Proiect Drept - Aplicarea Legii Civile in Timp

Facultatea de drept “Nicolae Titulescu” Proiect de diplomă
Aplicarea legii civile in timp
Cap. I. Consideraţii introductive
Problematica timpului a frământat gânditorii din toate timpurile, fapt

care semnifică importanţa acestuia în viaţa omului şi a societăţii umane. Este o
problematică inepuizabilă care, de cele mai multe ori, nu se oferă în întregime
celui care se apleacă asupra sa pentru a-i surprinde adânca sa semnificaţie. Într-
un astfel de context care închide în sine atâtea semnificaţii încă nedezvăluite,
se pune firesc întrebarea: există un timp al dreptului? Răspunsul este afirmativ
şi anume, aşa cum se pune problema la nivelul societăţii umane considerate ca
sistem, aşa se pune problema şi în drept, ca subsistem al acesteia. Principala
temă supusă cercetării trebuie să fie aceea a raportului ce se instituie – dacă
considerăm că acest raport există – între timpul subiectiv şi timpul dreptului
obiectiv. Mai precis, este vorba de timpul acţiunii individuale corelat cu
obiectivitatea juridică.
A surprinde permanenţa dreptului nu înseamnă a considera ivirea şi

dezvoltarea lui apărând în timp, ci “a nu considera legiferarea în genere şi
determinaţiile ei particulare în mod izolat şi abstract, ci dimpotrivă, ca moment
dependent al unei totalităţi unice, în corelaţie cu toate celelalte determinaţii
care formează caracterul unei naţiuni şi al unui timp”. În ceea ce trece, trebuie
să surprindem ceea ce durează şi, conform lui Hegel, există independent de
voinţa şi cunoaşterea noastră.
Pentru a răspunde la întrebarea existenţei unui timp al dreptului trebuie,

de asemenea, pusă în discuţie relaţia dintre temperanţă, ca înţelepciune a
timpului şi justiţie, ca înţelepciune a dreptului. Pentru a cunoaşte această
relaţie, cercetarea trebuie să se axeze pe trei principii centrale. În primul rând
trebuie reţinut faptul că “timpul este o instituţie socială înainte de a fi un
fenomen fizic şi o experienţă psihică”. Timpul poate fi considerat în
obiectivitatea sa sau ca experienţă intimă a conştiinţei individuale dar, înainte
de toate, timpul este o construcţie socială şi deci o miză a puterii, o exigenţă
etică şi un obiectiv juridic. În al doilea rând, funcţia principală a dreptului este
de a contribui la întemeierea socialului. În acest sens, “dreptul este un discurs
performativ, o ţesătură de ficţiuni operaţionale care dau sensul şi valoarea vieţii
în societate”. În al treilea rând, trebuie avută în vedere interacţiunea dialectică
dintre primele două teze anterioare. În această dialectică se pune în evidenţă
legătura dintre temporalizarea socială a timpului, în timp ce, în revanşă, timpul
determină forţa întemeietoare a dreptului”.
-1-
Într-o astfel de dialectică termenii se întrepătrund atât de mult încât, la nivel

social, timpul şi dreptul nu pot fi despărţiţi. Legătura dintre timp şi drept se
transpune până la urmă în raportul ce se instituie între societate şi drept: se
suprapun reciproc.
Nu poate exista societate fără reguli, aşa cum regulile sunt numai în
societate. Construcţia juridică este marcată din interior de timp, aşa cum timpul
este o măsură pur juridică a raporturilor sociale. Legătura aceasta dintre drept
şi timp este mai bine sesizată în proces atunci când se aplică o anumită normă
juridică. Prin temporalizare dreptul instituie timpul, un timp ce dă măsură
raporturilor sociale.
În ceea ce priveşte accelerarea timpului juridic, aceasta este o consecinţă

a accelerării timpului social şi în ultimă instanţă, a timpului istoric. Nu este
vorba aici de o simplă constatare teoretică mai mult sau mai puţin adecvată
realităţii, ci este vorba de un fenomen pe care fiecare dintre noi îl trăim aici şi
acum. O astfel de constatare trăită ne îngrijorează pentru că timpul exercită
asupra noastră o presiune care stă la baza majorităţii angoaselor contemporane.
Într-o astfel de abordare a timpului, acesta este înţeles ca o ameninţare pentru
că ea este trăită ca o suferinţă individuală sau colectivă. Din acest punct de
vedere, accelerarea timpului este o problemă care ne conduce la o analiză de
natură etică pentru că ea subliniază capacitatea indivizilor sau a grupurilor de a
forma proiecte şi a evalua devenirea lor. Ori, înaintea oricărui lucru,
dimensiunea etică a existenţei ţine de această capacitate de a acţiona şi a
judeca, care face din existenţă mişcarea unui efort de a fi, precedând orice
conformitate sau încălcare a normei. Etica se constituie în felul acesta ca
modalitatea cea mai eficace la a rezista forţei distructive a accelerării
temporale.
Rezistenţa etică în faţa ameninţării timpului accelerat, poate conduce atât

la eliminarea unor atitudini utopice, dominate de criza permanentă şi de
schimbarea pură, cât şi la o ripostă corespunzătoare în faţa riscurilor violenţei,
ale dezorientării şi ale volatilizării identităţii, inducând existenţa unei durate ca
o structură a unei temporalizări raţionale. Ameninţarea accelerării timpului
poate fi atenuată prin înţelepciune, cea mai înaltă formă a temporalizării. În
ceea ce priveşte accelerarea timpului juridic, aşa cum susţine Ost, trebuie puse
în evidenţă trei noţiuni: ideea de viteză în creştere, ideea de hazard şi ideea
instantaneităţii. Un timp accelerat este simultan un timp mai rapid, un timp mai
efemer sau precar şi un timp redus la instantaneul imediatului. Este vorba aici
de trei dimensiuni care caracterizează atât timpul social cât şi timpul juridic.
-2-
Se poate observa că societăţile noastre care cultivă imperativul schimbării

pentru ea însăşi, sunt angajate într-o cursă contra cronometru care face ca
aceasta să pară ca un obstacol al timpului de nedepăşit. “Rezultă în planul
dreptului, un ritm accelerat de mutaţii de texte şi de legi care, adeseori, ţin mai
mult de «decrete improvizate» decât de «legi stabile permanente» ce
celebrează, după J. Locke, victoria stării civile asupra stării de natură”.
Există teorii care susţin că accelerarea timpului juridic este benefică. Se

spune că accelerarea este sinonimă cu raţionalizarea şi modernizarea pentru că
echivalează cu lupta împotriva arhaismului birocratic, inerţia administrativă
etc. Accelerarea timpului juridic poate semnifica, de asemenea, drumul
îndrăzneţ în direcţia unui obiect dar şi bine determinat.
Dacă avem însă în vedere caracterul complex al societăţii noastre

actuale, accelerarea timpului juridic apare ca un corolar al unei societăţi
pluraliste, pluriculturale, al cărei viitor nu poate fi precis determinat. Într-o
astfel de societate, cu o complexitate în creştere, fără un factor de decizie, el
este constrâns să apeleze la o serie de persoane interesate pentru definirea
obiectivelor cu mijloacele cele mai rapide, pentru soluţionarea unei situaţii de
conjunctură. Se întâmplă ca dreptul să devina excesiv procedural, ceea ce are
ca efect soluţionarea unor interese şi a unor realităţi factuale. “Rezultat al unei
astfel de producţii experimentale şi negociate prin încercări şi erori, legile sunt
atunci edictate la încercare şi evoluţia lor periodică – altfel spus, accelerarea
ritmului revizuirii lor – se impune ca o evidenţă naturală, în acelaşi timp ca
transformare a titlului lor legitim: legea bună nu mai este legea stabilă, ci legea
revizuibilă”.
În ce sens interesează timpul în corelaţia sa cu interpretarea legii? Ca

timp matematic, obiectiv, al ceasului, al zilelor, al orelor, timpul lui Cronos
devorându-şi creaţiile? Evident că nu. Desigur că dreptul, în ansamblul sau,
legea însăşi ca şi interpretare a ei, se încadrează în scurgerea implacabilă şi cu
un singur sens al timpului astfel conceput. Din acest punct de vedere timpul, în
înţelesul la care ne referim, prezintă un oarecare interes, chiar şi în domeniul
interpretării normei de drept deoarece este o componentă a memoriei colective.
Fără el nu ar exista o asemenea memorie care poate, în ultimă instanţă, este
reacţia cea mai semnificativă a omului împotriva efectului distructiv al
timpului. Astfel, noi, cei de astăzi, învăţăm despre un drept ce nu mai există de
sute de ani: dreptul roman. Mai mult ne interesează rădăcinile istorice ale
dreptului actual.
-3-
Efectul distructiv al timpului matematic are şi o consecinţă pozitivă, de ordin

general, prin care acest efect este negat: supravieţuirea unei realităţi inexistente
şi care astfel, prin intermediul memoriei colective, participă încă la viaţa
noastră. Deşi trecutul este prezentul ce a plecat de la noi, prin efectul
supravieţuirii sale el este încă actual şi nu doar o ficţiune, o lume virtuală, ci
iminentă, în reprezentarea colectivă şi individuală a timpului actual. Poate de
aceea cea mai mare tentaţie a omului este gloria sa, faima, ce constituie
singurele modalităţi de a înfrunta timpul. Modalităţi efemere, deoarece într-o
lume finită, timpul matematic Cronos nu poate să nu învingă. Eternitate este
numai acolo unde timpul a încetat.
De aceea, în accepţiunea de timp matematic, cu singura rezervă pe care

am făcut-o, timpul nu poate avea nici o influenţă asupra spiritului, în general.
El presupune cantităţi egale ori, identitatea nu există în lume decât ca
abstracţie. Nici o viaţă nu e egală cu alta, nici un om nu e identic cu altul, nici o
clipă nu este identică cu cea care urmează sau care a fost. Timpul matematic nu
poate fi negat, dar egalitatea rigidă pe care o presupune are ceva din paloarea
eternităţii. De aceea nu îl putem ocoli, dar nu ne poate fi folositor pentru
înţelegerea unui domeniu definit îndeosebi de fapte de viaţă, individuale sau
colective, evenimente, conflicte, scurte răgazuri între ele, întâmplări
neprevăzute, clocot, într-un cuvânt, viaţa socială de care aparţine dreptul.
Timpul, în corelaţia sa cu interpretarea legii, se înfaţişează ca durată în

sensul bergsonian al termenului. De această dată, el nu mai este compus din
entităţi egale, dimpotrivă, se dilată sau se comprimă, este durata trăită a
faptului de viaţă, masurând intensitatea evenimentului. Abcisa sa nu mai este
dreaptă ci plină de sinuozităţi, ca viaţa însăşi. Ca şi timpul matematic, el
măsoară mişcarea, dar în considerarea inegalităţilor sale, a realităţii sale
existenţiale. Egalitatea şi repetabilitatea componentelor sunt înlocuite de
succesiunea unicităţii lor. În această perspectivă, scurgerea, devenirea, durata o
măsoară ca succesiune de evenimente unice, deşi comparabile, având un
caracter în mare măsură reducţionist a vieţii sociale însăşi. Pentru corelaţia
dintre timp şi interpretarea legii, durata este esenţială pentru că cele doua
concepte se referă, astfel, la ceva comun şi anume la timpul trăit, nu la fiinţa,
indisolubil legată de timpul matematic, ci la fiinţare, ca expresie existenţială a
fiinţei, în sensul lui Martin Heidegger.
Pornind de la faptul că dreptul este expresia juridică a vieţii organizate,
că oamenii intră între ei în cele mai felurite legături, ca cele mai importante
-4-
legături dintre diferitele domenii ale vieţii sunt diriguite de reguli preluate de
drept şi transformate în norme juridice, că normele juridice stabilesc
comportamentul oamenilor, se desprinde cu usurinţă concluzia că dreptul, în
general, are ca destinatar şi deopotrivă, subiect, omul privit individual (ca
persoană fizică) sau în colectiv (ca persoană juridică). Societatea nu poate fi
concepută decât ca o ţesătură nesfârşită de relaţii între oameni, între grupuri,
organizaţii, organe de state sau între state. Asemenea relaţii s-au format într-un
proces de lungă durată şi istoria lor este de fapt istoria oamenilor şi a statelor.
O acţiune făcută la un moment dat în sistemul relaţional interuman, deşi

arată un anume stadiu al acestor relaţii, reprezintă în acelaşi timp expresia
evoluţiei lor în timp, cu sublinierea prezentului lor şi, într-o măsură mai mică
sau mai mare, cu puterea de a sugera perspectivele acestora. Din imensul
context relaţional interuman, nevoia impusă de existenţa şi perspectiva
societăţii alege cele mai importante legături dintre oameni, grupuri sau state,
dându-le forţa juridică, transformându-le astfel în legaturi juridice (in raporturi
juridice).
-5-
Cap. II. Aspecte privind momentul iniţial şi final al

aplicării legii civile în timp
II.1. Intrarea în vigoare a legii
Categoria juridică pentru caracterizarea sub aspectul timpului de aplicare

a normei juridice este “vigoarea”. Dar când spunem că o normă juridică este în
vigoare, în realitate această vigoare aparţine actului normativ în care se află
înscrisă şi se referă la aplicarea acestuia. Un act normativ emis intră în vigoare,
conform prevederilor constituţionale. Data intrării în vigoare a normei juridice
este data intrării în vigoare a actului normativ în care e cuprinsă şi iese din
vigoare odată cu ieşirea din vigoare a respectivului act normativ sau la altă
dată stabilită (1). Intrarea în vigoare a legii determină momentul din care ea
este aplicabilă persoanelor, devenind obligatorie. Principiul ce determină
momentul intrării în vigoare al unei norme rezultă din regula că nimeni nu
poate fi obligat să respecte o normă pe care nu ar putea-o cunoaşte.
Aşadar, norma va intra în vigoare, va deveni obligatorie, la 3 zile de la

data publicării ei în Monitorul Oficial sau la o altă dată ulterioară prevăzută în
textul ei. Uneori este posibil ca sistemul juridic să ia în consideraţie o durată
necesară ajungerii normei publicate la cunoştinţa efectivă a subiecţilor vizaţi.
Astfel, în sistemul luxemburghez, legea intră în vigoare la trei zile întregi (ziua
publicării neintrând, deci, în calcul) de la publicarea în Memorial. În sistemul
francez, legea este obligatorie, la Paris, la o zi întreagă după ce Jurnalul Oficial
care o conţine a parvenit şefului arondismentului. Modalităţile de stabilire a
datei de intrare în vigoare a normei juridice sunt:
- actul normativ prevede în dispoziţiile sale finale momentul intrării în
vigoare; acest moment poate fi data publicării în Monitorul Oficial
sau o dată ulterioară acesteia. Sistemul are avantajul certitudinii datei
intrării în vigoare, dar dezavantajează subiecţii, în sensul că ei nu au
timpul necesar cunoaşterii efective a legii.
- reglementarea, de principiu, în Constituţie sau într-un alt act normativ
special, a intrării în vigoare;
(1) Ghe. Mihai, Introducere în teoria dreptului, Editura Timpolis, Timisoara, 2000.
-6-
- intrarea în vigoare la data publicării actului normativ, în cazul în care

nu se prevede nici o altă dată în textul actului şi nici nu există o
reglementare de principiu referitoare la intrarea în vigoare (în dreptul
internaţional public intrarea în vigoare a tratatelor internaţionale e
stabilită consensual, prin negocieri, de către părţile semnatare) (2).
Prin intrarea ei în vigoare ea devine obligatorie şi intră în funcţiune

celebra maximă “nemo censetur legem ignorare” care exprimă principiul că
“nimeni nu este considerat a nu cunoaşte legea”; ea este o prezumţie de
cunoaştere a legii care se aplică tuturor persoanelor, indiferent de cetăţenie.
Finalitatea sa este de a asigura aplicarea efectivă a legii şi nimeni nu se poate
sustrage aplicării legii sub motivul necunoaşterii ei. Această prezumţie este
operantă indiferent de aspectul formal al legii (lege, decret, hotărâre,
ordonanţă, etc.). Este o prezumţie absolută şi împotriva ei nu se poate face
probă contrară. Aşadar, nu ajută cu nimic aceluia care ar vrea să facă dovada că
efectiv nu avea nici o cunoştinţă despre o anumită regulă de drept. Dar la
această maximă nu se poate renunţa deoarece eficacitatea legii impune a nu
primi scuza ignoranţei. În plus, principiul egalităţii tuturor în faţa legii nu
admite neaplicarea ei pentru consideraţii de ordin subiectiv. Această ficţiune
are totuşi o excepţie cunoscută sub numele de “eroare de drept”. Ea are
menirea de a face ineficace un act juridic în temeiul unei erori de drept
considerate ca viciu de consimţământ. Mai mult decât atât, atunci când eroarea
este comună şi invincibilă, pentru a valida o situaţie care este în contradicţie cu
legea necunoscută, ea este creatoare de drept (error communis facit jus). Dar o
eroare generală şi invincibilă poate să conducă la compromiterea sau eşecul
unei legi. De aceea, ea nu va fi primită decât cu totul excepţional (3)
La această “eroare de drept” se adaugă alte două excepţii de la regulă şi
anume:
a) atunci când o parte a teritoriului statului rămâne izolat, dintr-o cauză
de forţă majoră, de restul ţării, căci ignorarea normei juridice nu se
datorează atunci unei cauze subiective, ci obiective;
b) în materia convenţiilor (în dreptul civil sau comercial), atunci când o
persoană încheie un contract necunoscând consecinţele pe care legea
le face să decurgă din acesta, ea poate cere anularea contractului
pentru eroare de drept.
(2) D. Ciobanu, Introducere în studiul dreptului, Editura Hygerian XXI, Bucureşti, 1992.
(3) Ovidiu Ungureanu, Manual de drept civil, Editura All Beck, Bucureşti, 1999.
-7-
II.2. Ieşirea din vigoare a legii
Pentru ca o lege să-şi înceteze efectele, trebuie să fie scoasă din vigoare
prin abrogare, prin cădere în desuetudine, prin ajungere la termen şi prin
caducitate. Abrogarea şi ajungerea la termen sunt metodele uzuale de ieşire din
vigoare a legii, în timp ce desuetudinea şi caducitatea sunt cauze excepţionale
de scoatere din vigoare a legii. Abrogarea unui act normativ nu poate fi făcută
decât printr-un act ce are în ierarhia normelor juridice aceeaşi poziţie sau o
poziţie superioară. Această regulă rezultă din principiul paralelismului
formelor şi al competenţelor. Actul contrar abrogativ are deci, aceeaşi structură
ca cel abrogat sau o natură superioară şi emană de la acelaşi organ sau de la
unul superior în ierarhia organelor statului.
Astfel, o lege nu va putea fi abrogată decât tot printr-o lege sau prin
Constituţie ori un tratat contrar ei (la noi doar în material drepturilor omului,
căci doar aceste tratate au preponderenţă în raport cu legile interne). În cazul
delegării legislative principiul este aparent încălcat, căci o lege edictată de
Parlament poate fi abrogată printr-o ordonanţă emanând de la Guvern. Totuşi,
excepţia este doar aparentă, căci temeiul abrogării legii îl constituie legea de
abilitare faţă de care ordonanţa este un act de executare. Această lege de
abilitare poartă în ea abrogarea virtuală a dispoziţiilor legale existente. Voinţa
care în mod real stă la baza abrogării unei legi de către Guvern este tot cea a
Parlamentului. Nici ordonanţele de urgenţă nu sunt o veritabilă excepţie de la
principiul ce guvernează formă abrogării, de data aceasta Constituţia
constituind temeiul abrogării. Abrogarea nu se face prin Constituţie, dar se face
în temeiul Constituţiei. Există 2 criterii după care se pot clasifica modalităţile
abrogării: modul de manifestare a voinţei organului ce face abrogarea, criteriu
după care abrogarea poate fi expresă sau tacită şi criteriul întinderii abrogării,
potrivit căruia abrogarea poate fi totală sau parţială.
Abrogarea expresă este acea formă a abrogării care rezultă dintr-o

