Sunteți pe pagina 1din 35

Drept civil.

OBLIGAŢII 7

OBLIGAŢIILE CIVILE. CONTRACTUL CIVIL

1. Terminologie. Structura şi clasificarea obligaţiilor


Obligaţia este raportul juridic în temeiul căruia creditorul are
prerogativa de a cere debitorului să dea, să facă sau să nu facă
ceva, în caz de refuz putându-l constrânge la executare pe cale
judiciară.
Doctrina a conturat două opinii cu privire la structura raportului
juridic de obligaţie. Unii autori au promovat ideea potrivit căreia
obligaţia are trei elemente: subiecte, conţinut şi obiect1. Cea de-a
doua teză afirmă existenţa a patru elemente componente ale
obligaţiei – subiecte, conţinut, obiect şi sancţiune2.

2. Clasificarea obligaţiilor
1. în funcţie de obiectul lor: obligaţii de rezultat şi obligaţii de
mijloace; obligaţii de a da, de a face şi de a nu face; obligaţii
pecuniare şi obligaţii de altă natură.
2. în funcţie de opozabilitatea lor: obligaţii obişnuite, obligaţii
reale şi obligaţii opozabile terţilor.
3. în funcţie de puterea sancţiunii lor: obligaţii civile şi obligaţii
naturale.

3. Noţiunea de contract civil.


Contractul civil este acordul de voinţă între două sau mai
multe persoane realizat în scopul de a crea, modifica sau stinge un
raport juridic civil. Formarea şi executarea contractului civil este
guvernată de principiul libertăţii contractuale.

1
În acest sens, C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil. Teoria generală a
obligaţiilor, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p.3-16.
2
Pentru această teză, I. Albu, Drept civil. Introducere în studiul
obligaţiilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984, p.31-50.
8 Călina JUGASTRU

4. Clasificarea contractelor civile


1. După criteriul conţinutului lor, contractele se clasifică în
unilaterale şi bilaterale (sinalagmatice).
2. După scopul urmărit de părţi, contractele sunt oneroase şi
gratuite. Categoria contractelor oneroase se subdivide în
contracte comutative şi contracte aleatorii (art.947.C.civ.).
Contractele cu titlu gratuit se subclasifică în liberalităţi şi
contracte de servicii gratuite (contracte dezinteresate).
3. După criteriul modului de formare, contractele sunt
consensuale, solemne şi reale.
4. Ţinând seama de modul de executare, contractele se
clasifică în instantanee (cu executare imediată) şi
succesive.
5. După cum sunt sau nu sunt reglementate expres de lege,
contractele se clasifică în contracte numite şi contracte
nenumite.
6. După cum părţile dispun sau nu de posibilitatea de a stabili
conţinutul actului juridic prin act de voinţă, contractele sunt
negociate, de adeziune sau forţate.

5. Încheierea contractului
În mod clasic, contractul apare ca acord de voinţă realizat
între două sau mai multe persoane, spre a da naştere unor efecte
juridice. Prin încheierea contractului înţelegem mecanismul formării
acordului de voinţă asupra tuturor clauzelor contractuale
. Oferta sau policitaţiunea este propunerea fermă a unei
persoane care se angajează să contracteze în condiţii determinate,
expuse în oferta sa. În afara condiţiilor generale de validitate ale
consimţământului este necesar ca oferta să întrunească şi câteva
condiţii speciale: să fie fermă şi neechivocă; oferta trebuie să fie
precisă şi completă.
Forţa obligatorie a ofertei se analizează diferit, după cum
propunerea se face unei persoane prezente sau unei persoane care
nu se află faţă în faţă cu ofertantul:
Drept civil. OBLIGAŢII 9

a. Dacă ofertantul şi destinatarul propunerii de a contracta se află


faţă în faţă şi nu s-a acordat un termen pentru acceptare, oferta
îl obligă pe autorul său doar dacă a fost acceptată imediat,
integral şi fără rezerve.
b. Dacă autorul ofertei şi destinatarul acesteia nu se află faţă în
faţă, se pot naşte ipoteze diferite: în lipsa unui termen pentru
acceptare, ofertantul poate să-şi revoce manifestarea de voinţă,
cu condiţia ca revocarea să ajungă la destinatar cel târziu
concomitent cu oferta; în cazul în care nu există un termen
expres stabilit, ofertantul este dator să menţină propunerea un
timp rezonabil, adică atât cât este necesar ca destinatarul s-o
examineze şi să comunice răspunsul său.
Retragerea ofertei înainte de expirarea termenului, expres
sau tacit, în care trebuie menţinută angajează răspunderea civilă a
ofertantului şi obligă la repararea prejudiciului cauzat. Temeiul
juridic al răspunderii a fost în mod diferit explicat în cadrul mai
multor teorii: teoria ofertei - act juridic unilateral, izvor de obligaţii;
teoria antecontractului; teoria răspunderii civile delictuale
Acceptarea este expresia voinţei destinatarului de a încheia
contractul în condiţiile descrise în ofertă şi presupune îndeplinirea
unor condiţii special: să fie în concordanţă cu oferta; să fie
neîndoielnică; să fie exprimată înainte de a interveni caducitatea
sau revocarea ofertei. Prin excepţie, tăcerea valorează acceptare
în următoarele situaţii

6. Momentul încheierii contractului


Momentul încheierii contractului între persoane aflate în
acelaşi loc, faţă în faţă (avem în vedere şi contractele încheiate prin
telefon) este momentul realizării acordului de voinţă, care coincide
cu declararea acceptării ofertei.
Între persoane neprezente, când între ofertă şi acceptare
trece un anumit interval de timp, încheierea contractului ridică
dificultăţi. S-au propus mai multe sisteme după care să se
determine momentul încheierii contractului: sistemul emisiunii
(declarării) acceptării; sistemul informării.
10 Călina JUGASTRU

Locul formării contractului este locul realizării acordului de


voinţă, dacă părţile sunt faţă în faţă. Dacă schimbul între ofertă şi
acceptare se face telefonic, relevant este locul de unde vorbeşte
ofertantul (pentru contractele sinalagmatice), respectiv locul de unde
vorbeşte destinatarul ofertei (în cazul contractelor unilaterale).

7. Efectele generale ale contractului civil


Efectul imediat al contractului îl constituie naşterea,
modificarea sau stingerea unor raporturi juridice obligaţionale.
Principiul forţei obligatorii (pacta sunt servanda) se bucură
de o consacrare expresă în Codul nostru civil.
Principiul irevocabilităţii contractului prin voinţa unuia dintre
contractanţi se deduce, per a contrario, din alin.2 al art.969 C.civ.: "
Ele (contractele – s.n.) se pot revoca numai prin consimţământ
mutual sau din cauze autorizate de lege ".
Relativitatea efectelor contractului este principiul statuat în
art.973 C.civ.: "Convenţiile nu au efect decât între părţile
contractante".
Excepţiile aparente de la principiul relativităţii efectelor
contractului:
Promisiunea faptei altuia (convenţia de porte-fort) este
contractul prin care o parte – promitent (debitor) – se obligă faţă de
o altă persoană – creditor al promisiunii – să determine o terţă
persoană să îşi asume un angajament juridic în folosul creditorului.
Acordul de voinţă se realizează între promitent şi creditorul
promisiunii, terţul a cărui faptă se promite fiind străin de contract.
Convenţia de porte-fort generează o obligaţie de rezultat în
sarcina promitentului, care se va considera executată numai dacă
terţul şi-a asumat angajamentul promis de debitor creditorului. Se
impune menţiunea că terţul se va obliga faţă de creditorul
promisiunii printr-un contract distinct.
Ratificarea retroactivează până la data promisiunii, astfel că
terţul va fi obligat personal faţă de creditor. Dacă terţul nu ratifică
promisiunea, debitorul obligaţiei de a face poate fi acţionat în daune-
interese, pe tărâmul răspunderii contractuale.
Drept civil. OBLIGAŢII 11

Contractul colectiv de muncă este convenţia încheiată între


patron sau organizaţia patronală, pe de o parte şi salariaţi
reprezentaţi prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de
cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condiţiile de
muncă, salarizarea, precum şi alte drepturi şi obligaţii ce decurg din
raporturile de muncă.
Acţiunile directe sunt expres şi limitativ reglementate de Codul
civil în materia contractului de antrepriză şi mandatului.
Reprezentarea este definită ca procedeu tehnico-juridic prin
care o persoană (numită reprezentant) încheie un act juridic în
numele şi în contul (pe socoteala) altei persoane (numită
reprezentat), în aşa fel încât efectele actului se produc direct în
persoana celui reprezentat. În funcţie de izvorul puterii de a
reprezenta, distingem reprezentarea legală de reprezentarea
convenţională.

