Sunteți pe pagina 1din 56

Tehnologia de cultivare a plantelor

medicinale şi aromatice în sistemul de


agricultură ecologică
Tehnologia cadru de cultivare a plantelor medicinale şi aromatice în sistemul de agricultură
ecologic presupune următoarele aspecte:

 Zonarea ecologică;

 Rotaţia culturilor şi asolamentul;

 Fertilizarea;

 Lucrările solului;

 Sămânţa şi semănatul sau plantatul materialului săditor;

 Lucrările de îngrijire (combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor şi irigarea);

 Recoltarea, condiţionarea, producţia.

Zonarea ecologică. Aşa cum sunt specificate anumite areale de favorabilitate pentru plantele din
cultura mare, aşa sunt prezentate zonele şi pentru plantele medicinale şi aromatice. Astfel, există
zone foarte favorabile unei anumite plante, zone favorabile, zone mai puţin favorabile sau zone
nefavorabile.

De asemenea, în funcţie de condiţiile climatice există o zonă umedă şi răcoroasă şi o zonă uscată
şi mai călduroasă. În cadrul acestor zone sunt cuprinse 24 de subzone, diferenţiate după tipul de
sol şi microclimat. Astfel subzona I cuprinde: Brăila, Buzău, Ialomiţa, Călăraşi, sudul judeţului
Vrancea, nordul judeţului Ilfov. Subzona II cuprinde: Constanţa, sudul judeţului Tulcea, etc.,
ajungând în final la subzona XXIV cu zona de munte.

Amplasarea culturilor. Rotaţia reprezintă ordinea (succesiunea) de cultivare a plantelor în timp


pe aceeaşi solă (suprafaţă de teren). Pe o anumită solă, plantele alternează. Ordinea de rotire (de
cultivare) a plantelor se face după anumite criterii, astfel încât fiecare cultură să întâlnească în sol
cele mai favorabile condiţii de creştere şi dezvoltare. Rotaţia culturilor se prezintă indicând prin
numere ordinea în care se cultivă. Numărul total de culturi ne indică durata rotaţiei sau perioada
rotaţiei. Durata rotaţiei poate fi de 2-6 ani. Asolamentul reprezintă una dintre cele mai importante
măsuri agrofitotehnice pentru sporirea producţiei.

În orice fermă, dar mai ales în cele în care se practică agricultura ecologică, se recomandă să se
cultive mai multe plante, pentru ca activitatea acelei ferme să devină cât mai echilibrată.
Asolamentul reprezintă una dintre cele mai importante măsuri agrofitotehnice pentru sporirea
producţiei. De fapt, asolamentul reprezintă rotaţia culturilor în timp, pe o anumită perioadă, dar
şi în spaţiu, adică amplasamentul în care se va cultiva planta respectivă. Nu acelaşi în fiecare an.

În cadrul fermei poate exista un asolament special numai de plante medicinale şi aromatice sau
un asolament mixt, care să cuprindă pe lângă aceste specii şi plante din cultura mare, ca de
exemplu: cereale, leguminoase pentru boabe sau alte plante. Culturile agricole sunt alese în
funcţie de anumite criterii, care privesc, condiţiile din zonă, tipul de sol, clima. Alte criterii se
referă la cerinţele plantelor medicinale, la disponibilul de forţă de muncă din zonă. De asemenea,
se va ţine cont de existenţa unor dotări pentru condiţionarea recoltei sau echipamente pentru
distilarea uleiurilor volatile, precum şi spaţii sau instalaţii pentru uscare, dar şi de bolile şi
dăunătorii specifici fiecărei culturi în parte.

Pot fi organizate ferme specializate sau ferme mixte care au în asolament doar plante medicinale.
Una dintre dificultăţile cu care se confruntă ferma de plante medicinale o constituie necesarul
mare de forţă de muncă. De aceea, este de dorit ca, în zonele în care este posibil şi există un
sistem de maşini agricole adecvat, să se cultive plante care au o tehnologie mecanizată integral,
ca de exemplu: coriandru, muştar, chimen, anason sau fenicul.

Administrarea îngrăşămintelor. Fertilitatea solului în cadrul sistemului de agricultură ecologică


trebuie să fie menţinută şi ameliorată printr-un sistem de măsuri care să favorizeze activitatea
biologică maximă a solului, precum şi conservarea resurselor acestuia. Astfel, fertilitatea şi
sănătatea solului sunt menţinute prin practici biologice precum: rotaţia culturilor, lucrări
manuale, prăşit, compostare şi mulcire.

Prin folosirea îngrăşămintelor organice în agricultura ecologică, se măreşte şi se menţine


procentul de materie organică a solului. De asemenea, prin cultivarea de plante leguminoase care
fixează azotul atmosferic şi lasă terenul curat de buruieni, prin plante care pot constitui
îngrăşăminte verzi sau alte plante cu înrădăcinare adâncă, se pot crea condiţii optime în nutriţia
plantelor, prin punerea la dispoziţia acestora a unor substaţe utilizate direct (azotul) sau de către
microorganismele prezente în sol (bacterii, ciuperici), care descompun materia organică şi au
efecte pozitive asupra sistemului radicular sau asupra fotositezei.

Însă în agricultura ecologică, baza fertilizării o constituie îngrăşămintele organice naturale,


pregătite după o tehnică specială, certificate şi îngrăşămintele minerale naturale. Pentru reuşita
agriculturii ecologice, materiile organice necesare pregătirii composturilor ecologice ar trebui să
fie provenite din exploataţiile agricole ce practică agricultura ecologică.
Astfel, gunoiul de grajd, este considerat un îngrăşământ complex în cadrul sistemului de
agricultură ecologică, şi poate fi constituit din amestec de bălegar şi materii vegetale. Acesta
conţine azot (5 kg/t gunoi), fosfor (2,5 kg/t gunoi), potasiu (6 kg/gunoi) şi calciu (5 kg/t gunoi).

Calitatea şi cantitea gunoiului depind de mai mulţi factori: specia şi vârsta animalelor de la care
provine gunoiul, furajele folosite şi felul aşternutului din grajduri, metoda şi perioada de păstrare
a gunoiului.

Gunoiul de grajd utilizat pentru fertilizare trebuie să provină de la exploataţii care practică
sistemul de agricultură ecologică. Acest tip de îngrăşământ se aplică de obicei toamna,
încorporat fiind apoi prin arătură, având un efect complex asupra solului, influenţând însuşirile
acestuia.

Astfel, solurile care conţin argilă în cantitate mai mare devin mai permeabile, mai afânate, cele
nisipoase devin mai structurate, mai legate, iar conţinutul în humus, component important al
fertilităţii, creşte. De asemenea, este îmbunătăţită activitatea biologică a microorganismelor şi a
microfaunei din sol.

Pregătirea şi păstrarea gunoiului se fac la platforma de gunoi. Aceasta se prezintă sub forma unui
loc special amenajat, departe de grajduri şi fântâni, pentru a nu răspândi mirosul sau diferite boli.
Înălţimea stratului de gunoi în platformă poate fi de 2,5-3 m şi se acoperă cu resturi vegetale sau
cu pământ până în momentul administrării, pentru a fi evitate pierderile de amoniac, respectiv de
azot.

Transportul în câmp şi împrăştierea trebuiesc corelate cu lucrările solului, iar efectul gunoiului se
poate constata şi la 2-3 ani de la aplicare. Dozele în care se aplică se încadrează între 10 şi 30 de
tone/ha, în funcţie de specia cultivată, condiţiile climatice şi fertilitatea naturală a terenului.
În zonele umede şi răcoroase şi pe soluri grele se recomandă doze cuprinse între 25 şi 35 t/ha, iar
gunoiul poate fi folosit şi mai puţin fermentat decât în zonele călduroase în care se manifestă
seceta.

Un alt tip de îngrăşământ organic mult utilizat în cadrul sistemului de agricultură ecologică este
compostul. Acesta poate fi considerat un îngrăşământ rezultat al fermentării aerobe (în prezenţa
oxigenului din aer), a unui amestec de deşeuri vegetale şi animale (frunze, coceni, paie, alte
ierburi, mustul şi gunoiul de grajd), resturi menajere, nămoluri orăşeneşti sau zootehnice
rezultate din epurarea apelor reziduale.

În practica obişnuită, compostul se obţine prin aşezarea în straturi succesive a materiilor vegetale
şi a gunoiului de grajd, pe un sol afânat la suprafaţă şi permeabil. Descompunerea acestor
componente durează de la câteva săptămâni până la câteva luni, în funcţie de natura materiei
organice şi de condiţiile climatice.

De asemenea, este necesară udarea grămezii periodic şi acoperirea cu un strat de pământ sau de
paie. Pentru a fi evitate unele pierderi de nutrienţi, compostul trebuie folosit imediat ce s-a
încheiat procesul de fermentare, iar doza de aplicare va fi de 10-12 t/ha, datorită faptului că, este
mai sărac în azot, dar mai bogat în elemente precum fosfor, potasiu şi calciu. Compostul trebuie
aplicat prin împrăştiere pe teren şi poate fi încorporat în sol fie prin arătură, fie cu grapa cu
discuri.

Mraniţa, reprezintă un gunoi de grajd foarte bine descompus, fiind mai bogată în elemente
nutritive decât acesta, iar cantităţile utilizate pentru diverse culturi sunt de 6-10 t/ha. Se poate
aplica direct pe sol, sau doar la plantatul răsadurilor, putând fi utilizată şi în vegetaţie, deoarece
se descompune repede, punând la dispoziţia plantelor elementele nutritive necesare. Poate fi
utilizată şi în răsadniţe pentru obţinerea de răsaduri pentru specii precum: menta, busuiocul,
cimbrul de cultură.

Turba, este, de asemenea, un îngrăşământ organic recomandat a fi folosit pentru fertilizarea


plantelor medicinale şi aromatice cultivate în sistemul de agricultură ecologică. Înainte de a fi
utilizată, turba este extrasă din turbării, respectiv din zonele umede unde se formează, şi se
păstrează în grămezi circa 6 luni, după care se utilizează drept îngrăşământ asemănător gunoiului
de grajd.

Îngrăşămintele verzi provin de la plante cultivate, ce se încorporează prin arătură în sol, în


momentul în care ajung la maximum de cantitate de masă verde. Ele se descompun în sol şi
reprezintă o sursă deosebită de elemente nutritive. Bine reprezentate de plante precum
leguminoasele (lupinul, sulfina, măzărichea, trifoiul) sau altele precum rapiţa şi muştarul, care
lasă în sol o mare cantitate de azot şi alte elemente nutritive.
De asemenea, sunt recomandate pe solurile nisipoase, sărace în humus, şi unde nu există alte
posibilităţi de fertilizare organică, pentru a crea o structură stabilă solului, a reduce eroziunea
solului prin vânt şi apă, a preveni levigarea elementelor nutritve, în special a nitraţilor.

Pe lângă îngrăşămintele organice naturale în agricultura ecologică sunt acceptate şi


îngrăşămintele de origine minerală. Conform legislaţiei în domeniu în cadrul sistemului de
agricultură ecologică sunt acceptate următoarele îngrăşăminte minerale:

Îngrăşăminte minerale cu azot: azotatul de Chile (16% N);

Îngrăşăminte minerale cu fosfor: fosfat natural cu conţinut în cadmiu - inferior sau egal cu 90
mg/kg de P2O5; fosfat aluminocalcic conţinut în cadmiu - inferior sau egal cu 90 mg/kg de
P2O5, (utilizare limitată pe solurile bazice (pH>7,5); zguri de fosfaţi (zgura lui Thomas), făina
de oase;

Îngrăşăminte minerale cu potasiu: sare brută de potasiu (kainit, silvinit), sulfat de potasiu care
conţine sare de magneziu (derivat al sării brute de potasiu), cenuşile din lemne fără amestec de
cărbune de mină, cenuşa obţinută din arderea resturilor vegetale, gunoiului păios;

Îngrăşăminte minerale cu calciu şi magneziu: carbonat de calciu de origine naturală (calcar,


piatră de var, roci calcice, cretă, cretă fosfatată), soluţie de clorură de calciu, carbonat de calciu şi
magneziu de origine naturală (cretă magnezică, roci calcice şi magnezice măcinate), sulfat de
calciu (ghips) numai de origine naturală, sulfat de magneziu (kieserit) numai de origine naturală;

Îngrăşăminte minerale cu siliciu: silicaţi fin măcinaţi (cuarţ, feldspat, bazalt, ortoclas);

Alte îngrăşăminte minerale: sulf elementar, clorură de sodiu numai sare din mină, pudră de roci,
produse reziduale de la fabricarea zahărului, drojdii de la distilare exclus distilatele amoniacale,
oligoelemente (bor, cupru, fier, magneziu molibden, zinc).

Lucrările solului. Acestea cuprind operaţiunile ce se execută cu diferite maşini şi utilaje asupra
solului şi sunt practicate cu scopul de a afâna, mărunţi, nivela solul, de a încorpora
îngrăşămintele şi amendamentele şi de a combate prin metode preventive buruienile, bolile şi
dăunătorii din culturile de plante medicinale şi aromatice.

O altă contribuţie semnificativă a acestor lucrări ale solului o reprezintă, faptul că, semănatul sau
respectiv plantatul se vor face în condiţii optime, iar plantele vor avea condiţii bune de creştere şi
dezvoltare şi se va obţine în final o recoltă bună şi de calitate superioară.

În cadrul unei tehnologii de cultură, lucrările solului reprezintă o verigă importantă şi de aceea
este necesar să fie efectuate în cele mai bune condiţii. Astfel, fermierul trebuie să cunoască unele
particularităţi ale terenului, tipul de sol, prezenţa buruienilor problemă, unele carateristici ale
speciei cultivate pentru punerea la punct a metodelor de lucru, a utilajelor necesare şi a indicilor
de execuţie. Pe terenurile în pantă, lucrările se vor efectua de-a curmezişul pantei pentru a nu
apărea erodarea odată cu apa a stratului fertil de sol. De asemenea, resturile vegetale, trebuiesc
mărunţite foarte bine înainte de aratură cu o grapă cu discuri, pentru nu îngreuna efectuarea
arăturii şi a celorlate lucrări. Lucrările solului trebuie să fie efectuate pe cât posibil în intervalul
de umiditate optim, pentru a avea un minim de consumuri energetice.

În funcţie de specia cultivată, se execută mai multe lucrări ale solului. Numărul de lucrări şi
ordinea de executare a acestora reprezintă sistemul de lucrări ale solului. Cea mai importantă
lucrare este arătura, care se poate efectua, de obicei la 15-20 cm adâncime, iar pentru unele
specii trebuie executată mai adânc la 20-30 cm.

Lucrările solului trebuie să cuprindă obligatoriu un dezmiriştit, imediat după recoltarea plantei
premergătoare, executat cu grapa cu discuri, pentru mărunţirea resturilor vegetale şi a
buruienilor.

Arătura de bază, efectuată vara sau toamna, este obligatorie, iar cele din timpul anului, necesare
pentru infiinţarea unor culturi succesive, pot fi înlocuite cu trecerea cu cultivatorul sau cu plugul
fără cormană pentru a mobiliza solul pe o adâncime de 18-22 cm. Atunci când solul este prea
uscat după recoltarea plantei premergătoare, în toamnă, se poate înlocui arătura cu lucrări cu
grapa cu discuri grea.

Întreţinerea arăturii şi nivelarea terenului se pot executa, imediat după arătură sau primăvara
concomitent cu pregătirea patului germinativ.

Pregătirea patului germinativ se realizează chair înainte de semănat, pentru a nu crea condiţii de
pierdere a apei din sol. Acestă lucrare se poate face cu un combinator, pentru mărunţirea
terenului foarte bine, mai ales pentru speciile care au seminţe foarte mici (muştar alb, măghiran,
salvie, negrilică), precum şi cu o grapă cu discuri în agregat cu o grapă cu colţi reglabili. În
practica curentă este recomandat combinatorul.

Tăvălugitul se poate executa atunci când terenul este prea afânat înainte de semănat sau atunci
când seminţele speciei cultivate sunt prea mici şi trebuie să se creeze condiţii optime de
umiditate pentru germinaţie.

Sămânţa şi semănatul sau plantatul materialului săditor. Materialul de înmulţire, trebuie să


provină conform legii, din culturi semincere sau răsaduri obţinute prin metode de producţie
ecologică şi să nu provină din organisme modificate genetic sau orice produse derivate din astfel
de organisme. Aceste seminţe sau materialul săditor, trebuie să corespundă unor standarde sub
aspectul germinaţiei, purităţii, componenţei botanice, stării sanitare. De asemenea, trebuie să
provină din recolta anului precedent, deoarece se pierde foarte repede facultatea germinativă.
Metodele de producţie ecologică pentru răsaduri, trebuie să respecte următoarele condiţii: să nu
fie tratate la însămânţare decât cu produse admise pentru producţia ecologică şi să provină de la
un productor care a practicat tehnicile de producţie ecologică.

Cultivarea PMAT

In productia de plante medicinale si aromatice calitatea produselor este data de continutul in


principii active. Cantitatea de principii active din planta este conditionata de factori ecologici, de
zonarea speciei, de tehnologia de cultura, de valoarea biologica a cultivarului (populatie, soi,
hibrid,etc.) si nu in ultimul rand, de modalitatile de prelucrare primara si respectiv secundara.
Acesti factori sunt prezentati in continuare.

Factorii climatici
Optimizarea conditiilor de crestere si dezvoltare a plantelor se realizeaza functie de cerintele
biologice privind temperatura, apa, lumina si solul .Pentru a parcurge un ciclu de vegetatie, o
specie are nevoie de o anumita cantitate de caldura exprimata in constanta termica (suma
temperaturilor medii zilnice mai mari de 5ºC), avand valori cuprinse intre 900ºC si 2200ºC
pentru majoritatea plantelor medicinale si aromatice . Cerintele de temperatura sunt influentate
de originea speciei, astfel incat fiecare faza fenologica are un optim de temperatura ce variaza
intre 18 ºC si 25ºC, cu maxime care nu trebuie sa depaseasca 35ºC. In general temperaturile
moderate favorizeaza producerea de biomasa vegetala, in timp ce temperaturile ridicate
determina acumularea de principii active, cum ar fi uleiurile esentiale. Plantele medicinale si
aromatice manifesta cerinte moderate de apa, nivelul optim realizandu-se la cca. 70% din
capacitatea totala de retinere a apei. Totusi, in timpul proceselor de crestere si dezvoltare a
plantelor apar unele faze critice cum ar fi germinatia (cu precadere la speciile cu seminte mici si
foarte mici), fenofaza de imbobocit-inflorit, formarea organelor subterane, etc. In ceea ce
priveste factorul lumina, majoritatea plantelor medicinale si aromatice sunt heliofile si se
caracterizeaza printr-o anumita fotoperiodicitate, distingindu-se in acest sens plante de zi scurta,
plante de zi lunga si plante care nu reactioneaza la lungimea zilei.

