L.T.

Ion Creangă

PROIECT
DE
CERCETARE
Tema: George Bacovia și
mutațiile de formulă în cadrul
simbolismului românesc

Realizat:Țurcan Vadim
Verificat:Morcov Ala
 Date despre George Bacovia
George Bacovia (născut George Andone Vasiliu) n. 4/16 septembrie
1881, Bacău, România – d. 22 mai 1957, București,  România) a fost un
scriitor român format la școala simbolismului literar francez. Este
autorul unor volume de versuri și proză scrise în baza unei tehnici unice
în literatura română, cu vădite influențe din marii lirici moderni francezi
pe care-i admira, dar și, cum spune versul bacovian, „din Eminescu,
Heine și Lenau.” La început văzut ca poet minor de critica literară, va
cunoaște treptat o receptare favorabilă, mergând până la recunoașterea sa
drept cel mai important poet simbolist român și unul dintre cei mai
importanți poeți din poezia română modernă. George Bacovia s-a spus
inițial că e un poet simbolist, dar criticii au remarcat ulterior că își
depășește epoca, aparținând poeziei române moderne. Dacă în primul
său volum, Plumb, publicat în 1916, imediat după ce carnagiul
din Primul Război Mondial se dezlănțuise, influența poeziei simboliste
era foarte vizibilă, abia din volumele următoare, în Scântei
galbene sau Comedii în fond, Bacovia descoperă rețeta poeziei moderne,
apropiată de proza poetică. Criticii interbelici au văzut în Bacovia un
neosimbolist (George Călinescu) sau "o bisericuță dintr-un lemn" (E.
Lovinescu), un poet cu o materie poetică insuficientă. Abia după cel de-
al Doilea Război Mondial, poezia sa este afiliată curentelor de gândire
mai noi, fiind pusă în paralel cu teatrul absurdului (M. Petroveanu), cu
anumite curente ale modernismului poetic, cu suprarealismul, dicteul
automat, imagismul sau chiar expresionismul dar și cu școli filozofice
cum ar fi existențialismul (Ion Caraion) etc.
 Etapa I
Anii(1898-1900) Etapa debutului literar sub semnul tradiției literare romantic
având atribuții cu pașoptiștii. Cele dintâi poezii publicate sunt "Și toate" și
"Furtuna" în care se percep clare ecouri din Alecsandri și Bolintineanu. Tot acum
începe, pentru tânărul poet (cu Rar) seria poeziilor de rămas-bun de la romantism,
identificat prin motivele viselor, basmelor, aspirațiilor, idealurilor, dar și influența
decantenismului (în Nevroza), după moda poetică aproape generalizată a vremii.

Comentariul poeziei Rar

"Rar" poezie de George Bacovia, aparuta in revista "I-iga conservatoare".
Bucuresti, nr. 2 din 8 ianuarie 1906, . Reprodusa in revista "Flacara", Bucuresti,
nr. 24 din 31 martie 1912, . Inclusa in volumul Plumb, 1916.
La ce s-a gandit poetul dand poeziei sale acest titlu derutant? Cele cinci vocabule
repetate la inceputul si finalul strofelor - singur, ploua, nimeni, tremur, vesnic -, cu
reluarea primei vocabule (singur) ca o inchidere in cerc, in ultima strofa, sugereaza
o stare de spaima obsesiva, halucinanta, fara iesire.
Trei din aceste vocabule numesc conditia precara a universului, un desert supus
disolutiei de stihia pluviala: ploua, vesnic, nimeni (pustiu). Celelalte doua vizeaza
conditia umana: tremur, singur. Sansa salvarii intr-un astfel de spatiu pustiu nu se
intrevede. Cadenta rara, persistenta, interminabila a ploii presupune un interval de
asteptare, iritant; un fapt trebuie sa se repete, dar ritmul de manifestare este unul
lenes, lipsit de vigoare, epuizant, vestitor de moarte a "materiei care plange".
