Suport de Curs Filosofie

FILOSOFIE
SUPORT DE CURS
201
2
4CUPRINS
Prefata........................................................................................................................................5
Cursul 1.
Introducere: Obiectul și problematica filosofiei........................................................................6
Cursul 2
Filosofia in Grecia antica
1. Geneza civilizatiei grecești....................................................................................................11
2. Preistoria Greciei...................................................................................................................12
3. Epoca istorica a antichitatii grecești......................................................................................16
Cursul 3
Protofilosofia greceasca
1. Caracterizare generala............................................................................................................17
2. Poemele homerice..................................................................................................................18
3. Creatia lui Hesiod..................................................................................................................20
4. Orfismul................................................................................................................................22
Cursul 4
Geneza filosofiei
1. Originile și periodizarea a filosofiei antice grecești...............................................................24
2. Etapa clasica a filosofiei antice grecești
2.1. Caracterizare generala...................................................................................................25
3. Socrate
3.1. Personalitatea si procesul...............................................................................................27
3.2. Conceptia filosofica.......................................................................................................30
Cursul 5
Platon
1. Repere biografice...................................................................................................................33
2. Opera.....................................................................................................................................34
3. Conceptia filosofica
3.1. Mitul pesterii - paradigma alegorica a filosofiei platoniciene..........................................35
3.2. Ontologia platoniciana. Teoria Ideilor.............................................................................36
3.3. Gnoseologia platoniciana. Teoria reamintirii (anamnesis)..............................................38
3.4. Teoria social - politica.....................................................................................................38
Cursul 6
Aristotel
2. Opera.....................................................................................................................................42
3.1. Viziunea ontologica........................................................................................................43
3.2. Sistemul știintelor...........................................................................................................44
3.3. Teoria social-politica......................................................................................................45
Cursul 7
Filosofia Evului Mediu
1. Caracterizare generala............................................................................................................46
2. Toma d'Aquino
2.1. Repere biografice...........................................................................................................50
3
2.2. Doctrina teologico-filosofica..........................................................................................50
Cursul 8
Filosofia Epocii Moderne
1. Caracterizare generala...........................................................................................................53
2. Orientari fundamentale in filosofia epocii moderne..............................................................53
3. Empirismul: John Locke
3.1. Repere biografice............................................................................................................55
3.2. Opera..............................................................................................................................55
3.3. Conceptia filosofica........................................................................................................56
Cursul 9
Rationalismul: Rene Descartes
1. Repere biografice..................................................................................................................58
2. Opera carteziana...................................................................................................................59
3.1. Metoda cartesiana..........................................................................................................59
3.2. Argumentul cogito........................................................................................................61
Cursul 10
Filosofia clasica germana: Immanuel Kant
1. Repere biografice................................................................................................................63
2. Evolutia creatiei kantiene....................................................................................................64
3. Sistemul filosofic
3.1. Gnoseologia..................................................................................................................65
3.2. Etica.............................................................................................................................68
3.3. Estetica.........................................................................................................................68
Cursul 11
Filosofia irationalists a secolului al XIX-lea
1. Arthur Schopenhauer
1.1. Repere biografice.....................................................................................................70
1.2. Conceptia filosofica..................................................................................................71
2. Friedrich W. Nietzsche
2.1. Repere biografice....................................................................................................72
2.2. Conceptia filosofica.................................................................................................73
Cursul 12
Filosofia secolului al XX-lea
Martin Heidegger
2. Conceptia filosofica...............................................................................................................76
2.1. Viata neautentica............................................................................................................78
2.2. Viata autentica................................................................................................................78
2.3. Moartea ca posibilitate și angoasa..................................................................................79
2.4. Viata autentica și anticiparea mortii...............................................................................80
2.5. Limbajul și poezia..........................................................................................................81
Cursul 13
Karl Popper
4
2.1. Viziunea epistemologica.................................................................................................84

2.2. Teoria social-politica.......................................................................................................87
Cursul 14
Filosofia romaneasca
Lucian Blaga
2. Opera.....................................................................................................................................90
3.1. Cunoașterea paradisiaca și cunoașterea luciferica.........................................................91
3.2. Cenzura transcendenta și Marele Anonim.....................................................................93
3.3. Filosofia culturii și a valorilor.......................................................................................94
Bibliografie generala...............................................................................................................96
5
PREFATA
9
Valoarea filosofiei se plaseaza exclusiv printre bunurile

spiritului și numai aceia pe care aceste bunuri nu-i lasa
indiferenti pot intelege ca studiul filosofiei nu este o pierdere
de timp.
Bertrand Russell
Aceasta lucrare este un curs universitar al prof. univ. dr. Romulus Chirița destinat
studentilor, elevilor si profesorilor, ca și oricarei persoane care dorește sa-și formeze, amplifice,
aprofundeze sau reactualizeze cultura istorico-filosofica generala. Principalul sau obiectiv este
sa contribuie la formarea, actualizarea, consolidarea și diversificarea culturii filosofice a celor
care il parcurg.
Prezentul curs are caracter introductiv, limitandu-se la prezentarea celor mai importante
achizitii ale principalelor etape ale evolutiei istorice a filosofiei occidentale. Pentru conturarea
specificului fiecarei etape analizate, la inceputul prezentarii ei, autorul i-a facut o caracterizare
generala succinta, pe care a ilustrat-o apoi prin examinarea celor mai semnificative viziuni
filosofice din perimetrul sau, din perspectiva preponderent sintetica, urmarindu-se doar
evidențierea contribuțiilor lor teoretice majore. A redus referintele critice și exegetice la
minimum, retinandu-le numai pe cele care contribuie realmente la mai buna intelegere a
problemelor examinate.
Filosofii selectați sunt printre cei mai reprezentativi pentru epocile și mișcarile de idei
carora le-au apartinut și examinarea conceptiilor lor ofera o imagine rezonabil de fidela a
dinamicii filosofiei occidentale.
6
Cursul 1
INTRODUCERE
OBIECTUL SI PROBLEMATICA FILOSOFIEI
Etimologic termenul filosofie provine din greaca veche din cuvintele philo - „dragoste",
„iubire" și sophia - „intelepciune"1. Conform acestei etimologii, prin filosofie ar trebui sa
intelegem, deci, o dragoste, o iubire de intelepciune. Deși sugestiva, aceasta etimologie este
destul de vaga și, oricum, insuficienta pentru conturarea specificului filosofiei. Se impune, de
aceea, o abordare ceva mai analitica a obiectului și problematicii filosofiei. Studiul istoriei
filosofiei nu poate incepe fara (re)amintirea și clarificarea prealabila a catorva probleme privind
trasaturile definitorii ale acestei forme a culturii.
La modul cel mai general, filosofia poate fi definita ca o conceptie generala despre lume
Si viata, despre locul si rolul omului in Univers. Ea raspunde nevoii omului de intelegere
rationala a lumii ca totalitate si a propriei sale conditii, de descifrare a sensului si a
perspectivelor existentei sale. Filosofia este una dintre cele mai vechi forme ale culturii, fiind
anterioara inceputului constituirii știintelor (sec. IV i.Hr) și devansata in ordine istorica doar de
religie, ale carei origini se pierd in negura timpurilor. Din aceasta caracterizare decurge ca
filosofia nu este o stiinta, așa cum se afirma sau se considera de multe ori in mod eronat, ci o
formd distincta si autonoma a culturii, alaturi de știința, arta, religie, morala, politica, drept etc.