manifestare explicită a voinţei organului abrogator de a scoate din vigoare
norma juridică. Abrogarea expresă poate fi directă, atunci când, în
general, în cadrul clauzelor finale ale legii noi se prevăd în amănunt, sunt
identificate dispoziţiile anterioare abrogate şi indirectă, atunci când se
precizează doar generic că dispoziţiile contrare legii se abrogă.
Abrogarea tacită, numită şi abrogare implicită, este acea formă de

abrogare care nu rezultă dintr-o manifestare expresă de voinţă a organului
abrogator, ci din adoptarea unei norme contrare celei existente.
-8-
Contradicţia dintre texte trebuie să le facă incompatibile. Această formă de

abrogare este uşor de determinat atunci când normele succesive contradictorii
sunt fie ambele generale, fie speciale. Dacă însă una este generală şi cealaltă
specială, situaţia este uşor complicată. Dacă norma posterioară este specială
faţă de cea anterioară, norma veche este menţinută în vigoare, cu excepţia
prevăzută în legea specială ulterioară (specialia generalibus derogant). Dacă
însă norma ulterioară este generală faţă de cea existentă, conform principiului
că legea generală nu derogă de la cea specială, în principiu, vechea normă
rămâne în vigoare. Soluţia depinde totuşi de voinţa reală a legiuitorului care
poate a înţeles să abroge reglementarea specială anterioară.
Abrogarea expresă indirectă este, în fond, mai aproape de cea tacită, căci
prevederea din legea nouă potrivit căreia “se abrogă toate dispoziţiile contrare”
lasă interpretului sarcina, ca şi abrogarea tacită, de a determina normele
abrogate. Abrogarea tacită este un procedeu periculos de tehnică legislativă. El
lasă loc unei practici fluctuante, actele de aplicare ce constată abrogarea
implicită având, în principiu, doar un efect inter partes, ceea ce conduce la
insecuritate juridică. De aceea, abrogarea tacită trebuie întotdeauna interpretată
în sens restrictiv. Dacă texturile nu sunt esenţial inaplicabile împreună, trebuie
ca interpretul să se forţeze a le armoniza, doar în lipsa acestei posibilităţi el
putând să constate abrogarea implicită a legii anterioare. Pericolul ca utilizarea
abrogării tacite să lase problema ieşirii din vigoare la latitudinea interpretului,
creînd posibilitatea unor eventuale abuzuri, trebuie să conducă la afirmarea ca
pe un principiu al tehnicii legislative, a necesităţii utilizării abrogării exprese
(directe).
Potrivit celui de-al doilea criteriu enunţat mai sus, abrogarea este totală
şi parţială. Abrogarea totală presupune ca actul normativ nou să scoată din
vigoare întregul act anterior. Cea parţială presupune că doar anumite dispoziţii
ale actului normativ îşi încetează forţa obligatorie, celelalte rămânând în
vigoare.
O altă problemă este aceea de a şti ce se întâmplă cu actele de organizare
a executării legii, atunci când legea pe care o execută este abrogată. Principiul
este că abrogarea expresă a unei norme nu comportă în mod automat abrogarea
hotărârilor de organizare a executării ei. Ele nu vor fi abrogate decât de
dispoziţiile legii noi care le vizează expres, fie dacă sunt ireconciliabile cu
noua normă, fie dacă dispoziţiile de executare a legii noi le abrogă expres sau
tacit.
-9-
Dacă, în principiu, norma situată pe o poziţie superioară în ierarhie

abrogă norma inferioară anterioară, totuşi, ratificarea unui tratat direct aplicabil
nu atrage decât suspendarea normelor interne aplicabile pe durata existenţei
tratatului.
În privinţa termenului, anumite legi prevăd în chiar textul lor momentul
ieşirii din vigoare. Dacă legea prevede un termen până la care va fi aplicată,
ajungerea la termen o scoate de drept din vigoare. Există anumite legi care,
prin natural lor, sunt temporare. De exemplu, legile de abilitare a Guvernului
pentru a emite ordonanţe, căci una din condiţiile acestor legi este de a
determina, în mod cert, care este durata abilitării. În cazul desuetudinii, forţa
obligatorie a unei legi încetează formal în vigoare, deci fără abrogare de către
autoritatea competentă, prin efectul neaplicării ei, deşi există material căreia să-
i fie aplicată, dacă această neaplicare se fondează pe incompatibilitatea regulii
cu noile concepţii juridice şi morale acceptate în societate. Desuetudinea nu se
confundă cu cutuma contra legii. Ea implică neaplicarea de către organele
statului a normei. Dar nici simpla neaplicare a normei nu duce la desuetudine.
Neaplicarea normei este doar elementul material al desuetudinii. Ea nu

trebuie să fie neaparat îndelungată, cunoscându-se norme devenite desuete într-
un timp foarte scurt, chiar norme care nu au fost niciodată aplicate din chiar
momentul intrării lor în vigoare. Pentru a fi în prezenţa unei norme desuete
trebuie ca elementului material, neaplicarea sa, să i se adauge unul psihologic
şi această neaplicare să rezulte din convingerea că norma nu mai trebuie
aplicată, că ea este în contradicţie cu ideea de just care stă la baza sistemului
juridic, că ea este nocivă sau pur şi simplu inutilă.
Fără această opinion iuris negative nu suntem în prezenţa desuetudinii,

organele statului putând, indiferent de timpul scurs, să reînceapă aplicarea
normei. Aşadar, nu este sufficient un comportament al subiecţilor de drept
contrar normei, nici chiar dacă acest comportament este tolerat de stat, dacă
această toleranţă nu este rezultatul unei convingeri juridice. Deci, desuetudinea
nu rezultă dintr-o violare prelungită şi tolerată a legii, aşa cum pare la prima
vedere, ci dintr-o reorientare a convingerilor juridice în societate. Odată ce
legea şi-a încetat acţiunea prin căderea în desuetudine, o nouă reorientare a
opiniei juridice majoritare la nivelul societăţii şi al statului însuşi nu are ca
efect repunerea în vigoare a legii. Norma infirmată prin desuetudine va trebui,
în opinia noastră, readaptată. În cazul caducităţii, întotdeauna, o normă juridică
este edictată avându-se în vedere existenţa şi necesitatea reglementării
anumitor situaţii sociale. În principiu, dispariţia relaţiilor reglementate atrage
după sine dispariţia reglementării care, deşi formal în vigoare, nu mai are nici o
aplicabilitate.
- 10 -
De exemplu, o lege care reglementează situaţia unui anumit monument istoric.

Dispariţia monumentului istoric face ca efectul obligatoriu al normei să
înceteze. Aşadar, deşi reglementarea este concepută în termeni generali,
circumstanţele, de fapt, sunt determinate la adoptarea ei. Dispariţia acestora
atrage caducitatea normei.
II.3. Conflictul de legi în timp
Principiile care generează intrarea şi ieşirea din vigoare a legilor par să

soluţioneze problema succesiunii legilor în timp; din momentul intrării sale în
vigoare legea nouă înlătură aplicarea legii vechi, care îşi încetează aplicarea.
Totuşi, lucrurile sunt mult mai complicate. Situaţiile juridice pot să îşi înceapă
formarea sub imperiul unei legi pentru a se definitiva sub imperiul alteia.
Problema este de a şti care aspecte ale unei astfel de situaţii sunt reglementate
de vechea lege şi care de legea nouă.
Conflictul legilor în timp rezultă din schimbarea inevitabilă a

reglementărilor, din introducerea unor reglementări succesive. Sub o anumită
lege se produc fapte şi acte juridice prin care se câştigă drepturi care îşi
prelungesc existenţa, direct sau indirect şi sub imperiul noii reglementări. Vor
fi afectate aceste drepturi câştigate de noua reglementare? Sau legea nouă va
putea afecta aşteptările şi speranţele rezultate din aplicarea vechii legi?
Perioada de interferenţă a legii vechi şi a celei noi este numită perioadă
tranzitorie. Această perioadă poate să fie uneori destul de lungă. Dificultăţile
ridicate de această perioadă de trecere de la vechea la noua normă fac câteodată
legiuitorul să prevadă, în chiar textul legii, modul în care trebuie rezolvate
problemele tranzitorii. Este vorba de dispoziţiile tranzitorii inserate în cadrul
dispoziţiilor finale ale anumitor legi. Trebuie precizat că nu doar în cazul
legilor se pune problema conflictului reglementărilor în timp, ci şi în cazul
celorlalte acte normative, chiar în cazul jurisprudenţei.
Problema conflictului legilor în timp este rezolvată tradiţional de dreptul

pozitiv la nivel legal. Astfel, Codul Civil român, inspirându-se din cel francez,
arată în art.1 că “legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere
retroactivă”. În sistemul nostru juridic actual, regula devine numai pentru
viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile. “Aceste dispoziţii instituie 2
principii de soluţionare a conflictului de legi în timp şi anume: principiul
efectului imediat al legii noi şi principiul neretroactivităţii legii noi. Art. 15
alin.2 din Constituţia din 1991 prevede o singură excepţie de la principiul
neretroactivităţii legii: legea penală mai favorabilă.
- 11 -
Codul Penal consacră, de asemenea, excepţia. Astfel, art.12 prevede că legea

penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu sunt prevăzute
de legea nouă. De asemenea, art.13 arată că, dacă de la savârşirea infracţiunii şi
până la judecarea definitivă a cauzei intervin mai multe reglementări, se va
aplica norma care stabileste un regim sancţionator mai favorabil.
Prin lege penală mai favorabilă se înţelege, deci, legea care fie
dezincriminează fapta prevăzută de legea veche ca infracţiune şi săvârşită sub
imperiul acesteia din urmă, fie îi ataşează o sancţiune mai blândă. Doar dacă
una din aceste condiţii este îndeplinită, legea penală se aplică unor fapte
săvârşite înainte de intrarea sa în vigoare. Principiul rămâne tot cel al
neretroactivităţii, prevăzut în Codul nostru penal, în art.11, care arată ca legea
penală nu se aplică faptelor care la data când au fost săvârşite nu erau
infracţiuni. De asemenea, principiul este afirmat în art. 7 al Convenţiei
europene a drepturilor omului care dispune că “Nimeni nu poate fi condamnat
pentru a acţiune sau omisiune care, în momentul în care a fost comisă, nu
constituia o infracţiune potrivit dreptului naţional sau internaţional. De
asemenea, nu va fi aplicată nici o pedeapsă mai grea ca cea care era aplicabilă
în momentul în care infracţiunea a fost săvârşită”. Raţiunea pentru care legea
penală mai blândă retroactivează este că această soluţie e umanitară şi
conformă idealului de justiţie. Dacă legiuitorul, printr-o lege nouă, consideră că
o faptă nu mai constituie infracţiune sau ca pedepsele din vechea lege erau
excesive, este firesc ca de acest tratament să se bucure şi cei care nu au fost
condamnaţi definitiv. Unii autori consideră chiar că nu este vorba de
retroactivitate, că aceasta este doar aparenţă, fiind vorba de aplicarea imediată
a legii noi unei situaţii juridice în curs de soluţionare, situaţia creată prin
infracţiune nefiind consumată atâta vreme cât mai există condamnare definitivă
(4). În cazul conflictului în timp al convenţiilor internaţionale, normele de
drept internaţional privat pot fi cuprinse nu numai în reglementările de drept
intern dar şi în cele de drept internaţional. Chiar dacă sunt mai reduse decât
izvoarele interne, izvoarele juridice internaţionale pot uneori să cuprindă soluţii
conflictualiste, iar de cele mai multe ori, norme materiale ce asigură o
reglementare uniformă între statele părţi la tratate.
În momentul în care aceste acte internaţionale îşi încetează acţiunea în

timp sau cunosc modificări ce echivalează cu apariţia unei reglementări noi, în
sensul de lege nouă aplicabilă raportului juridic ca element de extraneitate, se
va pune problema determinării graniţei dintre legea veche şi cea nouă.
(4) Ion Dogaru şi colaboratorii, Drept civil-ideea curgerii timpului şi consecinţele ei juridice, Editura All Beck, Bucureşti, 2002
- 12 -
Aplicând mutatis mutandis, argumentele ce privesc izvoarele interne de
drept internaţional privat, conflictul în timp al convenţiilor internaţionale se va
soluţiona regulilor dreptului tranzitoriu. Întrucât nu există reguli uniforme ale
dreptului tranzitoriu s-a împărtăşit soluţia aplicării regulilor din dreptul forului,
dar adaptate la specificul relaţiilor internaţionale în cadrul cărora a apărut
problema conflictuală. Practica instanţelor judecătoreşti şi arbitrale române a
reţinut aplicarea acestei soluţii în materie contractuală considerându-se că
efectele contractului încheiat sub incidenţa vechii convenţii rămân a fi
guvernate de prevederile acesteia până la realizarea lor integrală (5).
(5) B.M.C. Predescu, Drept internaţional privat, Editura Universitaria Craiova, Craiova 2002
- 13 -
Cap. III. Consideraţii privind principiul neretroactivităţii

legii civile în timp.
Principiul neretroactivităţii este formulat în chiar art.1 al Codului Civil

potrivit căruia “Legea dispune numai pentru viitor, ea nu are putere
retroactivă”. Cu alte cuvinte, o lege nouă se aplica numai situaţiilor juridice
ivite după intrarea ei în vigoare, neputându-se aplica faptelor sau actelor
juridice petrecute anterior (facta praeterita). Trecutul scapă legii civile noi.
Exemplu: art. 149 alin.1 din Legea nr.8/1996 privind drepturile de autor şi
drepturile conexe prevede: “Actele juridice încheiate sub regimul legislaţiei
anterioare îşi produc toate efectele conform aceleia […]”. În opinia noastră,
trebuie avut în vedere caracterul vădit neconstituţional (contrar dispoziţiilor
art.15, alin. 2 din Constituţie) al art.149, alin.(3) din aceeaşi lege, care prevede
că “Durata drepturilor de exploatare asupra operelor create de autorii decedaţi,
înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi şi pentru care au expirat
termenele de protecţie se prelungeşte până la termenul de protecţie prevăzut în
prezenta lege. Prelungirea produce efecte numai de la intrarea în vigoare a
prezentei legi”. Prin aplicarea acestor prevederi legale ar însemna că sunt
protejate în continuare toate operele căzute în domeniul public.
Anterior anului 1989 s-a susţinut că dispoziţia art. 1 din Codul Civil este
imperativă impunându-se judecătorilor, dar că ea nu constituie o regulă
constituţională şi deci legiuitorul poate dispune aplicarea retroactivă a unei legi
noi pe care o edictează. Astfel, s-a prevăzut expres în textul unor legi că ele
urmează a se aplica şi unor fapte trecute. De exemplu, art.13 din Legea
fondului funciar nr. 59/1974 (azi abrogată) prevedea că terenurile persoanelor
care nu au domiciliul în ţară trec în proprietatea statului chiar dacă proprietarii
au săvârşit fapta astfel sancţionată (au părăsit România) înainte de adoptarea
legii. În prezent, principiul neretroactivităţii legii civile a fost considerabil
întărit prin consacrarea sa expresă în noua Constituţie a României din
noiembrie 1991: potrivit art.15, alin.2, “Legea dispune numai pentru viitor, cu
excepţia legii penale mai favorabile” (3).
Regula – înscrisă astfel în Codul Civil şi pe care, date fiind însemnătatea