Ploaia rara, exasperanta in opozitie cu ploaia torentiala, rapida, o data instalata pare
a avea o durata infinita.
Ploua rar, dar tara oprire. Consecintele de ordin existential converg spre un climat
dominat de sentimentul sfarsitului: nu se mai poate astepta nimic de la nimeni;
vesnic va fi pustiu la fel ca acum. Un pustiu simbolic, contestatar al traditiilor
curente privitoare Ia perspectiva revelatiei oferita celor ce se retrag in desert,
izolandu-se de lume. Bacovia inlocuieste "chilia" vechilor eremiti cu hanul (situat
si el "undeva departe" de oameni), impins acolo de atmosfera nevrozanta: "ploua,
ploua, ploua". Vremea ostila indeamna mai degraba la "betie", propice uitarii, si
mai putin la rugaciune si abstinenta. Hanul, semn al alunecarii intr-un univers
paradisiac. stimulat de starea bahica, e preferat chiliei, destinata ascezei.
Refugiul la care se recurge nu pune totusi capat angoasei pe care o incearca poetul.
Criza metafizica, intelesurile existentei raman in continuare indepartate. Ploua cu
nimic. Conexiunea cu alte poeme bacoviene axate pe motivul ploii se impune. Si
aici, in Rar, "numai ploaia da cuvant" (Note de toamna). Textul se defineste prin
orchestrarea dizarmonica, dezolanta, traversata de "ascultarea" pustiului.
Preeminenta sonora, data de sunetele monotone ale ploii rare si nesfarsite, confera
poemului un statut de stranie irealitate. "Tonalitatea" asemantica a ploii parc a
precede limbajul cu sensul explicit, continutul (foarte simplu) al versurilor isi
pierde rostul pentru a ceda locul esential unor "puteri" sonore cu neobisnuite
semnificatii. La Bacovia, poezia ploii instaureaza o magie mu/icala neagra, cu
trimiteri la vremuri tulburi si spatii nesigure, consumata in resemnare bahica ("topit
de bautura"). Ploaia lasa cuvintele in spatele sunetelor, devine ca insasi substanta
comunicarii, penetranta si singulara. A ploua se insinueaza ca limbaj nonverbal,
revelatie a pustiului in finii in infinitul gol, fara noima: "Nimeni, nimeni, nimeni".
Sunetul ploii anunta acel interval, tensionat pana la paroxism, dinaintea neantului,
el este vaerul ultim al unui cer in prabusire si al unui pamant dezafectat de viata.
Cine asculta "undeva departe" / caderea ploii, asculta, de fapt, lugubrele "vesti" din
infinitul cosmic, ia act de golirea transcendentului si pustiirea universala: "Ploua,
ploua, / Si s-asculti pustiul / Ce melancolie / Ploua, ploua, ploua". Ploaia/pustiul,
singur/melancolie sunt vocabulele pereche determinate de verbul a asculta.
Ele releva obiectul poetic, receptorul si impactul emotiv, Persistenta sonora (a
ploii) primeste calitatea de semnal tragic, avand o dubla conotatie: una privitoare la
sine, cealalta privitoare la fiinta umana. Anuntandu-se ca mesager al pustiului
transcendent (transcendenta goala) ploaia avertizeaza fiinta umana ca a ramas
singura in univers, caderea ci semnaleaza inexistenta celuilalt, a protectorului
sacru, de unde starea de melancolie, dar si cea de a-meteala, de nevindecabila
deruta, intrarea sub zodia unor "vremuri de betie". Pustiului universal i se adauga,
prin inevitabila contaminare, singuratatea absoluta a individului, propriul sau
pustiu. Viata se desfasoara in noapte, fara vreo licarire de speranta si intr-un tremur
epuizant al unui eu singur in singuratatea lumii. Ca si in majoritatea creatiilor
bacoviene, in Rar se constata aceeasi viziune antiutopica, neincrezatoare in
romantismul stimulat de vise (Peste vise - "bruma"). Inutilitatea eforturilor
cognitive, biele "rataciri", confera discursului un tragism sarcastic. Tragicul
exprima un adevar constatat in "tremurul" fiintei constientizate de impasul
ontologic in care se situeaza. Limita originara, tragicul "nu-i gluma", in orice caz el
nu se preteaza persiflarii, tine de "comedia de fond" a existntei umane: "Orice
ironie va ramane voua". Poetul refuza sa ia in ras o lume pustiita de sens. El isi
asuma dificila proiectie imaginara a unui univers tragicomic, agresat de morbul
disolutici si de caderea in intunericul abisal: "Noaptea e tarzie, / Tremur, tremur,
tremur". Rar releva tragicomedia unei damnatii fara oprire a universului si a
omului.