Excepţia reală este contractul în favoarea unei terţe persoane


sau stipulaţia pentru altul: contractul prin care o persoană, numită
promitent, se obligă faţă de o altă persoană, numită stipulant, să
execute o anumită prestaţie în folosul unei terţe persoane –
beneficiar – care nu participă la încheierea actului. Scopul încheierii
contractului este de a da naştere unui drept în favoarea
beneficiarului, care devine creditor prin efectul unui act la care nu a
luat parte.
Legea civilă nu conţine prevederi exprese ale înţelesului,
condiţiilor şi efectelor acestei instituţii. Întâlnim, în schimb, o serie de
aplicaţii în cadrul contractelor: donaţia cu sarcini; contractul de
asigurare, contractul de transport în care expeditorul şi cărăuşul pot
conveni ca bunurile să fie predate unei alte persoane, ş. a.
Mecanismul stipulaţiei pentru altul a fost diferit explicat prin
avansarea mai multor teorii: sistemul angajamentului unilateral;
sistemul ofertei sau al dublului contract; sistemul gestiunii de
afaceri; sistemul dreptului direct al beneficiarului.
Fiind un contract sau o clauză într-un contract, este necesar ca
stipulaţia pentru altul să îndeplinească toate condiţiile de validitate
cerute potrivit legii civile. Condiţiile proprii care permit încheierea
12 Călina JUGASTRU

valabilă a contractului în favoarea unei terţe persoane sunt:


stipulantul şi promitentul să-şi manifeste voinţa clară, neîndoielnică
de a crea un drept în favoarea unui terţ; persoana terţului beneficiar
să fie determinată sau determinabilă; chiar şi o persoană viitoare
poate beneficia de stipulaţia pentru altul. Consimţământul terţului
nu este o condiţie de existenţă a stipulaţiei, ci condiţionează
eficacitatea acesteia.
Stipulaţia pentru altul dă naştere unui drept propriu, care
intră direct în patrimoniul terţului, încă de la momentul încheierii
contractului. Efectele contractului în favoarea unei terţe persoane se
analizează în trei planuri diferite: în relaţia stipulant-promitent, în
raportul promitent-terţ beneficiar şi în raportul promitentului cu
beneficiarul.

8. Simulaţia
Simulaţia este o operaţie juridică complexă care constă în
încheierea şi existenţa concomitentă, între aceleaşi părţi
contractante, a două contracte: unul aparent sau public, prin care se
creează o situaţie juridică aparentă, contrară realităţii; altul secret,
care dă naştere situaţiei juridice reale dintre părţi, anihilând sau
modificând efectele produse în aparenţă în temeiul contractului
public.
Condiţiile de valabilitate ale simulaţiei: convenţia reală să fie
secretă; contractul real să fie contemporan cu actul public; intenţia
comună a părţilor de a simula, exprimată în acordul simulator al
părţilor.
În raport de rezultatele sale, simulaţia îmbracă forme
diferite: fictivitatea, deghizarea şi interpunerea de persoane.
Efectele simulaţiei trebuie examinate distinct, în funcţie de
persoanele între care se produc:
a. între părţile contractante şi succesorii lor universali şi cu titlu
universal produce efecte actul secret - dacă acesta respectă
condiţiile de fond şi de formă potrivit naturii convenţiei.
faţă de terţi actul secret nu îşi răsfrânge efectele, fiind
inopozabil, împrejurare ce rezultă din art 1175 C.civ.
Drept civil. OBLIGAŢII 13

b. în raporturile dintre terţi, în caz de conflict între aceştia şi


pornind de la premisa că sunt de bună-credinţă, sunt preferaţi
cei care invocă actul aparent.
Acţiunea în simulaţie este mijlocul procedural prin care
orice persoană interesată urmăreşte să se stabilească faptul că
situaţia reală este diferită de cea care, aparent, a fost pretinsă.
Obiectul şi, în acelaşi timp, scopul acţiunii îl constituie
recunoaşterea caracterului simulat al actului aparent şi stabilirea
situaţiei juridice reale existente între părţile acordului simulator.
Caracterele acţiunii în simulaţie au fost puse în evidenţă în
doctrina de specialitate: scopul acţiunii îl constituie înlăturarea
aparenţei create prin actul public; suntem în prezenţa unei acţiuni în
constatare, susceptibilă de exercitare fie pe cale de acţiune, fie pe
cale de excepţie; acţiunea în simulaţie este imprescriptibilă extinctiv,
actul simulat neputându-se consolida prin trecerea timpului;
calitatea procesuală activă aparţine părţilor, succesorilor în drepturi
sau terţilor propriu- zişi.

9. Efectele speciale ale contractelor sinalagmatice


Interdependenţa şi reciprocitatea prestaţiilor, specifice
contractelor sinalagmatice generează trei efecte supuse unui regim
special:
A. Excepţia de neexecutare (exceptio non adimpleti
contractus) este un mijloc de apărare aflat la dispoziţia uneia dintre
părţile contractului sinalagmatic, în cazul în care i se pretinde
executarea obligaţiei ce-i incumbă, fără ca partea care pretinde
această executare să-şi execute propriile obligaţii.
Temeiul juridic al excepţiei de neexecutare a contractului îl
constituie reciprocitatea şi interdependenţa prestaţiilor în contractele
sinalagmatice. Fiecare obligaţie este cauza juridică a celeilalte,
implicând executarea simultană a prestaţiilor.
1. Condiţii care privesc obligaţiile contractuale: cocontractanţii
trebuie să fie, în acelaşi timp, creditor şi debitor unul faţă de
celălalt, situaţie juridică ce trebuie să se sprijine pe acelaşi
contract. raportul juridic să presupună simultaneitatea executării
obligaţiilor; neexecutarea obligaţiilor să fie importantă, chiar
14 Călina JUGASTRU

dacă este parţială; neexecutarea să nu se datoreze părţii care


se prevalează de excepţia de neexecutare.
2. Condiţia privind invocarea excepţiei de neexecutare: excepţia
de neexecutare poate fi opusă în mod direct celeilalte părţi, fără
punere în întârziere şi fără intervenţia instanţei de judecată.
Efectele excepţiei de neexecutare: suspendă executarea
prestaţiei părţii care invocă excepţia (suspendă forţa obligatorie a
contractului); faţă de terţi: dacă pretenţiile acestora se întemeiază
pe contractul în cauză, excepţia de neexecutare le poate fi opusă
(de exemplu, dacă acţionează în numele debitorului lor, pe calea
acţiunii oblice). În schimb, dacă se invocă un drept propriu, distinct
de contract, excepţia nu-şi găseşte aplicarea.

B. Rezoluţiunea contractului
Rezoluţiunea este o modalitate de desfiinţare a contractelor
sinalagmatice cu executare imediată, fie pe cale judiciară, fie pe
cale convenţională, ca urmare a neexecutării culpabile a obligaţiilor
asumate de una dintre părţi.
Credem că rezoluţiunea se întemeiază pe reciprocitatea şi
interdependenţa prestaţiilor părţilor în contractele sinalagmatice.
Suportul său se află în neexecutarea culpabilă a obligaţiei uneia
dintre părţi, în condiţiile în care aceasta constituie cauza juridică a
obligaţiei celeilalte părţi.
Condiţiile rezoluţiunii judiciare: neexecutarea, chiar şi parţială,
dar suficient de importantă a obligaţiei de către una dintre
părţineexecutarea să fie imputabilă debitorului; punerea în întârziere
a debitorului, în condiţiile legii, ţinând seama de faptul că aceasta nu
operează de drept decât în cazurile anume arătate.
Dreptul de a solicita desfiinţarea contractului aparţine
creditorului prestaţiei neexecutate. Dispoziţiile Codului civil permit
instanţei să pronunţe rezoluţiunea, dând după împrejurări, un
termen de graţie debitorului pentru executarea obligaţiei.
Rezoluţiunea convenţională
Dispoziţiile articolului 1020 C.civ. sunt favorabile debitorului
care are posibilitatea să-şi îndeplinească obligaţiile în tot cursul
Drept civil. OBLIGAŢII 15

