1

Moara cu noroc de Ioan Slavici

Specia literară
Nuvela - este o specie literara a genului epic cu actiune de dimensiuni medii / ampla, fixata in spatiu si timp,
organizata cronologic si gradat in functie de cele 5 etape narative, cu un conflict puternic si concentrat
desfasurat pe 2 planuri (exterior si interior) care reliefeaza evolutia personajului caracterizat complex.
 Clasificarea nuvelelor:
a) după curentul literar căruia ii apartin: clasice, romantice, realiste, moderniste etc.
b) după tematica abordata: istorice, erotice, fantastice, psihologice etc.
Nuvela „Moara cu noroc” este integrată în volumul „Novele din popor”, apărut in 1881 și ilustrează realismul
etic (moral), întrucât autorul își pedepsește exemplar toate personajele care atentează la ideea de bine.

Curentul literar

Ioan Slavici este întemeietorul realismului psihologic, surprinzând în opera sa o lume aflată în
tranzinție/schimbare, care a pierdut echilibrul, cumințenia și seninătatea patriarhală, conservatoare a lumii vechi
și s-a anagajat în asumarea mentalității capitaliste care pervertește (= corupe) sufletul omului prin valorile ei
deformate: lăcomia, setea de acțiune și de câștig, spiritul întreprind, de aventură și de risc. Urmarea este că
personajele prozei realiste ale lui Slavici trăiesc convulsii sufletești și morale profunde pentru că nu pot
armoniza noul spirit capitalist, pragmatic, hrănit de dorința de acumulare și de parvenire cu etica/codul moral al
lumii vechi ale cărui legi au rămas neschimbate în generația bătrânilor.

Tema nuvelei
 Tema nuvelei: Nuvela „Moara cu noroc” dezvoltă 3 teme fundamentale:
 tema realistă – îmbogățirea, goana după avere, setea de parvenire, într-o lume aflată într-o prefacere
continuă și profundă în condițiile pătrunderii capitalismului în lumea tradițională a satului transilvanean.
Patima banului, lăcomia dezumanizează ființa umană, înrobindu-i sufletul și răvășindu-i conștiința. I.
Slavici nuanțează tema realistă a banului, urmărind efectele distructive pe care le au
patimilie/slabiciunile omenești asupra conștiinței omului pe care scriitorul le condamnă de pe poziția
unui moralist auster (=sever). Sunt condamnate astfel lăcomia de bani/patima pentru arginți, plăcerea
sadică de a domina pe cineva sau de a înrobi sufletul altcuiva și de a-l manipula prin teroare psihică și
patima sângelui cald-patologia crimei, adulterul.
Această temă determină un prim-plan al nuvelei, planul realist, exterior în care este surprinsă încercarea
lui Ghiță de a-și schimba statutul social, de a renunța la ocupația tradițională de cizmar și de a deveni cârciumar,
pentru a se adapta noii mentalități capitaliste. În acest plan, protagonistul nuvelei este un personaj tipic care
ilustrează o anumită categorie socială -tipologia parvenitului, fiind exponentul reprezentativ al acelei categorii
prin ocupația pe care și-o asumă. Având în vedere, prefacerile sociale ale societății / comunității transilvănene
de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul sec. XX, Ghiță nu este doar o victimă a propriilor slăbiciuni si
vicii, ci este, mai degrabă, o victimă a mentalității capitaliste care tulbură ordinea traditională a vieții satului și îi
răstoarnă valorile etice și spirituale.
 tema naturalistă - urmărește evoluția psihologică a personajului și analiza psihologică a
dezumanizării, a procesului de decădere psihică și morală a personajului, consecință nefastă a setei de
parvenire care pune stăpânire pe sufletul personajului și declansează procesul de evoluție inversă, de
involuție al acestuia, transformându-l pe Ghiță dintr-un cizmar cinstit și onest într-un cârciumar
nelegiuit, iar în cele din urmă într-un criminal.
Tema naturalistă a nuvelei dezvoltă cel de al doilea plan al nuvelei - planul psihologic, interior în care
protagonistul este urmărit cu minuțiozitate (în detaliu), mai ales la nivelul profilului său psihologic, în
mecanismele intime ale sufletului și ale conștiinței sale întrucât personajul este damnat să se zbată între dorința
de a rămâne un om cinstit (prin apartenența la lumea tradițională a satului transilvănean) și tentația de a se
 2
îmbogăți alături de Lică (prin transgresiunea în lumea pervertită de valoarea capitalistă a banului). În acest plan,
protagonistul evoluează de la tipicitate la individualizare, deoarece dobândește o identitate psihologică și morală
aparte odată ce este explorat în dimensiunea cea mai profundă a psihologiei sale, Slavici surprinzând magistral
evoluția sa psihologică prin utilizarea tehnicii introspecției (analiza psihologică).
 supratema nuvelei – destinul, tema clasică a sorții, a fatalității tragice căreia nimeni nu i se poate
sustrage - întreaga problematică a nuvelei putând fi transpusă în înfruntarea dintre două concepții de
viață radical opuse - concepția traditionalistă și capitalistă - între bine și rău, binele fiind ilustrat de
viziunea conservatoare asupra vieții, iar răul, de viziunea pervertită a capitalismului care provoacă în
sufletul omului un dezechilibru ireparabil conducându-l inevitabil spre dezumanizare.
De altfel, întreaga nuvelistică a lui Slavici ilustrează realismul etic/moral potrivit căruia cine se abate de la
valorile etice și spirituale consacrate ale satului arhaic transilvanean este pedepsit drastic (cu moartea, în
nuvelă), toate personajele viciate sau care atentează prin ceva la ideea de bine moral, fiind sacrificate de un
destin necruțător. Conform viziunii tradiționale, omul stă sub puterea acestui destin necruțător, sub semnul
unei fatalități dincolo de care nu se poate salva, întrucât Dumnezeu prescrie, încă de la naștere, fiecare etapă pe
care individul o urmează în viața sa. Morala capitalistă este cu totul alta, întrucât în interiorul ei individul are
libertatea deplină de a-și alege și construi propriul destin, pe fundalul relativizării tuturor valorilor și al
acaparării vieții individului de valoarea banului.
Dacă prima concepție de viață, cea tradiționalistă, îl pune pe Dumnezeu în centrul universului și-l reprezintă
asemenea unui Creator absolut, o sursă imuabilă de ordine, coerență, echilibru, un reper absolut și vertical al
omului prin valorile pe care le reprezintă, cea de-a doua concepție îl substituie pe Dumnezeu cu individul de
rând, făcând din el reperul absolut și creatorul propriului destin, într-o ordine preponderent orizontală, întrucât
raportul individului cu divinitatea este abolit.
Supratema nuvelei este concentrată în incipitul și finalul nuvelei (cap I și XVII) care pun față în față, prin
cei doi protagonisti, bătrâna și Ghiță, exponenții celor două mentalități radical opuse. Supratema nuvelei
determină cel de al treilea plan al nuvelei: planul etic, concentrat în cuvintele bătrânei care intervine, simetric,
la început și la final, încadrând întregul text epic și mesajul acestuia în sfera moralității:
 INCIPIT: „Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogația, ci liniștea colibei tale te
face fericit.”
 FINAL: „Simțeam eu că nu are să iasă bine; da așa le-a fost dat(a).”
Cuvintele batrânei sintetizează crezul unei comunitați patriarhale și morala lumii tradiționale, vocea ei
putând fi considerată un alter-ego al autorului care adoptă aceeași concepție de viață.
Pe de altă parte, bătrâna este exponentul comunității tradiționale, este tipul uman care însumează valorile
lumii vechi, instanța abilitată să evalueze faptele pentru că morala ei este impecabilă și ea întruchipează
autoritatea înțelepciunii și principiile de viață ferme și corecte. Aceeași soartă o au și copiii, care spre deosebire
de bătrâna și protagoniștii viciați sunt premorali, inocenți, motiv pentru care sunt și ei salvați.