Solul
Cerintele legate de sol se refera in mod deosebit la structura si textura, prin prisma faptului ca
majoritatea plantelor au seminte mici si foarte mici si necesita in primele stadii de dezvoltare un
raport favorabil intre aer, apa si substante nutritive. Proprietatile chimice ale solului trebuie sa
corespunda necesitatilor de micro si macroelemente. Reactia solului exprimata printr-un Ph
neutru asigura cele mai bune conditii de crestere si dezvoltare pentru majoritatea speciilor de
plante medicinale. Imbunatatirea compozitiei chimice a solului prin folosirea ingrasamintelor si a
amendamentelor pentru corectarea reactiei solului determina obtinerea unei productii de biomasa
vegetala corespunzatoare.

Zonarea
Zonarea plantelor medicinale si aromatice reprezinta o activitate cu grad de dificultate ridicat,
menita sa asigure un raport optim intre conditiile pedoclimatice si cerintele biologice ale
plantelor. Se evita astfel situatiile in care conditiile naturale pot determina cresterea productiei de
biomasa vegetala in detrimentul continutului in principii active. La alegerea unei specii pentru un
anumit areal de cultura se are in vedere complexitatea interactiunii diferitilor factori de vegetatie.

Tehnologii de cultura. Generalitati.


Tehnologiile de cultivare la plantele medicinale si aromatice sunt determinate de specie si tipul
de cultura (anuala, bianuala sau multianuala), de organul de planta recoltat (herba, frunze, flori,
radacini, etc.) si de zona de cultura (la speciile cu plasticitate ecologica mare).

Asolamentul
Asolamentul si rotatia culturilor de plante medicinale si aromatice se caracterizeaza prin
urmatoarele: - culturile de plante se infiinteaza pe terenuri cu grad redus de imburuienare, plane
sau cu expozitie sudica, pe care s-au realizat lucrari agrofitotehnice specifice speciilor prasitoare
sau leguminoase; - revenirea pe acelasi teren se face dupa cel putin 4 ani (datorita unor boli si a
imburuienarii specifice) pentru majoritatea speciilor de plante medicinale; - culturile bianuale
sau multianuale se amplaseaza in afara asolamentului; - asolamentul la plantale medicinale si
aromatice trebuie sa fie mixt.

Fertilizarea
Aplicarea de ingrasaminte minerale si /sau organice, determina cresterea productiei de principii
active, fiind in acest sens sustenabila economic. Ingrasamintele organice, de regula gunoiul de
grajd, trebuie sa fie bine fermentate si sunt aplicate, pentru o mai buna valorificare, la planta
premergatoare pentru speciile anuale. Ingrasamintele chimice cu micro sau macroelemente se
utilizeaza in functie de agrofondul existent, de raportul elementelor specifice fiecarei specii si de
productia de principii active urmarita. La culturile de plante medicinale si aromatice aplicarea
ingrasamintelor chimice cu macroelemente (azot, fosfor, potasiu, etc.) se face de regula toamna
la lucrarile de baza ale solului si fazial in timpul perioadei de vegetatie, prin fertilizare
extraradiculara folosind ingrasamintele foliare. Epoca de aplicare, modul si doza sunt stabilite in
functie de specie,de tehnologia de cultura, de zona, de tipul de sol ,etc.

Lucrarile solului
Lucrarile de baza ale solului sau de pregatire a patului germinativ asigura in mare parte reusita
realizarii culturilor si a productiei de biomasa vegetala. Lucrarile pentru pregatirea patului
germinativ sunt in general mai pretentioase. Se urmareste realizarea unui strat de sol bine
maruntit si afanat, nivelat si uneori tasat pe adincimea de insamantare, in special pentru plantele
cu seminte mici si foarte mici. Materialul biologic de inmultire folosit la infiintarea culturilor de
plante medicinale se constituie din seminte, fructe sau organe vegetative aeriene sau subterane
(butasi, bulbi, stoloni, rizomi, radacini). La realizarea unei culturi se foloseste numai material
biologic certificat, de regula cu valoare biologica ridicata. Obtinerea unei culturi uniforme este
asigurata de existenta unor valori ridicate pentru parametrii de puritate biologica, greutatea a
1000 de boabe, germinatie, etc.

Semanatul, plantatul
Epoca de semanat difera de la o specie la alta. Alegerea momentului favorabil pentru infiintarea
unei culturi depinde de specie, de zona, de conditiile agrometeorologice, etc. Semanatul se poate
face direct in camp sau in spatii protejate, caz in care materialul obtinut se planteaza in camp sub
forma de rasad. Plantarea rasadurilor sau a altor organe de planta cu rol de inmultire se face
manual sau mecanic. Norma de samanta sau cantitatea de material biologic de inmultire folosita
la hectar variaza functie de desimea plantelor, habitusul lor, marimea semintelor, scopul culturii,
etc. Distanta intre randuri si norma de material biologic folosita la un hectar asigura desimea unei
culturi infiintate pentru un anumit scop (productie de herba, de flori, de seminte, etc.). Plantarea
rasadului sau a diferitelor organe vegetale folosite ca material de inmultire se face de obicei in
zilele noroase, dimineata sau seara. Udarea rasadurilor se realizeaza cu ajutorul diferitelor
metode de irigare.

Lucrari de intretinere
Lucrarile de intretinere care se realizeaza intr-o cultura perena sau nou infiintata se fac inainte si
in timpul perioadei de vegetatie. O prima lucrare care se executa primavara este grapatul la
culturile ce au fost infiintate toamna. Distrugerea crustei si a buruienilor, precum si afanarea
solului intre randuri se realizeaza prin prasile mecanice si/ sau manuale, iar pe randuri prin
prasile manuale. O lucrare dificila si costisitoare, specifica plantelor medicinale si aromatice,
este plivitul care se realizeaza manual, uneori facandu-se concomitent cu raritul. Lucrarile
mecanice si manuale de intretinere se fac ori de cite ori este nevoie. Combaterea chimica a
buruienilor reprezinta o lucrare care trebuie executata numai in mod exceptional pe acele terenuri
cu grad ridicat de imburuienare, folosind erbicide sistemice in doze minime recomandate.
Aplicarea pesticidelor in general si in special a erbicidelor in culturile de plante medicinale si
aromatice ridica numeroase probleme legate de absorbtia substantelor active in organele plantei,
care ulterior sunt supuse procesului de prelucrare – extractie si in mod inevitabil de concentrare.
De aceea folosirea unor metode de combatere integrata a buruienilor in culturile de plante
premergatoare, a unor terenuri cu grad redus de imburuienare sau a unor metode de agricultura
ecologica, reprezinta solutii sigure si curate de obtinere de biomasa vegetala de plante medicinale
si aromatice. Irigarea culturilor este necesara in zonele cu deficit de umiditate sau la speciile care
necesita multa apa, caz in care se va efectua concomitant cu fertilizarea. Combaterea bolilor si a
daunatorilor se poate face la samanta si direct in camp. Modul de folosire a insecto-fungicidelor,
concentratia si epoca de administrare depind de tipul agentului patogen, de tipul produsului
folosit in combatere, etc.

Musetelui. Cultivarea, prelucrarea, utilizarea musetelului.

Musetelul

Musetelul este o specie anuala, erbacee.

Radacina este pivotanta, fusiforma, cu putine ramificatii repartizate in stratul superficial al


solului. Tulpina este erecta, rotunda glabra sau fin pubescenta si foarte ramificata, inalta de 30-
50 cm la populatiile locale si 50-75 cm la soiurile ameliorate poliploide.
Frunzele sunt sesile, inserate altern, leifidat compuse, leisan tri-penat sectate, glalere, frunzele de
la baza tulpinii fiind mai lungi de 12-18 cm. Frunzele sunt dispuse altern, de la subsoara lor
dezvoltandu-se ramuri terminate printr-un capitul.

Florile reprezentate prin inflorescente, sunt grupate in capitule terminale cu diametrul de 1,5-2
cm situate pe un peduncul lung de 5-10 cm. Florile marginale sunt de culoare alba, iar cele
interne sunt galben-aurii.

Capitulul este compus din 12-18 flori ligulate, de culoare alba, lungi de 5-9 mm, cu latimea de 3-
4 mm, prevazute cu nervuri longitudinale si cu 3-4 zimti.

Receptaculul este format din flori tubulare, de culoare galbena-aurie, are o forma plata la
inceputul infloririi, devine apoi semisferic iar spre sfarsitul perioadei de inflorire devine conic,
fiind conic in interior.

Infloreste din luna mai pana in iulie.


Fructul este o achena mica putin arcuita, de culoare argintie, lunga de 1-2 mm. O planta poate sa
produca aproximativ 45000 fructe.

I . 2 . Raspandire
Musetelul este o specie spontana, raspandita in intreaga Europa mai ales in zona centrala si
meridionala, in Asia Centrala si zona sudica a Siberiei, in Asia Mica, in America de Nord si in
Australia.

In cultura s-a extins intr-o serie de tari ca Germania, Ungaria, Iugoslavia, Rusia, Bulgaria, etc.

La noi in tara musetelul creste in toate zonele tarii fiind o specie cu o mare plasticitate ecologica.

Cele mai favorabile conditii de cultura sunt in Campia Crisurilor si in Campia Timisului. De
asemenea poate fi cultivat cu bune rezultate in sudul si estul tarii, in Campia Burzanului, Campia
Baraganului, Campia Moldovei.

I . 3. Particularitati si cerinte biologice


Factorii de mediu diferiti de la unul la altul influenteaza habitusul plantei si continutul in
principii active. In climat continental continutul in ulei volatil si cel in azulene este mai redus.

Temperatura - musetelul este o specie iubitoare de caldura. Semintele rasar mai bine la
temperaturi ridicate, in conditii de laborator la 28

10 August 2008 | Categoria Uncategorized | Nici un comentariu

Menta. Cultivarea, prelucrarea si utilizarea mentei

Menta
Menta este una dintre cele mai vechi plante medicinale cunoscute. Mentha piperita este o planta
anuala, erbacee, considerata insa de multi autori ca fiind perena.

Radacina, este formata dintr-un numar foarte mare de radacini adventine fibroase, care ajung in
profunzime pana la 40-60 cm.

Tulpina este anuala, patrunghiulara, compusa din noduri si internoduri, mai mult sau mai putin
erecta, puternic ramificata. In functie de conditiile pedoclimatice, poate creste pana la 1 m si
chiar mai mult. Din mugurii situati pe portiunea lignificata a tulpinii de sub nivelul solului se
formeaza stolonii. In functie de locul unde cresc, stolonii sunt de 2 feluri: aerieni si subterani.
Acestia sunt, in general, formatiuni tulpinale asemanatoare ramificatiilor. Stolonii aerieni
formeaza la noduri radacini adventine si tulpini. Stolonii subteranii sunt de culoare albicioasa si
prezinta la noduri radacini adventine. Stolonii apar la inceputul fazei de ramificare a tulpinii
centrale, cresc in lungime, traiesc pana in anul urmator cand, dupa ce dau noi tulpini si dupa
acestea se inradacineaza mor.

Datorita faptului ca stolonii subterani se formeaza in fiecare an s-a creat o parere falsa cu privire
la perenitatea mentei. Stolonii subterani nu contin ulei volatil, in timp ce tulpinile si ramificatiile
contin cantitati foarte reduse. Dupa cosire din mugurii situati pe nodurile stolonilor aerieni, pe o
parte din stolonii subterani, precum si pe resturile de tulpini netaiate, se formeaza o a doua
recolta (otava).

Frunza este oval-lanceolata si este prinsa printr-un peduncul scurt. Pe partea superioara sunt
netede, iar pe cea inferioara au nervuri proeminente, sunt colorate in verde inchis si sunt
prevazute cu glande oleifere, in numar mult mai mare pe partea inferioara.

Inflorescenta este de forma unui spic, conic, alungit, de 4-10 cm lungime. Floarea este compusa
dintr-un caliciu cilindric, cangranulat cu 5 dinti, violacei, o corola violeta deschis, formata din 4
lolei, dintre care unul este de obicei lat, stamine in numar de 4 si un ovar superior cu stigmat
bifurcat.

Fructul este format din 4 micule mici, acoperite cu caliciul persistent. Greutatea a 1000 de
seminte este de 0,065 g. Infloreste in luna iulie.

Mentha cripsa are tulpinile erecte, cu ramificatii grupate, inalte de pana la 120 cm si colorate in
verde cu nuante antocianice.

Frunzele sunt mari, glabere, de culoare verzui inchis, lipsite de petiol, ovale, cu marginea
puternic dintata si suprafata limbului incretita.

Inflorescentele sunt grupate in spice mari, asezate in varful tulpinii si ramificatiilor.

Corola este colorata in roz-violaceu.

I . 2. Raspandire
In general, cultura mentei este mult faramitata, aceasta ocupand, in foarte multe
unitati, suprafete de pana la 10 ha. Totusi, in ultimii ani, se contureaza o concentrare mai
accentuata si in judetele din jurul capitalei (Calarasi, Giurgiu, Ialomita).

Menta crispa ocupa suprafete neinsemnate.

I . 3. Particularitati si cerinte biologice

Sterilitatea - ca rezultat al hibridarii indepartate si al incompatibilitatii cromozomilor in formarea


gametilor, confirmata de o serie de cercetatori, Mentha piperita se caracterizeaza printr-o
sterilitate considerata practic totala. Sterilitatea mentei se manifesta prin nedezvoltarea organelor
mascule ale florii, staminele se dezvolta anormal, raman scurte, uneori sunt degenerate sau se
usuca chiar din mugure, nu produc polen normal, in timp ce stigmatul este apt pentru polenizare.
Cu toate acestea, specia Mentha piperita nu este un hibrid absolut steril. Elucidarea partiala a
cauzelor sterilitatii mentei a permis obtinerea prin diferite metode a o serie de linii fertile, care
deschid posibilitati nelimitate de aplicare a metodei hibridarii sexuate in procesul de producere a
materialului initial de menta.

Inmultirea vegetativa - lipsita de posibilitatea de fructificare, menta se inmulteste in practica


agricola exclusiv pe cale vegetativa, prin stoloni. Plantele erbacee perene se caracterizeaza prin
existenta unei parti subterane multianuale si a unei parti aeriene anuale. Stolonii subterani ai
mentei nu cresc continuu decat in anul aparitiei. Acestia apar in a doua jumatate a verii si
asemenea tulpinilor aeriene traiesc un singur an. Perioada de vegetatie a stolonilor nu coincide cu
cea a tulpinilor aeriene, iar stolonii nerecoltati dezvolta in anul urmator tulpini aeriene, pe care se
formeaza noi stoloni, fapt care a determinat aparitia unei false pareri
dupa care menta este considerata planta perena.

Multiple cercetari au stabilit ca stolonii nu au o crestere continua si traiesc un singur an.

Dupa ce au dat nastere tulpinilor aeriene si dupa ce acestea si-au format radacini proprii, stolonii
batrani putrezesc, in locul lor formandu-se altii noi. Aceste constatari au permis ca menta sa fie
de fapt planta anuala.

Epoca de formare a stolonilor la menta depinde de adancimea de plantare. Cresterea stolonilor


incepe in momentul aparitiei pe tulpina centrala a primului etaj de ramificatii si continua pana la
sfarsitul vegetatiei.

Stolonii mentei nu au o perioada de repaus absolut, mai mult, menta niciodata nu opreste
complet procesele de crestere a stolonilor si nici intensitatea schimbului de substante.

Lipsa unei perioade de repaus duce la pornirea in vegetatie a mugurilor de pe stoloni chiar in
perioada de iarna, in timpul zilelor mai calduroase, dar la cea mai mica scadere a temperaturii
acestia pier. De asemenea, acest fapt implica greutati deosebite la insilozarea stolonilor, atunci
cand ei se depoziteaza pentru a fi plantati primavara. In mod obisnuit, incepand cu prima decada
a lunii octombrie stolonii nu mai cresc. In aceasta perioada se schimba mersul proceselor legate
de sinteza substantelor nutritive, acumulandu-se in special zaharoza, oligozaharide si substanta
uscata, ceea ce contribuie la sporirea rezistentei la ger, ca o adaptare complexa a speciei la
conditiile de iernare.

Stolonii mentei sunt amplasati, pe verticala, intr-un strat superficial de sol bine determinat (0-6
cm).

S-a stabilit de asemenea ca prin plantarea mai adanca, la 15-20 cm, stolonii cresc vertical pana la
stratul de la 3 la 5 cm, unde se amplaseaza orizontal.

In plan orizontal stolonii mentei se amplaseaza in functie de structura solului:


- pe soluri usoare la 43-63 cm in jurul plantei
- pe soluri grele se gasesc la numai 24-38 cm
Amplasarea bipozitionala a stolonilor reprezinta o caracteristica specifica fiecarui soi de menta.

Temperatura

Menta, incepe sa vegeteze primavara devreme, cand temperatura medie este in jur de 3-5 C.
Acoperiti bine cu zapada, stolonii de menta rezista la temperaturi foarte scazute, pana la -26 C si
chiar la -30 C.

Mugurii care au inceput sa vegeteze si care nu au suportat o perioada prealabila de climatizare nu


rezista la scaderea brusca a temperaturii sub - 7 C.

Temperatura optima de crestere a mentei in timpul verii este de 18-20 C, maxim 22-25 C.
Temperatura influenteaza de asemenea si continutul in ulei volatil. Sa stabilit ca menta cultivata
in casa de vegetatie la temperatura medie de 17-18 C, a avut un continut de 2,07 % ulei volatil, in
timp ce la acelasi fel de menta cultivata in sera unde temperatura medie a fost cu 4-6 C mai
ridicata, continutul in ulei volatil a fost de 2,85 %.

Intotdeauna in regiunile cu temperaturi mai ridicate se obtine o materie prima cu continutul in


ulei volatil sporit, dar cu un continut in mentol mai scazut.

Apa

Cerintele deosebite ale mentei fata de umiditatea solului se explica prin marimea deosebita a
suprafetei foliare si prin prezenta radacini slab dezvoltate si superficiale.

Este gresita parerea multor cultivatori si cercetatori care considera menta ca planta de balta.

Lipsa umiditatii este foarte daunatoare culturilor de menta, deoarece duce la micsorarea taliei
plantelor de 1,5 ori si la o scadere a greutatii de cca 4 ori. Nevoia de apa a mentei se manifesta
cel mai pregnant in prima jumatate a perioadei de vegetatie pana la butonizare. De asemenea,
umiditatea solului este factorul care poate decide momentul optim de plantare. Este foarte
important de stiut ca la o umiditate a solului sub 30%, menta nu trebuie plantata, deoarace cea
mai mare parte a stolonilor se usuca, indiferent de continutul initial de apa al acestora.
In sfarsit, trebuie sa mentionam ca menta irigata, in special prin aspersiune, indiferent de anul de
cultura in care se gaseste, este mai puternic atacata de rugina.

Lumina

Menta este planta de zi lunga, insa da productii satisfacatoare atat in conditiile cetoase si umede
ale Marii Britanii, cat si in conditiile insorite ale multor tari. Pentru cresterea si dezvoltarea
normala menta are nevoie de iluminare continua timp de cel putin 12h. Reducerea timpului de
iluminare determina o incetinire a cresterii plantei, o dezvoltare defectuoasa, iar ramificatiile
inferioare se transforma in formatiuni asemanatoare stolonilor aerieni, ceea ce contribuie la
scaderea productie de ulei volatil.