Conform dictionarului de filosofie Oxford, cultura reprezinta modul de viata al unui
popor, care include atitudinile, valorile, credințele, artele, științele, modurile de percepere a
realitatii, obiceiurile de gandire si de acțiune ale acestuia. Trasaturile culturale sau formele de
viata sunt invațate, insa cel mai adesea suntem marcati de ele atat de profund, incat ne este
dificil sd le sesizam din interior.
Cele mai vechi creatii filosofice care ne-au parvenit integral sau partial dateaza din
mileniile III - II i.Hr. și sunt localizate in Orientul antic: Egipt, India, China, Mesopotamia etc.
Așa sunt, de exemplu, Poemul lui Ghilgames, Vedele, Upanisadele etc. In ele ideile filosofice
-unele dintre ele de mare profunzime - sunt intim corelate cu stravechi credinte și reprezentari
mitico-religioase, ceea ce inseamna ca in ele gandul filosofic nu este inca epurat de elementele
mitice, din care s-a desprins și s-a constituit la un moment dat filosofia.
Datorita acestui fapt, numeroși istorici ai filosofiei apreciaza ca, in acceptia sa consacrata
in cultura occidentala, filosofia a aparut in Grecia antica in secolul al VI-lea i. Hr., cel dintai
filosof fiind considerat Thales din Milet (aprox. 640-550 i.Hr.).
Termenul filosofie a inceput sa fie intrebuintat incepand din secolul al VI-lea i.Hr., fiind
introdus cvasisimultan de catre Pythagoras (cca. 580-500 i.Hr.) și Heraclit din Efes (cca. 539-
470 i.Hr.), dar el a intrat in uzul curent abia din secolul al IV-lea i.Hr., fiind consacrat, indeosebi,
de catre Platon (427-347 i.Hr.) și Aristotel (384-322 i-Hr).
Potrivit unei relatari a filosofului roman Marcus Tullius Cicero (106-43 i.Hr.), facuta in
lucrarea sa Tusculane, aflandu-se in vizita la Phliunte (cetate greceasca din nord-vestul
peninsulei Peloponez), Pythagoras l-ar fi impresionat pe Leon, conducatorul cetatii, cu
intelepciunea sa. La intrebarea lui Leon care este indeletnicirea sa, Pythagoras i-ar fi raspuns ca
el nu poseda nicio știinta anume, dar ca este filosof. Surprins de noutatea termenului, Leon i-ar fi
cerut detalii. Pythagoras i-a explicat ca filosofii pun contemplarea dezinteresată a lumii si
1 Conform editiei 2005 a Dictionarului ortografic, ortoepic si morfologic al limbii romdne (DOOM) in limba romana
sunt acceptate ca fiind corecte doua forme de scriere a acestui termen: filosofie §i filozofie. Toate dictionarele
anterioare de limba romana admiteau drept corecta doar forma filozofie (de§i se utilizau ambele forme!), motivata
lingvistic prin faptul ca acest termen a patruns in limba romana prin filiera franceza, limba in care, de§i se scrie
philosophie, se cite§tefilozofi, aplicandu-se norma fonetica (cum scriem a§a citim) proprie limbii romane. Filosofii §i
unii filologi au obiectat ca aceasta grafie tradeaza etimologia termenului, adica el n-ar mai trimite la sophia, ci la
zophos, care in greaca veche inseamna intuneric, obscuritate. Filosofia s-ar transforma, astfel, din dragoste de
intelepciune, care a fost asociata intotdeauna cu lumina §i claritatea, in exact opusul sau, adica in dragoste de
intuneric, de obscuritate! Unele persoane chiar §i pronuntafilosofie §ifilosof, ceea ce este, desigur, hipercorect, dar
mie mi se pare pedant.
7
cercetarea naturii mai presus de orice alta activitate. Ei nu se considera „intelepti", caci intelept
nu poate fi decat Zeul; omul n-ar putea fi decat, cel mult, iubitor de intelepciune, adica filosof.
Din relatarea lui Cicero decurg doua trasaturi ale filosofiei, ce vor caracteriza, indeosebi,
modul in care au conceput-o la originile ei grecii:
a. filosofia este o activitate dezinteresata, gratuita, adica ea nu are nicio utilitate practica;
b. filosofia se ocupa cu cercetarea naturii, trasatura caracteristica, in special, etapei
presocratice a filosofiei antice grecești, careia i-a apartinut Pythagoras.
La randul sau, Heraclit din Efes vorbește in fragmentele care ne-au parvenit din lucrarea
sa Despre natura despre barbatii iubitori de intelepciune - filosofoi andres - care trebuie sa se
informeze asupra unei sumedenii de lucruri, adaugand insa ca doar multimea cunostintelor
-polymatia - nu te face intelept. Filosofia nu se identifica, deci, cu eruditia, ea urmarind
descifrarea naturii lucrurilor.
Filosofia mai este denumita uneori și metafizica, dupa titlul lucrarii fundamentale de
filosofie a lui Aristotel, deși, in mod riguros, metafizica este numai teoria principiilor generale
ale existentei si ale cunoasterii.
La inceputurile sale filosofia includea totalitatea cunostintelor omului despre lume, atat a
celor cu caracter general (care vor ramane de-a lungul intregii sale istorii apanajul ei), cat și a
celor cu caracter particular (care vor trece ulterior in competenta știintelor). Procesul de
desprindere a știintelor din filosofie și de constituire a lor ca discipline teoretice autonome a
inceput in secolul al IV-lea i.Hr. și este legat, cu precadere, de numele lui Aristotel. Acesta a fost,
așa cum vom vedea cand ii vom examina conceptia, nu numai unul dintre cei mai importanti
filosofi ai tuturor timpurilor, ci și un mare savant, fiind considerat fondatorul majoritatii
știintelor fundamentale. Este semnificativ, in acest context, și faptul ca el distingea ofilosofie
primd, care ar studiafiinta ca fiintd si trdsdturile sale generale, și o filosofie secundd, care ar
studia aspectele particulare ale existentei. Este evident faptul ca, potrivit conceptualizarii
aristotelice, „filosofia prima" corespunde filosofiei propriu-zise, in timp ce „filosofia secunda"
știintelor.
Obiectul filosofiei este, deci, lumea ca totalitate, existenta in ansamblul sau, dar nu
abordata din perspectiva aspectelor sale particulare, ci a celor generale. In centrul interesului sau
se afla, explicit sau implicit,problematica omului, caci studiul tuturor celorlalte probleme nu are
relevanta decat din perspectiva modului sau de a fi, a intereselor și idealurilor sale. Se spune de
aceea ca filosofia propune o viziune antropocenticd (cf. gr. antropos - „om" și lat. centros -
„centru") asupra existentei, adica plaseazd omul si problemele sale in centrul interesului sdu.
Daca pana in epoca moderna (sec. XVII-XIX) filosofia a existat și a evoluat ca o
disciplina teoretica unitara, in ultimele secole a inceput un proces de specializare in cadrul sau,
care a condus la constituirea unui mare numar de discipline filosofice relativ autonome. Cele
mai importante dintre ele sunt:
• Ontologia (din gr. on, ontos - „existenta" și logos - „cuvant", „teorie") sau teoria
existentei este disciplina filosofica ce studiaza problematica generala a existentei, inclusiv a celei
umane: natura și esenta existentei, domeniile și formele sale, atributele sale fundamentale
(spatiul, timpul, mișcarea etc.), sensul devenirii existentei etc.