Semnificația titlului
 Semnificatia titlului - titlul conține un indice spațial care face referire la motivul morii, respectiv al
hanului, căruia i se alătură un substantiv utilizat cu valoare ironică ce trimite aluziv la motivul
norocului schimbător (al roții norocului) și al deșertăciunii tuturor lucrurilor.
 Moara/han –reprezintăîn nuvelă un topos (spațiu) realist și simbolic;
-Vechea moară de cereale a fost abandonată –„A rămas părăsită, cu lopețile rupte și cu acoperământul
curuit de vremile care trecuseră peste dânsa”- și ea devine o imagine emblematică pentru lumea satului
patrierhal, pentru civilizația agrară, rurală care se ruinează treptat odată cu pătrunderea capitalismului în
lumea satului transilvănean.
-Moara neprofitabilă este transformată într-un han nou de piatră, aducător de câștig pe care proprietarul
evreu îl arendează; imaginea hanului de piatră semnifică simbolic imvazia metalității capitaliste care-și
trage seva din negustorie, din relațiile de vânzare-cumpărare, în lumea satului tradițional. Imaginea
morii vechi simbolizează vechea lumea. Imaginea morii de piatră arendată de proprietarul evereu este
imaginea lumii noi.
 3
- motiv literar al hanului este bogat reprezentat în literature română la Ion Luca Caragiale, Mhail
Sadoveanu și la Gala Galaction și configurează un topos la răscruce, la granița dintre real și fantastic,
dintre banal și feeric, iar în nuvela lui Slavici dintre bine rău – motivul locului părăsit, al pustiei/
pustiului în care sunt posibile orice apariții și întrupări ale răului, loc bântuit de forțe malefice, spațiu al
vulnerabililității, loc de răscruce conotat simbolic ca spațiu al alegerii/ al liberului arbitru, de intersectie
atât a drumurilor, cât și a destinelor omenesti; este un spațiu al coincidenței contrariilor: liniște și
neliniște, fericire și nefericire, lege și fărădelege, bine și rău, viață și moarte, moralitate și
imoralitate.
- macină liniștea sufletească, sentimentul iubirii, familia și valorile etice și spirituale, conștiința omului
și sensul vieții;
- reprezintă imaginea simbolică a luptei omului cu propriile slăbiciuni/ vicii, cu răul din ceilalți (Lică) și
cu răul din lume (mentalitatea capitalistă);
Moara cu noroc este la început o moară a bunăstării, a fericirii și a liniștii necurmate de violența istoriei,
moara închipuirilor lui Ghiță. Ulterior, ea se transformă tragic într-o moară fără noroc, o moară a dezastrelor
sufletești, a nefericirii, a neliniștii și a patimilor care pervertesc umanitatea și moralitatea ființelor ce populează
acest spațiu, moara prevestirilor rele ale bătrânei, locul nefast care nimicește tihna și fericirea omului, care
spulberă orice speranță și orice fărmână de realitate, trensformând totul în cenușă.

Spațiul si timpul acțiunii

 TIMPUL: reperele temporale nu sunt date fixe, ci sunt figurate prin nume de sărbători – timp sacru, al
contactului nemediat al omului cu sacrul (evenimente, figuri sacre);
 acțiunea se derulează in intervalul dintre sărbatoarea Sf. Gheorghe și sărbatoarea Paștelui. Ambele
sărbători creștine între care se desfășoară acțiunea au valoare simbolică.
Sfântul Gheorghe - evocă figura legendarului erou creștin, trimis de divinitate să omoare balaurul și să
salveze o comunitate de răul pe care acesta îl făcea, cu condiția creștinării populației respective; este simbolul
binelui care învinge răul. Legătura sa cu semnificația și cu mesajul nuvelei se realizează, în primul rând, prin
numele protagonistului care dorește și își schimbe condiția materială, Ghiță, care se dovedește a fi o versiune
desacralizată a modelului creștin, obligată să lupte cu răul din lume (capitalismul), cu răul din ceilalți (Lică) si
cu răul din sine (patima banului), conflict din care iese învins, întrucât atentează la ideea de bine, la morala
lumii tradiționale.Un prim indiciu al desacralizării profilului moral al lui Ghiță este tocmai folosirea numelui
său în varianta diminutivală; diminutivul cu care este apelat protagonistul sugerează inferioritatea în raport cu
prototipul creștin și evidențiază atitudinea critică a autorului față de comportamentul și valorile în care trăiește
Ghiță.
Paștele - sărbătoarea morții și a Învierii lui Iisus, prin care se realizează mântuirea umanității de păcat și se
prefigurează posibilitatea vieții veșnice pentru fiecare individ. În nuvelă, încheierea acțiunii în acest moment al
sărbătorii Paștelui are o relevanță simbolică: Ana, Lică, Ghiță mor, iar moartea lor este singura posibilitate de
salvare de la răul făcut, cuantificat diferit pentru fiecare dintre ei și de mântuire a personajelor și a lumii
tradiționale de răul săvârșit prin abaterea de la morala așezată, cumpănită și senină a satului tradițional.
SPATIUL: drumul de la Ineu, care duce la Moara cu noroc - “locurile rele”, spatiu vulnerabil, malefic
în care este situat hanul;
Locul unde e situat hanul are un aer dezolant -șirul de sălcii (copac al plângerii), cele 5 cruci, o pădure
incendiată, fantomatică de stejari, trunchiul unui stejar trăsnit, corbii- prefigurând destinul tragic al personajelor
și finalul nuvelei.
Moara parasita cu lopetile rupte, cu acoperisul ciuruit - loc nefast al destinului, al sterilitatii, al haosului,
al fărădelegii, al morții, o imagine simbolică a lumii patriahale care intră declin: cele cinci cruci situate în acest
peisaj cu valoare duală, semnificând în cod simbolic viata si moartea deopotrivă.

