MINISTERUL EDUCAȚIEI,CULTURII ȘI CERCETĂRII

UNIVERSITATEA DE STAT „ALECU RUSSO” DIN BĂLȚI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI ,PSIHOLOGIE ȘI ARTE

Referat

Tema: „Creativitatea și imaginația în cadrul orelor de

educației plastice”

A ELABORAT : Dovgan Oxana Gr.PP22R

VERIFICAT

: conf. univ., dr., Aliona BRIȚCHI

Bălți,2021
 CUPRINS

Întroducere.......................................................................................................................pag.3

CAPITOLUL I CREATIVITATEA

I.1 Creativitatea-concept,caracteristici ale educației plastice......................................pag.4

I.2.Factorii și fazele creativității artistic-plastice……………………………………..pag.7
I.3 Dezvoltarea creativității în cadrul orelor de educație plastică…………………..pag.12
CAPITOLUL II IMAGINAȚIA
II.1 Imaginația în contextul educației plastice………………………………………..pag.14
II.2 Dezvoltarea imaginaţiei creatoare a şcolarului. …………………………………pag.17

CONCLUZII …………………………………………………………………………..pag.19
RESURSE BIBLIOGRAFICE……………………………………………………….pag.21

2
 Întroducere

Prin activitatea artistico-plastică copiii sunt ajutaţi să vadă frumosul. Elevii sunt învăţati să
nu treacă pe lângă valorile frumosului din viaţa înconjurătoare fără să le observe. Atenţia lor
trebuie să fie îndreptată asupra acestor valori: aspecte ale naturii, tradiţii, folclor, artă.
Educarea atitudinii faţă de frumos nu trebuie limitată doar la orele de educaţie plastică ci
acest lucru trebuie urmărit şi la alte discipline de învăţământ, fiecare oferind o gamă largă de
contexte favorabile realizării acestui fapt.
Creativitatea, în termeni generali, este un proces mental care permite generarea de idei şi
concepte noi sau asocieri originale între concepte şi idei deja existente. În procesul de predare-
invāţare, trebuie să fie gāsite și încurajate metode si tehnici de dezvoltare a creativitāţii.
Procesul educativ trebuie astfel conceput si desfășurat, încât să-i convingă pe elevi să
preţuiască propria moştenire naţionalā, să primeascā contribuţiile originale ale oricărei naţiuni la
civilizaţia modernă.
Creaţia artistico-plastică face o legătură constructivă între gândire şi imaginaţie între realitate
şi fantezie,dezvoltând în acelaşi timp puterea de analiză şi sinteză.
În epoca contemporană,un real accent se pune pe gândirea creatoare.Pentru a susține
creativitatea şi inovația, predarea clasică trebuie înlocuită cu metode care pun accent pe
explorare, pe descoperire, pe încurajarea gândirii critice a elevului. Epoca contemporană
formulează multiple exigenţe faţă de personalitatea umană, pe primul loc situându-se gândirea,
nu orice fel de gândire, ci o gândire creatoare.
În abordarea creativităţii în procesul educaţional, elevul trebuie încurajat sa gândeascā
independent, să îşi asume riscuri si responsabilitāţi în demersul sāu spre formare intelectualā.
În aceste condiţii, sarcina profesorului capătă o complexitate aparte, să-şi înşusească un
vocabular plastic adecvat, precum şi unele tehnici de lucru artistico-plastice,o metodologie
modernă de predare a problemelor de limbaj plastic.
În procesul de predare-învăţare,- „regula triunghiului de aur: creativitate,-inovaţie-aplicaţie
practică“ este absolut necesară în sensul că prin creativitate se ajunge la inovaţie şi la aplicaţii
practice, după cum creativitatea îşi arată rolul şi importanţa în procesul educaţional.

3
 CAPITOLUL I CREATIVITATEA

I.1 Creativitatea-concept,caracteristici ale educației plastice

Noţiunea de creativitate – una din cele mai fascinante noţiuni cu care a operat
vreodată ştiinţa – este insuficient definite. Această situaţie se explică prin complexitatea
procesului creative, ca şi prin diversitatea domeniilor în care se realizează creaţia.

Termenul de creativitate îşi are originea în cuvântul latin “ creare “ , care înseamnă
“ a zămisli “, “ a făuri “, “ a crea “, “ a naşte “. Însuşi etimologia cuvântului ne demonstrează că
termenul de creativitate defineşte un act dinamic, un proces care se dezvoltă, se desăvârşeşte şi
îşi cuprinde atât originea cât şi scopul. Psihologii susţin, în general, că a fi creative înseamnă a
crea ceva nou, original, adecvat realităţii. A crea înseamnă a face să existe, a aduce la viaţă, a
cauza, a genera, a produce. Creativ este cel care se caracterizează prin originalitate, expresivitate
şi este imaginative, generative, deschizător de drumuri, inventive, inovativ.
În timp i s-au dat numeroase definiţii:

“Creativitatea este facultatea de a introduce în lume un lucru oarecare nou“.

( J. L. Moreno, 1950 )

“ Creativitatea este acel produs care are ca rezultat o o peră personală, acceptată ca utilă sau
satisfăcătoare într-un grup social, într-o perioadă anumită de timp “.
(M. Stein, 1962)

“ Creativitatea este un complex de însuşiri şi aptitudini psihice care în condiţii favorabile

creează produse noi şi de valoare pentru societate “.
( Al. Roşca, 1981 )

Mac Kinon definește creativitatea ca,,un proces care se desfășoară în timp și care se
caracterizează prin originalitate,spirit de adaptare și grija pentru o realizare concretă”.

,,Imaginația creatoare este unul și același lucru cu creativitatea,interpretările imaginative ale

creativității punând în evidență rolul asociațiilor și al combinărilor în elaborarea noului”.
(Jean Piaget,1980)

4
 Termenul de creativitate a fost introdus în psihologie de G. W. Allport pentru a
desemna o formaţiune de personalitate. În opinia lui, creativitatea nu poate fi limitată doar la
unele dintre categoriile de manifestare a personalităţii, respective la aptitudini ( inteligenţă ),
atitudini sau trăsaturi temperamentale.
Creativ este cel care se caracterizează prin originaliate şi expresivitate, este
imaginative, generativ, deschizător de drumuri, inventiv, inovativ etc.
Creativitatea este un concept destul de vag şi oarecum imprecise. O definiţie largă
a conceptului de creativitate, cu aplicaţii directe în procesul de învăţământ, vine din partea unui
pedagog şi scriitor Italian, a cărui viaţă şi opera au fost pentru apărarea drepturilor copilăriei şi
pentru respectarea acesteia de către şcoală şi de către oameniii ei : “ Creativitate e sinonim cu
gândire divergentă, capabilă adică să rupă schemele experienţei. E < creativă > o minte
întotdeauna în lucru, totdeauna pornită să întrebe, să descopere problem unde alţii găsesc
răspunsuri satisfăcătoare, nestingherită în situaţiile fluide în care alţii presimt numai pericole,
capabilă de judecăţi autonome şi independente, care respinge ceea ce este codificat, care
manipulează din nou obiecte şi concept fără să se lae inhibată de conformisme. Toate aceste
calităţi se manifestă în procesul creativ. “ ( Rodari, p. 184 )