procesului. Această întârziere nu corespunde intereselor creditorului


care, de cele mai multe ori, urmăreşte să obţină desfiinţarea
contractului. Acest rezultat poate fi obţinut în practică prin utilizarea
pactelor comisorii. Acestea sunt clauze contractuale exprese prin
care părţile derogă de la dispoziţiile art.1021 C.civ. În scopul de a
diminua sau de a înlătura intervenţia instanţei de judecată, prin
derogare de la dispoziţiile art.1020 C.civ., voinţa părţilor de a
recurge la pacte comisorii trebuie să fie neîndoielnică.
După intensitatea efectelor pe care le produc, distingem:
1. Pactul comisoriu de gradul I – în cazul neexecutării culpabile a
contractului acesta se desfiinţează.
2. Pactul comisoriu de gradul II – dacă o parte nu-şi execută
obligaţiile, cealaltă parte este în drept să considere contractul ca
fiind desfiinţat.
3. Pactul comisoriu de gradul III – în ipoteza în care una dintre
părţi nu-şi execută în mod culpabil obligaţia până la un anumit
termen, contractul se desfiinţează de plin drept.
4. Pactul comisoriu de gradul IV – simpla neexecutare culpabilă a
obligaţiei conduce la desfiinţarea contractului, fără punere în
întârziere. Instanţa va constata că rezoluţiunea a avut loc de plin
drept.
Efectele rezoluţiunii, judiciare sau convenţionale, se rezumă la:
desfiinţarea contractului, repunerea părţilor în situaţia anterioară şi
restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul acestuia; desfiinţarea
actelor juridice subsecvente, în virtutea principiului resoluto jure
dantis, resolvitur jus accipientis; acordarea unor despăgubiri în
favoarea părţii prejudiciate care şi-a executat obligaţiile sau se
declară gata să le execute.
16 Călina JUGASTRU

Rezilierea contractelor sinalagmatice sancţionează


neexecutarea culpabilă a obligaţiilor în cadrul contractelor
sinalagmatice cu executare succesivă. Fundamentul său este, în
mod analog rezoluţiunii, reciprocitatea şi interdependenţa
prestaţiilor. Dacă rezoluţiunea acţionează desfiinţând contractul
pentru trecut, rezilierea produce efecte doar pentru viitor, prestaţiile
succesive executate nemaiputându-se restitui.

C. Riscul contractului
Cunoscută şi sub denumirea de teoria riscului, problema riscului
contractual constă în a determina care dintre părţi suportă pierderea
rezultată din neexecutarea obligaţiei, atunci când neexecutarea nu
provine din culpa debitorului, ci dintr-o împrejurare independentă de
voinţa lui.
În contractele translative riscurile se analizează sub un
dublu aspect: riscul imposibilităţii fortuite de executare şi riscul pieirii
fortuite a bunului. Primul dintre acestea urmează regula res perit
debitori, iar cel de-al doilea se supune principiului res perit domino.
Acest din urmă principiu ţine seama de momentul transmiterii
dreptului de proprietate de la înstrăinător la dobânditor.
Drept civil. OBLIGAŢII 17

RĂSPUNDEREA CIVILĂ – NOŢIUNE, FORME,


PRINCIPII, FUNCŢII

Parte integrantă a răspunderii juridice, răspunderea civilă


este o formă a acesteia care constă într-un raport de obligaţii în
temeiul căruia o persoană este îndatorată să repare prejudiciul
cauzat altuia prin fapta sa ori, în cazurile prevăzute de lege,
prejudiciul pentru care este răspunzătoare. Răspunderea este un
corolar al libertăţii, deoarece numai un om liber poate să răspundă
pentru actele sale.
Doctrina operează distincţia clasică între răspunderea civilă
delictuală şi răspunderea civilă contractuală.
Răspunderea civilă delictuală constă în obligaţia persoanei
de a repara prejudiciul cauzat prin propria faptă ilicită
extracontractuală sau paguba pentru care este chemată să
răspundă, provocată de alte persoane, de lucruri, animale sau ruina
edificiului.
Răspunderea civilă contractuală reprezintă obligaţia ce
incumbă debitorului de a repara prejudiciul izvorât din contract, în
urma neexecutării, executării necorespunzătoare sau cu întârziere a
prestaţiilor asumate.

1. Principiile comune răspunderii delictuale şi răspunderii


contractuale

Principiul reparării integrale a prejudiciului


Întemeiat legislativ pe dispoziţiile art.998 şi art.1073 C.civ.,
principiul exprimă cerinţa înlăturării tuturor consecinţelor dăunătoare
ale faptei ilicite, în scopul restabilirii situaţiei anterioare. Formularea
concisă a Codului instituie obligaţia generală de reparare a pagubei,
fără a deosebi după cum izvorul său este delictual sau contractual.
Esenţa răspunderii civile este repararea prejudiciului, care prin
definiţie, nu poate fi decât integrală.
18 Călina JUGASTRU

Principiul reparării în natură a prejudiciului


Repararea în natură este activitatea de înlăturare a prejudiciului
suferit de către o persoană, prin utilizarea unor modalităţi şi
procedee practice (cum ar fi, de exemplu, restituirea bunurilor şi a
valorilor sustrase, înlocuirea unor bunuri distruse cu altele de
acelaşi fel,efectuarea unor reparaţii tehnice, ş.a.) care, în funcţie de
specificul şi gravitatea prejudiciului respectiv, sunt apte să ducă în
cea mai mare măsură la realizarea principiului reparării integrale a
prejudiciului şi la restabilirea situaţiei anterioare a persoanei
păgubite.

2. Funcţiile răspunderii civile


Funcţia preventivă aparţine deopotrivă răspunderii civile şi
altor forme de răspundere. Instituirea obligaţiei de reparare a
pagubei este de natură a determina o conduită de abţinere de la
săvârşirea în viitor a unor fapte ilicite de către cei care au cauzat
deja prejudicii, dar şi de către celelalte persoane
Funcţia reparatorie este de esenţa răspunderii civile. În
oricare dintre formele răspunderii, obiectivul urmărit îl constituie
repararea prejudiciului. Textul fundamental ce consacră
obligativitatea repunerii în situaţia anterioară se regăseşte în
art.998-999 C.civ.

3. Răspunderea civilă delictuală


Răspunderea civilă delictuală este reglementată în
dispoziţiile art.998-1003 ale Codului civil.
A. În mod tradiţional, se apreciază că răspunderea
civilă delictuală este de trei tipuri, după cum persoana
răspunzătoare este sau nu autorul prejudiciului:
a. Răspunderea civilă pentru fapta proprie. Prejudiciul poate fi
cauzat fie prin fapta persoanei fizice, fie prin "fapta" persoanei
juridice.
b. Răspunderea civilă pentru fapta altuia, care se subdivide, la
rândul său, în:
Drept civil. OBLIGAŢII 19

(a) răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor


minori;
(b) răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de prepuşii
lor;
(c) răspunderea institutorilor şi meseriaşilor pentru prejudiciile
cauzate de elevii şi ucenicii aflaţi sub supravegherea lor;
c. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, în general,
de animale şi de ruina edificiului.
Aceste tipuri de răspundere prezintă similitudini în ceea ce
priveşte regimul lor juridic. Totodată, sunt de remarcat unele note
particulare în raport cu fiecare categorie de răspundere, în parte.
B. După criteriul fundamentului său, răspunderea civilă
este subiectivă şi obiectivă:
a. Răspunderea civilă subiectivă se întemeiază pe vinovăţie sau
culpă. Sunt incluse în sfera acestui tip de răspundere:
(a) răspunderea pentru fapta proprie (art.998-999 C.civ.);
(b) răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor
minori (art.1000 alin.2 şi 5 C.civ., cu menţiunea că unii autori
apreciază răspunderea părinţilor ca fiind obiectivă);
(c) răspunderea institutorilor şi artizanilor pentru prejudiciile cauzate
de elevii şi ucenicii aflaţi sub supravegherea lor (art.1000 alin.4
şi 5 C.civ.).
b. Răspunderea civilă obiectivă este independentă de culpă.
Angajarea acestui tip de răspundere se sprijină pe ideea de
garanţie. Răspunderea obiectivă reuneşte:
(a) răspunderea comitentului pentru prejudiciile cauzate prin fapta
prepusului (art.1000 alin.3 C.civ.);
(b) răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri (art.1000
alin.1 C.civ.);
(c) răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale (art.1001
C.civ.);
(d) răspunderea pentru prejudiciile cauzate de ruina edificiului
(art.1002 C.civ.);
(e) răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin acte administrative
ilegale, potrivit Legii nr.29/1990).
20 Călina JUGASTRU

4. Condiţiile generale ale răspunderii delictuale


Din dispoziţiile art.998 C.civ. rezultă că răspunderea
delictuală pentru fapta proprie presupune existenţa a patru
elemente: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta
ilicită şi prejudiciu şi culpa celui care a cauzat paguba.

a. Prejudiciul
În materia dreptului civil prin prejudiciu se înţelege rezultatul
dăunător, de natură patrimonială sau nepatrimonială, al atingerilor
aduse prin fapte de orice fel drepturilor persoanelor şi valorilor
ocrotite de acestea, rezultat care, potrivit legii civile, atrage obligaţia
de reparare din partea persoanei responsabile.
Consecinţă a încălcării drepturilor ori intereselor
patrimoniale şi/sau extrapatrimoniale, prejudiciul este una dintre
condiţiile generale, esenţiale, atât în răspunderea delictuală, cât şi
în răspunderea contractuală.

