POLITICA ÎN DOMENIUL CONCURENŢEI

Realizarea unuei pieţe unice comunitare este posibilă prin crearea unui cadru coerent de
manifestare a mecanismului concurenţial. Politica concurenţialã este una dintre cele mai vechi
politici şi s-a dezvoltat în mod considerabil de-a lungul anilor.
Tratatul de la Roma, din 1957, de constituire a CEE, prin art. 3
(f) prevedea instituirea unui “regim care să asigure faptul că, în cadrul pieţei unice, concurenţa să
nu fie distorsionată”, adică, reguli care să prevină înlocuirea restricţiilor comerciale odată
anulate, cu înţelegeri între întreprinderi, companii din diferite state. Totodată, articolele 85 şi 86
ale aceluiaşi tratat prevedea controlul Comisiei Europene asupra aranjamentelor sau practicilor
restrictive, a exercităţii abusive a poziţiei dominante pe piaţă şi a controlului privind ajutoarele
de stat.
Termenul de concurenta desemneaza “relatiile dintre toti cei care actioneaza pe aceeasi
piata pentru realizarea propriilor interese in conditii de libertate economica”. In acelasi timp
concurenta reflecta “rivalitatea , disputa, dintre entitatile economice respective care urmaresc
acelasi scop si de aceea interesele lor devin contradictorii”. Concurenta este o conditie
fundamentală a economieie de piata ea fiind considerata cea mai importanta cauza a progresului
economic si tehnico-stiintific.
Politica de concurenta are ca scop punerea in practica si prezentarea unui sistem ce
permite o concurenta fara distorsiuni in interiorul unui spatiu economic. In cadrul teoriei
economice liberale, politica de concurenta urmareste sa realizeze piete cu o concurenta perfecta
si sa previna formarea monopolurilor si oligopolurilor care isi impun preturile lor in detrimentul
consumatorului. In Uniunea Europeana au existat monopoluri de stat in domenii cum ar fi:
transporturile, serviciile postale si telecomunicatiile.
In realitate, concurenta perfecta nu exista ea fiind o situatie ideala spre care se tinde, si ca
de fapt forma concreta de manifestare a concurenţei este cea imperfecta, in care participantii ce
se diferentiaza intre ei dupa o serie de criterii, dispun de o forta economica diferita de informatii
mai restranse sau mai ample si de o importanta diferita.
 Concurenta perfecta presupune o forma de organizare a economiei cu reguli foarte stricte
care au drept scop instaurarea unui anumit fel de egalitate a conditiilor pentru toti agentii
economici.
Caracteristicile sale sunt urmatoarele:
- Atomicitatea producatorilor si consumatorilor
- Transparenta perfecta
- Omogenitatea produsului
- Libertatea de a actiona pe piata
- Fluiditatea perfecta a cererii si ofertei
- Mobilitatea perfecta a factorilor de productie
- Rationalitatea sau eficienta economica.
Politica de concurenta urmareste asigurarea cadrului necesar manifestarii unei concurente
loiale adica a unei concurente care are loc in conditiile respectarii de catre agentii economici a
normelor si mijloacelor considerate corecte si recunoscute ca atare prin reglementarile in vigoare
din fiecare stat.
Daca concurenta este neloiala (are loc cu mijloace si actiuni contrare uzantelor si
reglementarilor legale) atunci se ajunge la o distorsiune si o deturnare a concurenţei de la scopul
sau prin favorizarea unuia sau mai multor agenti economici si prin defavorizarea altora.
Una din cheile succesului integrarii economice europene a constituit-o existenta, inca de
la inceputul constructiei comunitare a unei politici comune in domeniul concurenţei.  Dupa 40 de
ani de functionare, aceasta politică  continua sa fie o conditie necesara pentru existenta Pietei
Interne Unice ce asigura libera circulatie a bunurilor, serviciilor, capitalurilor si persoanelor. In
ultima instanta , principalul beneficiar al unei politici a liberei concurente este cetateanul in tripla
sa calitate :
 de consumator ( concurenta libera conduce la o diversificare a ofertei si la o reducere a
pretului de vanzare)
 de participant pe piata fortei de munca ( libera concurenta obliga la un proces continuu de
inovatie atat a produsului realizat, cat si a procesului de productie)
 de actionar ( libera concurenta conduce la cresterea eficientei si la realizarea de profituri
ridicate).
 Libera concurenta intre firme favorizeaza inovatia, reduce costurile de productie, creste
eficienta economica si in consecinta, ridica nivelul de competitivitate al economiei europene.
Stimulate de mediul concurential, firmele ofera, astfel produse si servicii competitive din punct
de vedere al calitatii si pretului.
Politica de concurenta in UE, la fel ca si in celelalte mari puteri economice mondiale, se
bazeaza pe conceptia ca pietele unei concurente pure si perfecte sunt cele mai potrivite, in stare
sa asigure bunastarea populatiei. In consecinta, politica de concurenta vizeaza limitarea,
controlarea, chiar interzicerea comportamentelor intreprinderilor care aduc atingere
concurenţei perfecte.
Totusi multi economisti recunosc ca pot exista in anumite conditii asa numitele “esecuri
ale pietei” care sa justifice atunci nerespectarea regulilor liberei concurente intre intreprinderi ,
sau interventia directa a statului pentru corectarea acestor efecte. Aceste esecuri pot, de exemplu
sa tina de existenta efectelor externe pietei considerate ( activitatea de cercetare dezvoltare
realizata de o mare intreprindere poate crea un mediu sau genera o serie de cunostinte ce sunt
utile si altor intreprinderi fara ca acestea din urma sa fi suportat costul lor) sau de randamentele
de scara in crestere. In acest caz eficienta intreprinderilor creste in functie de dimensiunea lor si
poate fi de dorit, in anumite conditii, pentru ansamblul societatii, ca pietele sa nu fie
“atomistice”, adica constituite dintr-un numar mare de mici intreprinderi, ca in modelul de
referinta al concurenţei pure si perfecte.
Monopolurile sau intreprinderile avand comportamente de monopol (de exemplu, cele
care se inteleg asupra pretului sau isi impart piata) sunt primele vizate prin politica de
concurenta.
Termenul de politica concurentiala este destul de general, referindu-se in linii mari la
anumite legi si actiuni intreprinse de guvern, sau in cazul de fata, de Comunitate in ansamblul
sau ( ce actioneaza prin intermediul Comisiei Europene), destinate a elimina sau cel putin a
descuraja practicile comerciale restrictive cum ar fi carteluri, monopoluri sau alte bariere
netarifare care ar avea ca efect, in termenii Tratatului “ prevenirea, restrangerea sau
distorsionarea concurenţei”.
Politica in domeniul concurenţei interzice practici ca:
 acordarea de ajutoare publice care creeaza distorsiuni in relatiile de concurenta dintre
agentii economici;
  stabilirea preturilor prin intelegeri prealabile intre producatori sau furnizori;
 crearea de carteluri care sa-si imparta piata, astfel incat sa nu concureze intre ele;
 abuzul de pozitie dominanta pe piata;
 realizarea de fuziuni care distorsioneaza libera concurenta.
Politica de concurenta in UE are urmatoarele caracteristici esentiale:
 marile principii ale politicii de concurenta sunt fixate prin tratate;
 in Tratatul de la Roma se arata ca in domeniul concurenţei ( comunitatea trebuie sa
stabileasca un regim care sa asigure ca in Piata comuna concurenta nu este denaturata);
 exista numeroase reglementari care precizeaza punerea in aplicare a principiilor politicii
de concurenta;
 Comisia Europeana este insarcinata cu aplicarea corecta a dreptului si dispozitiilor
comunitare;
 Curtea de Justitie arbitreaza litigiile si fixeaza jurisprudenta.