Ca formaţiune psihică deosebit de complexă, creativitatea se caracterizează printr-o

multitudine de sensuri : productivitate, utilitate, eficienţă, valoare, ingeniozitate, noutate,
originalitate.
Conceptul de creativitate este foarte apropiat lingvistic şi semantic de conceptul de
creaţie , astfel că adesea se operează, în mod nejustificat, substituiri între cele două noţiuni.
Diferenţa rezidă în conţinutul celor doi termini, creativitatea constând în producerea de idei noi
şi originale, pe când creaţia vizează finalizarea ideii şi transpunerea ei în opera artistică,
ştiinţifică, tehnică etc. Creaţia succede procesul creativ.
Creativitatea înseamnă îndrăzneală : tot ceea ce e nou, e incert şi neconformist.
Pentru a se avânta în necunoscut, individual trebuie să dispună de acea libertate interioară, de
acel sentiment de siguranţă provenit din lumea înconjurătoare.
Învăţământul primar are menirea de a valorifica experienţa acumulată în
învăţământul preşcolar , de a o continua şi extinde. Activitatea desfăşurată cu preşcolarii în
procesul de învăţămâmt oferă largi prilejuri de cultivare a creativităţii.
Creativitatea are o mare importanță în activitatea artistico-plastică a elevilor,deoarece
aceasta este cea care generează progresul în artă,tehnică,știință etc.Astfel creativitatea apare ca:
 potențial uman characteristic tuturor vârstelor;

5
  produs al dialogului valorilor,raportat la diferite vârste,dialog necesar procesului de
creativitate;
 modalitate de originalitate,relativă și absolută,a produsului obținut.
Inteligența și creativitatea se corelează semnificativ.Pentru a marca,,pașii” însemnați spre
progress,este nevoie ca puterea de percepție și înțelegere a fenomenelor,a acțiunilor să aibă cote
ridicate.Este adevărat că nu toți indiviziiinteligenți pot fi creative,deoarece creativitatea se poate
dezvolta în anumite condiții care țin de factori subiectivi și obiectivi,ca factori ai personalității.
Factori subiectivi se referă la însușiri și se pot grupa în:
• factori intelectuali, ce ţin de imaginaţie, gândire, memorie, inteligenţă etc.;
•factori aptitudinali,axati îndeosebi pe aptitudinile special(auz muzical,simț al
culorilor,ritm,talent literar etc.)
• factori non-intelectuali și non- aptitudinali(motivaţii, atitudini, interese, aspiraţii, voinţă etc.).
Nu mai puţin importanţi sunt factorii de personalitate în dezvoltarea creativităţii care se
manifestă la nivelurile cognitiv, intelectual, aptitudinal. Prioritatea unui sau altui factor este
relativă.
B. Bloom relevă faptul că „factorii de personalitate şi motivaţionali sunt cel puţin tot atât de
importanţi în determinarea performanţei la copii ca şi cei aptitudinali”.
O serie de cercetări au acreditat ideea rolului determinant al formaţiilor vectoriale sau
atitudinale în domeniul creativităţii. Trecând peste faptul că unii autori situează pe primul loc
atitudinea pozitivă faţă de muncă, nu inspiraţia stă la baza creativităţii ci munca tenace a
individului, se consideră că cea mai mare contribuţie o au atitudinile care predispun copiii sa
reacţioneze favorabil la nou, îi determină să adopte un comportament imaginativ, să realizeze noi
combinaţii de idei.
Factorii obiectivi se referă la condițiile obiective ale vieții, cu precădere la condițiile social-
educative(familia,școala,societatea).
Dacă ne raportăm la factorii sociali, orice creator poartă amprenta epocii, a clasei, a familiei,
grupului de muncă şi de prieteni din care face parte. Se vorbeşte de „situaţie creativă”, dar şi de
climat creativ, ce cuprinde totalitatea particularităţilor ambientale (atât materiale cât şi
psihosociale), care pot influenţa creativitatea. Dintre acestea, un rol stimulativ asupra creaţiei îl
au: condiţiile socio-economice medii, între opulenţă şi sărăcie; un grad cât mai înalt de aspiraţie
şi de cultură al grupului; existenţa unor relaţii sociale de tip democratic; prezenţa libertăţii şi
securităţii psihologice, aceasta fiind exprimată în posibilitatea nesfârşită a individului de a se
exprima prin simboluri; posibilitatea individului de a sesiza „sensul destinului”.
Analizând actul creator în evoluţia sa, de la formele cele mai simple şi până la creaţia superioară,
Irving A. Taylor ( 1959 ) distinge cinci niveluri ale creativităţii :
1. Creativitatea expresivă, forma fundamentală a creativităţii, care nu este condiţionată de
nici o aptitudine şi e cel mai uşor de surprins în desenele copiilor; caracteristicile
principale ale acestui nivel al creativităţii sunt : spontaneitatea, libertatea de exprimare,
6
 independenţa şi originalitatea. Poate fi stimulate încă din perioada preşcolară prin jocuri
de creaţie, desene libere şi povestiri din imaginaţie, apreciindu-i pe copii, însă fără
observaţii critice, pentru a nu le frâna spontaneitatea.
2. Creativitatea productivă, presupune însuşirea unor deprinderi care permit
îmbunătăţirea modalităţilor de exprimare a creaţiei.
3. Creativitatea inventivă, cea care se valorifică prin invenţii şi descoperiri.
4. Creativitatea inovativă , în acest caz e vorba de inovaţii, care reprezintă aporturi
semnificative şi fundamentale într-un domeniu.
5. Creativitatea emergentă, nivelul suprem al creativităţii, la care ajung foarte puţini
indivizi şi presupune descoperirea unui principiu, a unei idei care să revoluţioneze un
întreg domeniu al cunoaşterii.

I.2.Factorii și fazele creativității artistic-plastice

Pentru înţelegerea cât mai adecvată a procesului creaţiei, J. P. Guilford a elaborat un model al
structurii intelectului, în care face distincţia între gândirea convergentă (gândirea algoritmică în
care se porneşte de la informaţia dată pentru a da un răspuns unic) şi gândirea divergentă
(gândirea care merge în diferite direcţii şi caută soluri variate, inedite de rezolvare a
problemelor). El asociază creativitatea cu gândirea divergentă deoarece aceasta este
pluridimensională, plastică şi adaptabilă. Psihologul american a elaborat baterii de teste menite
să măsoare comportamentul creativ şi care sunt axate pe gândirea divergentă.
Factorii acestui tip de gândire măsuraţi prin bateria de teste elaborate de Guilford sunt:

- fluenţa , care exprimă rapiditatea şi uşurinţa de a produce, în anumite condiţii, cuvinte, idei,
asociaţii, propoziţii sau expresii;

- flexibilitatea- care exprima capacitatea de a modifica şi restructura eficient mersul gândirii în

situaţii noi, de a găsi soluţii că mai variate de rezolvare a problemelor, de a opera trasferuri, de a
renunţa la ipotezele vechi şi de a adopta cu uşurinţă altele noi;

- originalitatea- care este capacitatea de a emite idei noi, soluţii ingenioase, neconvenţionale,
neobişnuite; se consideră a fi originale acele răspunsuri care frapează, care sunt ieşite din comun,
care ocolesc căile bătătorite de rezolvare ;

- sensibilitatea la probleme- care este capacitatea de a remarca cu multă uşurinţă fenomenele

obişnuite, sesizând prezenţa unor probleme acolo unde majoritatea nu le observa;

7
- redefinirea (restructurarea)- care vizează abilitatea de a folosi într-o manieră nouă
neobişnuită, un obiect sau o parte a acestuia.

