FACULTATEA DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE

SPECIALIZAREA FARMACIE

FIZIOLOGIE UMANĂ

CURS

Prof. dr. Carmina Liana Muşat

 FIZIOLOGIA GLANDELOR ENDOCRINE

CURSUL 11

1. Fiziologia hipofizei
2. Fiziologia suprarenalelor
3. Fiziologia tiroidei
4. Fiziologia paratiroidelor
5. Fiziologia pancreasului endocrin
6. Fiziologia epifizei
7. Fiziologia timusului
8. Fiziologia gonadelor
Fiziologia glandelor endocrine

Funcţiile endocrine ale organismului sunt realizate de:

1) glandele endocrine – organe individualizate morfofuncţional

ce secretă hormoni: hipofiza, suprarenalele, tiroida, paratiroidele,
pancreasul endocrin, epifiza, timusul, gonadele, placenta
(temporar).
Hormonii sunt substanţe specifice ce acţionează la distanţă de locul
sintezei.
2) sistemele endocrine difuze – din ţesuturi şi organe, capabile
să secrete hormoni: antrul piloric secretă gastrina, duodenul secretă
6-8 hormoni, rinichiul secretă eritropoietina, etc. Aceşti hormoni
acţionează local prin:
 secreţie paracrină – acţiune asupra unor celule vecine;
 secreţie autocrină – acţiune asupra celulelor care i-au produs.
Neuronii hipotalamici pot acţiona ca neuromediatori prin hormonii
produşi (neurosecreţii) care sunt eliberaţi în sinapsele sistemului nervos.
1. Fiziologia hipofizei
Hipofiza (glanda pituitară)
 Este localizată la baza encefalului, înapoia chiazmei optice, în şaua
turcească şi prezintă trei lobi: anterior, mijlociu (intermediar), posterior.
 Lobul anterior şi cel mijlociu formează adenohipofiza, iar lobul
posterior formează neurohipofiza.
 Hipofiza este legată anatomic şi morfofuncţional de hipotalamus prin
tija pituitară.
 Intre hipotalamusul median şi adenohipofiză există o legătură
vasculară – sistemul port hipotalamohipofizar.
 Intre hipotalamusul anterior şi neurohipofiza legătura o face tractusul
nervos hipotalamohipofizar format din axonii nucleilor hipotalamici
(supraoptici, paraventriculari).
Prin aceste legături vasculare şi nervoase şi prin produşii de
neurosecreţii hipotalamusul controlează şi reglează activitatea hipofizei,
Fiziologia hipofizei

iar prin intermediul acesteia coordonează activitatea întregului sistem

endocrin („creier endocrin”).
Fiziologia hipofizei
Fiziologia hipofizei

Sistemul hipotalamohipofizar
Hipotalamusul este simultan glandă endocrină şi centru nervos de
reglare a funcţiilor vegetative.
Hipotalamusul secretă trei feluri de hormoni: de inhibare a
adenohipofizei; de stimulare a adenohipofizei; cei ce se depozitează în
neurohipofiză.
1. Adenohipofiza
Hormonii adenohipofizei sunt:
** glandulotropi – ACTH, TSH, FSH, LH – au ca organe ţintă alte
glande endocrine;
** nonglandulotropi – STH, PRL.
Activitatea adenohipofizei se află sub dublu control:
neurohormonii hipotalamici determină stimularea specifică
hormonală; hormonii unor glande endocrine inhibă activitatea
secretorie a
Fiziologia hipofizei

hormonilor tropi respectivi printr-un mecanism de feedback.

Acest mecanism acţionează atât asupra hipotalamusului cât şi
asupra hipofizei însăşi.
A1. Somatotropul – STH sau GH
 Este denumit hormon de creştere datorita rolului său important în
perioadele de dezvoltare a organismului.
 Este un polipeptid constituit din 191 de aminoacizi.
 In plasmă concentraţia sa este de 10mµg/ml şi se descarcă zilnic, la
adult, în cantitate de 4 mg.
 La nou-născut aceste valori sunt mult mai mari, ulterior, în cursul
copilăriei, scad la valori asemenea celor de la adult.
Fiziologia hipofizei

Efectele STH-ului
 stimularea creşterii scheletului, ţesutului conjunctiv, muşchilor şi
viscerelor, proces în cadrul căruia STH-ul acţionează sinergic cu alţi
hormoni (tiroidieni, gonadali etc.);
 creşterea scheletului se realizează prin accelerarea, de către STH, a
condrogenezei şi calcificării;
 somatomedinele au rolul de mediere a efectelor somatice ale STHului
prin legarea lor de receptorii specifici de pe suprafeţele celulelor ţintă;
 efectele stimulatoare asupra creşterii somatice se datorează activării
proceselor de sinteză proteică;
 sub acţiunea STH-ului concentraţia aminoacizilor plasmatici scade,
ca urmare a intensificării transportului intracelular al aminoacizilor şi
utilizării lor în procesele de sinteză proteică, mai ales în muşchi;
 STH-ul inhibă catabolismul proteinelor şi utilizarea aminoacizilor în
scop energetic;
Fiziologia hipofizei

 asupra metabolismului lipidic, STH-ul stimulează hidroliza

trigliceridelor din adipocite, urmată de cresterea concentraţiei plasmatice
a acizilor grasi si glicerolului;
 creşterea concentraţiilor acizilor graşi activează transportul în scop
energetic, ceea ce determină un regim de cruţare a aminoacizilor şi a
glucozei ca material energetic;
 STH-ul limitează sinteza trigliceridelor din glucoză, accelerând
degradarea lipidelor;
 asupra metabolismului glucidic, STH-ul are actiune antiinsulinică:
creste glicogenoliza hepatică; scade transportul transmembranar al
glucozei şi metabolizarea ei intracelulară rezultand hiperglicemie, care
stimulează secreţia insulinei;
 asupra metabolismului electroliţilor, STH-ul determină pozitivarea
bilanţului ionilor de calciu, fosfor şi magneziu şi retenţia ionilor de
sodiu, potasiu şi clor;
Fiziologia hipofizei

 sub acţiunea STH-ului creşte absorbţia intestinală a calciu şi fosfor;

la nivel renal scade excreţia urinară de Na+, K+ şi Cl-.
Reglarea secreţiei de STH
Se realizează prin mecanism feedback scurt.
Hipotalamusul secretă două neurosecreţii reglatoare:
1) somatoliberina(STH-RH), hormon eliberator de
somatotropină,
2) somatostatina (STH-SS), hormon inhibitor de
somatotropină.

Somatomedinele inhibă secreţia STH-ului prin:

 inhibarea secreţiei somatoliberinei şi stimularea secreţiei
somatostatinei;
 efect inhibitor direct asupra celulelor somatotrope hipofizare.
Fiziologia hipofizei

