CURS 1- Dreptul constituţional - ramură a sistemului de drept

- .Noţiunea de drept constituţional

- .Locul dreptului constituţional în sistemul de drept

- Izvoarele dreptului constituţional

- Raportul de drept constituţional

- Subiectele raportului de drept constituţional

- Normele de drept constituţional

- Regim politic și regim constituțional

Obiectivele cursului:
1. Cunoaşterea evoluţiei dreptului precum şi a rolului acestuia în societatea
contemporană.
2. Înţelegerea noţiunilor de obiect, izvoare şi subiecte de drept constituţional.
3. Înţelegerea condiţiilor de fond pentru existenţa instituţiilor politice şi factorii
care concură la formarea lor.

Concepte-cheie tratate:

1.Drept constitutional - ramura fundamentala a sistemului de drept romanesc alcatuita

din norme juridice care reglementeaza relatii sociale fundamentale ce apar in procesul
instaurarii, mentinerii si exercitarii statale a puterii
2. Izvoarele dreptului constitutional - forme specifice, particulare, de exprimare a
normelor juridice, care sunt determinate de modul de edictare sau de sanctionare a lor de catre
stat
3.Obiectul dreptului constitutional - relatiile sociale care se nasc in activitatea de
instaurare si mentinere si exercitare a puterii de stat si care privesc bazele puterii si bazele
organizarii puterii
4.Raport de drept constitutional - relatiile sociale reglementate si sanctionate de o norma
juridica ce se nasc in cadrul activitatii de instaurare, mentinere si exercitare a puterii politice ca
putere statala
 Din multitudinea de norme sociale, un rol deosebit de important îl ocupă normele
juridice, dreptul fiind chemat să analizeze poziţia omului, atitudinea acestora faţă de normele
juridice care îi impun o variantă de comportament, determinându-l să se conformeze regulilor
cuprinse în normele juridice. Normarea activităţii umane se impune ca o cerinţă fundamentală
în orice formă de convieţuire. Această cerinţă fundamentală capătă nuanţe și particularităţi în
condiţiile contemporane, ce se caracterizează printr-o mare diversitate de raporturi interumane
şi sociale. Societatea umană la începutul mileniului trei este marcată de schimbări profunde,
determinate de revoluţia informatică, de dezechilibrările majore apărute în zone şi regiuni
geografice, de fenomene de înstrăinare a individului, de șomaj, criminalitate şi sărăcie 1.
Diversitatea relaţiilor sociale determină diversitatea normelor sociale. Prin intermediul lor
societatea devine un “cosmos” organizat într-o ordine imperativă, indicativă şi sancţionatoare
pentru conduită2.
Printre norme sociale se află, alături de normele morale, religioase, tehnice etc. şi
normele juridice, a căror totalitate alcătuieşte dreptul pozitiv care devine un instrument în
vederea coexistenţei libertăţilor, a atingerii acelui maxim de dreptate posibil, fără a ignora
libertatea celorlalţi. Astfel, dreptul şi societate se intercondiţionează. Realitatea socială, mereu
in evoluţie, în schimbare, se regăseşte oglindită în drept încă de la elaborare şi până la realizarea
acestora.
În literatura de specialitate,dreptul, ca fenomen normativ, reprezintă o încercare de
ordonare a vieţii sociale, de coordonare a relaţiilor sociale existente între membrii societăţii,
scopul lui fiind acela de a promova valori fundamentale ale societăţii cum sunt: respectarea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale, garantarea supremaţiei Constituţiei etc. Cuvântul drept
are o sferă semantică extinsă, putând căpăta, în contextul în care este utilizat, mai multe
accepţiuni.
Din perspectivă filozofică, dreptul este dezvoltat în operele lui Platon şi Aristotel, cu
sensul de justiţie, echitate, arta de a trăi onest, de a da şi recunoaşte fiecăruia ce i se cuvine,
pentru ei dreptul nu se autonomizase, ci el era subordonat moralei. Dreptul lui Platon nu
reprezintă un instrument prin care se face dreptate, ci un mijloc de a-l educa pe cel ce nu este
drept pentru ca el să înveţe dreptatea.