Sub influenţa lui Guilford. E. P. Torrance a realizat şi el un set de teste care permit
evaluarea a două forme de creativitate: verbală şi figurală. Pe lângă factorii fluiditate,
flexibilitate, originalitate şi elaborare, Torrance include alţi doi factori:

- rezistenţa la închidere prematură - exprimă capacitatea de rezistenta perceptivă la figura indusă

prin stimul;

- capacitatea de abstractizare semantică - exprima abilitatea de interpretare abstract-verbală a

figuralului.

Creativitatea nu poate fi însă limitată la factori intelectuali precum gândirea divergentă

şi imaginaţia creatoare. Mulţi autori considera factorii non-intelectuali precum motivaţia,
afectivitatea, atitudinile creative ca fiind cel puţin la fel de importante ca şi factorii intelectuali.
Motivaţia intrinsecă este motivaţia creativă autentică şi presupune realizarea unei
activităţi datorită faptului ca e percepută ca fiind interesantă, plăcută, provocatoare prin ea însasi,
generatoare de bucurie si satisfacţie. Teresa Amabile considera acest tip de motivaţie
catalizatorul principal al creativităţii, veriga care poate fi folosită cel mai eficient pentru a
stimula creativitatea copiilor. .
Caracterul desemnează un set de atitudini orientate spre propria persoană, spre ceilalţi,
muncă, norme şi valori. Sensibilitatea faţă de mediu , iniţiativa , tenacitatea /încrederea în forţele
proprii şi atitudinea activă în faţa piedicilor constituie ingrediente adesea absolut necesare în
vederea concretizării în creaţie a potenţialului creativ. Rolul afectivităţii în realizarea unei creaţii
este mai mult decât evident. Emoţia pune în mişcare maşina cerebrală, este factorul dinamogen,
acel element care asigură unicitate şi personalizează produsul creativ, transformându-l în ceva
mai mult decât un simplu rezultat al unui demers logic. Afectivitatea susţine procesul creativ atât
pe parcursul lui, dar totodată însoţeşte sfârşitul întregului demers{ satisfacţia şi împlinirea finală)
ceea ce poate constitui un prim „pachet energetic" necesar pentru concretizarea unei noi creaţii,
După cum este şi firesc„ temperamentul are de asemenea o influenţă majoră asupra
creativităţii. S-a pus problema existenţei vreunui tip temperamental predispus către creativitate.
W. Ostwald grupează creatorii folosind ca şi criteriu viteza de reacţie spirituală specifică fiecărui
temperament, rezultând o grupare în clasici (asimilabili flegmaticilor) şi romantici (asemănători
sangvinicilor).
Cercetările contemporane acorda o atenţie deosebită atitudinii creative, apreciată drept o
caracteristică a tuturor persoanelor cu potenţiale aptitudinale înalte. În psihologia românească , P.
Popescu-Neveanu, autorul unui model bifactorial al creativităţii, plasează creativitatea în

8
„interacţiunea optimă, generatoare de nou, dintre aptitudini şi atitudini. Aptitudinile nu sunt
creative prin ele însele, ci devin astfel în măsura în care sunt activate şi valorificate prin motive
şi atitudini creative"(P. Popescu-Neveanu, 1978, p, 157).
Cele mai importante atitudini creative sunt:

- încrederea în forţele proprii şi înclinaţia puternică pentru realizarea de sine;

- interesele cognitive şi devotamentul faţă de profesiunea aleasă;

- atitudinea antirutinieră;

- cutezanţa în adoptarea de noi scopuri neobişnuite;

- perseverenta în căutarea de soluţii pentru realizarea proiectelor propuse;

- simţul valorii şi atitudinea valorizatoare.

Factorii biologici consideraţi a influenţa creativitatea sunt ereditatea, vârsta şi sănătatea mentală.
Condiţiile sociale au de asemenea o importanţa foarte mare în valorificarea potenţialului creativ,
curentul umanist accentuând în acest sens datoria atât a individului cât şi a societăţii de a se
stimula reciproc în sens pozitiv .
Familia, ca factor major în socializarea primară, este filtrul prin care copilul receptează în
parte lumea şi, în acelaşi timp, depozitarul primelor modalităţi şi forme de răspuns la mediu pe
care acesta şi le însuşeşte. De modul în care acest mediu încurajează sau inhibă potenţialul
creativ al copilului depinde şi evoluţia lui ulterioară în acest sens.
În ceea ce priveşte rolul şcolii în stimularea creativităţii sau în inhibarea acesteia s-a
constatat că factorul major îl constituie atitudinea profesorului faţă de relaţia sa cu elevul. Astfel,
adeseori se poate vorbi de o adevărată inapetenţă a profesorului sau învăţătorului în raport cu
elevii creativi, aceştia agreând şi promovând elevii foarte inteligenţi şi conformişti (deci prea
puţin creativi).
O direcţie recentă de abordare a creativităţii este teoria neurobiopsihotogică. O data cu
lucrările lui R. Sperry (1975) se discută tot mai mult despre specializarea funcţională a celor
două emisfere cerebrale şi despre faptul că oamenii diferă în privinţa echilibrului sau a
predominantei funcţionale a emisferelor. Cele doua emisfere, pe de o parte, se opun, pe de altă
parte, se completează. Creativitatea ca fenomen complex ce implică atât analiza, cât şi sinteza,
atât imagine, cât şi cuvânt, atât cogniţie, cât şi afectivitate, presupune colaborarea proceselor
fiziologice ale ambelor emisfere .