Factorii nespecifici stimulatori ai secreţiei STH-ului sunt:

 hipoglicemia, hiperaminoacidemia, hormonii tiroidieni şi scăderea
concentratiei acizilor graşi circulanti.
Factorii ce scad concentratia plasmatică a STH-ului:
 corticoizii şi creşterea concentraţiei plasmatice a acizilor graşi.
A2. Corticotropina – ACTH sau hormon adenocorticotrop
Este un polipeptid este format din 39 aminoacizi.
 Primii 23 de aminoacizi exercită toate acţiunile hormonului.
 Secvenţa primilor 13 aminoacizi ai ACTH este identică cu cea a
hormonului melanocitostimulant (MSH), corticotropina exercitand o
acţiune redusă melanocitostimulantă.
Efectele ACTH-ului
 Efectele biologice ale ACTH-ului se exercită asupra celulelor zonei
fasciculate a corticosuprarenalei cu activarea sintezei glucocorticoizilor.
ACTH-ul stimulează zona reticulată, producătoare de hormoni
Fiziologia hipofizei

androgeni şi estrogeni şi, în mai mică măsură, chiar zona glomerulară a

corticosuprarenalei, care secretă mineralocorticoizii.
 ACTH-ul stimulează sinteza de ARN, ceea ce explică efectul trofic al
hormonului şi creşterea greutăţii glandei.
 Efectele extraadrenaliene ale ACTH-ului constau în: stimularea lipolizei în
adipocite; activarea captării de glucoză şi aminoacizi în muşchi; stimularea
secreţiei de insulină.
Relarea secreţiei de ACTH
 Se află sub controlul direct al hipotalamusului prin intermediul
corticoliberinei (CRH), hormon eliberator de corticotropină şi de
glucocorticoizi.
 Secreţia de ACTH se produce intermitent în decursul a 24 de ore,
existând 10 – 20 vârfuri secretorii, cauzate de existenţa unui ritm secretor
al CRH, controlat de nucleii hipotalamici suprachiasmatici. Secreţia
maximă de ACTH se produce în perioada ultimelor ore de somn sau a
primelor ore de veghe.
Fiziologia hipofizei

 Reglarea pe cale umorală se face prin mecanism feedback lung şi

scurt, receptorii pentru glucocorticoizi se afla la nivelul hipotalamusului,
şi la nivelul hipofizei.
 O multitudine de stimuli pot intensifica secreţia de ACTH: factorii
fizici, psihici sau sociali care reprezintă factori stresanţi, in toate reacţiile
stresante participand sistemul hipotalamo-hipofizo-corticosuprarenalien.
A3. Tireotropina sau tireostimulina
 Controlează secreţia hormonilor tiroidieni, din punct de vedere
chimic este o glicoproteină. Efectele TSH-ului
 Controlează toate etapele sintezei şi secreţiei hormonilor tiroidieni.
 Acţiunea extratiroidiană, asupra ţesutului adipos, este lipoliza.
Reglarea secreţiei de TSH
 Controlul hipotalamic al secreţiei hipofizare de TSH se face prin
eliberarea tireoliberinei (TRH), în funcţie de concentraţia sanguină a
hormonilor tiroidieni.
Fiziologia hipofizei

 Sinteza şi secreţia de TSH sunt inhibate de somatostatină, dopamină

şi colecistochinină, prin acţiune asupra hipofizei şi hipotalamusului.
 Androgenii exercită un slab efect inhibitor, iar estrogenii manifestă
un slab efect stimulator asupra TSH.
 Glucocorticoizii, prin intermediul hipotalamusului, inhibă secreţia de
TSH. În cursul unei zile secreţia de TSH este pulsatilă, producându-se şi
unde secretorii de amplitudine redusă, care durează 1 – 2 ore.
A4. Gonadotropinele sau gonadostimulinele
1) hormonul foliculostimulant – FSH. 2)
hormonul luteinizant – LH.
Gonadostimulinele reglează activitatea hormonală a ovarelor şi
testiculelor şi menţin troficitatea lor.
Fiziologia hipofizei

Efectele FSH-ului şi LH-ului

Funcţia principala a FSH şi LH constă în stimularea gonadelor, a
gametogenezei şi a secreţiei de hormoni sexuali gonadali prin actiune
sinergica.
 FSH-ul este răspunzător de dezvoltarea şi maturaţia foliculului şi de
stimularea secreţiei de estrogeni de către folicul, iar LH este
responsabil de stimularea ţesutului interstiţial, de ovulaţie şi
formarea corpului galben.
 LH-ul stimulează secreţia progesteronului de către corpul galben.
FSH-ul controlează spermatogeneza şi dezvoltarea
canaliculelor seminifere.
 LH-ul producţia de testosteron de către celulele Leydig.
Efectul FSH şi LH asupra dezvoltării foliculului ovarian
 Sub acţiunea FSH-ului, celulele granuloasei ovariene , care are receptori
pentru FSH, secretă estrogenii care, împreună cu FSH, contribuie la
proliferarea celulelor granuloasei.
Fiziologia hipofizei

 Dezvoltarea foliculului depinde de producerea estradiolului, care acţionează

în interiorul foliculului într-un mod autocrin sau paracrin.
 Estradiolul este un amplificator al efectelor FSH, induc ând proliferarea
celulelor granuloasei şi creşterea sensibilitatii lor la FSH, de asemenea,
estradiolul intensifică proliferarea celulelor tecii interne.
Aceste „evenimente” reprezintă un sistem feedback pozitiv local, care permite
foliculului să secrete cantităţi tot mai mari de estradiol şi să-l facă tot mai sensibil la
FSH.
În acest mod estradiolul îşi intensifică propria secreţie.
Sub acţiunea estrogenilor şi a FSH, celulele granuloasei sintetizează receptori
şi pentru LH.
Aceasta face ca celulele granuloasei din foliculul preovulator să devină
sensibile şi la LH.
Efectul FSH şi LH asupra producerii de estradiol
 Sinteza estrogenilor este un proces complex în care participă:
ambele gonadotropine; celulele granuloasei; celulele tecii interne.
Fiziologia hipofizei

 Celulele tecii şi ale granuloasei pot sintetiza individual cantităţi

reduse de estrogeni, pentru secreţia optimă de hormoni este
necesară
„cooperarea” ambelor tipuri de cellule.
 Sub acţiunea LH, celulele tecii interne produc cantităţi mari de
androgeni, precursori estrogenici.
 Sub influenţa FSH, androgenii produşi de teaca internă pot fi
transformaţi cu uşurinţă în estrogeni la nivelul celulelor granuloasei.
În felul acesta, prin participarea ambelor tipuri de celule, stimulate
fiecare de gonadotropine proprii, se produc cantităţi adecvate de
estrogeni, care asigură dezvoltarea foliculului.
De aici rezultă că dezvoltarea foliculului necesită prezenţa atât a FSH,
cât şi a LH.
Efectul FSH şi LH asupra ovulaţiei
Fiziologia hipofizei

 LH reprezintă semnalul fiziologic al ovulaţiei. Concentraţia sanguină a

LH creşte brusc cu cca. 16 – 24 ore înainte de ovulaţie. Dozele mari FSH
determină ruperea foliculului, urmată de expulzia ovulului, dar în condiţii
normale nu se obţine concentraţia necesară de FSH.
 Aproape de momentul ovulaţiei, foliculul acumulează lichid folicular dar
presiunea lichidului intrafolicular nu creşte, deoarece peretele foliculului
devine, treptat, tot mai extensibil din cauza enzimelor hidrolitice, care
digeră reţeaua de colagen.
 „Digestia” se datorează LH, care declanşează secreţia de către granuloasă
a unui activator al plasminogenului, sub acţiunea căruia se va elibera
plasmina (enzima proteolitică activă) din plasminogenul prezent în
lichidul folicular. Acest proces are un rol important în ruperea
foliculului.
 Tot sub acţiunea LH, celulele granuloasei foliculului preovulator secretă
progesteron şi prostaglandine. Dacă se blochează sinteza acestor 2
hormoni nu se produce ovulaţia.
Fiziologia hipofizei

 Prostaglandinele activeaza elementele contractile din peretele foliculului,

facilitand expulzia ovulului şi formarea corpului galben.
Efectul FSH şi LH asupra corpului galben
 Capacitatea hormonului LH este aceea de a induce formarea corpului
galben.
 LH are efect luteotropic:menţine funcţia secretorie a corpului galben.
 Corpul galben are o durată limitată şi după cca. o săptămână, devine,
treptat, mai puţin sensibil la LH şi, în final, regresează, transformându-
se în corpul albicans.
 Estradiolul şi prostaglandinele, secretaţi de corpul galben, grăbesc
procesul de luteoliză.
Efectul FSH şi LH asupra spermatogenezei
 FSH este indispensabil pentru iniţierea spermatogenezei în perioada
pubertăţii, meioza are loc doar când epiteliul germinativ al tubilor
seminiferi este stimulat de FSH şi de testosteron.
Fiziologia hipofizei

