Plumb

De George Bacovia

Plumb este una dintre cele mai cunoscute poezii ale lui Bacovia. Este citită pentru prima
dată în 1903, la cenaclul lui Macedonski, iar lectura ei provoacă o puternică impresie asupra
maestrului său, care îi va improviza o dedicație „Poete scump, pe frunte / Porți mândre foi de
laur / Căci, singur, până astăzi, / Din plumb făcut-ai aur.”

Apare mai întâi în revista „Versuri”, din 1 octombrie 1911, sub semnătura George
Andoni și este republicată în volumul său de debut (1916), căruia îi dă și titlul. Poezia
deschide volumul Plumb, exprimând prin aceasta intenția poetului de a face din text o
emblemă a universului său poetic. Nu întâmplător, Plumb este considerată o artă poetică.

În poezia Plumb, de George Bacovia, este prezentă o viziune subiectivă tipic

simbolistă, deoarece această creație aparține simbolismului, curentul literar de la începutul
secolului al XX-lea care pune accent pe latura estetică a literaturii. Acest curent impune
anumite teme și motive literare: tema călătoriei, tema naturii receptate ca un peisaj interior,
motivul târgului provincial, motivul evadării în tărâmuri misterioase, motivul ploii și al
toamnei, cel al solitudinii ființei, motivul instrumentelor muzicale, al iubirii și al nevrozelor,
precum si splin-ul ca modalitate de manifestare a singurătății, motive utilizate și de Bacovia.

Tema poeziei este centrată pe ideea izolării ființei umane într-o lume terifiantă, aproape
neverosimilă, și face trimitere la condiția unui solitar, a unei conștiințe înspăimântate de
lumea în care trăiește.

Titlul poeziei reprezintă motivul / simbolul central al textului, „plumbul”, cuvânt

intensificând prin repetare impresia de apăsare, materialitate a lumii, monotonie existențială.
Acesta conține cuvântul plumb, de fapt, termenul – cheie al poeziei, care apare în șase din cele
opt versuri ale creației (excepție făcând versul al treilea din fiecare strofă).

Plumbul reprezintă un metal cenușiu, având greutate atomică mare (de unde și sugestia
de apăsare), cu utilizare funerară și valoare convențional magică (simbol al lui Saturn, deci al
melancoliei). Plumbul este asociat cu durerea de cap, cu moartea (intoxicația cu plumb
provoacă boala numită saturnism). Utilizat în alchimie, ca substanța care trebuie transformată
în aur, plumbul reprezintă, după Paracelsius (alchimist medieval elvețian din secolul al XVI-
lea), „apa tuturor metalelor”, agentul disoluției universale, reducția ultimă a lumii prin
irevocabila ei mineralizare, după care nicio evoluție nu mai e posibilă.

Poezia Plumb a lui Bacovia e considerată o artă poetică implicită, și nu explicită, lucru
ce rezultă din plasarea poeziei în deschiderea volumului cu același titlu și din semnificația
emblematică a acestui text pentru întreaga sa creație. Ea are ca temă principală solitudinea
absolută în fața morții și, implicit, concepția poetului despre raportul său cu lumea, cu
universul, cu propria creație. Motivele prin care se realizează această temă sunt numeroase:
somnul asociat morții, cavoul, veștmântul funerar, sicriul, singurătatea, frigul, vântul etc.
 Ca tonalitate, poezia este o confesiune tristă, un monolog marcat de puternice accente
dramatice ale sentimentului morții. Textul creează o atmosferă de dezolare, de apăsare prin
mijloace specifice poeziei simboliste (simbolul plumbul, sinesteziile flori de plumb,
repetițiile obsedante flori de plumb, dormeau, stam singur, cromatica în tonuri de gri și
negru, muzicalitatea sumbră, corespondențele care se stabilesc între cele două niveluri – al
eului, al stării și cel al lumii, al cavoului).

Poezia surprinde prin simplitatea formei, dar și prin maxima concentrare a intensității
trăirii. Cele două catrene ce alcătuiesc textul, tipar frecvent folosit de Bacovia, corespund
celor două planuri ale realității: realitatea exterioară, obiectivă, simbolizată de cimitir și de
cavou, și realitatea interioară, subiectivă, simbolizată de iubirea invocată cu disperare.