Curentii de aer

Culturile de menta trebuie amplasate pe soluri ferite de curentii de aer, preintampinandu-se prin
aceasta si dezgolirea campului de stratul protector de zapada.

Altitudinea-latitudinea

Menta se poate cultiva pana la altitudinea maxima de 1000 m. S-a constatat o crestere evidenta a
continutului in ulei volatil si descresterea continutului in mentol pe directia N-S.

Solul

Menta creste si se dezvolta cel mai bine pe soluri afanate si permeabile, cu o compozitie
mecanica usoara si bine aprovizionate cu materii nutritive. Cele mai potrivite sunt solurile
aluvionale si cele turboase. Rezultate foarte bune se pot obtine si pe toate tipurile de soluri
cernoziomice. Nu sunt propice culturii mentei solurile grele, fara structura, argiloase si
impermeabile. Totusi menta cultivata pe nisipuri dau ulei volatil de calitate superioara. Menta
creste cel mai bine atunci cand Ph-ul are valori intre 5 si 7.

Elementele nutritive

In decursul intregii perioade de vegetatie menta extrage din sol urmatoarele elemente nutritive:
N16, P2O510, K2O21, CaO11, MgO 10 kg/ha. Pentru 1 kg substanta uscata revin in medie 2,03
kg de N, 0,73 kg de P2O5 si 2,23 kg K2O. Perioada maxima de absorbtie a N, P, K este la
inceputul fazei de ramificare pana la inceputul infloritului cand plantele acumuleaza intreaga
cantitate de substante nutritive necesare formarii productiei. Azotul folosit singur sau in
combinatie cu alte elemente contribuie la sporirea masei vegetative, dar si la o reducere a
continutului in ulei volatil. Azotul mareste continutul in mentona si scade continutul in mentol,
iar culturile fertilizate cu azot in exces sunt mult mai
rezistente la atacul de rugina.

Fosforul corecteaza intrucatva efectul nefavorabil al azotului manifestat prin micsorarea


continutului in ulei volatil si sporeste continutul in piene si limonene.
Potasiul actioneaza asemanator cu fosforul.

Excesul de potasiu reduce continutul in ulei volatil si depreciaza calitatea acestuia prin sporirea
continutului in mentona.

TEHNOLOGIA DE CULTIVARE A MENTEI

II . 1 . Locul de ansolament

Cele mai bune premergatoare pentru menta sunt acelea care elibereaza terenul timpuriu, il lasa
curat de buruieni, bine aprovizionat cu substante nutritive, afanat si cu umiditate suficienta.

Dintre plantele de cultura, cele mai bune premergatoare sunt cerealele de toamna si in mod
deosebit leguminoasele timpurii. Porumbul siloz este de asemenea o premergatoare adevarata.

Celelalte culturi nu sunt potrivite, deoarece elibereaza terenul tarziu si nu mai permit o pregatire
corespunzatoare a solului. Pentru a realiza productii mari si constante in ulei volatil, menta
trebuie sa fie considerata din punct de vedere agronomic cultura anuala (in mod exceptional
bianuala, dar arata) si inclusa in asolamntele corespunzatoare.

Bazandu-se pe o practica agricola indelungata, in lipsa unor studii aprofundate se pot recomanda
pentru conditiile tarii noastre urmatoarele tipuri de asolament:
1) pentru zona nordica si sud-vestica in conditiile de cultura irigata:
-cereale de toamna (grau, orz)
-degetel lanos sau anghinare (numai in anul 1)
-porumb boabe
-mustar sau coriandru
-leguminoase pentru boabe(mazare, fasole)

-menta
2) pentru zone umede si racoroase:
-cereale de toamna
-mac in cultura dubla cu chimion
-chimion
-secara pentru corn (claviceps purpurea)
-menta
-cartofi, sfecla
Desigur, aceste rotatii pot fi modificate in functie de conditiile si cerintele locale. Oricum,
revenirea mentei pe acelasi loc dupa minimum 4 ani contribuie in mare masura la evitarea
atacului de boli (in special de rugina) si daunatori, factorii uneori determinanti ai nivelului si
calitatii productiei.

II . 2 . Fertilizarea

Gunoiul de grajd bine fermentat, ca ingrasamant complex, aplicat sub aratura de baza are un
efect deosebit asupra productiei de masa verde la menta. Utilizarea ingrasamantului organic pe
un sol cu fertilitate scazuta de tip brun de padure, luto- nisipos, a dat insemnate sporuri de
productie care au variat intre 20-40%, in functie de conditiile climatice ale anului. In lipsa
gunoiului de grajd, sporirea productiei si calitatii acesteia la menta se va realiza prin
administrarea ingrasamintelor minerale.

Marirea cantitatilor de ingrasamant sporeste productia continuu, dar economic numai pana la un
anumit nivel, fapt care a determinat sa se ajunga la concluzia ca doza recomandata sa fie
N90P120K90 kg/ha substanta activa. Ingrasamintele ar trebui sa se administreze primavara, la
plantare, alaturi de rand.

Pentru conditiile din Romania ar fi de preferat, dat fiind plantatul din toamna, ca fosforul si
potasiul sa se administreze inaintea plantatului si sa se incorporeze o data cu ultima discuire.
Ingrasamintele azotoase trebuie sa se administreze primavara timpuriu, in mustul zapezii. De
regula, atunci cand dozele de ingrasaminte aplicate primavara au fost reduse sau cand menta se
cultiva pe soluri sarace, se executa fertilizarea suplimentara.

Azotatul de amoniu este ingrasamantul cel mai adecvat pentru ingrasarea suplimentara si se
administreaza in doze de pana la 150 kg/ha.

Epoca de aplicare este in faza de ramificare pana cel mai tarziu la inceputul butonizarii. La
inceputul butonizarii se va aplica numai in culturile irigate. In toate cazurile se va incorpora
printr-o prasila superficiala. Pentru obtinerea otavei, imediat dupa recoltare, se va fertiliza cu
150-200 kg azotat de amoniu /ha.

II . 3 . Pregatirea solului

Pregatirea de baza a solului se face in functie de umiditatea acestuia in momentul eliberarii.


Atunci cand solul este uscat si nu se poate executa aratura adanca perfect maruntita, dupa cereale
sau leguminoase se va efectua o lucrare de dezmiristire, cu plugul la 8-10 cm adancime, dupa
care atunci cand solul are umiditatea suficienta, se va executa aratura adanca la cca. 30 cm,
lucrarea ce se realizeaza cu plugul urmat obligatoriu de grapa stelata.

Modelul de pregatire a solului nu influenteaza insa continutul in ulei volatil.

Efectul favorabil al lucrarii solului se manifesta cel mai mult prin pastrarea umiditatii si structurii
solului, prin distrugerea sau stagnarea in crestere a buruienilor. De aceea, este bine ca dupa
recoltarea plantei premergatoare, concomitent cu aceasta sa se execute eliberarea de resturi
vegetale si aratura adanca. Aratura de baza se va efectua cu plugul urmat de grapa stelata, pentru
maruntirea si asezarea solului. Prin toate lucrarile care se vor executa pana la plantare, una-doua
discuiri se vor avea in vedere pentru minerarea solului si distrugerea buruienilor perene.

II . 4 . Modul de inmultire

Menta este un hibrid steril, care in practica agricola se inmulteste exclusiv pe cale vegetala, prin
folosirea stolonilor subterani. Uneori, in scopuri stiintifice, menta se inmulteste prin stoloni
aerieni, prin inradacinarea butasilor tulpinali sau chiar a frunzelor.
II . 5 . Recoltarea stolonilor

Cu toate ca stolonii subterani se formeaza in stratul superficial al solului, recoltarea acestora


constituie cea mai grea lucrare din tehnologia de cultivare a mentei. Scosul stolonilor subterani
se poate face manual cu furca, cu plugul fara cormana, cu ajutorul masinii de scos cartofi sau
ceapa.

Se poate realiza o productivitate foarte mare (de peste 5 ori) care se realizeaza prin folosirea
masinii de scos cartofii adaptata, precum si consumul de forta de munca de peste 7 ori mai mic
comparativ cu scosul cu furca dupa plug fara cormana.

II . 6. Calitatea materialului pentru plantat

Stolonii subterani folositi ca material din inmultire trebuie sa fie albi, turgescenti si lipsiti de
urmele vreunui atac de boli sau daunatori.

O importanta deosebita asupra calitatii stoloniilor subterani o au:


-modul de intretinere a culturii
-modul de fertilizare si de exploatare a acesteia
-varsta plantatiei

In general, plantatiile de menta intretinute necorespunzator, puternic imburuienate, neingrasate si


neirigate produc stolonii subtiri, firavi si cu dimensiuni reduse. De asemenea, plantatiile din anul
II si in mod deosebit cele din anii III si IV de cultura produc stoloni de foarte slaba calitate,
neputand fii utilizati ca material saditor. Stolonii trebuie sa fie din plantatiile din anul I de
vegetatie, sa aiba o lungime de minim 15 cm, 5 noduri, iar in masa lor sa nu existe mai mult de
10% resturi de tulpini, ramificatii si stoloni aerieni de culoare verde.

Pregatirea materialului saditor pentru plantat se poate efectua direct in camp sub umbrare sau sub
diferite soproane, pentru a se evita evaporarea apei din stoloni. Urmeaza apoi operatia denumita

10 August 2008 | Categoria Uncategorized | 53 comentarii

Cultivarea Lavandei

Capitolul I : NOTIUNI INTRODUCTIVE

I . 1 . Descriere

Lavanda este o planta aromatica cunoscuta si utilizata inca din antichitate.

Romanii foloseau lavanda pentru a-si parfuma baile si se considera ca originea cuvantului
“lavandula” vine de la latinescul “lavare”= a spala.
Cultura lavandei in Romania este relativ recenta. Primele tufe de lavanda si in special de
lavandin se gaseau razlete in jurul capitalei si au fost probabil aduse de gradinarii de origine
bulgara.

Uleiul volatil, obtinut prin distilarea inflorescentelor proaspete de lavanda si lavandin este
produsul principal al acestei plante si are largi utilizari in industria parfumurilor si a produselor
cosmetice.

Lavandula este un subarbust cu o inaltime de pana la 50 cm cu tulpini subtiri si lemnoase, frunze


mici de un verde-cenusiu, flori liliachii-rosietice si cu radacina lignificata, groasa pana la 2-3 cm.
In primul an dupa plantare, lavanda dezvolta radacina principala mai mult in profunzime,
ajungand in functie de tipul de sol, pana la 1,20 cm, iar dupa 5 ani pana la 2,80 cm la plantele
obtinute prin butasi inradacinati si pana la 2,20 m adancime la rasadul produs pe cale generativa,
prin seminte. Profunzimea si bogatia sistemului radicular confera lavandei rezistenta la seceta.

Tulpina ramificata puternic la baza, formeaza o tufa aproape globuloasa, semisferica, inalta de
30-70 cm sau mai inalta. Tulpina batrana este bruna, cu scoarta exfoliata, iar tulpinile
(ramificatiile) tinere sunt patrunghiulare, pubescente.

Ramificatiile care poarta inflorescentele sunt lungi de 25-35 cm si prezinta frunze numai in
partea inferioara.

Frunzele opuse, sunt linear-lanceolate, acute, pe margini ciliate, cele inferioare cenusii, de 1-2
cm lungime si 1,5-2 mm latime, pe ambele fete paroase, cu peri ramificati, stelati, de cele
superioare cenusii-verzi, de 2-3,5 cm lungime si 3-6 mm latime, mai putin paroase. Frunzele
lavandei nu cad toamna la sfarsitul vegetatiei.

Florile de tipul bobiatelor, cu miros aromatic datorita glandelor oleifere, sunt grupate intr-o
inflorescenta speciforma. Florile prezinta un caliciu lung de 5-6 cm, cilindric, usor latit spre varf,
cu 4 dinti scurti, obtuzi si cu un bobisor lat-oval, de cca 1 mm; caliciul este des paros si
glandulos, albastru-cenusiu. Corola este de culoare violeta-albastruie uneori albastra deschis
pana la alba. Infloreste in luna iulie.

Fructele sunt 4 mucule, situate la baza caliciului persistent, cu suprafata bruna sau cenusie,
neteda si lucioasa. Greutatea a 1000 de seminte este de 0,873 g.

I . 2 . Particularitati si cerinte biologice

Lavanda este o specie montana, putin pretentioasa. Este o planta alogoma, entomofila si prin
inmultire generativa produce numerosi indivizi cu variabilitate morfogenetica chimica si cu
eficienta economica diferentiata.

Semintele lavandei sunt tari, acoperite cu o membrana slab permeabila, fapt pentru care
germineaza si rasar intr-o perioada indelungata. Dupa rasarire plantele de lavanda formeaza tufe,
ca urmare a aparitiei de noi ramificatii, sporind totodata productia de inflorescente.
Cresterea numarului de ramificatii ajunge la un nivel maxim, dupa care aceste incep sa se usuce,
ceea ce sa impune ca periodic, o data la 7-10 ani, executarea lucrarilor de intretinere.

Taierile de intinerire si mentinerea culturii in bune conditii contribuie la lungirea vietii


plantatiilor de lavanda pana la 20-30 ani.

Lavanda este o planta permanent verde. Schimbarea frunzelor se realizeaza treptat, in timpul
perioadei de repaus o parte din frunzele batrane se usuca si cad.

In populatiile de lavanda predomina formele in care infloresc o singura data in an, dar se gasesc
si forme care infloresc esalonat sau de 2 ori in timpul vegetatiei. In decursul perioadei de
vegetatie lavanda parcurge urmatoarele faza:
- infrunzire
- butonizare
- inflorit
- maturarea semintelor

Factorul principal care limiteaza raspandirea diferitelor specii de lavanda este temperatura.
Plantele de lavanda pornesc in vegetatie la temperaturi medii zilnice ale aerului in jurul a 10 C.
Samanta semanata in pragul iernii direct in camp sau in straturi reci rasare in masa primavara, la
12-15 C, daca are umiditatea necesara.

Plantele care au iernat in conditii neprielnice ies din iarna slabite si pornesc in vegetatie mai
tarziu, cand tamperatura aerului ajunge in jur de 14 C. Lavanda rezista foarte bine la temperaturi
de -15 C, fara a fi acoperita cu un strat de zapada si la temperaturi de -31 C, atunci cand stratul
de zapada are grosime de 40-50 cm.

Cultivatorii au ajuns la concluzia, confirmata astfel si de practica, ca plantatiile realizate in zone


cu temperaturi medii zilnice ridicate (peste 20 C) imbatranesc mai timpuriu, din care cauza
continutul in ulei volatil scade. Temperaturile medii mai scazute in zone situate la altitudini
ridicate explica imbatranirea mai lenta a plantatiilor, precum si calitatea superioara a uleiului
volatil obtinut in aceste zone.

Lavandinul este mult mai sensibil la actiunea temperaturii scazute.

Lavanda este o planta specifica biotopilor uscati si a climei calde, avand si caractere
morfogenetice adecvate, care ii dau posibilitatea sa suporte bine seceta. Cultivata pe locuri cu
exces de umiditate, lavanda sufera prin putrezirea radacinilor, ceea ce determina imbatranirea si
uscarea rapida a tufelor. Semintele de lavanda rasar numai cand stratul superficial de sol in care
sunt incorporate are umiditatea suficienta. De asemenea, in cazul producerii de butasi
inradacinati, atat pentru lavanda cat si pentru lavandin, umiditatea este un factor hotarator.

Transplantarea la loc definitiv a butasilor inradacinati sau a rasadului se va face numai in sol
umed. In cazul lipsei umiditatii plantele vor fi in mod obligatoriu udate la cuib.
Lavanda si lavandinul sunt specii iubitoare de lumina. Plantele de lavanda crescute la soare
infloresc intotdeuna intr-un procent mai mare, dezvolta tufe mari, cu de peste 3 ori mai multe
inflorescente. Lumina conditioneaza formarea cantitatii de masa foliara, precum si asimilarea si
producerea uleiului volatil. Pentru a spori cantitatea de lumina se recomanda ca in tara noastra
plantatiile de lavanda sa fie amplasate pe terenuri cu expozitie sudica, sud-vestica sau chiar
estica.

Lavanda este o specie de mare altitudine, ea putand fi gasita in zona de origine, in mod spontan,
pana la 1700-1800 m inaltime. Atat procentul de ulei volatil cat si continutul in acetat linalil nu
sunt influentate de altitudine. Cu cat lavanda creste pe locuri mai inalte, cu atat productia de ulei
volatil este mai scazuta, dar de o calitate mai superioara, dat fiind continutul mai mare in acetat
de linalil.

Lavanda poate creste pe soluri sarace si uscate, soluri caracteristice pentru plantele colinare sau
muntoase. Rezultatele cele mai bune se obtin atunci cand lavanda se cultiva pe soluri adanci,
bogate in calcar, permeabile si cu apa freatica la adancime de cel putin 2-2,5 m.

Solurile foarte nisipoase, solurile grele, lutoase, reci si umede nu sunt indicate pentru cultura
lavandei.

Comparativ cu alte specii medicinale sau aromatice, lavanda nu extrage din sol
cantitati mari de substante nutritive. Numeroase experiente pentru clarificarea influentei
diferitelor substante nutritive asupra productiei si calitatii au stabilit ca pe solurile usoare,
podzolice, cel mai important efect il are azotul, iar pe soluri mai grele, carbonatice, fosforul.
Azotul, are un efect de intinerire a tufelor, deoarece activeaza cresterea , fapt pentru care plantele
tinere vor fi asigurate cu mai mult fosfor in complexul de ingrasaminte, iar la plantatiile batrane
se va asigura mai mult azot.

Capitolul II : TEHNOLOGIA DE CULTIVARE

II . 1 . Locul in ansolament

Lavanda si lavandinul sunt subarbusti pereni. Acestia se cultiva pe acelasi loc 20-30 de ani, deci
nu pot intra in rotatia culturilor. Pentru a raspunde cerintelor biologice ale acestor specii, se vor
alege parcele de teren protejate de vanturi, calde si insorite, cu sol profund si permeabil. Nu sunt
recomandate terenurile puternic erodate, cele nepermeabile si supuse vanturilor si curentilor de
aer puternici deoarece in aceste conditii se vor obtine productii slabe.

Lavanda este un bun mijlocitor antierozional si de aceea ea poate ocupa terenuri in panta dar al
caror unghi de inclinare sa nu depaseasca 15. De asemenea se vor alege terenuri absolut curate
de buruieni perene.

II . 2 . Fertilizarea
Prin administrarea ingrasamintelor se creeaza posibilitatea imbunataririi fertilizarii solului, se
realizeaza conditii de viata si de activitate microorganismelor din sol, se asigura o buna crestere
si dezvoltare a plantelor, implicit sporirea productiei.

Este cunoscut faptul ca majoritatea plantelor de cultura au nevoie pentru crestere de o reactie a
solului neutra sau slab acida. Pentru dezvoltarea normala plantele de lavanda au nevoie de o seria
de elemente nutritive, dintre care cele mai importante sunt: azotul, fosforul, zinc, borul,
magneziul.