 Spermatogeneza, odata iniţiată, poate continua numai sub acţiunea

dozelor mari de testosteron sau LH.
 Efectul LH asupra spermatogenezei se limitează la stimularea
secreţiei testosteronului de către celulele Leydig, celule unice
testiculare „prevăzute” cu receptori pentru LH.
 Testosteronul difuzează în tubii seminiferi adiacenţi şi mediază
efectul LH asupra spermatogenezei.
 Celulele Sertoli din pereţii tubilor seminiferi sunt prevăzute cu
receptori pentru androgeni, ceea ce sugerează că ele reprezintă
celulele ţintă ale testosteronului.
 Celulele Sertoli joacă un rol esenţial în spermatogeneză:
- sub acţiunea FSH celulele Sertoli sintetizează un mare număr
de proteine, printre care şi proteina fixatoare de androgeni, care se
secretă în lumenul tubilor seminiferi. În acest mod se asigură o
concentrare locală de testosteron, necesară spermatogenezei.
Fiziologia hipofizei

- celulele Sertoli secretă şi un factor de creştere, care impreună

cu testosteronul pot regla mitoza şi meioza celulelor germinale.
Reglarea secreţiei de FSH şi LH
 Controlul secreţiei gonadotropinelor este extrem de complex şi, sub
anumite aspecte, diferit la cele două sexe.
 Adenohipofiza secretă atât LH cât şi FSH, rata secreţiei şi raportul variabil
al celor 2 gonadotropine fiind controlat prin modularea secreţiei
gonadoliberinei (GnRH) cât şi prin mecanisme de feedback negativ şi
pozitiv declanşate de variaţiile plasmatice ale hormonilor gonadali
principali
(estradiolul şi testosteronul).
A5. Prolactina (PRL) sau hormonul mamotrop (LTH)
Efectele prolactinei
 La femeie stimulează secreţia lactată a glandei mamare, sensibilizată de
estrogeni şi progesterone.
Fiziologia hipofizei

 Prolactina este un inhibitor al activităţii gonadotrope, fiind capabilă să

prevină ovulaţia.
 Secreţia de prolactină este inhibată de hipotalamus prin PIH (hormon
inhibitor de prolactină), cu rol esenţial în reglarea secreţiei.
 In sarcina, secreţia prolactinei creşte gradat, atingând un vârf la naştere şi
revenind la nivelul de control după cca. 8 zile.
 Suptul determină creşterea temporară a secreţiei de prolactină.
Reglarea secreţiei de PRL
 Controlul secreţiei PRL se datorează unui cuplu hormonal
hipotalamic cu acţiune antagonică: prolactostatină (dopamina) şi
prolactoliberină (PRF).
 Spre deosebire de ceilalţi hormoni adenohipofizari, asupra cărora
hipotalamusul exercită efecte predominant stimulatorii, asupra secreţiei
PRL hipotalamusul acţionează predominant inhibitor: prolactostatina
Fiziologia hipofizei

(dopamina) acţionează asupra celulelor lactofore, scăzând secreţia de

PRL.
 Stimulul fiziologic de bază care declanşează secreţia de PRL este
reprezentat de excitarea regiunii mamelonare produsă de actul suptului.
Semnalele nervoase, care pleacă din zona mamelonului, ajung la nivelul
hipotalamusului, unde inhibă secreţia dopaminei,provocând
hipersecreţia de PRL.
 Doze mari de glucocorticoizi şi tiroxină inhibă secreţia de PRL, prin
acţiune directă asupra hipofizei.
2.Melanotropul (MSH) sau hormon melanocitostimulator
Este un polipeptid cu 13 aminoacizi.
 Are acţiune de creştere a conţinutului în melanină a melanocitelor, deci
de pigmentare a tegumentului.
Reglarea se face de către hipotalamusul median prin eliberarea unei
melanoliberine.
Fiziologia hipofizei

2.Neurohipofiza
Conţine 2 hormoni: hormonul antidiuretic (ADH) şi oxitocina (OT).
Aceşti hormoni nu sunt secretaţi de celulele neurohipofizei, ci doar
depozitaţi aici (depozitele suficiente pentru 2 săptămâni).
Ei reprezintă produsul de secreţie al neuronilor din nucleii supraoptici
(SO) şi paraventriculari (PV) care au ajuns în hipofiza posterioară prin
axonii acestor celule, prin fluxul axoplasmatic, împreună cu proteinele
transportoare, denumite neurofizine I şi II.
1. Oxitocina (OT) sau ocitocina
Efectele oxitocinei
 La femei determină contracţia puternică a muşchiului neted uterin,
grăbind expulzia fătului.
 Efectele ocitocice ale hormonului sunt accentuate de estrogeni, care
produc scăderea potenţialului membranar de repaus.
Fiziologia hipofizei

 De asemenea, concentraţiile mari de estrogeni care se înregistrează la

sfârşitul perioadei de sarcină, cresc numărul de receptori de pe membranele
celulelor musculare uterine, mărind sensibilitatea lor la ocitocină.
 In timpul naşterii, semnalele care pleacă din zona tractului genital
declanşează potenţiale de acţiune la nivelul nucleilor paraventriculari şi
supraoptici, care produc descărcări de ocitocină – feedback pozitiv care va
grăbi evacuarea uterină.
 Efectul ocitocic al hormonului se datorează atât acţiunii directe a
ocitocinei asupra fibrei miometrale, cât şi stimulării producerii de
prostaglandine care activează contractilitatea uterului.
 La femeia lactantă, ocitocina produce contracţia celulelor
mioepiteliale din pereţii acinilor glandulari mamari şi a fibrelor
musculare netede din canalele galactofore, având ca rezultat ejecţia
laptelui.
Fiziologia hipofizei

Reglarea secreţiei de oxitocină

Are loc mai ales pe cale reflexă, cel puţin în cazurile corelate cu
travaliul (parturiţia) şi cu alăptarea.
Semnalele provenite de la receptorii de distensie din zonele tractului
genital (uter, col uterin, vagin) şi/sau cele provenite de la receptorii de la
nivelul mamelonului şi al areolei mamare se transmit pe căi ascendente
până la mezencefal şi apoi, până la nucleii supraoptic şi paraventriculari,
ceea ce are ca rezultat descărcarea OT.
Aceste reflexe neuroendocrine reprezintă mecanisme fiziologice care
intensifică secreţia OT în timpul travaliului şi în perioada alaptării.
2. Hormonul antidiuretic (ADH) sau vasopresina

Efectele ADH-ului
 Principala acţiune fiziologică a ADH constă în creşterea
permeabilităţii membranei luminale a segmentelor terminale ale
Fiziologia hipofizei

nefronului (tubului contort distal şi colector) pentru apă, având ca

rezultat scăderea volumului şi creşterea concentraţiei urinei.
 ADH intensifică reabsorbţia ureei în tubii colectori, mărind sarcina
osmotică a lichidelor interstiţiale ale medularei renale, prin care va
intensifica reabsorbţia apei.
 In doze fiziologice ADH-ul nu influenţează tonusul vascular, dar în
doze mari are efecte vasopresoare, din care cauză hormonul se numeşte
şi vasopresină. Acţiune vasopresoare se datorează efectului
vasoconstrictor al arteriolelor.
 Datorită asemănărilor structurale cu ocitocina, ADH-ul are efecte
galactokinetice şi ocitocice reduse.
Reglarea secreţiei de ADH
Cel mai important stimul al descărcării ADH este reprezentat de
creşterea osmolarităţii plasmei.
Fiziologia hipofizei

Creşterea osmolarităţii plasmei cu 1 – 2% excită osmosodiu

receptorii, care intensifică secreţia ADH.
Excitarea osmosodiu-receptorilor declanşează excitarea neuronilor
secreori de ADH, care declanşează eliberarea de ADH din neurohipofiză
în circulaţia generală.
2. Fiziologia suprarenalelor
Suprarenalele

 Glandele suprarenale sunt situate la polul superior al rinichilor.