 Etapa II
Anii(1900-1904) Etapa romantismului eminescian. În anul 1900 compune poezia
„Plumb“, pe care o va finaliza abia în 1902. Între anii 1903-1904 a frecventat
cenaclul lui Macedonski, unde a citit pentru prima oară poeziile ”Plumb” şi ”Nervi
de toamnă” (1904).

Comentariul poeziei Plumb

”Plumb” este considerată o capodoperă a creației bacoviene și o culme a
simbolismului românesc. Printre caracteristicile de arta poetica a operei “Plumb”,
putem aminti asezarea in fruntea volumului de debut si conceptia autorului despre
poezie. Ea se încadrează in curentul literar numit simbolism.
Tema poeziei o reprezinta condiția poetului într-o lume meschina, incapabila de a
înțelege si a promova valorile, dar și condiția existențială a oricărui individ -
moartea iminentă.
Titlul poeziei este unul incifrat, plin de semnificatii. Plumbul semnifica greutate,
se face astfel referire la greutatea sufleteasca. Prin culoarea gri se exprima plictisul
existential, prin consoanele “p”, ”l”, “m”, “b” se exprima caderea in neant, iar prin
capacitatea rapida de oxidare exprima ca dupa bucurii vin si suparari.Plumbul este
un metal, iar greutatea sa considerabilă sugerează o stare sufletească apăsătoare,
grea - de aici și prima concentrație simbolistică. Culoarea gri redă o existenţă
monotonă şi astfel cadrul în care trăieşte poetul este un spaţiu al pierderii
speranţelor. Maleabilitatea metalului sugerează labilitatea psihică, starea de
nevroză a poetului, astfel cadrul produce o stare de nelinişte, o stare depresivă.
Sonoritatea surdă a cuvântului face trimitere la izolare, la închidere definitivă,
astfel eul liric se află într-un cadru care trimite la singurătate. Cuvântul-cheie al
poeziei este ”plumb”, care are valoare de simbol, repetiție și epitet. In exprimarea
”sicriele de plumb” sugerează căderea, imposibilitatea zborului și a salvării. Poezia
are două catrene, formând două planuri: cel exterior, material, redând imaginea
unei lumi care determină izolarea şi cel interior, spiritual, simbolizând starea
sufletească deprimantă a eului liric. În extern poetul pare a fi izolat și disperat, la
fel și în interior, se pare că nici iubirea invocată cu disperare nu este o șansă de
salvare. In poezia ”Plumb” există un motiv esențial: moartea, redat prin ”sicriu”,
”mort”, ”somn”, ”dormea adînc”, ”cavou”, ”coroane”, ”era frig”, ”era vint”.
Celelalte motive – amorul, tristeațea singurătatea – sunt secundare, dar ajută la
reliefarea ideii esențiale de alunecaare inevitabilă spre moarte, neant. In prima
strofa ne este dezvaluit universul existential, impietrit, funebru, sugerat de
sintagmele: “funerar vestmant”, “flori de plumb” si imaginea auditiva “scartaiau
coroanele de plumb” care amplifica alaturi de punctele de suspensie atmosfera
macabra, sinistra, sugerand defapt frica de moarte. Prima strofă definește un
univers rece, străin, in care poetul trăiește sentimetnul singurătății tragice:
”Dormeau adînc sicriile de plumb,/ Și flori de plumb și funerar veșmînt – / Stau
singur in cavou… și era vint…/ Și scîrțîiau coroanele de plumb”.