Construcția subiectului nuvelei

 4
 SUBIECTUL: construit ca experienţă dramatică a eroilor confruntaţi cu o lume aspră, în care valorile
morale tind să fie înlocuite cu cele materiale; desenul epic este linear, structurat pe cele cinci momente
clasice ale subiectului.
 ACŢIUNEA se desfăşoară într-un spaţiu geografic real, în pusta (câmpie) arădeană (Fundureni, Ineu,
Oradea), pe durata unui an („Anul trecut Paştile căzuseră tocmai în timpul mutării lor la Moara cu
noroc”); cele două categorii au şi conotaţii simbolice: loc binecuvântat şi locul rău, timp „luminat” şi
durată nocturnă malefică;
Expoziţiunea: dezvoltată dialogic, confruntare de idei, de valori şi opţiuni existenţiale (cap. I). -
secvenţe descriptive de tip tablou / portret (cap. II); constituie momentul prezentării spațiului și a timpului
acțiunii, a unor personaje care vor lua parte la acțiune: Ghiță, Ana și bătrâna soacră.
Acţiunea nuvelei este situată într-un spaţiu geografic real, în pusta arădeană (Fundureni, Ineu, Oradea
sunt toponimice reale), într-o zonă de răscruce, sălbatică, plină de mister. Descrierea locurilor (cap. II) este
marcată de simboluri thanatice (=ale morții) înzestrate cu rol premonitoriu: „[…] nu zăreai decât iarbă şi
mărăcini… iar pe dealul de la dreapta stau răzleţe rămăşiţele încă nestârpite ale unei alte păduri, cioate, rădăcini
ieşite din pământ şi, tocmai sus la culme, un trunchi înalt, pe jumătate ars, cu crengile uscate, loc de popas
pentru corbii ce se lasă croncănind de la deal înspre câmpie; fundul văii, în sfârşit, se întunecă şi din dosul
crângului depărtat iese turnul ţuguiat al bisericii din Fundureni. ” Acţiunea se desfăşoară pe durata unui an
(„Anul trecut Paştile căzuseră tocmai în timpul mutării lor la Moara cu noroc”). Timpul real, obiectiv este
consemnat laconic: „[…] astfel trecu toamna şi veni iarna, trecu şi iarna şi sosi primăvara”. Ca şi spaţiul, în care
se întâlnesc locul binecuvântat şi locul „rău”, categoria timpului este dublu valorizată. „Săptămânii luminate” îi
corespunde, contrapunctic, o durată malefică, un timp simbolic al „târziului” („era târziu, într-un târziu, târziu
după miezul nopţii"). Nu întâmplător, jaful, crima, trădarea, uciderea Anei şi sinuciderea se petrec noaptea, într-
un timp al stihiilor dezlănţuite.
Intriga: în plan pshihologic – dorința lui Ghiță de a-și schimba statutul social reflectată în discuția cu
bătrâna soacră și în hotărârea fermă a protagonistului de a se muta la „moara cu noroc” (cap. I), unde spera să
aibă parte de bunăstare și să-și schimbe statutul social; în planul faptelor – coincide apariţia la han a sămădăului
Lică (cap. III) la moara arendată de Ghiță, moment în care începe procesul de degradare morală a lui Ghiță și în
care echilibrul familiei este pus sub semnul incertitudinii.
Intriga este concentrată și riguros construită Situaţia iniţială surprinde nemulţumirea lui Ghiţă faţă de
condiţia sa socială. Sărăcia, preţuită de soacra sa pentru puterea miraculoasă de a menţine echilibrul sufletesc al
omului, devine pentru Ghiţă cizmarul, motiv de puternice frământări, dându-i un sentiment de inferioritate. El
identifică sărăcia cu lipsa de demnitate şi doreşte să se îmbogăţească pentru a oferi familiei o existenţă mai bună
şi pentru a fi totodată respectat. În ciuda rezervelor exprimate de soacra sa, hotărăşte să abandoneze „liniştea
colibei sale” şi să ia în arenda cârciuma de la Moara cu noroc.
Desfășurarea acțiunii - dezvoltarea conflictului psihologic;
Subiectul este construit în maniera unei acţiuni trepidante, cu momente de mare tensiune.
La început, totul merge bine şi familia prosperă. Dar, în lumea în care îşi doreşte să fie nu slugă, ci
stăpân, Ghiţă se confruntă cu Lică Sămădăul, stăpânul temut al acestor locuri. Apariţia la han a sămădăului
(cap. III) constituie momentul intrigă, declanşând conflictul şi întreaga desfăşurare a acţiunii. Cu intuiţia
feminină caracteristică, Ana intuiește foarte bine caracterul lui Lică și îl avertizează pe Ghiță că acesta este un
om primejdios de care trebuie să se ferească cu orice preț. În sinea lui, şi Ghiţă are aceeaşi bănuială, dar înţelege
ca pentru a rămâne la Moara cu noroc trebuie să devină omul sămădăului. Fascinația pe care o are Lică asupra
lui este imposibil de diminuat și ea se amestecă cu o teamă nedeslușită pe care cârciumarul o simte în prezența
sămădăului.
Lică este un om autoritar, cu orgolii de stăpân care dorește nu numai să-și subordoneze oamenii, ci să le
impună și un anumit destin pe care să îl controleze în totalitate; el stabilește de la început regulile după care
trebuie să joace Ghiță și pe care trebuie să le respecte cu strictețe pentru a rămâne la Moara cu noroc. Sămădăul
îl obligă la complicitate și Ghiță înțelege foarte curând de la sosirea la moara cu noroc că, dacă dorește să îi
meargă bine și să se îmbogățească, trebuie sa accepte cârdășia cu Lică. Din nefericire, Ghiță are un caracter prea
slab pentru a se putea sustrage influenței negative a lui Lică și tentației de parvenire, tocmai datorită faptului că
transformă această tentație într-un ideal de viață.
 5
Pentru a se proteja de Lică, Ghiță își cumpără o armă, doi câini și își angajează o slugă, pe Marți.
Conflictul psihologic se amplifică treptat, pe măsură ce Ghiţă intră în mecanismul necruţător al
afacerilor necinstite ale lui Lică. Stăpânit de setea de bani, Ghiţă se va înstrăina treptat de Ana şi se va lăsa
manevrat de Lică, devenindu-i, la începu,t informator, apoi complice.
Ghiță purcede la fapte și trece sub tăcere toate neliniștile pe care le are transformându-se radical din
punct de vedere psihologic și moral până când ajunge să se subordoneze total lui Lică. Treptat, tentativele lui
Ghiţă de a se opune influenţei lui Lică eșuează. Decis să rămână cu orice preț la moară pentru că îi merge bine
și are posibilitatea de a se realiza repede și de a deveni un om cu stare, Ghița devine tot mai ursuz și mai străin
de familia sa, înstrăinând-o și pe Ana de el care se lasă tot mai mult pradă fascinației lui Lică. Dorința de
parvenire asociată cu intenția personajului de a deveni un om respectat și de a trăi bine și cu evenimente pe care
Ghiță nu le poate nici prevedea, nici evita, îl antrenează pe acesta fie direct, fie indirect în fărădelegile și
afacerile necurate ale lui Lică - înselătorie, furturi, crime: jefuirea arendaşului şi uciderea femeii în negru şi a
copilul ei, mărturia falsă depusă la proces unde Ghiţă jură strâmb pentru a-i acoperi lui Lică toate nelegiuirile și
a-l scoate basma curată, fiind eliberat în cele din urmă pe chezășie, condamnarea lui Săilă Boarul şi a lui Buză-
Ruptă și salvarea lui Lică etc. Dilemele lui Ghiţă pendulează între tentaţia îmbogăţirii, gelozie şi dorinţa
răzbunării (jandarmul Pintea).
Momente de mare tensiune sunt cele în care este jefuit arendaşul şi este ucisă femeia în negru şi copilul
ei. Procesul, la care Ghiţă depune mărturie falsă, contribuind la condamnarea lui Săilă Boarul şi Buză-Ruptă în
locul lui Lică, reprezintă momentul-cheie al lui care marchează definitiva ruptură în conştiinţa eroului. De
acum, prăbuşirea lui Ghiţă este inevitabilă. Tensiunea dramatică se amplifică permanent, faptele se precipită
spre punctul culminant.
Astfel, dintr-un cârciumar onest, Ghiță, ajunge un impostor pentru ca, în final, să devină un criminal.
Tulburat peste măsură de cele întâmplate, Ghiță hotărăște să îl dea în vileag pe Lică, fiind sprijinit în acest
demers de jandarmul Pintea – fost și el hoț la drumul mare și tovarăș al lui Lică care a trecut însă de cealaltă
parte a taberei tocmai pentru a-l da prins pe sămădău. Însă nici de această dată dorința lui nu este sinceră, iar
tăria sa de caracter nu e suficient de puternică, iar planul său eșuează. Ghiță nu poate fi onest până la capăt nici
față de Lică, nici față de Pintea, fapt care motivează eșecul său în plan moral și în încercarea finală de a-l prinde
pe Lică. În duminica Paştelui, Ghiţă îi întinde o cursă lui Lică, hotărât să-l dea prins jandarmului Pintea. Orbit
de gelozie şi de dorinţa răzbunării, pleacă după jandarm, dar la întoarcere înţelege că şi-a distrus iremediabil
căsnicia. Scena care precede punctul culminant al nuvelei reprezintă momentul care va frânge definitiv axa
morală a personajului.
Ghiţă pleacă după jandarm, dar la întoarcere, înţelege că şi-a distrus iremediabil căsnicia. Protagonistul
se întoarce prea târziu la moara, unde îi lăsase pe Ana și pe Lică, sub pretext că pleacă la oraș, și constată că
sămădăul a plecat de la cârciumă, iar el a ratat orice ocazie de a-l da prins.
Punctul culminant - în plan psihologic - hotărârea lui Ghiţă de a-l da prins lui Pintea pe Lică, în
duminica Paştelui; în planul faptelor – uciderea Anei de Ghiță;
Ajuns pe ultima treaptă a degradării morale și umane, Ghiță o ucide pe Ana, conștientizând că toate cele
întâmplate nu pot fi îndreptate. La rândul său, Ghiță moare împușcat de oamenii lui Lică (Răuț). Pentru a nu fi
prins de Pintea, Lică, orgolios până la capăt, se sinucide izbindu-se cu capul de trunchiul unui stejar.
Deznodământul aduce rezolvarea conflictelor prin moartea eroilor, ca în tragedia antică. Intrate sub
zodia unei stranii fatalităţi, declanşate de vina tragică, personajele care alcătuiesc „triunghiul” de forţă al
textului trec marginile raţiunii înspre pasiunea paroxistică şi, de acolo, în moarte. Un incediu uriaș mistuie
cârciuma de la Moara cu noroc. Bătrâna și copiii sunt singurele personaje care supreviețuiesc finalului tragic al
nuvelei, deoarece sunt fiinte pure, neatinse de rău. Hanul, locul aşezat simbolic la hotarul dintre Bine şi Rău,
este purificat prin foc. Imaginea „oaselor albe ieşind pe ici pe colo din cenuşa groasă” devine simbol al ideii că
nimeni nu e mai presus de legea morală şi că încălcarea acestei condiţii esenţiale a existenţei lumii se plăteşte cu
viaţa.
Nuvela se încheie cu replica sentențioasă a bătrânei care este o reflecție asupra destinului tragic al celor
dispăruți: „Simțeam eu că nu are să iasă bine; da așa le-a fost data.”