 Suprarenala este constituită din două glande endocrine cu origine,
structură şi funcţii diferite:
→ in interiorul glandei se găseşte medulosuprarenala (de origine
ectodermică), parte componentă a sistemului vegetativ simpatic, care
secretă hormoni cu acţiuni asemănătoare stimulării simpaticului;
→ la exterior, înconjurând complet medulara, se află corticosuprarenala
(de origine mezodermică), care secretă numeroşi hormoni cu acţiuni
metabolice variate.
Cele două glande diferă ca importanţă biologică:
Fiziologia suprarenalelor

→ medulosuprarenala nu este indispensabilă vieţii, dar are o importanţă

majoră în mecanismele adaptative ale organismului la condiţii
neobişnuite şi stres;
→ corticosuprarenala este esenţială pentru supravieţuire.
Fiziologia suprarenalelor

Suprarenala Fiziologia suprarenalelor

1. Medulosuprarenala

 Reprezintă porţiunea medulară a glandelor suprarenale ce se dezvoltă

din ectodermul crestelor ganglionare.
 Celulele medulosuprarenaliene sunt neuroni postganglionari
simpatici care şi-au pierdut axionii şi au căpătat proprietăţi secretorii; de
aceea, medulosuprarenala poate fi considerară ca un imens ganglion
simpatic.
Adrenalina şi Noradrenalina
 Secreţia medulosuprarenaliană este constituită dintr-un amestec de
catecolamine: adrenalină (A) 80% şi noradrenalină (NA) 20%.
 In plasma sanguină adrenalina se găseşte în concentraţie de 0,1μg% o,
iar noradrenalina, de 0,8μg%o.
 Catecolaminele, descărcate din medulosuprarenală, rămân puţin timp
în sânge, deoarece sunt fixate în ţesuturi şi degradate rapid.
 Jumătate din catecolaminele secretate apar în urină.
Efectele catecolaminelor NA si A
 Sunt active asupra tuturor structurilor organismului inervate de
simpatic şi produc, în general, efecte asemănătoare cu cele ale stimulării
simpaticului.
 Adrenalina acţionează asupra tuturor structurilor inervate de simpatic
şi produce efecte similare simpaticului.
 Noradrenalina acţionează asemănător adrenalinei dar cu acţiune mai
puternică asupra presiunii arteriale şi mai slabă asupra musculaturii
netede şi asupra metabolismului.
Acţiuni asupra sistemului cardiovascular
 NA si A determină creşterea forţei de contracţie şi a debitului
cardiac, dar acţiunea cardiacă superioară este a adrenalinei.
Fiziologia suprarenalelor

 Ambii hormoni determină vasoconstricţie arterială, urmată de

hipertensiune arterială sistemică.
Fiziologia suprarenalelor
Acţiuni asupra musculaturii netede viscerale
Adrenalina exercită efect relaxant asupra musculaturii digestive,
bronhiolare, uterine şi urinare (detrusor) si contracţia sfincterelor
digestive, a muşchilor errectores pilorum şi a dilatatorului pupilar
(midriază).

Acţiuni metabolice
 Adrenalina şi, în măsură mai redusă, noradrenalina, determină
hiperglicemie prin glicogenoliză hepatică (receptori β1) şi musculară
(receptori β2) prin activitarea adenilciclazei, care măreşte sinteza de
3’5’AMP ciclic şi acest compus la rândul său activează fosforilaza,
enzimă glicogenolitică.
 Ambii hormon cresc lipoliza şi mobilizeaza acizii graşi liberi din
depozitele lipidice ale organismului (receptori de tip β1).
Fiziologia suprarenalelor

 Ambii hormoni produc o creştere rapidă a metabolismului energetic

având acţiune calorigenă.
Acţiuni asupra sângelui
 Adrenalina creşte numărul hematiilor din sângele periferic; acest efect,
atribuit înainte mobilizării hematiilor din depozite şi în special din
splină.
 Adrenalina determină creşterea numărului polimorfonuclearelor
neurofile circulante.
 Adrenalina produce creşterea coagulabilităţii sanguine şi fibrinolizei.
Acţiuni asupra sistemului nervos
 Ambele catecolamine determină, în egală măsură, o stare de alertă
corticală, prin stimularea sistemului reticulat ascendent. Adrenalina
determina o stare de anxietate şi frică mai puternică decât cea
declanşată de noradrenalină.
Fiziologia suprarenalelor

Acţiuni asupra glandelor endocrine

NA si A stimulează secreţia de glucagon, parathormon, tiroxină,
calcitonină, tropii adenohipofizari şi inhibă secreţia de insulină.
Reglarea secreţiei de A şi NA
 In condiţii bazale şi, mai ales în timpul somnului, secreţia de
catecolamine este redusă.
 In repaus raportul NA + A este de 1/2, raport care devine subunitar în
stres.
 In situaţii neobişnuite, care necesită adaptare rapidă a organismului
(frică, frig, hipotensiune, hipoglicemie, asfixie, durere etc.), se produc
descărcări importante de catecolamine, care pun organismul în condiţii
de apărare.
Descărcările postagresive de catecolamine din medulosuprarenală se
produc printr-un mecanism nervos, fiind determinate de impulsuri
Fiziologia suprarenalelor

provenite din centrii hipotalamici care ajung la medulosuprarenale pe

calea nervilor splanhici.
2. Corticosuprarenala
Este constituită din 3 zone distincte care sunt, dinafară înăuntru:
* zona glomerulară (15%), formată dintr-un strat subţire de
celule cilindrice, dispuse în anse neregulate sau „globuri” şi care
secretă mineralocorticoizii.
* zona fasciculară (78%), caracterizată prin coloane de celule
cuboide, separate prin sinusuri venoase şi care secretă
glucocorticoizii.
* zona reticulară (12%), de aspectul unei reţele, rezultată din
înlănţuirea neregulată de cordoane celulare, în ochiurile căreia se
găsesc spaţii sanguine largi, şi care secretă hormonii sexuali
(sexosteroizii). Celulele corticosuprarenaliene au:
→ un conţinut bogat în lipide şi, în special, în colesterol esterificat;
Fiziologia suprarenalelor

→ cantităţi mari de vitamina C.

→ ambelesubstanţe fiind necesare pentru sinteza hormonilor
corticosuprarenalieni.
1) Glucocorticoizii
 Sunt reprezentaţi în special de cortizon şi hidrocortizon (cortizol)
secretaţi în zona fasciculată.
 Glucocorticoizii circulă în sânge legaţi de proteinele plasmatice.
 O mică fracţiune liberă a cortizolului exercită efecte metabolice
specifice.
Efectele cortizolului
Asupra metabolismului proteic
 Glucocorticoizii mobilizează aminoacizii din proteine, în special ale
ţesutului muscular şi limfoid, unde exercită un efect catabolic şi
antianabolic.
Fiziologia suprarenalelor

 La nivel hepatic stimulează captarea aminoacizilor din plasmă, induc

sinteza unor enzime şi „prepară” aminoacizii în vederea trasnsformării
lor în glucide (gliconeogeneza).
 Efect catabolic asupra metabolismului proteic cu influente negative
asupra muşchilor, oaselor, ţesutului conjunctiv şi ţesutului limfatic.
Asupra metabolismului glucidic
Cortizolul:
- stimulează sinteza de glicogen – gluconeogeneza, pe seama
aminoacizilor şi a glicogenului;
- scade utilizarea glucozei la periferie, prin diminuarea
sensibilităţii ţesuturilor la insulină.
Asupra metabolismului lipidic
Glucocorticoizii exercită un efect:
Fiziologia suprarenalelor