In a doua strofa ne este dezvaluita o alta secventa lirica, in care iubirea ca mijloc
de salvarea din acest univers macabru este refuzata. Acest fapt este identificat in
expresia “dormea intors amorul meu de plumb” care propune o viziune concreta si
antropomorfa asupra iubrii, ca un mit ce moare si isi pierde calitatea de
absolut. Strofa a doua definește realitatea interioară. Poetul invocă amorul, dar
acesta doarme întors cu fața spre moarte. ”Aripile de plumb” sugerează căderea
surdă și grea, din care poetul nu se mai poate înălța, căderea in moarte este
inevitabilă, și nici măcar iubirea invocată cu disperare nu reprezintă o șansă de
salvare: ”Dormea întors amorul meu de plumb/ Pe flori de plumb, și-am inceput
să-l strig – / Stam singur lingă mort… și era frig…/ Și-i atîrnau aripile de plumb.”
In text apar elemente de prozodie precum masura versurilor de zece silabe, rima
imbratisata si ritmul trohaic care alterneaza cu amfibranhul. La nivelul lexical,
fonetic, morfosintactic, poetul exteriorizează ideea de alunecare spre neant. Verble
la imperfect (dormeau, dormea, stam) sugereaz persistența atmosferei deprimate.
Repetiția conjuncției ”și” amplifică această atmosferă: ”Și flori de plumb și funerar
veștmînt – /… și era vint… / Și scîrțîiau coroanele/… și-am inceput să-l strig/… și
era frig…/ Și-i atîrnau aripile de plumb.”. epitetele ”adînc”, ”întors”, ”funerar”,
”singur” contribuie la realizarea unei neliniști metavizice. Frecvența consoanelor
”m, b, v, l”, a diftongului ”au” și a triftongului ”eau” sugerează plînsetul ca ecou al
atmosferei insuportabile. Versul este iambic in exclusivitate, iar tonul este elegiac.
Structura poeziei este armonioasă, prima strofă se repetă in afară de versul al
doilea, astfel încît primul vers este in realție cu versul 5, 3 cu 7, și 4 cu 8. Din
mijloace artistice de realizare pe lingă simbol intilnim metafore și personificări:
”Dormeau adînc sicriile de plumb”. Toate cuvintele incipitului au un tipar sintactic
clasic: predicat, complement, subiect, atribut sunt metafore simbol ale mortii, ale
caderii in inertia plumbului. Incipitul debuteaza cu “dormeau adanc, sicriele de
plumb” scotand in evidenta atat somnul Bacovian, halucinatoriu cat si imaginea
macabra a sicrielor.
Opera este incheiata prin “si atarnau airipile de plumb” care in viziunea lui Lucian
Blaga semnifica zborul intors spre apus. Sentimentul dominant este de oboseală, de
trecere inevitabilă spre moarte. In numai cele două catrene ale ei, poezia exprimă o
stare sufletească de o copleșitoare singurătate, iar atmosfera este de o dezolare
totală in tremurătoarea apăsare materială fiind sugerată de greutatea metalului
întunecat.
In concluzie, datorita elementelor prezentate mai sus, putem afirma ca “Plumb” de
George Bacovia intruneste toate notele definitorii curentului literar numit
simbolism.
 Etapa III
Anii (1906-1916) Etapa simbolistă, se caracterizează prin valorificarea unor
motive simboliste, a cromaticii, spriritului simbolist. Opere fiind toate poeziile din
volumul "Plumb" și "Lacustra".