Textul este structurat în două catrene, fiecare evidențiind câte un plan al existenței: unul
exterior și altul interior, sentimental. Realitatea exterioară este descrisă în prima strofă prin
cuvinte ca „sicriu” și „cavou”, simboluri ale unei lumi care îl împinge pe individ la izolare și
la singurătate într-un spațiu sufocant, închis, apăsător. Cuvântul „plumb” este asociat sicrielor,
florilor și coroanelor, toate acestea din urmă devenind simboluri ale morții prin alăturarea lor
cu plumbul. „Funerar veștmânt” vine și el să marcheze acest spațiu aflat sub semnul morții, în
care nu pătrunde decât vântul. Macabrul acestui spațiu este sporit de scârțâitul sinistru al
coroanelor de plumb.

Strofa a doua ilustrează un univers interior degradat, sugerat prin sintagmele

„amorul de plumb” ce „dormea întors”, care pot simboliza atât zădărnicia sentimentului de
dragoste pe care poetul încearcă inutil să îl salveze, cât și întoarcerea spre apus, spre moarte.
Sentimentul nu mai este posibil, pentru că aripile care înseamnă zbor, înălțare sunt „de
plumb”, iar „florile de plumb”, pe care „dormea întors amorul”, semnifică falsa iluzie a
salvării unui sentiment condamnat pieirii. Așa se explică țipătul deznădăjduit al poetului „și-
am început să-l strig”, asociat senzației de frig „și era frig” pe care o simte priveghind în
singurătate lângă „mort”, lângă amorul pierdut.

După cum se observă, spațiul este limitat și definit chiar din primul vers prin structura
„sicriele de plumb”, accentuat în versul al treilea prin altă sintagmă „stam singur în cavou”.
Cadrul temporal nu este precizat, dar aspectele macabre – vântul și frigul din cavou – sunt
elemente care sugerează o atmosferă nocturnă a unui peisaj autumnal, corelat cu spectrul
morții.

Statutul de confesiune lirică al poeziei este evidențiat de prezența eului liric, marcată
prin folosirea persoanei întâi a verbului a sta și prin adjectivul pronominal posesiv meu, prin
care se individualizează un discurs cu semnificații generale.

Atmosfera poemului este de infern tipic bacovian, care sufocă eul liric, iar sentimentele
apăsătoare de tristețe și de disperare sunt sugerate prin verbele să strig și scârțâiau, La rândul
lor, pustietatea sufletească, încremenirea interioară sunt exprimate prin substantivele vânt și
frig, cu valoare de simbol.
 Ceea ce conferă, de asemenea, originalitate textului este simetria. Astfel, primul vers al
fiecărei strofe începe cu verbul a dormi la imperfect, sintagma flori de plumb se întâlnește în
versul al doilea din fiecare strofă, iar cuvântul plumb apare în încă patru structuri, pe lângă
substantivele sicriele, coroanele, amorul și aripile, simetric repartizate la sfârșitul primului și
ultimului vers ale celor două strofe. Substantivul plumb ca atribut al unui regent formează cu
acesta o metaforă – simbol, cu semnificații identice sau apropiate, aflate în cele două planuri
ale existenței – cel interior și cel exterior.

În privința imaginarului poetic, imaginilor vizuale „flori de plumb”, „coroane de

plumb”, dominate de cenușiu, li se alătură cele auditive „scârțâiau sicriele de plumb” sau
tactile „și era vânt”, „și era frig”, toate sugerând o atmosferă tipic simbolistă. La acestea se
mai adaugă și laitmotivul „stam singur”, sonoritățile macabre obținute prin aglomerarea
unor consoane, repetiția substantivului „plumb” în diferite structuri metaforice și
paralelismul sintactic realizat între cele două strofe.

Prin toate aceste aspecte poemul „Plumb” este o capodoperă a liricii bacoviene și, în
general, a poeziei simboliste, dezvăluind o sensibilitate ieșită din comun, prin care poetul
realizează o viziune despre lume tipic simbolistă. Această viziune este evidențiată prin tema
poeziei, prin simbolurile folosite și printr-un imaginar poetic adecvat, toate menite să
realizeze o atmosferă specific bacoviană, reliefată prin unele elemente exterioare, transpuse
apoi într-un univers interior, afectiv, în care rezonează profund. Astfel, din îngemănarea
elementelor de conținut cu cele de formă, ia naștere un univers ficțional inedit prin
sensibilitate și originalitate.