Formele prejudiciilor civile


- Plecând de la natura intrinsecă a prejudiciilor, facem
diferenţa între prejudicii patrimoniale şi prejudicii
nepatrimoniale.
- Prejudiciile pot fi previzibile şi imprevizibile, după cum
producerea consecinţelor dăunătoare putea sau nu putea fi
prevăzută de părţi la momentul încheierii contractului ori în
cel al săvârşirii faptei ilicite.
- În funcţie de momentul apariţiei rezultatului dăunător avem
prejudicii instantanee şi prejudicii succesive.
- După numărul subiectelor de drept afectate, s-a recurs la
clasificarea prejudiciilor în prejudicii individuale şi prejudicii
colective.

Condiţiile reparării prejudiciului


- prejudiciul să fie urmarea încălcării unui drept subiectiv sau
unui interes legitim.
- prejudiciul să fie cert, adică să existe şi să poată fi evaluat.
Drept civil. OBLIGAŢII 21

- paguba să fie nereparată.

Repararea prejudiciilor nepatrimoniale


Până la acest moment, textul de referinţă în materia
reparării prejudiciilor nepatrimoniale prin mijloace de aceeaşi natură
rămâne art.54 din Decretul nr.31/1954. Sintetizând, măsurile
nepatrimoniale reglementate legal sunt cele ce urmează:
− obligarea autorului la încetarea săvârşirii faptei care aduce
atingere drepturilor nepatrimoniale;
− obligarea autorului la îndeplinirea oricăror măsuri socotite
necesare de către instanţă spre a se ajunge la restabilirea
dreptului atins;
− obligarea autorului la plata unei amenzi, pe fiecare zi de
întârziere, în cazul neîndeplinirii, în termenul stabilit de
judecător, a celor două măsuri anterior menţionate;
− dreptul la răspuns sub forma replicii, rectificării sau declaraţiei;
− distrugerea echipamentelor şi a mijloacelor aflate în proprietatea
făptuitorului, cu condiţia ca unica sau principala destinaţie a
acestora să fi fost comiterea faptei păgubitoare;
− publicarea în mijloacele de comunicare în masă, pe cheltuiala
celui ce a săvârşit fapta, a hotărârii judecătoreşti prin care s-a
dispus luarea oricăreia dintre măsurile preventive, asigurătorii
sau reparatorii prevăzute de lege (în concret, aducerea la
cunoştinţă publică a hotărârii prin care s-a dispus remiterea, în
vederea reparării pagubelor suferite de titularii dreptului de autor
şi a drepturilor conexe, a tuturor încasărilor realizate prin actul
ilicit; publicarea hotărârii prin care s-a decis remiterea bunurilor
rezultate din fapta ilicită şi valorificarea acestora până la
acoperirea integrală a prejudiciului cauzat; publicarea hotărârii
prin care s-a dispus distrugerea echipamentelor ce au servit
săvârşirii faptului ilicit).
Problema reparării pecuniare a prejudiciilor morale este una
dintre cele mai discutate şi mai controversate probleme chiar şi în
dreptul statelor care admit indemnizarea bănească a unor astfel de
22 Călina JUGASTRU

prejudicii. În decursul timpului soluţiile au fost diferite, putând fi


identificate trei etape principale3:
- Perioada cuprinsă între anii 1865 şi 1952 se caracterizează
prin admiterea fără rezerve a reparării băneşti a prejudiciilor
morale.
- Între anii 1952 şi 1989 repararea bănească a daunelor
morale a fost interzisă de către Tribunalul Suprem pe cale
de îndrumare. Decizia Plenului Tribunalului Suprem nr.7/29
decembrie 1952 statua că principiile fundamentale ale
legislaţiei socialiste sunt incompatibile cu ideea burgheză a
transformării într-o sumă de bani a suferinţei morale şi a
speculării unui prejudiciu moral, ca mijloc de îmbogăţire.
- După 1989, odată cu înlăturarea regimului comunist au
încetat şi considerentele ideologice care au motivat
prohibirea reparării pecuniare a daunelor nepatrimoniale.
Începând cu 1990 au fost adoptate acte normative care
reglementează expres acordarea despăgubirilor morale.
Jurisprudenţa s-a aliniat acestei orientări, instanţele
revenind la practica anterioară anului 1952. În doctrină s-a
pus chiar problema extensiunii contractuale a daunelor
morale.

b. Fapta ilicită
În răspunderea civilă delictuală, noţiunea de faptă ilicită
desemnează conduita umană – comisivă sau omisivă – păgubitoare
prin care se aduce atingere drepturilor subiective ori intereselor
ocrotite de lege. Integrarea faptei ilicite între condiţiile ce antrenează
răspunderea rezultă din dispoziţiile art.998 şi urm. din Codul civil.
Literatura de specialitate a evidenţiat câteva trăsături caracteristice
ale faptei ilicite: caracterul obiectiv, în sensul că este o manifestare
umană exteriorizată, comisivă sau omisivă; este mijlocul de
obiectivare a unui element psihic – voinţa omului de a alege o
anumită conduită; este un act reprobabil din punct de vedere

3
I. Albu, Consideraţii asupra revenirii jurisprudenţei române la practica
reparării băneşti a daunelor morale, în Dreptul, nr.8/1996, p.13-16.
Drept civil. OBLIGAŢII 23

subiectiv şi social, constituind o încălcare a normelor juridice sau a


celor de convieţuire socială.

c. Cauzalitatea
Această condiţie a răspunderii civile implică în mod necesar ca
prejudiciul să fie consecinţa faptei ilicite.
Demersul adesea anevoios al identificării raportului de
cauzalitate presupune, în esenţă, a stabili dacă o anumită faptă
ilicită a generat un anumit prejudiciu. Uneori este relativ simplu de
determinat legătura cauzală dintre faptă şi pagubă (de exemplu,
sustragerea, fără drept, a unui bun din patrimoniul unei persoane
fizice creează acesteia un prejudiciu evaluabil pecuniar). Alteori,
analiza lanţului cauzal se dovedeşte a fi o operaţiune aflată sub
semnul anumitor dificultăţi.
În situaţiile în care la apariţia prejudiciului concură mai multe
fapte sau împrejurări, determinarea relaţiei cauzale a fost diferit
explicată. Principalele teze formulate în doctrina juridică română şi
străină, în explicarea mecanismului cauzalităţii sunt: teoria
echivalenţei condiţiilor; teoria cauzei proxime; teoria cauzei
adecvate (teoria cauzei tipice); sistemul cauzalităţii necesare
consideră drept cauză a prejudiciului fenomenul care precede
efectul şi îl provoacă în mod necesar; teoria indivizibilităţii cauzei şi
condiţiilor priveşte cauza şi condiţiile ca fiind un complex cauzal.
Proba raportului de cauzalitate incumbă reclamantului, care
poate recurge la orice dovezi, potrivit dreptului comun. Uneori legea
instituie prezumţia de răspundere în sarcina proprietarului lucrului,
edificiului sau animalului. Pârâtul, la rândul său, poate invoca
intervenţia forţei majore, fapta victimei sau fapta unui terţ.

d. Vinovăţia sau culpa


Comiterea faptei ilicite este precedată de desfăşurarea unor
procese psihice complexe. În concepţia actuală a Codului civil,
vinovăţia este un element esenţial al răspunderii pentru fapta
proprie. Multiplele definiţii doctrinare date vinovăţiei converg spre
ideea că aceasta constă în atitudinea psihică a autorului faţă de
fapta prejudiciabilă şi faţă de urmările acesteia. Vinovăţia semnifică
24 Călina JUGASTRU

conştientizarea acţiunii sau inacţiunii, a caracterului antisocial şi a


urmărilor produse în realitatea înconjurătoare.
Vinovăţia are un element intelectiv şi un element volitiv.