9
 Performanţa creativă presupune şi un anumit nivel al inteligenţei. Foarte multe cercetări
s-au orientat către determinarea relaţiilor dintre creativitate şi inteligenţă iar răspunsurile au fost
dintre cele mai diferite: creativitatea este complementară inteligenţei, creativitatea este
independentă de inteligenţă, creativitatea se corelează mediu cu inteligenţa . Analizele efectuate
de E. P. Torrance (1967), M.A. Wallach şi M. Kogan (1965) şi alţii au indicat existenţa unei
relaţii moderate între nivelul inteligenţei şi nivelul creativităţii. Torrance a stabilit că elevii care
manifestă un înalt grad de creativitate sunt şi foarte inteligenţi, în timp ce numai puţini dintre
elevii cu un înalt grad de inteligenţă sunt şi creative.
Cercetările actuale au ajuns la concluzia ca relaţia creativitate-inteligenţă implica un
raport de subordonare a celei de-a doua de către prima, inteligenţa fiind „un factor esenţial în
cadrul procesului creativ dintr-un registru mai larg de factori implicaţi" (Munteanu A, 1994).
E. Landau menţionează că „ creativitatea este o completare a inteligenţei".
Analiza raportului inteligenţă-creativitate arată faptul că, în creaţie, de la un anumit nivel în
sus, mai importanţi decât inteligenţa sunt factorii motivaţionali şi de personalitate (curiozitate
vie, interese dezvoltate, perseverenţa, etc), factorii de mediu (mediul familial îndeosebi), precum
şi condiţiile social - educative .
Prin educaţie potenţialul creativ poate deveni, în timp, trăsătura de personalitate care va
produce noul, originalul, valorile socio - culturale.
Creativitatea este o capacitate general umană. Sub o formă latentă, virtuală, în grade şi
proporţii diferite, că se găseşte la fiecare individ. Procesul creativ este un proces complex,
continuu,dinamic, effervescent, laborious, care necesită multiple şi variate mecanisme
operaţionale, energetice şi de autoreglaj.
Cea mai cunoscută analiză a fazelor procesului de creaţie aparţine psihologului Graham
Wallas care sugerează existenţa a patru faze:
 Prepararea- este faza iniţială şi obligatorie a oricărui act de creaţie. Aceasta fază
presupune o pregătire intensă şi de lungă durată în legătură cu problema pe care creatorul
îşi propune să o rezolve. Este necesară o informare minuţioasă asupra istoricului
problemei, asupra tentativelor altora de a o soluţiona, şi abia apoi se emit ipoteze
rezolutive. În cazul în care problema nu poate fi rezolvată, creatorul o lasă deoparte şi se
relaxează sau trece temporarla alte preocupări.
 Incubaţia- se petrece în inconştient şi poate fi de mai lungă sau de mai scurtă durată. Ea
pare o perioadă pasivă, de abandonare a efortului. Se presupune că în această fază au loc
o serie de prelucrări paralele, se stabilesc conexiuni care nu au fost efectuate anterior.
Unii autori susţin că inconştientul şterge ipotezele rezolutive, încercate în faza de

10
 preparare, care nu au dat rezultatele scontate, favorizând ipotezele neglijate în această
fază. De aceea, şansele de a obţine
soluţii creative la o problemă depind de cât de susţinută şi eficace a fost faza de preparare, de
bogăţia datelor accumulate.
 Iluminarea(inspiraţia /intuiţia, insight) - este momentul în care soluţia problemei apare
brusc în câmpul conştiinţei. Iată cum descrie W. E More (1985) momentele de incubaţie
şi iluminare: „Când ne este greu să ajungem la o soluţie şi simţim că gândirea nu produce
nimic nou, este indicată o perioadă de incubaţie, un timp în care conştiinţa se
îndepărtează de problemă. Experienţa persoanelor creative arată că, frecvent, atunci când
atenţia se orientează către altceva şi nu către problema a cărei soluţie ne scapă, şi astfel
ne frustrează, apar idei noi. Aparent când gândim conştiincios, urmăm aceleaşi căi
bătătorite.
Uneori se foloseşte termenul de inspiraţie în loc de iluminare. Potrivit lui A. Osborn (1988, p.
294) diferenţa dintre iluminare şi inspiraţie este următoarea: „Iluminarea provine din surse
obscure ale conştiinţei, în timp ce inspiraţia este rezultatul unei îndelungate perseverenţe, urmată
în final de un stimul accidental a cărui natură nu poate fi clar determinată”. R. K. Merton
vorbeşte de serendipitate, adică şansa de a găsi soluţia la o problemă într-un moment în care ea
nu polarizează în mod explicit atenţia creatorului. Pasteur avertiza însă asupra faptului că
întâmplarea ajută numai o minte pregătită.
 Verificarea- este faza finală a procesului de creaţie, în care soluţia găsită este testată,
examinată, pentru eliminarea unor posibile erori sau lacune.
Toate aceste stadii trebuie înţelese ca reacţionând şi interferând . Se poate considera că nu sunt
stadii, ci procese dinamice, continue .
Pentru a surprinde mai adecvat esenţa procesului de creaţie, o serie de cercetări au fost orientate
către identificarea factorilor cognitivi implicaţi în acest proces. În mod tradiţional, creativitatea a
fost asociată cu imaginaţia.. Iniţial Th. Ribot („Essai sur l'imagination creatrice", 1900), apoi A.
Osborn („L`imagination constructive", 1959) se pronunţă pentru imaginaţia creatoare sau
constructivă ca proces predilect al creativităţii. Pentru Th. Ribot, imaginaţia creatoare este
sinonimă cu invenţia, cu o lungă serie de încercări, de ipoteze, în care spiritul cheltuieşte o mare
cantitate de efort şi de geniu. Unii autori au mers mai departe, considerând creativitatea drept
numele mai nou al imaginaţiei, nume care aproape l-a eliminat pe cel vechi. F. Barron
delimitează însă noţiunile de imaginaţie şi creativitate: „Imaginaţia este o funcţie universală a
creierului uman; creativitatea este mai mult un rezultat al evoluţiei sociale, care presupune un tip
de comportament şi are o valoare utilitară”.

11
Notez şi opinia psihologului român N.C.Matei care propune următoarele etape ale procesului
creator:
a) apariţia ideii de creaţie;
b) documentarea şi cristalizarea ei;
c) conceptualizarea creaţiei propriu-zise;
d) realizarea modului creativ şi realizarea creaţiei;
e) aplicarea ei în practică socială, sau difuzarea pe plan cultural.