- permisiv pentru catecolamine, glucagon şi STH în mobilizarea

acizilor graşi şi a glicerolului din trigliceridele depuse în ţesutul
adipos;
- intensifică consumul tisular în scop energetic, diminuând
consumul de glucoză.
Asupra oaselor
 Cresc sensibilitatea osteoblastelor la acţiunea parathormonului si
intensifică osteoliza, proces este susţinut şi prin diminuarea absorbţiei
Ca2+ la nivelul intestinului şi intensificarea excreţiei Ca 2+ la nivel renal.
Asupra sistemului vascular
 In lipsa glucocorticoizilor, muşchii netezi vasculari devin refractari la
acţiunea adrenalinei şi noradrenalinei, capilarele se dilată, devin
permeabile la soluţiile coloidale;
Fiziologia suprarenalelor

 In prezenţa glucocorticoizilor, sistemul vascular este sensibilizat la

acţiunea constrictoare a catecolaminelor, cortizolul mentinand volumul si
presiunea sangelui.
Asupra sângelui
 Glucocorticoizii determină limfopenie şi eozinopenie, numărul total de
leucocite creşte uşor, deoarece glucocorticoizii mobilizează neutrofilele din
măduva osoasă.
 Glucocorticoizii blocheaza producerea interleukinei-2 (IL-2) de către
limfocitele T si inhibă proliferarea limfocitelor.
 Glucocorticoizii blochează lizozomii, prin care diminuează eliberarea
enzimelor proteolitice lizozomale şi a hialuronidazei. Asupra tubului
digestiv
Glucocorticoizii stimulează secreţia de HCL şi pepsinogen, prin acest
mecanism stresurile de lungă durată pot cauza ulcere. Asupra nefronului
 Intensifică filtrarea glomerulară, scad permeabilitatea membranelor
pentru apă şi, ca urmare, intensifică diureza.
Fiziologia suprarenalelor

Reglarea secreţiei de glucocorticoizi

Secreţia de glucocorticoizi este controlată de ACTH hipofizar atât în

condiţii bazale, cât şi după agresiuni, şi este consecinţa modificării
echilibrului dintre cortizolul liber (cel legat de proteine, reprezentând,
probabil, rezerva circulantă de hormon care se desface şi furnizează
ţesuturilor cortizolul liber necesar).
În condiţii fiziologice, în plasmă se găseşte doar o cantitate redusă
de cortizol liber, care menţine o secreţie bazală de ACTH.
Când corticosuprarenala descarcă cantităţi mai mari de cortizol,
începe să crească cantitatea de cortizol liber din plasmă şi, concomitent,
diminuă secreţia de ACTH, prin influenţa asupra centrilor hipotalamici
(CRH) care reglează secreţia adenohipofizei (ACTH).
2) Mineralocorticoizii
Cel mai activ mineralocorticoid este aldosteronul (90%).
Fiziologia suprarenalelor

Efectele aldosteronului
Acţiunile de bază ale mineralocorticoizilor au două efecte
speciale:
1) creşterea reabsorbţiei Na+ la nivelul tubilor contorţi distali şi
colectori;
2) creşterea excreţiei de K+.
Aceste două efecte principale determină o multitudine de efecte
secundare, ca:
- reabsorbţia crescută de cloruri;
- intensificarea eliminărilor de H+ prin schimb ionic tubular;
- alcaloza determinată de hipernatrimie;
- intensificarea reabsorbţiei apei la nivelul rinichiului ca urmare
a creşterii osmolalităţii parenchimului renal.
Toate acestea pot constitui o cauză a hipertensiunii.
Aldosteronul intensifică excreţia renală şi intestinală a Mg2+.
Fiziologia suprarenalelor

Reglarea secreţiei de mineralocorticoizi

Sinteza şi secreţia aldosteronului este dependentă de sistemul
reninăangiotensină.
 Renina este o enzimă produsă de aparatul juxtaglomerular.
 Celulele aparatului juxtaglomerular funcţionează ca:
- baroreceptori, determina eliberarea reninei ca urmare a scăderii
presiunii sanguine sau a volumului sanguine.
- osmoreceptori care declanşează eliberarea reninei în urma
modificării compoziţiei urinei de la nivelul maculei densa (scăderea Na +).
 Aparatul juxtaglomerular prezintă o bogată inervaţie simpatică şi, prin
receptorii betaadrenergici, stimulează secreţia reninei; scăderea
concentraţiei Na+ plasmatic intensifică eliberarea reninei.
 Renina acţionează asupra angiotensinogenului plasmatic din care, printr-o
succesiune de reacţii, se ajunge la angiotensina I, cel mai puternic
vasoconstrictor natural şi stimulator al secreţiei de aldosteron si la
Fiziologia suprarenalelor

angiotensina II care este, de asmenea, un potent stimulator al secreţiei de

aldosteron.
3) Sexosteroizii
Suprarenala, la ambele sexe, secretă hormoni androgeni cu aceleaşi
efecte cu androgenii produşi de testicule. Efectele sexosteroizilor
 Androgenii andrenalieni prezintă activitate biologică
intrinsecă redusă, devin activi după transformarea, în ţesuturile
periferice, în testosteron şi estrogeni.
 Corticosuprarenalele secretă şi cantităţi mici de estrogeni.
Progesteronul, care serveşte ca precursor al celorlalţi hormoni steroizi
adrenalieni, de regulă, nu pătrunde în sânge sub forma liberă, ci este
transformat.
Reglarea secreţiei de sexosteroizi
Este controlată de către ACTH, şi nu de gonadostimuline, ca secreţia
steroizilor secretaţi de către gonade.
3. Fiziologia tiroidei
Tiroida

 Este cea mai voluminoasă glandă endocrină.

 Este alcătuită din multipli acini (foliculi), formaţiuni sferice, mărginite
de un strat unic de celule cuboide, ce prezintă la polul apical vilozităţi,
având în interior un material vâscos, denumit coloid (o moleculă
glicoproteică – tiroglobulină, care conţine hormonii tiroidieni).
 Intre foliculi se găsesc celule parafoliculare care secretă calcitonina.
 Hormonii tiroidieni sunt descărcaţi în sânge sub formă de:
* tiroxină (T4)-90%, cu acţiune de 4-5 ori mai lungă;
* triiodotironină (T3)-10%, cu acţiune de 3-4 ori mai intensă, dar
de scurtă durată.
Fiziologia tiroidei

Hormonii tiroidieni sunt legaţi de proteine plasmatice

Efectele hormonilor tiroidieni
Acţiunea asupra metabolismului energetic bazal
Hormonii tiroidieni asigura controlul intensităţii reacţiilor oxidative
celulare (efect calorigen), în toate ţesuturile cu excepţia creierului, splinei,
retinei, plămânilor şi gonadelor.
Cca. 40% din producţia de căldură a unui organism în repaus poate fi
atribuită oxidărilor celulare controlate de hormonii tiroidieni, ceea ce duce
la un consum de O2 crescut şi la eliberarea de căldură.
Acţiuni metabolice
 Hormonii tiroidieni influenţează metabolismul lipidic, stimulează
lipoliza, oxidarea acizilor graşi şi catabolismul colesterolului.
Fiziologia tiroidei

 Hormonii tiroidieni activează absorbţia intestinală a glucidelor,

intensifică glicogenoliza hepatică (efect hiperglicemiant), şi, în acelaşi timp,
stimulează gluconeogeneza şi oxidarea glucozei.
Hormonii tiroidieni deţin un rol important în menţinerea hidratării
celulare normale, prin controlul intensităţii oxidărilor celulare, care
furnizează energia necesară pentru eliminarea activă a apei din celule şi prin
optimizarea repartiţiei apei în ţesutul conjunctiv.
Acţiuni asupra creşterii şi dezvoltării
Hormonii tiroidieni sunt esenţiali pentru creşterea, diferenţierea,
dezvoltarea şi maturarea ţesuturilor şi a organismului, realizând dezvoltarea
normală programată genetic.
Acţiuni asupra SNC
 Stimulează excitabilitatea cerebrală (afectând starea de veghe-somn) şi
inteligenţa.
Fiziologia tiroidei

 Hormonii tiroidieni influenţează sistemul nervos periferic.