Personajele nuvelei
 6
GHIȚĂ, ANA– personaje complexe,ieșite de subsemnul schematismului și al prezenței decorative, prin
profunzimea trăirilor și complexitatea psihologică (înzestrate cu o bogată viaţă interioară, capabile de trăiri
profunde de ordin moral sau afectiv), ilustrând puterea de modelare a întâmplărilor vieţii, a circumstanţelor, a
mediului care exercită puternice influenţe asupra predispoziţiilor psihice înnăscute.

GHIŢĂ
 personaj puternic individualizat, complex;
 caracterizat prin trăsături sufleteşti contradictorii: atracţie spre îmbogăţire; dorinţa de a rămâne cinstit;
 drama personajului este alimentată din trei direcţii: iubirea faţă de familie; oglindirea în opinia obştei;
câştigul care-l împinge spre aventură;
 evoluţia personajului: înainte de cârdășia cu Lică: harnic şi cinstit, soţ tandru, iubitor, ataşat de familie,
după cârdășia cu Lică: dornic de câştig, închis, irascibil, acceptă minciuna pentru a-şi ascunde sufletul şi
gândurile;
 conduita personajului: la începutul nuvelei: om de acţiune, mobil, cu iniţiativă şi curaj; prin confruntarea
cu Lică devine tulbure, indecis, impulsiv; din vanitate şi sete de răzbunare îşi sacrifică soţia şi se pierde
pe el însuşi.

LICĂ SĂMĂDĂUL
 face parte din categoria păstorilor ardeleni;
 reprezintă o încarnare a voinţei de putere;
 farmecul personajului: seducţia inteligenţei; misterul puterii sufleteşti; stăpân pe oameni şi pe
destinul lor;
 demon (reprezentant al răului): om aspru, fără suflet, fără lege şi fără credinţă;

ANA
 soţie iubitoare şi alintată;
 simte nevoia să fie apărată şi iubită;
 intuieşte că: liniştea căminului se clatină; Lică este un demon periculos; Ghiţă s-a îndepărtat de ea, nu
mai e protejată; Lică preia rolul soţului;
 dezorientată, cade victima „jocurilor” urzite de Lică Sămădăul.

Concluzia: „Cine greşeşte trebuie să plătească.” (Conform principiului moral al scriitorului). Aşa se explică
sfârşitul tragic al personajelor.