I.3 Dezvoltarea creativității în cadrul orelor de educație plastică

Lumea copilului rămâne cea mai frumoasă , cea mai curată şi cea mai inventivă. În jocul
lui serios, copilul crează lucrări deosebite şi de aceea noi, cei maturi, trebuie să ştim din când în
când să ne întoarcem în lumea copilăriei sau, mai bine, să nu ne desprindem de ea niciodată.
Preocupările pentru studiul creativităţii, pentru găsirea şi utilizarea unor metode de antrenare şi
facilitare a creaţiei la nivel individual şi de grup sunt justificate de cerinţe sociale actuale.
,,Toată taina unei lecţii bune stă în căldura sufletului.Trebuie să zbârnie sufletul dascălului ca să
răsune strunele din sufletul şcolarului”. (G. C. Longinescu)
Arta este o gramatică cu o morfologie şi o sintaxă proprie, este limba universală care nu
este maternă şi care nu se învaţă de la sine, nefiind înţeleasă în adevăratul ei sens decât prin
cultură şi meditaţie. Vârstei şcolare îi corespunde faza realismului vizual, etapă în care copilul
este preocupat să redea în imagine grafică aspectele vizibile ale obiectelor. Copilul se supune în
acest desen, perspectivei vizuale sau relaţiilor active dintre imagini. Exprimarea se transpune în
imagine plastică a ceea ce vede şi ştie. Datorită creşterii posibilităţile copilului de a observa şi
percepe tot mai adecvat realul, exprimarea şi transpunerea în imagine plastică a ceea ce vede şi
ştie, nu se mai realizează cu aceeaşi spontaneitate ca în etapele anterioare. Întâmpină dificultăţi
în redarea realului, deoarece nu stăpâneşte mijloacele tehnice adecvate şi limbajul plastic
necesar.
Jocul didactic are şi în orele de desen o mare valoare educativă, întrucât prin joc elevii îşi
încearcă atât abilităţile lor de desenare, cât şi cele de găsire a diferitelor soluţii posibile pentru
realizarea unei teme plastice. Jocul pune în faţa elevilor situaţii noi pe care ei trebuie să le
rezolve dovedind spirit de iniţiativă, fantezie, voinţă, spontaneitate. Prin joc am antrenat elevii
pentru realizarea diferitelor scopuri: dezvoltarea sensibilităţii artistico–plastice, dobândirea de
experienţe plastice noi, familiarizarea elevilor cu elemente de limbaj plastic, descoperirea unor
efecte plastice noi, educarea acuităţii vizuale. Elementele de joc imprimă activităţii un caracter
mai viu şi mai atrăgător, aduc varietate şi o stare de bună dispoziţie, de veselie şi de bucurie, de
divertisment şi de destindere, ceea ce previne apariţia plictiselii, a monotoniei şi a oboselii.
12
 În învăţământul primar educaţia plastică le oferă elevilor mijloacele de expresie plastică şi
le orientează observaţia de la aspectele exterioare spre stadiul structurilor interne din natură,
dezvoltându-le potenţialul creator. Limbajul formelor se vede peste tot de la fulgi de zăpadă, la
cristal, de le arhitectura frunzelor până la forma omenească. Pentru copiii cu o viaţă sufletească
bogată, lucrul cu pensula este o modalitate ideală de desfăşurare a emoţiilor şi de eliberare a
tensiunii interioare. Limbajul artistic al elevilor reprezintă învelişul material al gândirii lor
artistice, al acelei calităţi a gândirii, care acţionează în câmpul sensibilităţii estetice a copilului şi
care face posibil schimbul de idei, de sentimente şi de stări emotive.
Nici una din noţiuni nu va fi memorată mecanic, ci după explicarea ei prin repere aceste
noţiuni vor intra treptat în vocabularul activ al copiilor, dându-le posibilitatea să creeze, dar şi să
discute şi să înţeleagă lucrările altor colegi. Ajutându-i pe copii să stăpânească tehnicile de lucru
şi cerându-le să organizeze singuri o compoziţie ei vor ajunge să guste şi să transforme bucuria
estetică într- o componentă a modului lor de viaţă. Prin metodele şi procedeele pe care le folosim
în cadrul lecțiilor vom urmari să antrenăm acele potenţe creative care să ducă la realizări
artistice productive (şi nu reproductive) conştiente, personale,imediate. Astfel vom aplica
folosirea metodei braistoming (asaltul de idei) care oferă posibilitatea unui grup de copii să-şi
manifeste liber spontan imaginaţia. Activităţile de desen (pictură) cu temă aleasă se pot desfăşura
grupând copiii câte 4-6, fiecare grup primeşte o foaie de hârtie şi instrumente necesare de lucru,
copiii din grup stabilesc tema, un copil începe desenul cu elemntul pe care îl doreşte şi dă foaia
mai departe spre dreapta, copilul următor preluând ideea şi continuând-o. La finalul activităţii
fiecare grup povesteşte ce reprezintă desenul, dupa care le afişează pe toate pentru a fi apreciate
şi admirate. Lucrările elevilor se analizează şi se ierarhizează de către un ,,parlament” al elevilor
după următoarele criterii:claritatea mesajului, originalitatea, expresivitatea, contrastul şi gama
cromatică, estetica lucrării. O altă metodă care poate fi folosită cu succes este sintetica-metoda
analogiilor, având la bază principiul transformării străinului în familiar şi pe cel al transformării
familiarului în străin.
Vom comunica copiilor prin analogie şi metafore. Rezolvarea ei este amânată până când se
constată că elevii au găsit soluţii eficiente, cu diferite efecte plastice expresive.Se anunţă esenţa
problemei şi se stabileşte care dintre lucrările lor o prezintă mai clar, mai expresiv. În aplicarea
acestei metode cerem elevilor să acopere suprafaţa foii de desen cu o tentă de culoare preferată
şi apoi cu pensula, folosind o culoare contrastantă mai închisă şi mai deschisă să deseneze
elemente care să exprime ideea de mişcare (unu-doi pomi, o cale ferată, dealuri leneşe, soare
vesel, păsări zglobii, tren gălăgios , maşini rapide etc.).După ce au fost finalizate lucrările vom
anunţa esenţa problemei: rolul culorii dominante în compoziţia plastică.
Altă tehnică de lucru aplicată în scopuri dezvoltării imaginaţiei creatoare a elevilor a fost
13
tehnica de fuzionare la margini a unor pete de diferite culori şi fuzionarea în masă a
culorilor, care se realizează aplicând pete de culoare, linii, figuri colorate cu vopsea fluidă,
îndoind şi presând foaia de hârtie sau pictură făcută cu sfoara înmuiată în culoare. După uscarea
planşelor copii descoperă forme prin analogie cu aspecte din viaţa înconjurătoare: fluturi, flori,
păsări, pomi,elefanţi. Aceste tipuri de exerciţii au la bază gândirea divergentă şi inteligenţa
creatoare. Putem spune deci că cele mai plăcute ore pentru elevii mici sunt cele de educaţie
plastică, în care creativitatea se poate manifesta cu mult succes. Procesul adaptării copilului la
lumea celor mari nu se poate realiza prin forme de activităţi similare cu ale adultului pentru
echilibrul său intelectual şi afectiv este necesar ca el să fie atras în asemenea forme de activitate
prin care să i se facilitezeasimilarea treptată a realului.
Când un copil este nehotărât în faţa unei coli albe de hârtie, neştiind ce imagine să
realizeze, poate să înceapă aşternerea absolut liberă, fără nici o idee preconcepută, a unor pete şi
linii din culorile date sau alese potrivit cu sarcinile precizate după procedeul ,,provoacă şi vezi ce
iese”, apoi continuă ceea ce acele pete şi linii întâmplătoare îţi sugerează.
,,Niciodată nu este prea devreme pentru începerea educării creativităţii, activitatea creatoare nu
ar trebui îngrădită de nici un fel de interdicţii, limitări, critici” (Lowenfeld)

CAPITOLUL II IMAGINAȚIA

II.1 Imaginația în contextul educației plastice

Imaginaţia este un proces psihic de creare a unor imagini noi pe baza experienţei
cognitive anterior formate. Preşcolarul este capabil să creeze imagini noi, el îşi poate reprezenta
ceea ce nu există în realitate. Senzaţiile, percepţiile, memoria furnizează imaginaţiei materialul
necesar, care este supus unei prelucrări analitico-sintetice. Prin analiză se desprind unele trăsături
şi însuşiri ale obiectelor percepute iar prin sinteză aceste trăsături şi însuşiri sunt recombinate
într-o formă nouă. Intrarea în școlaritate creează și funcției imaginative noi solicitări și condiții.
Descrierile, tablourile, schemele utilizate în procesul transmiterii cunoștințelor solicită
participarea activă a proceselor imaginative. Este mult solicitată imaginația reproductivă, copilul
fiind pus adesea în situația de a reconstitui imaginea unor realităti pe care nu le-a cunoscut
niciodată. În strînsă legătură cu imaginația reproductivă se dezvoltă imaginația creatoare.
Formele creative ale imaginației școlarului mic sunt stimulate de joc și fabulație, de
povestire și compunere, de activități practice și muzicale, de contactul cu natura și activitățile de
muncă.
Așadar în perioada micii scolarități, imaginația se află în plin progres atît sub raportul
conținutului cît și al formei. Comparativ cu vârsta școlară, ea devine însă mai critică, se apropie
14
mai mult de realitate, copilul însuși adoptând acum față de propria imaginație o atitudine mai
circumspectă de autocontrol.
Principalele însușiri ale imaginației sunt:
-fluiditatea este bogăția de imagini și idei produse într-un timp scurt.
- plasticitatea este capacitatea de abordare a situației sau problemei dintr-o altă perspectivă).
- originalitatea este raritatea ideii cu condiția să fie dezirabilă social.