Comentariul poeziei "Singur"

George Bacovia este cel mai mare simbolist român. În poeziile lui, a inclus teme şi
motive caracteristice simbolismului, precum cel al izolării, al singurătăţii, al
ninsorii. Motivul singurătăţii este profund reprezentat şi prezentat în poezia
„Singur”. Motivul singurătăţii apare în titlu, prezentând anturajul eului liric înainte
de primul vers. Golul din sufletul lui creat de singurătate este expus prin forţa
naturii, calamităţi aflate în concordanţă cu sentimentele ce-i macină sufletul
(„Potop, cad stele .../ Şi ninge ...”). Culoarea „alb” simbolizează un spaţiu mort,
fiind completat de sintagma „de cristal” ce amplifică ideea de un Sfârşit apocaliptic
sufletesc. Lacrimile roze reprezintă speranţa eului iric la o schimbare, la o ieşire
din situaţie. Atmosfera creată de „vatra-n para ce abia mai bate”, se află în
concordanță cu viaţa eului liric, izolat total („suflet singuratic”), rupt de realitate,
lipsit de orice viu, alături de el fiind prezente doar elemente ale naturii („potop”,
„stele”). Cronotopul poeziei creează şi accentuează atmosfera suferinţei eului liric.
Spaţiul în care eul liric se simte „singur” este „la vatră”, loc ce îi împărtăşeşte
sentimentele „(para ce abia mai bate”). E iarnă („ninge”), e noapte („noaptea”,
„stele”, „miezul nopţii”), e un timp apocaliptic ce anunţă un sfirşit de lume în
operele bacoviene, un timp de meditaţie şi de regăsire în sine. Iarna singurătăţii îi
oferă eului liric un timp de meditaţie, de regăsire în sine. Focul sufletului „abia mai
bate”, încât şi speranța tinde spre o moarte pacifistă, „de cristal”, fără o şansă la
împotrivire. Frigul imortalizează lumea imaterială lipsită de căldură; o singurătate
în miez de noapte alături de imaginea împlinirii (jjăratic”). Textul aparţine
curentului simbolist. Autorul a inclus culoarea („stele albe de cristal”, „lacrimi
roze”), fiecare dintre ele având o semnificaţie aparte decât cea obişnuită. Muzica
interioară, chiar dacă nu e reprezentată prin instrumente muzicale, e înfăţişată de
elementele naturii: „para ce abia mai bate” ne duce departe de gândului unui foc
lemnele căruia trosnese sub acţiunea parei, spaţiu ideal pentru fericire. Ninsoarea şi
noaptea reprezintă tăcerea, starea de spirit a eului liric. Autorul a inclus anumite
teme şi motive caracteristice simbolismului, precum cel al singurătăţii, al izolării,
al ninsorii, ete. Motivul „ninsoare” aduce ideea de apocalipsă, ninsoarea fiind o
formă mai rece, mai distantă, a potopului. Dacă spaţiul şi timpul (cronotopul) este
clar fixat, ninsoarea, ca şi viaţa, este efemeră, fiind un mesager al sfârşitului.
Conjuncţia „şi” se regăseşte de 3 ori la începutul versurile ce armonizează suferința
eului liric cu eronotopul (natura timpului şi spaţiului). Repetiţia lor redă o
intensitate în acţiune, punându-se accentul şi pe fapte („Şi ninge-n noaptea plină de
păcate”, „Şi ninge-n miezul nopţii glacial”, „Şi tu iar tremuri suflet singuratic.)
Accentuarea elementelor de suferinţă are loc şi datorită melodicităţii speciale ale
conjuncției, „şi”-ul prezentând o gravitate în exprimare. La Bacovia, singurătatea
reprezintă apogeul durerii, mai apăsătoare decât moartea, mai dură decât realitatea,
decât nevroza totală.