PERSONAJUL REALIST
 aparține unor clase sociale diverse;
 ilustrează tipologii sociale:
 parvenitul - bancher, negustor, cămătar
 micul funcționar, muncitorul, țăranul, intelectualul, artistul, aristocratul etc.
sau general-umane:
 avarul, idealistul, inocentul, învinsul, naivul, ambițiosul etc.
 sunt personaje complexe („rotunde”), surprinse în devenire, evoluând sub presiunea relațiilor
interumane, a circumstanțelor sociale, economice, juridice, politice, religioase, istorice;
 sunt urmărite destinele individuale, multe romane fiind istoria unui eșec, al unei tragedii sub
forma ei „reală-cotidiană-istorică”(Auerbach)
 tehnicile de caracterizare se multiplică: modelul balzacian adaugă procedeelor clasice descrierea
mediului social, a casei, a interiorului, cu rol de caracterizare, descrierea vestimentației, detaliile privind
biografia și ereditatea, fizionomia și psihologia, stereotipia verbală și ticul nervos, mimica și gestica, relațiile cu
alți eroi etc.
 viața interioară complexă a eroului, fluxul gândirii sale sunt dezvăluite prin focalizare multiplă: din
 7
unghiul de vedere al naratorului omniscient(prin observație/ analiză psihologică), din perspectiva altor eroi sau
din perspectiva internă a personajului însuși(monolog interior/ introspecție); stilul direct, indirect și indirect
liber se combină în proporții diferite.

PERSONAJUL TRAGIC
TRAGICUL este o categorie estetică prin care se evidențiază înfruntarea, la nivelul personajului, a două forțe
antagonice, egal îndreptățite, care nu pot fi conciliate. Cele două forțe apar ca valori care se opun una celeilalte.
Suportul tragicului e cu precădere uman, personajul tragic detașându-se de restul colectivității printr-un etalon
moral și/ sau fizic superior. Prin urmare tragicul e un factor de promovare a individualității.
Personajul tragic are o structură binară prin raportare la:
 rolul său în operă:
 pozitiv (acționează inițial sub semnul Binelui)
 negativ (sfârșește sub semnul Răului, prin ieșirea din colectivitate)
 aspectul moral individual:
 victimă (a destinului, a colectivității, a propriilor slăbiciuni)
 victimă a destinului: personajul nu are niciodată o atitudine pasivă în fața destinului, așezându-se în mod
voluntar în postura de rival a acestuia; nu există resemnare dezolată, personajul trebuie să-și manifeste în același
timp măreția și voința.
 victimă a colectivității: personajul se confruntă cu o lume pe care crede că o înțelege, dar pe care nu o cunoaște
bine. În sufletul său stăruie revolta, disprețul, personajul fiind împins să instaureze, în lumea organizată, o
dezordine a cărei primă victimă este.
 victimă a propriilor slăbiciuni: personajul trăiește constant sub semnul unei dileme care produce tensiune
interioară. Acesta este surprins în plină criză, starea sa de spirit fiind una pesimistă. I se acordă astfel o nouă
dimensiune, cea a luptei, a conflictului, a violenței situațiilor în plasa cărora nimerește. Personajul se alătură
voluntar unei anumite valori, însă orice bun e resimțit ca plin de valoare, cel mai mult, în clipa în care e răpit
sau retras. Idealurile se împlinesc prin imense jertfe, sau în ciuda acestora nu se împlinesc. Acțiunea sa este
singurul mijloc de a-și împlini idealurile, chiar dacă această acțiune e urmată, cel mai adesea, de consecințe
care-l pot conduce la propria suprimare.
 vinovat (statut impus de comiterea hybrisului de către personaj)
Hybrisul este greșeala în fond uman care constă în lipsă de măsură. Greșeala comisă nu este, în general, izolată,
ea se înscrie într-o serie de „păcate” care pot aparține și generațiilor anterioare. Personajul oferă astfel, un
spectacol al nenorocirii rezultat din înfruntarea dintre o anumită fatalitate (forța divină care determină în mod
prestabilit și implacabil viața omului) și o anumită libertate (personajul este dilemmatic, are posibilitatea
opțiunii). Din acest punct de vedere se observă o ambiguitate a acțiunii umane care este în același timp asumată
de către personaj și supusă destinului orb. Deci personajul tragic nu are decât o singură ieșire: căderea
definitivă, distrugerea morală, fizică sau totală. Distrugerea sa apare în acest context drept pedeapsă.
La nivelul universului fictiv, a lumii în care acționează personajul, tragicul presupune un fenomen de distrugere
a valorilor absolute (viața, libertatea, dreptatea, egalitatea). Însă finalul surpinde capacitatea umanității de
autoregenerare morală.
ANA inițial LICĂ ANA final
frumoasă,zveltă,tânără, geniu al răului dezamăgită
blândă, autoritar, dominant impulsivă
fragilă, carismatic, influent disprețuitoare
pură/ naivă, viclean, perfid, ipocrit înstrăinată
harnică, cuceritor dezorientată / confuză
grijulie pragmatic neliniștită
afectuoasă, calculat egoistă
iubitoare masculin pătimașă
modestă, sensibil răzbunătoare
cumpătată/ echilibrată, orgolios irațională
 8
înțeleaptă, meschin umilită
intuitivă despotic infidelă
rațională, impunător dezumanizată
demnă, diabolic adulterină
fidelă, imoral degradată moral
soție dedicată și mamă complice la hoție/ fărădelegi adulterină
model
FIINȚA MORALĂ FIINȚĂ DILEMATICĂ FIINȚA IMORALĂ

GHIȚĂ inițial LICĂ GHIȚĂ final

harnic, priceput, destoinic geniu al răului nesincer,necinstit
dotat cu spirit practic autoritar, dominant lacom,laș
iubitor carismatic, influent agresiv / impulsiv
protector viclean, perfid, ipocrit irascibil
familist cuceritor distant
încrezător pragmatic gelos
demn calculat detașat
conștient masculin nedemn
mulțumit sensibil oportunist
responsabil orgolios înstrăinat
rațional meschin dezumanizat
echilibrat despotic iresponsabil
fericit impunător egoist,
moral diabolic suspicios
pater familias imoral nepăsător
erou civilizator versiune desacralizată a Sf. Gheorghe
antierou
om cinstit hoț/ tâlhar criminal
FIINȚA MORALĂ FIINȚĂ DILEMATICĂ FIINȚA IMORALĂ