În funcţie de prezenţa sau absenţa elementelor noi şi originale, se disting:

- imaginaţia reproductivă – reprezentarea unui obiect sau fenomen nou pe baza descrierii
verbale. Pentru a realiza reprezentări noi este important ca descrierea să fie expresivă şi
imaginile prezentate să fie adecvate. De exemplu, în activitatea plastică în care învățătorul
descrie diferite forme ale copacilor, ea trebuie să utilizeze în descriere şi limbajul nonverbal
(gestica, expresia fetei etc.) pentru ca şcolarul să-şi poată imagina diverse forme de copaci.
- imaginaţia creatoare care se deosebeşte de cea reproductivă prin crearea unor imagini fără
suportul unor descrieri amănunţite. Apariţia imaginaţiei este strâns legată de dezvoltarea psihică
generală a copilului. Ea funcţionează în strânsă unitate cu gândirea, limbajul şi procesele
afective. Imaginaţia şi gândirea sunt două procese psihice care se întrepătrund şi se
intercondiţionează reciproc. În procesul imaginaţiei apar idei şi imagini noi. Imaginaţia este cu
atât mai bogata cu cât memoria furnizează material pentru imaginaţie. Dacă volumul de
cunoştinţe este bogat, este uşor de combinat şi recombinat elemente de limbaj pentru a produce
imagini artistice noi. Vârsta şcolară este considerată drept perioada imaginaţiei fanteziei, visării
şi jocului. Imaginaţia copiilor nu trebuie considerată ca o evadare din viața concretă. Ea trebuie
înţeleasă ca pe o reală cale cu ajutorul căreia lumea lor interioară devine mai largă şi mai bogată,
înlesnindu-le comunicarea. La vârsta şcolară imaginaţia este în plină dezvoltare datorită lărgirii
sferei cognitive şi însuşirii unor procedee de utilizare a materialelor şi tehnicilor de lucru
specifice domeniului plastic. Activitatea plastică oferă multe posibilităţi pentru dezvoltarea
imaginaţiei şi implicit a creativităţii Jocurile de creaţie cu subiecte din basme şi poveşti au la
baza reproducerea creatoare a imaginaţiei artistice. Imaginile create de fantezia copilului devin
tot mai bogate în conţinut de la an la an.
Imaginaţia creatoare se manifestă în două forme: inovaţia-descoperirea şi invenţia. Inovaţia
constă în modificarea unor elemente cunoscute, existente şi în recombinarea lor într-o nouă
schemă sau structură, obţinându-se astfel un produs cu aspect şi proprietăţi noi, inexistente la
„obiectul‖ iniţial. Doza de creativitate este parcelată şi focalizată, ea vizând o transformare mai
mult sau mai puţin radicală a ceva dat, existent deja. Descoperirea constă într-o organizare nouă
a schemelor mentale care permite relevarea şi punerea în evidenţă a unor aspecte, caracteristici şi
15
relaţii existente, dar ascunse şi inaccesibile schemelor operatorii iniţiale. Specificul imaginaţiei
copilului în descoperire rezidă, aşadar, în schimbarea unghiului de abordare a unui fenomen, în
punerea lui în ipostaze şi relaţii variate, pentru a-i dezvălui laturi şi însuşiri noi. A inventa
înseamnă: a găsi şi a realiza ceva nou la care nimeni n-a gândit înainte şi pe care nimeni nu l-a
mai realizat (Gutenberg a inventat tiparul); a imagina ceva în scopuri particulare, a avea o idee
aparte (a inventa un mijloc de a evada, a găsi o ieşire originală dintr-o situaţie dificilă); a extrage
ceva din imaginaţie şi a-l compune din toate secvenţele (a inventa o istorie); a recurge la ceva
fals, în special pentru a se disculpa, pentru a găsi o ieşire dintr-o situaţie critică (a inventa o pană
de maşină pentru a justifica întârzierea la o întâlnire). Termenul de invenţie desemnează atât
procesul mintal intern de elaborare şi realizare a noului, cât şi produsul final obţinut. În invenţie,
originalitatea, ingeniozitatea şi noutatea ating un nivel sensibil mai înalt decât în inovaţie.
Fundamentală în imaginaţia creatoare este biruirea şi depăşirea deprinderilor, a obişnuinţelor
(strategii, şabloane, conformism) şi adoptarea unei noi viziuni asupra lucrurilor, fie aceasta în
ordine practică, fie în ştiinţă şi artă.
A. Maslow vorbeşte de existenţa a două feluri de creaţie : primară şi secundară. Prima
izvorăşte din inconştient şi este comună tuturor oamenilor, manifestându-se cel mai liber la
elevul sănătos, cu poftă de joacă, capabil să viseze, să inventeze ipostaze şi roluri diferite, să-şi
exprime neîngrădit, spontan, impulsurile. Pentru elevul mic este important să simtă atracţie faţă
de ceea ce este nedefinit şi ambiguu, să fie impulsionat din interior de a întreprinde „raiduri”
imaginative în domeniul obscur al necunoscutului, al noului. Ataşarea la anumite metode şi
modele nu este întotdeauna benefică, din punctul de vedere al legilor creaţiei. Copilul creativ,
întruneşte în sine tendinţe opuse paradoxal: pe de o parte, capacitatea de a opera strict cu anumite
metode şi reguli, definindu-şi o măiestrie, pe de alta – dispoziţia către eliberarea de orice metode,
reguli, dogme şi operarea liberă pentru detectarea unor noi relaţii, care să permită elaborarea
unor noi metode. Rolul principal în imaginaţia elevului îl are nu atât mecanismul de operare
(combinare, transformare), cât mai ales cel de generare, care oferă materialul de lucru, care el
însuşi este neobişnuit, inedit. Traiectoria desfăşurării actului imaginativ nu are un caracter plan,
linear, ci unul zigzagoform, spiralic, momente de maximă concentrare, luciditate şi control
alternând cu momente de asociativitate spontană, de zbor ideatic liber, de visare şi transă.
Imaginaţia creatoare este pilonul central al activităţii de creaţie, ea finalizând, prin elaborare
sistematică, în timp, sugestiile, intuiţiile şi ideile iniţiale care au un rol de declanşare.
În procesul realizării unor lucrări de pictură sau desen se pot utiliza unele scheme și
procedee specific procesului imaginative,cum ar fi:

16
-Aglutinarea constă dintr-o nouă organizare a unor părţi uşor de identificat şi care au aparţinut
unor lucruri, fiinţe, fenomene. Acest procedeu a fost mult folosit în mitologie, creându-se
imaginea sirenei, centaurului etc. Astăzi se foloseşte în tehnică.
-Amplificarea sau diminuarea se referă la modificarea  dimensiunilor unei structuri iniţiale,
obţinându-se efecte noi. A fost foarte mult folosită în crearea poveştilor pentru copii şi a
personajelor cum ar fi Setila, Flămânzilă, Uriaşul şi Piticul. A fost şi este folosită în literatura
ştiinţifico-fantastică dar şi în tehnică.
-Multiplicarea sau omisiunea se referă la modificarea numărului elementelor, păstrându-se
identitatea lor. Efectul nou rezultă din înmulţirea unor componente sau eliminarea unora. În
creaţia artistică, aceste procedee sunt mereu utilizate. Ciclopul din mitologie ilustrează
omisiunea. Coloana infinitului şi Masa tăcerii, creaţii celebre ale lui C. Brâncuşi, ilustrează
multiplicarea.
-Diviziunea constă din găsirea unor noi criterii de diferenţiere a componentelor unor obiecte
existente, selectarea unora dintre ele şi transformarea lor în produse noi. Astfel, pornindu-se de
la funcţiile organismului uman, s-a realizat în tehnică braţul mecanic. Rearanjarea presupune
păstrarea elementelor unei structuri cunoscute, dar dispunerea lor într-o altă poziţie. De
exemplu, constituirea unor autoturisme cu motor în faţă sau în spate.
-Substituirea constă în înlocuirea unui element într-o structură existentă sau a unei funcţii cu
ceva nou. De exemplu, în artă substituirea de personaje dă efecte deosebite.
-Modificarea presupune păstrarea neschimbată a unor componente şi funcţii ale obiectelor
cunoscute şi modificarea altora. De exemplu, botaniştii au modificat culoarea şi au obţinut
laleaua neagră.

II.2 Dezvoltarea imaginaţiei creatoare a şcolarului.