1
. Voicu C, Savu I., Teoria general a dreptului,Bucureşti, Ed. Pildner&Pildner. 2004, pag. 147
2
Craiovan I., Introducere in Filozofia Dreptului, Bucureşti,Ed. All Beck, 1998, pag.111
 Din perspectivă juridică, cuvântului “drept” i se atribuie mai multe sensuri: ştiinţa
despre drept – ansamblul de idei, noţiuni, categorii, principii care explică domeniul social al
dreptului şi prin intermediul cărora acesta poate fi modelat teoretic, aşadar explicat.
„Dreptul constituţional are o însemnătate primordială pentru statornicirea tuturor
raporturilor juridice, dar şi a celor politice. El prezintă o însemnătate dintre cele mai mari pentru
edificarea vieţii politice democratice a statului de drept, se corelează strâns cu evoluţiile
profunde ce intervin în viaţa popoarelor, devenind un factor propulsor al impunerii respectului
faţă de drept, al edificării unor relaţii în care supremaţia dreptului urmează să devină o realitate
în viaţa oricărei societăţi” 3.
În literatura de specialitate dreptul constituţional este ansamblul de reguli şi principii
după care se organizează şi se guvernează un stat, sau este definit ca fiind alcătuit din norme
juridice care reglementează, între altele, forma statului, organizarea, funcţionarea şi
raporturile dintre puterile publice, limitele puterilor publice, organizarea politică a statului4
Ramură importantă a dreptului românesc, dreptul constituţional reprezintă sursa primară
pentru întregul sistem de drept, deoarece normele sale de reglementare sunt normele
constituţionale, norme care se află în vârful ierarhiei actelor juridice fundamentale. Constituţia
reprezintă principalul izvor de drept al unor ramurilor de drept, inclusiv pentru dreptul
constituţional.

I.1. Raportul juridic de drept constituţional şi normele de drept constituţional

Obiectul reglementării juridice reprezintă un criteriu care stă la baza delimitării

dreptului în ramuri. Delimitarea dreptului constituţional de celelalte ramuri ale dreptului este
posibilă prin identificarea acelor relaţii sociale al căror conţinut este de natură constituţională.
Aceste relaţii sociale, fiind reglementate de norme juridice de drept constituţional, devin
raporturi juridice de drept constituţional. Raportul juridic de drept constituţional reprezintă
prin urmare o relaţie socială reglementată de norma de drept constituţional .
Relaţiile sociale care apar în procesul de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii de
stat sunt relaţii specifice ramurii dreptului constituţional. De aici rezultă că elementul specific
şi propriu numai relaţiilor sociale ce alcătuiesc obiectul de reglementare al dreptului

3
Constanţa Călinoiu, Victoru Duculescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2005, p. 28
4
Cristian Ionescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pag. 34-36
constituţional este faptul că apar în procesul de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii
de stat.
Există mai multe opinii, în literatura juridică, referitoare la obiectul dreptului
constituţional. Astfel, într-o opinie, se afirmă că obiectul reglementării normelor dreptului
constituţional îl constituie forma statului, organele de guvernare şi limitele prerogativelor
statului5.
Profesorul C. Dissescu spune că obiectul dreptului constituţional se referă la organizarea
politică a statului, constituirea suveranităţii şi a puterilor publice 6.
Obiectul dreptului constituţional îl constituie organizarea statului, modul cum se
exercită suveranitatea, împărţirea atribuţiilor suveranităţii între organele sau puterile statului –
stabilirea raporturilor dintre aceste puteri, precum şi autolimitarea statului prin garantarea
dreptului individului, consideră un alt autor7.
Achiesând la teza potrivit căreia normele de drept constituţional reglementează relaţii
sociale ce iau naştere în procesul instaurării şi exercitării puterii în stat, atunci este firesc să
apreciem că aceste categorii de relaţii formează obiectul de reglementare al dreptului
constituţional8.
Există anumite condiţii care stau la baza conţinutului şi organizării puterii. Cei care deţin
puterea instaurată vizează menţinerea şi exercitarea acesteia în interesul lor. Sunt necesare, prin
urmare, reguli care să asigure exercitarea puterii în condiţii optime în vederea realizării voinţei
guvernanţilor ca voinţă de stat. Aceste reguli sunt de fapt normele de drept constituţional, iar
activitatea de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii de stat presupune apariţia relaţiilor
sociale. Într-un stat democratic, această activitate de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii
de stat priveşte, în mod esenţial, separaţia puterilor în stat, pluralismul politic, garantarea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.
Există opinia conform căreia nu toate normele din constituţie sunt norme de drept
constituţional, argumentându-se, în baza obiectului de reglementare, ca criteriu pentru
delimitarea ramurilor de drept, că normele constituţionale referitoare la proprietate sunt norme
de drept civil, cele referitoare la autorităţile administrative sunt norme de drept administrativ
etc. Concluzia pe care o împărtăşesc este că toate normele cuprinse în constituţie sunt norme de
drept constituţional având ca argument faptul că legea fundamentală reglementează şi alte relaţii
sociale, care sunt specifice altor ramuri de drept.