GHIŢĂ ANA
fiinţa dilematică fiinţa dilematică

LEGEA MORALĂ →rectitudine morală

încălcarea legii morale → dezumanizare

LICĂ PINTEA FEMEIA ÎN NEGRU BĂTRÂNA

fărădelegea legea ființă imorală etalonul moral

Arta narativă este complexă, perfect adecvată lumii observate şi vieţii sufleteşti a personajelor.
Naraţiunea heterodiegetică şi vocea naratorului omniscient sunt elemente tradiţionale. La nivelul tehnicilor
narative, tradiţia face loc modernităţii. Astfel, modelul narării prin relatare (istorisire la persoana a III-a de către
„vocea” naratorului) este substituit frecvent cu cel al narării prin reprezentare (scene dialogate / monologuri
interioare), iar planul exterior alternează cu cel interior (tehnica înlănţuirii face loc alternanţei). Efecte stilistice
remarcabile generează şi utilizarea tehnicii contrapunctului: discursul narativ este frecvent amânat prin pauza
descriptivă, prin secvenţe de introspecţie. Procedeele analizei psihologice sunt folosite adecvat motivării
sociale şi psihologice a dramei eroilor. Tehnicile prin care sunt surprinse seismele lăuntrice ale personajelor
 9
sunt diverse, de la acumularea lentă a faptelor, la descrierea celor mai fine mutaţii sufleteşti, de la notarea
reacţiilor fiziologice, la monologul interior şi dialogul conflictual, la instituirea unui acord între criza sufletească
şi cadrul natural. Surprinzând viaţa şi moravurile unei lumi, Slavici creează personaje complexe şi verosimile,
în construcţia cărora „se reunesc două perspective esenţiale: realismul psihologic şi clasicismul.
Evoluţia personajului e prezentată dintr-o perspectivă realist-psihologică. Viziunea de ansamblu, care
priveşte destinele tuturor eroilor, e clasică.” (Andrei Bodiu). Destinul personajelor pare dirijat de puterea de
seducţie a banilor. Dincolo de această aparenţă însă, prin fiecare erou se împlineşte un destin pus sub semnul
hybrisului, ca în tragedia greacă. Vorbele din final ale bătrânei (voce modernă a corului antic?) exprimă
convingerea că nimeni nu se poate sustrage sorţii. Relaţiile dintre personaje se construiesc şi ele pe simetrii
clasice. Triunghiului masculin, legat prin orgolii bărbăteşti irepresibile (Ghiţă – pendulând între: Lică
reprezentând fărădelegea / Pintea, ce întruchipând legea) îi corespunde o triadă feminină, în care bătrâna
reprezintă omul moral, femeia în negru – fiinţa imorală, iar Ana, fiinţa dilematică, alunecând dinspre legea
morală spre încălcarea ei. Principiul simetriei este evident şi în rezolvarea conflictelor: din ambele „triunghiuri”
supravieţuiesc doar cei fără vină (mama Anei) sau care şi-au ispăşit vina, trecând definitiv de partea legii
(Pintea). Antitetice la început, raporturile dintre eroii principali devin treptat complementare, iar destinele lor
se încrucişează, se împletesc, se unesc în moarte. Protagonistul nuvelei, Ghiţă este centrul de iradiere a
semnificaţiilor, destinul său ilustrând toate cele trei straturi tematice ale nuvelei (social, psihologic şi moral),
ilustrând „teza morală” a textului (formulată de personajul-raisonneur al cărţii, bătrâna). Cel ce poartă numele
desacralizat al Sfântului Gheorghe nu poate fi decât antieroul care se lasă învins de balaur. Scenariul arhetipal
pe care îl reeditează traseul său existenţial nu este decât o altă „ispitire şi cădere în păcat”.
Dinamica psihică a personajului reliefează însă nu o involuţie lineară, o degradare continuă, ci o
traiectorie sinuoasă, generată de criza morală. Eroul lui Slavici este, aşadar, un personaj complex, dilematic,
de mare forţă în reprezentarea omului care se lasă dominat de slăbiciunea sa. Procesul devenirii lui Ghiţă este
surprins prin mijloacele moderne ale analizei psihologice, prin monologul interior şi dialogul polemic, prin
faptele şi gândurile protagonistului, prin însumarea opiniile / judecăţilor de valoare ale celorlalte personaje.
Devenirea sa tragică se adânceşte prin „căderea” dintr-o ipostază în alta, dinspre omul moral spre cel imoral.
Prima ipostază este cea de om moral care respectă codul etic al comunităţii şi ţine la respectul oamenilor. Ca
adevărat „pater familias”, el manifestă iubire şi responsabilitate faţă de ai săi, dorinţa de a-i proteja şi dorinţă de
autodepăşire spre mai binele familiei. Acestui model uman i se asociază dimensiunile eroului civilizator, ce vrea
să instaureze autoritatea legilor morale în lumea sălbatică aflată sub stăpânirea Sămădăului: „Dar binecuvântat
era locul acesta mai ales de când veniseră cârciumarul cel nou cu nevasta lui tânără şi cu soacră-sa cea bătrână”.
Hărnicia şi priceperea eroului, destoinicia şi spiritul lui practic se vădesc în rapiditatea cu care transformă hanul
în ruină într-un loc căutat de drumeţii care nu mai vorbeau despre Moara cu noroc, ci despre „cârciuma lui
Ghiţă.”Imaginea casnică a serilor de sâmbătă, când Ghiţă număra câştigul de peste săptămână cu Ana şi cu
bătrâna, evidenţiază regimul sufletesc asociat acestei prime ipostaze: mulţumire interioară, echilibru, optimism,
încredere în sine, fericire calmă, împărtăşită cu familia sa. Când liniştea celor cinci este tulburată de apariţia lui
Lică Sămădăul, Ghiţă încearcă să i se împotrivească ferm şi demn. Numai că prima eroare – aceea de a nu
renunţa la arenda hanului când înţelege că nu poate rămâne acolo împotriva voinţei lui Lică – declanşează
situaţia de criză („El era om cuminte şi înţelegea cele ce se petrec.[…], în zadar te înţelegi cu arendaşul, în
zadar te pui bine cu stăpânirea, căci, pentru ca să poţi sta la Moara cu noroc, mai trebuie să te faci şi om al lui
Lică. Iar Ghiţă voia cu tot dinadinsul să rămâie la Moara cu noroc, pentru că-i mergea bine.”). Cea de-a doua
ipostază aduce în prim-plan omul dilematic, care pendulează între dorinţa de a rămâne om cinstit şi ispita
câştigului nemuncit. Tentativa eşuată de a se împotrivi lui Lică e urmată de alunecarea treptată sub influenţa
sămădăului, de acceptarea compromisului moral. Între cei doi bărbaţi e un conflict de interese şi o confruntare
de voinţe şi orgolii bărbăteşti („…ei steteră tăcuţi faţă în faţă, hotărâţi amândoi şi simţind fiecare că şi-a găsit
