Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Drepturile Reale Principale
Drepturile Reale Principale
Definiţie - Drepturile reale (jus in re) - sunt drepturi subiective patrimoniale în virtutea
cãrora titularul lor îşi poate exercita atributele conferite de lege, nemijlocit, asupra bunului la
care se referã, fãrã a avea nevoie de concursul altor persoane.
Atributele ( contnutul dreptului de proprietate)
a) Posesia – consta in prerogativa titularului dreptului de proprietate de a se servi sau
întrebuința bunul
b) Folosința – este aceea prerogativa a dreptului de proprietate in temeiul careia
proprietarul poate întrebuința bunul in interesul sau culegand inclusiv fructele
c) Dispozitia – confera proprietarului dreptul de a dispune liber de bunul sau prin acte
materiale sau juridice de dispozitie
Caracterele juridice – dreptul de proprietate este un drept:
a) absolut – deoarece este recunoscut titularului in asa masura ca in raport cu ceilalti,
acestia sunt obligati sa nu faca nimic de natura a-l incalca – este opozabil erga omnes
- ii confera proprietarului dreptul de urmarire si dreptul de preferinta
b) inviolabil – decurge din caracterul absolut
c) exclusiv – pentru ca puterile conferite de acest drept sunt independente de orice puteri
ale altei persoane asupra bunului – excepție, cand legea sau vointa proprietarului
dispune altfel
d) perpetuu - este aceea trasatura care desemneaza faptul ca dreptul dureaza atata timp
cat dureaza si bunul si nu se pierde prin neuz
Definiţie - dreptul de proprietate publicã este acel drept de proprietate în care atributele
acestuia se exercită de către stat şi unităţile administrativ-teritoriale şi care poartã asupra
bunurilor din domeniul public el fiind inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil.
Subiecţii (titularii) dreptului de proprietate publică:
a) statul cu privire la bunurile din domeniul public de interes naţional ;
b) unităţile administrativ-teritoriale (comuna, oraşul, municipiul şi judeţul) asupra
bunurilor din domeniul public de interes local.
Obiectul dreptului de proprietate publică - domeniul public este alcãtuit din bunurile
prevãzute de art. 135 alin. 4 din Constituţie, din cele stabilite prin anexa care face parte
integrantã din prezenta lege şi din orice bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor sunt de
uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat sau de unitãţile administrativ-teritoriale prin
modurile prevãzute de lege.
Caracterele dreptului de proprietate publicã:
a) Inalienabil – inalienabilitatea presupune scoaterea bunului din circuitul civil, si mai
exact, bunul nu poate fi instrainat prin acte juridice intre vii si nu se pot constitui, in
principiu, dezmembraminte ale dreptului de proprietate
b) Imprescriptibil - bunurile proprietate publica nu pot fi dobandite prin prescriptie
achizitiva (uzucapiunea) ori, in cazul bunurilor mobile, prin posesiunea de buna-
credinta
c) Insesizabil – nu poate fi supus unei urmariri silite
Modalitãţile de exercitare a dreptului de proprietate publicã - sunt de competenţa
organelor centrale ale puterii executive pentru bunurile din domeniul public de interes
naţional şi autoritãţile publice locale pentru bunurile din domeniul public de interes local. În
concret aceste modalitãţi sunt dreptul de administrare, concesionarea, închirierea şi dreptul
de folosinţã asupra unor bunuri imobile.
Dobândirea - dreptul de proprietate publicã se dobândeşte prin urmãtoarele moduri:
a) pe cale naturalã
b) prin achiziţii publice efectuate în condiţiile legii
c) prin exproprierea pentru cauzã de utilitate publicã
d) prin acte de donaţie sau legate acceptate, în condiţiile legii, de organele
competente atunci când bunul intrã în domeniul public
e) prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau unitãţilor
administrativ-teritoriale în domeniul public, pentru cauzã de utilitate publicã
f) alte moduri prevãzute de lege
Încetarea dreptului de proprietate publicã acestea sunt:
a) pieirea bunului pe cale naturalã sau prin intervenţia omului
b) trecerea bunului în domeniul privat
c) trecerea unor bunuri din domeniul public în domeniul privat pentru
reconstituirea dreptului de proprietate particularã, pentru retrocedarea lor
foştilor proprietari sau pentru a fi vândute.
Circulaţia terenurilor potrivit Legii nr. 54/1998. –Din cuprinsul Legii nr. 54/1998 (dar şi din
ansamblul legislaţiei în materie: Legea nr. 18/1991, Codul civil, Legea nr. 16/1994 a arendei
etc., se pot desprinde cel puţin trei principii majore:
- principiul liberei circulaţii juridice a terenurilor;
- principiul potrivit căruia înscrisul autentic este o condiţie de validitate a înstrăinării
terenurilor;
- principiul potrivit căruia înstrăinarea terenurilor prin vânzare se va face cu respectarea
dreptului de preemţiune. În acest sens Legea nr. 54/1958 stabileşte: „Înstrăinarea, prin
vânzare, a terenurilor agricole situate în extravilan se face cu respectarea dreptului de
preemţiune al coproprietarilor, al vecinilor ori al arendaşilor” (art. 5).
Noţiune - uzucapiunea sau prescripţia achizitivã este acel mod de dobândire a proprietãţii
sau a altor drepturi reale privind un bun imobiliar prin posesia sa de cãtre o persoanã în
condiţiile şi termenul prevãzute de lege. Ea implică elementul timp.
Domeniul de aplicare al uzucapiunii - uzucapiunea se aplicã numai bunurilor imobile,
bunurile mobile dobândindu-se în baza art. 1909 C.civ. prin însuşi faptul posesiei lor cu bunã
credinţã, fãrã trecerea unui interval de timp .