Formele culpei
În absenţa altor dispoziţii ale legii civile, ne îndreptăm
atenţia spre art.19 din Codul penal, care delimitează formele
vinovăţiei: intenţia şi culpa. Intenţia poate fi directă sau indirectă, în
timp ce modalităţile culpei sunt imprudenţa şi neglijenţa.
− intenţia directă se caracterizează prin aceea că făptuitorul
prevede rezultatul faptei şi urmăreşte producerea lui;
− în cazul intenţiei indirecte autorul prevede rezultatul faptei şi,
deşi nu îl urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui;
− făptuitorul imprudent prevede urmarea socialmente periculoasă,
dar nu o acceptă, socotind, fără temei, că nu se va produce;
− neglijenţa intervine atunci când autorul nu prevede rezultatul
faptei sale, deşi trebuia şi putea să îl prevadă.
Dacă în materie penală gravitatea vinovăţiei este
determinantă pentru încadrarea juridică a faptei, repararea integrală
a prejudiciului rămâne, în principiu, neatinsă, în raport cu forma
vinovăţiei. Prin excepţie, între coautorii solidar răspunzători faţă de
victimă, contribuţia fiecăruia se determină în funcţie de forma şi
gravitatea culpei sale.

Gradele culpei
Gravitatea culpei, raportată la modelul abstract bonus pater
familias, este criteriul după care se face diferenţa, prin tradiţie, între
trei grade ale culpei:
− culpa levissima (culpa foarte uşoară) semnifică imprudenţa sau
neglijenţa care putea fi evitată doar de un om cu "diligenţa cea
mai înaltă";
− culpa levis (culpa uşoară) este cea de care nu ar da dovadă un
bun părinte de familie, o persoană care ar depune diligenţa
obişnuită;
Drept civil. OBLIGAŢII 25

− culpa lata (culpa gravă) constă în neglijenţa sau imprudenţa de


care nu s-ar face vinovat nici omul cel mai mărginit.
În principiu, distincţiile amintite nu au relevanţă asupra
întinderii reparaţiei. Totuşi, în materie contractuală, clauzele de
neresponsabilitate nu sunt admise în caz de dol şi de culpă
gravă, eredele beneficiar nu răspunde pentru administrarea
moştenirii, conform art.715 C.civ., decât pentru fapte grave, etc.

5. Răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii


lor minori
Reluând îndeaproape dispoziţiile Codului civil francez,
omologul său român statuează: "Tatăl şi mama, după moartea
bărbatului, sunt responsabili de prejudiciul cauzat de copiii lor minori
ce locuiesc cu dânşii" (art.1000 alin.2); "Tatăl şi mama […] sunt
apăraţi de responsabilitatea arătată mai sus dacă probează că n-au
putut împiedica faptul prejudiciabil" (art.1000 alin.5). Textul art.1000
alin.2 C.civ.a fost implicit abrogat prin intrarea în vigoare a Codului
familiei. În acord cu principiul egalităţii soţilor în familie, răspunderea
lor este solidară în ceea ce priveşte pagubele săvârşite de copiii lor
minori.
Fundamentul acestei varietăţi de răspundere a fost diferit
explicat în cadrul celor două principale opinii consacrate în
literatură.
A. Opinia majoritară recurge la o triplă prezumţie legală de culpă
instituită în sarcina părinţilor:
a) răspunderea părinţilor se întemeiază pe neîndeplinirea sau
îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiei de supraveghere a
minorului. Practica judiciară a urmat o perioadă de timp această
linie de gândire.
b) răspunderea părinţilor se întemeiază pe nerespectarea obligaţiei
de creştere şi a obligaţiei de educare a copilului.
temeiul răspunderii părinţilor îl constituie nerespectarea obligaţiei de
supraveghere şi a obligaţiei de creştere a minorului.
B. Cea de-a doua opinie apreciază că teza răspunderii subiective,
care se sprijină pe culpă, este depăşită, oferind prea multe
posibilităţi de denaturare a realităţii, aplicarea ei în numeroase
26 Călina JUGASTRU

cazuri fiind formală, artificială şi profund nedreaptă. Plecându-se


de la actuala reglementare s-a propus adoptarea unui temei
mixt, care să coroboreze ideea de garanţie cu cea de culpă.
Astfel, ar putea fi antrenată răspunderea părinţilor în situaţiile în
care, singură prezumţia de neîndeplinire a obligaţiilor de
supraveghere, educaţie sau creştere nu poate explica ori
explică insuficient faptele prejudiciabile comise de minori.

Domeniul de aplicare
Răspund în baza art.1000 alin.2 C.civ. părinţii fireşti,
indiferent dacă minorul este din căsătorie sau din afara căsătoriei,
precum şi părinţii adoptivi.

Condiţiile răspunderii

Condiţiile generale
În mod analog răspunderii pentru fapta proprie, condiţiile
generale ce trebuie întrunite cumulativ sunt prejudiciul, fapta ilicită şi
raportul de cauzalitate. Nu este necesar ca minorul să fi acţionat cu
vinovăţie la momentul comiterii faptei.

Condiţiile speciale
Doctrina face referire la minoritate şi la comunitatea de
locuinţă cu părinţii.

Efectele răspunderii părinţilor


Întrunirea condiţiilor generale şi a celor speciale permite
victimei să aleagă între mai multe posibilităţi. Ea poate solicita
despăgubiri de la minor (art.998-999 C.civ.); poate pretinde a fi
despăgubită, în solidar, de ambii părinţi (art.1000 alin.2 şi art.1003
C.civ.) sau de minor şi părinţi, în solidar (art.1000 alin 2 şi art.1003
C.civ.).
Drept civil. OBLIGAŢII 27

6. Răspunderea institutorilor pentru faptele elevilor şi a


artizanilor pentru faptele ucenicilor

Sediul materiei
Art.1004 alin.4 C.civ.consacră răspunderea institutorilor şi
artizanilor pentru prejudiciul cauzat de elevii şi ucenicii lor, "în tot
timpul cât se găsesc sub a lor supraveghere". Dispoziţiile amintite
nu pot fi invocate dacă paguba este cauzată şi suportată de elev,
prin propria sa faptă.

Domeniul de aplicare
Prin institutori au fost desemnaţi iniţial învăţătorii claselor
primare. Jurisprudenţa a dat o interpretare extensivă termenului,
adăugând cadrele didactice din învăţământul preşcolar, gimnazial,
liceal, profesional, precum şi pedagogii care supraveghează elevii în
tabere şcolare sau colonii de vacanţă. Este exceptat personalul
didactic universitar şi persoanele care îndrumă activitatea în
căminele şi cantinele studenţeşti.
Prin artizani se înţeleg meseriaşii care învaţă ucenicii o artă
sau o meserie. După cum s-a observat, nu se încadrează în această
categorie persoanele juridice care asigură instruirea pentru o
anumită profesie. Subiectele colective de drept răspund potrivit
art.1000 alin.3 C.civ.
Elevii sunt tinerii care participă la procesul de învăţământ
într-o unitate de stat sau privată; ucenicii sunt cei care deprind o
meserie sub îndrumarea unui meseriaş.

Fundamentare
În explicarea temeiului acestui tip de răspundere se recurge
la două prezumţii:
− prezumţia de culpă a institutorilor şi artizanilor în ceea ce
priveşte neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a
obligaţiei de supraveghere (art.1000 alin.4 C.civ.);
− prezumţia raportului de cauzalitate între lipsa de supraveghere
ori exercitarea necorespunzătoare a supravegherii şi pagubă.
28 Călina JUGASTRU

Proba contrară înseamnă dovedirea faptului că obligaţia de


supraveghere a fost corect îndeplinită.

Condiţiile răspunderii

Condiţiile generale
Condiţiile generale, care trebuie întrunite cumulativ, sunt:
fapta ilicită a elevului sau ucenicului, prejudiciul şi raportul de
cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

Condiţiile speciale
Victima prejudiciului va dovedi două condiţii speciale:
a) minoritatea elevului sau ucenicului în perioada în care trebuia să
se afle sub supravegherea şi îndrumarea meseriaşului sau
cadrului didactic;
b) elevul sau ucenicul a săvârşit fapta ilicită în timpul cât se afla
sau trebuia să se afle în desfăşurarea unei activităţi organizate,
sub îndrumarea persoanelor amintite.

7. Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului


În formularea art.1000 alin.3 C.civ. stăpânii şi comitenţii
răspund de prejudiciul cauzat de servitorii şi prepuşii lor în funcţiile
ce li s-au încredinţat.
Plecând de la ideea că redactarea textului este depăşită de
realitate, s-a făcut observaţia justă că stăpânii şi comitenţii nu
alcătuiesc două categorii distincte. Din acest motiv, în cuprinsul
lucrărilor de specialitate se foloseşte un singur termen, acela de
comitent, servitorii fiind, de fapt, prepuşi.
Codul civil nu conţine definiţiile termenilor, astfel că sarcina
precizării acestora a revenit doctrinei şi jurisprudenţei. Premisa
acestui demers este împrejurarea că relaţia comitent – prepus este
esenţialmente una de subordonare, de dependenţă funcţională între
cele două părţi.
Drept civil. OBLIGAŢII 29

Condiţiile răspunderii

Condiţiile generale
Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului există ori
de câte ori sunt dovedite condiţiile generale ale răspunderii civile
delictuale: fapta ilicită a prepusului, prejudiciul, raportul de
cauzalitate şi vina prepusului. Ultima cerinţă a generat controverse,
exprimându-se şi opinii potrivit cărora comitentul răspunde, fiind
suficient să se dovedească primele trei elemente. Considerăm că,
atâta timp cât comitentul este un simplu garant al faptei altuia,
dovada culpei prepusului este absolut necesară.

Condiţiile speciale
Două cerinţe speciale particularizează responsabilitatea
comitentului: raportul de prepuşenie şi săvârşirea faptei de către
prepus în funcţiile ce i s-au încredinţat de către comitent.

Fundamentarea răspunderii
În lipsa unor precizări ale Codului civil cu privire la temeiul
acestei forme de răspundere, în decursul timpului au fost elaborate
atât teorii bazate pe culpă, cât şi teorii grefate pe risc; teoria
prezumţiei de culpă a comitentului; teoria potrivit căreia culpa
prepusului este considerată culpa comitentului aplică relaţiei
comitent-prepus regulile specifice mandatului; teoria riscului; teoria
garanţiei.

Efectele răspunderii instituite în sarcina comitentului


a. victima are posibilitatea de a obţine satisfacţie fie de la comitent
(art.1000 alin.3 C.civ.), fie de la prepus (art.998-999 C.civ.), fie
de la comitent şi prepus, în solidar (art.1000 alin.3 coroborat cu
art.998-999 C.civ.).
b. în condiţiile în care prepuşii unor comitenţi diferiţi, cauzează un
prejudiciu comitentului unuia dintre ei, practica a statuat că toţi
ceilalţi comitenţi, cu excepţia comitentului prejudiciat, răspund
30 Călina JUGASTRU

solidar cu prepuşii lor, în limita contribuţiei pe care propriul


prepus a avut-o la cauzarea pagubei.

8. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, în


general
Codul civil român consacră, cu valoare de principiu,
răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în art.1000 alin.1:
"Suntem asemenea responsabili […] de lucrurile ce sunt sub paza
noastră".

Precizări terminologice
Înţelesul termenului lucru cunoaşte o largă evoluţie
jurisprudenţială. Textul amintit reglementează răspunderea pentru
lucruri, în general, fără a deosebi după cum lucrurile sunt
periculoase ori nepericuloase, mobile sau imobile, etc.
Paza lucrului se analizează prin coroborarea art.1000 alin.1
cu art 1001 C.civ. Întrucât singura precizare a textului de lege se
referă la paza lucrului, în doctrină a fost definită această noţiune.
Concluzia general acceptată a literaturii este că art.1000
alin.1 C.civ. vizează "paza juridică" a lucrului, adică puterea de
direcţie, control şi supraveghere pe care o persoană o poate
exercita, în mod independent, asupra unui lucru sau animal.
Paza materială constă în puterea de decizie, control,
supraveghere exercitată asupra lucrului, prin contact material, dar
sub autoritatea paznicului juridic. În mod frecvent, paza juridică
coincide cu paza materială, dar este posibil ca paznicul material să
fie o altă persoană, de exemplu detentorul precar.

Scindarea şi transmiterea pazei juridice


Paza juridică a lucrului poate fi transmisă prin acte juridice:
locaţiune, comodat, transport, antrepriză, etc. Pe cale de
consecinţă, detentorul precar va exercita controlul, direcţia şi
supravegherea lucrului, sub autoritatea paznicului juridic.
În asemenea situaţii se face distincţia între paza juridică a
structurii bunului, ce revine proprietarului sau posesorului şi paza
Drept civil. OBLIGAŢII 31

utilizării, pentru care este răspunzător detentorul precar. Rezultă că


paza lucrului este scindată între cei doi. Obligaţia de reparare
incumbă proprietarului sau posesorului - dacă paguba se datorează
unui viciu de stuctură - şi detentorului precar - dacă la originea
prejudiciului se află modul de utilizare a bunului. Pentru evitarea
inconvenientelor - nu se poate determina cu precizie, de la bun
început, cauza prejudiciului - s-a propus ca victima să-i acţioneze
deopotrivă în judecată pe păzitorul juridic al structurii şi pe păzitorul
juridic al utilizării bunului. Pot fi înlăturate astfel cheltuielile inutile şi
se materializează principiul reparării prompte a prejudiciului.

Condiţiile şi efectele răspunderii pentru lucruri


Antrenarea răspunderii obiective, prevăzute de art.1000
alin.1 C.civ. implică prezenţa a trei condiţii generale: prejudiciul,
acţiunea lucrului şi legătura de cauzalitate între fapta lucrului şi
prejudiciu. Este binevenită precizarea că, în anumite situaţii, e
suficient ca între fapta omului care utilizează lucrul ca simplu
instrument şi prejudiciu să existe legătură de cauzalitate. Ca şi
condiţie specială, se cere ca lucrul să fie în paza juridică a celui de
la care se pretinde reparaţia. Până la proba contrară, operează
prezumţia că paza aparţine proprietarului, posesorului sau titularului
altui drept real.
Ca efect al întrunirii condiţiilor menţionate, victima se poate
îndrepta cu acţiune în reparare atât împotriva păzitorului juridic al
lucrului, cât şi împotriva păzitorului material, dacă lucrul se afla la o
altă persoană în momentul producerii pagubei. După achitarea
despăgubirilor, paznicul juridic are la îndemână acţiunea în regres
împotriva paznicului material, în măsura în care în privinţa acestuia
sunt întrunite cerinţele art.998-999 C.civ. Dovedind forţa majoră,
fapta unui terţ sau fapta victimei, păzitorul juridic va fi eliberat de
răspundere.
32 Călina JUGASTRU

9. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale şi ruina


edificiului

Sediul materiei
Reglementarea proprie acestei probleme se găseşte în
art.1001 C.civ. care declară că "proprietarul unui animal sau acela
care se serveşte de dânsul, în cursul serviciului, este responsabil de
prejudiciul cauzat de animal, sau că animalul se află sub paza sa,
sau că a scăpat".

Persoane responsabile
Răspunderea revine, în primul rând, proprietarului, în
temeiul prezumţiei că este persoana care dispune de prerogativele
pazei juridice: puterea de comandă, direcţie şi supraveghere asupra
animalului. A doua categorie de persoane care răspund în baza
art.1001 C.civ. o constituie cei cărora li s-a transmis paza juridică de
către proprietar: locatarul, uzufructuarul, comodatarul, ş.a.
a. Paznicul material răspunde în temeiul dispoziţiilor art.998-
999 C.civ. (de exemplu, păstorul, zootehnistul - persoane care
nu folosesc animalul în interes propriu).

Fundamentul răspunderii
Răspunderea pentru "fapta" animalului este obiectivă.
Persoana responsabilă este ţinută să garanteze terţilor pentru
comportamentul animalului. Cel care trage foloasele de pe urma
animalului va suporta şi efectele păgubitoare ale comportamentului
acestuia. Păzitorul juridic este exonerat de răspundere dacă
probează forţa majoră, fapta terţului pentru care păzitorul juridic nu
răspunde sau fapta victimei. În schimb, cazul fortuit nu înlătură
răspunderea paznicului juridic.