omul”). Voinţa şi forţa lăuntrică a lui Ghiţă se năruie însă treptat, sub ispita năvalnică de a „vedea banii
grămadă înaintea sa” şi sub fascinaţia forţei malefice a lui Lică. Sfâşiat de imbolduri şi trăiri sufleteşti
contradictorii, Ghiţă se închide în sine, refuzând comunicarea cu Ana, devine taciturn, sumbru, irascibil. În
lupta sinelui cu sinele, teama, suspiciunea, sentimentul înstrăinării alternează cu remuşcările şi cu sentimentul
culpabilităţii. În raport cu familia, grija tandră şi duioşia sunt tot mai des înlocuite de răceală şi vorbă răstită, el
ajungând să-şi dorească „să n-aibă nevastă şi copii”. În raport cu lumea căreia îi aparţine, Ghiţă alege
 10
duplicitatea, vrând „să pară om cinstit”, dar devenind complice şi părtaş la faptele necinstite ale Sămădăului.
Autorul surprinde, dintr-o dublă perspectivă – cea a naratorului omniscient şi cea a personajului însuşi –
frământările lui Ghiţă, oscilaţiile de lumină şi umbră, momentele de însingurare, dar şi cele de omenie, când îşi
aduce aminte de nevastă şi de copii, măcinat de remuşcări. Scena procesului (cap. XI) reprezintă un moment,
cheie în devenirea personajului, un moment de culminaţie a crizei morale. Deşi convins de vinovăţia
sămădăului în jefuirea arendaşului şi în dubla crimă din pădure, Ghiţă depune mărturie falsă,contribuind la
disculparea lui Lică şi la condamnarea lui Săilă Boariu şi a lui Buză-Ruptă. Opţiunea eroului este determinată
nu de frică, ci de conştiinţa faptului că Lică are stăpâni puternici care îl protejează: „(Lică) nu e om singur, ci un
întreg rând de oameni din care unii se răzbună pe alţii”. Ghiţă este astfel nu numai victima patimii de
îmbogăţire, ci şi învinsul unui destin tragic. Ultima ipostază este cea a omului imoral, căzut din demnitatea
fiinţei morale în zonele obscure ale instinctelor (lăcomie, orgoliu şi sete de răzbunare oarbă, gelozie). În sufletul
eroului se produc mutaţii esenţiale, care îl înstrăinează iremediabil de ai săi. Gravul dezechilibru interior este
generat de acceptarea slăbiciunilor, a viciului lăcomiei şi de justificarea acestora: „Ce să-mi fac dacă aşa m-a
lăsat Dumnezeu?” (monolog interior). Sub complicitatea acceptată tacit, între Ghiţă şi Lică are loc o confruntare
subterană pe viaţă şi pe moarte: „Tu eşti om cinstit, Ghiţă şi am făcut din tine om vinovat. […] Tu eşti om,
Ghiţă, om cu multă ură în sufletul tău şi eşti om cu minte; dacă te-aş avea tovarăş pe tine, aş râde şi de dracul.
Mă simt chiar eu mai vrednic, când mă ştiu alăturea cu un om ca tine” – afirmă Lică, în vreme ce Ghiţă
gândeşte: „Te crezi mai tare decât mine?! Să vedem! Te duc la spânzurătoare, chiar dac-ar trebui să merg şi eu
de hăţ cu tine.” (cap XII). Această înfruntare de voinţe şiinterese va sfârşi prin hotărârea lui Ghiţă de a-i aduce
lui Pintea dovezile vinovăţiei sămădăului. Deci opţiunea finală a protagonistului este aceea de a se situa, cu
sacrificiul suprem, de partea Legii. Ultimele scene – puternic impregnate de viziunea folclorică a predestinării –
sunt de un intens dramatism. Înţelegând că şi-a distrus iremediabil căsnicia şi viaţa, Ghiţă renunţă la jocul dublu
şi la disimularea geloziei şi-a urii şi acţionează întâia oară cu fermitate. Revenirea la valorile morale autentice
nu mai este însă cu putinţă şi eroii vor plăti cu viaţa abaterea de la norma etică. Destinele celor trei personaje se
înscriu sub semnul unei fascinaţii a răului, ca drame ale abdicării de la demnitate şi moralitate, drame ale
incomunicării şi însingurării, ca eşecuri existenţiale generate de slăbiciuni şi vanitate, de ambiţii fără de măsură.
Lică Sămădăul este un personaj tot atât de complex ca şi Ghiţă. El este „sămădăul”, adică, „porcar şi el,
dar om cu stare, aspru şi neîndurător […] de care tremură toată lunca.” Aceste precizări ale naratorului despre
statutul social şi regimul psihic al sămădăului pregătesc “intrarea în scenă” a lui Lică. Simbolic, acesta se iveşte
la hanul lui Ghiţă „într-o zi de luni”. Spre deosebire de ceilalţi eroi, care nu sunt individualizaţi printr-un portret
fizic propriu-zis, lui Lică i se schiţează în linii ferme un portret iniţial (caracterizare directă, din perspectiva
naratorului): „Peste puţin sosi şi Sămădăul, vestitul Lică Sămădăul, la Moara cu noroc. Lică, un om ca de 36 de
ani, înalt, uscăţiv şi supt la faţă cu mustaţa lungă, cu ochi mici şi verzi şi cu sprâncenele dese şi împreunate la
mijloc.” Detaliile fizice au, fiecare, un rol semnificativ în anticiparea caracteriologică, sugerând un om de mare
voinţă(„sprâncenele dese şi împreunate la mijloc”), ager, viclean şi plin de răutate („cu ochi mici şi verzi”), cu
temperament energic şi viaţa dinamică („înalt, uscăţiv şi supt la faţă”). Detaliile vestimentare îl singularizează
în raport cu porcarii de rând, pe care îi stăpâneşte prin voinţă şi forţă: „Lică era porcar, însă dintre cei ce poartă
cămaşă subţire şi albă ca floricele, pieptar cu bumbi de argint şi bici de carmajin, cu codiriştea de os împodobit
cu flori tăiate şi cu ghintuleţe de aur.” Asemenea unui haiduc modern, care a schimbat însă flinta cu biciul
(simbol al puterii, al stăpânirii prin forţă şi violenţă), Lică reprezintă omul care îşi face singur legea. El
ilustrează o tipologie realistă, socială – reprezentând Sămădăul –, dar şi o tipologie general-umană de culoare
romantică. Prin chipul său demonic („Tu nu eşti om Lică, ci diavol”), el exercită asupra tuturor o fascinaţie care
paralizează voinţa şi aspiraţia spre etic. Autoritate supremă a locurilor, este un caracter plin de contradicţii, fiind
dârz şi hotărât, dar, în acelaşi timp, sadic şi ameninţător sau cu izbucniri de autentică duioşie. Caracterizat direct
de către celelalte instanţe narative (Ana: „ […] e om rău şi primejdios; asta se vede în ochii lui, din rânjetul lui şi
mai ales din căutătura ce are, când îşi roade mustaţa cu dinţii. E om pătimaş, Ghiţă, şi nu e bine să te dai prea
aproape de el.") sau indirect (prin fapte, limbaj, gesturi, atitudini, mediu, vestimentaţie etc.), el apare înzestrat
cu certe calităţi, precum: inteligenţa nativă, luciditate, temeritate, capacitate de a intui psihologia şi caracterul