Felurile uzucapiunii - uzucapiunea este de douã feluri:
a) uzucapiunea de 30 de ani (art. 1840 C.civ.) are loc atunci când sunt îndeplinite douã
condiţii: - posesia sã fie utilã (adicã o posesie propriu-zisã şi neviciatã); - posesia sã fie
exercitatã neîntrerupt timp de 30 de ani indiferent dacã posesorul este de bunã sau de
rea credinţã
b) uzucapiunea de 10 pânã la 20 de ani (art.1895-1899 C.civ.). Art. 1895 C.civ. statueazã
cã "Cel ce câştigã cu bunã credinţã şi printr-o justã cauzã un nemişcãtor determinat, va
prescrie proprietatea aceluia prin 10 ani dacã adevãratul proprietar locuieşte în raza
teritorialã a tribunalului unde se aflã nemişcãtorul şi prin 20 de ani dacã locuieşte afarã
din acea razã teritorialã"
- condiţii : - posesia sã se întemeieze pe un just titlu ; posesia sã fie de bunã credinţã;
bunul sã fie un bun imobil individual determinat.
Joncţiunea posesiilor - prin aceasta înţelegem unirea posesiei uzucapantului (a posesorului
actual) cu intervalul de timp cât posesia a fost exercitatã de cãtre autorul sãu cu scopul de a
dobândi dreptul de proprietate prin uzucapiune.
- Condiţii:
a) sã existe o posesie propriu-zisã
b) posesorul actual sã fi dobândit posesia bunului de la autorul sãu pe baza unui
raport juridic.
Calculul termenului de prescripţie - se calculeazã pe zile, ziua fiind de 24 de ore. Ea
începe la miezul nopţii şi se terminã la miezul nopţii urmãtoare. Ziua în care începe
prescripţia nu intrã în calcul iar prescripţia se încheie la miezul nopţii ultimei zile a
termenului prevãzut de lege.
Întreruperea şi suspendarea cursului uzucapiunii - cauzele de întrerupere civilă sunt
comune cu cele ale prescripției extinctive
- întreruperea naturalã este specificã numai prescripţiei achizitive:
a) când posesorul este şi rãmâne lipsit mai mult de un an de posesia bunului
indiferent cine este autorul deposedãrii
b) când bunul cu privire la care se exercitã posesia este declarat imprescriptibil de
lege.
Efectele uzucapiunii - Prin împlinirea uzucapiunii se naşte dreptul de proprietate al
uzucapantului şi concomitent se stinge dreptul de proprietate al fostului proprietar; acest
efect este retroactiv ceea ce înseamnã cã uzucapantul devine proprietar din chiar momentul
în care a început sã curgã termenul de prescripţie.
Uzucapiunea trebuie invocatã pe cale de acţiune în justiţie sau pe cale de excepţie. Creditorii
uzucapantului pot invoca şi ei uzucapiunea pe calea acţiunii oblice; sau dacã renunţarea s-a
fãcut în frauda intereselor creditorilor, aceştia au dreptul sã solicite revocarea renunţãrii prin
acţiunea paulianã.
Definiție - acţiunea în revendicare este acea acţiune realã prin care proprietarul care a
pierdut posesia bunului sãu, cere instanţei de judecatã sã i se recunoascã dreptul de
proprietate asupra bunului şi restituirea acestuia de la posesorul neproprietar.
Caracterele acţiunii în revendicare:
1) este o acţiune realã
2) ea este o acţiune petitorie
3) acţiunea în revendicare este, în principiu, imprescriptibilã sub aspect extinctiv.
Revendicarea bunurilor imobile
Proba dreptului de proprietate (probatio diabolica) incumbã reclamantului care
pretinde cã este proprietarul imobilului.
- pentru atenuarea dificultãţilor referitoare la proba dreptului de proprietate doctrinarii
jurisprudenţa au cristalizat câteva reguli care se învârt în jurul noţiunilor de titlu şi de
posesie şi impun o comparaţie a acestora şi anume : titlu contra titlu, titlu contra
posesie şi posesie contra posesie.
Acţiunea în revendicare este, în principiu, imprescriptibilã. Acest principiu decurge
din caracterul perpetuu al dreptului de proprietate care nu se stinge prin neuz indiferent de
timpul cât titularul sãu nu l-a exercitat.
Efectele acţiunii în revendicare - atunci când acţiunea în revendicare este admisã instanţa
prin hotãrâre judecãtoreascã va recunoaşte reclamantului dreptul de proprietate şi pe cale de
consecinţã va dispune obligarea pârâtului la restituirea bunului (cu toate accesoriile lui)
reclamantului sau, dupã caz, îl va obliga pe pârât de a se abţine a mai aduce atingere
exerciţiului dreptului de proprietate.
Dacã restituirea în naturã nu mai este posibilã atunci pârâtul este obligat sã-i plãteascã
reclamantului un echivalent bãnesc.
Dacã bunul revendicat a produs fructe regimul lor va fi în funcţie de buna sau reaua
credinţã a posesorului. Atât posesorul de bunã credinţã cât şi cel de rea credinţã au dreptul de
a cere reclamantului-proprietar restituirea cheltuielilor necesare şi a celor utile pe care le-au
fãcut cu privire la bunul respectiv.
Cheltuielile necesare sunt acelea fãcute pentru conservarea bunului.
Cheltuielile utile sunt acelea care deşi nu erau necesare au avut ca efect sporul de
valoare sau creşterea gradului de utilitate a bunului.
Cheltuielile voluptorii (de plãcere sau de înfrumuseţare) sunt acelea pe care posesorul
le-a fãcut pentru plãcerea sa personalã; ele nu se restituie dar posesorul este în drept sã ridice
acele lucruri fãrã însã a deteriora bunul respectiv.