Dat fiind faptul ca lavanda este o cultura multianuala se recomanda folosirea de ingrasaminte pe
baza de azot mai greu solubil.

Superfosfatul, precum si celelalte ingrasaminte cu fosfor sporesc aproape de doua ori numarul de
inflorescente pe tufa de lavanda.

Gunoiul de grajd, administrat la plantare, impreuna cu ingrasamintele minerale din cursul


vegetatiei actioneaza favorabil asupra plantelor de lavanda. In concluzie, ingrasamintele organice
se aplica la infiintarea plantatiei, ingrasamintele pe baza de fosfor si potasiu (pe solurile sarace in
aceste elemente) se administreaza atat la infiintarea cat si toamna, o data cu ultima prasila, iar
cele pe baza de azot primavara timpuriu, in mustul zapezii.

II . 3 . Pregatirea solului

Toate lucrarile solului au ca scop afanarea acestuia in profunzime, nivelarea si distrugerea


buruienilor. Numai pe asemenea soluri se pot realiza plantatii cu randuri drepte, ceea ce va
permite efectuarea mecanizata a lucrarilor de intretinere si a recoltarii.

Primavara terenul va fi grapat si discuit de mai multe ori pentru mentinerea umiditatii, dar mai
ales pentru distrugerea buruienilor anuale.

Este recomandat a se cultiva cu plante furajere cu perioada de vegeratie scurta, ca borceagul


pentru masa verde sau alte culture (cereale) la care se pot alica erbicide pentru distrugerea
buruienilor.

Dupa recoltarea acestora, in iulie-august cel mai tarziu se va executa aratura de desfundare la 50-
70 cm in functie de adancimea solului. Imediat dupa aratura de desfundare, terenul se va nivela
perfect, iar apoi se va mentine curat de buruieni prin discuiri si grapari repetate.

Toamna, inainte de plantare, terenul se va discui din nou mai adanc, iar in cazul cand nu este
suficient mobilizat se va executa o aratura superficiala la 20 cm, dupa care se va pregati pentru
plantare cu ajutorul discului in agregat cu grapa.

In cazul terenurilor infectate de buruieni perene, dupa desfundare solul se va mentine curat de
buruieni inca un an prin lucrari repetate cu plugul urmat de discuiri. Se recomanda folosirea
erbicidelor pentru combaterea buruienilor perene aparute pe ogor.
II . 4 . Modul de inmultire

Lavanda se poate inmulti atat generativ, prin producerea de rasad din seminte, cat si vegetativ,
prin butasi inradacinati sau prin musuroirea si despartirea tufelor batrane.

Producerea rasadului din seminte: Semintele lavandei sunt mici, tari si cu germinatia redusa si
lenta, fapt pentru care, de regula, nu se seamana direct in camp, ci in straturi reci in vederea
obtinerii rasadului. Semanatul se poate efectua atat toamna tarziu, octombrie-noiembrie cat si
primavara devreme, februarie- martie, dar numai in straturi special pregatite, care trebuie sa aiba
o latime de 1-1,2 m si o lungime 8-10 m si chiar mai mult, intre straturi lasandu-se poteci late de
40- 50 cm. Semanatul se executa imediat dupa pregatirea stratului in randuri distantate la 10-15
cm. La 1 mp sunt necesare 3-5 g seminte cu germinatie de minum 50%.

Atat inainte, cat si dupa semanat stratul va fi bine tasat. Semintele puse in santulete foarte
superficiale, lasate de marcator (0,5-1 cm) vor fi acoperite cu un strat de mranita, curata de
buruieni, bine maruntita si cernita, in grosime de 1-1,5 cm.

Rasarirea semintelor incepe primavara cand temperatura aerului se va mentine constant la 14-15
C. La semanatul de primavara semintele germineaza incet si rasar greu, ceea ce impune
inmuierea acestora timp de 3-4 zile in apa sau stratificarea lor, operatie care trebuie sa inceapa cu
1,5-2 luni inainte. In acest scop semintele se amesteca cu nisip de rau umed in proportie de 1 : 5-
6 si se pastreaza afara pana la semanat, timp in care se amesteca pentru a nu mucegai. Spre
sfarsitul perioadei de stratificare semintele incoltesc si vor fi semanate imediat in sol cald.

Dupa rasarire, atunci cand plantele au 2-3 perechi de frunze se aplica raritul, lasandu-se intre
plante 3-5 cm. Pana la sfarsitul vegetatiei, in toamna, rasadul trebuie mentinut curat de buruieni,
prin pliviri repetate, udat, ingrasat si prasit. De asemenea, cel putin de 2 ori se vor taia toate tijele
florale aparute pentru a obliga planta sa formeze ramificatii cat mai aproape de sol. Inaltimea de
taiere a tulpinilor florifere este de cca. 8-10 cm de la nivelul solului.

Rasadul este gata de transplantare, la loc definitiv, la sfarsitul lunii septembrie si inceputul lunii
octombrie, cand se scoate, se sorteaza si se pastreaza stratificat in nisip sau in sol umed, pana la
plantare.

Rasadul din clasa 1 obtinut din seminte are urmatoarele caracteristici:


- lungimea partii aeriene 12 cm
- lungimea radacinii principale 15 cm
- diametrul colatului minim 4 mm si 3 ramificatii
Producerea rasadului prin seminte este o metoda ieftina si rapida de inmultire a lavandei.

Inmultirea prin butasi inradacinati: Recoltarea butasilor se face toamna, in lunile septembrie-
octombrie sau in primavara in martie-aprilie, in timpul perioadei de repaus vegetativ. Butasii se
recolteaza de la plante sanatoase, bine dezvoltate, in varsta de 3-5 ani. Taierea butasilor se face
cu un cutit foarte bine ascutit sau cu lama, sub mugur. Indepartarea frunzelor se va face cu mare
atentie pentru a nu se distruge mugurii vegetativi.
La baza butasului se face o singura taietura in forma de pana, imediat dupa mugur.

Butasii astfel pregatiti au o lungime de aproximativ 5-6 cm si sunt gata de plantare, ce urmeaza a
se efectua in decurs de 1-2 h. In cazul pastrarii mai indelungate, dar nu mai mult de o zi, butasii
se mentin in vase cu apa curata.

Terenul ales pentru straturile in care vor fi plantati butasii va fi curat de buruieni, situat in
apropierea unei surse de apa, dar fara pericol de baltire. Se va ara la 30 cm adancime, se va
nivela, marunti si apoi se va tasa usor, dupa care se vor aranja tocurile de rasadnita, avandu-se
grija sa se lase intre acestea 40-50 cm. In tocuri se aseaza un strat de nisip bine cernut, gros de 8-
10 cm, care dupa nivelare se uda din abundenta. Dupa udare, pentru usurarea plantarii, se vor
marca viitoarele randuri, utilizandu-se marcatoare special pregatite pentru aceasta lucrare.

Plantarea se face manual, asezandu-i la distanta de 10*5 cm. Operatia de presare a butasilor in
nisip se va face cu multa grija, pentru a nu distruge frunzele din varful acestora.

Imediat sau concomitent cu plantarea, butasii vor fi udati din abundenta, iar tocul de rasadnita se
va acoperi cu rame ale caror geamuri au fost in prealabil varuite si acoperite cu rogojini pana la
aparitia primelor radacini pe butasi.

Odata cu formarea primelor radacini se va incepe calirea butasilor prin deschiderea rasadnitelor
la inceput cateva ore, numai in cursul diminetii sau serii.

In momentul aparitiei tijelor florale, acestea se vor reduce la jumatate pentru a provoca
ramificarea butasilor.

II . 5 . Lucrarile de intretinere
-completarea golurilor, care trebuie facuta imediat in toamna anului urmator, orice intarziere nu
este buna
-taieri pentru formarea tufei, sunt recomandate numai in primul an de vegetatie, prin aceasta
lucrare urmandu-se realizarea formei globuloase a tufelor

Lucrarile propriu-zise de intretinere a plantatiilor de lavanda incep primavara timpuriu si constau


in prasitul intervaleleor dintre randuri, care se executa cu prasitori cu tractiune animala pe
terenurile in panta si in plantatiile in varsta sau cultivatorul purtat pe tractor.

Lucrarile pe randul de plante se fac manual cu sapa, de 2-3 ori in cursul anului.

Combaterea buruienilor pe cale chimica a constituit obiectul a numeroase experiente efectuate in


multe tari. In Romania pentru lavanda este omologat erbicidul Gesagard 50, in doza de 8-10
kg/ha si se poate aplica toamna tarziu cand plantele sunt in repaus sau primavara timpuriu inainte
de pornirea in vegetatie a plantelor.

II . 6 . Regenerarea plantatiilor

Cand tufele incep sa se usuce si productia incepe sa scada se executa regenerearea plantatiilor.
Din datele experimentale de la diferiti autori, se poate recomanda ca epoca optima a taierilor de
regenerare perioada de repaus, luna februarie, inaintea inceperii vegetatiei, sau noiembrie, dupa
incetarea vegetatiei, dar numai atunci cand solul are umiditate suficienta si permite maruntirea
acestuia pentru acoperirea plantelor taiate.

Cea mai potrivita inaltime de taiere este de 5-10 cm de la suprafata solului.

Imediat dupa taiere plantatiile vor fi ingrasate cu 20-25 t/ha gunoi de grajd foarte bine fermentat
amestecat cu 100-120 kg sulfat de amoniu/ha si 250kg/ha superfosfat. Dupa administrare,
ingrasamintele se vor incorpora pe intervalele dintre randuri printr-o prasila adanca la 15-18 cm.

II . 7 . Boli, daunatori, combatere

Boli: Septorizza cu patarea frunzelor produsa de septoria lavandulae. Ataca frunzele, fiind
evidenta pe partea superioara a lor sub forma unor pete rosii-cafenii la inceput, care cu timpul
devin albicioase cu o dunga rosiatica pe margine. In centrul petelor apar puncte negre care
reprezinta picmidiile. Frunzele atacate se usuca si cad.

Se combat prin:
- igiena culturala si incorporarea adanc in sol a tuturor resturilor vegetale

- stropiri cu Dithane M-45 0,2%

Daunatori: Isophya tenuicerca, ataca in luna mai cand depune ouale izolat sau in grupe in sol la
cca 1 cm adancime. Pentru combatere plantatiile de lavanda vor fi riguros mentinute curate de
buruieni. Un efect deosebit in combaterea daunatorului il au lucrarile de maruntire a solului dupa
recoltare, pentru a distruge o parte din ouale depuse in sol. Combaterea chimica se realizeaza cu
Lindatox 3 PP, Wofatox 30 CE 0, 1%.

Daunatori: Lacusta verde de pasune (Tettigonia viridissima). Se hraneste cu frunzele de


lavanda. O femela depune cca 250 de oua, in iunie si iulie, asezandu-le izolat in portiunile de sol
nelucrat. Masurile de combatere sunt aceleasi ca la Isophya tennicerca.

Daunatori: Viermele radacinilor (Heterodera mariori Schm). Dezvolta 3-4 generatii pe an. Din
ouale depuse in sol apar larvele care intra in radacinile plantei, hranindu-se cu sucul acestora.
Combaterea este extrem de greoaie. Se recomanda folosirea unui material saditor absolut
sanatos.

II . 8 . Recoltarea

Pentru suprafetele mici, unde recoltatul se poate executa rapid, epoca cea mai potrivita pentru
recoltare este in faza de inflorire 75%. Acolo insa unde din diferite motive perioada de recoltare
se va prelungi (suprafete mari, capacitati reduse de prelucrare), se recomanda ca recoltatul sa
inceapa in faza de inflorire 50% si sa se tremine cel mai tarziu in faza de inflorire 100%.
Inflorescentele de lavanda se recolteaza manual cu secera sau cu ajutorul masinilor speciale
montate pe tractoare. Inflorescentele recoltate se pun in cosuri si se transporta imediat la unitatile
de distilare.

Capitolul III : PRELUCRAREA MATERIEI PRIME

In cazul lavandei materia prima se prelucreaza imediat dupa recoltare

III . 1 . Distilarea

Inflorescentele plantei de lavanda se folosesc aproape in exclusivitate pentru obtinerea uleiului


volatil. Obtinerea uleiului volatil de lavanda se poate realiza prin distilarea inflorescentelor dupa
3 metode diferite:
- distilarea in apa - prin aceasta metoda materia prima se introduce in cazan si se acopera cu apa.
Incalzirea apei poate fi facuta la foc direct, sau aburi produsi direct sau indirect.
- distilarea in apa si cu aburi - in cazan sub materia prima se pune apa. Aburi trec mai intai prin
apa si apoi prin materia prima din care preiau uleiul volatil
- distilarea cu aburi - materia prima se pune in cazan uscat, fara apa. Aburii sunt produsi in afara
cazanului in instalatii speciale si se introduc direct sub materia prima.

Capitolul IV : RETETE PE BAZA DE LAVANDA

- Tinctura de lavanda

Se obtine prin macinarea partilor aeriene uscate, (poate fi folosita rasnita electrica de cafea
pentru cantitati mici), dupa care pulberea obtinuta se pune in borcane care vor fi umplute pana la
o treime, restul fiind completat cu alcool de 70 de grade. Dupa adaugarea alcoolului peste
pulberea de planta, borcanele se inchid ermetic si se lasa la macerat vreme de 14 zile, agitand din
cand in cand continutu pentru o mai buna solubilizare a principiilor active. Dupa trecerea
intervalului de timp necesar macerarii, preparatul se filtreaza prin tifon, iar tinctura obtinuta se
pastreaza in sticlute mici si inchise la culoare. Se administreaza pe stomacul gol, de trei-patru ori
pe zi, cate o lingurita dizolvata in jumatate de pahar de apa.

- Otetul aromatic de lavanda

Intr-o sticla cu gatul larg se pun 10 linguri de lavanda maruntita, peste care se adauga jumatate
de litru de otet de mere. Se lasa sa se macereze vreme de 10 zile la temperatura camerei, dupa
care se filtreaza. Se foloseste pentru frictionari si comprese.

- Uleiul gras de lavanda

La jumatate de litru de ulei de floarea-soarelui rafinat se adauga 5 linguri de lavanda uscata si


maruntita. Se pune intr-un borcan inchis ermetic si se lasa sa se macereze la soare sau in
apropierea unei surse de caldura vreme de 5 zile, dupa care se filtreaza. Uleiul usor aromatizat
obtinut se mai pune la macerat cu alte 5 linguri de lavanda vreme de inca 5 zile, dupa care se
filtreaza s.a.m.d., pana cand capata un miros foarte puternic de lavanda. Se foloseste pentru
masaje si frictionari.

- Bai cu lavanda

Doua maini de lavanda se lasa la macerat in 2 litri de apa, vreme de 8-10 ore (de dimineata pana
seara), dupa care se filtreaza. Planta ramasa dupa filtrare se opareste cu inca 2 litri de apa
clocotita, dupa care se acopera, se lasa sa se raceasca si se filtreaza. In final, se combina cele
doua extracte, preparatul obtinut fiind adaugat in apa din cada de baie.

Capitolul V : UTILIZAREA LAVANDEI

Recomadari majore: in tratarea hiperexcitabilitate, migrene, insomnii.

Alte recomandari pentru tratamente:

Intern:
- Dischinezie biliara, balonarea la bolnavii de bila, crizele biliare insotite de dureri de cap. Se ia
lavanda sub forma de pulbere, administrata pe stomacul gol, cate o lingurita de patru ori pe zi.
Datorita principiilor sale active amare, lavanda mareste secretia de bila si ajuta la evacuarea ei,
calmand durerile abdominale si activand digestia.

- Depresia, anxietatea - in cazurile usoare se ia lavanda sub forma de tinctura - 1 lingurita


dizolvata in jumatate de pahar de apa, de 3-4 ori pe zi, in cure de lunga durata (3 luni minimum).
Uleiul volatil de lavanda se administreaza in depresiile si crizele de anxietate severe: doua
picaturi de ulei volatil amestecate cu putina miere se iau de trei ori pe zi, pe stomacul gol.
Studiile facute pana in prezent au aratat ca exista o anumita selectivitate a pacientilor tratati cu
aceasta planta, unii neavand o reactie speciala la uleiul volatil, in timp ce la altii s-a observat o
ameliorare clara a starii launtrice, ameliorare tradusa prin reducerea sensibilitatii psihice,
estomparea fricilor si angoaselor, reaparitia dorintei de viata.

- Aritmie cardiaca, adjuvant in ischemia cardiaca aparuta pe fond de stres. Lavanda este prin
excelenta o planta antistres, motiv pentru care, administrata in cure de lunga durata, amelioreaza
si, gradat, conduce la vindecarea bolilor produse de acesta. In problemele cardiace s-a observat o
actiune deosebit de favorabila a tincturii de lavanda, care actioneaza direct la nivelul sistemului
nervos central. Se administreaza de trei-patru ori pe zi cate o lingurita de tinctura diluata in
jumatate de pahar de apa.

- Viermi intestinali, infectii cu protozoarul Giardia lamblia. Se combina in proportii egale


tinctura de lavanda, de pelin si de cimbru (toate tincturile se prepara la fel ca cea de lavanda). Se
ia din aceasta combinatie de tincturi cate o lingurita diluata in putina apa, de patru ori pe zi,
inainte de masa. O cura dureaza minimum doua saptamani. Acest tratament este eficient atat
singur, cat si in combinatie cu remediile alopate, a caror eficienta o mareste.

- Oboseala, iritabilitatea psihica, insomnia. Cele mai bune rezultate se obtin facand bai cu
lavanda, cu jumatate de ora inainte de culcare. Suplimentar, este bine sa puneti sub perna un mic
saculet (ceva mai plat) cu lavanda. Somnul va fi mai odihnitor si mai lin, iar peste zi veti remarca
o mult mai buna rezistenta psihica si stapanire de sine. Intern, se ia tinctura de lavanda: o
lingurita de trei ori pe zi.

- Dureri de cap, migrena, ameteala. Ca remediu de urgenta se iau 1-2 picaturi de ulei volatil de
lavanda cu putina miere. Ca tratament pe termen lung se recomanda pulberea de lavanda: o
lingurita de patru ori pe zi, administrata pe stomacul gol.

- Reumatism. Se face un ceai din o parte flori de soc si doua parti lavanda, o lingurita din acest
amestec fiind oparita cu o cana de apa, dupa care se lasa sa se raceasca putin si se filtreaza. Se
beau pe zi 2-3 cani din acest ceai, cat mai cald (pentru ca efectul sudorific si depurativ sa fie mai
intens). Are un gust destul de greu de suportat, dar o cura de 10 zile cu acest ceai are efecte
antireumatice exceptionale. Tuse convulsiva, gripa, bronsita - 2 picaturi de ulei volatil se
amesteca cu o lingura de miere si se administreaza cate putin din acest amestec, care nu va fi
inghitit direct, ci va fi lasat sa alunece pe gat pentru a-si exercita din plin efectele antiinfectioase
si calmante. Se iau maximum 6 picaturi de ulei de lavanda pe zi la adulti si doua picaturi pe zi la
copii.