şi câmpul ei de aplicaţie, o denumim şi principiu – este neîndoielnic temeinică.
Norma de drept fiind esenţialmente o poruncă, o permisiune sau o oprire, adică
o regulă de conduită, nu se poate aplica trecutului.
- 14 -
Într-adevăr, nimeni nu poate să-şi potrivească purtarea după porunci, opriri sau
permisiuni legale care nu există încă. Dacă ceea ce a fost făcut în conformitate
cu legea în vigoare ar putea fi necontenit stricat de legea nouă, orice prevedere
în timp ar fi cu neputinţă şi ordinea juridică însăşi ar fi ameninţată pe măsură
ce s-ar slăbi încrederea în securitatea drepturilor, în stabilitatea circuitului civil.
Dupa cum s-a spus, “fără un motiv grav de ordine publică, legea nouă nu
poate să şteargă sau să modifice acele stări şi drepturi care, în momentul în care
legea nouă intră în vigoare, erau deja traduse în acte de voinţă sau în raporturi
încheiate şi valabile după legea în fiinţă în momentul săvârşirii lor”. Dacă legea
nouă nu ar respecta ceea ce a fost făcut în cadrul prevederilor vechii legi,
încrederea ar dispărea şi odată cu ea ar fi atinsă autoritatea legii, căci voinţa de
a da ascultare permisiunilor, poruncilor şi opririlor legale ar fi, desigur, în bună
măsură demobiliata, dacă cel care s-a supus lor nu ar fi sigur că, procedând
astfel, va sta sub scutul legii.
Legea este instrumentul prin care se realizează ordinea juridică. Dar

ordinea juridică presupune stabilitate. De aceea, în principiu, legea nu trebuie
să fie retroactivă. Regula retroactivităţii legilor apără drepturile şi libertăţile
fiecăruia şi, totodată, ocroteşte, întărind ordinea de drept, interesele statului, ca
reprezentant al intereselor obşteşti.
Caracterul principiului neretroactivităţii legii civile
Regula neretroactivităţii înscrisă în art.1 din Codul Civil este imperativă,

căci nici organele care aplică legile şi nici persoanele care iau parte la circuitul
civil nu se pot abate prin actele lor de la această prevedere. Numai legea îşi
poate stabili singură propriul ei domeniu de aplicare în timp, căci altfel
aplicarea legii ar atârna de voinţa celor care o aplică sau a celor care sunt
guvernaţi de dispoziţiile ei. Regula neretroactivităţii legilor, fiind scrisă în
Codul Civil, care nu este decât o lege ordinară, poate fi însă înlăturată de o altă
lege, căci ceea ce face un act normativ, un alt act normativ de acelaşi grad sau
de un grad superior poate să desfacă.
De la ceea ce prevede un asemenea act, un alt act legislativ – egal sau

superior – poate, tot astfel, să deroge. Ceea ce se înţelege prin principiul
neretroactivităţii legilor, formulat prin idea “legea nu are putere retroactivă”
este neaplicarea legilor anterioare punerii lor în vigoare (6).
(6) T. Ionascu, E. Barasch, M. Eliescu şi colaboratorii, Tratat de drept civil, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1967.
- 15 -
Justificarea sau raţiunea de a fi a dispoziţiilor de asemenea natură, este

uşor de dat; legiuitorul, când impune norme de conduită, trebuie să prevină,
trebuie să anunţe oamenii neavertizaţi, neanunţaţi, ce nu pot fi consideraţi
vinovaţi de a nu fi respectat legea înainte de punerea ei în vigoare. Respectul
datorat legilor, care trebuie să fie spontan, pe cât de dorit şi constrângerea să
vină în mod excepţional, povăţuieşte pe legiuitor a nu zdruncina credinţa
cetăţenilor în legalitatea dispoziţiilor legislative.
Înainte ca o lege să fi apărut, înainte ca ea să fi devenit obligatorie prin

aducerea ei la cunoştinţă pe cale de publicare în Monitorul Oficial, ea nu poate
cere cont cetăţenilor de a se fi conformat unor dispoziţii, altele decât cele pe
care le-au avut sau le-au putut avea în vedere la data când au început să-şi
dezvolte activitatea lor. De aceea e firesc, e raţional, e echitabil, ca o lege să nu
cârmuiască decât evenimentele ulterioare punerii ei în vigoare şi să nu se
extindă puterea ei asupra evenimentelor anterioare sau trecute.
De pildă, o succesiune se deschide în cursul anului 1931: ea este supusă

din punct de vedere al Dreptului fiscal la anume taxe succesorale, anumite
impozite, care reprezintă dreptul pe care-l percepe Statul cu prilejul mutaţiei
bunurilor pe calea deschiderii succesiunii. În anul 1932 dificultăţile bugetare
povăţuiesc ministrul de finanţe să propună o lege de majorare a taxelor
succesorale.
Asemenea taxe nu se vor percepe decât la succesiunile ce se vor

deschide ulterior punerii în vigoare a modificării tarifului taxelor pe succesiuni.
Acesta este mecanismul simplu, redus la forma cea mai precisă, al
neretroactivităţii legilor. Dificultatea creşte acolo unde un eveniment are loc
fără a-şi epuiza, în însăşi clipa apariţiei lui, toate consecinţele. Când suntem în
prezenţa unor manifestări continui, de o oarecare durată, a unui eveniment
juridic, durata prelungirii manifestării în timp poate să cadă peste momentul
schimbării unei legi. Evenimentele desfăşurându-se în timp, au un crâmpei din
existenţa lor sub imperiul unei legi anterioare şi un alt crâmpei sub imperiul
unei legi viitoare. Care este porţiunea din evenimentul nou pe care o
cârmuieşte legea veche şi care este fragmentul din acelaşi eveniment care cade
sub imperiul legii noi ? În ce măsură legea nouă, aplicându-se, nu a violat
principiul art. 1 din Codul Civil? Exemplu: capacitatea unei persoane, în
virtutea legilor actuale, de a-şi administra singură patrimonial şi de a dispune
de bunurile cuprinse în el, se fixează la 21 ani; o lege viitoare, socotindu-se că
această vârstă nu ar corespunde unei complete dezvoltari intelectuale, fixează
data majoratului la 25 ani.
- 16 -
Capacitatea persoanei a durat de la 21 la 24 ani, în virtutea legii noi care apare

în al 24-lea an al persoanei luate ca exemplu. Dispunând pentru viitor, legea
nouă face persoana, pentru un an, incapabilă. În timpul cât era capabilă, între
21-24 ani, a încheiat un contract de închiriere pe o durată de 5 ani. Ce se face
cu acest contract pentru ultimii doi ani, când o lege nouă, modificând o lege
veche, a făcut din proprietar un incapabil? Iată dificultatea adusă de principiul
neretroactivităţii legilor.
Pentru a rezolva asemenea dificultăţi s-a formulat distincţia între

drepturile câştigate şi expectative. Drepturile câştigate nu pot fi modificate de o
lege ulterioară deoarece ele, luând fiinţă sub imperiul legii anterioare şi legea
ulterioară neputând să aibă efect retroactiv, ar urma – dacă asemenea drept ar fi
tangibil prin punerea în in vigoare a unei legi noi – ca legea nouă să aibă putere
retroactivă, ceea ce interzice art.1 din Codul Civil.
Un alt exemplu socotit clasic: o lege cunoscută la noi sub numele de

“legea Titulescu”, promulgată în 1921, modifică ordinea succesorală în sensul
că rudele colaterale care, după dispoziţiile Codului Civil aveau vocaţie
ereditară, până la al 14-lea grad, cu începere de la gradul al 4-lea, nu mai au
această vocaţie. Presupunem o succesiune deschisă în anul 1921, anterior
apariţiei legii Titulescu. A doua zi, persoanele care sunt în situaţii de rude
colaterale, de la gradul al 5-lea înainte, nu mai au calitatea de moştenitor, dar
cei care au apucat să moştenească în ajun, au un drept câştigat. Dar, pentru
persoanele născute deja şi care au în perspectivă o moştenire pe care o aşteaptă,
legea cea nouă răpindu-le calitatea de moştenitori, ca rude de gradul al 5-lea,
nu este o lege care are putere retroactivă? Doctrina răspunde: deloc ! Aici nu
mai suntem în prezenţa unui drept câştigat deoarece evenimentul morţii,
neavând loc înainte de promulgarea legii modificatoare a ordinii succesorale,
persoana în chestiune nu avea decât o expectativă, o simplă speranţă ca
evenimentul, producându-se înainte ca legea să se modifice, să se poată
transforma într-un drept câştigat.
Un alt exemplu: o lege din 1912, modificând art. 314 din Codul Civil
francez, care interzicea până atunci cercetarea paternităţii, permite cercetarea
paternităţii naturale şi o reglementează. S-a pus următoarea problemă: numai
copiii care se nasc după 1912, din experienţe sentimentale extra-legitime, au
dreptul să-şi caute tatăl? Sau şi cei care s-au născut înainte de această dată pot
intenta o acţiune tulburătoare de linişte care se numeşte “în căutarea
paternităţii”? Problema s-a dezbătut şi s-a încercat a se rezolva după criteriul
deosebirii între drepturile câştigate şi simplele expectative. Să încercăm să
explicăm acest criteriu.
- 17 -
Cel care se naşte după punerea în vigoare a legii din 1912, în dreptul
francez asupra cercetării paternităţii naturale, se naşte sub imperiul unei legi
care, dispunând pentru viitor, îşi are destinele lui cuprinse în acest viitor ce
cade sub imperiul legii. Dar dacă ne deplasăm de la cel născut după 1912 la un
altul care s-a născut în anul 1900 şi se găseşte în vârsta de 12 ani, pentru a nu
complica procesul cu intervenţia unui tutore, putem coborî data naşterii în anul
1890, adică o persoană majoră, în vârstă de 22 ani, care are exerciţiul acţiunii,
este un capabil. Acesta intentează o acţiune în cercetarea paternităţii, având
elementele conform dispoziţiilor legii. Tatăl descoperit şi chemat la judecată îi
opune chiar art. 1 din Codul Civil, arătându-i că la data la care a avut plăcere să
pună la cale existenţa sa, era în vigoare art. 314 din Codul Civil francez care
interzicea cercetarea paternităţii. Prin urmare, tatăl se consideră cu dreptul de a
nu fi cunoscut, câştigat. Am un drept câştigat, răspunde tatăl, care nu îi dă voie
să-l caute, care nu-i permite să-l descopere. Când s-a născut, avea o simplă
expectativă: că legiuitorul îi va îngădui să întreprindă o asemenea cercetare.
Dar şi tatăl avea un drept câştigat: de a nu fi deranjat. Care dintre aceste
principii se aplică ? Căci copilul, la rândul lui, poate răspunde: legea dispune
pentru viitor. Nu ţi-am intentat o asemenea acţiune înainte de punerea în
vigoare a legii. Am intrat în primul alineat al art. 1 din Codul Civil şi nu te
poţi apăra invocând aliniatul 2 al aceluiaşi articol. Problema a mers până
înaintea Înaltei Curţi din Franţa şi soluţionarea ei se găseşte în Daloz 1917,
partea 1, pag. 81, hotărârea civilă a Casaţiei franceze din 20 februarie a
aceluiaşi an. Soluţia este dată în sensul că, deşi născut înainte de punerea în
vigoare a legii care îngăduie cercetarea paternităţii, copilul care intentează o
acţiune pentru cercetarea paternităţii tatălui sau după punerea în vigoare a legii
noi, intră în câmpul de aplicaţie în timp al acestei legi şi nu se violează nici un
drept câştigat al tatălui de a nu fi descoperit. Exemplul este interesant deoarece
şi la noi se vorbeşte de o viitoare lege pentru cercetarea paternităţii naturale.
Ceea ce este de observat în felul cum Casaţia franceză a rezolvat problema este
condamnarea teoriei drepturilor câştigate şi a distincţiunii mijloacelor
expectative. Problema este cu totul alta. Dacă legea dispune pentru viitor, orice
eveniment având loc ulterior punerii ei în vigoare intră sub imperiul legii noi
iar orice eveniment având loc sub imperiul legii anterioare, rămâne sub
imperiul acestei legi cu o condiţie însă: care este natura evenimentului asupra
căruia se raţionează? Nu sunt decât două categorii de excepţii, în care doctrina
a căzut, după distincţia între drepturile câştigate şi simplele expectative: 1.
situaţiile contractuale şi 2. dispoziţiile supletive ale legii vechi.
- 18 -
În ceea ce priveşte situaţiile contractuale, citez un exemplu rămas

celebru: cu ocazia infiinţării Societăţii Române a Tramvaielor Comunale, o
mare discuţie şi înverşunată rivalitate între partidele politice face ca, după ce o
lege este votată – legea care autoriza comuna Bucureşti să încheie un contract
cu Societatea Tramvaielor Comunale Române – schimbându-se regimul politic,
a apărut o nouă lege care o abrogă pe cea dintâi şi nu mai autoriza comuna
Bucureşti să încheie contractul. Problema: care este soarta contractului care s-a
încheiat sub imperiul legii anterioare ? Din cauză că s-a raţionat pe distincţia
între drepturile câştigate şi simplele expectative, procesul s-a complicat, deşi a
fost bine soluţionat, în sensul că o lege, modificând capacitatea comunei de a
încheia contractul, prin abrogarea legii anterioare, nu putea face nevalabil
contractul încheiat deja. Societatea Tramvaielor Comunale a iesit învingătoare
din acest proces şi, mai mult, legea a fost declarată neconstituţională, ca lege
abrogatoare a unei legi anterioare care autoriza comuna să încheie convenţia.
Dar nici nu era nevoie de intervenţia principiilor constituţionale. Din ce cauză
contractul încheiat sub imperiul unei legi ale cărei condiţii de validitate le
întruneşte, nu mai poate să fie modificat de o lege ulterioară ? Din cauza
principiului neretroactivităţii legilor ? Sau din cauza altui principiu, sub
imperiul şi egida căruia se găseşte sub tutela unei legi şi pe care nu-l poate
încălca autoritatea legii noi ? Contractul este o sursă de obligaţiuni şi de
drepturi, egală în putere cu legea. Când un contract se încheie sub imperiul
unei legi, întrunind toate condiţiile de validitate, el nu constituie numai un
drept câştigat, după distincţia clasică între drepturile câştigate şi simplele
expectative, ci reprezintă şi un domeniu în care voinţa particulară este
suverană. Este principiul autonomiei voinţei contractuale. Sursa dreptului
derivă dintr-un domeniu pe care legile ulterioare îl pot contura, dar al cărui
conţinut anterior nu-l pot suprima. Deci, situaţiile contractuale constituie o
excepţie şi sursa drepturilor pe care ele le reprezintă se regăseşte în altă parte
decât în lege.
Este adevărat că un contract, pentru a fi valabil, trebuie să nu înfrunte

nici una dintre dispoziţiile legale în momentul naşterii lui, dispoziţii care
condiţionează validitatea lui dar, odată ce aceste condiţii au fost respectate şi
părţile s-au pus de acord sub imperiul unei legi, din acordul lor se naşte situaţia
de drept ce nu mai poate fi modificată decât printr-un acord în sens contrar.
Domeniile contractuale, în măsura în care s-au tradus în convenţii încheiate, nu
mai sunt susceptibile de modificări din partea legiuitorului.
Legiuitorul poate modifica condiţiile pentru contractele ce se vor încheia

în viitor şi nu avem nevoie decât de principiul ca legea nu are putere retroactivă
şi că dispune numai pentru viitor, fără să avem nevoie de teoria drepturilor
câştigate.
- 19 -
Dispoziţiile supletive ale legii sunt acelea care pun la dispoziţia

particularilor anumite situaţii de drept de la care ei se pot sustrage dacă vor şi
prin faptul că fac înseamnă că le acceptă. Dar puterea lor nu derivă din voinţa
legiuitorului; legiuitorul le furnizează fără a le face obligatorii. Puterea unei
astfel de dispoziţii derivă din consimţământul tacit al celui care a înţeles să se
supună lor. Spre exemplu, în Franţa, cei care se căsătoresc şi nu fac o
Convenţie matrimonială, adică un contract în care să stabilească normele după
care se reglementează soarta averii respective a soţilor în viitor şi administrarea
acestei averi. Cei care nu fac acest contract, în Franţa, sunt presupuşi că adoptă
regimul comunităţii de bunuri, pe care legiuitorul l-a reglementat într-o serie de
articole, punându-l la dispoziţia părţilor ce înţeleg să-l adopte prin faptul că nu
manifestă o voinţă, făcând un contract. Presupunem ca legiuitorul francez ar
veni cu o lege nouă în care ar zice: regimul de drept comun, ca regim legal, nu
mai este regimul comunităţii de bunuri, ci acela al separaţiei de bunuri. O
asemenea lege se aplică la administrarea averilor conjugale ale soţilor căsătoriţi
sub imperiul legii vechi ? Nu, dar nu pentru că ar fi vorba de un drept câştigat,
ci pentru că sunt într-o situaţie contractuală în care s-au plasat printr-un
consimţământ tacit de a adoptă regimul legal în vigoare la data
consimţământului lor.
La noi, s-a crezut multă vreme ca regimul legal, adică cel pe care legea îl
socoteşte adoptat atunci când o manifestare expresă de voinţa a soţilor nu l-a
înlăturat. Cum însă regimul dotal are drept caracteristică constituirea dotei şi o
astfel de constituire de dotă neputându-se constitui decât printr-o convenţie
care trebuie să întrunească anumite condiţii de voinţă şi formă, era imposibil să
se considere ca regim legal un regim care avea nevoie, drept cauză iniţială, de o
convenţie. De altfel, s-a recunoscut că regimul legal la noi este regimul
separaţiunii de bunuri.
Care este caracteristica regimului separaţiunii de bunuri ? O indică însăşi