REGULI APLICABILE INTREPRINDERILOR

Acestea vizeaza in general urmatoarele aspecte:

1. “Interzicerea oricaror intelegeri/ acorduri intre intreprinderi, decizii de asociere si practici

concertate, care sunt susceptibile sa afecteze comertul intre statele membre si care au ca
obiect sau ca effect impiedicarea,restrangerea sau falsificarea concurenţei  in interiorul pietei
commune”.( Tratatul de la Roma).
Tratatul ofera si exemple de astfel de intelegeri ce sunt “nule de drept”:
 fixarea in mod direct sau indirect a preturilor de cumparare sau de vanzare sau a altor
conditii de tranzactionare;
 limitarea sau controlarea productiei, a desfacerilor, a dezvoltarii tehnice, sau a
investitiilor;
 impartirea pietelor sau a surselor de aprovizionare;
 aplicarea in ceea ce priveste partenerii comerciali, a unor conditii inegale sau prestatii
echivalente, facandu-i sa suporte astfel un dezavantaj in lupta de concurenta;
  subordonarea incheierii de contracte de acceptarea de catre parteneri a unor prestatii
suplimentare care prin natura lor sau conform uzantelor comerciale, nu au legatura cu
obiectul contractelor respective.
Interzicerea acestor practici depinde de anumite conditii:
 in primul rand, schimburile intracomunitare trebuie revizuite in conformitate cu
jurisprudenta Curtii de Justitie a Comunitatilor Europene chiar daca partenerii se situeaza
in acelasi stat
 in al doilea rand acordurile trebuie sa fi avut ca obiect sau ca effect restrangerea sau
inselarea concurenţei in interiorul pietei comunitare, ceea ce exclude acordurile intre
intreprinderi din UE care vizeaza tarile terte;
 o ultima conditie impusa are in vedere ca atingerea adusa concurenţei sa fie importanta:
astfel acordurile de importanta minora intra in sfera de derogari, de exemplu, pentru
IMM, un accord nu afecteaza in mod semnificativ conditiile pietei cand cota de piata
detinuta de intreprinderile respective nu depaseste 5 %, iar cifra de afaceri anuala
cumulata nu depaseste 300 mil euro.
Tratatul prevede totusi si o serie de derogari pentru acordurile care: contribuie la
“ameliorarea productiei sau a distributiei produselor” si la “promovarea progresului tehnic sau
economic” si care in acelasi timp permit “ utilizatorilor sa obtina o parte echitabila din profitul
care rezulta”. Astfel de situatii sunt tolerate doar daca producatorii isi mentin capacitatea de a
oferi bunuri sau servicii competitive. Exceptarea este de natura individuala si se practica atunci
cand Comisia autorizeaza in mod expres o intelegere verificata in prealabil.Un alt tip de derogari
au caracter colectiv si se aplica unei serii intregi de acorduri, fiind necesar un regulament
conceput de Consiliu si care precizeaza anumite cerinte.
Exemplu: cazul VOLKSWAGEN
In iunie 2001, Comisia a dat o amenda de 30 milioane euro producatorului de autoturisme
Volkswagen. In 1996-1997, Volkswagen trimisese concesionarilor sai germani o circulara care ii
incita sa nu faca reduceri pentru noile VW Passat. Acest gen de practici este impotriva regulilor
de concurenta, deoarece ele mentin in mod artificial preturile ridicate pentru consummator.