• Gnoseologia (din gr. gnosis - „cunoaștere" și logos - „cuvant", „teorie") sau teoria
cunoasterii este disciplina filosofica ce studiaza problematica generala a procesului cunoașterii:
natura și structura procesului cunoașterii, dinamica sa, problematica adevarului, criteriile
adevarului etc.
• Epistemologia (din gr. episteme - „cunoaștere riguroasa" și logos - „cuvant", „teorie")
sau teoria cunoasterii stiintifice este disciplina filosofica ce studiaza problematica filosofica a
cunoașterii știintifice: natura, structura și dinamica cunoașterii știintifice, formele sale, ipoteza
știintifica, teoria știintifica și problematica sa etc. In ultimul secol in cadrul epistemologiei s-au
constituit o serie de discipline inalt specializate care studiaza particularitatile procesului cognitiv
8
in diferite domenii ale cunoașterii știintifice: epistemologia matematicii, a fizicii, a biologiei, a

știintelor umane etc.
• Antropologia filosofica (gr. antropos - „om" și logos - „cuvant", „teorie") este disciplina
ce studiaza problematica generala a omului: natura și esenta existentei umane, sensul existentei
umane, libertatea, fericirea, moartea și semnificatiile sale filosofice etc. In afara antropologiei
filosofice, exista și o antropologie fizica ce studiaza problemele omului cu ajutorul unor metode
și concepte proprii știintelor.
• Axiologia (gr. axia - „valoare" și logos - „cuvant", „teorie") - disciplina filosofica ce
studiaza geneza, structura, interactiunea, tipologia, cunoașterea, realizarea, ierarhizarea și
functiile valorilor in viata sociala, corelatiile dintre ele, dinamica sistemelor de valori etc.
• Filosofia politicd - studiaza problemele și implicative filosofice ale vietii politice;
• Filosofia moralei - studiaza problemele și implicatiile filosofice ale moralitatii;
• Filosofia dreptului - studiaza problemele și implicatiile filosofice ale domeniului juridic;
• Filosofia istoriei - studiaza problemele și implicatiile filosofice ale devenii istorice;
• Filosofia religiei - studiaza problemele și implicatiile filosofice ale fenomenului religios
etc.
De-a lungul evolutiei sale istorice, tot din filosofie s-au desprins și s-au constituit ca
discipline relativ autonome și etica, estetica logica, psihologia, sociologia, politologia etc. Deși
unele dintre ele nu-și mai recunosc (sau poate ca nu-și cunosc!) ori iși ignora originea filosofica,
nimeni nu poate contesta faptul ca multe dintre problemele pe care ele le studiaza au fost puse și
abordate pentru prima data in cadrul unor viziuni filosofice. Cu certitudine ca revenirea lor
periodica la originile lor filosofice s-a dovedi benefica pentru evolutiile lor.
Pentru mai buna intelegere a specificului filosofiei este instructiva și analiza succinta a
raporturilor sale cu celelalte forme ale culturii, indeosebi cu cele apropiate de ea ca obiect,
problematica ori metode. Ma voi limita, in acest context, la analiza raporturilor dintre filosofie și
știinta și dintre filosofie și religie.
• Raporturile dintre filosofie si stiinta

Așa cum am aratat mai sus, filosofia nu este o stiintd, ci o forma distincta si autonoma a
culturii, care la originile sale includea totalitatea cunoștintelor omului despre lume, inclusiv pe
cele care au intrat ulterior in competenta știintelor. In mod firesc, intre filosofie și știinta exista o
serie de asemanari, deosebiri și influente reciproce.
Asemanarile dintre ele de refera, indeosebi, la metodele și procedeele pe care ambele le
utilizeaza, in sensul ca atat filosofia cat și știintele folosesc metode si procedee rationale cu
ajutorul carora urmaresc solutionarea cat mai riguroasa a problemelor pe care le abordeaza.
Evident, filosofia nu poate atinge gradul de rigoare al demersurilor știintelor, in primul rand
datorita faptului ca, vizand cel putin implicit lumea in ansamblul sau, totalitatea, problemele pe
care ea le abordeaza nu se preteaza la proceduri de testare și de verificare la fel de puternice ca
cele utilizate de știinte. In timp ce demersurile știintifice pot fi probate, de cele mai multe ori,
enunt cu enunt, doctrinele filosofice pot fi probate numai global, relativ și in termeni de
plauzibilitate. Ca și teoriile știintifice, conceptiile filosofice trebuie sa satisfaca, in primul rand,
exigente de coerenta logica, adica sa nu includa propozitii care se exclud reciproc. Ca și
știintele, filosofia tinde, deci, spre rigoare, spre clarificarea rationala, spre demonstrarea ori
argumentarea cat mai consistenta a problemelor pe care le studiaza.
Deosebirile dintre filosofie și știinte sunt importante și ele se refera, in primul rand, la
obiectele lor de studiu. In timp ce filosofia, vizeaza, așa cum aratam mai sus, lumea ca totalitate,
existenta in ansamblul sau, adica infinitatea, știintele cerceteaza domenii sau categorii de
fenomene mai mult sau mai putin ample - dar intotdeaunafinite - ale existentei. O alta deosebire
dintre știinte și filosofie, care este adesea reproșata celei din urma, consta in faptul ca in timp ce
cu privire la un anumit fenomen sau proces poate fi elaborata o singura teorie știintifica valida,
același fenomen sau proces poate face obiectul mai multor conceptii filosofice plauzibile, fiecare
9
cu partea sa de adevar, fiecare cu indreptatirea sa, evident cu conditia ca ele sa satisfaca

exigentele demersului teoretic (adica sa nu fie autocontradictorii, sa nu denatureze fenomenul
sau procesul respectiv, sa nu comita erori logice, teoretice ori metodologice etc.). Daca aceasta
situatie este inacceptabila din perspectiva știintei, in filosofie ea este destul de frecventa și se
explica prin faptul ca, chiar și atunci cand abordeaza probleme particulare, filosofia vizeaza
intotdeauna, cel putin implicit, lumea in ansamblul sau, totalitatea, adica infinitatea, care, așa
cum spuneam și mai sus, nu poate face obiectul unor proceduri de verificare la fel de riguroase.
De asemenea, in timp ce știintele abordeaza problemele pe care le studiaza intr-o maniera
obiectiva, desubiectivizata (adica le studiaza așa cum sunt ele in realitate, eliminand din
activitatea de cercetare orice imixtiune a intereselor, dorintelor, aspiratiilor etc. cercetatorului ori
ale altor persoane sau grupuri sociale), filosofia raporteaza intotdeauna problemele pe care le
abordeaza la om și la interesele, aspiratiile și idealurile sale. In timp ce știinta opereaza aproape
in exclusivitate cu fapte, filosofia ia in considerare intotdeauna (chiar și atunci cand nu
conștientizeaza sau nu recunoaște acest lucru) și valori, care sunt expresii ale intereselor,
aspiratiilor sau idealurilor unor indivizi sau grupuri sociale determinate. Daca știintele se
limiteaza la ceea ce este, filosofia exploreaza și incearca sa impuna și ceea ce ea considera ca
trebuie sd fie sau ca ar fi de dorit sd fie. Ea nu doar opereaza cu valori, ci și propune ierarhii de
valori, pe care incearca sa le legitimeze și sa le impuna existentei. In fine, in timp ce știintele
retin doar solutiile corecte propuse problemelor pe care le abordeaza (de regula, un savant este
considerat cu atat mai important cu cat a rezolvat probleme mai dificile, mai importante sau mai
numeroase), in filosofie conteaza mai mult problemele pertinente puse de un filosof sau altul. A
pune o problema veritabila in filosofie (ca și in orice alt domeniu!) inseamna a deschide un nou
orizont teoretic. Este mai putin important faptul ca filosoful respectiv nu a reușit sa ofere și
solutia corecta problemei veritabile pe care a pus-o; mai devreme sau mai tarziu unul sau mai
multi filosofi ii vor gasi solutia corecta. Daca vom examina, de exemplu, filosofia lui Platon din
perspectiva solutiilor corecte pe care el le-a propus problemelor pe care le-a introdus in filosofie,
vom constata, probabil, ca niciuna dintre ele nu a rezistat probei timpului. Prin problemele pe
care le-a pus, Platon a fost, este și, cu certitudine, va continua sa fie, pentru totdeauna, unul
dintre cei mai mari filosofi ai tuturor timpurilor, intrucat problemele pe care el le-a introdus in
filosofie stimuleaza și astazi reflectia filosofica. In filosofie problemele sunt asemenea pietrelor
din proverbul romanesc, care raman, in timp ce apa (solutiile) trece.
