Testament

Tudor Arghezi

Le-am scris cu unghia pe tencuială

Pe un părete de firidă goală,
Pe întuneric, în singurătate,
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.
Sunt stihuri fără an,
Stihuri de groapă,
De sete de apă
Şi de foame de scrum,
Stihurile de acum.
Când mi s-a tocit unghia îngerească
Am lăsat-o să crească
Şi nu mi-a crescut -
Sau nu o mai am cunoscut.

Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară.

Şi mă durea mâna ca o ghiară
Neputincioasă să se strângă
Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.
 Testament
De Tudor Arghezi

Comentariu literar
O viziune subiectivă asupra creației literare lirice este caracteristică poeziei moderniste,
adică acelor creații aparținând modernismului, care este o mișcare literară mai largă,
cuprinzând toate curentele postromantice, deoarece acestea contestă vechile valori și
promovează elementele de noutate și valoarea estetică a literaturii.
Dintre cele trei tipuri de poezie modernistă interbelică din literatura română (poezia
avangardistă, poezia pură sau poezia ermetică și poezia eclectică - care alege din diferite
sisteme părerile cele mai convenabile), ultimul tip este definit printr-un amestec de
modernitate și tradiție, fiind ilustrat, printre alții, de Tudor Arghezi și de Lucian Blaga.
O astfel de operă literară modernistă este și poezia „Flori de mucigai” a lui Tudor
Arghezi, care face parte din volumul cu același nume, apărut în anul 1931, acesta având la
baza experiența trăită de Arghezi în perioada de detenție în închisoarea de la Văcărești.
Această poezie este un fel de prefață a volumului, fiind totodată o artă poetică a acestuia.
Trăsăturile modernismului acestei creații sunt prezente atât în viziunea poetului, în tema
poemului, în structura sa, cât și în limbajul poetic folosit de autor.
Titlul este alcătuit dintr-un oximoron, prin care poetul pune în opoziție accentuată
frumusețea („flori”) și urâtul („mucigai”), în termenii baudelairieni ai ”Florilor răului”.
Tema poeziei o constituie condiția artistului nevoit să creeze într-un mediu ostil, care
lasă urme adânci asupra sa. În astfel de condiţii, urâtul lumii reale (mucegaiul) creează, în
mod ciudat, frumuseţea, marea poezie (florile), care este tocmai consecinţa zbaterilor eului
liric. Este evidentă şi în cadrul temei, ca şi în titlu, prezenţa teoriei baudelairiene a esteticii
urâtului, o teorie tipic modernistă existentă şi în alte creaţii argheziene, printre care şi poezia
Testament, unde poetul mărturiseşte că din lucruri dezgustătoare (bube, mucegaiuri, noroi) a
născut frumuseţi şi preţuri noi.
Sub aspect structural, poezia Flori de Mucigai este constituită din două părţi
asimetrice: prima este alcătuită din 16 versuri, iar cea de-a doua este un catren.
Prima parte a poeziei pune în evidenţă condiţiile speciale în care se desfăşoară actul
creaţiei, fără cele necesare scrisului, căci poetul scrie cu unghia pe tencuială, având drept
coală un părete de firidă goală, stând în singurătate, fără lumină şi fără implicarea graţiei
divine. Poetul, în postura de creator, nu se bucură de ajutorul sacru, asemenea evangheliştilor
Luca, Marcu, Ioan, pentru că nu are de partea lui nici taurul, nici leul, nici vulturul.
Deoarece actul creaţiei se desfăşoară într-o atmosferă sumbră, ostilă poeziei, stihurile
de acum ale poetului sugerează pierderea noţiunii timpului (acestea fiind stihuri fără an) şi
apropierea de moarte (stihuri de gorapă) prin senzaţia de sete şi cea de foame de scrum.
Unghia îngerească folosită ca instrument de scris s-a tocit, dar poetul, convins că actul creator
va fi posibil, a lăsat-o să crească. Credinţa lui a fost zadarnică pentru că inspiraţia pare a se fi
retras (deoarece unghia nu a mai crescut), totul fiind de nerecunoscut (poetul nu o mai
cunoaşte).
În catrenul final se creează o atmosferă sumbră, apăsătoare, fiind prezente întunericul
şi ploaia care bătea departe, afară. Acum, poetul trăieşte neputinţa realizării actului creaţiei
cu acuitatea unei dureri fizice (şi mă durea mâna ca o ghiară), aflându-se în imposibilitatea
de a se strânge (neputincioasă). De aceea, sarcina creaţiei, a comunicării este preluată de
unghiile de la mâna stângă, simbol al maleficului, al demonicului.
Din întreaga poezie se observă dezgustul poetului faţă de vitregiile la care este supus,
iar în final îşi face loc încrâncenarea creatorului care s-a străduit să scrie cu unghiile de la
mâna stângă.
 Acestor stări de spirit le corespund procedee artistice originale, variate şi adecvate,
aceasta fiind o trăsătură specifică modernismului. Pe lângă oximoronul din titlu, se observă
enumeraţiile (taurul, leul, vulturul), repetiţia substantivului stihuri, metaforele unghia
îngerească şi unghiile de la mâna stângă, folosite în antiteză ca simboluri ale divinului şi,
respectiv, ale maleficului, comparaţia mă durea mâna ca o ghiară sau epitetele puterile
neajutate, ghiară neputincioasă.
O altă caracteristică a modernismului sunt intercalările, inversiunile şi construcţiile
eliptice (nu mai am cunoscut), lexicul dur (groapă, scrum, întuneric), sau prezenţa unor
forme verbale la diferite timpuri. Prin verbele folosite la imperfect (era, bătea, durea) se
sugerează caracterul durativ al creaţiei, dificultatea acesteia, iar exitenţa ei permanentă este
pusă în evidenţă prin verbele aflate la timpul perfect compus (am scris, am lăsat, a crescut).
Modernitatea este evidentă şi din punct de vedere prozodic, prin folosirea măsurii
diferite în funcţie de lungimea inegală a versurilor şi prin utilizarea ingambamentului, doar
rima împerecheată fiind constantă în întregul text. Modernă este şi viziunea poetului, care se
confundă cu viziunea despre poezie, aceasta fiind o lume aparte, cea a închisorii, a izolării
exterioare şi interioare văzute din perspectiva unui eu liric zbuciumat.
Aşadar, viziunea prezentă în această poezie, precum şi trăsăturile modernismului
întâlnite aici dovedesc faptul că poetul este un inspirat făuritor de cuvinte şi un înnoitor al
lirismului românesc, un reprezentant de seamă al modernismului interbelic.