2. abuzurile de pozitie dominanta. Acest articol nu reglementeaza concentrarile, ci se limiteaza

la interzicerea faptului de a eploata intr-un mod abuziv, o pozitie dominanta, fiind mai mult
 corectiv decat preventiv. In acest caz nu locul ocupat intr-un sector de activitate este pus in
discutie ci doar faptul de a obtine un avantaj excesiv din aceasta pozitie este criticat: “este
incompatibil cu piata comuna si interzis, in masura in care comertul intre statele membre este
afectat, faptul pentru una sau mai multe intreprinderi de a exploata in mod abuziv o pozitie
dominanta pe piata comuna sau pe o parte substantiala a acesteia”.
Pentru a determina daca o intreprindere este sau nu intr-o pozitie dominanta, indiferent
daca ea apartine Comunitatii sau unei tari terte, se judeca in primul rand cota de piata detinuta
( care trebuie sa fie mai mare de 50% , iar intreprinderea trebuie sa aiba capacitatea de a o
mentine). Cand intreprinderea ocupa 70-80% calificarea este automat facuta, iar daca nu este
cazul, atunci intervin alte elemente complementare cum ar fi: reputatia, marca
produsului,eficienta retelei comerciale, avansul tehnologic, puterea economica a concurentilor,
existenta unei concurente latente, accesul la resurse si tehnologie. Etapa urmatoare consta in
stabilirea abuzului, daca acesta exista, luandu-se in considerare numai efectele comportamentului
firmei si excluzandu-se orice acuzatie de intentie de frauda.
Sunt prezentate mai multe situatii:
 impunerea in conditii neachitabile ( preturi prea mari sau prea mici pentru eliminarea
unor producatori concurenti)
 limitarea productiei, a desfacerilor sau a dezvoltarii tehnice in detrimentul
consumatorului
 aplicarea unui tratament discriminatoriu partenerilor comerciali.
Nu este prevazuta nici o derogare ca in cazul intelegerilor, iar sanctiunea este pronuntata
de Comisie care, pe calea deciziei, ordona intreprinderii sa puna capat situatiei constatate si-i
poate aplica o amenda.
Exemplu: CAZUL MICROSOFT CORPORATION
Dupa 5 ani de ancheta aprofundata si dupa trei comunicari de incriminare, Comisia
Europeana a adoptat la 24 martie 2004 o decizie prin care a stabilit ca firma americana Microsoft
Corporation a incalcat regulile de concurenta consacrate prin Tratatul CE abuzand de pozitia sa
de cvasi-monopol pe piata sistemelor de exploatare pentru PC cu scopul de a restrange
concurenta pe pietele de sisteme de exploatare pentru servere de grupuri de lucru si cititoare
multimedia.Deoarece acest comportament nu incetase inca , Comisia a cerut firmei Microsoft sa
divulge concurentilor sai, intr-un termen de 120 zile, informatiile privind interfetele necesare
pentru ca produsele acestora sa poata dialoga cu sistemul de expoatare Windows. Microsoft mai
trebuia , de asemenea, ca intr-un termen de 90 de zile, sa propuna firmelor de echipamente ( si
utilizatorilor finali) o versiune a sistemului sau de exploatare Windows care sa nu tina cititorul
Windows Media (WMP). Deoarece a fost cazul unui abuz “ foarte grav si continuu”, comis de
cinci ani si jumatate, Comisia a penalizat firma Microsoft atribuindu-i o amenda de 497.2
milioane euro.