Extern:

- Adjuvant in pneumonie si bronsita cronica. La 4 linguri de lavanda proaspat macinata se


adauga apa, amestecand progresiv, pana cand se formeaza o pasta, care se inveleste in tifon si se
aplica pe piele. Deasupra cataplasmei se pune o sticla cu apa fierbinte si se acopera cu o patura,
ca sa pastreze caldura. Cataplasma se tine minimum o jumatate de ora.

- Contra paduchilor si a altor insecte parazite. 3-4 picaturi de ulei volatil de lavanda se amesteca
cu o lingurita de otet si se aplica pe par (sau pe zona afectata), dupa care capul se acopera vreme
de cateva ore, pentru a se forma un mediu de vapori de ulei volatil care vor elimina insectele. Se
aplica tratamentul 7-10 zile la rand.

- Pentru cresterea parului. Se face un masaj la radacina parului cu otet de lavanda obtinut prin
macerare dupa metoda de mai sus.

- Intretinerea pielii uscate. Imediat dupa baie se aplica uleiul gras de lavanda (obtinut prin
macerarea plantei in ulei de floarea-soarelui, dupa metoda de mai sus) pe toata pielea, facandu-se
in acelasi timp un masaj usor. Eczeme uscate, tumefactii produse de loviri - Se aplica uleiul gras
de lavanda pe zona afectata de 3-4 ori pe zi.

UTILIZARI CASNICE ALE LAVANDEI:

- Condiment de lavanda - amestecati in cimbrul cu care condimentati mancarurile putina


lavanda (intr-o proportie aproximativa de 1:5). Mancarurile vor capata o aroma deopotriva
delicioasa si rafinata, fiind, in plus, si mai usor digerabile. In zona sudica a Alpilor, cimbrul
amestecat cu lavanda se da mancaciosilor pentru a le regla apetitul si a-i ajuta astfel sa scada
spontan in greutate.
- Pentru a scapa de molii - se pun in dulap saculeti cu inflorescente de lavanda uscata. Zilnic,
continutul saculetilor se freaca in palme pentru ca astfel sa se degaje cat mai mult ulei volatil,
care alunga insectele.

- Furnicile, puricii si gandacii fug de mirosul de lavanda. Pentru a scapa de musafirii nepoftiti,
stropiti de doua ori pe zi locurile in care acestia se ascund sau traseele pe care vin, cu o solutie
formata din 6 linguri de apa si 10 picaturi de ulei volatil de lavanda.

- Pentru a scapa de mirosurile neplacute din casa - puneti intr-o cana de apa 10 picaturi de
ulei volatil de lavanda si 10 picaturi de ulei volatil de menta. Stergeti cu aceasta solutie peretii,
podelele toate zonele care degaja mirosuri neplacute. Evitati suprafetele lacuite, pentru ca
uleiurile volatile sunt un dizolvant redutabil si strica lacul.

10 August 2008 | Categoria Uncategorized | 28 comentarii

Cultura Galbenelelor

Galbenelele

Galbenelele sunt plante medicinale cunoscute din vechime (sec XII), fiind cultivate si in scopuri
ornamentale.

Acestea contin substante minerale 10%, ulei volatil 0,2%, soponozida triterpenica, acid
glicuronic, glucoza si galactoza.

Galbenelele sunt plante anuale sau bienale cu radacina pivotanta lunga de cca. 20 cm si grosa
pana la 1 cm.

Tulpina este erecta, inalta de 40-80 cm, cu 5-25 de ramificatii, foliata pana la inflorectente,
pubescenta.

Frunzele sunt alterne, sesile, intregi, pubescente sau glabere.

Inflorescentele sunt antodii terminale (20-50 pe o tufa) formate din flori lingulae periferice, de
culoare portocalie si din flori centrale sterile, tubuloase, galbene- portocalii.

Fructele sunt achene. Greutatea a 1000 seminte este de 8-15 g, iar intr-un gram intra cca 100-150
seminte. Planta prezinta un miros balsamic puternic.

I . 2 . Raspandire

Originara din regiunile mediteraneene si vestul Asiei, specia s-a raspandit aproape in toata
Europa ca planta ornamentala. In Romania se cultiva in toate zonele agricole.

I . 3 . Particularitati si cerinte biologice


Galbenelele rasar dupa 6-12 zile de la semanat. Dupa 20-25 zile de la rasarire apar butoni florali,
dupa 38-50 zile incepe infloritul, iar dupa 60-75 zile incep sa se matureze semintele.

Indepartarea sistematica a inflorescentelor conditioneaza abundenta infloritului, care ia sfarsit


odata cu perioada de vegetatie.

Temperatura
Galbenelele au cerinte moderate fata de temperatura. Semintele germineaza foarte bine la
temperatura de 20-30 C dar pot germina si la temperaturi mai scazute. Plantele sunt rezistente la
ingheturi trecatoare de -2 C, -4 C.

Apa
Galbenelele nu au pretentii ridicate fata de apa, insa in anii cu precipitatii reduse si pe soluri cu
textura usoara slab aprovizionata cu apa, irigarea este necesara.

Lumina
Plantele au pretentii moderate fata de lumina.

Solul
Se dezvolta bine pe toate tipurile de sol, chiar si pe cele mlastinoase, dar productia de
inflorescente este mai mare pe solurile mai fertile, afanate, cu umiditatea suficienta, care se
incalzescz usor

TEHNOLOGIA DE CULTIVARE A GALBENELELOR

II . 1 . Locul in ansolament

Galbenelele nu sunt pretentioase fata de planta premergatoare. Sunt de preferat insa culturile
prasitoare, borceagul sau leguminoasele pentru boabe, care lasa terenul afanat si curat de
buruieni.

Nu se recomanda monocultura pentru a preveni atacul bolilor si daunatorilor.

Galbenelele nu vor reveni pe acelasi teren mai devreme de 4-5 ani.

II . 2 . Fertilizarea

S-a constatat ca galbenelele reactioneaza pozitiv la aplicarea ingrasamintelor.

Aplicate separat in cadrul agrofonfului ingrasamintele cu azot si potasiu nu au asigurat sporuri


semnificative de productie. In schimb administrarea in combinatie a 45 kg azot/ha si 45 kg
potasiu/ha a contribuit la obtinerea unui spor de 3 - 4 g/ha inflorescente uscate.

Ingrasamintele cu fosfor in doze progresive de la 0 la 80 kg P2O5 au avut o influenta pozitiva


asupra productiei.
Sporul cel mai mare, de 5 - 6 g/ha s-a obtinut la doza maxima de 80 kg P2O5/ha pe agrofondul
N45K45. Se recomanda ca administrarea ingrasamintelor minerale sa se faca in urmatoarele
doze: P2O5 60-80 kg/ha, N 45 kg/ha si K2O 45 kg/ha.

Ingrasamintele cu fosfor si potasiu se aplica tamna, sub aratura iar cele cu azot, primavara
devreme. Administrarea gunoiului de grajd in cantitate de 30-40 t/ha sporeste considerabil
productia de inflorescente.

II . 3 . Pregatirea solului

Dupa recoltarea plantei premergatoare se executa aratura adanca la 22-25 cm, cu plugul in
agregat cu grapa stelata. Pana toamna solul se mentine curat de buruieni prin lucrari repetate cu
discul.

Daca terenul este eliberat mai devreme de catre planta premergatoare si starea de umiditate a
solului nu permite efectuarea araturii de baza, se executa mai intai o lucrare superficiala cu grapa
cu discuri, urmand ca aratura sa se faca in momentul cand solul are umiditate suficienta.

Primavara devreme se pregateste patul germinativ bine afanat, nivelat si maruntit, folosind
combinatorul sau grapa cu discuri in agregat cu grapa cu colti reglabili.

II . 4 . Modul de inmultire

Galbenelele se inmultesc prin seminte.

II . 5 . Epoca de semanat

Se seamana primavara devreme in luna martie. Unii autori indica si alte epoci, la intervale de 2
saptamani, pentru recoltarea in mod esalonat, sau in lunile iunie - iulie.

II . 6 . Distanta si adancimea de semanat

Distanta de semanat este de 50 cm intre randuri, iar adancimea de 2-3 cm.

Pe suprafetele mici semanatul se poate efectua manual, in cuiburi, la distanta de 50 cm intre


randuri si la 20 cm intre cuiburi pe rand cu 2-3 seminte la cuib.

II . 7 . Norma de samanta

Pentru semanat se folosesc 6-8 kg/ha. Puritatea fizica a semintelor din clasele 1 sau 2 trebuie sa
fie minim 95-85 %, iar germinatia de minimum 85-70 %.

Semanatul galbenelelor se efectueaza cu semanatoarea la care distribuitoarele se regleaza pentru


a nu sparge semintele ce au forme si dimensiuni diferite.

II . 8 . Lucrarile de intretinere
Imediat dupa ce plantele au rasarit se executa prima prasila intre randuri, spargandu-se crusta si
distrugandu-se buruienile. Prasila urmatoare se executa la 2 saptamani dupa prima.

Prasilele mecanice intre randuri si manuale pe rand se executa de cate ori este necesar in cursul
perioadei de vegetatie mai ales dupa 2-3 recoltari.

Combaterea buruienilor se poate realiza si prin folosirea erbicidelor. In culturile de galbenele


buruienile pot fi combatute eficient cu erbicidele Treflan 4 l/ha si venzar 1kg/ha. Cele 2 erbicide
se aplica impreuna, inainte de semanat, si se incorporeaza imediat in sol la adancimea de 6-8 cm.

In loturile de producere de samanta, izolate in spatiu, se executa in plus lucrarile speciale de


purificare, care constau in indepartarea din lan a tuturor exemplarelor netipice soiului cultivat,
slab dezvoltate, cu inflorescente simple si de culoare deschisa. Se vor mentine numai plantele
sanatoase, cu inflorescente cat mai inalte, de culoare portocalie intens.

Irigarea culturilor de galbenele influenteaza pozitiv nivelul productiei de inflorescente.

II . 9 . Boli, daunatori, combatere

In culturile de galbenele apare cu frecventa mai mare fainarea, produsa de ciuperca Sphaerotheca
fuliginea. Aceasta formeaza pe frunze si tulpini o pasla fina, albicioasa cenusie, dispusa sub
forma de pete ce pot acoperi uneori limbul frunzelor
in intregime. Mai tarziu acest invelis devine pulverulent.

Alta boala mai putin frecventa este patarea bruna a frunzelor produsa de ciuperca Entyloma
colendulae de bary, care se manifesta sub forma de pete la inceput de culoare galbena-verzuie,
apoi bruna. Plantele puternic atacate raman desfrunzite.

Patarea cenusie a frunzelor este produsa de cercospora calendulae sacc. Atacul se manifesta prin
aparitia pe ambele fete ale frunzelor a unor pete circulare, de culoare cenusie, inconjurate de o
dunga galbena-verzuie. Pentru prevenirea bolilor mentionate se vor lua masuri de respectare a
igienei culturale.

Dintre daunatori s-au depistat in materia prima vegetala depozitatat insectele Ptinus fur L. si
Atropus pulsotorium l.

II . 10 . Recoltarea

Recoltarea se executa cand s-au deschis primele 2-3 randuri de flori ligulate, incepand cu luna
iunie si continuand pana in octombrie. Recoltarea se face pe timp insorit, de indata ce s-a ridicat
roua pana seara.

Semintele se recolteaza la maturitatea deplina, cand au un aspect cafeniu si se desprind cu


usurinta din inflorescenta. Florile ligulate si antodiile se culeg manual in cosuri, la inceput la
intervale de 2-3 zile apoi mai rar. Cu cat se recolteaza mai regulat, cu atat plantele formeaza mai
multe inflorescente.
De pe un hectar se realizeaza productii medii de 15-30 g flori ligulate in stare proaspata sau 40-
90 g inflorescente proaspete.

Din loturile destinate producerii materialului de inmultire, care se recolteaza cu combina sau
manual cu secera, se pot obtine productii medii de 6-8 g seminte/ha.

PRELUCRAREA MATERIEI PRIME

III . 1 . Uscarea

Inflorescentele si florile ligulate proaspat recoltate nu se patreaza in gramezi, deoarece se incing


si isi pierd culoarea. Dupa cel mult 3-4 h de la recoltare, florile ligulate si antodiile se usuca la
umbra, in incaperi curate si uscate, pe rame, site, hartie, in straturi subtiri care se intorc des.

Uscarea se poate realiza si in uscatorii cu aer cald, la temperaturi de 40-50 C, dupa ce, in
prealabil, florile au fost uscate la umbra 2-3 zile. Florile ligulate se pot usca si la soare, doarece
ele nu se decoloreaza in 4-5 h, cat tine timpul de uscare.

Inflorescentele isi pierd insa culoarea portocalie, se albesc in timpul uscarii pentru ca au nevoie
de 1-2 zile pana la uscarea completa. Florile uscate in conditii bune trebuie sa-si mentina
culoarea naturala. Randamentul de uscare este de 8-10 : 1 pentru florile lingulate, 7-8 : 1 pentru
inflorescente si 5 : 1 pentru herba.

Productia medie de flori ligulate uscate este de 2-3 g/ha, iar de antodii intregi de 6-11 g/ha.

III . 2 . Ambalarea, pastrarea

Imediat dupa uscare, florile ligulate uscate si inflorescentele se ambaleaza in lazi, captusite cu
hartie, pentru a se evita decolorarea lor. Pastrarea pana in momentul livrarii are loc in incaperi
intunecoase, curate, uscate si bine aerisite.

UTILIZAREA GALBENELELOR IN TRATATREA DIFERITELOR AFECTIUNI

Recomandari majore: gastrita hiperacida, ulcer gastroduodenal

Alte recomandari:
Intern: - diskinezii biliare
- colecistopatii
- dismenoree
Cosmetica: -tenuri uscate

Extern: - trichomonoza vaginala


- plagi
- ulceratii
- degeraturi
- eczeme
Mod de administrare:
Intern:
-infuzie (1-1/2 lingurite la cana), 2-3 cani pe zi, intre mese pentru ulcer si gastrite
-tinctura (20 g macerate 8 zile in 100 ml alcool), de 3 ori pe zi, cate 30 picaturi
Extern:
- bai, cataplasme cu infuzie sau tinctura diluata cu apa 1/10
- spalaturi vaginale cu infuzie
Intra in formula ceaiurilor gastric 1 si 2 si gastric cicatrizant.

Capitolul V : BIBLIOGRAFIE

-Gedeon k, et al, 1954, Pharmazic, 9

-Ivan V. et al, 1980, Herlea Kom, 2

-Roventa I, Popa Z, Pascu, 1974, Tehnologia culturii speciei Calendula officinalis L-


soiurile”Gigant Pacific” si Ball’s Masterprice, Red. Centrocoop, Bucuresti

-Emil Paun, Aurel Mihalea, Anela Dumitrescu, Maria Verzea, Oltea Cosocariu, Tratat de
plante medicinale si aromatice cultivate, vol I, Ed Academiei R. S. R. , Bucuresti, 1986

-Florentin Craciun, Mircea Alexan, Carmen Alexan, Ghidul plantelor medicinale uzuale,
Bucuresti, 1988

-Coiciu E, Racz G-Plante medicinale si aromatice, Ed. Academiei, Bucuresti, 1962

-Craciun Fl, Bojor O, Alexan M-Farmacia naturii, vol I-II, ed Ceres, Bucuresti, 1976-1977

-Dobrescu D-Farmacoterapia, Ed. Medicala, Bucuresti, 1981.

10 August 2008 | Categoria Uncategorized | 19 comentarii

Cultura Sofranelului

Utilizare

Sofranelul este cultivat in principal pentru uleiul comestibil obtinut din seminte.
Acest ulei contine un procent ridicat de acizi grasi nesaturati fata de alte uleiuri vegetale. Uleiul
este de culoare alba-galbuie, este clar, si este utlizat ca atare, pentru prepararea salatelor sau
pentru gatit. Indicele de iod al acestui ulei se situeaza intre 140 si 150. Mai este folosit pentru
fabricarea lumanarilor parfumate, la fabricarea margarinei, in industria chimica ca baza pentru
fabricarea unor vopseluri.

Semintele pot fi consumate ca atare, sau pot fi adaugate unor aluaturi in patiserie.

Uleiul de sofranel reduce nivelul colesterolului, de aceea este utilizat si in scopuri terapeutice.
Planta a fost cultivata si pentru florile sale, utilizate drept colorant si aromatizant. Numele de
sofranel deriva din faptul ca el a fost cultivat ca o alternativa mai ieftina a sofranului. In engleza
el se mai numeste sugestiv si false saffron, sau bastard saffron. Aceasta datorita continutului de
cartamina al florilor, ca si sofranul. Dupa aparitia produselor mai ieftine obtinute prin sinteza
chimica, planta nu a mai fost cultivata in acest scop.

Din seminte se obtine o faina de calitate, cu ridicat continut proteic. Faina are scop furajer, dar
poate fi inclusa si in retete de panificatie pentru hrana omului.

Continutul acestei faini va fi descris la punctul corespunzator.

In Europa, acesta este utilizat pentru flori de taiat, proaspete, dar si pentru florile uscate, folosite
in galanterii. Olanda este unul dintre promotorii acestei noi utilizari.

In Statele Unite inca se fac studii pentru gasirea unor genotipuri valoroase din punct de vedere al
aspectului floral.

In Canada se considera ca introducerea la scara larga a sofranelului in cultura poate avea un


impact major asupra industriei alimentare canadiene, in special privind uleiurile comestibile si
faina furajera.

Medicina traditionala

Semintele sunt folosite in tratamentul tumorilor, mai ales in cazul celor localizate la nivelul
ficatului. Florile sunt considerate ca avand proprietati laxative, sedative, si se utilizeaza in
tratamentul scarlatinei. Uleiul este folosit ca leac pentru durerile reumatismale. Medicina
chinezeasca recomanda semintele in tratamentuldismenoreei la femei, ele avand un efect
astringent la nivel uterin.

Chimie

In afara continutului de acizi grasi de 32-40%, semintele contin si un procent proteic de 11-17%
si 4-7% apa.

Din analiza chimica a 100 g seminte s-au obtinut rezultatele: 482 calorii, 4.8 g apa, 12.6 g
proteine, 27.8 g lipide, 50.5 g glucide, 25.1 g fibra, 4.3 g cenusa, 126 mg Ca, 310 mg P, 9,7 mg
Fe, 0.59 mg tiamina, 0.14 mg riboflavina, 0.5 mg niacina. Continutul uleiului este: 1,5% acid
miristic, 3% acid palmitic, 1% acid stearic, 0,5% acid arachidic, 33% acid oleic, 61% acid
linoleic.

Indicele de iod al acestui ulei este de 115,1-155,2, aciditatea specifica de 0,78- 5,76, indicele de
saponificare 194,0-203,0. Este un ulei semisicativ.

Semintele decorticate contin: 8,7% apa, 10% lipide, 45.4% proteina, 20.1 glucide, 8.3% fibra,
7.5% minerale
Florile sofranelului contin cartamina (C21H22O11 H2O) o substanta rosie, insolubila in apa, si
un alt colorant, denumit galben de sofranel (C16H20O11) solubil in apa.