Influentele reciproce dintre filosofie și știinta sunt și ele importante. Evident, filosofia
nu-și poate elabora, mai ales in epoca contemporana, conceptia generala despre lume pe care o
propune facand abstractie de achizitiile știintelor. Ea nu se limiteaza insa la simpla j uxtapunere
a datelor știintelor, ci trebuie sa le integreze intr-o viziune unitara, coerenta și consecventa, adica
sa propuna, așa cum spun filosofii germani, un Weltanschauung (germ. - fel de a privi lumea,
conceptie despre lume). Si știintele au de caștigat din conlucrarea lor cu filosofia. Astfel, multe
descoperiri știintifice dintre cele mai importante (atomismul, evolutionismul biologic,
heliocentrismul etc.) au fost anticipate in cadrul unor conceptii filosofice. De asemenea, cel
putin unele dintre metodele și procedeele pe care le utilizeaza știintele au fost fundamentate in
cadrul unor viziuni filosofice. In fine, tot filosofia este cea in masura sa evalueze semnificatiile
și implicatiile umane și sociale ale descoperirilor sau evolutiilor știintei, sa realizeze controlul
epistemologic al demersurilor sale, sa fixeze norme etice, deontologice și axiologice ale
cercetarii știintifice etc.
• Raporturile dintre filosofie si religie

Daca este adevarat ca filosofia este o conceptie generala despre lume și viata, despre
locul și rolul omului in univers, reciproca nu este adevarata: nu orice conceptie generala despre
lume și viata, despre locul și rolul omului in univers este filosofie. Este evident faptul ca și
religia ofera o astfel conceptie, fara a se identifica, desigur, cu filosofia.
Ca și in cazul raporturilor dintre filosofie și știinta, și in cel al raporturilor dintre filosofie
și religie exista asemanari, deosebiri și influente reciproce.
10
Asemanarile dintre filosofie și religie se refera, indeosebi, la obiectul lor de studiu: atat
filosofia, cat și religia cerceteaza existenta in ansamblul sau, lumea ca totalitate. Ca și filosofia,
orice religie contine și consideratii, mai mult sau mai putin consistente, asupra genezei, structurii
și perspectivelor lumii. De exemplu, in creștinism prima carte a Bibliei, Facerea (Geneza)
prezinta, așa cum sugereaza și denumirea sa, o viziune creationista asupra originii și structurii
lumii, iar ultima carte, Apocalipsa, este un „scenariu" escatologic2. Asemenea filosofiei, și
religia plaseaza in centrul interesului sau omul și problematica sa, incercand sa dezlege cate ceva
din misterul trecerii sale prin aceasta lume. Decalogul biblic („cele zece porunci") constituie, de
exemplu, un veritabil cod etic, in masura calauzeasca conduita umana, dar in Biblie exista și
numeroase alte pilde, proverbe, recomandari etc. asupra modului in care omul trebuie sa se
comporte in cele mai diferite situatii de viata pentru a putea spera la mantuire etc. Nu trebuie
ignorat nici faptul ca filosofia s-a nascut pe fondul unor viziuni mitico-religioase și ca de-a
lungul istoriei sale ea a interferat in diferite grade și modalitati cu religia.
Deosebirile dintre filosofie și religie sunt insa numeroase și importante. Ele se refera,
indeosebi, la metodele și procedeele utilizate de ele pentru explorarea obiectului lor comun. In
timp ce filosofia, asemenea știintei, se adreseaza cu precadere - deși nu exclusiv! - ratiunii și
utilizeaza metode și procedee rationale, religia se adreseaza cu precadere - deși nu exclusiv!
-credintei și apeleaza, de multe ori, la dogme, adica la enunturi nedemonstrate și, adesea,
nedemonstrabile, solicitand acceptarea lor neconditionata de catre credincioși. Ele sunt declarate
adesea adevaruri revelate, adica adevaruri obtinute pe o alta cale, presupusa ca fiind infailibila,
decat ratiunea. Filosofia este preocupata mai mult de existenta terestra a omului și de sensul
existentei sale in aceasta lume, in timp ce religia este interesata mai mult de destinul postum al
omului, de caile mantuirii sale. Daca filosofia este elaborata, de regula, conceptual și intr-o
forma teoretica riguroasa, fiind accesibila doar persoanelor cu un grad relativ inalt de instructie,
religia este elaborata, in cea mai mare parte, in termenii limbajului comun (adesea arhaic,
datorita fortei traditiei in religie și unei anumite rezistente a sa la innoire), fiind accesibila și
persoanelor mai putin instruite. „Oferta" filosofiei este insa categoric inferioara celei a religiei!
Daca filosofia incearca sa-l ajute pe om sa inteleaga rational lumea in care traiește și propria sa
natura, sa se acomodeze cu conditia sa finita și sa și-o asume, religia ii propune omului o cale de
salvare, de evadare din finitudine și de atingere a absolutului. Daca optiunea pentru filosofie
este, cu precadere, rationala, cea pentru religie este, de multe ori, pronuntat afectiva. Deși in
multe privinte sunt opuse, cele doua modalitati de raportare la existenta sunt considerate de
multe persoane ca fiind complementare, putand fi adoptate de unul și același individ. Au existat
și exista numeroși filosofi care au fost practicanti ai unor religii, tot așa cum au existat și exista
numeroși teologi pasionati de filosofie. Chiar daca s-au raportat sau se raporteaza in modalitati
sensibil diferite la cele doua forme ale culturii, și unii și ceilalti considera ca religia, respectiv
filosofia, nu le saracește, ci, dimpotriva, le imbogatește universul spiritual. Este semnificativ, in
acest context, faimosul „pariu" al filosofului francez Blaise Pascal (1623-1662), formulat in
termenii unui rationament pragmatic: daca Dumnezeu nu exista și credem in El nu pierdem
nimic, dar daca Dumnezeu exista și credem in El, caștigam totul!
Influentele reciproce dintre filosofie și religie sunt și ele importante. Cum spuneam și
mai sus, filosofia a aparut pe un fond mitico-religios preexistent. De asemenea, in multe dintre
formele sale, ea a coexistat cu diferite religii și chiar a incercat sa le legitimeze rational.