Acţiuni asupra sistemului cardiovascular
Creşterea debitului coronarian, creşterea excitabilităţii,
inotropismului şi a frecvenţei cardiace, creşterea volemiei şi creşterea
TA cu 10-20 mmHg.
Acţiuni asupra ventilaţiei
 Intensifică ventilatia, produce creşterea utilizării tisulare a oxigenului.
Asupra tractului gastrointestinal
 Stimuleaza apetitul, secreţiile şi motilitatea digestiva.
Acţiuni asupra gonadelor
 Tiroxina si prolactina sunt hormonii principali care menţin secreţia
lactată în cursul perioadei de lactaţie.
Fiziologia tiroidei

 Hormonii tiroidieni, în doze normale, exercită efecte trofice asupra

tegumentului, ficatului, muşchilor scheletici, miocardului, uterului, etc.
 Stimulează sinteza hepatică de fibrinogen şi factorului VIII al
coagularii.
Reglarea secreţiei hormonilor tiroideni
Sintezahormonilor tiroidieni se aflăsub controlul
hipotalamusului (TRH) şi hipofizei prin intermediul
hormonului tireostimulant (TSH)
În condiţii fiziologice, secreţia hipofizară de TSH este controlată,
sub acţiunea modificării concentraţiei sanguine libere a tiroxinei, de un
hormon hipotalamic care a primit denumirea de tiroliberină (TRH).
Dacă în condiţii obişnuite activitatea tiroidiană este controlată de
adenohipofiză prin tireostimulină, în cazul necesităţii creşterii rapide a
Fiziologia tiroidei

secreţiei tiroidiene (frig, stimuli psihici, scăderea producţiei de căldură)

intervine un mecanism nervos direct care stimulează descărcarea de TRH
şi care influenţează eliberarea TSH.
4. Fiziologia paratiroidelor
Paratiroidele
 Paratiroidele sunt patru glande mici, situate câte două pe faţa
posterioară a lobilor tiroidieni, în afara capsulei acesteia.
 Epiteliul secretor este reprezentat de două tipuri de celule dispuse în
cordoane sau formând mici foliculi:
- celule principale secretă parathormonul; -
celulele parafoliculare secretă calcitonina.
1. Parathormonul (PTH)
 Este un peptid sintetizat în celulele principale ale galndelor
paratiroide.
 PTH este sintetizat dintr-o moleculă precursoare formată din 115
aminoacizi.
Fiziologia paratiroidelor

Efectele PTH-ului
Oasele şi rinichii reprezintă organele ţintă principale.
La nivelul oaselor
 PTH determină activarea resorbţiei calciului şi fosfaţilor în 2 faze –
una rapidă (cca. 2 – 3 ore) şi alta lentă (cca. 12 ore):
→ In faza rapidă, PTH activează pompa de calciu de pe membranele
osteocitelor, producând permeabilizarea şi deplasarea rapidă a sărurilor
de calciu din fluidul canalicular osos în osteocit şi, de aici, spre lichidul
extracelular de partea opusă. În această fază nu se realizează resorbţia
fosfaţilor sau degradarea matricei osoase;
→ In faza lenta, are loc stimularea osteoclastelor şi demineralizarea
propriu-zisă a oaselor. Receptorii pentru PTH există numai la nivelul
osteocitelor şi a osteoblastelor.
Fiziologia paratiroidelor

 Sub acţiunea PTH se intensifică proliferarea osteoblastelor din

celulele precursoare, osteoblastele mature nu secretă material osos, ci
intensifică secreţia prostaglandinelor.
 Are loc activarea osteoclastelor cu hidroliza matricei osoase de către
colagenaza şi enzimele lizozomale, urmată de eliberarea şi transferul atât al
calciului, cât şi al fosfaţilor în lichidele extracelulare.
 PTH creşte fosfataza acidă şi producerea de acid lactic, favorizând procesul
de resorbţie şi demineralizare osoasă. La nivelul rinichiului
 PTH intensifică resorbţia Ca2+ şi Mg2+ la nivelul tubilor distali şi inhibă
reabsorbţia fosfatului şi bicarbonaţilor la nivelul tubului contort proximal.
 PTH-ul activează o enzimă, care catalizează transformarea vitaminei D în
hormonul vitamina D. Acest hormon măreşte absorbţia Ca2+ la nivelul
intestinului.
Reglarea secreţiei de PTH
Este controlată de nivelul calciului din sânge: creşterea calcemiei inhibă
secreţia de PTH, iar scăderea calcemiei intensifică secreţia.
Fiziologia paratiroidelor

Deşi concentraţia fosfaţilor este afectată de PTH, aceştia nu exercită un

efect reglator asupra secreţiei PTH.
2. Calcitonina (CT)
Este un polipeptid secretat de celulele C parafoliculare tiroidiene,
stimulul declanşator al secreţiei de CT este hipercalcemia.
Efectele CT-ului
Efectele principale ale CT se exercită asupra oaselor şi rinichilor.
La nivelul osului
 Calcitonina inhibă proliferarea osteoclastelor şi reduce activitatea
osteolitică a osteoclastelor, astfel resorbţia osoasă este diminuată.
 Efectul hipocalcemic al calcitoninei se realizează şi prin
intensificarea transportului calciului din citosol în mitocondrii. Tubii
proximali ai nefronilor
Prin intermediul receptorilor pentru calcitonina, intensifică excreţia
Fiziologia paratiroidelor

Ca2+ şi fosfaţilor, prin inhibarea reabsorbţiei lor. La

nivelul tubului digestiv
 Calcitonina conservă calciul prin acţiunea inhibitorie asupra
secreţiilor tubului digestiv (sucul gastric şi pancreatic) prelungind durata
digestiei.
Reglarea secreţiei de CT
Celulele parafoliculare răspund direct concentraţiei calciului ionic din
plasmă.
Creşterea calcemiei stimulează secreţia CT.
Concentraţia palsmatică a CT se măreşte după ingestia de alimente.
În acest caz efectul stimulator al calcitoninei se datorează: - gastrinei;
- colecistochininpancreoziminei;
- glucagonului; - secretinei.
5. Fiziologia pancreasului endocrin
Pancreasul endocrin Pancreasul este o glandă mixtă, având funcţie
exocrină şi endocrină.
Tesutul glandular pancreatic este alcătuit din acini secretori exocrini,
ce secretă fermenţii pancreatici, îndeplinind funcţia exocrină şi din
insulele Langerhans, a căror celule secretă hormonii pancreatici.
Celulele α secretă glucagonul, celulele β secretă insulina, celulele delta
secretă somatostatinul şi celulele gama secretă gastrina. 1. Insulina
 Este un polipeltid format din 51 aminoacizi dispuşi în 2 lanţuri.
Este secretată sub formă de proinsulină, care se prezintă sub forma
unui singur lanţ polipeptidic.
 Legătura dintre lanţul A şi B al insulinei se realizeaza prin
intermediul peptidului de legătură sau peptidul C.
 Peptidul C este înlăturat la nivel intracelular la scurt timp după
sinteza proinsulinei, prin intervenţia unei enzime asemănătoare tripsinei.
Fiziologia pancreasului endocrin

Efectele insulinei
 Unul dintre rolurile principale ale insulinei constă în reglarea
captării, depozitării şi eliberării substanţelor circulante: glucoza,
aminoacizii şi acizii graşi,
 Efectele intracelulare ale insulinei rezultă din interacţiunea sa iniţială
cu receptori specifici situaţi la suprafaţa membranei celulare, numărul şi
activitatea receptorilor sunt reglate, prin nivelul insulinei.
 Dacă concentraţia insulinei creşte pentru un timp mai îndelungat,
numărul de receptori scade.
Acţiunea insulinei asupra metabolismului glucidic
Insulina constituie hormonul hipoglicemiant de bază. Scăderea
glicemiei, indusă de insulină, se realizează prin: 1) creşterea transportului
intracelular al glucozei; 2) stimularea metabolizării glucozei în ţesuturi;
3) favorizarea depunerii glucozei sub formă de glicogen; 4) inhibarea
Fiziologia pancreasului endocrin

glicogenolizei; 5) inhibarea neoglucogenezei hepatice; 6) intensificarea

transformării glucidelor în lipide la nivelul ţesutului adipos.