expresia prin care este desemnat: bunurile fiecăruia dintre soţi rămân separate,
fiecare păstrându-şi administrarea averii lui, cu modificările care derivă din
incapacitatea femeii măritate care, pentru anumite acte, are nevoie şi de
consimţământul bărbatului. Presupunem că o lege nouă ar modifica regimul
legal sau l-ar înlocui cu acela al comunităţii de bunuri sau cu regimul dotal.
Caracteristica regimului comunităţii este că averea imobiliară este socotită în
tovărăşie. Caracteristica regumului dotal este că imobilele sunt inalienabile în
timpul căsătoriei.
- 20 -
S-ar aplica o asemenea lege nouă şi căsătoriilor contractate mai înainte, sub
regimul legal al separaţiei de bunuri ? Nu, dar nu pentru că acele căsătorii
beneficiază de un drept câştigat, ci pentru că se găsesc într-o situaţie
contractuală din cauza caracterului supletiv al dispoziţiei legale care instituia
regimul legal, situaţii contractuale care derivă din adeziunea tacită la un
asemenea regim.
În afară de aceste două excepţii, orice lege nouă cârmuieşte conform

principiului pus în art. 1, alin.1 din Codul Civil, evenimentele ulterioare ei. Ar
mai fi o excepţie de semnalat: aceea a legilor de procedură. Este curios că,
privitor la ele, legiuitorul nostru a respectat principiul neretroactivităţii legilor.
De pildă, cu ocazia noii legi, denumită “pentru accelerarea judecăţilor” din 19
mai 1925, cu modificările ei ulterioare, art. 69 (art.65 după legea modificată)
dispune ca procesele şi tutelele pendinte la tribunale şi care la promulgarea
legii de faţă, prin efectul dispoziţiilor de mai sus, să devină de competenţa
judecătorilor. Până atunci, tutelele erau toate, în competenţa tribunalelor.
Urmează ca acele tutele care cad în virtutea legii noi, în competenţa
judecătoriilor, să fie trimise de tribunale judecătorilor ? Legiuitorul zice că nu.
Ele continuă să fie supravegheate de tribunale şi procesele referitoare la ele se
vor rezolva de tribunale, de vreme ce tribunalele sunt sesizate. Dar aceasta nu
din cauză că se face o excepţie, ci din cauză că se aplică un principiu: legea cea
nouă nu cârmuieşte decât evenimentele viitoare, dar competenţa, odată fixată,
se poate exprima în sensul că ea constituie un drept câştigat al părţilor litigante.
Dar se poate explica aceeaşi dispoziţie a art.69 a procedurii accelerate şi prin
noţiunea situaţiei contractuale, căci, în definitiv, în afară de incompetenţa
raţione materiae, orice incident de incompetenţă se acoperă dacă părţile
consimt la competenţă. Este respectarea, pur şi simplu, a principiului
neretroactivităţii legilor în dispoziţiile art. 68-69 din legea pentru accelerarea
judecăţilor (7).
Regula neretroactivităţii este, prin urmare, obligatorie pentru organul de
jurisdicţie şi, în genere, pentru organul de stat care aplică şi interpretează legea;
ea însă nu leagă pe legiuitor. Neretroactivitatea legilor este deci o normă de
interpretare pentru organele de jurisdicţie si, în genere, pentru organele de stat;
ar fi altfel numai dacă această normă ar avea caracter constituţional, ceea ce nu
este cazul. Codul Civil prezumă, aşadar, că legiuitorul înţelege că legea nouă
pe care o edictează să nu se aplice decât pentru viitor şi să respecte trecutul.
(7) Istrate Micescu, Curs de drept civil, Editura All Beck, Bucureşti, 2000.
- 21 -
Principiul neretroactivităţii legilor se întemeiază pe voinţa prezumată a

legiuitorului. Legiuitorul poate însă înlătura această prezumţie, manifestând o
voinţă contrară.
Dispoziţia care instituie retroactivitatea legii noi trebuie să fie expresă,

adică retroactivitatea trebuie să rezulte dintr-o declaraţie formală şi
neîndoielnică a legiuitorului, fără însă să se ceară folosirea unor termeni
sacramentali. În lipsa dispoziţiei exprese, judecătorul nu ar putea să tragă
concluzia, din lucrările preparatorii sau din împrejurările în care a fost
întocmită legea, că aceasta ar trebui să fie aplicată retroactiv. Cu alte cuvinte,
instituirea retroactivităţii nu poate fi tacită, căci judecătorul nu se poate abate
de la principiul de interpretare al neretroactivităţii, principiu statornicit prin
art.1 din Codul Civil, decât dacă legiuitorul îl invită la aceasta printr-o
dispoziţie formală. Deci, pe terenul interpretării, prezumţia de neretroactivitate
pe care legea o leagă expres, prin art. 1 din Codul Civil, de dispoziţiile legii
noi, este irefragabilă.
Această prezumţie nu poate fi înlăturată decât dacă ieşim din domeniul

interpretării, pentru a intra în acel al ordinului expres al legiuitorului care,
înlaturând nevoia oricărei interpretări, îmbracă printr-o dispoziţie anume legea
nouă cu puterea de a cârmui trecutul.
Bineînţeles, fiind în cadrul dreptului comun intertemporal potrivnică unei
retroactivităţi întemeiate pe voinţa tacită a legiuitorului, nu împărtăşim nici
opinia care ar admite o aşa-numită retroactivitate înnăscută, ce ar reieşi din
natura însăşi a legii.
O asemenea opinie, rămasă minoritară, trebuie, după părerea noastră, în

principiu, înlăturată în materie civilă. De îndată ce legiuitorul nu a declarat
anume o lege retroactivă, judecătorul nu poate recunoaşte acest caracter pe cale
de interpretare fără a călca dispoziţia art.1 din Codul Civil. Se pretinde astfel că
ar fi retroactive prin natura lor legile favorabile care tind să consolideze o
situaţie juridică vicioasă după legea anterioară. Dar, discutând acest argument
în cadrul dreptului nostru, de ce oare ar trebui să se admită pe cale de
interpretare a voinţei tacite a legiuitorului, o asemenea soluţie atunci când, fără
a distinge, art.1 din Codul Civil statorniceşte că legile nu au putere retroactivă
şi că, aşadar, ele pot fi interpretate, numai în sensul neretroactivităţii?
Declaraţia de retroactivitate trebuie, aşadar, să fie expresă.
Când o lege este anume îmbrăcată cu putere retroactivă, ea va cârmui

trecutul. O asemenea lege va aduce atingere situaţiilor juridice definitive
formate sub imperiul legii vechi, precum şi efectelor anterior consumate.
- 22 -
Ea va respecta însă cauzele definitive stinse prin hotărâri judecătoreşti rămase

definitive, adică ceea ce se numeşte causae finitae, afară numai dacă legiuitorul
nu a prevăzut expres contrariul. Astfel, în principiu, regula neretroactivităţii
legilor este referitoare la judecătorii care judecă; ea nu leagă pe legiuitorii care
le fac. Într-o singură ipoteza i-ar fi putut lega şi pe legiuitori: dacă dispoziţiile
art.1 din Codul Civil, după care legea nu are putere decât pentru viitor şi nu are
putere retroactivă, în loc să fie scrisă în Codul Civil, ar face parte din
Constituţie. Cu ocazia modificării Constituţiei noastre din anul 1923, o parte
dintre membrii comisiei pregătitoare a anteproiectului au propus introducerea
principiului neretroactivităţii legilor ca principiu de ordin constituţional (6).
Consideraţiile de ordin politic au eliminat introducerea unui asemenea

principiu în cadrul Constituţiei noastre. Rămânând numai în Codul Civil, el
rămâne obligatoriu pentru judecător, când aplică legile. Dar în ce sens? În
general, toate legile – dacă legiuitorul nu a decis altfel – se aplică numai pentru
viitor; ele nu au putere retroactivă.
Sunt însă legi care, prin firea lor, au putere retroactivă: legile “de ordine
publică” şi “legile interpretative”. Deosebirea legilor, în legi de ordine publică
şi legi obişnuite, ordinare, constituie o problemă extrem de grea. Chestiunea
este bine tratată în lucrarea lui Vareille - Sonuér intitulată “De l’Ordre
Publique et de la Derogation aux Lois”. Este mai degrabă o afirmare decât un
principiu că legile de ordine publică au putere retroactivă. Este o afirmare de
către legiuitorul modern şi, în special cel român a abuzat, în sensul că de cate
ori a vrut să dea unei legi putere retroactivă, a intitulat-o “de ordine publică”.
Ce se înţelege prin lege interpretativă? Căci aceasta este efectiv, o lege cu
putere retroactivă. Legea se numeşte interpretativă când dispoziţiile ei nu fac
altceva decât să interpreteze o dispoziţie dintr-o lege anterioară, clarificând-o
sau indicând sensul în care trebuie înţeleasă, sensul în care trebuie aplicată.
Legiuitorul nostru nu a respectat, în ultimul timp, aproape în nici o măsură
excepţională, principiul neretroactivităţii legilor. Exemplu: legilor de
prelungire a contractelor de închiriere, pentru a li se da putere retroactivă, au
fost intitulate toate de ordine publică. Legea referitoare la persoanele morale,
pentru a li se da putere retroactivă şi a se putea aplica persoanelor morale ce
existau înainte de promulgarea acestei legi, a fost decretată de ordine publică.
Cazul tipic, bogat în dispoziţii legale cu putere retroactivă, îl constituie însă
Legea pentru reformă agrară. Legiuitorul nu se jenează să dea putere
retroactivă, la fiecare pas şi aproape fiecăreia din dispoziţiile acestei legi.
- 23 -
Acelaşi lucru se poate spune despre Legea minelor ale cărei dispoziţii,
extrem de numeroase, nu mai respectă aproape nimic. Aşadar, principiul
neretroactivităţii legilor este un principiu de doctrină, inserat de legiuitorul
Codului Civil, obligatoriu pentru judecător în interpretarea legilor şi în
determinarea sferei de aplicare în timp a unor legi care se succed. El nu este
însă obligatoriu pentru legiutor, care poate să-l încalce. Pentru a deveni
obligatoriu, el ar trebui să fie înscris în Constituţie – ceea ce nu s-a făcut (7).
Aşadar, atâta vreme cât principiile au fost prevăzute doar în Codul Civil
şi în cel Penal, ele au avut natura unor principii de aplicare a normei juridice,
nu însă şi de formare a ordinii juridice. Ele legau deci pe cel care aplică
dreptul, nu şi pe cel care îl crează. Legiuitorul rămâne liber să dea legilor efect
retroactiv, cu condiţia să-şi precizeze voinţa în acest sens. Consacrarea
constituţională a principiului prin art.15, alin.2, care schimbă însăşi natura
acestuia. Devenind principiu constituţional, el leagă nu doar pe cel care aplică
dreptul, ci şi pe cel care îl crează. Legiuitorul nu poate să dea legilor efect
retroactiv. O lege retroactivă va fi judecată ca neconstituţională. Aşadar,
retroactivitatea expresă nu mai poate fi o excepţie de la principiul, aşa cum
afirmă o serie de autori, căci ea ar încălca o normă superioară legii, pe care
legiuitorul ordinar nu o poate atinge. Consideraţiile făcute mai sus nu tranşează
decât în mare problema neretroactivităţii legii noi. Legea nu retroactivează în
sensul că ea nu poate afecta actele sau faptele juridice petrecute anterior
momentului în care ea a dobândit forţă obligatorie. Efectele juridice produse de
acestea sub imperiul vechii legi nu pot fi modificate de legea nouă.
Justificarea acestei reguli este definită în funcţie de concepţia

predominantă: cea individualistă sau cea care pune la baza conflictului legilor
în timp interesul general. Pentru individualişti, regula neretroactivităţii tinde să
protejeze subiecţii împotriva legii. Legea este un ordin al legiuitorului şi, ca
orice ordin, ea are valoare doar pentru viitor. Nu i se poate cere nimanui să
urmeze un comandament viitor.
În perspectiva interesului general, neretroactivitatea legii, deşi cedează

teren în faţa principiului aplicării imediate a legii noi, îşi justifică existenţa prin
faptul că este în interesul eficienţei acesteia din urmă ca legea să nu producă
efecte retroactive căci, în caz contrar, autoritatea legii ar fi pusă la îndoială,
subiecţii ezitând să i se conformeze de teama unei eventuale reglementări noi
care ar lipsi de efecte comportamentul lor conform legii în vigoare la data când
acesta se manifestă.
- 24 -
Deşi concepţia dominantă în momentul de faţă este cea bazată pe

interesul general, admiţându-se astfel că legiuitorul, făcându-se exponentul
acestuia, poate uza de legi retroactive, Constituţia noastră din 1991 a optat
pentru o conceptie individualistă, consacrarea regulii neretroactivităţii ca un
principiu constituţional general făcând ca legiuitorul să nu poată deroga de la
ea.
Regula neretroactivităţii se impune, pe de altă parte, administraţiei şi
judecătorului. Administraţia nu poate sub nici o formă emite acte normative cu
efect retroactiv, nici chiar în baza delegării legislative. Judecătorul nu poate
aplica retroactiv o lege; mai mult, el are obligaţia de a aplica o lege retroactivă
emisă de legiuitor. În sistemul nostru însă, competenţa de a aprecia contradicţia
dintre lege şi principiul neretroactivităţii, dată fiind natura constituţională a
acestuia, aparţine Curţii Constituţionale.
Prin lege interpretativă se înţelege o lege care precizează sensul unei

legi anterioare obscură. Legea interpretativă nu adaugă, deci, reguli noi
sistemului juridic existent, ci precizează sensul unei legi obscure. Pentru o
mare parte a doctrinei, legea interpretativă produce efecte de la data intrării în
vigoare a legii interpretate, căci ea face corp comun cu legea interpretată.
Legea interpretativă nu este o lege nouă, aşa că problema neretroactivităţii nu
se pune. Actele făcute chiar anterior legii interpretative rămân reglementate de
legea veche, cu sensul pe care i-l dă cea nouă. Nu este vorba de a înlocui o lege
obscură prin una mai clară, ci de a determina sensul primeia. Pentru alţii, legea
interpretativă poate fi retroactivă cu condiţia ca legiuitorul să-şi exprime clar
voinţa în acest sens. Alţii consideră însă că legea interpretativă este o lege nouă
şi că orice lege nouă trebuie să-şi producă efectele doar pentru viitor, “a
interpreta pentru viitor este opera legiuitorului, a interpreta pentru trecut, faţă
de fapte consumate, este opera judecătorului”. Este evident ca legiuitorul poate
fi tentat să utilizeze procedeul legilor interpretative pentru a interveni în
contenciosul jurisdicţional prin evitarea interdicţiei de a legifera cu efect
retroactiv. De aceea credem că cea de-a treia soluţie este preferabilă.
S-ar putea admite retroactivitatea legii interpretative doar dacă ar exista

un criteriu ferm de distingere între acesta şi o lege ce adaugă sistemului juridic.
Ori, acest criteriu este greu de stabilit. Tribunalul Ilfov şi apoi Curtea de
Casaţie au încercat în 1912, arătând că nu este suficient ca o lege să fie
declarată interpretativă de către Parlament pentru a fi considerată ca atare ci, ca
să aibă acest caracter, trebuie să elucideze textul unei legi ambigue, în
interpretarea căreia se constată interpretări diferite în jurisprudenţă.
- 25 -
Pentru că existau astfel de interpretări divergente în practică, instanţele au

constatat că legea este neconstituţională, printre altele şi pentru că legiuitorul s-
a substituit tribunalului, rezolvând el însuşi, prin lege, un proces în curs, dând,
deci, legii efect retroactiv (4).
Aşadar, actualmente, principiul neretroactivităţii legilor se impune nu

numai judecătorului ci şi legiuitorului (excepţie, legea penală mai favorabilă).
Înseamnă ca legiuitorul nostru, în prezent, nu va mai putea promulga în mod
expres legi retroactive; dar acest lucru nu-l va putea face nici indirect, de pildă,
prin intermediul legilor interpretative sau prin dispoziţiile tranzitorii. De altfel,
o lege interpretativă nu va putea fi dată decât în situaţia în care există cu
adevărat o controversă juridică de rezolvat; ea nu va putea, bineînţeles,
modifica legea anterioară pe care o interpretează. Pe de altă parte, se observă
acţiunea asupra noii legi prin acordarea unui termen pentru adaptarea situaţiei
vechi la noua lege. Un exemplu mai deosebit în acest sens îl reprezintă
dispoziţiile Legii nr.7/1996 privind cadastrul şi publicitatea imobiliară. Deşi
această lege în vigoare lasă să fie aplicate vechile dispoziţii în materie de
publicitate imobiliară (Codul Civil şi Decretul – Lege nr. 115/1938) până la
definitivarea lucrărilor cadastrale şi a registrelor de publicitate imobiliară,
operaţiuni care se vor realiza în timp îndelungat.
În aplicarea principiului neretroactivităţii legii civile se consideră, în

mod firesc, că o lege nu se poate aplica asupra faptelor prin care se constituie
sau se sting situaţii juridice, nici asupra efectelor acestor situaţii, care s-au
consumat înaintea intrării în vigoare a legii noi. Prin urmare, validitatea unui
act juridic se apreciază în raport cu legea în vigoare în momentul încheierii lui:
modificarea ulterioară a legii nu poate antrena nulitatea actului. Această regulă
se exprimă prin adagiul latin tempus regit actum (actul juridic este reglementat
de legea valabilă în momentul încheierii acestuia). Exemplu: deşi sub imperiul
Legilor nr. 58 şi 59 din 1974 (abrogate), dobândirea terenurilor se putea face
numai prin moştenire legală, fiind interzisă dobândirea lor prin acte juridice şi
prin uzucapiune. S-a admis totuşi, în mod unanim, că, atunci când termenul
prescripţiei achizitive s-a împlinit înainte de intrarea în vigoare a acestor legi,
dobândirea rămâne valabilă (chiar dacă acţiunea în constatarea uzucopiunii se
introduse-se abia anterior).
Tot în aplicarea principiului neretroactivităţii legii civile se admite că

