentul NATO, adunările parlamentare ale Consiliului Europei, UEO,
OSCE - bineînţeles, în cazul statelor membre sau participante la asemenea
structuri. In toate aceste cazuri, parlamentul se reprezintă pe sine, desigur în
35
 calitatea sa de organ suprem (naţional) al puterii legislative, cu autoritatea şi
răspunderea pe care le aduce această calitate în relaţiile internaţionale.
Acţiunile sale. documentele la care devine parte privesc raporturile
parlamentare sau probleme politice de interes comun, in toate împrejurările,
asemenea acţiuni se înscriu în sfera politicului, parlamentul manifestându-se
prin ele ca subiect al relaţiilor internaţionale, dar tară să devină şi subiect de
drept internaţional.
In căzui structurilor internaţionale menţionate mai sus - cu excepţia
Parlamentului buropean. ales în mod direct de corpurile electorale din ţăriie
membre ale Uniunii Europene - reprezentanţi ai parlamentului naţional,
menţinându-şi această calitate, de fapt. tocmai în virtutea acestei calităţi,
devin totodată şi membri ai unei entităţi distincte supranaţionale. a cărei
activitate este reglementată de legile de organizare şi funcţionare proprii
entităţii în cauză. în această dublă ipostază, ei constituie o legătură între
parlamentul naţional şi cel supranaţional. reprezintă în acesta din urmă
calitatea lor de oameni desemnaţi (împuterniciţi) în mod democratic la nivel
naţional prin voinţa (votul) cetăţenilor. Aceste voinţe, cumulate, dau puterea
respectivelor corpuri supranaţionale. In virtutea acestei origini democratice,
populare, asemenea corpuri cu statut parlamentar sunt chemate să se
pronunţe în toate problemele esenţiale ce preocupă organismele pe lângă care
funcţionează. Tocmai această sorginte democratică, această reprezentare
populară, calitatea de aleşi ai cetăţenilor acordă puteri deosebite organismelor
parlamentare din structuri internaţionale precum cele enumerate. Şi, după
cum o arată practica, multe dintre soluţiile date problemelor abordate de
Consiliul Europei, de exemplu, îşi au originea in măsuri adoptate de
Adunarea Parlamentară a acestui organism.
Subliniem că, in tocile împrejurările când parlamentul unei ţări intră in
contacte internaţionale, el acţionează ca subiect al relaţiilor internaţionale,
dar nu şi ca subiect de drept internaţional. El se angajează pe sine sau
angajează ţara, în limita împuternicirilor de care dispune, toate actele sale
înscriindu-se în sfera politicului. Desigur, atribuţiile parlamentului în
problemele politicii externe a statului nu se reduc nicidecum la acţiunile
internaţionale proprii. Potrivit regimului constituţional al ţării, parlamentul
este chemat să se pronunţe asupra diferitelor acte de politică externă, acte care
devin angajamente juridice ale statului, ale ţării doar în urma aprobării lor de
către parlament ori în virtutea împuternicirii date de acesta. Subliniem, însă,
încă o dată. că asemenea funcţii ale parlamentului. în calitatea sa de organ
36
suprem al puterii iegislative. se circumscriu sistemului juridic intern al ţării
respective.
Componenta puterii de stat care angajează ţara pe plan juridic este
ramura executivă, guvernul şi. în anumite condiţii, structuri ale acestuia.
Contactele urmărind încheierea unor acte juridice cu alte state - sau cu alţi
subiecţi ai relaţiilor internaţionale şi de drept internaţional - sunt iniţiate de
componenta executivă a puterii, singura în măsură să negocieze şi să
semneze în numele statului asemenea acte. De pildă, când ţările din Uniunea
Europeană au convenit convocarea unei conferinţe care să revizuiască tratatul
de la Maastricht (adoptat în 1991) s-a enunţat ideea ca. la o astfel de
conferinţă, statele să fie reprezentate atât de guverne, cât şi de parlamente. A
prevalat însă punctul de vedere potrivit căruia doar guvernele reprezintă sub
raport juridic statele, conferinţa în cauză devenind conferinţa
interguvemamentală a UE, finalizată prin tratatul de la Amsterdam (1998).
Desigur, tratatul a intrat în vigoare numai după ce a fost ratificat de
parlamentele statelor membre, care au avut, în fiecare din aceste state ,
cuvântul ultim de spus asupra textului negociat şi semnat de guverne. Se
materializa astfel raportul dintre parlament (organ suprem legiuitor) şi guvern
(organ suprem al administraţiei de stat), raport ţinând esenţialmente de
ordinea juridică internă a statului, ce determină condiţiile în care guvernul
reprezintă şi angajează statul respectiv în raporturile internaţionale. In felul
acesta, tratatul de la Amsterdam a devenit un acord interstatal, care angajează
ţările membre.
