CONTABILITATEA ACTIVELOR IMOBILIZATE

STRUCTURA ACTIVELOR IMOBILIZATE

Activele imobilizate sunt bunurile şi valorile mobile şi imobile, materiale sau nemateriale de
folosinţă îndelungată caracterizate prin următoarele însuşiri:
-perioada lor de utilizare este, de regulă, mai mare de un an;
-nu se consumă şi nu se înlocuiesc la prima utilizare, ele participând la mai multe cicluri de
exploatare;
-nu-şi schimbă forma pe parcursul utilizării acestora; îşi transmit valoarea treptat asupra bunurilor
realizate; nu sunt destinate comercializării;
-au o valoare de intrare mai mare decât limita stabilită de lege (în prezent aceasta este de 2.500 lei.
În funcţie de natura lor, activele imobilizate pot fi împărţite în:
- imobilizări necorporale,
-imobilizări corporale şi
-imobilizări financiare, precum şi
-imobilizări în curs pentru primele două categorii.
Imobilizările necorporale sunt definite ca fiind active nemonetare identificabile distinct, fără
suport material, aflate durabil în întreprindere, deţinute şi controlate în scopul utilizării în producţie,
aprovizionarea cu bunuri, furnizarea de servicii, administraţie sau închiriere .
Imobilizările necorporale cuprind următoarele categorii cărora le sunt ataşate şi conturi specifice
pentru evidenţa, calculul şi controlul lor: cheltuieli de constituire, cheltuieli de dezvoltare,
concesiuni, brevete, licenţe, mărci comerciale şi alte drepturi şi valori similare, fond comercial, alte
imobilizări necorporale.
Imobilizările corporale sunt, active nemonetare cu substanţă materială identificabile distinct,
aflate durabil în întreprindere, participante la mai multe procese şi perioade de activitate, deţinute şi
controlate pentru producţia de bunuri, prestarea de servicii, activităţi administrative sau închiriere la
terţi.
Imobilizările corporale sunt, de asemenea, structurate pe categorii în raport cu scopul şi
caracteristicile lor, categorii cărora le sunt ataşate conturi specifice pentru evidenţa, calculul şi
controlul lor. Structurile de imobilizări corporale sunt: terenuri, construcţii, instalaţii termice,
mijloace de transport, animale şi plantaţii, mobilier, aparatură birotică, echipamente de protecţie a
valorilor umane şi materiale şi alte active corporale.
Imobilizările financiare reprezintă titluri de valoare financiară investite de o întreprindere în
patrimoniul altei societăţi cu intenţia de a le deţine durabil (mai mult de un an) sau cele pe care nu
le poate înstrăina pe parcursul unui an, cât şi creanţele faţă de alte întreprinderi cu durată mai mare
de un an.
Imobilizările în curs de execuţie reprezintă valorile cu sau fără substanţă materială care la finele
unei perioade de gestiune nu sunt terminate fizic, nu au fost supuse proceselor de control, verificare,
recepţie, probe etc. sau pentru care nu s-a întocmit documentaţia legală necesară pentru a fi
considerate şi încadrate în categoriile de imobilizări corporale sau necorporale. Tot aici sunt
cuprinse şi avansurile acordate furnizorilor pentru imobilizări corporale şi necorporale.

AMORTIZAREA IMOBILIZĂRILOR
În timp, pe parcursul existenţei şi utilizării lor, imobilizările corporale şi necorporale îşi pierd
treptat din valoarea lor ca urmare a folosirii lor în procesul de producţie, a acţiunii agenţilor
naturali, a progresului tehnic.
Această depreciere poartă numele de uzură şi în funcţie de cauzele care o produc poate fi:
– uzură fizică – generată de funcţionarea tehnică şi mecanică, precum şi de influenţa factorilor
naturali;
– uzură morală – cauzată de evoluţia rapidă a tehnicii, de apariţia unor imobilizări mai performante.
Expresia bănească (valorică) a uzurii se numeşte amortizare, ea se calculează şi se include în
mod eşalonat în cheltuieli. Amortizarea reflectă procesul de recuperare a valorii consumate, pe
seama includerii acesteia în valoarea unor produse, lucrări, servicii. Prin amortizare se constituie
sursele de autofinanţare a întreprinderii, pe seama cărora se vor achiziţiona noi imobilizări.
Amortizarea reprezintă constatarea şi consemnarea pierderii definitive a beneficiilor economice
asociate activelor imobilizate. În contabilitate, amortizarea reprezintă o cheltuială care afectează
rezultatul exerciţiului, dar şi un element rectificativ al valorii contabile, prin care se determină
valoarea contabilă netă a imobilizărilor amortizabile, care se înscrie în bilanţ.
Amortizarea imobilizărilor se calculează şi se include în planul anual de amortizare, începând cu
luna următoare recepţionării şi până la recuperarea integrală a valorii de intrare.
Sunt supuse amortizării imobilizările necorporale şi corporale cu excepţia terenurilor, lacurilor,
bălţilor şi iazurilor, pe care nu s-au făcut investiţii pentru amenajare.
Valoarea amortizării se calculează în funcţie de trei elemente: valoarea contabilă (de intrare), durata
normală de utilizare (durata de viaţă utilă) şi metoda de amortizare aleasă.
Durata de viaţă utilă constă în „perioada pe parcursul căreia se estimează că întreprinderea va
utiliza activul supus amortizării, precum şi numărul unităţilor de produse sau al unor unităţi similare
estimate a fi obţinute prin folosirea activului respectiv”.
Durata normală de utilizare este de regulă mai redusă decât durata de viaţă fizică a activului
respectiv. În România aceste durate sunt stabilite prin Hotărâre de Guvern şi sunt revizuite periodic,
ele aflându-se în „Catalogul privind duratele normale de funcţionare şi clasificarea mijloacelor
fixe”.
Există trei metode de amortizare a imobilizărilor: liniară, degresivă şi accelerată.