Reglarea glucozei sanguine

Acţiunea insulinei asupra metabolismului proteic
Stimulează transportul aminoacizilor în celula şi încorporarea lor în
protein;
Fiziologia pancreasului endocrin
Diminuează proteoliza hepatică şi musculară.
Acţiunea insulinei asupra metabolismului lipidic
 Reprezintă principalul hormon care asigură stocajul energiei în ţesutul
adipos;
 Intensifică sinteza trigliceridelor.
 În prezenţa insulinei, cca. 1/3 din glucidele alimentare sunt convertite în
lipide.
 Insulina reduce utilizarea lipidelor, favorizând atât sinteza, cât şi
depozitarea lor sub formă de trigliceride.

Reglarea secreţiei de insulină
Excitantul fiziologic de bază al secreţiei insulinei este reprezentat de
glucoza sanguină: creşterea glicemiei intensifică secreţia.
Glucoza acţionează în acest proces prin două mecanisme:
Fiziologia pancreasului endocrin

1) direct – prin produşii de catabolism rezultaţi la nivelul

celulelor β pancreatice;
2) indirect – în urma metabolizării glucozei.
În condiţii normale, gradul de metabolizare a glucozei la nivelul
celulelor β pancreatice este proporţional cu glicemia.
În afară de glucoză, secreţia insulinei este stimulată şi de alte glucide
metabolizante, cum ar fi: manoza şi fructoza.
În schimb, galactoza şi alte glucide nemetabolizabile nu-i afectează
secreţia.
2. Glucagonul
 Este un polipeptid format din 29 de aminoacizi legaţi între ei sub
forma unui singur lanţ.
 Este produs de celulele α din insulele Langerhans şi celulele α din
mucoasa gastrică şi duodenală. Efectele glucagonului
 Este un hormon hiperglicemiant, efectul se exercită hepatic prin:
Fiziologia pancreasului endocrin

1) intensificarea glicogenolizei;
2) intensificarea neoglucogenezei din aminoacizi.
 Glucagonul intensifică catabolismul proteic cu formarea ureei
(ureogeneza). La nivelul muscular, glicogenul nu este afectat.
 Nu afectează consumul metabolic al glucozei.
 Stimulează lipoliza şi cetogeneza.
 Glucagonul stimulează secreţia de STH şi somatostatină pancreatică.
 Stimulează secreţia calcitoninei.
Reglarea secreţiei de glucagon
Scăderea glucozei (hipoglicemia) din sângele ce irigă pancreasul
declanşează secreţia glucagonului.
Hiperglicemia are un rol inhibitor.
Efectul inhibitor maxim apare la o concentraţie a glucozei de cca.
200 mg/dl sânge .
Fiziologia pancreasului endocrin

Insulina are un efect inhibitor asupra secreţiei glucagonului, care

se poate exercita atât paracrin, cât şi pe cale sistemică.
6. Fiziologia epifizei
Epifiza (glanda pineală)
Este o glandă endocraniană, mica ce face parte din epitalamus.
Structural prezintă cordoane celulare nevroglice (pinealocite), cu
proprietăţi secretorii şi celule nervoase, înconjurate de o bogată reţea
vasculară.
 Inainte de pubertate glanda începe să involueze, iar la adult apar, la
rândul ei, mici concreţiuni fosfocalcice („nisip pineal”).
 Principalul hormon este melatonina, a cărei sinteză este intensificată
la întuneric şi diminuată la lumina puternică.
 Eliberarea melatoniei se face atât în sânge, cât şi în lichidul
cefalorahidian.
Fiziologia epifizei
 Efectele melatoninei
 Melatonina exercită efecte antigonadotropice, prin inhibarea
gonadotropinelor (LH, FSH).
 Melatonina are un rol de modulator al excitabilităţii cerebrale în
concordanţă cu bioritmurile endogene („ceas biologic intern”),
sincronizate de lumină (cu rol în starea de somn veghe).

Reglarea secreţiei melatoninei

Se face prin fibre simpatice ale ganglionilor cervicali superiori.
Lumina inhibă sinteza melatoninei pe cale nervoasă,
prin inhibarea secreţiei noradrenalinei de la nivelul fibrelor
postganglionare simpatice, iar întunericul stimulează această eliberare.
7. Fiziologia timusului
 Timusul
Este situat în mediastinul superior, retrosternal, atinge o dezvoltare
maximă la pubertate după care începe să involueze transformându-se
într-un ţesut adipos.
Este constituit din doi lobi înveliţi într-o capsulă fibroasă ce trimite
nişte septuri, care separă organul în lobuli.
Fiecare lobul este constituit din două porţiuni: o parte centrală
(medulară), ce conţine limfocite puţine şi multe celule epiteliale
reticulare; o parte periferică (corticala), mai bogată în limfocite.
Celulele epiteliale prezintă nişte prelungiri citoplasmatice, care prin
unirea lor cu cele vecine, formează o reţea reticulară în ochiurile căreia
se găsesc numeroase timocite care sub influenţa hormonilor secretaţi de
celulele epiteliale timice şi de limfokine vor prolifera şi se vor diferenţia
şi matura în limfocite T imunocompetente (limfocite cu memorie), cu rol
în imunitatea celulară.
Fiziologia timusului

In afară de rolul său în imunitatea celulară timusul secretă şi unii

hormoni, ceea ce justifică rolul său de glandă endocrină:
* timozina (care s-a dovedit a fi se fapt o familie de
polipeptide hormonale (α1,α2,α3 şi β1,β2,β3,β4 şi γ), dintre care numai
unele sunt active), care stimulează creşterea şi intensifică activitatea
limfocitelor T la nivelul organelor limfoide periferice (splină,
ganglioni limfatici etc);
 * factorul umoral timic care facilitează dezvoltarea
imunităţii dependente de celulele T.
8. Fiziologia gonadelor

Gonadele

Testiculele (gonadele masculine) şi ovarele (gonadele feminine) sunt

glande mixte cu funcţie exocrină şi endocrină.
1. Hormonii testiculari
Testosteronul este principalul androgen secretat de celulele Leydig.
Testiculul secretă şi estrogeni.
Celulele Leydig reprezintă sursa majoră a estrogenilor testiculari, dar
şi celulele Sertoli pot transforma testosteronul în estradiol.
 Testosteronul secretat circulă în sânge legat de proteine. Cca. 2-3%
se află în stare liberă.
Pentru a-şi exercita efectele, testosteronul pătrunde în celule, unde
este transformat în cea mai mare parte în 5 α-dihidrotestosteron (DHT).
Fiziologia gonadelor