5
Esmein A., Elements de droits constitutionnel français et comparé, vol. I, Paris 1921.
6
Constantin Dissescu, Drept constituţional, Bucureşti, 1915
7
Negulescu P., Curs de drept constituţional român, Tipografiile române unite, Bucureşti, 1927
8
Muraru I., Tănăsescu S., Drept constituţional şi instituţii politice vol. I, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008
 Impunându-se identificarea în ansamblul relaţiilor sociale reglementate de drept, a
acelora care, prin conţinutul său specific, sunt raporturi de drept constituţional, putem
concluziona că obiectul de reglementare al dreptului constituţional cuprinde două categorii de
relaţii sociale:
a) relaţii cu o dublă natură juridică, reglementate şi de alte ramuri ale dreptului, care
dezvoltă principiile constituţionale şi
b) relaţii specifice de drept constituţional, care formează obiectul de reglementare
numai pentru normele de drept constituţional (cele privitoare la exercitarea puterii de stat).
Ceea ce este deci comun relaţiilor sociale care formează obiectul de reglementare al
dreptului constituţional este faptul că ele apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării
statale a puterii.

I.2. Subiectele raporturilor de drept constituţional

Participanţii la raporturile juridice – subiectele raporturilor de drept constituţional – sunt

oamenii luaţi individual sau grupaţi în anumite colective.
Trebuie menţionat faptul că există două trăsături specifice subiectelor raporturilor
dreptului constituţional. Unul din subiecte este întotdeauna deţinătorul puterii de stat, statul, sau
un organ reprezentativ (legiuitor) şi aceste subiecte acţionează în cadrul unui raport juridic
născut în activitatea de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii.
Menţionăm că organele reprezentative sunt, conform art. 2, alin.2 şi art. 61 alin. 1 din
constituţie, organele alese prin vot universal, direct, secret şi liber exprimat: Parlamentul,
Preşedintele României, primarii, consiliile judeţene, preşedinţii consiliilor judeţene.

I.2.1. Poporul
Temeiul juridic al considerării poporului ca subiect al raporturilor de drept constituţional
se află în dispoziţiile constituţionale conform cărora suveranitatea naţională aparţine poporului
român care încredinţează exerciţiul ei unor organe alese prin vot universal, egal, direct, secret
şi liber exprimat (art. 2 alin. 1 din Constituţia României). Poporul este adevăratul deţinător al
puterii politice, statul fiind împuternicit în conformitate cu voinţa poporului. Poporul poate să
apară mai direct în calitate de subiect al raporturilor de drept constituţional cu ocazia stabilirii
formei de guvernământ, a structurii de stat, a referendumului. Poporul îşi exprimă astfel voinţa
în legătură cu instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii de stat.
 I.2.2. Statul
Conform art. 1 din Constituţie, statul este naţional, suveran, independent, unitar şi
indivizibil. Statul apare în calitate de subiect al raporturilor de drept constituţional fie direct –
în cazul raporturilor juridice stabilite în vederea acordării sau retragerii cetăţeniei, sau în cazul
statelor federale, în raporturile care apar între statul federal şi entităţile sale componente – fie
indirect, reprezentat prin organele sale.