Descrierea speciei

Este o planta erbacee anuala, cu aspect de ciuline, cu talia de pana la 1.5 m, cu o tulpina
principala puternic ramificata. Prezinta numerosi spini la nivelul frunzelor care sunt alungite,
oval-lanceolate, puternic cuticulate, cu marginea dintata.

Sofranelul este un membru al familiei Compositae, o planta erbacee anuala, care creste de regula
in zonele aride.

Florile

Floarea de sofranel este mica, tubulara, alcatuita pe tipul 5. Florile sunt grupate in capitule tot
mai mici, cu diametrul de 1,5-3,5 cm. Fiecare formeaza circa 15-20 seminte. Pe o planta se pot
forma 14-60 de capitule iar intr-un capitul se gasesc 25- 60 de flori.

Corola este alcatuita din 5 petale de culoare de la alb-galbui pana la rosu intens.

Corola este inconjurata de 5 sepale caracteristice pentru sofranel, lungi de 6-7 mm. In jurul
capitulului se gasesc frunze dispuse in rozeta. Urmeaza apoi involucrul alcatuit din mai multe
bractei, ce pot avea ghimpi pe margini. Bracteile care invelesc capitulul impiedica scuturarea
semintelor.

Staminele in numar de 5 au anterele strans unite formand un manson prin care trece stilul
(androceu sinanter). Ovarul este prevazut cu un stil lung.

Fructul

Fructul este o achena alungita cu marginile putin proeminente, ce se aseamana in mare masura cu
cel de floarea soarelui, numai ca este mult mai mic. Culoarea fructului este alba. In multe cazuri
semintele de sofranel sunt prevazute cu un papus compus din membrane inguste provenite din
sepalele care devin persistente.

Invelisul reprezinta 50-60% din greutatea fructului.

Greutatea a 1000 seminte = 24-40 g.

Greutatea hectolitrica = 39-55 kg.

Tulpina

Tulpina este erecta, glabra, cu numerose ramificatii.

Radacina
Radacina principala este puternic dezvoltata, poate penetra pana la 2.5 m in sol.

Este de asemenea puternic ramificata, ca si tulpina.

Dupa germinatia achenei de culoare alba, cu greutatea cuprinsa intre 0,03 si 0,04 g, plantula trece
printr-un stadiu de rozeta, care se caracterizeaza prin cresterea redusa in inaltime si aparitia a
numeroase frunze aproape de nivelul solului. Tot in acest stadiu se dezvolta si un puternic sistem
radicular. In timpul acestui stadiu planta este rezistenta la frig, chiar si la inghet, dar sofranelul
este mai putin tolerant fata de buruienile cu crestere rapida. Dupa acest stadiu, tulpina incepe sa
se alungeasca si sa se ramifice treptat. Ramurile formeaza unghiuri de 30 pana la 70

10 August 2008 | Categoria Uncategorized | Nici un comentariu

Cultura plantelor medicinale: pastrarea sistemelor ecologice

Terenurile agricole cultivate constituie un mediu specific unde speciile de plante dominante sunt
inlocuite cu regularitate. Numarul speciilor cultivate este limitat. De aceea, din punct de vedere
al biodiversitatii, se considera ca au o mare importanta asa numitele practici agricole

10 August 2008 | Categoria Uncategorized | Nici un comentariu

Cultura plantelor medicinale: Lucrari de imbunatatire a solului

Degradarea starii fizice a solului este definita prin distrugerea sa practic ireversibila sau usor
reversibila. In aceasta sectiune sunt prezentate procedee privind reducerea ori prevenirea
degradarii fizice a solului. Nu sunt prezentate detaliat in acest Cod lucrarile de drenaj si de
mentinere a acestora. Totusi, pe multe soluri, este important a ne asigura ca aceste sisteme
functioneaza eficient si controleaza apa din sol. Eroziunea este un proces geologic complex prin
care particulele de sol sunt dislocate si indepartate sub actiunea apei si a vantului ajungand in
mare parte in resursele de apa de suprafata. La aceste cauze se adauga si activitatile umane, prin
practicarea agriculturii intensive si prin gestionarea defectoasa a terenurilor agricole. Este foarte
important de retinut ca pe masura ce creste nivelul degradarii terenului agricol, fertilitatea solului
se micsoreaza in aceeasi masura, influentand negativ nivelul recoltelor. Intensitatea eroziunii de
suprafata (spalarea particulelor de sol prin siroire difuza), este in functie de viteza de scurgere,
care la randul ei depinde de marimea si lungimea pantei. Pe terenurile agricole situate in panta
procesul este accelerat prin efectuarea lucrarilor agricole pe directia pantei.

Tasarea (compactarea) solului este un proces fizic prin care are loc cresterea exagerata a masei
de sol pe unitatea de volum. Compactarea solului este clasificata din doua punct de vedere: a
originii si a localizarii sau adancimii la care se manifesta. In raport cu originea compactarea sau
tasarea solului este naturala (primara) si antropica (artificiala, secundara).

Compactarea naturala este datorata factorilor si proceselor care au condus la formarea solului,
fiind specifica unor anumite categorii de soluri, adesea in cazurile respective se formeaza straturi
sau orizonturi de sol foarte compacte, cel mai evident este orizontul Bt al solurilor argiloiluviale.
Compactarea artificiala, antropica sau secundara este datorata, de regula, greselilor tehnologice
din sistemul agricol: trafic exagerat si nerational efectuat pe teren pentru lucrari agricole,
hidroameliorative, transport, in special in conditii inadecvate de umiditate a solului.

Compactarea secundara sau antropica este specifica agriculturii intensive, puternic mecanizata,
avand tendinta de a se accentua odata cu cresterea gradului de mecanizare, adica a masei
masinilor agricole, a presiunii din pneuri si a intensitatii si frecventei de lucrare a solului, fiind
deosebit de importanta pentru fiecare fermier .

Cauze ale compactarii


- In ferma, compactarea antropica este favorizata de urmatoarele cauze:

10 August 2008 | Categoria Uncategorized | Nici un comentariu

Termeni si definitii.

1. Aciditate: marime care indica continutul in acid al unei solutii (solutia solului) si care se
masoara prin concentratia in ioni de hidrogen a acesteia. Se exprima in unitatii pH (logaritmul
zecimal negativ al activitatii ionilor de hidrogen dintr-o solutie apoasa).

2. Acumulare: crestere a concentratiei unei substante in sol intrucat aportul este mai mare decat
consumul si/sau pierderea.

3. Adsorbtie: proces fizico-chimic de fixare si acumulare a unei componente dintr-un amestec de


gaze sau a unei substante dizolvate dintr-o solutie pe o suprafata solida sau lichida cu
concentratie mai mare decat in restul gazului sau al solutiei.

4. Alterare: ansamblu al schimbarilor fizice, chimice si biochimice produse in roci la/sau


aproape de suprafata scoartei terestre sub actiunea agentilor atmosferici, plantelor si
microorganismelor.

5. Ameliorare a solului: ansamblu de procedee tehnice, hidroameliorative, pedoameliorative si


agroameliorative, care sunt folosite pentru imbunatatirea radicala si durabila a unui sol
neproductiv sau slab productiv prin eliminarea factorilor care limiteaza fertilitatea acestuia.

6. Amendament: substanta incorporata in sol pentru corectarea unor insusiri fizice si chimice
nefavorabile, in vederea imbunatatirii mediului de viata pentru plantele cultivate.

7. Amonificare: proces biochimic de eliberare a azotului amoniacal din compusi organici cu


azot.

8. Apa bruta: apa captata din surse de suprafata sau subterane, care are calitatea sursei in
momentul prelevarii, necesitand proces de tratare conform cerintelor calitative.

9. Apa freatica: apa din stratul acvifer freatic.


10. Apa de percolare: apa care se infiltreaza in sol si este dirijata in profunzimea lui.

11. Apa poluata: apa cu un continut de nitrati mai mare de 50 mg/l.

12. Apa a solului: apa aflata in sol, ocupand spatiul poros, sau parte din acesta.

13. Ape interioare: toate apele aflate in interiorul liniei de baza, de la care se masoara extinderea
apelor teritoriale.

14. Ape de suprafata: ape interioare si respectiv marine, statatoare si curgatoare ale caror
suprafete sunt in contact cu atmosfera.

15. Ape subterane: ape aflate sub suprafata terenului in zona de saturatie si in contact direct cu
solul sau cu subsolul.

16. Bazin hidrografic: unitate fizico-geografica ce inglobeaza reteaua hidrografica pana la


cumpana apelor.

17. Biodegradare: descompunere a unei substante organice complexe in molecule mai simple
sau ioni sub actiunea microorganismelor.

18. Stare a solului: ansamblu al tuturor proprietatilor fizice, chimice si biologice, care definesc
fertilitatea, productivitatea si functiuniile solului la un moment dat.

19. Coeficient de repartitie: raport dintre concentratiile unei substante in doua compartimente
de mediu.

20. Coeficient de repartitie sol

10 August 2008 | Categoria Uncategorized | Nici un comentariu

Legea plantelor medicinale si aromatice 491/2003


LEGEA PLANTELOR MEDICINALE SI AROMATICE, LEGEA NR
491/2003, PUBLICATA IN M.OF. PARTEA I NR 844/26.11.2003

Art. 1 Prezenta lege stabileste cadrul general privind productia, procesarea si organizarea pietei
plantelor medicinale si aromatice, relatiile dintre producatori, procesatori si comercianti.
(2) In sensul prezentei legi, urmatorii termeni se definesc astfel:
a) productia reprezinta obtinerea prin cultivare sau recoltare din flora spontana a plantelor
medicinale si aromatice;
b) prelucrarea reprezinta conditionarea plantelor medicinale si aromatice in: ceaiuri, condimente
naturale, precum si in materii prime pentru procesare;
c) procesarea reprezinta transformarea materiilor prime obtinute prin prelucrare in produse care
se comercializeaza: medicamente, cosmetice, suplimente nutritive si dietetice, aditivi alimentari
de aromatizare;
d) producatorul este persoana fizica sau juridica ce cultiva plante medicinale si aromatice;
e) culegatorul este persoana fizica sau juridica ce recolteaza din flora spontana plante medicinale
si aromatice;
f) procesatorul este persoana fizica sau juridica ce prelucreaza plantele medicinale si aromatice
pentru a obtine produse finite, in vederea comercializarii;
g) plantele medicinale si aromatice sunt plantele din catalogul si nomenclatorul national al
plantelor medicinale si aromatice din cultura si flora spontana sau din catalogul oficial comunitar
ori al unui stat membru al Uniunii Europene.
(3) Catalogul si nomenclatorul national al plantelor medicinale si aromatice din cultura si flora
spontana se aproba prin ordin al ministrului agriculturii, padurilor, apelor si mediului.

Art. 2 In sensul prezentei legi, autoritatea administratiei publice centrale in domeniul plantelor
medicinale si aromatice este Ministerul Agriculturii, Padurilor, Apelor si Mediului, denumit in
continuare autoritate competenta.

Art. 3
(1) Pentru plantele medicinale si aromatice care se comercializeaza in stare proaspata si
procesate se stabilesc norme tehnice de producere si comercializare. Normele tehnice de
producere si comercializare a plantelor medicinale si aromatice se elaboreaza de Ministerul
Agriculturii, Padurilor, Apelor si Mediului si de Ministerul Sanatatii si se aproba prin ordin
comun al ministrului agriculturii, padurilor, apelor si mediului si al ministrului sanatatii.
(2) Pentru stabilirea normelor tehnice de producere si comercializare a plantelor medicinale si
aromatice se au in vedere prevederile Ghidului de buna practica pentru cultivarea plantelor
medicinale si aromatice si ale Ghidului de buna practica pentru recoltarea plantelor medicinale si
aromatice din flora spontana.
(3) Ghidul de buna practica pentru cultivarea plantelor medicinale si aromatice si Ghidul de buna
practica pentru recoltarea plantelor medicinale si aromatice din flora spontana se aproba prin
ordin al ministrului agriculturii, padurilor, apelor si mediului.
(4) Plantele medicinale si aromatice destinate comercializarii in stare proaspata si procesate pot
fi introduse pe piata daca sunt conforme cu normele tehnice de producere si comercializare.
(5) Produsele obtinute prin procesarea plantelor medicinale si aromatice si av

Tehnologie ecologică pentru protecţia culturilor de plante medicinale (ANGHINARE –


Cynara scolymus L., fam. Asteracae (Compositae))
Provenind din regiunea medireraneana, anghinarea este pretentioasa fata de temperatura si
lumina. De aceea, culturile se vor amplasa in zonele din sudul si sud-vestul tarii, în zone însorite
şi cu posibilităţi de irigare. Partea subterană este constituită dintr-un rizom masiv cu numeroase
rădăcini adventive. Radacina puternica patrunde adanc in sol, de aceea solicita terenuri profunde,
fertile, permeabile. Se comporta bine si pe lunci, pe soluri aluvionare, dar sufera atat din cauza
lipsei umiditatii din sol, cat si a excesului acestuia. Amplasarea culturilor trebuie sa se faca
tinand seama si de apropierea centrelor de prelucrare in stare proaspata.

În primul anul I de cultură, Anghinarea dezvoltă o rezetă bogată de frunze. În anii următori de
vegetatie, începând cu luna aprilie dezvoltă o rozetă de frunze masivă, din care în cursul lunilor
iunie şi iulie se dezvoltă o tulpină viguroasă, ramificată la vârf înalta de cca. 2m. Florile de
culoare violet spre roşu se formează în vârful fiecărei ramuri şi sunt acoperite de solzi groşi şi
cărnoşi.

Una dintre problemele cheie în tehnologia de cultura a Anghinarei, este reproducerea sa în


condiţiile de climă temperată specifică Romaniei. Rizomul de Anghinare produce muguri
vegetativi la finalul anului I de vegetaţie (lunile spetembrie si octombrie). În perioada sezonului
rece, Anghinarea nu rezistă la temperaturi scăzute. În România, s-au încercat diverse forme de
protecţie, cu brazdă de pământ, cu folie, cu paie, etc. Testele efectuate în cadrul acestui proiect,
au evidenţiat faptul ca efectuarea unui tratament preventiv la cultura de Anghinare (anul 1), la
sfârşitul perioadei de vegetaţie, duce la protecţia împotriva bolilor care atacă rizomul central.
Rizomul de Anhinare are un conţinut ridicat de glucide-inulină, o polizaharidă cu o
macromoleculă formată din resturi de fructoză. Microorganismele existente pe rizom acţionează
astfel: Bacteriile prin sistemele sale enzimatice dezmembreaza macromoleculele de inulină
eliberând frucoza. Urmeaza procese de fermentare si de dezvoltare a fungilor patogeni pe
suportul glucidic deja existent. Slăbiţi de acţiunea temperaturilor scăzute din câmp sau în urma
acţiunilor mecanice de recoltare, rizomii sunt atacaţi masiv de microorganismele însoţitoare, care
uneori pot duce la deprecierea lor, iar în primăvara viitoare se v-a planta în câmp un material
biologic cu o mare încărcătură patogenă.

Fenomenul care determină efectul de fitoprotecţie sanitară, este dat de acţiunea sinergică a
substanţelor care compun soluţia extrasă, în cooperare cu substanţele deja existente în planta care
trebuie tratată. În momentul în care se intervine din exterior cu un biopesticid de origine vegetală
în stare nativă, acesta este asimilat de către plantă şi vehiculat în interiorul său, ajungând la nivel
celular acolo unde are loc atacul. Planta tratată îşi poate reface sistemul imunitar prin activarea
unor informaţii provenite de la substanţele de autoapărare. Utilizarea biopesticidelor vegetale în
tratamentele preventive, produce efectul maxim de fitoprotecţie sanitară.

Locul in asolament:
Cele mai potrivite premergatoare pentru anghinare sunt prasitoarele. Cerealele de toamna si
leguminoasele reprezinta, de asemenea, culturi dupa care aceasta specie poate sa urmeze in
cadrul asolamentului. Anghinarea nu trbuie sa revina pe acelasi teren mai devreme de 4-5 ani.

Lucrarile solului
Lucrarile de baza:
Lucrarilede baza ale solului dupa premergatoarele timpurii constau dintr-o lucrare superficiala
efectuata cu grapa cu discuri imediat dupa eliberarea terenului, urmata de aratura adanca la 28-30
cm. In cazul prasitoarelor care se recolteaza tarziu, aratura se face direct la aceeasi adincime.

În condiţiile actuale de câmp, în care încărcătura de seminţe de buruieni depăşeşte cu mult pragul
de control al acestora, sunt necesare măsuri premergătoare cum ar fi:
      - epuizarea parţială a seminţelor de buruieni din straturile de sol superficial prin prelucrarea
cu grapa cu discuri,

      - distrugerea mecanică a buruienilor, operaţie care se execută de mai multe ori în perioada
sezonului activ. Perioada de pregătire a solului poate dura 2-3 ani, după care sola poate fi
utilizată o perioadă de timp pentru culturi ecologice.
Pregatitea patului germinativ:
Se incepe primavara devreme, prin executarea lucrarii de nivelare a araturii. Cu 1-2 zile inainte
de semanat se face maruntirea si afanarea terenului cu discul si grapa cu colti reglabili.

Suplimentar, în afară de tratamentul seminţelor şi a rizomilor, efectuat cu biopesticide vegetale,


variantă combinată tratată cu substanţe în amestec, sintetizate de mai multe plante, în fracţii
diferite (extract total din flori proaspete de muşeţel în combinaţie cu extract fracţionat volatil din
frunze de anghinare), se poate face şi un tratament local (numai pe rînd) al solului, cu substanţe
vegetale cu calităţi antifungice.

Semanatul

Epoca de semanat:

Anghinarea se seamana primavara catre sfarsitul lunii aprilie, dar epoca se poate prelungi in anii
cu desprimavarare tarziepana la sfarsitul primei decade a lunii mai.Prin insamintarea prea
devreme creste numarul plantelor care infloresc in primul an, iar prin intarzierea semanatului,
cultura se neuniformizeaza prin diminuarea procentului de rasarire. Temperatura optimă de
germinare este în jurul valorii de 8ºC.

Norma de samanta:
Pentru un hectar se folosesc 4-5 kg. de samanta cu valoare culturala ridicata (puritate: 90-95%,
germinatie: 75-80%).

Distanta de semanat:
Anghinarea se seamana in randuri la distanta de 70-80 cm, cu masina SPC-6 (8). Pe suprafete
mici se poate semana cu plantatorul, in cuiburi departate la 25-30 cm.

Adancimea de semanat:
Pentru cultura de anghinare se recomanda ca insamantarea sa fie efectuata la adancimea de 3-5
cm, in functie de umiditatea solului.

Tratamentul seminţelor de Anghinare:


Pe baza rezultatelor experimentale obţinute în cadrul acestui proiect, în condiţii de laborator sau
în câmp pe loturile experimentale, tratamentul seminţelor se poate face cu o variantă combinată
cu substanţe în amestec, sintetizate din mai multe plante, în fracţii dferite, în cazul de faţă.
extract total din flori proaspete de muşeţel în combinaţie cu extract fracţionat volatil din frunze
de anghinare.