O varietate de ţesuturi, incluzând creierul, glandele mamare şi ţesutul

adipos, poate transforma testosteronul în estradiol.
La nivel tisular aceşti estrogeni pot provoca efecte diferite comparativ
cu testosteronul, uneori chiar opuse.
Cea mai mare parte din testosteronul circulant este transformată în 17-
cetosteroizi, care se elimină renal.
Efectele testosteronului
Testosteronul produce efecte biologice aproape asupra tuturor
ţesuturilor corporale.
Stimulează diferenţierea organelor genitale şi a hipotalamusului la făt
În timpul dezvoltării embrionare, la ambele sexe, apar două tipuri de
canale (Wolff şi Műller), care reprezintă precursori ai organelor sexuale
interne.
 În prezenţa testosteronului are loc dezvoltarea canalelor Wolff, din care
apar structurile genitale interne masculine.
Fiziologia gonadelor

În lipsa testosteronului canalele Wolff regresează, iar canalele Műller se

transformă în organe genitale feminine.
În timpul instalării pubertăţii
 Secreţia mărită de testosteron stimulează dezvoltarea caracterelor sexuale primare
până la vârsta de 20 de ani: creşterea penisului, dezvoltarea scrotului, a testiculelor
şi a glandelor anexe (seminale, prostata, bulbouretrale).
 În perioada dezvoltării fetale, testosteronul determină coborarea testiculelor în
scrot.
Stimulează dezvoltarea caracterelor sexuale secundare
 Îngroşarea vocii ca urmare a dezvoltării laringelui şi a îngroşării corzilor vocale.
 Creşterea bărbii.
 Cresterea pilozităţii în zonele axilară şi pubiană si dezvoltarea glandelor sebacee.
 Determină comportamentul combativ, facilitează libidoul şi potenţa sexuală.
Intensifică creşterea corpului, care se „autolimitează” din cauza accelerării
osificării cartilajelor de creştere.
 Intensifică creşterea masei musculare.
Fiziologia gonadelor

 Testosteronul intensifică metabolismul bazal şi numărul de hematii din sângele

circulant.
 Alături de FSH, testosteronul menţine spermatogeneza.
Reglarea secreţiei de hormoni testiculari
Funcţia sexuală la bărbat este sub controlul permanent al
gonadotropinelor hipofizare, cu acţiune distinctivă asupra secreţiei
exocrine şi endocrine a testiculelor.
Spre deosebire de spermatogeneză, care depinde de activitatea
reglatoare a FSH, secreţia endocrină a testiculelor este sub influenţa
reglatoare a LH hipofizar. LH stimulează celulele interstiţiale Leydig.
Deşi hipofiza secretă două gonadotropine, hipotalamusul asigură
eliberarea pulsatilă a acestora cu ajutorul unui singur neurohormon,
gonadoliberină.
Fiziologia gonadelor

Sub influenţa gonadoliberinei este stimulată secreţia de LH care

provoacă hiperplazia celulelor Laydig din testicule şi producţia crescută
de hormoni testiculari de la pubertate până la bătrâneţe.
Secreţia de testosteron este direct proporţională cu cantitatea de LH
din circulaţie.
2. Hormonii ovarieni
Există 2 tipuri de hormoni: estrogen şi progesteron.
Hormonii estrogeni
 Sunt secretaţi, în lichidul folicular, de teaca internă şi stratul
glandular al foliculului ovarian. Estrogenii sunt secretaţi şi de corpul
galben, placentă, corticosuprarenală, testicule.
 Stroma ovarului secretă androgeni şi estrogeni, dar la femeie, în
perioada fertilă (premenopauză), cantitatea lor este nesemnificativă.
Fiziologia gonadelor

 Aceşti hormoni circulă în plasmă în combinaţie cu diferite proteine.

Cca. 3% din estrogeni plasmatici se află în stare liberă.
 Concentraţia lor plasmatică este foarte redusă şi prezintă mari variaţii
în decursul unui ciclu, având două maxime: unul preovulator, care
declanşează secreţia explozivă de LH, şi altul la mijlocul fazei luteale.
Ovarul sintetizează 17 β-estradiol, cel mai potent estrogen natural, care
se află „în echilibru”, în circulaţie, cu estrona.
Estrona este metabolizată în continuare în estriol, care prezintă cele mai
slabe potenţe estrogene.
Efectele estrogenilor
Asupra organelor sexuale
Determină maturizarea femeii
 Creşte dimensiunea trompelor uterine, a uterului şi vaginului.
 Se dezvoltă organele genitale externe, cu depunerea grăsimilor în labiile
mari şi mărirea labiilor mici, apariţia pilozităţii pubiene.
Fiziologia gonadelor

 Se modifică epiteliul vaginal din cuboidal în multistratificat mărind

rezistenţa.
 Uterul creşte de 2 – 3 ori.
După maturizarea organelor genitale interne, menţinerea dimensiunilor şi
funcţiilor lor necesită prezenţa estrogenilor şi a progesteronului.
 Sub acţiunea estrogenilor se declanşează faza proliferativă a mucoasei
uterine.
 Estrogenii facilitează creşterea foliculilor ovarieni şi intensifică activitatea
spontană a musculaturii uterine.
 Estrogenii sensibilizează ovarele la acţiunea gonadotropinelor, iar a uterului,
la acţiunea ocitocinei.
 Estrogenii stimulează creşterea, dezvoltarea şi pigmentarea glandelor
mamare, ca urmare a dezvoltării ţesutului stromal, a sistemului canaliculelor
şi a depunerii grăsimii în ţesutul glandei mamare.
Fiziologia gonadelor

 Estrogenii stimulează depunerea grăsimii subcutanate, care duce la instalarea

habitusului feminin characteristic.
 La nivelul trompelor uterine se produc fenomene proliferative similare celor
din endometru, dublate de intensificarea motilităţii cililor în vederea
deplasării ovulului fertilizat spre uter.
Estrogenii stimulează creşterea în lungime a oaselor
 Dar prin accelerarea osificării cartilajelor de creştere se opreşte creşterea în
înălţime.
 Intensifică absorbţia intestinala a calciului prin stimularea sintezei vit. D şi
intensifică secreţia calcitoninei.
Hormonii progestativi
Sunt progesteronul şi 17-hidroxiprogesteronul
 În perioada ciclului ovarian şi primul trimestru de sarcină,
progesteronul este secretat aproape în întregime de corpul galben. În
Fiziologia gonadelor

ultimele două trimestre de sarcină, această funcţie este preluată de

placentă.
 17-hidroxiprogesteronul este secretat de foliculii ovarieni
concomitent cu estrogenii.
Efectele progesteronului
 Transformă faza proliferativă a endometrului în faza secretorie, în
vederea pregătirii implantării blastocitului.
 Are efect antiestrogenic, diminuând contracţia miometrului uterin si
sensibilitatea lui la ocitocină, prin care se evită expulzia oului
implantat.
 Stimulează creşterea şi dezvoltarea glandelor mamare prin
dezvoltarea lobulilor şi alveolelor glandelor mamare.
 Susţine funcţia secretorie a laptelui în perioada lactaţiei.
Fiziologia gonadelor
Asupra metabolismului proteic are un efect catabolic
 Mobilizează aminoacizii mamei pentru creşterea fătului. Este
termogenic
 Creşterea temperaturii corpului cu 0,3 – 0,5 oC în perioada
ovulaţiei.

Reglarea secreţiei de hormoni ovarieni

Funcţia secretorie ovariană depinde de interacţiunea dintre
neurohormonii şi hormonii steroizi ovarieni.
Hipotalamusul este sediul proceselor de control al secreţiei ciclice de
hormoni eliberatori ai gonadotropinelor hipofizare (FSH şi LH).
Gonadoliberina asigură eliberarea succesivă a ambelor gonadotropine
hipofizare.
Fiziologia gonadelor
Estradiolul şi progesteronul modulează eliberarea ciclică a
gonadotropinelor hipofizare prin efectele produse de feedback-ul negativ
şi cel pozitiv exercitate la nivelul hipotalamusului şi hipofizei anterioare.