I.2.3. Organele statului (autorităţile publice)

Organele legiuitoare, numai când participă la raporturi de drept constituţional, sunt
subiecte de drept constituţional – “Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului
român şi unica autoritate legiuitoare a ţării”.
Autorităţile executive şi judecătoreşti pot fi subiecte ale raporturilor de drept
constituţional doar în situaţia în care participă la un raport juridic în care celălalt subiect este
poporul, statul, sau organele legiuitoare şi raportul se naşte în procesul instaurării, menţinerii şi
exercitării puterii de stat.
Organele interne ale autorităţii legiuitoare (comisiile parlamentare, birourile permanente
şi grupurile parlamentare) pot fi subiecte ale raporturilor de drept constituţional cu ocazia
îndeplinirii atribuţiilor de propunere, avizare şi control.

I.2.4. Partidele, formaţiunile politice, alte organizaţii

Sunt subiecte ale raporturilor de drept constituţional pentru că reprezintă structuri, forme
organizatorice prin intermediul cărora cetăţenii participă la guvernare. Constituţia şi anumite
legi, izvoare de drept constituţional, prevăd în mod expres posibilitatea acestora de a participa
la raporturile ce presupun instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii.
Partidele şi formaţiunile politice au dreptul de a propune candidaţi în alegeri iar cu
ocazia conducerii alegerilor deputaţilor şi senatorilor se constituie birourile electorale, care sunt
subiecte ale raporturilor de drept constituţional.

I.2.5. Cetăţenii
Cetăţenii pot fi subiecte ale unora dintre raporturile de drept constituţional în două
ipostaze:
a) distinct, ca persoane fizice, pentru realizarea drepturilor lor fundamentale, ca
persoane fizice investite cu anumite demnităţi sau funcţii în organele de stat (deputat, senator),
ca subiecte ale raportului de reprezentare şi
 b) organizaţi pe circumscripţii electorale, ca subiecte cu ocazia alegerilor
parlamentarilor sau a şefului de stat.

I.2.6. Străinii şi apatrizii

Pot apărea în calitate de subiecte ale raporturilor de drept constituţional în raporturile
care se nasc cu ocazia acordării cetăţeniei române, a azilului politic, a statutului de refugiat.
I.2.7. Unităţile administrativ-teritoriale
Acestea pot fi subiecte ale raporturilor de drept constituţional, dar nu privite ca părţi de
teritoriu, ci ca grupuri de populaţie organizate pe un anumit teritoriu, calitatea de subiect de
drept aparţinând numai oamenilor, nu şi bunurilor.

I.3. Specificul normelor de drept constituţional

După cum am precizat deja, normele de drept constituţional reglementează conduita