toate efectele situaţiilor juridice care s-au produs ori s-au epuizat înainte de
intrarea în vigoare a legii noi rămân valabile, neputând fi afectate de legea
nouă, dar efectele care se produc abia după modificarea legii, sunt supuse legii
noi.
- 26 -
Cu alte cuvinte, dacă o situaţie juridică s-a realizat în întregime sub imperiul
legii vechi, legea nouă nu-i va fi aplicabilă. Exemplu: sub imperiul Codului
Civil, copilul nelegitim putea moşteni numai pe tatăl său natural, dar nu şi pe
rudele acestuia. Codul familiei din 1954 a recunoscut însă copilului din afara
căsătoriei, cu paternitatea legală stabilită, dreptul de moştenire atât faţă de tatăl
său cât şi faţă de rudele acestuia. Aşa fiind, s-a admis că, în cazul succesiunilor
deschise înainte de intrarea în vigoare a Codului familiei, copilul din afara
căsătoriei nu avea dreptul de moştenire faţă de bunicul sau faţă de unchiul său
din partea tatălui (aplicându-se deci, Codul Civil). Dar în cazul succesiunilor
deschise, după intrarea în vigoare a Codului familiei, copilul se bucură de acest
drept (aplicându-se legea nouă, adică cea în vigoare la data deschiderii
succesiunii).
De asemenea, în ceea ce priveşte nulitatea unui act juridic, ea se

apreciază întotdeaua în funcţie de dispoziţiile legii în vigoare în momentul
încheierii actului, modificarea ulterioară a legii neputând afecta valabilitatea
iniţială a încheierii lui (3).
Când legea interpretativă se integrează în legea interpretată, aceasta din

urmă trebuie să se aplice chiar pentru trecut, cu înţelesul statornicit de legiuitor.
Prin urmare, deşi legea interpretativă îşi produce efectele şi în trecut, am putea
spune că nu suntem în faţa unei legi retroactive, căci legea care se aplică este
cea interpretată, legea veche, în care s-a topit înţelesul stabilit de noua lege. În
realitate însă, legea interpretativă este necesarmente retroactivă, fiindcă ea
ordonă să se aprecieze situaţii constituite sub puterea vechii legi, întunecate sau
îndoielnice, potrivite unei interpretări pe care, în lipsa legii interpretative,
organul de jurisdicţie poate nu ar fi consfinţit-o. Uneori, sub cuvânt de a
interpreta o lege veche, în realitate legiuitorul edictează dispoziţii noi, în
credinţa că această formă ocolită este mai bine primită decât aceea a unei legi
făţiş retroactivă.
Legea, prin urmare şi pe drept cuvânt, trebuie să fie socotită de interpret

că nu are putere retroactivă dacă legiuitorul nu a declarat anume contrariul. Dar
când vom putea oare spune că o lege îşi exercită acţiunea asupra trecutului, că
este retroactivă ? Care va fi criteriul după care vom deosebi legile retroactive
de cele care nu încalcă hotarele trecutului? Desigur, nu am întâmpina nici o
greutate dacă drepturile s-ar naşte sau s-ar stinge întotdeauna uno ictu, dintr-o
singură mişcare şi dacă faptele juridice generatoare, modificatoare sau
extinctive de drepturi şi-ar consuma, tot astfel, efectele într-un singur moment.
- 27 -
Legea aplicabilă este, în asemenea ipoteze, cea în vigoare în momentul când

actul se încheie sau când faptul se întâmplă, moment când totodată se produce
şi se consumă efectul actului sau faptului. Tempus regit actum. În numeroase
cazuri însa, faptul generator, modificator ori extinctiv al dreptului se formează
într-un interval de timp sau produce efecte care se desfaşoară succesiv. Spre
exemplu, infierea sau divorţul se săvârşesc printr-o procedură care comportă
mai multe faze. Proprietatea se poate dobândi prin uzucapiune, adică prin
posesiunea imobilului un anume timp. Pe de altă parte, efectele raportului
juridic nu se consumă adesea într-o singură clipă, ci se desfaşoară în perioade
de timp mai mult sau mai puţin lungi. Astfel, un contract de închiriere îşi poate
produce efectele ani de zile.
Pentru a ajunge în cadrul dreptului în vigoare în ţara noastră, la o

dezbatere temeinică a problemei pe care o ridică regula neretroactivităţii
legilor, trebuie să deosebim, pe de o parte, diferitele perioade în care timpul
poate fi considerat, iar pe de altă parte, elementele prin care o situaţie juridică
poate fi legată de una din aceste perioade. Din primul punct de vedere, timpul
trebuie privit în 3 perioade: trecutul, prezentul şi viitorul. Din al doilea punct
de vedere, situaţia juridică ce urmează să fie situată în timp poate fi considerată
fie sub aspectul constituirii, modificării sau stingerii ei, fie sub acela al
efectelor pe care ea le produce. Rezultă că ea se leagă de trecut, prezent sau
viitor, prin forţele juridice care îi dau naştere, o modifică sau o sting, ori prin
efectele produse de acea situaţie. Trebuie aşadar, să facem deosebirea între
trecutul propriu-zis şi acel prezent şi viitor care stau în intimă legătură cu
trecutul. Numai în felul acesta se poate stabili, în ştiinţa noastră, măsura în care
situaţiile juridice aparţin trecutului, urmând a fi generate de legea veche sau
prezentului şi viitorului, urmând să fie supuse acţiunii imediate a legii noi sau,
în unele cazuri, să rămână sub imperiul legii vechi care, astfel, supravieţuieşte.
Legea este retroactivă de îndată ce înţelege să reglementeze fapte care, înainte
de intrarea ei în vigoare, au dat naştere, au modificat sau stins o situaţie juridică
sau efecte pe care acea situaţie le-a produs înainte de aceeaşi dată – facta
praeterita. Este ceea ce rezultă, neîndoielnic, din art.1 din Codul Civil care,
pentru a da satisfacţie nevoii sociale de a asigura stabilitatea situaţiilor juridice,
dispune că trecutul scapă acţiunii legii celei noi. Urmează că, juridic, aparţin
trecutului faptele constitutive, modificatoare sau extinctive de situaţii juridice,
pe de-a-ntregul realizate înainte de intrarea în vigoare a legii noi, precum şi
efectele pe care ele le-au produs înainte de această dată. Altfel, noţiunea de
trecut juridic pe care se reazămă dispoziţia art.1 din Codul Civil ar fi goală de
conţinut.
- 28 -
Dar legea nouă se va aplica de la intrarea ei în vigoare, fără a fi

retroactivă, nu numai situaţilor juridice care se vor naşte, se vor modifica ori
stinge după această dată, dar, de regulă şi situaţiilor juridice în curs de formare,
modificare sau stingere la data intrării ei în vigoare – facta pendentia, precum
şi efectelor viitoare ale raporturilor juridice trecute – facta futura. În cadrul
domeniului propriu al dreptului comun intertemporal în vigoare, este singura
soluţie care, asimilând prezentul cu viitorul la care se referă şi art. 1 din Codul
Civil şi supunând astfel legii noi nu numai faptele constitutive, modificatoare şi
extinctive, precum şi efectele lor, care se produc, pe de-a-ntregul, după
abrogarea legii vechi, dar şi în principiu, faptele pendinte la această dată,
izbuteşte să dea precădere noului asupra vechiului în cea mai largă măsură
compatibilă cu asigurarea stabilităţii situaţiilor juridice. Neretroactivitatea nu
trebuie, aşadar, confundată cu aplicarea imediată a legii noi şi aici - în cazurile
în care legea, prin derogare, permite cu titlu tranzitoriu, legii vechi să
guverneze situaţiile juridice pendinte – cu supravieţuirea acestei legi. Sunt trei
probleme deosebite pe care teoria dreptului este chemată să le distingă cu grijă.
Un exemplu va lămuri interesul acestei distincţii. Legea din 1932 care a
suprimat incapacitatea femeii măritate, s-a aplicat de la data intrării ei în
vigoare şi femeilor lovite cu incapacitate prin efectul unor căsătorii încheiate
anterior de această dată, în înţelesul că acele femei au devenit capabile din ziua
în care legea a fost publicată. Este efectul imediat al legii, căci ea s-a aplicat
unor situaţii juridice în curs de a-şi produce efectele, adică unor facta
pendentia.
Actele juridice încheiate însă de o femeie măritată înainte de noua lege,

fără autorizaţie maritală, cu nesocotirea incapacităţii ei, au rămas anulabile. Ele
nu s-au însănătoşit prin efectul legii noi. Este aplicarea principiului
neretroactivităţii, căci legea nouă nu s-a aplicat faptelor anterior petrecute,
adică unor facta praeterita. Este o distincţie care însă, în ceea ce priveşte
succesiunea legilor care reglementează sancţiunea nulităţii, nu este primită la
noi de unii jurişti de mare autoritate decât cu importante rezerve. Reprezentanţi
de seamă ai literaturii noastre juridice (Tr. Ionaşcu, E.A. Barasch) susţin însă
că “indeplinirea subsecventă a încuviinţării ori luarea subsecventă a măsurii şi,
în sfârşit, schimbarea subsecventă a situaţiilor de fapt fac ca înainte de
constatarea nulităţii, dispoziţia legală raportată la scopul ei să nu fie încălcată”,
căci astfel “se invederează că efectele produse de actul juridic în discuţie nu
fuseseră în contradicţie cu scopul dispoziţiei legale încălcate”.
Este o teză care se încadrează în concepţia potrivit căreia nulitatea nu
este o stare organică a actului juridic. Ea loveşte numai efectele actului în
măsura cerută de scopul legii încălcate.
- 29 -
Pe aceeaşi linie de gândire, în cazul în care legea nouă suprimă expres

sau tacit, un caz de nulitate pe care legea anterioară îl prevedea, de la această
dată, susţin acesti autori, nemaiexistând neconcordanţă între act şi lege,
sancţiunea nulităţii ar înceta, în lumina legii noi, să aibă justificare şi drept
urmare nu ar mai putea interveni. Sub această rezervă, distincţia între
retroactivitate şi aplicarea imediată a legii noi trebuie admisă chiar în materia
nulităţilor. În cadrul acestei capitale distincţii, o lege este retroactivă dacă
pretinde fie să aprecieze validitatea constituirii, modificării sau stingerii unor
situaţii juridice care s-au născut, au fost modificate ori s-au stins înainte de
intrarea în vigoare a legii noi, fie să modifice sau să suprime efectele anterior
produse de o situaţie juridică. Această formulă se cere dezvoltată. Se ştie că
atât constituirea, modificarea sau stingerea unei situaţii juridice, cât şi efectele
ce ea produce se pot înfăptui uno ictu, dintr-o singură mişcare, într-un singur
moment sau, dimpotrivă, se pot desfăşura succesiv, într-o perioadă de timp.
Astfel, cel care cumpără un bilet de tren a încheiat în chiar momentul
cumpărării un contract de transport de persoane; cel care este răsturnat pe
stradă de un automobil a dobândit, în acelaşi moment, dreptul de a pretinde să
fie despagubit de toate daunele pe care el le suferă din această pricină; iertarea
de datorie stinge creanţa, adică îşi produce toate efectele în momentul când
intervine, dacă nu este un termen nou sub condiţie. Dimpotrivă, proprietatea
imobilelor nu se dobândeşte prin posesiune decât dacă aceasta se prelungeşte
un anume timp; înfierea presupune două momente succesive: acordul de voinţă
al persoanelor interesate şi încuviinţarea autorităţii tutelare; un contract de
furnizare produce efecte succesive pe toată durata lui (6).
- 30 -
Cap. IV. Consideraţii privind principiul aplicării imediate

a legii civile.
Am văzut că o lege nu are, în principiu, efect retroactiv. Dacă însă o lege

nu are să se aplice trecutului, ea se aplică de îndată viitorului; dacă legea nouă
nu poate fi interpretată în sensul retroactivităţii, în schimb, ea urmează să se
aplice tuturor situaţiilor care se vor constitui, modifica sau stinge după data
intrării ei în vigoare, precum şi tuturor efectelor produse de situaţiile juridice
formate după abrogarea legii vechi. Sunt soluţiile expres consacrate de art. 1
din Codul Civil.
Dar situaţiile juridice pot, în acelaşi timp, să fie şi trecute şi viitoare. Ele
se pot situa la hotarul despărţitor dintre domeniul de aplicare în timp a legii
vechi şi cel al legii noi. Este cazul situaţiilor juridice care, la intrarea în vioare
a legii noi erau în curs de constituire ori de stingere sau al efectelor produse
după intrarea în vigoare a legii noi de situaţiile juridice formate sub imperiul
legii vechi sau, în sfârşit, este cazul situaţiilor durabile de fapt care, potrivit
legii noi, ar urma să producă efectele constitutive, modificatoare, extrictive de
drepturi pe care, potrivit legii vechi, nu le produceau. În toate aceste situaţii,
care se desfaşoară sub imperiul a două sau mai multe legi succesive, se pune
întrebarea dacă asemenea situaţii se vor constitui, modifica, stinge sau vor
produce efecte şi după abrogarea legii vechi, potrivit prevederilor acesteia,
fiindcă au început să se constituie, să se modifice, să se stingă ori să producă
efecte sub imperiul legii abrogate sau dacă, dimpotrivă, de la data intrării în
vigoare a legii noi, asemenea situaţii vor fi puse la dispoziţiile acestei din urmă
legi în ceea ce priveşte constituirea, modificarea sau stingerea lor ori a
efectelor viitoare, deoarece constituirea, modificarea sau stingerea se
desăvârşeşte, iar efectele se produc după intrarea în vigoare a acestei legi noi.
În tăcerea legii, problema ce urmează să fie rezolvată este aceea de a ştii

dacă, în ceea ce priveşte situaţiile juridice în curs de formare, de modificare de
stingere ori de producere de efecte sau cu privire la situaţiile de fapt cu caracter
permanent trebuie admis, cu titlu de principiu, că ele rămân generate de legea
veche care ar supravieţui abrogării ei, aplicarea imediată a legii noi constituind
excepţia sau, dacă, dimpotrivă, situaţiile pendinte vor fi guvernate, în principiu,
de la intrarea în vigoare a legii noi, de această din urmă lege care, astfel, va
primi aplicarea imediată, legea veche supravieţuind numai prin derogare de la
acest principiu, cu titlu de excepţie.
- 31 -
O lege nouă nu este retroactivă atunci când modifică o stare de fapt de

drept născută anterior, însă numai pentru viitor, atunci când, prin urmare,
refuză să permită supravieţuirea legii vechi, căci în acest caz ea se mulţumeşte
să domnească în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei
propriu de aplicare.
Cu toate acestea, multă vreme s-a confundat problema aplicării imediate

cu aceea a retroactivităţii, socotindu-se retroactivă orice lege nouă care refuză
supravieţuirea legii vechi. Problema aplicării imediate a legii noi este aceea a
excluderii supravieţuirii legii vechi. Ea nu trebuie confundată cu problema
diferită a retroactivităţii. Prima are ca obiect faptele şi efectele în curs, cea de-a
două faptele în întregime consumate în timp (6). Principiul aplicării imediate a
legii noi este regula care cere la legea nouă să se aplice de îndată tuturor
faptelor ivite după intrarea ei în vigoare, precum şi celor viitoare; aceasta
deoarece tot ce se petrece sub legea nouă trebuie să i se subordoneze acestei
legi, deoarece acest principiu nu are o consacrare legală, el rezultând din
principiul retroactivităţii legii.
De fapt, el nu este un principiu propriu-zis, deoarece este de esenţa legii

noi ca ea să fie aplicată imediat. Dacă naşterea unei situaţii juridice presupune
reunirea unor condiţii sau elemente ce se realizează succesiv în timp (de
exemplu, autorizaţia prealabilă şi încheierea actului în formă autentică sau
consimţământul părţilor şi publicitatea etc.), atunci actul care dă naştere
situaţiei juridice respective va putea fi considerat valabil numai în condiţiile
legii în vigoare la ultimul moment al formării sale succesive. Exemplu:
validitatea testamentului se apreciază după legea în vigoare la data întocmirii
lui, dar cotele de moştenire (rezerva, cotizaţia disponibilă, etc.) se stabilesc
după legea în vigoare la data deschiderii succesiunii.
Dacă o situaţie juridică sau un drept se constituie prin prelungirea
neîntreruptă a unei stări de fapt (de exemplu, dobândirea unui drept de
proprietate imobiliară prin uzucapiune, adică prin posesie neviciată şi
neîntreruptă timp de 10-20 sau 30 de ani), ea se constituie valabil numai dacă
durata cerută de lege s-a împlinit sub imperiul legii sub care a început. Dacă
însă, pe parcurs, legea este modificată, uzucapiunea se va considera împlinită
numai dacă durata cerută de noua lege s-a împlinit. Dacă însă, noua lege nu
mai admite dobândirea proprietăţii prin uzucapiune (aşa cum a fost, de pildă,
cazul legilor nr. 58 şi 59 din 1974), atunci dreptul nu poate fi dobândit decât
dacă termenul cerut era deja împlinit înainte de adoptarea noii legi. O aplicare
imediată a legii noi avem şi atunci când această lege dispune stingerea pe viitor
a unei situaţii juridice preexistente.
- 32 -
De exemplu, prin art. 20 din Decretul nr. 32/1954 s-a dispus că “ipoteca legală
asupra bunurilor tutorilor se stinge de drept pe data intrării în vigoare a Codului
familiei. Pentru radierea inscripţiei acestei ipoteci va fi suficientă cererea
tutorelui” (3).
Sistemele doctinare şi jurisprudenţa au constituit două teorii privind

aplicarea principiului imediat al legii şi anume:
a) Teoria clasică – inspirată de liberalismul secolului trecut – care face