3. concentrarea – nu a fost prevazuta in Tratatul de la Roma, dar Comisia a considerat

intotdeauna ca aceasta poate conduce la o exploatare abuziva a pozitiei dominante.
Reglementarile din decembrie 1989 si din septembrie 1990 au acoperit aceasta lacuna,
impunand o notificare obligatorie a proiectelor de fuziuni si achizitii la Comisia Europeana,
astfel, se instituie un control preventiv al Comisiei, care poate sa interzica operatiunile de
concentrare ce prezinta o dimensiune europeana, daca ele risca sa conduca la o pozitie
dominanta susceptibila sa obstructioneze in mod semnificativ concurenta.
Astfel se permite politicii de concurenta sa intervina, la un stadiu precoce al unui proces
de concentrare, aproband sau interzicand aliantele avute in vedere. Controlul preventiv se aplica
urmatoarelor tipuri de operatiuni: fuzionare, preluare de control, creare de entitati comune
pornind de la un prag minim. Acest prag minim a fost modificat prin regulamentul Consiliului
din 30 iunie 1997. Intreprinderile respective din care cel putin una apartine unui stat membru al
UE, trebuie sa indeplineasca anumite criterii:
 cifra de afaceri (CA) mondiala cumulata care trebuia la inceput sa fie mai mare de 5
miliarde ecu a fost adusa la 2.5 miliarde
 CA realizata in interiorul spatiului comunitar care anterior trebuia sa fie mai mare de 250
milioane ecu pentru cel putin doua dintre unitati a fost adusa la 100 milioane;
 Fiecare intreprindere nu trebuie sa realizeze mai mult de 2/3 din Ca totala din Comunitate
in interiorul unuia si aceluiasi stat membru.
In acest caz, protocolul de acord trebuie ratificat in mod obligatoriu de Comisie, aceasta
avand insa si posibilitatea sa-l suspende. Practic Comisia apreciaza daca exista sau nu o pozitie
dominanta care sa constituie o piedica semnificativa pentru concurenta si hotaraste aprobarea sau
interzicerea acordului.
Exemplu: CAZUL TOTALFINA-ELF AQUITAINE
 In Franta , TotalFina si Elf Aquitaine au propus o fuziune care ar fi permis noii societati
controlul unor piete ale produselor petroliere in Franta, ceea ce ar fi antrenat costuri mai ridicate
pentru distribuitori si pentru consumatori ( noul grup ar fi reprezentat 55% din capacitatile de
rafinare si ar fi controlat depozitele de import franceze). In februarie 2000, Comisia Europeana a
autorizat fuziunea celor doi giganti ai petrolului in anumite conditii.
Pentru rezolvarea problemelor de concurenta evidentiate de Comisie, TotalFina si Elf au
acceptat sa cedeze catre concurenti o parte importanta a operatiunilor vizate. Noua societate ar fi
dobandit, de exemplu o pozitie dominanta in vanzarile de carburanti pe autostrazi ( ar fi detinut
2/3 din numarul de benzinarii de pe autostrazi rezultand care este o piata specifica cu preturi
ridicate). Cu scopul de a mentine o piata competitiva in acest sector, in interesul consumatorilor,
Comisia Europeana a obligat TotalFina si Elf sa vanda cca. 70 de benzinarii din cele 214 de care
dispunea, ianinte de a autoriza fuziunea. De asemenea, grupul a trebuit sa renunte la controlul
depozitelor care alimenteaza reteaua de oleoducte, obiectivul fiind acela de a pastra, in aval, la
nivelul vanzarii cu amanuntul de carburant si pacura, posibilitatea pentru concurenti de a nu fii
prizonieii unui singur furnizor.

REGLEMENTARI REFERITOARE LA INTERVENTIA STATELOR

Interventia financiara a puterii publice intr-o economie de piata trebuie sa respecte spiritul
acestui tip de economie.La nivelul interventiei statului, concurenta poate fi denaturata prin mai
multe modalitati:
1. prin privilegiile de care s-ar putea bucura intreprinderile publice producatoare de bunuri
si servicii comerciale: acestea sunt supuse legilor comune si nu trebuie sa beneficieze din
partea statului de vreun tratament preferential in raport cu alte intreprinderi similare din
sectorul privat.
2. prin ajutoarele de stat si subventiile publice care pot antrena o distorsionare aconcurenţei.
Ajutoarele guvernamentale pentru intreprinderi pot lua forma subventilor, creditelor sau
dobanzilor preferentiale, reducerilor de datorii, reducerilor de impozite.
In februarie 1998, Comisia a aprobat ajutoare in valoare totala de 1.89 milioane euro in
favoarea dezvoltarii IMM1 din turism in regiunea Dinana in sudul Spaniei, Aceste
ajutoare au fost acordate pentru a incuraja investitiile in noi initiative turistice si pentru
crearea de locuri de munca, contribuind astfel la dezvoltarea durabila a unei regiuni
 relativ sarace a Europei, Andaluzia. Datorita evenimentelor de la 11 septembrie 2001 si a
paralizarii spatiului aerian atlantic care a urmat, guvernele europene au fost autorizate sa
verse companiilor lor nationale subventii avand ca motiv de “circumstante exceptionale”.
3. prin existenta unor monopoluri nationale cu caracter comercial care a coincis adesea cu
statutul public al unor prestatori sau furnizori principali de electricitate, apa transporturi,
telecomunicatii.