Indeosebi in Evul Mediu occidental filosofia a avut o pronuntata coloratura religioasa, fiind
redusa la conditia de ancilla theologiae, adica de „servitoare a teologiei", conform faimoasei
formule a lui Toma d'Aquino (1225-1274). In toate epocile au existat orientari filosofice care au
incercat sa concilieze filosofia cu religia, dat tot atat de adevarat este și faptul ca ateismul a fost
legitimat, de cele mai multe ori, cu argumente filosofice. La randul sau, religia a beneficiat de
multe ori de achizitiile filosofiei. De exemplu, teologia creștina, elaborata pe parcursul Evului
2 Escatologie (gr. eschatos - „ultim" §i logos - „cuvant", „teorie") - totalitatea conceptiilor religioase care se refera la
„sfar§itul lumii", la „judecata de apoi", „rai" §i „iad".
11
Mediu, este de neconceput fara imprumuturile conceptuale, teoretice și metodologice din

filosofia antica greco-romana.
Decurge ca filosofia, știinta și religia, deși sunt forme distincte ale culturii, au multiple
elemente comune și interferente, putand fi considerate modalitati complementare de raportare a
omului la existenta, raspunzand unor necesitati, aspiratii și idealuri umane relativ distincte.
Cursul 2
FILOSOFIA I N GRECIA ANTICA
1. Geneza civilizatiei grecești

G.W.F. Hegel (1770-1831), cel mai important reprezentant al idealismului german
modern, incepe sectiunea consacrata filosofiei antice grecești din lucrarea sa Prelegeri de istoria
filosofiei cu observatia ca toti oamenii cultivati din Europa „se simt in largul lor" cand vine
vorba despre Grecia. Ar exista, deci, o consonantd spirituald ancestrald care-i face pe
occidentali sa se simta „la ei acasa" ori de cate ori aud vorbindu-se despre Grecia.
Gandul filosofului german sugereaza ca matca spiritului occidental este vechea Eladd.
In favoarea acestei teze pledeaza convingator faptul ca stiinta, arta si filosofia occidentala iși au,
toate, nu numai izvoarele, ci și matricea configuratoare fundamentald in Grecia antica. Datoram
grecilor atat spiritul teoretic, cat și pe cel practic, caci nu doar rigoarea gdndului, ci și
constiinta faptei temeinice tot la ei a prins, pentru prima oara, consistenta.
Tot grecii au descoperit demnitatea individului și valoarea libertdtii, au gandit primii in
termeni teoretici raporturile dintre individ și colectivitate, au „cantarit" binefacerile și exigentele
traiului oamenilor in comun, punand bazele stiintei politice și pe ale moralei, „inventand",
totodata, și cea mai rezonabila forma de organizare politica a societatii din cate a cunoscut
istoria - democratia. Au creat și alfabetul grecesc, pe care-l va prelua apoi aproape intregul
Occident, au faurit tiparele logice definitive in care va gdndi umanitatea, au intemeiat un numar
impresionant de știinte, au fixat pentru milenii canoanele artei occidentale, au pretuitfrumusetea
corpului și virtutile spiritului uman, au stimulat competitia liberd a valorilor și au cinstit spiritul
sportiv...
Cine sunt, de fapt, grecii, acest admirabil popor, care a marcat atat de profund nu doar
destinul Occidentului, ci și pe cel al intregii umanitdti?
Sa precizam, mai intai, ca grecii nu s-au numit niciodata in antichitate pe ei inșiși greci
(vor fi „botezati" graeci mult mai tarziu de catre romani); in epoca miceniand (aprox. sec. XV-
XII i. Hr.) ei erau cunoscuti, mai ales, sub numele de ahei sau aheeni, fapt atestat și depoemele
homerice, cele mai timpurii (aprox. sec. VIII i. Hr.) creatii literare culte grecești care ne-au
parvenit. La sfarșitul epocii obscure (sec. VIII i.Hr.) toti termenii anteriori care-i denumeau
fusesera dej a inlocuiti de ellenes (EXXrjveq), iar Hellas (EXM<;) sau Ellada (EXM5a)
devenisera denominativele care desemnau arealul pe care-l ocupau. In intreaga antichitate
Hellas n-a denumit insa o tard, caci grecii nu vor fi niciodata uniti din punct de vedere teritorial
sau/și politic, ci, mai degraba, o abstractie, cum va fi, de exemplu, crestindtatea pentru Evul
Mediu ori lumea arabd pentru epoca noastra. Datorita „roirii" grecilor in intregul bazin
mediteranean și al Marii Negre, ca urmare, mai ales, a colonizarilor timpurii masive, Hellas nu
s-a limitat in antichitate la Grecia continentala și la insulele din Marea Egee, ci a cuprins o arie
teritoriald imensd, de forma unei elipse aplatizate (caci in afara Greciei propriu-zise civilizatia
greaca n-a depașit decat in putine cazuri zonele litorale), incluzand și bazinul Marii Negre,
coastele vestice ale Asiei Mici, sudul Italiei și cea mai mare parte a Siciliei, continuand spre vest
pe ambele maluri ale Mediteranei spre „Coloanele lui Hercules" (denumirea antica greceasca a
stramtorii Gibraltar), pana la Cirene și Libia, pe malul african și pana in sudul Frantei și al
Spaniei, pe cel european. In pofida acestei ample dispersii, a faramitarii politice și a
numeroaselor razboaie fratricide, grecii s-au caracterizat in intreaga antichitate printr-o
12
remarcabild unitate lingvisticd si culturald și au avut constiinta unitdtii lor etnice fundamentale,
a carei expresie și simbol au devenit, incepand din anul 776 i.Hr., Jocurile olimpice. Herodot
scria ca toti grecii, indiferent unde locuiau, se considerau „de-un neam și de-o limba, cu
sanctuare ale zeilor și ritualuri comune, cu obiceiuri asemanatoare". Este semnificativ, in acest
sens, și faptul ca ei ii numeau pe toti cei care nu aveau ca limba materna greaca barbari
(deoarece li se parea ca vorbirea lor era aspra și de neinteles, parand a repeta la nesfarșit o
singura silaba „bar-bar-bar...) și ii socoteau a fi nu numai diferiti de ei, ci și inferiori lor „de la
naturd", fie ca era vorba despre membri unor civilizatii evoluate, ca egiptenii ori perșii, fie ai
unora mai putin evoluate, ca scitii sau tracii.
Grecia este un tinut muntos, sterp, sarac, putin prielnic atat pentru agricultura, cat și
pentru pastorit. Aceasta ariditate a mediului natural a facut ca populatiile migratoare, care s-au
revarsat in intreaga antichitate dinspre Asia, sa ocoleasca Grecia continentala, preferandu-i
campiile manoase din centrul Europei. Grecii au avut, astfel, ragazul sa-și implineasca destinul,
spre deosebire de alte civilizatii antice, al caror debut istoric promitator a fost curmat de invazii
straine devastatoare. Zgarcenia naturii i-a facut pe greci inventivi și cumpatati, i-a determinat
dezvolte meșteșugurile, sa faca comert și sa intemeieze colonii. Caci nu spiritul de aventura
-care nici el nu le-a lipsit! - i-a impins sa-și paraseasca meleagurile natale și sa cutreiere lumea,
ci sdrdcia. Prosperitatea grecilor, atata cata a existat in antichitate, nu a fost un dar al naturii, ca
pentru alte popoare (Herodot scria inspirat ca, prin opozitie cu Grecia, Egiptul este un dar al
Nilului), ci a fost cucerita pas cu pas, printr-o permanenta incleștare cu natura și cu propriile lor
limite. Paradoxal, sdrdcia (principalele „bogatii" naturale ale Greciei antice erau: maslinul, vita
de vie șL. caprele, la care se poate adauga șL. lutul, cu calitati plastice intr-adevar exceptionale,
din care grecii au dezvoltat inca din preistorie o veritabila industrie ceramica, ce le furniza o
mare gama de recipiente, indispensabile pentru dezvoltarea timpurie a exportului, in care
ponderea era detinuta de uleiul de masline și de vin), care este considerata, de obicei, o
nenorocire, a reprezentat pentru greci o binefacere! Relieful accidentat al Greciei explica, cel
putin in parte, și faptul ca, in pofida conștiintei timpurii a unitatii lor etnice, locuitorii ei n-au
reusit - dar nici mdcar n-au dorit! - in intreaga antichitate sd formeze un stat unitar, dupa model
asiatic sau egiptean, ramanand divizati intr-o puzderie de orase-stat. Acest relief este alcatuit, in
cea mai mare parte, din munti inalti, putin accesibili, separati de vai inguste, in care s-au
concentrat așezarile umane. Dificultatile de comunicatie terestra au izolat comunitatile umane și
le-au obligat sa dezvolte de timpuriu navigatia. Acest izolationism relativ a determinat, pe fondul
unitatii etnice fundamentale, o mare diversitate de traditii, credinte și obiceiuri locale, iar
diversitatea culturald constituie cel mai puternic ferment al creativitdtii si al competitivitdtii.