Înmulţirea fenotipurilor valoroase de Anghinare:


Anghinarea fructifică şi produce seminţe începând cu anul al-2-lea de cultura, putând fii
menţinută în cultură până în anul al-5-lea de vegetaţie.

Pe fenotipul de Anghinare care a fost supus testelor de adaptare la condiţiile de mediu specifice
ţării noastre, s-a testat înmulţirea prin menţinerea în câmp a culturii. Atât în sezonul activ cât şi
la sfârşitul sezonului de vegetaţie au fost efectuate tratamente preventive care au urmărit
protecţia antifungică a culturii de Anghinare.

În cursul sezonului rece al anilor 2004-2006, când minimile termice nu au scăzut sub -20ºC, a
fost constatat un procent de supravieţuire de cca. 80%.

Lucrările de intreţinere

Lucrarile manuale si mecanice:

Imediat dupa rasarire, se incepe prasitul intre randuri, folosind cultivatoarele prevazute cu discuri
de protejare. Cand plantele au 2-3 frunze adevarate se face rarirea, lasandu-se o distanta de 20-25
cm.intre plante pe rand, tinzand sa se realizeze o densitate de 6 - 9 plante/mp. Pe masura ce
plantele cresc, se ingusteaza latimea de lucru a pieselor active. Dupa realizarea fiecarei recolte de
frunze, culturile se prasesc pentru a preintampina pierderea apei din sol.

În anii secetoşi se recomandă udarea de preferinţă prin brazdă. Potenţialul biologic al plantei este
utilizat optim când solul din câmpul de cultură atinge cca.70% din potenţialul de reţinere al apei.

Boli, daunatori si combaterea acestora

In anul I de vegetatie, anghinarea este atacata de unii agenti patogeni precum: Ramularia spp.
(ramularioza), Septoria spp. (septorioza), Erwinia carotovora (putregaiul radacinilor) si
Verticillium spp. (ofilirea frunzelor)

Incepând cu anul al II lea de vegetatie, când plantele de Anghinare fructifică şi produc semniţe,
s-a observat că începând cu faza de dezvoltare a bobocilor florali începe dezvoltarea fungilor
patogeni. Analizând pe medii de creştere atât in florescenţele cât şi seminţele, a putut fi
identificată încărcătura de fungi. Atfel, în condiţiile condiţiilor climatice ale anului 2005,
caracterizate prin ploi şi umiditate atmosferică ridicată, capitulele plantelor de Anghinare au fost
infectate cu ciuperca Botrytis cinerea, care s-a localizat pe seminţe. Seminţele infectate cu
ciuperca Botrytis cinerea, după 2 ore de menţinere în biopesticidul vegetal studiat, au fost libere
de ciuperca patogenă. Pe loturile experimentale la care s-a urmărit producerea de seminţe, după
înflorirea culturii de Anghinare (anul 2, 3 şi 4), s-au efectuat tratamente preventive în cel puţin
trei cicluri, cu durata dintre ele de minim 14 zile, dar cu efectuarea ultimului tratament în faza de
prematurare a seminţelor.

Pentru loturile testate pentru producţia de frunze, au fost efectuate tratamente preventive în cel
puţin trei cicluri, după recoltarea frunzelor.

De asemenea, Anghinarea poate fi atacată puternic de ciuperca Sclerotinia sclerotiorum. Atacul


se manifesta pe capitule. Prevenirea bolii se face prin respectare masurilor de igienă culturală,
asolament corespunzator, folosirea de samanta sanatoasa şi efectuarea de tratamente cu
biopesticide vegetale în 3 faze distincte : în stadiul de capitul, la începutul înfloririi când florile
ligulate de pe margine sunt deschise şi în faza de prematurare a seminţelor.

Testele efectuate în perioada 2004 - 2006 pe seminţe şi pe capitule au dus la identificarea


microflorei patogene care a răspuns în mod diferit la tratamentele efectuate cu biopesticide
vegetale: Alternaria readeri-dominantă în 2005, Arthrobotrytis oligospora-frecventă în anul
2005, Leveillula taurica, etc.

Dintre daunatori, mai importanti sunt Vanessa cardui (omida scaietilor), Tanymecus spp.
(ratisoara), Scotia segetum (buha semanaturilor), Aphis spp. (afide).

Recoltarea

Recoltarea frunzelor de anghinare se face de 3-4 ori in perioada de vegetatie. Momentul


recoltarii coincide cu ajungerea frunzelor la maturitaea tehnica, faza care se apreciaza dupa
marimea si culoarea lor, care trebuie sa fie verde inchis.

Modul de recoltare
Frunzele de Anghinare se recolteaza manual, cu ajutorul secerii. Unele plante sunt tepoase, astfel
incat purtarea manusilor este o utila masura de prevedere.

Frunzele se pun in cosuri si se transporta cat mai repede in vederea prelucrarii in stare proaspata.
La fiecare recolta se mentin frunzele tinere din mijlocul tufei. Productia de frunze proaspete este
cuprinsa intre 200 – 250kg/ha.

Arta vindecării la poporul român are o vechime milenară, putând fi considerată un dar
strămoşesc. Fondul său inalienabil, comun tuturor regiunilor locuite de români, permite
identificarea unui tezaur originar, arhaic al acestui meşteşug care, după anumite indicii istorice,
arheologice, antropologice, geoclimatice, poate fi atribuit sacerdoţilor geto-daci. Condiţiile
climaterice ale Daciei, corelate cu bogăţia celor geografice (şes, deal şi munte, ape curgătoare şi
tezaure minerale) au favorizat existenţa în acest spaţiu a unei incredibile diversităţi de specii
vegetale, multe fiind endemice, adică locale.

Încă de pe vremea dacilor, o serie de plante ce cresc pe teritoriul de astăzi al României erau
întrebuinţate ca ierburi de leac. Chiar expresiile neaoş româneşti a lecui, leac, o leacă (intim
înrudite cu grecescul oligo - puţin) trimit la remedii în aparenţă infime (cantitativ vorbind), care
însă pot vindeca sau menţine sănătatea celor care le cunosc adevărata întrebuinţare. Renumele
unora dintre aceste plante merge până acolo încât şi astăzi ele apar în percepţia populară ca fiind
înzestrate cu virtuţi vindecătoare magice, extraordinare, legate de o adevărată mitologie vegetală.

Multe dintre plante sînt considerate sfinte, precum Busuiocul (Ocimum basilicum), unele făcând
cândva obiectul unui cult specific, aşa cum este cazul Mătrăgunei (Atropa belladona), al cărei
nume este cu totul consonant, în mod uimitor, cu două cuvinte din vocabularul mistic al Vedelor
(matra şi guna). Acest cult urmăreşte întotdeauna rezultate din domeniul medicinei magice, cum
este cazul descântecelor ce se săvârşesc cu ajutorul anumitor ierburi. 

 
Matraguna (Atropa belladona)

Plante de o mare importanţă biologică pentru om, prin principiile lor active, sînt întâlnite acolo
unde odinioară erau aşezările dacilor. Iată în această privinţă mărturia cunoscutului fitoterapeut
Ovidiu Bojor: „În urmă cu mulţi ani, lucram pe teren în zona Grădiştei, aproape de sanctuarul
vechii cetăţi regale Sarmizegetusa, împreună cu un amic care nu prea cunoştea plantele şi
efectele lor. Am găsit acolo, printre alte specii, şi specia Circaea lutetiana sau Circaea
intermedia, popular numită Tilişcă, Iarba vrăjitoarei… Seara i-am făcut tovarăşului meu de
drum un ceai din această plantă. Omul depăşise bine a doua vârstă. Dimineaţa următoare mi-a
povestit că de mult timp nu a avut o noapte atât de frumoasă şi că s-a simţit ca la douăzeci de
ani. A cules mai multe plante şi pentru acasă. Din păcate, prin uscare ele şi-au pierdut acel efect
cu adevărat miraculos.“ Această plantă era cunoscută şi de antichitatea greacă, numele ei
ştiinţific, Circaea, fiind conex cu grecescul kirke, adică vrăjitoare (cu puţină intuiţie putem sesiza
şi legătura cu termenul popular românesc „hârcă“, ce desemnează adesea o babă pricepută în ale
vrăjitoriei).

 
Tilisca, Iarba vrajitoarei (Circaea intermedia)

De remarcat că în Grecia şi în regiunile mediteraneene această plantă nu creşte (de fapt, din cele
cinci specii de Circaea răspândite pe planetă, trei cresc pe teritoriul României), ceea ce-l
determină pe Bojor să considere că planta era procurată de anticii greci din Dacia, unde era
cunoscută şi folosită.  În ce priveşte mentalitatea aşa-zis populară despre plante, din pespectiva
ei, mare parte dintre ierburi se află sub puterea celor mai temute şi mai respectate dintre fiinţele
lumii nevăzute. Se folosesc astfel expresiile Grădina Milostivelor, Grădinile Frumuşelelor, cu
trimitere la Iele sau Rusalii.

 
Banutei (Bellis perennis)

Deloc întâmplător, tocmai în acele zone cresc flori precum Bănuţeii (Bellis perennis), folosiţi
contra bronşitei cronice, Saschiul (Vinca minor), Banatul (Geranium), folosit în practica
populară contra junghiurilor şi Vâzdoagele sau Garoafa de munte (Dianthus superbus). Ultima,
care are o floare frumoasă, este numită şi Buruiană de urât, este considerată ca „aducătoare de
urât“, considerându-se, din motive obscure pentru mintea omului modern, că cel ce o poartă este
respins de ceilalţi oameni.

Saschiu (Vinca minor)

 
Garoafa de munte (Dianthus superbus)

În Moldova de peste Prut, ţăranii nu administrau niciodată bolnavilor o plantă de leac, indiferent
de puterea ei vindecătoare, fără descântec sau fără anumite practici magice. Acest fapt
demonstrează filiaţia ancestrală a medicinei populare, care se originează într-o medicină
sacerdotală, singura în care restabilirea sănătăţii era pusă în legătură cu forţe supranaturale. În
cazul Buruienii cu cinci degete (Potentila recta), numită şi Iarba faptului pentru că i se atribuie
puterea de a desface vrăjile, aceasta era adusă acasă, iar după ce se spăla icoana Maicii
Domnului, cu apa respectivă se stropea Buruiana cu cinci degete, care se punea la icoană şi, dacă
planta urma să fie fiartă în ulcică nouă, se băteau trei mătănii, rostindu-se: „Te primim cu pâine
şi sare, să ne fii folositoare.“ 

 
Cinci degete (Potentilla alba)

Conform unei credinţe populare, cunoaşterea virtuţilor magico-terapeutice ale plantelor poate fi
însuşită în mod direct de la ele, prin intermediul miticului şarpe alb. În prima jumătate a
secolului al XIX-lea, în Transilvania era renumit vraciul ţăran Mihai Sas, din Topliţa Română,
care spunea că un şarpe năzdrăvan i-a dat cunoştinţa graiului tuturor ierburilor de leac. În casa lui
era un adevărat pelerinaj al bolnavilor, care erau vindecaţi cu descântecele şi leacurile pregătite
de el din ierburi.   

Culegerea plantelor de leac se desfăşoară de asemenea după un anumit calendar cosmic, urmând
un ritual specific. Unele plante, precum Usturoiul sau Pelinul, îşi păstrează virtuţile vindecătoare
pe tot parcursul anului, altele, precum Săgetătura, erau culese înainte de Sfredelul Rusaliilor, ele
pierzându-şi puterea binefăcătoare timp de o lună după aceea, până la sfârşitul Săptămânii Mari.
Uscarea plantelor se face în mănunchiuri legate, care se atârnă de o grindă în pod. 

ANTICII DESPRE FITOTERAPIA GETO-DACILOR

Herodot scria că dacii că sînt „buni cunoscători ai plantelor, având şi un meşteşug deosebit
pentru îngrijirea bolnavilor cu ajutorul plantelor“. 

Homer, marele poet al Antichităţii, scria despre geto-daci că, „în afară de curajul şi bărbăţia
dovedite în lupte, ei manifestau şi o înaltă educaţie morală, evidenţată prin grija faţă de străini,
de bolnavi şi de răniţii căzuţi pe pământul lor“.  

Strabon afirmă că la geţi preoţii erau medici (iatros) şi cunoscători de descântece,


vraci (goes) totodată.  
În creaţia poetică a lui Ovidius (43 î.e.n.-17 e.n.), completată în timpul exilului său la Tomis-
Constanţa (8-17 e.n.), erau menţionate multe plante medicinale care creşteau în spaţiul carpato-
danubian şi mai ales la Marea Neagră (Pontus Euxinus).  

Platon, în dialogul său Charmides, pomeneşte leacurile şi descântecele medicilor daci, în


cuvintele „Aşa stau lucrurile, Charmides, şi cu descântecul nostru. L-am învăţat cu prilejul unei
expediţii, de la unul dintre medicii din Tracia ai lui Zalmoxis, despre care se zice că au darul de
a te face nemuritor“. Tot el consemnează principiile holiste ale medicinei geto-dace, punându-le
în gura unui medic din Tracia al lui Zalmoxis: „Zalmoxis, regele nostru, care este un zeu şi un
mare înţelept, ne învaţă că, după cum e nepotrivit să încercăm îngrijirea ochilor fără să
vindecăm întâi capul, tot la fel, nici capul nu poate fi îngrijit nesocotind trupul; având în vedere
acest adevăr, trupul trebuie să fie îngrijit, în acelaşi fel, într-un mod potrivit, împreună cu
sufletul. Căci motivul pentru care medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli este acela că
ei nu cunosc tainele întregului pe care-l au de îngrijit. Dacă acest întreg e bolnav, atunci nici
partea nu poate fi sănătoasă. Dacă însă partea tulburată va fi vindecată, atunci şi întregul va fi
din nou armonios, aşa cum trebuie să fie, iar omul va trăi mult timp, plin de vigoare, bun la
suflet şi fericit. Căci toate se trag din suflet, atât cele rele, cât şi cele bune ale trupului şi ale
fiinţei noastre întregi, revărsându-se din suflet, aşa cum se răsfrâng de la cap asupra ochiului.
Ca urmare. mai întâi sufletului trebuie să-i dăm îngrijire, dacă vrem ca deopotrivă capul şi
restul trupului s-o ducă bine. Iar sufletul se îngrijeşte cu descântece. Să nu te laşi înduplecat să
îngrijeşti capul nimănui, dacă nu-ţi va fi încredinţat mai întâi sufletul spre îngrijirea prin
descântec. Aceasta este greşeala pe care, acum, o săvârşesc oamenii, încercând să vindece o
parte fără cealaltă.“

Pseudo-Apuleius, scriitor şi botanist din veacul al II-lea e.n., în lucrarea sa „De medica minibus
herbarum“, menţiona alte 37 de plante cu efecte terapeutice existente în Dacia: aniarsexe-iarba
sărată, budathla-limba boului, chlodela-ţelina de câmp, ciborastra-brusture, diesema-coada vacii,
dyn-urzică, dzena-cucută de apă, kardama-papură, koikodila-păpălău, kroustane-rostopască,
mantia-mure, mizela-cimbru, skite-scai. Multe din aceste plante sunt utilizate şi astăzi în
arsenalul fitoterapeutic.

„BURUIENILE DE LEAC“, SINGURELE MEDICAMENTE FOLOSITE ODINIOARĂ


Pe la mijlocul secolului al XX-la, farmacistul Dr. Gh. P. Grinţescu prezenta într-o carte premiată
de Academie (Botanică farmaceutică. Cultura şi recolta plantelor farmaceutice, publicată în
1945 la Bucureşti) o listă cu 500 de plante de leac ale poporului român, bună parte din ele
necunoscute în medicină şi farmacie. Acesta afirma că în popor plantele de leac au o reputaţie
bine stabilită, cunoştinţele despre ele fiind moştenite din tată în fiu şi păstrate în taină de acei ce
le ştiau mânui. Importanţa unora este foarte mare şi rămăşiţele populare ale cunoştinţelor despre
ele provin dintr-un tezaur sacerdotal străvechi şi unic în spaţiul carpatic, lucru confirmat de
faptul că aceleaşi buruieni sînt cunoscute sub acelaşi nume şi pentru acelaşi tratament, din
Maramureş până în Oltenia şi din Apuseni până în Moldova nordică.

Iată câteva plante, împreună cu întrebuinţările lor în medicina populară:


Pentru junghi (pneumonie şi dureri reumatismale): Coada racului sau Scrântitoare (Potentilla
anserinna), folosită şi pentru scrântituri sau friguri, Rocoţea sau Buruiana junghiului (Stellaria
graminea). 

Nebunie:  Sică (Statice Gmelini). 

Febră tifoidă: Drob (Cytisus Heufelianus), Ononis hircina. 

Blenoragie: Negruşcă (Nigella arvensis), Ciucuşoară sau Albiţă (Berteroa incana), potolnic
(Genista tinctoria). 

Boli de piept: Turiţă mare (Agrimonia eupatorium), Cinci degete (Potentilla reptans),
Lytospermum arvense, Helyanthemum vulgare. 

Reumatism: Cinci degete (Potentilla alba), Pidosnic (Cerinthe minor), Trifoi roşu (Trifolium
pratense), Cervană sau Iarba lui ceas rău (Lycopus europaeus), Urzică mare (Urtica dioica),
Răchită (Salix fragilis). 

Debilitate: Năsturel sau Iarba voinicului (Nasturtum silvestre) – se foloseşte şi ca salată de


primăvară, Solovârfiţă (Phlomis tuberosa) – se pune în baia lăuzelor, Răchitan, Florile zânelor
sau Sburătoare (Lytrum salicaria) – folosită şi împotriva paraliziei, Bobornic (Veronica
beccabunga) – în popor se foloseşte şi împotriva neputinţei la urinare, a hidropiziei şi pentru
curăţirea sângelui, Cătină (Tamarix Palassi), Slăbănog sau Buruiana celor slabi (Impatiens noli-
tangere) – are proprietăţi diuretice. 

Icter sau hepatită: Buruiana gălbinării sau Iarba faptului (Potentilla recta), Morcov (Daucus
carota), Hrean (Armoraceae rustica) – se foloseşte şi la tuberculoză. 

Dureri de stomac: Cinci degete (Potentilla reptans), Volbură (Convulvulus arvensis), Brustan
(Telechia speciosa) – considerat bun pentru toate bolile, Spirea filipendula, Salvia silvestris,
Orobus niger, Ononis hircina. 

Hernie: Studeniţă (Arenaria serpillyfolia), Sânziene (Galium mollugo), Phelipaea ramosa. 

Dalac sau antrax: Izma broaştei (Mentha aquatica) – folosită ca stimulent în convalesenţă şi
contra palpitaţiilor, Brâna ursului (Heracleum sphonylium), Rostogol sau Măciuca ciobanului
(Echinops sphaerocephalum), un soi de neghină (Agrostema coronaria), Heracleum sibiricum. 