ROLUL COMISIEI EUROPENE IN POLITICA DE CONCURENTA

Pentru atingerea celor doua obiective ale politicii de concurenta, functionarea economiei
de piata si a Pietei Unice, trebuie indeplinite doua conditii:
 regulile de concurenta trebuie aplicate in mod universal, atat intreprinderilor publice cat
si celor private;
 autoritatea de implementare a regulilor concurentiale trebuie sa aiba capacitatea de a
impune penalitati, constand in amenzi suficient de mari pentru a descuraja incalcarea
legii.
Comisia poate impiedica autoritatile nationale sa subventioneze in mod abuziv industiile
nationale prin incalcarea regulilor de concurenta comunitara. In acest sens, subventiile acordate
companiilor aeriene ar putea servi ca exemplu. Acest sector, care s-a liberalizat progresiv in
contextul pietei interne, a facut in mod traditional obiectul unui control statal.
De asemenea, Comisia se ocupa de concentrarile de mari dimensiuni care isi desfasoara o
parte semnificativa a activitatii pe teritoriul mai multor state membre ale UE. In 1994, Comisia
Europeana a spart si sanctionat trei mari carteluri europene, dupa ce a descoperit acorduri secrete
incheiate intre societati pentru fixarea preturilor sau impartirea pietelor Comunitatii, care aveau
drept consecinte minimizarea concurenţei, cresterea preturilor si reducerea posibilitatilor de
alegere pentru consumatori.
Comisia are puteri largi de investigare, putand face vizite la firmele suspectate de
incalcarea liberei concurente si avand acces la toate documentele acestora.Intreprinderile gasite
vinovate de practici concurentiale ilegale ( practici concertate sau abuzul de pozitie dominanta )
pot fi amendate cu pana la 10% din cifra de afceri din anul anterior.
 In cazul in care se descopera intelegeri intre firme, suspectate de incalcarea liberei
concurente si care intra in competenta ei, Comisia Europeana are urmatoarele posibilitati de
actiune:
 sa o declare legala printr-o decizie formala, daca in urma investigatiilor rezulta ca
intelegerea nu distorsioneaza libera concurenta;
 sa dea o scrisoare administrativa informala care sa permita operarea pe piata comunitara
deoarece sunt operatii fara un impact semnificativ;
 sa accepte operatiunea numai cu indeplinirea anumitor conditii care sa garanteze
respectarea liberei concurente;
 sa o declare ilegala.

Obiectivul central al Pieţei Interne este menţinerea unui mediu de afaceri european în
care toate companiile sunt supuse aceloraşi reguli şi cãrora le sunt oferite şanse egale în ceea ce
priveşte libera concurenţã. Politica de concurenţã efectivã încurajeazã eficienţa economicã şi
creeazã un mediu favorabil pentru creştere, inovaţie şi progres economic, având ca efect
reducerea costurilor de producţie. Aşadar, Politica concurenţialã este punctul de referinţã pentru
Piaţã Internã europeanã.
Comisia Europeanã „beneficiazã de puteri sporite spre a putea determina companiile şi
guvernele sã respecte regulile Uniunii Europene în ceea ce priveşte concurenţa loialã în comerţul
cu bunuri şi servicii, permiţând totodatã guvernelor sã intervinã dacã pieţele dezavantajeazã fie
consumatorii sau agenţii economici, sau spre a promova inovaţia, standardele unificate sau
dezvoltarea micilor întreprinderi”.
În cazuri recente de profil, Comisia a declanşat proceduri împotriva unor companii ca
Microsoft şi Danone. În primãvara anului 2007, oficiali ai Comisiei Europene au impus cea mai
mare amendã din istorie pentru practicarea unor acorduri de fixare a preţurilor : 5 companii
producãtoare de lifturi au fost amendate cu 992 milioane euro pentru participarea în concentrãri
economice în Germania, Belgia, Luxemburg şi Olanda, în detrimentul contribuabililor, celor care
dezvoltã proprietatea şi autoritãţilor publice.
 Principalele arii ale politicii europene de concurenţã sunt: antitrustul, cartelurile,
concentrãrile economice, liberalizarea, ajutorul de stat şi cooperarea internaţionalã.