 Etapa IV
Anii (1916-1936) Etapa despărțirii de simbolism şi a experimentelor lirice,
încercările de ași experimenta propriul stil. Opere fiind „Umbra”; ''Requiem";
„Poema finală”;

Comentariul poeziei "Amurg antic"

George Bacovia se remarca in literatura romaneasca prin promovarea curentului
literar simbolist, la inceputul secolulului al XX-lea. Simbolismul este caracterizat
prin sugestie, simboluri, si sinestezii. Prin simbolism, cuvintele isi pierd sensul lor
comun, si semnifica un aspect al existentei, acompaniat de epitete si metafore ce le
confera viziunea unica a artistului despre lume.
Poezia Amurg, structural, este formata dintr-o singura strofa, rimand doar versurile
pare printr-o rima imbratisata, stil caracteristic lui George Bacovia. Tema poeziei
este moartea, sugerata prin numeroase imagini motorii si simboluri, astfel ca este
introdusa prin recurenta verbului "a curge", simbolul "sange" ce semnifica forta
vitala, ce se disipa, si prezenta bolii. Primele doua versuri reprezinta o comparatie,
"Ca lacrimi mari de sange/Curg frunze de pe ramuri", ce realizeaza o imagine
motorie ce sugereaza atat sfarsitul, cat si viziunea artistului despre viata. Poetul
asociaza viata cu frunzele, iar caderea lor semnifica sfarsitul vietii. Epitetul
"Lacrimi mari de sange" reprezinta puritatea dar si importanta vietii, un dar de pret
al fiintei, iar ramurile reprezinta insasi lumea in care traim.  
Continuarea poeziei prin introducerea amurgului in prim plan, accentueaza ideea
mortii. Amurgul reprezinta sfarsitul zilei, al luminii, iar faptul ca este insangerat
simbolizeaza iminenta mortii, faptul ca fiinta umana este binecuvantata la darul
vietii dar si condamnata la pierderea acestui dar. Amurgul ce patrunde "incet" prin
geamuri si pe "dealurile albastre" sugereaza venirea necontrolata, nebanuita,
neanticipata a mortii, dar si acceptarea ei ca pe un adevar universal.
O noua imagine motorie intervine, in antiteza cu "curgerea frunzelor", si anume
"urcarea lunii". In multe culturi, luna este un simbol al mortii, iar antiteza acestor
imagini motorii sugereaza pendulul existential al oamenilor: cand viata se stinge,
moartea invinge. Poetul imbraca aceste imagini si prin reluarea epitetului "de
sange", care confera o nota tenebroasa poeziei; prezenta repetata a cuvantului
"sange" in poezie sugerand ca moartea este pretutindeni. Comparatia "de sange
pare lacul/Mai ros ca-ntotdeauna" este o reflectare filsofica a poetului, realizarea
brusca si terifianta a venirii mortii in randul oamenilor, moarte ce pare din ce in ce
mai aproape de fiecare.
Ultimele patru versuri ale poeziei introduc o noua atmosfera: prezenta bolii. Boala
este sugerata atat de fata ce tuseste, cat si efectiv de inversiunea "bolnavul amurg".
Fata ce priveste la geam este o imagine binecunoscuta in simbolism, ce face
trimitere la Charles Baudelaire, cand omul priveste pe geam, dupa care isi intoarce
spatele catre lume. De data aceasta, la Bacovia, omul priveste insistent pe geam,
sugerand amintirile, viata pe care a trait-o, constient fiind de venirea iminenta a
mortii. Batista este o metafora ce simbolizeaza tot zbuciumul existential al omului,
chinul existentei, care intr-un final isi pierde sensul si importanta, la fel ca o simpla
batista murdara. Reluarea imaginii motorii "S-a facut batista/Ca frunzele ce curg"
sugereaza intr-un final ca fiinta a murit, decizia poetului fiind de a nu descrie
fiinta, ci caderea batistei, asemenea frunzelor, asemenea vietii, omul luand cu el in
moarte tot ce a trait in viata.
Prin plentitudinea de metafore, imagini motorii si sugestie, poezia Amurg este o
opera literara simbolista ce prezinta iminenta mortii, poetul George Bacovia
remarcandu-se prin nivelul ridicat de abstractizare, dar si prin faptul ca a surprins
atat de multe aspecte existentiale intr-o poezie atat de scurta.