Alături de imaginaţia reproductivă, în perioada micii şcolarităţi se dezvoltă mult şi
imaginaţia creatoare. Imaginaţia creatoare este legată de imaginaţia reproductivă, mai precis
imaginaţia reproductivă are numeroase elemente creatoare. Imaginaţia creatoare se manifestă la
micul şcolar în produsele activităţii creatoare, în fabulaţie şi încă într-o oarecare măsură în joc.
Mai ales în domeniile în care micul şcolar a dobândit unele cunoştinţe şi şi-a dezvoltat o serie de
interese şi capacităţi, încep să se manifeste elemente evidente de creaţie artistică. În aceste
situaţii, şcolarul mic începe treptat să treacă la o activitate de creaţie ce are anumite caracteristici
originale. În desenele elevilor din clasele I şi a II-a se întâlnesc încă unele elemente specifice
desenului preşcolarilor. Mai mult decât atât, adesea desenul elevului de clasa I este mai puţin
colorat şi original decât desenul copilului preşcolar, aceasta cu atât mai mult cu cât micul şcolar
este absorbit în foarte mare măsură de activitatea de citit-scris, activitate ce capătă locul cel mai
17
important din viaţa sa. De aceea, în curba de dezvoltare a desenului (a celui tematic în special) va
apărea adesea la şcolarii mici iniţial o anumită stagnare. Încă întâlnim ca dominant desenul pe un
singur plan, cu înşirare simplă de elemente compoziţionale. În genere desenul elevilor din clasele
I şi a II-a se caracterizează prin faptul că nu respectă nici relaţiile de mărime corecte dintre
diferite elemente compoziţionale şi nici relaţiile de mărime şi proporţie dintre părţile unui obiect
sau unei persoane desenate. Totuşi, spre deosebire de produsele activităţii creatoare a
preşcolarilor, la elevii claselor I şi a II-a încep să apară în mai mare măsură unele probleme de
proporţii, adâncime, perspectivă etc. Perioada micii şcolarităţi este perioada organizării intensive
a mijloacelor tehnice de lucru îndesene. Desenele elevilor mici pun şi rezolvă probleme tehnice
şi de conţinut din ce în ce mai complexe. Uneori creşterea aspectelor compoziţionale ale
desenului (ale creaţiei artistice) se manifestă prin repartiţia artistică a unui singur motiv (clişeu) ,
ceea ce arată că simţul artistic este în plină dezvoltare la şcolarii mici. Totuşi, desenul tematic,
artistic al micului şcolar păstrează unele caracteristici, printre care cea mai evidentă este aceea că
nu poate depăşi decât în foarte rare cazuri structura de desen secţiune de profil sau din faţă, ceea
ce face ca obiectele, fiinţele ce sunt redate în desenele tematice ale elevilor să nu aibă volum (sau
în cel mai bun caz numai unele obiecte din desen să aibă volum). Mult mai dezvoltată decât
priceperea de a desena (tehnica), imaginaţia micului şcolar reuşeşte să grupeze elementele
compoziţionale într-un tot în mod artistic. În desenele după natură sau după model, şcolarul mic
(clasele I şi a II-a) nu reuşeşte să se ridice la nivelul la care „creează‖ liber în desenul tematic,
deoarece, în desenul după natură, tehnica sa încă redusă de a desena şi a observa nu facilitează
procesul creaţiei artistice decât în rare cazuri. Compararea desenelor copiilor şcolari din clasele I
– IV pune în evidenţă rolul cunoştinţelor în dezvoltarea capacităţii de a desena şi a exprima în
mod unitar conţinutul, sensul şi „semnificaţia‖ unei teme oarecare. Dezvoltarea activităţii
creatoare nu este un proces lent, simplu de sumare (acumulare) cantitativă a unor progrese
permanente, lente, ci un proces complex, în care apar contradicţii, probleme, noi capacităţi şi
abilităţi tehnice şi de observaţie. În activitatea creatoare se dezvoltă şi intercorelează numeroase
capacităţi cognitive şi tehnic-artistice. Pentru dezvoltarea capacităţilor şi activităţii creatoare nu
este suficientă creşterea permanentă a spiritului de observaţie, ci mai ales orientarea lui pe acele
coordonate ale reflectării care, redate cu creionul pe hârtie, evocă ceea ce a intenţionat
desenatorul să prezinte. Dezvoltarea activităţii creatoare echivalează cu dezvoltarea treptată a
modalităţilor de a învinge greutăţi ce apar din cauza contradicţiilor dintre dezvoltarea aproape
eruptivă a proceselor de cunoaştere (observaţie, reprezentări, imaginaţie, gândire), şi ca atare a
momentului gnoseologic al activităţii creatoare, şi sărăcia relativă, (secundată de dezvoltarea
lentă) a capacităţilor de redare a celor observate, reprezentate, imaginate, gândite. Ca un
instrument activ important al activităţii creatoare apare şi se dezvoltă de timpuriu „clişeul”.
18
 Clişeul reprezintă un anumit mod constant (în toate desenele copilului la un anumit
moment dat) de a desena floarea, pomul, omul etc. Clişeul reprezintă întâi soluţionarea
problemei formei, conturului simplu al obiectului. Se caracterizează prin faptul că devine un
element compoziţional deschis, care poate fi plasat în oricare parte a desenului şi poate fi colorat
sau nu, haşurat sau nu etc. Operarea cu „clişee‖ se dezvoltă ca soluţionare provizorie a
contradicţiilor dintre percepere şi capacitatea de redare a formelor obiectelor (conturul). În
psihologia occidentală, „clişeul‖ a fost considerat ca element reprezentativ al particularităţilor
înnăscute de a desena, dar şi de a percepe, de a fi talentat, într-un cuvânt de a fi „dotat‖. S-au
alcătuit teste de diagnostic (stări metrice) ale desenului. Activitatea creatoare foloseşte clişeul ca
un element operativ de prim ordin. Clişeul facilitează dezvoltarea compoziţiei în ansamblu,
creează condiţii pentru îmbogăţirea creaţiei. Uneori apare la copii fenomenul „clişeului închis”,
adică al clişeului care nu se mai înnoieşte. Fenomenul este observabil mai ales la preşcolarii sau
şcolarii care nu au fost antrenaţi suficient în activitatea de desenare şi nu prezintă interes pentru
ea. Lucrările şcolarului din clasele I şi a II-a sunt elementare, descriptive, cu înşirări simple, cu o
naraţiune fără adâncime, cu un context rectiliniu. Produsele creaţiei artistice a micului şcolar au
următoarele particularităţi generale: reprezintă produse finite, care au o structură din ce în ce mai
complexă din punct de vedere al conţinutului. În genere, în produsele creaţiei artistice a micului
şcolar există un subiect, o tematică cu dimensiuni logice conturate. Produsul activităţii creatoare
reflectă un conţinut mult mai bogat şi mai prelucrat în referiri la realitatea concretă decât
produsele activităţii creatoare a preşcolarului. Subiectul reuneşte toate elementele lucrării,
creează o unitate de conţinut şi direcţie a produsului activităţii creatoare. În al doilea rând, în
produsele activităţii creatoare a micului şcolar se observă subordonarea motivelor de lucru unei
idei centrale în care detaliile şi elementele componente sunt tipizate, dar nu atât prin
schematizare, cât prin concretizare. În această caracteristică a activităţii creatoare a micului
şcolar recunoaştem din nou caracteristicile generale ale nivelului planului său ideativ. Micul
şcolar a început să înţeleagă faptul că fenomenul particular este purtător de semnificaţii mai
largi. Adeseori el ştie să vadă în cazul particular generalitatea lui. În actul de creaţie participă
într-o corelaţie specifică atât spiritul de observaţie cât şi gândirea cu toate caracteristicile cele
mai specifice (ca orientarea spre concret). Desenele, obiectele făcute din plastilină, cele din
traforaj, micile sculpturi, compoziţiile literare, cele muzicale etc. oglindesc toate prezenţa acestei
trăsături în mai mare sau mai mică măsură. Produsele activităţii creatoare a micului şcolar sunt
bogate în compoziţie, efectele artistice decurg din naivitatea şi efortul sincer (vizibil) de a reda o
idee prin motivele şi elementele compoziţiei. Această bogăţie de elemente descriptive în
compoziţie decurge din creşterea în ansamblu a cunoştinţelor generale ale micului şcolar. O altă
caracteristică a imaginaţiei şcolarului mic constă în cultivarea amănuntului semnificativ în
19
contextul fiecărui element al unui produs artistic. Această trăsătură este evidentă în desenele, în
compunerile, în produsele lucrului manual ale elevilor mici. Amănuntele în desenarea florii, a
fluturelui, în compunerea liberă etc. au pentru elevul mic o semnificaţie artistică afectivă.
Selectarea amănuntului are acest caracter de subliniere senzorial-afectivă. De altfel, în legătură
cu această trăsătură apar o serie de elemente. Elevul mic foloseşte un repertoriu mai larg de
culori şi nuanţe la desene decât preşcolarul, mai multe adjective în povestire, mai multe elemente
descriptive în compoziţie; folosirea adjectivului este selectivă şi constituie un mijloc de tipizare.
O altă caracteristică a imaginaţiei şcolarului mic constă în apariţia a numeroase elemente
originale, care au la bază prelucrarea complexă a unor impresii personale. Această caracteristică
este strâns legată de celelalte la care ne-am referit până acum. La şcolarii mici, cunoaşterea
generală a lumii este consistentă. Faptul acesta devine evident în variaţia subiectelor alese de
şcolarul mic atunci când i se cere să deseneze sau să realizeze o compunere. Prin definiţie,
spiritul de creaţie exprimă o latură activă a personalităţii, fapt evident la şcolarii mici. La aceştia,
deşi imaginaţia este bogată, spiritul de creaţie nu este încă organizat. Există situaţii în care elevul
mic, deşi are o imaginaţie bogată, nu are capacităţi speciale; lipsurile educative vor face ca
spiritul de creaţie al acestor elevi să nu se valorifice suficient. Pot fi folosite metode deliberate
pentru a dezvolta puterea creatoare latentă din interiorul copilului. Activitatea creatoare
reprezintă probabil, într-o anumită măsură, multe abilităţi învăţate. Trebuie să existe limitări
impuse acestor abilităţi de ereditate, dar exista convingerea că prin învăţare se pot extinde
abilităţile în cadrul acestor limite.
CONCLUZII
Creativitatea şi educarea ei reprezintă azi o mare şi frumoasă provocare pentru toate
domeniile de activitate. Fiecare copil normal dezvoltat, dispune de un potenţial creativ general,
care exersat, educat, poate fi valorificat. Asupra dezvoltării psihice creatoare a copiilor pot avea
influenţă numeroşi factori, dar sarcina decisivă rămâne şcolii. Acţiunile de creaţie organizate în
cadrul orelor de educaţie plastică reprezintă un bun teren de exprimare a imaginaţiei şi
stimulează fantezia. Imaginaţia este un dar psihic şi trebuie să sprijine eficient procesul de
învăţare şi întreaga dezvoltare a personalităţii copilului. Organizatǎ sub formǎ de joc, munca
copiilor este cea mai productivă pentru cǎ prin intermediul jocului ei participǎ cu toatǎ fiinţa , cu
toate disponibilitǎţile lor, unele lucruri care pot în alte situaţii imposibil de realizat, se
îndeplinesc şi capǎtǎ strǎlucire prin desen. Prin joc se pot debloca în modul cel mai eficient
energiile creatoare. ,, Imaginaţia este primul pas în procesul creativ.” (Herbert Harris)

20
RESURSE BIBLIOGRAFICE
 Roco, M. – Creativitate şi inteligenţă emoţională , Editura Polirom, Iaşi, 2004
 Roşca, A. - Creativitatea generală şi specifică , Editura Academiei R.S.R., Bucureşti,
1981
 Drăghicescu, S., Drăghicescu, F. - Educaţia plastică, Ghid metodic clasele I-IV, Editura
Aramis, Bucureşti, 2007
 Bejat, M., (1973). Factorii creativității în vol. Despre creativitate (Al. Roșca și colab.),
C.I.D.S.P., București.
 Moraru, I., (1997). Psihologia creativitatii, vol. I, Editura Victor, Bucuresti.
 AMABILE, TERESA,,,Creativitatea ca mod de viaţă”, Editura Ştiinţifică şi Tehnică,
Bucureşti, 1997
 DAY, JENNIFER, ,,Vizualizarea creativă împreună cu copiii”,Editura Teora , Bucureşti,
1998
 Cristea G. – Psihologia educației - Editura Coresi, București, 2003
 Ilioaie M, Dinulescu F. – Metodica predării desenului la clasele I-IV - Editura Didactică
și Pedagogică, București, 1991
 Stoica A. – Creativitatea elevilor – Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983

21