1. Antitrust-ul cuprinde 2 reguli prohibitive stabilite în Tratatul de constituire a Comunitãţii

Europene:
 Practicile restrictive sunt interzise (a);
 Societãţile comerciale ce beneficiazã de o poziţie dominantã trebuie sã nu abuzeze de
acest statut (b) .
a) Înţelegeri între societãţi comerciale
Exemple: fixarea preţurilor, limitarea sau controlarea producţiei, a pieţelor, a dezvoltãrii
technologice sau a investiţiei; partajarea pieţelor sau a distribuitorilor; aplicarea de condiţii
diferite unor tranzacţii asemãnãtoare. Comisia este responsabilã pentru asigurarea aplicãrii
acestor reguli. Un Stat Membru poate solicita o investigaţie sau Comisia poate lansa una din
proprie iniţiativã. Dacã descoperã încãlcãri ale politicii concurenţiale, Comisia propune mãsuri în
vederea suprimãrii acestora. Comisia poate lua urmãtoarele mãsuri:
 Decizii individuale:
 Iniţierea unei proceduri de infracţiune;
 Eliberarea unei „atestãri negative”, ceea ce certificã cã nu s-a încãlcat nici o
regulã a politicii de concurenţã ;
 Acordarea unei exceptãri.
 Exceptare pe categorii: Ideea principalã a acestei practici este acordarea unei
exceptãri generale apriorice faţã de anumite tipuri de acţiuni/practici, simplificând
astfel sarcina administrativã a Comisiei care nu trebuie sã rezolve în mod individual
prea multe cazuri; de asemenea faciliteazã îndeplinirea obligaţiilor ce revin
societãţilor comerciale. Comisia a utilizat pe scarã largã exceptãrile pe categorii,
pentru înţelegerile orizontale sau de cooperare (între societãţile comerciale aflate în
concurenţã în acelaşi sector), precum şi pentru înţelegerile verticale sau de distribuţie
(încheiate între întreprinderi la nivele diferite ale aceluiaşi lanţ de producţie). O
exceptare pe categorii notabilã este cea cu privire la vehiculele cu motor.
Un Regulament al Comisiei adoptat în 2002 înlãturã importante constrângeri
regulatorii în distribuţie. Este valabil pentru 8 ani şi permite, între altele, mãrcilor
 aflate în concurenţã în acelaşi showroom, acces sporit la pãrţile originale şi
concurenţã între vânzãtorii en detail.
Alte tipuri de înţelegere sunt considerate de Comisie la fel de dãunãtoare concurenţei şi
ca atare sunt interzise fãrã excepţie. Acestea sunt de obicei prezentate într-o serie de liste negre
publice şi includ:
 Dintre înţelegerile orizontale
 Fixarea de preţuri
 Participarea în mod concertat
 Cote de producţie ori distribuţie
 Împãrţirea pieţelor sau a surselor de distribuţie
 Dintre înţelegerile verticale 
 Fixarea preţului de revânzare
 Clauza de protecţie teritorialã absolutã
Un exemplu important în special a fost cazul Volkswagen (1998), în care Comisia a
amendat Volkswagen AG cu 103 milioane euro pentru înţelegeri al cãror scop era prevenirea
distribuitorilor Volkswagen din Italia de a vinde maşini la cumpãrãtori care nu erau rezidenţi în
Italia. Amenda a fost ulterior redusã de cãtre Curtea Europeanã de Justiţie la 90 de milioane.

b) Abuzul de poziţie dominantã

Scopul în acest caz este prevenirea societãţilor comerciale de a abuza de poziţia
dominantã şi astfel de a distorsiona concurenţa în comerţul intra-comunitar. Poziţiile dominante
ca atare nu sunt interzise, dar mai degrabã abuzul de poziţie dominantã când existã riscul ca
activitatea comercialã dintre Statele Membre sã fie afectatã. Comportamentul care afecteazã doar
piaţa internã nu poate fi considerat de cãtre autoritãţile europene.
Acest obiectiv impune intervenţia preventivã la nivel comunitar pentru a
investiga concentrãrile de firme, întrucât pot crea o poziţie dominantã ilegalã.
2. Un “cartel” este creat printr-o înţelegere ilegalã, secretã între competitori care fixeazã sau
cresc preţurile practicate de ei, restricţioneazã distribuţia prin limitarea propriilor vânzãri
sau/ori a capacitãţii proprii de producţie, şi/sau împart pieţele ori clientela.
Amenzi pânã la 10% din cifra de afaceri pot fi impuse faţã de pãrţile vinovate. Valoarea
acestor amenzi este vãrsatã la bugetul Uniunii Europene.
 Toate deciziile referitoare la carteluri luate de Comisie pot fi atacate cu apel în faţa
Tribunalului de Primã Instanţã şi apoi în faţa Curţii de Justiţie a Comunitãţilor Europene din
Luxembourg. Aceste douã curţi pot anula deciziile Comisiei, în totalitate sau numai parţial, şi pot
reduce sau mãri amenzile în mãsura în care considerã potrivit.