 Etapa V
Anii (după 1936) Operele sunt comedii în fond până la ultimul volum de
poezii din 1937. Epoca dată se caracterizează prin avangardism, elemente
expresioniste(altul decât la Blaga). Operele fiind „Balada";,, Miazazi de
vara"; volumul: "Comedii în fond"

Comentariul poeziei "Ecou de romanță"

Titlul poeziei este alcătuit din două substantive:,,ecoul”, un fenomen al naturii
care multiplică sunetul,cuvintele rostite,chemările,până când nu mai există
posibilitatea auzirii lor;totul este fără răspuns,fără întoarcere,fără speranță,este
renunțare;și,,romanță”-cântec liric duios și trist—cele două cuvinte alăturate arată
o dragoste neîmplinită,fără răspuns.
Tema centrală a poeziei este a iubirii neîmplinite,eul liric al poetului se simte
părăsit de iubita pe care o așteaptă în zadar,suferă,pentru că această dragoste
neîmpărtășită este un eșec al vieții.
În prima strofă, aşteptarea îndrăgostitului, eului liric, se află abia la prima treaptă
a sfârşitului unui anotimp,al primăverii,anotimpul reînvierii,al revenirii speranţelor.
„S-a dus albastrul cer senin” exprimă plecarea seninului,albastru este culoarea
visătorului,a dornicului de cunoaștere,a iubirii ascunse ,,s-a dus” odată cu speranța
întoarcerii iubitei,așteptată,,în lung suspin”
şi chiar odată cu primăvara care „s-a sfârşit”.El,iubitul,trăiește un sentiment de
suferință profundă,suspină,exclamând trist:,,tu,n-ai venit”-constatare melancolică
plină de reproș.
Exclamaţia de la sfârşitul strofei „ Tu ,n-ai venit!” se regăseşte şi în
următoarele patru strofe,fiind același reproş adus iubitei, dar totodată și o chemare.
În strofa a doua, iubitul care a trăit perioada verii, a nopților calde,a așteptărilor
zadarnice,,pe lângă tei”și-a creat un cadru romantic,dar nici acum iubita nu a
venit.Imaginea dezolantă a câmpului,,veștejit”trădează suferința celuia ce așteaptă
venirea iubitei,coborând o altă treaptă a suferinței.
A treia strofă este totodată şi a treia treaptă a coborârii sufletului dornic de iubire
„Târziu” ,(adverb al disperării,timp al așteptării inutile,neînțelese),privește tabloul
toamnei cu frunzișul,,răvășit”,tulburat,împrăștiat ca și sufletul omului,care,
disperat,plânge,nu-și mai poate stăpâni sufletul.A rătăcit ,,pe drumuri”, așteptând
în fiecare anotimp iubirea.
Strofa a patra reprezintă declinul, limita la care a ajuns omul
deznădăjduit,așteptând fără sens,dar cu speranță.Iarna,,cu…pustiul”naturii și al
sufletului,,trist”i-a adus înțelegerea adevărului trăit,,de mine-atunci nu vei mai
ști”,este renunțarea,alungarea din suflet a dorinței de a iubi,încercarea de a părăsi
ființa dorită.Înțelege că,,e prea târziu”,că nu I s-a răspuns sentimentelor,iar
repetiția,,nu mai veni!”este sentința pronunțată cu glasul adevărului,ferm fără cale
de întoarcere.
Elementele de prozodie : cele patru catrene au rima îmbrățișată,măsura de 5-
6silabe accentuează suferința îndrăgostitului ce-și așteaptă iubirea,iar repetiția
versului,,tu n-ai venit”este refrenul suferinței,așteptarea iubitei cuprinde toate
anotimpurile,până când speranța nu mai există,spunându-și că e prea târziu pentru
o revenire..Impresionează epitetele:,,veștejit,răvășit,pustiu”,cuvinte ale tristeții,ale
durerii sufletești,iar enumerarea anotimpurilor sunt timpuri ale așteptării.Întreaga
poezie este mărturisirea îndrăgostitului într-o singurătate apăsătoare.