2. Preistoria Greciei
Actualul teritoriu al Greciei a fost locuit neintrerupt de la sfarșitul paleoliticului. In urma
cu aproximativ 80.000 de ani s-au stabilit aici primele grupuri de oameni de Neanderthal
(localitate din apropierea orașului german Dusseldorf, unde au fost descoperite in anul 1856
fosilele acestor stramoși indepartati ai omului) venite din Asia Mica, legata in acele vremuri
stravechi de Europa printr-o punte terestra, ulterior scufundata in urma unui cataclism, din care a
ramas la suprafata puzderia de insule din Marea Egee. Primele populatii umane primitive au
creat pe teritoriul Greciei continentale civilizatia neolitica și pe cea a bronzului. Cei mai vechi
locuitori ai acestei zone vor fi numiti de grecii de mai tarziu pelasgi.
In jurul anului 2000 i.Hr. au inceput sa patrunda in Grecia continentala, venind dinspre
nord, peste Muntii Balcani, triburile elenice. Acestea apartineau grupului de populatii indo-
europene, vorbeau o limba protogreaca și veneau din stepele actualei Rusii meridionale. Ele s-au
succedat in trei mari valuri:
1. Primul val a fost cel al ionienilor - care au introdus in Grecia calul și roata olarului și
au construit primele sanctuare și așezari fortificate incepand de prin anii 2000 i.Hr. In jurul
anului 1600 i.Hr. civilizatia ioniana va fi subjugata sau silita sa se refugieze in insulele din
13
Marea Egee și pe coastele occidentale ale Asiei Mici (zona apartinand Turciei actuale, care a fost
denumita, in mod semnificativ, in intreaga antichitate, Ionia), de catre cel de-al doilea val elenic,
venit tot dinspre nord.
2. Acest al doilea val migrator era alcatuit din ahei si eoli. Cele doua grupuri de populatii
elenice (care s-au contopit, devenind, sub numele de ahei sau aheeni, indistincte) au ocupat
intreaga peninsula și au creat o civilizatie infloritoare denumita civilizatia miceniand, dupa
numele celui mai important centru politic și administrativ pe care l-au intemeiat, orașul Micene,
din nord-estul peninsulei Peloponez. Ei vor fonda și orașeleAtena, Argos, Pylos, Tirint, Teba etc.
In jurul anului 1400 i.Hr. aheii au cucerit și au jefuit insula Creta, dar vor suferi in secolele
urmatoare influenta culturii cretane, care se va manifesta, in special, in arta și religie. De la
infloritoarea civilizatie minoica (denumita astfel dupa numele regelui legendar al insulei Creta,
Minos), aheii au deprins și arta navigatiei, devenind in scurt timp cea mai importanta forta
maritima a spatiului mediteranean. Ei vor crea șiprimul sistem de scriere european, cunoscut sub
denumirea de „liniarul B". Acesta era o scriere silabicd (semnele grafice desemnau silabe),
derivata din alfabetul cretan (numit de filologi „liniarul A"), dar care transcria texte din limba
protogreaca. „Liniarul B" avea un uz exclusiv administrativ (adica nu era utilizat decat in
documente oficiale) și a fost descifrat abia in anul 1953 de cercetatorii britanici Michael Ventris
și John Chadwick. In intreaga peninsula greceasca au fost descoperite mii de tablite ceramice
gravate cu acest alfabet, ceea ce a permis reconstituirea multor detalii ale vietii publice a aheilor.
Cea mai importanta și ultima mare campanie militara desfașurata de ahei a fost rdzboiul
troian, ale carui mobiluri, proportii și semnificatii au fost mult exagerate și transfigurate mitico-
poetic de poemele homerice. Potrivit mitologiei grecești, acest razboi ar fi izbucnit datorita
faptului ca Paris, cel mai mic dintre fiii regelui Troiei, Priam, și ai sotiei sale, Hecuba, ar fi rapit-
o pe frumoasa Elena, sotia lui Menelaos, regele Spartei, ceea ce ar fi starnit „mania" aheilor și
dorinta lor de razbunare. Troia era in a doua jumatate a mileniului al II-lea i.Hr. o cetate
infloritoare care controla stramtoarea Helespontului (actuala stramtoare Dardanele), ce lega
Marea Egee de Marea Neagra. Ruinele Troiei, considerata milenii de-a randul un taram legendar,
au fost descoperite in anul 1871 de arheologul german Heinrich Schliemann (1822-1890) pe
malul asiatic al stramtorii Dardanele. Troia iși datora prosperitatea atat pozitiei geografice
favorabile (aflandu-se intersectia drumurilor comerciale terestre și maritime care legau Europa
de Asia și bazinul Marii Negre de cel al Marii Mediterane percepea taxele vamale aferente), cat
și bogatei zone agricole limitrofe. Opulenta Troiei a starnit invidia aheilor, razboiul troian fiind,
in pofida idealizarii sale de catre poemele homerice, un rdzboi tipic de jaf. Aheii au organizat
sub comanda bazileului Micenei, Agamemnon, fratele lui Menelaos, bazileul Spartei, o coalitie
militara antitroiana formata din 28 de cetati grecești, numarand, dupa aprecieri ulterioare, cu
certitudine exagerate, 100.000 de luptatori imbarcati pe 1. 200 corabii, care au asediat Troia
vreme de 10 ani, au cucerit-o (recurgand pentru a sfarama darza rezistenta troiana la ingenioasa
stratagema imaginata de eroul aheean Ulise a calului troian), au jefuit-o, au distrus-o și s-au
retras. Razboiul troian ar fi avut loc dupa datarea istoricului grec Eratostene (cca.. 276-195 i.Hr.)
intre anii 1194-1184 i.Hr., dar unii istorici imping data sa cu pana la doua secole inapoi.
In pofida temperamentului lor belicos, atestat de numeroasele razboaie pe care le-au
declanșat sau in care s-au implicat, aheii erau firi deschise, comunicative, curioase. Ei aveau
placerea dialogului, erau receptivi la nou și dotati cu un remarcabil simt artistic.