Condiţiile şi efectele răspunderii


Victima va obţine satisfacţie dacă dovedeşte: prejudiciul,
relaţia de cauzalitate între "comportamentul" animalului şi prejudiciu
şi calitatea de păzitor juridic a pârâtului.
Drept civil. OBLIGAŢII 33

Repararea pagubei va fi cerută paznicului juridic pe temeiul


art.1001 C.civ. sau paznicului material, dacă sunt întrunite cerinţele
art.998-999 C.civ. Acest din urmă text întemeiază şi regresul
paznicului juridic împotriva paznicului material.

10. Răspunderea pentru ruina edificiului

Reglementare
Art.1002 C.civ. statuează: "Proprietarul unui edificiu este
responsabil de prejudiciul cauzat prin ruina edificiului, când ruina
este urmarea lipsei de întreţinere sau a unui viciu de construcţie.
Textul reglementează o răspundere specială, derogatorie de la
prevederile art.1000 alin.1 C.civ.

Sfera de aplicare a răspunderii pentru ruina edificiului


Prin edificiu înţelegem orice lucrare realizată prin
încorporarea unor materiale în sol şi care devine astfel, în mod
durabil, un imobil prin natura sa (o casă, un pod, un baraj). Edificiul
este o construcţie realizată de om.
Ruina edificiului înseamnă dărâmarea construcţiei sau
dezagregarea materialului din care aceasta este alcătuită, ambele
involuntare. Urmarea ruinei edificiului este cauzarea prejudiciului,
prin cădere, unor terţe persoane.
Este necesar, pentru a putea invoca răspunderea
întemeiată pe art.1002 C.civ., ca ruina să fie urmarea lipsei de
întreţinere sau a viciului de construcţie.
Persoana răspunzătoare este proprietarul edificiului sau
superficiarul. Constructorul, arhitectul, locatarul, uzufructuarul,
administratorul, nu răspund pentru ruina edificiului. Dacă bunul este
în coproprietate, coproprietarii sau codevălmaşii răspund solidar.

Condiţiile invocării răspunderii pentru ruina edificiului


Exigenţele cerute de art.1002 C.civ. constau în dovada
prejudiciului, a ruinei edificiului datorată lipsei de întreţinere sau
viciilor de construcţie şi a raportului de cauzalitate între prejudiciu şi
34 Călina JUGASTRU

ruina edificiului. Proba acestor elemente incumbă victimei şi poate fi


făcută prin orice mijloace de probă.

Temeiul şi efectele răspunderii


Răspunderea pentru ruina edificiului este obiectivă.
Proprietarul nu poate înlătura răspunderea dovedind că a luat
măsurile corespunzătoare asigurării întreţinerii ori prevenirii viciilor
de construcţie. Pentru a fi apărat de răspundere, el trebuie să
dovedească fapta terţului, fapta victimei sau forţa majoră.
Proprietarul este obligat la repararea prejudiciului, cu
posibilitatea de a regresa împotriva celui răspunzător.

11. Răspunderea civilă contractuală


Literatura defineşte răspunderea contractuală ca fiind
obligaţia debitorului de a repara prejudiciul cauzat creditorului său
prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere
a îndatoririlor valabil născute dintr-un contract.
Răspunderea contractuală apare ca o aplicaţie particulară a
principiului răspunderii civile, în cazurile în care paguba este
urmarea încălcării obligaţiilor contractuale. Răspunderea
contractuală are caracter derogatoriu, în sensul că este adaptată
unor raporturi anterioare între păgubit şi autorul faptei, născute prin
acordul lor de voinţă, raporturi fără de care prejudiciul nu s-ar fi
putut naşte.

Condiţiile răspunderii civile contractuale


Este unanim acceptat că, pentru a fi în prezenţa acestui tip
de răspundere se cere întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii:
fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi
prejudiciu şi culpa sau greşeala debitorului.
Prejudiciul
Daunele-interese

Daunele-interese reprezintă sumele de bani plătite de


debitor cu titlu de despăgubiri în vederea reparării prejudiciului
Drept civil. OBLIGAŢII 35

cauzat creditorului său prin neexecutarea, lato sensu, a obligaţiilor


contractuale.
Daunele-interese compensatorii sunt echivalentul pagubei
cauzate prin neexecutare totală sau parţială ori prin executarea
necorespunzătoare a obligaţiilor. Această categorie de daune-
interese înlocuieşte executarea în natură a obligaţiilor contractuale
şi nu se cumulează cu aceasta.
Daunele-interese moratorii sunt sumele de bani care se
acordă în repararea prejudiciului provocat prin executarea tardivă a
obligaţiei. Daunele-interese moratorii se cumulează întotdeauna cu
executarea în natură sau cu daunele-interese compensatorii.
Evaluarea judiciară se realizează de către instanţa de
judecată.

Evaluarea convenţională. Clauza penală


Prin acord de voinţă, părţile pot stabili întinderea
prejudiciului şi cuantumul despăgubirilor datorate pentru
neexecutarea obligaţiilor contractuale.
Convenţia prin care părţile evaluează anticipat daunele-
interese ce decurg din neexecutarea, executarea
necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiilor contractuale
poartă denumirea de clauză penală.
Evaluarea legală este o problemă care se pune doar în
raport cu obligaţiile ce au ca obiect prestaţia de a da o sumă de
bani.

Punerea în întârziere
Manifestarea de voinţă a creditorului în sensul de a pretinde
executarea prestaţiei la care debitorul s-a îndatorat poartă
denumirea de punere în întârziere.
Situaţiile în care debitorul este de drept pus în întârziere
sunt următoarele (art.1079 C.civ.):
− legea prevede, în mod expres, că debitorul este de drept în
întârziere. De exemplu, art.1370 C.civ. precizează, în ceea ce
priveşte bunurile mobile: "vânzarea se va rezolvi de drept şi fără
36 Călina JUGASTRU

punerea în întârziere în folosul vânzătorului, după expirarea


termenului pentru ridicarea lor"; art.1544 stabileşte: "mandatarul
e dator a plăti dobânzi pentru sumele întrebuinţate în folosul
său, din ziua întrebuinţării lor";
− dacă s-a stipulat contractual că debitorul este de drept în
întârziere, la împlinirea termenului (art.1079 C.civ. este o normă
cu caracter dispozitiv);
− când obligaţia, prin natura sa, nu putea fi executată decât
într-un anumit termen, nerespectat de debitor;
− dacă sunt în discuţie obligaţii de a nu face sau obligaţii continue
(de pildă, obligaţia de furnizare a apei, energiei electrice,
obligaţia de pază a unui bun).

Efectele punerii în întârziere


Punerea în întârziere generează următoarele efecte:
a. debitorul datorează daune-interese compensatorii şi daune-
interese moratorii;
b. debitorul suportă riscul pieirii fortuite a bunului, dacă bunul
individual determinat nu a fost predat de către proprietar în
momentul acordului de voinţă. Debitorul se poate exonera de
răspundere dacă dovedeşte că bunul ar fi pierit şi dacă ar fi fost
predat la termen.

12. Convenţii de modificare a răspunderii contractuale

Anterior neexecutării obligaţiei de către debitor, părţile pot


conveni cu privire la modificarea răspunderii lor. Doctrina reţine trei
astfel de convenţii:
1. Convenţiile care exonerează de răspundere sunt valabile, în
măsura în care neexecutarea, executarea cu întârziere sau
necorespunzătoare a obligaţiilor se datorează culpei. Clauzele
exoneratoare de răspundere nu au valabilitate dacă:
− vinovăţia debitorului îmbracă forma intenţiei;
Drept civil. OBLIGAŢII 37

− neexecutarea a adus prejudicii valorilor inestimabile


şi intangibile ale persoanei umane: viaţă, sănătate,
integritate fizică şi psihică;
− neexecutarea este contrară ordinii publice şi
bunelor moravuri.
2. Convenţiile de restrângere a răspunderii constau în stabilirea
unei limite maxime a despăgubirilor la care poate fi obligat
debitorul pentru neexecutare, chiar dacă prejudiciul depăşeşte
această limită. Aceste convenţii nu sunt valabile dacă:
− neexecutarea este urmarea dolului debitorului;
− cuantumul extrem de redus al despăgubirilor
semnifică, de fapt, clauza de nerăspundere.
3. Convenţiile de agravare a răspunderii presupun asumarea de
către debitor a unor obligaţii la care, în mod obişnuit, nu ar fi
îndatorat – de pildă, răspunderea pentru caz de forţă majoră.