oamenilor în relaţiile sociale fundamentale care apar în procesul de instaurare, menţinere şi
exercitare a puterii de stat. Constituţia şi alte acte normative, izvoare de drept constituţional,
cuprind aceste norme. Făcând parte din normele juridice care alcătuiesc dreptul unitar român,
trăsăturile generale ale normei juridice vor fi regăsite în totalitate şi în cazul normelor de drept
constituţional.
Norma juridică, aşa cum este ea definită de teoria generală a dreptului, reprezintă o
regulă socială de conduită, generală şi obligatorie, instituită sau sancţionată de stat, a cărei
respectare este impusă, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului. Normele constituţionale au
prevederi care conţin formularea unor principii, consfinţesc bazele puterii, definesc unele
instituţii, şi prevederi care reglementează nemijlocit unele relaţii sociale.
Structura normei juridice este complexă toate normele acţionând în anumite condiţii,
prevăzând un comportament a cărui nerespectare atrage aplicarea unei sancţiuni. Toate normele
juridice au o dispoziţie (o regulă de respectat, o conduită de urmat), prevăzând măsurile de
asigurare a realizării acelei conduite, măsuri al căror specific constă în impunerea lor prin
intermediul forţei coercitive a statului.
Teoria dreptului afirmă că unele norme (inclusiv cele constituţionale), cum ar fi de
exemplu normele-principii, normele ce stabilesc direcţii economice, normele referitoare la
organizarea unei autorităţi, nu sunt alcătuite după schema clasică – ipoteză, dispoziţie,
sancţiune. Distincţia între o normă juridică şi una morală, politică sau de altă natură constă în
faptul că în ultimă instanţă respectarea ei este asigurată de forţa coercitivă a statului.
În unele ramuri de drept sancţiunea este evidentă, lucru care nu este valabil şi pentru
normele de drept constituţional, fără ca acest lucru să însemne că sancţiunea nu există.
Sancţiunile normelor de drept constituţional prezintă mai multe particularităţi. Pentru mai multe
dispoziţii este prevăzută o singură sancţiune. Sancţiunile în dreptul constituţional sunt sancţiuni
specifice, precum revocarea mandatului parlamentar, revocarea unui organ de stat, declararea
ca neconstituţional a unui act normativ, etc. Pentru reglementările de principiu cuprinse în
Constituţie, unele sancţiuni se regăsesc în alte ramuri de drept, precum dreptul civil, dreptul
penal, dreptul administrativ.
Normele dreptului constituţional pot fi clasificate în norme cu aplicare mijlocită – acele
norme care dau reglementări de principiu, urmate de reglementări suplimentare în alte ramuri
de drept –şi norme cu aplicare nemijlocită– acele norme care reglementează direct, nemijlocit
relaţiile sociale, nemaifiind necesară precizarea lor într-o lege ordinară, ca de exemplu norma
constituţională privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor.

Sistem politic; regim politic

Autorul Cristian Ionescu 9 observă că democraţia, libertatea, autoritatea, raporturile de tip
instituţional între autorităţile publice capătă un conţinut şi forme diverse de la ţară la ţară, fapt
ce dovedeşte că sunt concepte cu o „fizionomie variabilă” şi care generează dificultatea pentru
orice analist al vieţii politice de a emite judecăţi de valoare foarte precise cu privire la caracterul
şi tipologia regimurilor politice contemporane.

Noţiunea de „regim politic” nu este sinonimă cu cea de „sistem politic”, deşi, multă
vreme, noţiunea de „regim politic” a fost redusă la instituţiile de guvernare care formează baza
instituţională a sistemului politic.

Prin sistem politic înţelegem ansamblul structurilor politice constituite prin exprimarea
prin procedee electorale şi democratice, a voinţei suverane a naţiunii, care au ca obiectiv
exercitarea procesului de guvernare. În sens larg, sistemul politic cuprinde, pe lângă structurile
de guvernare, structurile economice şi sociale, tradiţiile istorice, valorile şi tradiţiile culturale,
toate aceste componente adiţionale având reflexe în plan politic, ceea ce justifică formularea de
către guvernant a unor politici economice, sociale, culturale, religioase, etc.

9
op. cit., pag. 61.
 În lucrările de sociologie politică, sistemul politic a fost definit ca un ansamblu complex ce
cuprinde într-o profundă unitate organică instituţiile politice (statul, partidele şi organizaţiile
politice), precum şi ideile politice având drept atribut fundamental luarea deciziilor politice 10.

Viaţa politică şi fenomenele politice desfăşurându-se într-un anumit mediu social şi politic
şi fiind configurate de factori politici, economici, geografici, etnici, etc., toţi aceştia, precum şi
nivelul de dezvoltare economică, de cultură şi civilizaţie, mediile biologic, social, psihologic şi
politic îşi pun puternic amprenta asupra regimului politic. Aceşti factori fiind diferiţi de la o
ţară la alta, şi regimurile politice ale respectivelor ţări vor fi diferite.

Dificultatea analizei categoriale a regimurilor politice rezultă din aceste influenţe, precum
şi din necesitatea delimitării lor de sistemele politice.

Atât sistemele politice, cât şi regimurile politice sunt subsisteme ale sistemului social
global, subsisteme ce se intersectează. Diferenţa între cele două constă în funcţiile şi rolurile pe
care le îndeplinesc:

- sistemul politic indică modul de organizare şi exercitare a puterii politice de către

autorităţile statale în concordanţă cu un set de valori şi idei, programe ale partidelor politice;

- regimul politic pune în evidenţă metodele de exercitare a puterii folosite de instituţiile

publice ale statului.