3. La scurt timp dupa victoria aheilor in razboiul troian, civilizatia miceniana se va
prabuși sub loviturile ultimului val elenic - dorienii. Ei incepusera sa patrunda in Grecia tot
dinspre nord, incepand din jurul anului 1200 i.Hr., dupa ce se stabilisera pentru o vreme in sudul
Dunarii. Dorienii se aflau pe o treapta de civilizatie inferioara celei atinse de ahei și se
deosebeau radical de aceștia ca factura psihica. Ei erau viteji, orgolioși, taciturni și manifestau
dispret fata de cultura, ca și fata de orice activitate care nu avea finalitate militara. In circa un
secol ei au cucerit și au distrus toate cetatile aheene, cu exceptia Atenei, care va rezista, va
conserva și va transmite spre epoca istorica spiritul civilizatiei miceniene. Dorienii se vor stabili
in cele din urma in peninsula Peloponez (situata in extremitatea sudica a Greciei continentale),
14
unde vor fonda orașul Sparta, care a exprimat cel mai bine in intreaga antichitate greceasca
spiritul dorian.
Efectele invaziei doriene asupra civilizatiei miceniene au fost dezastruoase, iar aportul
lor cultural și civilizator aproape nul. Nu este insa exclus, potrivit unor cercetari recente, ca
dorienii sa fi curmat la venirea lor in Grecia doar agonia unei lumi intrata de mai multa vreme in
declin. Prosperitatea aheilor se datorase, in mare parte, comertului maritim pe care ei il
practicasera pe scara larga in intregul bazin mediteranean, nu numai cu produse proprii, ci și in
serviciul altor state din zona. Suprematia lor maritima a fost pare-se intrerupta de ascensiunea
misterioaselor popoare ale mdrii (populatii eterogene de pirati și mercenari din zona euro-afro-
asiatica mediteraneana, printre care nu este exclus sa se fi aflat și multi ahei, care nu se dadeau
in laturi de la astfel de indeletniciri), care, prin actiuni piraterești și de jaf al regiunilor de coasta,
au perturbat grav echilibrul economic și politic din Orientul apropiat și au pus capat comertului
maritim intens din Marea Mediterana. Fiind obișnuite cu bunastarea, iar resursele interne ale
Greciei nefiind in masura, in intreaga lor istorie, sa le-o asigure, cetatile aheene se vor fi intors,
probabil, unele impotriva altora (cum se va intampla, in atatea randuri, și in viitor), purtand
razboaie fratricide interminabile, care au ruinat, treptat, civilizatia miceniana. Palatele au fost
distruse, formatiunile politice s-au destramat, meșteșugurile au decazut ca urmare a diminuarii
drastice a comertului, saracia s-a generalizat și a determinat reducerea populatiei prin migratia
masiva spre insulele egeene sau coastele Asiei Mici. Astfel incat, conform unor estimari din
ultimele decenii, s-ar putea ca dorienii sa fi gasit la venirea lor in Grecia nu o lume infloritoare,
așa cum fusese cea a apogeului civilizatiei miceniene, ci una muribundd, al carei sfarșit doar l-
au grdbit.
Indiferent de cauzele prabușirii civilizatiei miceniene, in istoria Greciei urmeaza o
perioada de decadere de cateva secole (cca.. 1100-800 i.Hr.), denumita de istorici epoca
obscurd. Ea este numita așa, in primul rand, deoarece lipsesc informatiile scrise despre ea,
intrucat in aceste secole scrierea se pierde. Așa cum am precizat mai sus, „liniarul B" avusese un
uz exclusiv administrativ (adica acest alfabet fusese utilizat numai pentru intocmirea unor
documente publice) și intrucat in urma invaziei doriene activitatile economico-sociale s-au
restrans drastic, el a fost folosit tot mai putin, disparand treptat. In al doilea rand, „obscuritatea"
acestei epoci consta in faptul ca ea a reprezentat un regres considerabil sub raportul culturii și al
civilizatiei fata de epocile anterioara și ulterioara. Ea a fost comparata in posteritate cu Evul
Mediu european, delimitat, și el, de doua epoci infloritoare: antichitatea greco-romana și
Renașterea.
In pofida faptului ca a fost analfabeta, in epoca obscura s-au inregistrat, totuși, o serie de
progrese lente, atat in planul civilizatiei, cat și in cel al culturii. Astfel, in aceasta epoca a aparut
metalurgia fierului (aheii n-au cunoscut prelucrarea fierului, armele și uneltele lor fiind faurite
din bronz), au fost compuse poemele homerice, a fost creata o ceramica stilizata foarte fina
decorata cu motive geometrice (datorita acestei ceramici epoca obscura mai este denumita
uneori de istorici și epoca geometricd) etc.
Tot acum grecii reinventeaza scrierea, inspirandu-se, de aceasta data, din alfabetul
fenician, dar introducand semne și pentru vocale, pe care modelul asiatic inspirator nu le
continea. Alfabetul grecesc este un sistem de scriere fonetica (nu silabica, cum fusese cea
miceniana), alcatuit din numai 24 de semne cu mare capacitate de redare a limbii vorbite.
Alfabetul grecesc va fi preluat, mai intai, de limba latina și apoi, prin intermediul acesteia, de
majoritatea alfabetelor occidentale.
Si, ca o incununare a intregii preistorii grecești, spre sfarșitul „epocii obscure" se
contureaza in intregul spatiu elenic acea admirabila forma de organizare social-politica, creatie
originala a grecilor, care este cetatea-stat - polisul (cuvant ce insemna initial „fortareata", care,
daca se afla pe o inaltime, se numea akropolis - „fortareata de sus"). Anticipand evolutii care se
vor derula, in cea mai mare parte, in perioada istorica, dar care iși au originile la sfarșitul „epocii
obscure", vom constata ca regii locali ai comunitatilor traditionale vor disparea discret, fara a
lasa in memoria colectiva amintiri durabile despre imprejurarile inlaturarii lor, iar atunci cand
15
vor supravietui, așa cum este cazul dublei monarhii a Spartei, prerogativele li se vor restrange
drastic, devenind generali sau/și preoti ereditari. Cea mai mare parte a pamantului arabil va fi
acaparata de mici grupuri de familii aristocratice, care exercitau puterea prin intermediul unor
institutii cum ar fi sfaturile sau magistraturile. Autoritatea lor, de putine ori contestata, se
legitima nu atat prin avere, cat prin ascendenta nobila, care putea urca pana la un erou local,
daca nu chiar pana la un zeu. Ca urmare a posibilitatilor limitate ale unei economii preponderent
agrare și cu productivitate scazuta de a satisface necesitatile unei populatii in continua creștere,
conflictele dintre aceasta aristocratie dominanta și masa oamenilor liberi, dar lipsiti de mijloace
de subzistenta, vor deveni din ce in ce mai frecvente și mai acute. Ele vor conduce, nu fara
momente de acalmie și in forme ce difera de la caz la caz, la adoptarea unor sisteme de legi, care
vor limita puterea aristocratiei și vor preciza drepturile și libertatile cetatenești. Treptat, din
aceste incleștari, in cea mai mare parte a lumii grecești va capata o larga adeziune dictonul
„legea e rege", care diminua abuzurile aristocratiei și consfintea egalitatea de drept a tuturor
cetatenilor in fata legii. Drumul spre regimul democratic era astfel deschis, dar el va fi urmat sau
nu, in functie de o multitudine de imprejurari, traditii și conditii locale. Impus departicularitdtile
geografice ale Greciei, dar, mai ales, de mentalitatea pe care locuitorii ei și-o formasera in
indelungata lor experienta de viata comunitara despre relatiile dintre individ și colectivitatea
careia-i apartinea, polisul va fi patria careia grecii ii vor inchina intreaga lor energie și
inteligenta. Restrans la orasulfortificat propriu-zis (care indeplinea rolul de centru politic,
administrativ, comercial și cultural), și la satele și zona agricold limitrofd, orașul-stat constituia
cadrul ideal de afirmare si de manifestare a individului, sursa libertdtii si a demnitdtii sale.