13. Cauze care exclud caracterul ilicit al faptei păgubitoare

Legitima apărare
Starea de legitimă apărare înlătură atât răspunderea civilă,
cât şi răspunderea penală. Legea civilă nu face referire la legitima
apărare, astfel încât devin aplicabile dispoziţiile Codului penal
(art.44 modificat prin Legea nr.169/2002).
Persoana acţionează în stare de legitimă apărare dacă
săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi
injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes
public şi care pune în pericol grav persoana şi drepturile celui atacat
ori interesul public. Se prezumă că este în legitimă apărare şi cel
care comite fapta în scopul de a respinge pătrunderea fără drept a
unei persoane, prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte
asemenea mijloace, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc
împrejmuit ţinând de acestea (art.44 alin.2/1). De asemenea, se
găseşte în legitimă apărare cel care, din cauza tulburării sau temerii
38 Călina JUGASTRU

a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului


şi cu împrejurările atacului.

Starea de necesitate
Întrucât legea civilă nu reglementează această cauză de
înlăturare a caracterului ilicit al faptei, recurgem la dispoziţiile în
materie ale Codului penal.
Se găseşte în stare de necesitate persoana care este
nevoită să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală pentru a
salva de la un pericol iminent, ce nu putea fi înlăturat altfel, viaţa,
integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altuia, un bun important
al său ori al altuia sau un interes public (art.45 alin.2 C.pen.).
Justificarea acestei situaţii constă în aceea că autorul faptei
acţionează sub imperiul unei constrângeri psihice, care elimină
posibilitatea de a-şi controla în mod liber şi conştient voinţa.

Îndeplinirea unei îndatoriri legale sau a ordinului dat de o


autoritate competentă
Această cauză de înlăturare a caracterului ilicit al faptei
prejudiciabile are în vedere două categorii de acţiuni sau inacţiuni.
Faptele cauzatoare de prejudicii săvârşite în temeiul
îndeplinirii unor îndatoriri impuse de lege nu atrag răspunderea
civilă. De exemplu, în măsura în care stingerea unui incendiu
presupune distrugerea de către pompieri a unor bunuri, această
împrejurare nu intră sub incidenţa ilicitului civil.

Consimţământul victimei
Acordul prealabil al victimei, exprimat prin act juridic, la
săvârşirea faptei conduce la lipsa caracterului ilicit al acesteia. S-a
afirmat că, în realitate, consimţământul victimei constituie o clauză
de nerăspundere. Delimităm situaţia clauzelor de nerăspundere în
răspunderea contractuală şi în răspunderea delictuală.
În materie contractuală, clauzele de nerăspundere juridică
pot interveni doar în cazul în care culpa debitorului îmbracă forma
neglijenţei sau imprudenţei, nu şi pentru vinovăţia în forma intenţiei.
Drept civil. OBLIGAŢII 39

Pe tărâm delictual, consimţământul victimei, manifestat


anterior săvârşirii faptei, echivalează cu renunţarea sa orice pretenţii
de despăgubire ce ar decurge din conduita prejudiciabilă şi este
admis în prezent, pentru fapte săvârşite cu o culpă uşoară.
Dimpotrivă, dacă fapta este comisă cu intenţie, asemenea clauze
sunt lovite de nulitate absolută.

Exercitarea unui drept subiectiv


Drepturile subiective ale persoanelor fizice şi juridice trebuie
exercitate cu bună-credinţă, în conformitate cu scopul recunoscut de
lege, uzanţe şi bunele moravuri. Atâta timp cât exerciţiul dreptului
este normal, fapta păgubitoare nu este ilicită, răspunderea civilă
fiind exclusă. În caz contrar, autorul va răspunde pentru prejudiciul
cauzat.
Există o categorie aparte de drepturi subiective, a căror
exercitare nu este susceptibilă de abuz, datorită generalităţii
acestora şi aprecierii personale pe care o implică: dreptul părintelui
de a consimţi la înfierea copilului său, dreptul de a revoca o
dispoziţie testamentară sau o donaţie, dreptul de a dispune, pentru
cauză de moarte de cotitatea disponibilă.

14. Cauze care exclud raportul de cauzalitate

Forţa majoră

În termeni de dicţionar, forţa majoră este o "cauză străină,


neimputabilă debitorului, constând într-un fenomen natural sau
social exterior, extraordinar sau de nebiruit, a cărui intervenţie
exclude în întregime angajarea răspunderii civile, dacă producerea
prejudiciului a fost determinată exclusiv de această împrejurare"4.
Forţa majoră se analizează ca o împrejurare străină sferei de
activitate a debitorului, obiectiv imprevizibilă, atât în ceea ce priveşte
producerea sa, cât şi în privinţa urmărilor sale, şi absolut invincibilă.
4
M. N. Costin, M. C. Costin, Dicţionar de drept civil, vol. II, D-K, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p, 345.
40 Călina JUGASTRU

Pentru ca o împrejurare de fapt să fie considerată forţă


majoră, trebuie să întrunească o serie de condiţii: să fie exterioară
ariei de activitate a făptuitorului; să fie insurmontabilă; să fie în mod
obiectiv şi absolut imprevizibilă; să fie extraordinară, neobişnuită,
ieşită din comun, în sensul de a fi străină puterii de influenţare a
făptuitorului (debitorului).

Cazul fortuit
Cazul fortuit este o împrejurare relativ imprevizibilă şi relativ
invincibilă, neavând caracter extraordinar, care înlătură culpa celui
ce acţionează sub influenţa ei, excluzând, de regulă, obligaţia de a
răspunde civil. Cazul fortuit "se plasează în zona care desparte forţa
majoră de culpă. El începe unde încetează culpa şi se sfârşeşte
unde începe forţa majoră.
Împrejurările care constituie cazuri fortuite îşi au originea în
câmpul de activitate al persoanei chemate să răspundă sau într-o
împrejurare externă ce putea fi prevăzută şi evitată de un individ
care se comportă cu maximă diligenţă şi prudenţă.

Fapta unui terţ


Noţiunea de "forţă străină" include şi fapta unei terţe
persoane. Determinarea terţului este diferită, în raport de materia în
care operează. În cadrul răspunderii delictuale, fapta terţului
desemnează conduita unei persoane, alta decât reclamantul,
pârâtul ori aceea pentru care pârâtul este chemat să răspundă
(copii, elevi, ucenici, prepuşi, etc.). În răspunderea contractuală este
terţ orice persoană, alta decât creditorul şi debitorul.
Fapta terţului exonerează de răspundere dacă sunt
prezente câteva condiţii:
a) autorul faptei nu trebuie, în mod necesar să fi fost identificat;
b) săvârşirea faptei să nu fi fost provocată de pârât;
c) pârâtul să nu fi putut prevedea fapta prejudiciabilă. El va fi în
culpă dacă trebuia să o prevadă şi n-a prevăzut-o sau dacă
putea să o evite şi nu a evitat-o;
d) în ipoteza în care culpa pârâtului nu este prezumată,
reclamantul este ţinut să facă dovada caracterului ilicit şi
Drept civil. OBLIGAŢII 41

culpabil al faptei, precum şi dovada raportului de cauzalitate


între faptă şi prejudiciu. Pârâtul va răspunde solidar cu terţul, în
baza art.1003 C.civ., dacă va dovedi că acesta a contribuit la
cauzarea pagubei. Dimpotrivă, dacă legea prezumă culpa
pârâtului, el va fi apărat de răspundere doar dacă face dovada
că fapta terţului a contribuit, total sau parţial, la cauzarea
prejudiciului. Aceasta trebuie să întrunească toate
caracteristicile forţei majore, adică să fie absolut imprevizibilă şi
insurmontabilă.

Fapta victimei sau a creditorului


Acţiunea sau inacţiunea pârâtului (creditorului) conduce la
înlăturarea răspunderii victimei (debitorului), aflată în imposibilitate
obiectivă şi absolută de a-şi executa obligaţiile. Sunt necesare
următoarele distincţii, după cum culpa pârâtului este sau nu
prezumată de lege:
a) în situaţia în care legea nu prezumă culpa pârâtului, victima
trebuie să dovedească toate condiţiile răspunderii acestuia,
potrivit dispoziţiilor legale. Dacă victima a avut o anumită
contribuţie la prejudiciu, obligaţia de reparare se divide între
pârât şi victimă;
b) dacă legea prezumă culpa pârâtului ori existenţa raportului de
cauzalitate, numai înlăturarea acestei prezumţii este de natură a
înlătura răspunderea. În plan delictual, pârâtul va face dovada
că fapta victimei a contribuit, în tot sau în parte, la producerea
prejudiciului. Debitorul contractual va proba că imposibilitatea
executării se datorează faptei culpabile a pârâtului.