Confucius

(a fost un filozof chinez)

Momentul apariţiei lui Kong-zi (Confucius) pe scena istorică, în secolul al

VI-lea a.Hr., a însemnat debutul unei tradiţii filozofice care a dominat
cultura chineză sute de ani, precum şi al unei influenţe covârşitoare asupra
tuturor compartimentelor gândirii chineze, de la spiritualitate şi etică la
medicină şi ştiinţe exacte.
Maestrul (zi sau tzu) nu ne-a lăsat opere scrise, dar ideile, comentariile,
interpretările aduse lucrăriloe care constituiau patrimoniul vechii culturi
chineze (Cartea Schimbărilor, Cartea Poeziei, cartea Documentelor, Cartea
Ritualurilor, Cartea Muzicii şi Analele Primăverii şi ale Toamnei) au fost
adunate de cărte discipolii săi în 20 de cărţi. Încercarea de a-l înţelege pe
Confucius este îngreunată atât de absenţa unor documente proprii, cât şi de
aglomerarea de legende şi tradiţii în jurul personalităţii sale, unele exaltante,
altele denigratoare.
Confucius se pare că s-ar fi născut undeva în anul 551 a.Hr., în micul stat
Lu, aflat astăzi în provincia Shantung. Este posibil să fi avut ascendenţă
aristocratică, dar conform izvoarelor nu a dus o viaţă îndestulată, dimpotrivă,
ceea ce l-a făcut să empatizeze cu oamenii de rând şi să-I desconsiere pe
nobilii neinteresaţi decât de menţinerea puterii, care era în esenţă de sorginte
militară. Confucius nu era nici el pacifist. Credea că sunt vremuri în care
oamenii morali trebuie să intre în acţiune, pentru a nu fi înrobiţi, dar
folosindu-se nu atât de forţă, cât de simţul şi puterea dreptăţii. Practic,
considera că o armată nu poate lupta suficient de bine dacă soldaţii nu cred
în justetea cauzei sale. În plus, afirma adesea că originea nu contează atât de
mult ca atitudinea şi comportamentul, astfel că oricine putea aspira să devină
un chiin tzu(gentilom).
Confucius nutrea speranţa reformării lumii. Iniţial ideile sale au prins la un
grup restrâns, constituind poate ce ce am putea numi prima şcoală privată
chineză, un spaţiu în care scopul principal era cultivarea morală şi
intelectuală. Spre deosebire de sistemul tradiţional care antrena în virtutea
https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/confucius-maestrul-gandirii-
chineze-ce-invatam-de-la- Page 1
 obedienţei şi supunerii, Confucius îi învăţa pe discipolii săi că trebuie să
joace un rol dinamic în guvernarea statului, nu să se rezume la a fi pur şi
simplu instrumente ale conducătorului. Educaţia pe care o oferea acesta avea
înainte de toate o valoare practică.
 Omul este în esenţă o fiinţă socială, modelat de societate, dar aceasta la
rândul său este determinată de comportamentul fiecărui individ în parte. A fi
moral înseamnă a participa activ la comunitate. Convenţiile (li) pe care se
bazează aceasta sunt fundamentale pentru funcţionarea sa corectă, dar ele
trebuie înţelese. Această etică a datoriei, baza moralei individuale, curpinde
două virtuţi funadmentale:negarea eului egoist şi acceptarea a aceea ce este
drept şi potrivit. Respectarea tradiţiei, simpatia umană, oubirea aproapelui,
corectitudinea, probitatea, îndemnul de a face binele nu sunt altceva decât o
reflexie a legilor care guvernează universul.
Alt concept important în filozofia este este cel de tao, calea, dar fără
conotaţii mistice. Asa cum li înglobează moralitatea şi curtoazie, tao include
pe de o parte codul etic individual şi pe de alta guvernământul care să
vegheze asupra bunăstării fiecărei fiinţe umane. Respingând loialitatea faţă
de nobili, acesta propune loialitatea faţă de principii. În ciuda absentei unei
dogme, mulţi confucianişti au sfârşit ca martiri încercând să apere calea
propovăduită de maestru, critincându-i pe conducători în numele binelui
general. Conducători şi funcţionari buni sunt cei pricepuţi, indiferent de
originea lor socială. Discipolilor săi Confucius le cere să apere poporul, să-l
ajute, să-l instruiască. Poporul în schimb trebuie să acţioneze şi el potrivit
răspunderii şi datoriilor pe care le implică funcţiile sociale.
Ce se remarcă la filozofia confucianistă este lipsa încărcăturii religioase,
lipsa misticismului înlocuit de un umanism cât de poate de pragmatic. Nu
pretinde deţinerea vreunui adevăr absolut, ci mai degrabă aspiraţia către
acesta prin metoda observaţiei şi analizei. Omniscienta şi omnipotenţa
universului este înlocuită de bogăţia experientei, selecţia binelui şi urmarea
acestuia, pentru atingerea libertăţii şi fericirii după care tinde natura umană.
Dar cum este această natură umană? În viziunea lui Confucius nici bună, nici
rea. Şi aici gânditorul este aproape de concretul existenţei. În primul rând
pledează pentru egalitatea oamenilor. În al doilea rând, aceştia doresc
fericirea, care de multe ori rămâne doar la stadiul de deziderat. Dacă
https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/confucius-maestrul-gandirii-
chineze-ce-invatam-de-la- Page 2
 fericirea este binele şi omul este o fiinţă socială, înseamnă că dacă fiecare s-
ar gândi la bunăstarea întregului, sunt mai multe şanse să se atingă o stare
generală de bine. În concepţia sa, omul cu adevărat virtuos, când doreşte să
obţină succesul, se gândeşte şi la ceilalţi. Pentru ca să se ajungă la această
armonie socială absolut necesară este educaţia, larg răspândită pentru ca cei
mai pricepuţi să iasă în faţă la guvernare. Învăţătura lui a avut efecte, pentru
că aproape jumătate dintre discipoli au reuşit să ajungă în poziţii importante
în stat.
Dar amploarea moştenirii sale se întrevede după moartea sa, când treptat
doctrina este integrată în ideologia imperială. Chiar şi unii dintre
revoluţionarii comunişti îl revendică pentru tradiţia revoluţionară. În vest
impactul său este mai mare decât ne închipuim, pentru că acesta devine o
figură emblematica în timpul iluminismului. Dacă ar fi să căutăm secretul
magnetismului său, cel mai probabil este vorba despre insistenţa asupra
supremaţiei valorilor umane. “înţelepciunea constă în a-I înţelege pe ceilalţi,
virtutea constă în a-i iubi”.

Încrezându-se în puterea gândirii şi moralei, Confucius credea că umanitatea

îşi poate găsi fericirea doar într-o comunitate cooperantă de oameni liberi.
Dar libertatea se dobândeşte prin raţiune, gândire critică şi acţiune conform
unor principii care să servească şi individul, şi comunitatea. Dogmele
îngrădesc adevărul. “Dacă un om nu se întreabă în permanenţă:cum să
procedez corect?, atunci nu ştiu ce rost mai are acesta”.

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/confucius-maestrul-gandirii-
chineze-ce-invatam-de-la- Page 3