3. Controlul concentrãrilor
Legislaţia prevede cã o concentrare -o operaţiune de integrare a unor întreprinderi
anterior separate – care ar împiedica în mod significant concurenţa efectivã în piaţa comunã, în
particular prin creearea sau întreţinerea unei poziţii dominante, este incompatibilã cu piaţa
comunã.
Când întreprinderile din orice sector propun o concentrare economicã care are potenţialul
de a afecta piaţa comunitarã, Comisia poate iniţia o investigaţie. (Aceastã dimensiune a
Comunitãţii este determinatã pe baza agregatului întreprinderilor, cifra de afaceri totalã şi
absenţa caracterului naţional. Întreprinderile care nu au dimensiunea Comunitãţii sunt sunt
jurisdicţia autoritãţilor naţionale.) Nu are importanţã unde sunt situate întreprinderile sau dacã
autoritãţile naţionale nu au nici o obiecţie faţã de concentrarea economicã. Dacã cifra de vânzãri
a întreprinderilor raportate la pieţele europene este suficient de mare, atunci Comisia are
jurisidcţie şi poate preveni potenţialele concentrãri.
Întreprinderile care propun concentrãri economice trebuie sã notifice acest lucru
Comisiei, care va considera – în cadrul unor termene limitã stricte – dacã concentrarea propusã
creeazã sau face mai puternicã o poziţie dominantã, ilegalã pe piaţa relevantã. În cazul unui
rezultat positiv, concentrarea este interzisã. În caz contrar, Comisia confirmã cã acea concentrare
este compatibilã cu piaţa comunã şi autorizeazã fuziunea cu sau fãrã condiţii suplimentare.
De-a lungul ultimilor ani, Comisia a tratat mii de cazuri de control a concetrãrilor
economice. Majoritatea cazurilor sfârşesc cu o autorizaţie. Interdicţiile totale sunt foarte rare.
Din 1990 acestea au reprezentat mai puţin de 1% din toate tranzacţiile notificate, deşi numãrul de
interziceri este în creştere. Cele mai notabile cazuri includ fuziunea Aérospatiale-Alenia cu
Havilland, care a fost interzisã în 1991 şi fuziunea Boeing cu McDonnell Douglas, care a fost
autorizatã în 1997 în anumite condiţii ce au trebuit sã fie respectate de Boeing. Ca exemple de
control a concentrãrilor economice în 2006, Comisia a dat atestare condiţionatã fuziunii dintre
companiile energetice Gaz de France şi Suez, care operau în Franţa şi Belgia, şi de asemenea o
atestare condiţionatã achiziţiei de cãtre Johnson & Johnson a afacerii Pfizer privitoare la
sãnãtatea consumatorilor.

4. Ajutorul de stat
Concurenţa poate fi restricţionatã de guverne dacã acestea acordã subvenţii publice unor
anumite întreprinderi. Pentru acest motiv, Tratatul interzice, în principiu, orice formã de ajutor
de stat care are potenţialul de a distorsiona concurenţa. Ca şi în cazul concentrãrilor economice,
ajutorul în chestiune trebuie sã fie de aşa naturã încât afecteazã comerţul dintre Statele Membre;
subvenţia de stat care are doar consecinţe domestice nu este sub controlul Comisiei.
Totuşi, o interzicere absolutã a ajutorului de stat, ar fi de neconceput: în anumite cazuri
guvernele trebuie sã fie apte sã intervinã sau sã furnizeze finanţare pentru anumite activitãţi
economice. Pentru acest motiv, Tratatul prevede anumite excepţii de la principiul conform cãruia
ajutorul de stat este interzis.
Existã câteva tipuri de excepţii:
 Prevãzute de lege. Exceptãri care se aplicã automat faţã de:
 Ajutorul de stat care are un caracter social acordat consumatorilor în mod individual,
cu condiţia cã este acordat fãrã discriminare asociatã cu originea bunurilor avute în
vedere ;
 Ajutorul de stat care vizeazã repararea unui prejudiciu cauzat de evenimente
excepţionale, cum ar fi dezastrele naturale.
 Posibile în anumite circumstanţe. Astfel de excepţii pot fi considerate, dar nu opereazã
automat. Acestea includ:
 Ajutor acordat regiunilor subdezvoltate ;
 Ajutorul acordat în vederea promovãrii execuţiei unui proiect major de interes
european sau în vederea remedierii unei perturbãri serioase a economiei unui Stat
Membru ;
 Ajutor acordat în vederea facilitãrii dezvoltãrii unor anumite activitãţi sau arii
economice (în anumite condiţii) ;
 Ajutor acordat în vederea promovãrii culturii şi a conservãrii moştenirii (cu aceeaşi
reţinere) ;
 Alte categorii care pot fi specificate de cãtre Consiliu.
 Statele Membre trebuie sã notifice în avans Comisiei orice plan de a acorda sau a
modifica o subvenţie. Ajutorul de stat acordat prin intermediul unor planuri ce nu au fost
autorizate sunt ilegale şi trebuie sã fie rambursate.
Dacã Comisia considerã cã un plan de subvenţionare este incompatibil cu piaţa comunã,
ea iniţiazã procedurile de infracţiune. Aceasta suspendã aplicarea ajutorului propus, în aşteptarea
deciziei finale.
În practicã nici un ajutor de stat nu este acordat fãrã aprobarea Comisiei.