 Concluzie
Implicarea simbolismului in opera lui Bacovia este evidenta, intrucat acesta recurge la :
simboluri , sugestii , corespondente , muzicalitate , prozodie . Influentele resimtite in poemele
sale sunt diverse : E.A Poe , Rollinat , Verlaine , Baudelaire , s.a .Temele si motivele simboliste
preluate de poet ar fi : conditia poetului si a poeziei , motivul singuratatii , melancolia ,
evadarile , natura romantica , starea de nevroza , culorile si muzica , poezia targului, s.a.
Declararea atasamentului fata de simbolisti se regaseste in volumul Cu voi.
Bacovia alesese sau poate fusese el cel ales de muze sa reprezinte si sa urce la cote nebanuite
simbolismul romanesc. Caci in 1916 , cand ii aparea volumul de debut Plumb , literatura noastra
consemmna de fapt una din datele de referinta ale poeziei , cartea anuntand o individualitate
lirica de necontestat , atat in raport cu ceilalti simbolisti ( Macedonski , Minulescu ,
M.Demetriade , S.Petica , D.Anghel ) cat si cu cei de alte orientari , predecesori sau
contemporani cu el . Si fata de unii , si fata de altii , Bacovia venea cu un univers al lui , orasul
provincial , stilizat in linii si culori esentiale , in tonuri de cenusiu , violet si galben .El aduce acel
sfarsit continuu , cum avea sa-i defineasca mesajul operei un comentator de mai tarziu , Ion
Caraion .
Bacovia are voluptatea mortii , a dezagregarii , a trecerii in neant si toate simbolurile poeziei sale
conduc catre aceasta idee. Cel mai adesea fixarea cadrului in care isi plaseaza simbolurile are loc
toamna si iarna , cel dintai dintre aceste anotimpuri fiind prin excelenta el insusi un simbol al
mortii . Caderea frunzelor apare in plan strict vegetativ al naturii ca o eliberare , stare catre care ,
cazand in moarte in plan uman tinde sa ajunga si poetul , impreuna cu iubita lui , precum in Note
de toamna . In ceea ce priveste primavara , poetul ii contrapune latura sumbra a existentei , si de
aceea el nu scrie poezii senine si optimiste ci Nervi si Note melancolice .
S-a spus ca poezia lui Bacovia sta sub semnul liricii simboliste franceze . Insusi poetul
marturisea in 1943 ca persistenta intr-o culoare a deprins-o de la francezi si ca prin 1898-1903 ,
una din obsesiile sale a fost simbolismul decadent si ca l-au preocupat adanc Verlaine ,
Rimbaud , Baudelaire , Rollinat , Jean Moreas . Sunt insa suficient de multe note distinctive si
personale care-l indeparteaza pe poet de simbolistii din tara lui Voltaire . Ceea ce la Verlaine si
Baudelaire , ca si la ceilalti simbolisti, urmarea , alaturi de semnificatii muzica si armonia , la
Bacovia , dimpotriva , e dizarmonic , aproape antimuzical , datorita sincopelor , ruperilor de vers
. Peisajul sau e intunecat , cu tuse ingrosate pana la brutalitate . Ceea ce conteaza la el e decorul
halucinant pentru ca infioara , captivant pentru ca trimite la planul dedesubt al poeziei .
Poezia lui Bacovia exprima o stare depresiva specifica unui intelectual proletar , cu o structura
sufleteasca ultrasensibila , de aceea poate fi incadrata si in directia simbolismului depresiv .
Universul poeziei bacoviene este ca o cupola de plumb sub care domneste nelinistea , spaima de
nefiinta , de izolare de-atatea nopti aud plouand /Aud materia plangand/Sunt singur si ma duce-
un gand/Spre locuintele lacustre