Sistemul politic îşi poate schimba configuraţia, devenind de exemplu din republică
monarhie (ceea ce generează transformări la nivelul instituţiei şefului de stat şi al raporturilor
sale cu parlamentul), fără însă ca aceasta să schimbe regimul politic, care va rămâne mai departe
democratic11.

Într-o definiţie de dicţionar, prin regim politic se înţelege modul de guvernare practicat
într-o anumită ţară12. Această definiţie a fost nuanţată de diverşi autori, definindu-se regimul
politic ca ansamblul de elemente de ordin ideologic, instituţional şi sociologic care concură la
formarea unui tip de guvernământ al unei anumite ţări într-o perioadă dată13.

În opinia lui C. Ionescu, pentru caracterizarea unui regim politic sunt esenţiale maniera în
care societate, în ansamblul determinărilor şi manifestărilor sale social-istorice, ideologice şi al
structurilor sale politice, juridice, economice, militare, sociale, se reflectă coerent în fenomenul
unitar al puterii, precum şi stilul şi metodele de conducere pe care puterea le imprimă acţiunii

10
V. Măgureanu, Studii de sociologie politică, Ed. Albatros, 1997, pag. 60.
11
C. Ionescu, op. cit.., pag. 63.
12
O. Duhamel, Y. Meny, Dictionnaire constitutionnel, P.U.F., 1963, pag. 887.
13
J.-L. Quermonne, Les regimes politiques occidentaux, Ed. du Seuil, Paris, 1994, pag. 10.
guvernanţilor, precum şi acordul sau dezacordul guvernanţilor faţă de putere, care reflectă baza
socială a acesteia.

Elementele care caracterizează regimul politic, deşi diferite, se află într-o strânsă
interdependenţă; de aceea, nu se poate face abstracţie de componentele sale constituţională,
militară, economică, ideologică, etc.

Luând în considerare cele prezentate mai sus, definiţia pe care o propunem este următoarea:
regimul politic este ansamblul unitar şi coerent structurat al normelor juridice şi al
mecanismelor constituţionale, politice, social-economice, ideologice prin intermediul cărora
se înfăptuieşte actul de guvernare, altfel spus, se realizează puterea politică 14.

Este vorba deci nu de identificarea celor care deţin puterea de stat, ci a modului în care
aceştia exercită puterea în stat15.

În doctrina românească recentă de drept constituţional, prin regim politic se înţelege

modalităţile, procedeele sau metodele prin care se exercită guvernarea unui stat; ansamblul
instituţiilor, metodelor şi mijloacelor prin care se realizează puterea 16.

Doctrina constituţională reţine şi o altă definiţie, şi anume „modul de organizare a puterilor

şi raporturilor dintre ele”, definiţie ce este invocată atunci când se face demarcaţia între
regimuri politice parlamentare, regimuri politice prezidenţiale, regimuri politice semi-
prezidenţiale.

A face o astfel de clasificare a regimurilor politice înseamnă a stabili, pe baza unor criterii
specifice, concepte teoretice abstracte17 care pot identifica şi caracteriza un regim politic, deci
a evidenţia ceea ce este specific regimului politic respectiv în ceea ce priveşte modul de
organizare a structurilor de guvernare şi relaţiile dintre acestea, metodele lor de activitate, locul
şi funcţiile partidelor politice şi a altor organizaţii sociale, caracterul legislaţiei, gradul de
asigurare şi respectare a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, raporturile între stat şi individ,
doctrina politică pe care se întemeiază regimul politic respectiv, ideologia pe care o apără, baza
sa socială, etc.