oamenilor, capacitate de disimulare, abilitate, dar aceste calităţi sunt puse în slujba răului. Când apare la han,
intră pe uşa din dos, sugerând astfel că el este adevăratul stăpân al locurilor: „Aci, la Moara cu noroc, nu putea
să stea nimeni fără voia lui Lică: afară de arândaş şi afară de stăpânire mai era şi dânsul care stăpânea drumurile
 11
şi în zadar te înţelegi cu arendaşul, în zadar te pui bine cu stăpânirea, căci, pentru ca să poţi sta la Moara cu
noroc, mai trebuie să te faci şi om al lui Lică.” Chiar de la prima discuţie, Lică îi pune în vedere lui Ghiţă că
trebuie să colaboreze cu el („Ori îmi vei face pe plac, ori îmi fac rând de alt om la Moara cu noroc),
dezvăluindu-şi brutalitatea şi cinismul: „Eu sunt Lică, sămădăul… tu vezi un lucru: că umblu ziua-n amiaza
mare pe drumul de ţară şi nimeni nu mă opreşte în cale, că mă duc în oraş şi stau de vorbă cu domni". Bun
psiholog, Lică intuieşte slăbiciunea cârciumarului: „Te ştiu om, care ţine la bani.” Pentru a paraliza orice
intenţie de nesupunere, Lică ia toţi banii cârciumarului sub formă de împrumut. Faptele lui Lică dezvăluie latura
întunecată a naturii umane: setea devoratoare de putere, înşelăciunea, furtul, crima. El se conduce după un cod
propriu în afara legilor morale şi legilor statului. În raporturile cu Ghiţă îşi calculează cu abilitate fiecare
mişcare, lovind în demnitatea omului, în mândria bărbatului, în autoritatea sa de soţ şi părinte, de stăpân al
hanului, în imaginea sa de om cinstit. Când poziţia sa în lumea pe care o stăpâneşte prin voinţă, cruzime şi
inflexibilitate este ameninţată, sămădăul găseşte în el puterea de a se sinucide.
Personajul feminin prins în ţesătura conflictului, Ana, soţia lui Ghiţă, nu se înscrie printre eroinele
voluntare din proza lui Slavici - Mara sau Persida -, care luptă şi izbândesc. Spre deosebire de ele, Ana este o
victimă a incapacităţii de a-şi apăra valorile morale şi familia, dar şi eroină tragică, victimă a unei fatalităţi
obscure. În prezentarea evoluţiei Anei, Slavici se dovedeşte un fin cunoscător al psihologiei feminine. Ipostaza
iniţială se cristalizează din însumarea unei duble perspective narative: cea a mamei eroinei, care o vede „prea
aşezată, oarecum prea blândă la fire”, şi cea a soţului, care o priveşte cu ochi de îndrăgostit: „şi inima îi râde
când Ana cea înţeleaptă şi aşezată deodată îşi pierde cumpătul şi se aruncă răsfăţată asupra lui, căci Ana era
tânără şi frumoasă, Ana era fragedă şi subţirică, Ana era sprintenă şi mlădioasă.” Cele patru serii de epitete
duble, reliefate prin simetria construcţiei sintactice, operează un transfer din plan moral în schiţă de portret fizic.
Simbolic, atributele fizice nu individualizează, ci accentuează frumuseţea inocentă, dar şi fragilă a eroinei.
Ordinea în care se succed adjectivele cu rol de caracterizare (caracterizare directă, făcută de către alte personaje)
este sugestivă, ca şi prezenţa locuţiunii „îşi pierde cumpătul”. Se anticipează astfel tragica alunecare dinspre
fiinţa echilibrată, raţională şi morală înspre trăirea iraţională şi fascinaţia patimii vinovate. „Înţeleapta” Ana
vede în Lică un „om rău şi primejdios” şi îl avertizează pe Ghiţă. „Ana cea înţeleaptă şi aşezată” se vrea soţie
adevărată, părtaşă la bine şi la rău soţului ei şi suferă când Ghiţă, tot mai însingurat şi zbuciumat, se
înstrăinează. Ea încearcă cu disperare să salveze echilibrul familial, apoi asistă, neputincioasă, la continua
erodare a armoniei şi iubirii din căsnicia lor. Când Ghiţă o împinge în braţele sămădăului – formă
supremă a umilinţei –, Ana se simte trădată şi începe să-şi dispreţuiască soţul,intrând treptat sub fascinaţia lui
Lică. „Copilul uimit” care mai sălăşluieşte în ea (Ana este la vârsta la care cântecul şi jocul sunt încă bucurii ale
vieţii, generând emoţii, simţăminte şi vibraţii pure) este impresionat de caracterul puternic şi de voinţa
sămădăului. Când iubirea pentru Ghiţă se năruie puţin câte puţin, Ana devine conştientă de primejdia pierderii
inocenţei, de tentaţia căderii în vârtejul patimii devastatoare: „Tu mă omori, Ghiţă, mă seci de viaţă, mă
chinuieşti, mă laşi să mă omor eu din mine.” Ultimele ei zvâcniri, când este ucisă de Ghiţă, exprimă o
copleşitoare sete de viaţă şi, în acelaşi timp, setea de răzbunare. Ca şi alte eroine ale lui Slavici (Mara, Persida,
Simina etc.), Ana ilustrează definitiva ieşire a personajului feminin românesc de sub semnul schematismului şi
al prezenţei decorative. Alt element de noutate pentru proza din vremea lui Slavici o reprezintă crearea unor
personaje prin care să fie demonstrată puterea de modelare a întâmplărilor vieţii, a circumstanţelor, a mediului
care exercită puternice influenţe asupra predispoziţiilor psihice înnăscute. Definitorie pentru arta realizării
personajelor lui Slavici este şi deschiderea spre psihologic prin care se demonstrează că sufletul omului de rând
este un univers complex, demn de interes.
Scriitor obiectiv, Slavici urmăreşte gradat instalarea crizei sufleteşti şi evoluţia ei de la primele semne
până în faţa deznodământului implacabil. Personajele lui Slavici nu sunt schematice, simple, primitive, ci sunt
indivizi înzestraţi cu o bogată viaţă interioară, capabili de trăiri profunde de ordin moral sau afectiv. Ei au
complexitate psihologică, au acel „amestec de bine şi rău, ce se află la oamenii adevăraţi”, după cum observa G.
Călinescu.
Iluzia vieţii adevărate este susţinută şi de limbajul personajelor. Dialogurile au o mare putere de
caracterizare psihică. Ele conferă viziune scenică şi definesc lumea oamenilor simpli, a căror vorbire este
marcată de oralitate, de spontaneitatea comunicării familiare. Remarcabile sunt şi expresiile, zicătorile şi , care
au funcţia de a surprinde plastic stări sufleteşti dilematice ori situaţii arhetipale. Vorbirea eroilor capătă astfel
 12
valenţe aforistice, exprimând adevăruri general-umane. Limbajul naratorului, în acelaşi registru stilistic cu acela
al personajelor, sporeşte impresia de viaţă adevărată, de experienţă umană verosimilă. Între marii clasici ai
literaturii române, Slavici rămâne creatorul nuvelei realist-psihologice, iar Moara cu noroc este dovada cea mai
strălucită.