Epilepsie: Silnic sau Rotundioară (Glechoma hederacea), Sburătoare sau Pufuliţă (Epilobium
hirsutum), Unghia Găii (Astragalus glycyphyllos), Asperula cznanchica. 

Cancer:  rădăcini de la diferite specii de spini şi ciulini, Cardus şi Cirsium. Spin (Carduus
acanthoides), Scai (Carduus candicans), Pălămidă (Carduus crispus), Ciulin (Carduus nutans),
Crăpuşnic (Cirsium boujarti), Colţul lupului (Cirsium erisithales), Crăstăval (Cirsium
oleraceum), Captalan (Cirsium rivulare). 
Dizenterie: Cioroi (Inula salicina), Cătuşnica sau Iarba vântului (Nepeta cataria), Priboi sau
Pălăria cucului (Geranium phaeum).

Oreion: Zârnă sau Umbra nopţii (Solanum nigrum), Silnic (Glechoma hederacea), Crăiţe sau
Vâzdoage (Taegetes erecta). 

Prostată: Talpa gâştei (Leonorus cardiaca, Rocoină (Stalaria media).

Pentru răni şi furuncule, se utilizau frunzele de patlagină sau de muşcată. În faza de inflamaţie
acută, frunzele aveau efecte de înmuiere a pielii, iar enzimele proteolitice acţionau prin
macerarea colagenului din ţesuturi, astfel ca furunculul să erupă.

În secolele XIV-XV, medicina populară se practica în bolniţele existente în majoritatea


mânăstirilor, cum ar fi Tismana, Bistriţa (din Oltenia), Neamţ, Prislop (din Moldova), în care se
foloseau plante medicinale recoltate din flora spontană din jurul mânăstirii sau cultivate în
grădinile proprii. Bolile tămăduite erau cunoscute prin anumite denumiri populare: aprindere
(congestie pulmonară), oftică (tuberculoză), rac (cancer), blândă (urticarie), brâncă (erizipel),
buboaie (furunculoză), cârtiţe (varice), dalac (antrax), gălbinare (icter), lungoare (febră tifoidă),
vătămătură (hernie), trânji (hemoroizi), gâlci (amigdalită).
 

Pentru fiecare boală, călugării din mânăstiri, precum şi vracii şi doftoroaiele satelor, foloseau
anumite plante cunoscute ca tămăduitoare: angelica la vătămătură şi boli de inimă, rostopască la
gălbinare, fierea pământului la friguri, alior la reumatism şi pecingine, captalan la lungoare.
În tratamentul altor boli se mai foloseau brusturele, brustanul, scrântitoarea, coada calului, coada
şoricelului, pojarniţa, muşeţelul, zămoşiţa, bozul, busuiocul, sunătoarea.

ÎNLESNIRI ALE DOMNITORILOR PENTRU NEGUSTORII DE PLANTE MEDICINALE


Domnitorii din acele vremi încurajau utilizarea plantelor medicinale prin mijloacele avute la
dispoziţie. Alexandru cel Bun din Moldova a acordat privilegii deosebite negustorilor din Lvov
(anul 1408), iar Mircea cel Bătrân a acordat privilegii negustorilor din Braşov (anul 1413),
pentru a se aduce produse farmaceutice din plante şi condimente procurate din străinătate
(tămâie, piper, şofran, scorţişoară, cuişoare, nucşoară, ghimbir).

Putem exemplifica unele remedii naturale aplicate cu succes, păstrate în memoria poporului timp
de multe veacuri. Ştefan cel Mare, rănit la picior în luptele cu turcii, la Cetatea Chiliei, a fost
tratat de medicii italieni Matteo Muriano şi Ieronim da Cesena, cu loţiuni şi cataplasme de
muşeţel, isop, tătăneasă şi eucalipt. Mai târziu, Alexandru Lăpuşneanu, fiind bolnav de ochi (în
anul 1558), a fost îngrijit de un spiţer din Transilvania cu nişte plante, printre care mentă, isop,
muştar şi scorţişoară.

Printre cele mai vechi texte păstrate în ţara noastră în domeniul fitoterapiei şi aromaterapiei se
numără manuscrisul intitulat Folosirea plantelor de leac, datat din secolul al XVI-lea şi
conservat în Arhivele Statului din Bucureşti. Aici sunt menţionate unele preocupări de fitoterapie
casnică, utilizând multe specii medicinale folosite la acea vreme (brusture, ghinţură, iarba
tăieturii, patlagină, pătrunjel de câmp, schinel, şopârlaiţă, traista ciobanului, urzică) precum şi
unele specii aromatice alimentare (angelica, mărarul, melisa). Menta era considerată ca un leac
foarte preţios, „cu mare putere de a vindeca toate bolile şi de a smulge toate stricăciunile
lăuntrice“.

PRIMELE FARMACII, ÎN EVUL MEDIU


În Evul Mediu au fost înfiinţate primele farmacii orăşeneşti, susţinute financiar de primăriile din
Sibiu (1494), Braşov (1512), Bistriţa (1516) şi Făgăraş, care livrau extracte, siropuri şi uleiuri
eterice din plante, mai ales ape de roze, mentă, tei şi soc. La sfârşitul secolului al XVI-lea,
plantele medicinale pentru tratamente erau denumite „specii“ şi se distribuiau de către spiţer, în
timp ce plantele aromatice erau distribuite de aromatori, cunoscuţi în Iaşi încă din anul 1594. În
„Pravila“ lui Vasile Lupu (1646), aromatorii se mai numeau „vraci“, iar în timpul domnitorului
Dimitrie Cantemir erau denumiţi „apotecari“ (în greacă, apotheke înseamnă depozit). 

Primul spital din ţară care a folosit, cu predilecţie, plantele medicinale autohtone a fost construit
în Bucureşti, lângă mânăstirea Colţea, între anii 1695-1708, pe baza planurilor elaborate de
spătarul Mihai Cantacuzino. Spitalul avea 24 de paturi destinate bolnavilor săraci, care erau
trataţi cu diferite plante tămăduitoare.

În timpul domniei lui Grigore al III-lea Ghica din Moldova este fondat Spitalul „Sfântul
Spiridon“ din Iaşi (1757), în care tratamentele pentru toate bolile îmbinau folosirea plantelor de
leac cu rugăciunea pentru vindecarea suferinţelor şi iertarea păcatelor. Necesarul de plante era
asigurat de spiţerul Anton Faermann, decedat cu întreaga sa familie în timpul ciumei din anul
1770.

Un alt lăcaş bisericesc orientat spre folosirea plantelor în tămăduirea bolnavilor a fost Mănăstirea
Obedeanu, în incinta căreia a luat fiinţă spitalul din Craiova în anul 1777.

ÎNCEPUTUL CERCETĂRILOR MODERNE


La începutul secolului al XIX-lea, arsenalul plantelor cu proprietăţi medicinale folosite în ţările
române s-a lărgit prin introducerea unor specii sau produse aduse din străinătate: scoarţa
arborelui de China, anason, revent, siminichie, şofran, piper negru, scorţişoară, cuişoare,
nucşoară, ienibahar, cassia, camfor, salep şi sabur. Tot în această perioadă s-au importat şi unele
preparate din plante aromatice exotice, prezentate sub formă de balsamuri, extracte, elixire,
tincturi, uleiuri, unguente şi ape aromate (de melisă, fragi, isop, măgheran şi portocale).
Pentru a organiza colectarea ştiinţifică a plantelor medicinale şi aromatice din flora spontană sau
de la cultivatori, care erau necesare prelucrării în laboratoarele farmaceutice, a luat fiinţă un prim
laborator de cercetare „Planta Vorel“ din Piatra Neamţ, prin hrisovul dat de voievodul Ioan
Sandu Sturdza, domnul Moldovei (1825). Sistemul de valorificare şi distribuţie a produselor
medicinale prin reţeaua de farmacii a fost mai bine structurat după anul 1831, ca urmare a
aplicării prevederilor Regulamentului Organic, introdus în ambele ţări româneşti.
Sistematizarea datelor ştiinţifice privind alcătuirea reţetelor farmaceutice a făcut obiectul unei
ample lucrări de sinteză, realizată de un larg colectiv de specialişti, la îndemnul dr. Carol Davila.
Colectivul a fost condus de farmacistul Constantin C. Hepites (1802-1890). Acesta a elaborat
prima farmacopee română (1862), care avea 790 de pagini şi era apreciată ca fiind una dintre
cele mai valoroase lucrări de acest gen din Europa. În afara indicaţiilor din farmacopee, sistemul
de preparare a produselor farmaceutice, naturale şi de sinteză a fost reglementat prin apariţia unei
„Legi sanitare“ din 1874, elaborată de Anastasie Fătu şi I. Felix.

APARIŢIA MEDICAMENTELOR DE SINTEZĂ CHIMICĂ


Avântul imperios al medicaţiei cu produse de sinteză chimică, cu efecte incerte şi adesea
dăunătoare, a împins fitoterapia din România în subsolul medicinii pe o perioadă destul de lungă.

Prin dezvoltarea aberantă a chimioterapiei, până la mijlocul secolului XX, farmacopeele din
lume au înregistrat peste 100.000 de preparate chimice. În ultimii 40-50 de ani, pe lângă prea
puţinele succese de necontestat, au fost semnalate tot mai multe scandaluri şi cazuri de intoxicaţii
grave cu medicamente de sinteză chimică, nu de puţine ori mortale, care s-au datorat efectelor
secundare, necunoscute sau ascunse iniţial din interese comerciale.

REDESCOPERIREA FITOTERAPIEI
Împotriva poluării medicamentoase, devenită un flagel ameninţător, se ridică, peste tot în lume,
din ce în ce mai multe personalităţi ştiinţifice care cer reevaluarea mijloacelor terapeutice
tradiţionale şi revenirea la remediile naturale ale fitoterapiei.

În ultimele 3-4 decenii, practica multor medici din România s-a orientat tot mai mult spre
„redescoperirea“ plantelor medicinale şi limitarea tendinţei de medicaţie exclusiv alopată,
promovată de marile concernuri farmaceutice. Se apreciază că extinderea culturilor de plante
medicinale pe teritoriul românesc va putea asigura tot necesarul de materii prime şi produse
finite pentru industria farmaceutică, farmacii, spitale şi consumul casnic. Este anormal ca, având
un asemenea tezaur de excepţională valoare, ţara noastră să importe, de la firme străine, produse
naturiste la preţuri exagerat de mari. Nu cere un efort prea mare ca, în viitorul apropiat, dealurile
rămase golaşe şi erodate, colinele necultivate şi luncile cu soluri bogate şi umede să devină,
treptat, izvoare de sănătate pentru populaţia ţării.

Fitoterapia sau stiinta utilizarii plantelor in folosul sanatatii, are o vechime de mii de ani (cuvantul
fitoterapie deriva de la grecescul phyton= planta, therapie= stiinta tratarii si vindecarii bolilor).  Cu 2000
de ani i.Ch. egiptenii, grecii, romanii utilizau plantele pentru diverse tratamente, imbalsamare,
cosmetica, marturie stau scrierile vechi ale lui Hipocrates, Dioscorides, Plinius cel Batran. 

De- a lungul istoriei fitoterapia a cunoscut perioade de glorie, succese dar si declin, in prezent ocupand
locul bine meritat in cadrul terapiilor neconventionale si a modului de pastrare a sanatatii. Daca in
antichitate si evul mediu au fost considerate singurele leacuri pentru tratarea bolilor, pana nu de mult
era constituentilor de sinteza chimica au inlocuit aproape 80% din arsenalul terapeutic, plantele
medicinale parand sa fie inlocuite cu medicamente de sinteza chimica, pana s-a constatat multitudinea
de efecte adverse care perturba mecanismele adaptative ale organismului, ignorand faptul ca
organismele vii nu au fost programate sa accepte alte subtante decat cele pe care natura le produce
anume in folosul vietuitoarelor. 

Plantele medicinale actioneaza prin principiile active continute in plante, fie in intreaga planta sau doar
in anumite parti ale plantei: floare (musetel), fruct (macese, afine), seminte (anason, fenicul), radacini
(lemn dulce, ghintura), rizomi (rizomi de revent), frunze (menta), scoarta (scoarta de crusin), etc. 
 
Este importanta cunoasterea substantelor biologic active conrtinute in plante pentru a se aprecia
valoarea terapeutica si modul de preparare sau extragere a acestor principii astfel incat planta sa fie cat
mai eficienta.
►glicozidele antrachinonice presupun o actiune laxativa
►mucilagiile au actiue emolienta
►saponinele au actiune expectoranta
►taninurile au actiune astringenta
►substantele amare au efect stomahic, coleretic- colagog
►uleiuri volatile cu efect sedativ, decongestiv, antiinflamator

Efectele plantelor au fost cunoscute din cele mai vechi timpuri:


►Sucul matragunei (Atropa belladona) contine atropina care are actiune midriatica (dilatatoare a
pupilei) fiind folosita in trecut de catre domnite pentru dilatarea pupilelor inscop cosmetic
►Degetelul (Digitalis purpurea) a fost folosita si de catre industria farmaceutica pentru tratarea
problemelor de inima
►Macul de gradina (Papaver rhoeas) contine opiu, o substanta narcotica din care se obtine morfina si
alte opiacee, utilizate ca analgezice (calmarea durerii)
►Scoarta de chinina (Cinchona succirubra) contine chinina, un alcaloid util in vindecarea febrei, malariei

►Iarba sarpelui (Rauwolfia serpentina) contine reserpina, utilizata de industria farmaceutica pentru
controlul hipertensiunii arteriale si ca tranchilizant; in India a fost folosit in trecut pentru combaterea
insomniei si ca sedativ pentru cei muscati de sarpe
►Pervinca de Madagascar (Catharanthus roseus) contine un alcaloid eficient pentru tratarea Bolii
Hodgkin si leucemia la copii. Din planta Vinca rosea se extrag alcaloizii: vincaleucoblastina si vincristina
utile in leucemii la copii si limfosarcoame
►Sunatoarea (Hypericum perforatum) contine hipericina eficienta pentru scaderea aciditatii sucului
gastric, cu efect sedativ, calmant al durerilor
►Valeriana (Valeriana officinalis) contine valepotriati si uleiuri volatile cu efect sedativ
►Din planta Ignama salbatica (Dioscorea  Villosa) se extrage diosgenolul, folosit la prepararea unor
corticoizi de genul cortizonului, progesteronului. In acelasi scop se utilizeaza glicoalcaloizii din unele
Solanacee (Solanum laciniatum)
►Radacina de wourali (Strychnos taxifera), contine curara o substanta utilizata in timpul nterventiilor
chirurgicale pentru relaxarea muschilor scheletici. Indienii din bazinul Amazonului o pun in varful
sagetilor pentru a-si paraliza vanatul, ceea ce a suscitat interesul pentru aceasta substanta a fost faptul
ca animalele vanate puteau fi mancate fara ca cei care consumau carnea sa fie otraviti.

Tratamentul cu plante medicinale poate fi administrat sub diferite forme:


►infuzia, care se prepara prin oparirea plantei uscate in apa clocotita, apoi se lasa la infuzat 10-15
minute dupa care se strecoara si se consuma sub forma de ceai; sunt preparate din flori, frunze, petale
la care substantele biologic active sunt eliberate mai usor
►decoctul, se obtine prin fierberea produsului timp de 5-10 minute, apoi se mai lasa la infuzat 5-10
minute si se strecoara; se prepara din produse vegetale care au o structura mai complexa: scoarta, tesut
lemnos, fructe, seminte
►maceratul este obtinut prin introducerea plantei in apa rece, fiarta si racita timp de mai multe ore
(uneori de seara pana dimineata); se recomanda pentru produsele care isi pierd proporietatile la cald
►tincturile, sunt extracte hidroalcolice obtinute prin macerarea produselor vegetale in alcool diluat la
50-70 de grade si tinute la temperatura camerei timp de 7-10 zile, apoi strecurate prin tifon si
administrate sub forma de picaturi in apa
►vinul medicinal se obtine prin plante lasate la macerat in vin si este foosit pentru stimularea
apetitului, administrat cu o jumatate de ora inainte de masa
►pulberea, obtinuta prin uscarea plantei si care se poate administra ca atare sau sub forma de adaos in
mancare
►comprimate, obtinute din pulbere de plante preparate doar in laboratoare de specialiate; ex:
silimarina obtinuta din pulbere de armurariu
►emulsii, geluri, unguente preparate fie in laboratoare specializate, fie acasa prin fierberea plantelor in
grasime, petrol, lanolina
►uleiurile medicinale se obtin prin macerarea plantelor in ulei comestibil timp de 4 - 6 saptamani si se
folosesc pentru tratarea ranilor, cicatricilor, arsurilor
►ovule, supozitoare
►oteturile aromatice se obtin prin macerarea plantei in otet, tmp de 7-8 zile; se folosesc pentru frectie,
masaj dar si in aromatizarea salatelor si usurarea digestiei
►siropurile se prepara prin fierberea plantei in apa cu zahar si pastrarea in sticle sterilizate
►inhalatiile se obtin din plante medicinale peste care se toarna apa clocotita, eliberandu-se uleiuri
volatile (vaporii de apa antreneaza uleiurile volatile care actioneaza la nivelul cailor respiratorii)

Administrarea in functie de modul de prezentare sau preparare se poate face: pe cale orala (prin ingestia
pe gura), inhalatii (pentru efectul decongestiv, antiinflamator datorita uleiurilor volatile pe care le
contin),  intra-rectal, intra- vaginal sau sub forma de aplicatii externe (unguente), bai locale sau
generale, comprese, masaj, impachetari, etc
 
Fitoterapia face parte din metodele de vindecare prin natura. A depasit proba indubitabila a timpului.
Daca unele medicamente au aparut pe piata farmaceutica pentru cativa ani dupa care din considerente
de toxicitate au fost retrase in mod tacit, plantele au existat inca
de la inceputuri si pastreaza de mii de ani aceleasi proprietati si
acelasi nume.
 
Avantajele tratamentului fitoterapeutic:
►accesibilitatea - plantele sunt usor de procurat si la indemana
oricui (pretul poate fi pentru orice buzunar)
►actiunea blanda si lipsita de nocivitate (daca sunt consumate
conform indicatiilor sau prescriptiilor)
►se adreseaza oricarei grupe de varsta, tanand cont de actiunea
specifica a plantelor si efectele lor
►abordarea organismului ca un intreg (plantele actioneaza la toate nivelele, fizic, mental, emotional,
regland activitatea intregului organism)
►previn si nu doar trateaza, trateaza si nu doar amelioreaza; cu cat afectiunea este de data mai recenta
cu atat reversibilitatea simptomelor sau leziunilor este mai rapida si mai eficienta; in formele acute cu
declansare brusca fitoterapia nu este la fel de promta, necesitand asocierea cu alte metode terapeutice
►sunt usor de administrat mai ales avand in vedere multitudinea de modalitati de prezentare
►tratamentul actioneaza lent, durata acestuia ffiind pe perioade mai lungi dand posibilitatea refacerii si
regenerarii structurilor lezate
►vindecarea se face pe cale blanda prin mecanisme proprii organimului si poate produce vindecari
definitive