5. Liberalizarea

Aspecte
 Necesitatea de a gãsi un echilibru între serviciul universal şi deschiderea pieţei
 Existã o oarecare reţinere faţã de deschiderea pieţelor

Serviciile publice sunt înfiinţate de cãtre autoritãţile publice şi opereazã sub directa lor
responsabilitate, chiar dacã conducerea lor este delegatã unui operator public sau privat separat
de funcţia administrativã. Conceptul se aplicã în principal la activitãţile aflate în reţea, în
particular electricitatea, gazul şi distribuţia apei, transportul public, serviciile poştale şi
telecomunicaţiile.
Deşi pieţele sunt deschise concurenţei astfel încât sã aducã beneficii consumatorilor,
afacerilor şi economiei în general, serviciile publice au fost în mod tradiţional mult mai protejate
în faţa concurenţei decât alte activitãţi economice.
Pentru o perioadã îndelungatã, Comisia Europeanã nu a intervenit în activitãţile
serviciului public, în principal fiindcã Statele Membre au considerat ‘serviciile publice’, ca şi
intrând în competenţa lor exclusivã şi au fost reţinute în a permite vreo intervenţie. Începând cu
1990, totuşi, Comisia a început sã aibã un rol sistematic şi activ în liberalizarea serviciilor. În
timp ce a recunoscut conceptul de servicii publice şi nevoia de a le facilita îndeplinirea misiunii
lor, Comisia considerã ca beneficã deschiderea concurenţei faţã de aceste servicii. Serviciile
poştale, de exemplu, prin directiva aferentã au fost deschise concurenţei, dar cu cerinţa ca Statele
Membre sã furnizeze un nivel minim de servicii faţã de utilizatori sub denumirea de „serviciu
universal”, rezervând câteva activitãţi unuia sau mai multor operatori.
 În primele douã pieţe care au fost întâi deschise concurenţei, transportul aerian şi
telecomunicaţiile, Comisia aratã cã preţurile medii plãtite de cãtre consumatori au scãzut
substanţial. În pieţele care au rãmas doar parţial deschise sau chiar închise, spre exemplu
electricitatea, gazul, transportul feroviar şi serviciile poştale, preţurile au rãmas fie aceleaşi, fie
au crescut.
Liberalizarea unor anumite servicii sensibile a cauzat îngrijorare şi a declanşat intense
dezbateri publice în multe State Membre. Cetãţenii au solicitat asigurãri cã serviciile necesare
vor fi furnizate la un preţ rezonabil, chiar şi atunci când nu este profitabil. Comisia se strãduie sã
asigure acest lucru prin introducerea unui regulament adiţional în vederea protejãrii intereselor
publice oricând se pune problema deschiderii unor noi pieţe.

6. Cooperare internaţionalã
În cadrul economiei globale, cooperarea internaţionalã în ceea ce priveşte Politica
concurenţialã a devenit esenţialã. Întreprinderi, fuziuni şi carteluri sunt din ce în ce mai mult
internaţionale şi activitãţile întreprinderilor stabilite în afara Uniunii Europene adesea afecteazã
concurenţa în cadrul Uniunii.
Spre a putea face faţã acestui fenomen, Uniunea Europeanã a stabilit înţelegeri bilaterale
ce vin sã reguleze concurenţa, în particular cu principalii sãi parteneri comerciali. Acordurile de
cooperare cu Statele Unite, Canada şi Japonia dicteazã cã autoritãţile competente în domeniul
concurenţei ale ambelor pãrţi vor face schimb de informaţii şi îşi vor coordona activitãţile de
respectare a legislaţiei aferente. Cu China, Comisia împãrtãşeşte opinii şi experienţe cu privire la
aspecte legate de concurenţã. Uniunea Europeanã a fost de asemenea activã în eforturi de
cooperare multilateralã, cum ar fi discuţii comerciale sub auspiciile Organizaţiei Mondiale a
Comerţului, în Reţeaua Internaţionalã a Concurenţei şi în cadrul Comitetului de Concurenţã a
Organizaţiei pentru Cooperare Economicã şi Dezvoltare.
Politica de concurenţã a fost un element cheie al negocierilor în vederea aderãrii noilor
State Membre. Comisia Europeanã a încurajat Politica concurenţialã în aceste ţãri.