Potrivit aceleiaşi ordini juridice interne, există documente ce angajează
statul şi care intră în vigoare doar prin aprobarea lor de către guvern. în
genere este vorba de acte de politică externă de mai mică anvergură - de
exemplu, o convenţie bilaterală pentru evitarea dublei impuneri în raporturile
economice dintre state - a căror definitivare şi intrare în vigoare nu reclamă
adoptarea lor prin lege de către parlament. Guvernul angajează statul în
asemenea situaţii în baza mandatului generai obţinut din partea parlamentului
privind politica externă a statului.
In actele sale de politică externă, guvernul acţionează prin primul
ministru, prin membrii săi - miniştri - ori prin alţi înalţi funcţionari, ale căror
împuterniciri de angajare juridică a statului sunt precis stabilite prin mandate
aprobate - conlorm reglementărilor interne - de către guvern, de către primul
ministru sau de către alţi membri ai cabinetului.

37
 Capacitatea membrilor executivului de a angaja statul este strict
delimitată. în practică sunt cazuri când o astfel de capacitate este depăşită,
ceea ce denotă nu numai disfuncţionalităţi în activitatea executivului ( a unor
structuri ale acestuia), dar poate provoca şi neajunsuri în desfăşurarea unor
activităţi de politică externă
Aspecte particulare prezintă atribuţiile internaţionale în cazul şefului
statului. Desigur, instituţia şefului de stat, inclusiv atribuţiile acestuia, sunt
precis şi clar definite constituţional. In toate sistemele constituţionale, şeful
statului are un rol de reprezentare a ţării în relaţiile internaţionale. Totodată,
este de remarcat că, în epocile modernă şi contemporană ale istoriei, acest rol
este adesea proeminent. Evoluţii recente în acest sens fac să se vorbească
despre o „diplomaţie la nivel înalt”, la care, desigur, participă nu numai şefii
de stat. ci şi. într-o serie de cazuri, şefii de guverne.
Potrivit sistemului constituţional existent în fiecare ţară, poziţia şefului
statului în relaţiile internaţionale este individualizată.
Astfel, în cazul formelor monarhice de guvernământ contemporane, ca
regulă, monarhul în calitate de şef de stat îndeplineşte funcţii restrânse, mai
ales de reprezentare, cu componentele lor protocolare.
In cazul formelor republicane de guvernământ, republica parlamentară
oferă, ca regulă, imaginea unei instituţii a şefului statului cu funcţii
preponderent reprezentative; Germania, Italia, Austria, Ungaria sunt
asemenea republici parlamentare. In măsura în care instituţia prezidenţială se
angajează pe plan extern, acţiunile sale privesc raporturile politice ale ţării în
cauză cu alte ţări. deci calitatea lor de subiecţi ai relaţiilor internaţionale.
Angajarea deplină a ţărilor respective este dată la nivel înalt de şeful
executivului, adică al guvernului, primul ministru (cancelarul în cazul
Germaniei şi în cel al Austriei) fiind personalitatea principală a puterii de stat
în relaţiile externe.
La polul opus ca soluţie constituţională se află republicile (regimurile)
prezidenţiale, în care şeful statului fie este simultan şeful executivului (de
exemplu. SUA). fie are şi mari puteri executive (de exemplu. Rusia). în
aceste cazuri, şeful statului se află în poziţia de a angaja statul inclusiv din
punct de vedere juridic, deci ca subiect de drept internaţional.
O condiţie intermediara este cunoscută de republicile (regimurile)
semîprezidenţiale - de exemplu. Franţa. România -, caz în care şeful statului,
fără să fie şi şef al executivului sau să îndeplinească nemijlocit funcţii de
natură executivă, este învestit şi cu o serie de atribuţii care-i permit să
38
angajeze statul respectiv pe plan internaţional nu numai politic, ci şi juridic.
Astfel, tratatul de bază româno-maghiar a fost semnat la Timişoara (1996) la
nivel de prim miniştri; şeful statului român. în ceea ce îl priveşte, avea statura
constituţională să semneze un astfel de act; nu era însă acelaşi lucru în cazul
omologului său maghiar, fapt ce a dus la formula semnării tratatului de către
premierii celor două ţări.
Aşadar, statul a fo st şi rămâne principalul subiect al relaţiilor
internaţionale. Această subliniere nu diminuează în nici un fel poziţia şi rolul
altor asemenea subiecţi, dar pune întreaga problematică a relaţiilor
internaţionale şi a actorilor ce se manifestă în aceste relaţii într-un cadru
principial, care permite înţelegerea coerentă a vieţii internaţionale, cu logica
ei specifică.

39