distincţie între drepturile câştigate şi simplele expectative (drepturi viitoare).
Legea viitoare se aplică drepturilor câştigate, legea nouă fiind exclusă, căci
altfel ar retroactivă, în timp ce legea nouă se aplică simplelor expectative,
putând să le modifice. Legea nouă se aplică imediat acestora din urmă căci nu
este vorba de drepturi propriu-zise, constituite deja, ci doar de speranţe pe care
vechea lege le dă subiecţilor. Distincţia consacrată de această teorie între
drepturile câştigate şi simplele expectative a fost criticată de teoria modernă pe
motiv că este insuficientă, ea raportându-se la drepturile patrimoniale, dar fiind
aproape incapabilă drepturilor nepatrimoniale şi, pe motiv că este greşit
fondată, căci un particular nu poate avea pentru viitor drepturi câştigate în
contra legii. “Reflex al individualismului liberal al secolului al XIX-lea, teoria
drepturilor câştigate pune problema conflictului de legi în termenii apărării
drepturilor subiective în contra dreptului obiectiv. Ori, o astfel de analiză
provine dintr-o viziune inexactă a raporturilor între cele două noţiuni.
Dreptul subiectiv nu există într-adevăr, ca atare, ci doar în măsura în
care dreptul pozitiv îl consacră. Pornind de aici, adevărata problemă nu este cea
a protecţiei cutărui drept subiectiv, ci cea a conflictului de competenţă între
legea veche şi legea nouă”.
Această teorie bazată pe noţiunea de drept câştigat şi pe cea de simplă

expectaţie este, în acelaşi timp, prea largă şi prea restrânsă. Prea largă pentru
că, de exemplu, în cazul unei căsătorii încheiate sub imperiul unei legi care nu
dă femeii măritate capacitate, dar ale cărei efecte se produc sub imperiul uneia
care-i oferă această capacitate, legea nouă, ar fi absurd, să nu i se aplice pentru
a nu se aduce atingere drepturilor câştigate ale soţului. Prea restrânsă este
pentru că există unele expectative în cazul drepturilor în curs de formare la fel
ca respectările ca şi un drept câştigat.
- 33 -
b) Teoria modernă. Această teorie porneşte de la conceptul de situaţie

juridică, înţeles ca o stare de drept susceptibilă de modificări. În cazul unei
situaţii juridice complexe, derulate sub două legi, legea nouă nu poate reveni
asupra condiţiilor în care aceste situaţii sunt create şi asupra efectelor deja
produse (principiul retroactivităţii). În schimb, legea face aceste situaţii să
producă alte efecte, de la intrarea ei în vigoare, decât se aşteptau subiecţii,
potrivit legii vechi (principiul aplicării imediate a legii noi) (4).
IV.1 Justificarea principiului aplicării imediate
Principiul aplicării imediate a legii, cu titlu de regulă, se justifică prin

numeroase argumente:
a) legea nouă trebuie prezumată că reprezintă un progres tehnic juridic

faţă de cea veche şi, prin urmare, sub rezerva neretroactivităţii legilor, trebuie
să se aplice, de la intrarea ei în vigoare şi situaţiilor juridice care sunt în curs de
naştere, modificare sau stingere ori ale căror efecte sunt în curs de a se
produce.
b) în unele situaţii, supravieţuirea legii vechi ar impiedica legea nouă fie

să se aplice vreodată, fie să se aplice în timp util sau într-o măsură apreciabilă.
Aceasta se întâmplă când situaţiile juridice considerate sunt în număr limitat,
cum ar fi de pildă, situaţiile relative la proprietatea funciară. Dacă am admite
că legile care stabilesc drepturile proprietarilor să nu se aplice proprietăţilor
existente, asemenea legi nu s-ar aplica niciodată.
c) pe de altă parte şi mai ales puterea de stat tinde îndeobşte să asigure,

în cuprinsul teritoriului pe care ea se exercită, unitatea legislaţiei. Pentru că
acest scop să fie atins, nu ajunge să se suprime diversitatea legilor în spatiu, dar
mai trebuie, în timp, ca legea nouă să se aplice tuturor situaţiilor juridice
reglementate, chiar dacă acele situaţii sunt în curs de a se naşte, a se modifica,
a se stinge sau de a produce efecte.
Aceste argumente au convins practica judecătorească care, explicit sau

implicit, consacră principiul aplicării imediate a legii noi, în special în privinţa
legilor care interesează ordinea publică, precum şi privitor la legile de
procedură, iar în practica judecătorească mai recentă, în toate cazurile în care
noile dispoziţii legale sunt imperative.
- 34 -
Delimitarea domeniului propriu al aplicării imediate a legii noi la un

capăt de domeniul opririi acţiunii acestei legi asupra trecutului –
neretroactivitate – iar la celălalt capăt de domeniul menţinerii în vigoare
parţială şi vremelnică a legii vechi – supravieţuire – corespunde pe de-a-ntregul
principiilor care stau la temelia dreptului nostru intertemporal comun. Într-
adevăr, supravieţuirea legii vechi exprimă cel mai adesea un punct de vedere
consemnator care, în cazurile în care legiuitorul nu se poate sustrage
exigenţelor prezentului şi viitorului, înţelege, limitând sacrificiile, să
consemne, pe cât cu putinţă, trecutul.
Principiul aplicării imediate, fără a admite că legea nouă poate fi

interpretată în sensul că înţelege să domnească şi asupra trecutului, socoteşte,
dimpotrivă, că ea trebuie să stăpânească situaţiile pendinte de la data intrării ei
în vigoare. Este o teză care recunoaşte legii noi un domeniu de aplicare care se
întinde până la hotarul trecutului propriu-zis. În limitele compatibile cu
asigurarea stabilităţii situaţiilor juridice se dă, astfel, pasul în dreptul nostru,
noului asupra vechiului (6).
În cazul procedurii civile – principiul imediat al legii noi – tempus regit

actum – necesită totuşi unele precizări şi nuanţări pe care le vom face în raport
cu împărţirea normelor de procedură după obiectul lor de reglementare:
- normele de organizare judecătorească sunt de imediată aplicare. Nici

nu ar putea fi altfel deoarece ele reglementează, în principal, şi funcţionarea
instanţelor judecătoreşti. De imediată aplicare sunt şi normele care
reglementează compunerea completului de judecată şi, deci, este posibil ca un
litigiu ce a început să fie judecat într-o compunere, să fie continuat şi finalizat
în aceeaşi compunere. Aşa de exemplu, dacă până la intrarea în vigoare a Legii
nr. 45/1991, judecata litigiilor de muncă se făcea de un judecător şi doi asesori
populari, după acest moment, completul s-a format din unul sau doi judecători,
după distincţiile stabilite de lege.
- în ceea ce priveşte acţiunea normelor de competenţă, care modifică

competenţa instanţei sesizate în momentul apariţiei legii noi (prin restrângere
sau extindere), sunt posibile mai multe soluţii: instanţa sesizată să-şi pastreze
competenţa dar numai dacă procesul a ajuns în faza punerii de concluzii în
fond; instanţa sesizată să se dezinvestească şi să trimită cauza instanţei
competente potrivit legii noi.
- 35 -
- normele de procedură propriu-zisă sunt de imediată aplicare, ceea ce

înseamnă ca actele de procedură îndeplinite după intrarea în vigoare a legii noi
vor fi supuse prevederilor acesteia, iar cele efectuate sub imperiul vechii legi,
cu respectarea ei, rămân valabile (art. 725 din codul de procedura civilă). Unele
sublinieri trebuie făcute în legătură cu materia probelor; administrarea se face
după legea în vigoare în acel moment. În ceea ce priveşte admisibilitatea,
trebuie făcute distincţii. Dacă avem în vedere probele care constituie mijloace
tehnice (expertiza, cercetarea la faţa locului) sau dovada unui fapt juridic,
admisibilitatea se examinează în raport de noua normă în vigoare în momentul
în care se pronunţă instanţa asupra admisibilităţii.
În ce priveşte dovada actelor juridice, soluţia diferă după cum forma

solemnă este cerută de lege ad validitatem sau numai de ad probationem. În
primul caz, pentru a identifica norma care se aplică, ne situăm în momentul
încheierii actului. Deci, dacă în acest moment legea cere, pentru validitate,
forma solemnă şi ea nu este îndeplinită, însuşi actul juridic este lovit de
nulitate, iar aceasta nu se acoperă prin faptul că ulterior o lege nouă nu ar mai
cere forma solemnă. Dacă însă în momentul încheierii actului juridic, legea
cerea doar acordul de voinţă al părţilor, o lege nouă care ar impune la data
judecăţii forma solemnă pentru acelaşi act juridic, nu va afecta valabilitatea
actului, deoarece părţile au respectat legea din momentul încheierii actului. În
cazul în care formalitatea este cerută numai ad probationem, soluţia oferită în
literatură diferă după cum legea în vigoare în momentul judecăţii lărgeşte sau
restrânge posibilităţile de probă. În cazul în care legea aceasta desfiinţează
cerinţa ad probationem şi îngăduie noi mijloace probatorii se va aplica ea. În
cazul, însă, în care legea nouă îngreunează dovada în raport cu legea sub
imperiul căreia s-a încheiat actul juridic, se va aplica această din urmă lege, pe
care de altfel părţile au avut-o în vedere la încheierea actului.
Cât priveşte hotărârea judecătorească, fostul art. 724 alineatul final,

prevedea că ea este supusă condiţiilor de fond şi de formă ale legii sub imperiul
căruia a fost pronunţată. Căile de atac şi termenele erau cele prevăzute de legea
în vigoare în momentul pronunţării, chiar dacă la data exercitării căii de atac,
legea în vigoare în acel moment nu o mai reglementa sau prevedea un alt
termen. Se consideră că dacă nu ar fi existat această dispoziţie, ar fi însemnat
că, în situaţia suprimării unei căi de atac prin legea nouă, să se răpească părţii
dreptul la o cale de atac ce o avea deschisă prin legea veche, în vigoare la data
pronunţării şi, deci, s-ar fi putut spune că normele de procedură acţionează
retroactiv.
- 36 -
În realitate, de peste un secol, constant, s-a decis în doctrină şi jurisprudenţă că

ea este supusă condiţiilor de fond şi de formă stabilite de legea sub imperiul
căreia a fost pronunţată, fără ca legea nouă să aibă vreo înrîurire asupra ei,
deoarece ea este socotită, faţă de părţile care au participat în proces, că are
valoarea unui contract încheiat în momentul pronunţării ei. Aşa fiind şi dreptul
relativ la exercitarea căilor de atac rămâne fixat de legea în vigoare în
momentul pronunţării, deoarece admisibilitatea unei căi de atac constituie o
calitate inerentă a hotărârii şi, în aceste condiţii, nici o cale de atac nouă nu
poate rezulta dintr-o lege posterioară, după cum nici o cale de atac existentă
contra unei hotărâri nu poate fi desfiinţată fără retroactivitate de către o lege
posterioară.
Cum însă, înainte vreme, neretroactivitatea nu era de ordin

constituţional, fiind încrisă doar în art. 1 din Codul Civil, au existat legi
retroactive care au atins principiul autoritatii lucrului judecat sau au supus o
hotărâre definitivă ori irevocabilă unei căi de atac neprevăzută de legea în
vigoare în momentul pronunţării ei. Doctrina de la noi sau din alte tari,
criticând aceste legi, le-a solicitat atunci fie admisibile din punct de vedere
juridic, dar inadmisibile din punct de vedere politic, fie le-a calificat drept
monstruozităţi juridice ori legi flagrant retroactive (8).
(8) Viorel Mihai Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedura civilă, Editura National, Bucureşti, 1997.
- 37 -
IV.2. Caracterul juridic al principiului aplicării imediate a legii
Principiul aplicării imediate a legii noi nu-l leagă pe legiuitor. El nu este

un principiu constituţional, ci o simplă regulă de interpretare, pe care
legiuitorul o poate înlătura. El o poate face nu numai printr-o declaraţie de
voinţă expresă dar şi în mod tacit. Într-adevăr, spre deosebire de prohibirea
retroactivităţii, principiul aplicării imediate nu este anume consacrat de lege. El
se întemeiază numai pe voinţa tacită a legiuitorului, astfel cum acesta a putut fi
desprinsă, prin interpretare, de teorie şi practică. Dar, ceea ce voinţa tacită a
putut face, tot voinţa tacită poate să şi desfacă, hotărând, prin derogare de la
principiul aplicării imediate a legii noi, supravieţuirea legii vechi.
Legiuitorul se poate, aşadar, abate de la principiul aplicării imediate a

legii noi, hotărând supravieţuirea legii vechi, însă numai pentru că situaţiile
juridice pendinte să rămână guvernate de legea sub imperiul căreia au început
să se constituie, să se modifice sau să se stingă. Cu alte cuvinte, supravieţuirea
legii vechi înseamnă o limitare vremelnică a abrogării ei, ea rămânând în
vigoare cu titlu tranzitoriu privitor la situaţiile juridice pendinte la data când
legea nouă intră în vigoare, iar acţiunea acesteia din urmă, oprindu-se în mod
corespunzător la hotarele domeniului de aplicare al legii supravieţuiţoare, atât
timp cât acest domeniu, care se restrânge progresiv, nu va fi încetat să existe
odată cu situaţiile juridice pe care continuă să le guverneze. Supravieţuirea
legii vechi are, prin urmare, caracterul unei derogări vremelnice de la dreptul
comun al aplicării imediate a legii noi. Aşadar, în măsura cerută de scopul legii
noi, dispoziţiile legii vechi supravieţuiesc în temeiul voinţei tacite a
legiuitorului.
Voinţa tacită a legiuitorului de a face ca o lege să supravieţuiască şi după

abrogare, în beneficiul unor situaţii juridice pendinte, poate reieşi nu numai din
scopul, dar şi din obiectul legii noi, în funcţie de natura situaţiilor juridice
pendinte, de aceea a intereselor ocrotite prin normele legale în conflict, precum
şi de caracterul imperativ sau supletiv al acestor norme (9). De asemenea,
supravieţuirea legii vechi poate reieşi şi din acte ale organelor de stat
competente, dacă acestea implică, în mod necesar, această supravieţuire.
Astfel, spre pildă, potrivit legilor noastre, drepturile fiind raporturi dintre
oameni, masele de bunuri afectate unui scop – fundaţiile – nu se pot bucura de
personalitate şi, prin urmare, dispoziţiile referitoare cuprinse în legea pentru
persoanele juridice din 1924 sunt tacit abrogate.
(9) Al. Lesviodax, Nota în “Justitia noua”, Bucureşti, 1949.
- 38 -
Uneori, voinţa tacită a legiuitorului de a înlătura în folosul legii vechi,

aplicarea imediată a legii noi poate decurge şi din faptul ca supravieţuirea
acesteia din urmă dă satisfacţie unor nevoi practici invederate, legiuitorul
neputând fi presupus că a înţeles să nesocotească asemenea interese. Astfel, în
cazul în care o lege nouă nu desfiinţează o instanţă ci se mulţumeşte să-i
restrangă competenţa, opinia dominantă preconizează, pentru motive de ordin
practic, că, în acest caz, competenţa în cauzele pendinte va fi cea stabilită de
legea anterioară care astfel îşi supravieţuieşte. Voinţa tacită a legiuitorului de a
înlătura aplicarea imediată a legii noi, în beneficiul supravieţuirii legii vechi,
trebuie să rezulte din fapte neechivoce, instanţa de judecată urmând să
aprecieze cu prudenţă aceste fapte (10).
Voinţa tacită a legiuitorului de a face să supravieţuiască autoritatea legii

vechi şi după abrogarea ei este, de regulă, după cum am văzut, dedusă din
natura situaţiilor juridice care la această dată sunt în curs de constituire,
modificare sau stingere, ori în curs de a produce efecte, iar pe de altă parte din
natura intereselor ocrotite prin normele legale, în conflict şi drept urmare, din
intensitatea puterii lor obligatorii, după cum sunt imperative sau supletive. În
ce priveşte natura situaţiilor juridice, urmează a se deosebi cele ale căror
conţinut este stabilit de lege, asupra cărora orice lege nouă are un efect imediat
şi cele al căror conţinut este stabilit de voinţa persoanelor fizice sau juridice,
situaţii care rămân sub puterea legii vechi, chiar după abrogarea acesteia, în ce
priveşte efectele lor viitoare, precum şi într-o oarecare măsură stingerea lor.
Distincţia se justifică prin aceea că situaţiile juridice obiective (legale) născute,
în ce priveşte conţinutul lor, prin puterea legii, trebuie să tindă, ca şi legea
însăşi, spre o reglementare unitară şi uniformă, pe când situaţiile juridice
subiective (individuale) al căror conţinut este creat de voinţa manifestată prin
act juridic, sunt expresia iniţiativelor diverse luate liber de persoanele fizice sau
juridice, în măsura în care legea le permite nu numai să dea naştere la raporturi
juridice dar şi să stabilească, după propriile lor interese, prin concretizări
potrivite, conţinutul şi, prin urmare, efectele acestor raporturi (11).
În principiu, legea cea nouă se aplică imediat tuturor situaţiilor obiective