Regim constituţional; Sistem constituţional

În ceea ce priveşte relaţia dintre regimul politic şi regimul constituţional, aceasta poate fi
înţeleasă dacă pornim de la ideea că orice societate politică, prin însuşi faptul că implică o sferă
publică de relaţii, este o societate politică. Indiferent de regimul pe care o asemenea societate
l-ar avea, ea trebuie să accepte în mod necesar anumite cutume, anumite principii, precum şi
14
C. Ionescu, op. cit., pag. 65.
15
T. Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, pag.
266.
16
I. Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Ed. Nova, Bucureşti, 1996, pag. 163.
17
C. Ionescu, op. cit., pag. 66.
anumite reguli care îi orientează activitatea politică într-un anumit sens, determinând însăşi
natura regimului18. În opinia autorului citat, orice colectivitate politică comportă, prin însăşi
natura sa, o constituţie, chemată să reglementeze forma puterii, principiile succesiunii,
raporturile între membrii colectivităţii şi autorităţi. Este evident că legea fundamentală a statului
– Constituţia – va reflecta în cel mai înalt grad tipul de structuri şi mecanisme politice,
legalizând mecanismele de exercitare a puterii.

Prin sistem constituţional se înţelege ansamblul coerent şi armonios structurat al

instituţiilor politice şi al mecanismelor de guvernare consfinţite în Constituţie, prin intermediul
cărora se realizează procesul de conducere socială19.

Componentele sistemului constituţional sunt tocmai organismele de suveranitate

naţională – Parlamentul, Şeful statului (preşedinte / monarh) şi Guvernul, fără a neglija rolul
pe care îl au în constituirea şi funcţionarea sistemului instanţele judecătoreşti şi organismul
special însărcinat cu controlul constituţionalităţii legilor.

Astfel definit, sistemul constituţional cuprinde:

- organismele învestite cu atribuţii de suveranitate;

- mecanismele de guvernare, adică instrumentele de interferenţă şi conlucrare a celor dintâi.

De asemenea, trebuie să includem în definiţia noastră normele şi principiile constituţionale

care au o legătură organică cu procesul de guvernare (în special normele constituţionale
referitoare la sistemul electoral, la cetăţenie şi drepturile şi îndatoririle fundamentale ale
cetăţenilor).

Componentele sistemului şi funcţiile acestora sunt determinate de factori naţionali: politici,

economici, sociali, precum şi de condiţiile concret istorice ale societăţii date.

Locul şi funcţiile componentelor sistemului constituţional precum şi interferenţele

dintre ele sunt reglementate în mod strict în Constituţie.

Fiecare componentă a sistemului constituţional, ca şi acesta, în întregul său, au un scop

unitar, şi anume facilitarea guvernării potrivit intereselor generale ale naţiunii.

Actul de guvernare se înfăptuieşte de către organismele de suveranitate naţională prin

intermediul instrumentelor, metodelor şi normelor pe care Constituţia le stabileşte în acest sens.

Orice sistem constituţional are capacitatea de a se autoregla şi adapta la noile cerinţe

sociale, ceea ce se realizează, pe de o parte, prin stipularea în Constituţie a unor norme şi

18
J. Freund, L’essence du politique, Sirey, Paris, 1986, pag. 189.
19
C. Ionescu, op. cit., pag. 11.
proceduri de revizuire a acesteia şi, pe de altă parte, prin perfecţionarea continuă a legislaţiei
naţionale, precum şi capacitatea de a se autoapăra de factorii perturbatori ai funcţionării sale,
capacitate asigurată fie de un organism special (Curtea Constituţională), fie de instanţele de
judecată pe calea controlului constituţionalităţii legilor.

Un sistem constituţional poate avea o eficienţă socială mai mare sau mai redusă, după cum
sistemul respectiv asigură, în mod democratic, stabilitatea politică, ordinea socială şi stimulează
progresul general al societăţii.

Un regim politic autarhic şi antidemocratic va avea o constituţie care va restrânge drepturile

şi libertăţile cetăţeneşti, exagerând rolul autorităţilor şi stabilind prea puţine posibilităţi de
control de către cetăţeni a activităţii acestora; din contra, un regim politic pe deplin democratic
şi ataşat ideii statului de drept se va reflecta într-o paletă largă de garanţii constituţionale, într-
un sistem de instituţii chemate să asigure preeminenţa participării cetăţenilor la conducere,
dreptul lor de a-şi alege şi demite reprezentanţii precum şi de a contribui activ la exercitarea
puterii.

Regimurile constituţionale au în vedere numai modalităţile prin care regimul politic

se reflectă în sistemul constituţional.