(legale), adică tuturor acelor situaţii juridice al căror conţinut şi efecte sunt
imperativ stabilite de lege.
(10) I. Stoenescu şi A. Hilsenrad, Procesul civil în R.P.Romana, Editura Stiintifica, Bucureşti, 1957.
(11) Tr. Ionascu şi Z. Oprea, Curs de drept civil roman, Introducere, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1947
- 39 -
Astfel, principiul acţiunii imediate a legii noi se va aplica, spre pildă, în materie
de regim al proprietăţii şi al celorlalte drepturi reale, precum şi în cel al
raporturilor personale dintre soţi, al adopţiilor şi al înfierilor. Situaţiile
preconizate privitor la efectele personale ale căsătoriei, la efectele adopţiei ori
înfierii au fost expres consacrate prin Decretul nr. 32/1954. Dar şi în lipsa
acestei consacrări legislative, interpretul ar fi trebuit să prezume că aceste
consecinţe foarte energice ale principiului aplicării imediate a legilor noi au
fost tacit voite de legiuitor. Atât în privinţa căsătoriei, cât şi cu privire la
adopţie şi înfiere, acordul de voinţă al părţilor este numai condiţia necesară
pentru că statutul legal al căsătoriei, adopţiei sau înfierii să le fie aplicat, fără ca
voinţa lor să poată aduce vreo modificare acestor statute care se impun voinţei
nu numai în conţinutul lor prezent, dar şi în cel viitor. Cei care prin actul lor de
voinţă se supun în mod voluntar statutului legal al căsătoriei, adopţiei sau
înfierii de la data când această se încheie, în mod necesar, se supun şi tuturor
modificărilor viitoare pe care aceste statute le vor suferi, căci voinţa lor este
fără putere, cu privire la conţinutul acestor instituţii.
Situaţiile juridice subiective (individuale) sunt cele născute din act

juridic, care produc efectele voite de părţi sau de parte. Nu înţelegem, aşadar,
să ne referim aici la situaţiile juridice care izvorăsc din evenimente, căci voinţa
umană nu joacă vreun rol nici în producerea lor şi nici la faptele juridice
voluntare, căci, în acest caz, reglementarea legală nu are ca scop, de regulă,
ocrotirea intereselor celui care a săvârşit fapta voluntară. În sfârşit, după cum
am văzut, nu ne referim la acele acte juridice care nu sunt decât condiţii
necesare pentru aplicarea unui regim sau statut legal. Ne referim, aşadar, numai
la acele situaţii juridice al căror conţinut şi, prin urmare, ale căror efecte sunt
liber stabilite de voinţa unor persoane fie prin contact, fie prin act juridic
unilateral.
În aceste condiţii, de regulă, trebuie prezumat că legiuitorul a înţeles să

lase contractul, mai larg actul juridic, care este în curs de a produce efecte sub
imperiul legii sub care acel act s-a constituit. Raţiunile care justifică voinţa
tacită a legiuitorului de a face să supravieţuiască legea veche şi, după abrogarea
ei, cu privire la asemenea facta pendintia sunt atât de ordin subiectiv, cât şi de
ordin obiectiv. Din primul punct de vedere, partea sau părţile care întocmesc un
act juridic lasă, adesea, pe seama legii în vigoare la acel moment stabilirea
condiţiilor şi efectelor actului lor. Abrogarea găseşte legea veche încorporată
prin voinţa părţilor în contractele şi actele unilaterale formate sub imperiul ei.
Legea nouă ar nesocoti, prin urmare, voinţa contractanţilor, mai larg a autorilor
actelor juridice anterioare şi i-ar lipsi de realizarea legitimelor lor aşteptări dacă
s-ar aplica efectele produse de actele juridice după intrarea ei în vigoare.
- 40 -
Fără a discuta, deocamdată, problema domeniului de aplicare în timp a

normelor imperative şi prohitive cu privire la situaţiile juridice individuale, în
curs de formare, modificare sau în curs de a produce efecte ori de a se stinge,
este evident că, în măsura în care este vorba de dispoziţiile supletive sau
dispozitive, asemenea situaţii individuale rămân supuse legii vechi care
supravieţuieşte. În această măsură, legea veche va continua să se aplice şi după
abrogarea ei nu numai efectelor trecute, dar şi celor viitoare ale actelor juridice
formate înainte de intrarea în vigoare a legii noi. Necesitatea social-economică
de a asigura o aplicare uniformă a legilor care reglementează imperativ şi
abstract conţinutul situaţiilor juridice legale se îmbină cu necesitatea contrară
de a asigura în materie de contracte sau de alte acte juridice individuale,
posibilitatea ca părţile să diversifice prin concretizare conţinutul acestora, astfel
încât acest conţinut să dea expresie în mod adecvat intereselor felurite pe care
le au şi, drept urmare, să producă, în lumina legii în vigoare la timpul
întocmirii actului, acele efecte pe care partea sau părţile le-au socotit necesare
sau utile pentru satisfacerea acestor interese.
De data aceasta, mutiplicitatea şi felurimea intereselor particulare

reclamă nu un regim uniform ci, dimpotrivă, diversificarea. Problema
supravieţuirii legii vechi se pune, credem şi în ce priveşte rezoluţiunea
contractului, nu însă şi privitor la desfacerea lui. Rezoluţiunea operează
retroactiv. Dacă, prin urmare, o cauză de rezoluţiune s-ar aplica şi contractelor
în curs, ea ar aduce atingere unor efecte produse înainte de intrarea ei în
vigoare, prefăcând aceste efecte care erau pure şi simple în efecte sub condiţie.
Invers, dacă o cauză de rezoluţiune ar fi suprimată de legea nouă, efectele care
în trecut s-au produs sub condiţie, ar fi prefăcute în efecte pure şi simple. În
ambele cazuri, legea nouă ar fi retroactivă. Este motivul pentru care înclinăm
să credem că, în privinţa rezoluţiunii, trebuie să admitem, în principiu,
supravieţuirea legii vechi.
Nu tot astfel trebuie să raţionăm cu privire la cauzele de desfacere ale

contractului căci ele, punând capăt contractului numai pentru viitor, legea nouă
care le suprimă sau le instituie, deoarece s-ar aplica şi contractelor încheiate
sub regimul legii anterioare, nu ar putea fi privită ca având efect retroactiv, ci
numai ca având efect imediat, ceea ce însă exclude supravieţuirea legii celei
vechi. Tot în legătură cu supravieţuirea legii vechi, în materie de contracte,
trebuie să amintim că hotărârile judecătoreşti sunt, tradiţional, alăturate
contractelor potrivit maximei “ut în stipulatione contrahitur sau judicio quasi
contrahimus”.
- 41 -
Ele rămân supuse legii de la data când au fost pronunţate şi, drept urmare, căile
de atac - de reformare, retractare sau anulare – rămân generate de legea în
vigoare la data când a fost pronunţată hotărârea, astfel că “Dacă posterior
pronunţării hotărârii a intervenit o lege nouă care suprimă calea de atac de care
este susceptibilă acea hotărâre, la data pronunţării ei, potrivit legii atunci în
vigoare, legea nouă nu se va aplica şi, deci, părţile, chiar sub regimul ei, vor
putea uza de calea de atac pe care o acordă legea veche ce era în vigoare la data
pronunţării hotărârii.
Spre deosebire, aşadar, de normele procedurale care reglementează

activitatea judecătorului în cadrul procesului civil şi care, după cum am văzut,
sunt de imediată aplicare, normele procedurale care dau naştere la situaţii
individuale, la drepturi sau obligaţii pentru părţile din proces stau, în principiu,
sub semnul supravieţuirii legii vechi. În aceeaşi ordine de idei trebuie spus că
dacă o lege nouă restrânge admisibilitatea unor probe şi, în special, dacă ea
instituie un sistem de probe preconstituite pe care legea veche nu-l cunoştea,
această din urmă lege va supravieţui pentru că actele juridice să poată fi
dovedite prin toate mijloacele de probă prevăzute de singura lege pe care o
puteau cunoaşte părţile la data formării actului.
Pe aceeaşi linie se situează şi cazul în care legea veche lega de fapte

petrecute înainte de abrogarea ei o prezumţie legală, cum ar fi prezumţia de
paternitate a soţului mamei. Dacă o lege nouă ar suprima această prezumţie,
socotind că ea nu ar putea, fără retroactivitate, să ridice copiilor născuţi sau
concepuţi înainte de intrarea ei în vigoare, beneficiul vechii prezumţii, căci
altfel, justele aşteptări ale părţilor ar fi înşelate prin aceea că ele, încrezătoare
în prezumţia legală, nu au putut resimţi nevoia de a-şi preconstitui dovezile, pe
care numai legea nouă le face necesare.
Într-adevăr, după cum s-a arătat, părţile nu-si pot conforma conduita cu
legea decât referindu-se la legea în vigoare la data când ele acţionează. Aşadar,
situaţiile juridice individuale, în privinţa normelor supletive sau dispozitive,
rămân supuse legilor sub imperiul cărora au luat naştere. În măsura în care
dispoziţiile legii noi sunt supletive sau prohibitive, adică interesează ordinea
politică, socială sau economică sau cel puţin sunt emise în vederea satisfacerii
nemijlocite a unor interese generale, ele se vor aplica imediat şi situaţiilor
juridice individuale, în curs de formare, modificare ori stingere şi, mai ales,
efectelor viitoare ale situaţiilor juridice anterioare căci, respectarea voinţei
persoanelor fizice sau a celor juridice nu poate fi atât de larg înţeleasă încât să
pună piedică prevederilor legale de ordine publică sau care dau expresie
intereselor obşteşti.
- 42 -
Cum spune Instanţa Supremă cu privire la legile ce aparţin dreptului de

stat, dreptului administrativ, fiscal, internaţional, asemenea legi sunt de
aplicaţiune imediată, ele atragănd de îndată abrogarea legilor vechi şi deci
aplicaţiunea lor, pentru că altfel ar fi să se ajungă la situaţiunea coexistenţei
legilor vechi cu cele noi, deci la un regim lipsit de unitate, dăunător pentru
bunul mers al treburilor publice. Asemenea consideraţii sunt, desigur,
deopotrivă aplicabile şi legilor de drept civil, al familiei, al muncii sau
procesual civil, întrucât este vorba de dispoziţii imperative sau prohibitive. În
asemenea situaţii, o normă supletivă se abrogă şi o dispoziţie imperativă nouă
intră în vigoare. Legea veche nu supravieţuieşte, deşi este vorba de efectele
viitoare ale unui contract încheiat anterior intrării în vigoare a legii noi, căci
aceasta din urmă este imperativă. În ipoteza inversă însă, dacă legea veche este
imperativă, iar cea nouă are numai caracter supletiv, legea veche va
supravieţui, căci o lege cu caracter supletiv sau dispozitiv nu este aplicabilă
decât în măsura în care părţile trebuie să fie presupuse că s-au referit tacit la
prevederile pe care acea lege supletivă le cuprinde. Dar părţile nu pot fi
presupuse că s-au referit întocmind actul lor juridic, la dispoziţiile unei legi
care, la acea dată, nu era încă în vigoare.
Regula potrivit căreia supravieţuirea legii vechi este înlăturată în măsura

în care noile dispoziţii legale sunt imperative ori prohibitive, este o regulă
obligatorie de interpretare care nu leagă decât pe judecător, mai larg organele
de stat. Legiuitorul o poate întotdeauna înlătura printr-o declaraţie de voinţă
contrară, fie chiar tacită.
Trebuie însă adăugat că, în cazul declaraţiei tacite de voinţă a

legiuitorului, raţiunile care reclamă supravieţuirea legii vechi trebuie să fie
deosebit de puternice, căci altfel caracterul imperativ ori prohibitiv al noilor
dispoziţii face să se prezume ca legiuitorul a înţeles să le asigure aplicare
imediată. Aşadar, în ceea ce priveşte efectele viitoare ale situaţiilor juridice
subiective, sub rezema dispoziţiilor din legea nouă care are caracter imperativ
ori prohibitiv, legea veche va supravieţui şi după abrogarea ei, pentru a cârmui
aceste efecte (6).
- 43 -
Cap. V. Privire comparativă asupra aplicării legii în alte

ramuri de drept.
V.1. Ideea curgerii timpului şi consecinţele ei juridice în dreptul

comercial în materia formării şi executării contractelor
comerciale.
Contractul comercial nu este definit în reglementările comerciale,

existând în acest domeniu al dreptului prevederi privind diferite tipuri de
contracte comerciale.
Această lacună de reglementare este acoperită de prevederile art.1 din

Codul Comercial român în care se dispune că, atunci când prevederile legii
comerciale sunt insuficiente, se apelează la prevederile Codului Civil român.
Faţă de această trimitere, textul de lege la care trebuie să ne raportam în
abordarea unei definiţii a contractului comercial este art. 942 din Codul Civil
român unde este definit contractul civil în sensul că “este acordul între două
sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge între dînşii un raport
juridic”. În contextul unei asemenea definiţii dată de legea contractului şi
având în vedere caracterul de reglementări aplicabile în materie comercială ale
prevederilor Codului Civil român, contractul comercial poate fi definit ca fiind
acordul de voinţă dintre două sau mai multe persoane realizat în scopul de a
constitui, modifica sau stinge raporturi juridice comerciale. Acordul de voinţă,
ca element fundamental în încheierea contractului comercial, este determinat
de întâlnirea concordantă dintre oferta şi acceptare. Formarea concordantă a
acordului de voinţă este determinată de elementul timp. Dacă părţile
contractante sunt faţă în faţa sau comunică printr-un mijloc astfel încât
exprimarea acceptarii să ajungă la ofertant în chiar acel moment al declaraţiei
de voinţă, contractul se consideră a fi încheiat între persoane prezente, iar
momentul încheierii contractului este acela al declaraţiei de voinţă a
acceptantului. Dacă de la exprimarea acceptarii şi până la ajungerea acesteia la
cunoştinţa ofertantului trece o perioadă de timp, contractul se consideră
încheiat între persoane depărtate, iar momentul încheierii contractului este
acela al cunoaşterii de către ofertant a declaraţiei de voinţă a acceptantului. În
materie comercială, contractele se pot încheia atât între persoane prezente cât şi
între persoane depărtate, făcându-se distincţie între acestea atât în privinţa
momentului încheierii lor cât şi în privinţa mecanismului de realizare a
acordului de voinţă.
- 44 -
Lansarea unei oferte cu termen sau cu termen rezonabil dacă nu a fost

acceptată mai înainte de acest termen are până la acceptare sau până la
expirarea termenului de valabilitate rezonabil caracter obligatoriu. În virtutea
acestui caracter, pe această perioadă de la lansare şi până la acceptare, oferta
generează pentru ofertant anumite obligaţii, în ciuda faptului că în art. 37 din
Codul Comercial este consacrată regula potrivit căreia “până ce contractul nu
este perfect propunerea şi acceptarea sunt revocabile”. O problemă care s-ar
mai putea pune privind forţa obligatorie a ofertei este cea privind situaţia în
care de la lansarea ofertei şi până la acceptare, dar înainte de această din urmă,
ofertantul devine incapabil sau decedează. Pentru ambele situaţii, oferta devine
cadrică şi nu se produce nici o consecinţă juridică, indiferent dacă oferta este
cu termen sau fără termen iar dacă acceptarea s-a produs chiar în termen, dar
ulterior întemenirii uneia dintre cele două situaţii, aceasta nu produce efecte.
Ceea ce comportă însă o discuţie privind revocarea ofertei, având în
vedere principiul revocabilităţii acesteia consacrat de art.37 din Codul
Comercial, dar şi principiul echităţii şi justiţiei, ca principiu fundamental al
dreptului, este problema consecinţelor retragerii ofertei anterior termenului
pentru care ea trebuia să fie menţinută şi destinatarul ar fi avut în vedere
acceptarea acesteia. În literatura şi practica judiciară, răspunsul la această
problemă a fost în sensul că ofertantul răspunde pentru daunele produse prin
actul revocării făcute de termen. Pentru determinarea temeiului juridic a
răspunderii, ca efect al revocării ofertei înainte de termen, în literatura şi
practica juridică au fost elaborate 2 categorii de teorii:
a) teorii care consideră că răspunderea ofertantului se fundamentează pe

actul juridic al ofertei, care poate fi considerată:
1. un antecontract;
2. un act juridic unilateral.
b) teorii care consideră că răspunderea ofertantului se fundamentează pe

un fapt juridic exterior ofertei, care poate genera:
1. răspundere delictuală;
2. răspundere bazată pe exerciţiul abuziv al dreptului de a revoca
oferta.
Potrivit teoriei răspunderii delictuale, revocarea ofertei înainte de termen

are drept consecinţă angajarea răspunderii ofertantului în temeiul art. 998 şi
următor din Codul Civil, revocarea fiind considerată o faptă delictuală
exterioară ofertei producătoare de prejudicii pentru destinatar.
- 45 -
O asemenea teorie este satisfăcătoare în stabilirea temeiului juridic al

răspunderii ofertantului faţă de destinatar pentru prejudiciile cauzate, existând
şi o reglementare juridică adecvată în art. 998 şi următor din Codul Civil,
considerându-se că fiind încheiat contractul şi prin aceasta evitându-se
producerea prejudiciului. Potrivit teoriei abuzului de drept, se consideră că prin
revocarea ofertei s-a comis un abuz de drept şi s-a încălcat principiul ocrotirii
bunei-credinţe la încheierea actelor juridice cu consecinţă prejudicierii
destinatarului. Această teorie este cea care satisface o motivaţie concordantă cu
sistemul nostru legislativ, privind determinarea temeiului juridic al răspunderii
pentru revocarea ofertei. Este adevărat că, potrivit art.37 din Codul Comercial,
oferta este revocabilă, iar ofertantul are acest drept de a o revoca, dar dacă
avem în vedere art.3 din Decretul nr.31/1954 care dispune că “drepturile
subiective sunt ocrotite de lege, numai dacă sunt executate potrivit scopului lor
economic şi social”, prin revocarea ofertei suntem în prezenţa unui abuz de
drept care atrage răspunderea în consecinţă.

muncii în materia contractului colectiv şi individual de muncă.
Art.1 alin (1) din Legea nr. 130/1996 prevede: ”contractul colectiv de
muncă este convenţia încheiată între patron sau organizaţia patronală, pe de o
parte şi salariaţi, reprezentaţi prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de
cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condiţiile de muncă,
salarizarea, precum şi alte drepturi şi obligaţii ce decurg din raporturile de
muncă” (potrivit Legii nr. 90/1996 se stabilesc şi clauze privind protecţia
muncii).
Sub aspectul duratei, contractul colectiv de muncă se încheie:

- fie pe o perioadă determinată, care nu poate fi mai mică de 12 luni;
- fie pe durata unei lucrări determinate.
La expirarea termenului pentru care a fost încheiat contractul colectiv de

muncă, părţile pot să hotărască prelungirea aplicării acestuia în condiţiile în
care a fost încheiat sau în alte condiţii ce vor fi convenite. Contractul colectiv
de muncă încheiat la nivel national şi de ramură se va publica în Monitorul
Oficial al României, partea a V-a, în termen de 30 de zile de la îregistrare
(art.29). Un contract colectiv de muncă produce efecte de la data îregistrării sau
de la o dată ulterioară zilei de îregistrare, dacă părţile convin astfel [art.25 alin.
(3)].
- 46 -
Contractul colectiv de muncă încetează de drept în următoarele cazuri:
a) la împlinirea termenului sau la terminarea lucrării pentru care a fost

încheiat, dacă părţile nu convin prelungirea aplicării acestuia;
b) la data dizolvării sau a lichidării judiciare a unităţii;
c) încetarea contractului colectiv de muncă poate interveni ca urmare a

acordului părţilor [art.33 alin.(1) lit.c)];
d) contractul colectiv de muncă poate înceta la reorganizarea persoanei

juridice în raport cu modalitatea specifică în care are loc reorganizarea. În acest
caz, legea impune obligaţia notificării, în termen de 5 zile, a organului la care
contractul a fost înregistrat şi se păstrează.
Contractul individual de muncă poate fi definit astfel: înţelegerea

încheiată în scris între o persoană fizică, pe de o parte şi un patron, pe de altă
parte, prin care prima se obligă a presta munca prevăzută în contract, iar
cealaltă să-i asigure persoanei încadrate condiţii optime de muncă, deplina
protecţie şi securitate a muncii şi să-i plătească salariul conform clauzelor
contractuale. Contractul individual de muncă este un contract de executare
succesivă, realizată în timp. În consecinţă, în cazul neexecutării sau al
executării necorespunzătoare de către o parte a obligaţiilor ce-i revin,
sancţiunea va fi rezilierea, care are ca efect desfacerea contractului numai
pentru viitor. Contractul individual de muncă nu se poate încheia sub condiţie
suspensivă (naşterea efectelor ar depinde de realizarea unui eveniment
deopotrivă viitor şi incert) şi nici nu poate fi afectat de condiţie rezolutorie
(ceea ce ar determina încetarea contractului la un eveniment viitor, incert).
Contractul individual de muncă poate fi afectat:
a) de un termen extinctiv (la împlinirea căruia contractul încetează

pentru viitor, menţinându-se efectele deja produse), în cazurile admise de lege
pentru a încheia un contractul individual de muncă pe durată determinată;
b) de un termen suspensiv, dar cert, când contractul individual de muncă

se încheie la o dată anterioară începerii efectelor sale (exemplu: se încheie
contractul de muncă pe 1 martie, ştiindu-se cu siguranţă că pe 15 martie
ocupantul postului se pensionează). Nu este permisă însă încheierea unui
contract individual de muncă afectat de un termen suspensiv şi incert.
- 47 -
Potrivit art. 129 din Codul Muncii, raporturile de muncă încetează:
- la expirarea termenului. Potrivit art.130 alin.(2), contractul de muncă

poate fi desfăcut în temeiul art.131 alin. (1) lit.e), i) sau k), în termen
de cel mult o lună de la constatarea, de către conducătorul unităţii, a
împrejurării care constituie temeiul desfacerii. Fiind vorba de un
termen de prescripţie, poate fi suspendat sau întrerupt. Când
desfacerea contractului de muncă se întemeiază pe prevederile art.130
alin.(1) lit.i) sau a art. 100 lit.f) din Codul Muncii, pe lângă termenul
de o lună se cere respectat termenul de maximum 6 luni de la data
săvârşirii abaterii de către salariat [art.13 alin.(2) din Legea
nr.1/1970]. Acest termen de 6 luni nu este de decădere, ci de
prescripţie a răspunderii disciplinare.
- prin acordul părţilor;
- din iniţiativa angajatorului sau angajatului. Această modalitate de

încetare a raporturilor de muncă (denumită frecvent demisie sau
denunţarea contractului) este supusă unei singure condiţii: preaviz de
15 zile lucrătoare sau de 30 de zile, în cazul funcţiilor de conducere.
În cazul magistraţilor, ministrul justiţiei poate stabili un termen de cel
mult 30 de zile la care demisia să devină efectivă (art.93 din Legea
nr.92/1992). În perioada preavizului, salariatul are obligaţia să
continue activitatea potrivit programului de lucru. Raporturile de
muncă vor înceta pe data expirării termenului de preaviz.
Expirarea termenului pentru care contractul a fost încheiat reprezintă un

temei specific de încetare a contractelor de muncă pe durată determinată. În
această situaţie, încetarea operează de drept întrucât părţile îşi exprimaseră
acordul în acest sens în momentul încheierii contractului.
- 48 -

penal.
Cunoaşterea timpului de eficienţă a unei legi penale este o problemă

importantă a dreptului penal. Principiile care guvernează aplicarea legii penale
în timp are menirea să dea soluţii problemelor de interacţiune a timpului cu
faptele infracţionale: când infracţiunea s-a săvârşit şi se judecă sub imperiul
aceleiaşi legi; când fapta, la data savârşirii, nu era infracţiune, dar o lege
ulterioară o consideră infracţiune; când fapta la data savârşirii, era infracţiune,
dar până la judecarea ei ori executarea pedepsei intervine o lege care o
dezincriminează; când, după aplicarea definitivă a pedepsei, intervine o lege
nouă care prevede pedepse mai mici decât cele aplicate sub legea veche; când
infracţiunea se comite sub imperiul unei legi penale temporare şi se judecă
după ieşirea acesteia din vigoare.
De regulă, legea penală intră în vigoare odată cu data publicării ei în

Monitorul Oficial al României, în afară de cazurile în care, în cuprinsul legii,
este prevăzută, explicit, o dată ulterioară. Intrarea în vigoare a legii penale la o
dată ulterioară publicării ei, după un interval de timp numit “vocatio legis”
(repausul legii) este determinată de necesitatea cunoaşterii conţinutului acesteia
atât de către cei cărora li se adresează, cât şi de către organele care au sarcina
aplicării lor (exemplu: Codurile). Ieşirea din vigoare a legii penale se face prin
abrogare, care poate fi totală, când priveşte întreaga lege şi parţială, când
prevede o parte din lege. În mod obişnuit, scoaterea din vigoare a unei legi
penale se face prin abrogarea expresă. Mai rar, abrogarea poate fi tacită sau
prin schimbarea, completarea sau înlocuirea unor dispoziţii din legea penală cu
alte dispoziţii.
Este posibil ca în acelaşi timp să fie în vigoare două sau mai multe legi
penale, una cuprinzând o reglmentare generală şi alta o reglementare specială.
Spunem în acest caz că ne aflam în prezenţa unui concurs de legi penale în care
se aplică legea penală specială. Aplicarea legii penale active nu ridică probleme
dacă infracţiunea a fost comisă şi se judecă sub incidenţa aceleiaşi legi. Nu
aceiaşi este situaţia infracţiunilor care încep să fie comise sub o lege şi se
consumă sub incidenţa altei legi. Este vorba de infracţiunile continui,
continuate, progresive şi de obicei, în acest caz, doctrina penală şi practica
judiciară au stabilit că se aplică legea penală din momentul epuizarii
infracţiunii, a procedurii ultimului rezultat (12).
(12) C. Mitrache, Drept penal roman – partea generală, Casa de Editura şi Presa, Bucureşti, 2000.
- 49 -
În dreptul penal în vigoare, acest principiu – al neretroactivităţii legii

penale – este prevăzut în art. 11 din Codul Penal, care arată ca legea penală nu
se aplică faptelor care, la data când au fost săvârşite, nu erau prevăzute ca
infracţiune, iar art.12 din Codul Penal prevede că legea penală nu se aplică
faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă.
Principiul ultraactivităţii legii penale este admis numai în cazul legilor

penale temporare şi a celor excepţionale, care se aplică pe o perioadă de timp
determinată. Principiul ultraactivităţii este prevăzut în art. 16 din Codul Penal,
care prevede că legea penală temporară se aplică infracţiunilor săvârşite în
timpul când era în vigoare chiar dacă nu sunt judecate în acel interval de timp.
Principiul aplicării legii penale mai favorabile în cazul infracţiunilor

nedefinitiv judecate, este consacrat în art.13 din Codul Penal şi prevede că,
dacă de la savârşirea infracţiunii şi până la judecarea definitivă a cauzei au
intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă.
Prin compararea legilor şi determinarea celei mai favorabile infractorului, nu
trebuie să se ajungă la combinarea dispoziţiilor mai favorabile dintr-o lege cu
cele mai favorabile din altă lege, la aşa numita “lex tertia” care să se aplice.
Legea mai favorabilă nu se stabileşte în funcţie de pedepsele complimentare,
aplicarea acestora se face în conţinutul şi limitele prevăzute în noua lege, iar
dacă noua lege nu mai prevede aceste pedepse, ele nu se mai aplică.
Principiul aplicării legii penale mai favorabile în cazul pedepselor

definitive şi-a găsit consacrarea în Codul Penal în vigoare sub două variante:
una în care aplicarea legii penale mai favorabile este obligatorie şi alta în care
este facultativa. Aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile este
reglementată în dispoziţiile art. 14 din Codul Penal, potrivit cărora, dacă după
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă
a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă
mai uşoară, pedeapsa aplicată, dacă depaşeşte maximul special al pedepsei
prevăzute în legea nouă, pentru infracţiunea respectivă, se reduce la acel
maxim. Dacă pedeapsa aplicată este detenţia pe viaţă iar noua lege nu mai
prevede această pedeapsă ci doar închisoarea, ea va fi înlocuită cu maximul
închisorii prevăzut pentru acea infracţiune. Dacă noua lege prevede în locul
închisorii numai amenda, pedeapsa aplicată va fi înlocuită cu amenda, fără a
depăşi maximul special prevăzut în legea nouă. Pedepsele complimentare,
măsurile de siguranţă şi cele educative, neexecutate şi neprevăzute în legea
nouă nu se mai execută.
- 50 -
Aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor

definitive, este reglementată prin dispoziţiile art. 15 din Codul Penal care
prevăd condiţiile şi limitele în care pedeapsa definitivă poate fi redusă, în cazul
apariţiei unei legi mai favorabile. Astfel, când a intervenit o lege care prevede
o pedeapsă mai uşoară, iar sancţiunea aplicată este mai mică decât maximul
special prevăzut de legea nouă, instanţa poate decide asupra aplicării legii mai
favorabile. Pentru a decide, ea va folosi criterii prevăzute de lege, cum ar fi
gravitatea infracţiunii comise, persoana condamnatului, conduita acestuia după
pronunţarea hotărârii sau în timpul executării pedepsei, durata pedepsei
executate. În funcţie de acestea, instanţa va putea menţine pedeapsa ori o va
putea reduce (13).
În contextul punctării unor valenţe ale evenimentului juridic constând în

curgerea timpului, se poate contura concluzia că valoarea juridică a timpului nu
se rezumă numai la clarificarea curgerii timpului ca fiind eveniment juridic, ea
priveşte, deopotrivă, instituţiile juridice fundamentale, sistemul dreptului şi
sistemul legislaţiei.
(13) C. Bulai, Manual de drept penal – partea generală, Editura All Educational SA, Bucureşti, 1997.
- 51 -
Cap. VI. Bibliografie
(1) Ghe. Mihai, Introducere în teoria dreptului, Editura Timpolis,

Timişoara, 2000.
(2) D. Ciobanu, Introducere în studiul dreptului, Editura Hygerian XXI,

Bucureşti, 1992.
(3) Ovidiu Ungureanu, Manual de drept civil, Editura All Beck, Bucureşti,
1999.
(4) Ion Dogaru şi colaboratorii, Drept civil-ideea curgerii timpului şi

consecinţele ei juridice, Editura All Beck, Bucureşti, 2002.
(5) B.M.C. Predescu, Drept internaţional privat, Editura Universitaria

Craiova, Craiova 2002.
(6) Tr. Ionaşcu, E. Barasch, M. Eliescu şi colaboratorii, Tratat de drept civil,

Editura Academiei R.S.România, Bucureşti, 1967.
(7) Istrate Micescu, Curs de drept civil, Editura All Beck, Bucureşti, 2000.
(8) Viorel Mihai Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă,

Editura Naţional, Bucureşti, 1997.
(9) Al. Lesviodax, Notă în “Justiţia nouă”, Bucureşti, 1949.
(10) I. Stoenescu şi A. Hilsenrad, Procesul civil în R.P.Română, Editura

Ştiinţifică, Bucureşti, 1957.
(11) Tr. Ionascu şi Z. Oprea, Curs de drept civil roman, Introducere, Editura
Academiei R.S.R., Bucureşti, 1947.
(12) C. Mitrache, Drept penal român – partea generală, Casa de Editură şi

Presă, Bucureşti, 2000.
(13) C. Bulai, Manual de drept penal – partea generală, Editura All

Educaţional SA, Bucureşti, 1997.
- 52 -

Proiect Drept - Aplicarea Legii Civile in Timp

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Proiect Drept - Aplicarea Legii Civile in Timp

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Facultatea de drept “Nicolae Titulescu” Proiect de diplomă

Aplicarea legii civile in timp

Cap. I. Consideraţii introductive

Problematica timpului a frământat gânditorii din toate timpurile, fapt

A surprinde permanenţa dreptului nu înseamnă a considera ivirea şi

Pentru a răspunde la întrebarea existenţei unui timp al dreptului trebuie,

Într-o astfel de dialectică termenii se întrepătrund atât de mult încât, la nivel

În ceea ce priveşte accelerarea timpului juridic, aceasta este o consecinţă

Rezistenţa etică în faţa ameninţării timpului accelerat, poate conduce atât

Se poate observa că societăţile noastre care cultivă imperativul schimbării

Există teorii care susţin că accelerarea timpului juridic este benefică. Se

Dacă avem însă în vedere caracterul complex al societăţii noastre

În ce sens interesează timpul în corelaţia sa cu interpretarea legii? Ca

Efectul distructiv al timpului matematic are şi o consecinţă pozitivă, de ordin

De aceea, în accepţiunea de timp matematic, cu singura rezervă pe care

Timpul, în corelaţia sa cu interpretarea legii, se înfaţişează ca durată în

O acţiune făcută la un moment dat în sistemul relaţional interuman, deşi

Cap. II. Aspecte privind momentul iniţial şi final al

II.1. Intrarea în vigoare a legii

Categoria juridică pentru caracterizarea sub aspectul timpului de aplicare

Aşadar, norma va intra în vigoare, va deveni obligatorie, la 3 zile de la

- intrarea în vigoare la data publicării actului normativ, în cazul în care

Prin intrarea ei în vigoare ea devine obligatorie şi intră în funcţiune

II.2. Ieşirea din vigoare a legii

Abrogarea expresă este acea formă a abrogării care rezultă dintr-o

Abrogarea tacită, numită şi abrogare implicită, este acea formă de

Contradicţia dintre texte trebuie să le facă incompatibile. Această formă de

Dacă, în principiu, norma situată pe o poziţie superioară în ierarhie

Neaplicarea normei este doar elementul material al desuetudinii. Ea nu

Fără această opinion iuris negative nu suntem în prezenţa desuetudinii,

De exemplu, o lege care reglementează situaţia unui anumit monument istoric.

II.3. Conflictul de legi în timp

Principiile care generează intrarea şi ieşirea din vigoare a legilor par să

Conflictul legilor în timp rezultă din schimbarea inevitabilă a

Problema conflictului legilor în timp este rezolvată tradiţional de dreptul

Codul Penal consacră, de asemenea, excepţia. Astfel, art.12 prevede că legea

În momentul în care aceste acte internaţionale îşi încetează acţiunea în

Cap. III. Consideraţii privind principiul neretroactivităţii

Principiul neretroactivităţii este formulat în chiar art.1 al Codului Civil

Regula – înscrisă astfel în Codul Civil şi pe care, date fiind însemnătatea

Legea este instrumentul prin care se realizează ordinea juridică. Dar

Caracterul principiului neretroactivităţii legii civile

Regula neretroactivităţii înscrisă în art.1 din Codul Civil este imperativă,

De la ceea ce prevede un asemenea act, un alt act legislativ – egal sau

Justificarea sau raţiunea de a fi a dispoziţiilor de asemenea natură, este

Înainte ca o lege să fi apărut, înainte ca ea să fi devenit obligatorie prin

De pildă, o succesiune se deschide în cursul anului 1931: ea este supusă

Asemenea taxe nu se vor percepe decât la succesiunile ce se vor

Capacitatea persoanei a durat de la 21 la 24 ani, în virtutea legii noi care apare

Pentru a rezolva asemenea dificultăţi s-a formulat distincţia între

Un alt exemplu socotit clasic: o lege cunoscută la noi sub numele de

În ceea ce priveşte situaţiile contractuale, citez un exemplu rămas

Este adevărat că un contract, pentru a fi valabil, trebuie să nu înfrunte

Legiuitorul poate modifica condiţiile pentru contractele ce se vor încheia

Dispoziţiile supletive ale legii sunt acelea care pun la dispoziţia

Care este caracteristica regimului separaţiunii de bunuri ? O indică însăşi

În afară de aceste două excepţii, orice lege nouă cârmuieşte conform

Principiul neretroactivităţii legilor se întemeiază pe voinţa prezumată a

Dispoziţia care instituie retroactivitatea legii noi trebuie să fie expresă,

Această prezumţie nu poate fi înlăturată decât dacă ieşim din domeniul

O asemenea opinie, rămasă minoritară, trebuie, după părerea noastră, în

Când o lege este anume îmbrăcată cu putere retroactivă, ea va cârmui

Ea va respecta însă cauzele definitive stinse prin hotărâri judecătoreşti rămase