Pentru a le putea garanta, el trebuia sa dispuna de autonomie, care, la randul ei, era conditionata
de autarhie3. Alaturi de conditiile geografice specifice și de patriotismul local, aceasta
convingere cvasiunanima a grecilor asupra caracteristicilor organizdrii politice ideale, explica
de ce, atata vreme cat și-au decis singuri destinul, ei n-au reușit și nici macar n-au aspirat sa-și
creeze un stat unitar ori un imperiu dupa model asiatic ori egiptean, chiar și atunci cand le-a fost
amenintata nu doar independenta, ci chiar existenta, așa cum s-a intamplat, de exemplu, in
timpul invaziilor persane de la inceputul secolului al V-lea i.Hr. Polisul reprezenta, dupa
aprecierea lui Pericle din faimosul discurs, pe care i-l atribuie istoricul Tucidide (cca. 460-398
i.Hr.), in care a facut elogiul Atenei, in primul rand, un mod de viatd. El era, deci, nu atat o
realitate geografica, cat una umand. Se spunea, de aceea, md duc la Atena, dar comert sau razboi
se facea cu atenienii. In intreaga lume greceasca, adica in intregul spatiu in care s-au raspandit
grecii, au existatpeste 1.500 de astfel de state liliputane, care, cu rare exceptii, nu vor depași
cateva zeci de mii de locuitori (cel mai mare polis al Greciei continentale va fi Atena, care in
secolul al V-lea i.Hr. avea cca.. 40.000 de cetateni, numarul total al locuitorilor, inclusiv sclavii,
al caror numar nu poate fi insa determinat nici macar cu aproximatie, fiind, probabil, de cca..
300.000). Platon fixa numarul optim al cetatenilor (nu al locuitorilor!) statului ideal pe care-l va
imagina in dialogul Republica la numai 5.040! Fiecare polis avea propria sa formd de
guverndmdnt cu organismele aferente ale puterii, propriii sai zei minori (zeii olimpieni erau
venerati in intreaga lume greceasca, dar fiecare cetate le consacra un cult diferit, le atribuia
importanta și chiar prerogative diferite, le adauga divinitati locale etc.), propria monedd, armatd
și, de multe ori, chiar propriul calendar și sistem de mdsuri si greutdti! Spre deosebire de
locuitorii cetatilor miceniene, care, asemenea membrilor tuturor statelor și imperiilor intregii
antichitati asiatice, erau supusii unui monarh absolutist, cei ai polisului devin cetdteni, cu drept
de decizie și de control asupra tuturor problemelor și institutiilor puterii care priveau traiul lor in
comun. Grecul a fost, dupa celebra formula a lui Aristotel, cel dintai zoon politicon („fiinta
politica") din istorie. Chiar și in timpul regimurilor tiranice, care le-au inspirat mai totdeauna
oroare grecilor, exercitarea puterii n-a fost decat in cazuri rarisime și pentru perioade scurte
arbitrara, urmarindu-se realizarea unui consens social minimal, in absenta caruia exercitarea
puterii n-ar fi fost posibila. Polisul iși va da masura deplina atunci cand va adoptaforme politice
3 Autarhie - politica prin care se tinde spre crearea unei economii inchise, izolate de economiile altor tari.
16
democratice, care vor stimula la cote fara precedent inteligenta si creativitatea cetdtenilor și
care explica, cel putin in parte, de ce Grecia reprezinta apogeul culturii si civilizatiei antice.
Trebuie sa adaugam insa ca drepturile politice se limitau, chiar și in cele mai avansate
democratii antice grecești, numai la cetdtenii polisului respectiv, femeile, rezidentii straini
(regimul de acordare a cetateniei rezidentilor care nu aveau unul sau chiar ambii parinti originari
din cetatea in cauza fiind extrem de restrictiv) și, cu atat mai putin, sclavii (carora cele mai
stralucite spirite ale antichitatii - Platon și Aristotel - nu le recunoșteau nici macar conditia
umana, numindu-i „unelte vorbitoare"!) neavand niciun drept politic. De aceea supralicitarea
virtutilor democratiei antice grecești este tot atat de paguboasa ca și minimalizarea lor. Este insa
indubitabil faptul ca civilizatia antica greceasca a marcat un progres remarcabil nu doar in
organizarea politica a societatii, ci și in reflectia teoretica asupra sa.
Daca prin scriere grecii au depașit „epoca obscura", prin polis ei vor intra in istorie.
Spiritul grecesc era, in datele sale fundamentale, deplin format și-și incepea marea aventura.
3. Epoca istorica a antichitatii grecești

Istoria anticd greceascd este impartita in mod conventional in urmatoarele trei mari
etape:
1. Etapa arhaicd este cuprinsa aproximativ intre anii 800 i.Hr. (sau, dupa alti istorici, 750
i.Hr.) și 500 i.Hr., adica din perioada in care configuratia geopolitica a Greciei continentale și a
coastei occidentale a Asiei Mici a devenit suficient de stabila, pana in momentul in care au
inceput așa-numitele rdzboaie medice (razboaiele cu perșii - aprox. 500-480 i.Hr.). Cele mai
importante procese social-istorice care s-au desfașurat in aceasta etapa au fost: consolidarea
structurilorpolitice, administrative si social-economice alepolisurilor și „ colonizarea " masivd
a tntregului bazin mediteranean si al Mdrii Negre. Aceasta din urma a fost determinata, in
primul rand, de incapacitatea resurselor economice ale Greciei continentale și microasiatice de a
intretine o populatie in continua creștere. Termenul „ colonizare ", utilizat pentru denumirea
acestui proces, este relativ impropriu, intrucat el sugereaza similitudini cu cel initiat in Europa
epocii renascentiste și moderne. „Coloniile" intemeiate de polisurile grecești, dupa o politica
articulata in cele mai mici detalii, erau orașe-state deplin independente, iar cetatenii lor erau
oameni tot atat de liberi ca și cei ai „metropolelor" fondatoare, cu care intretineau, in mod firesc,
relatii economice, politice și interumane preferentiale, fara a avea insa niciun fel de obligatii,
limitari sau interdictii in raporturile cu acestea sau cu vreun alt polis. La randul lor, noile polisuri
puteau fonda, atunci cand era cazul, propriile lor „colonii", puteau incheia, fara nicio restrictie,
diferite aliante etc. Grecii s-au impus in zonele pe care le-au colonizat prin forta sau pe cale
pașnica, in functie de atitudinea fata de ei a baștinașilor, pe care i-au influentat in planul culturii
și al civilizatiei, datorita nivelului lor superior de dezvoltare, au intretinut relatii comerciale cu ei
și i-au antrenat in activitatile economice pe care le-au desfașurat. Pentru realizarea proportiilor
acestui proces, este suficienta mentionarea faptului ca, pe parcursul catorva secole, numai
Miletul (supranumit„perla Ioniei"), cel mai important polis grecesc de pe coasta occidentala a
Asiei Mici (pe teritoriul actualei Anatolii turcești) a fondat peste 80 de colonii in toate zonele
colonizate de greci, dar mai ales in bazinul Marii Negre! „Colonizarea" a largit imens orizontul
de cultura al grecilor și a fost un important factor de difuzare timpurie a valorilor culturii și
civilizatiei lor in intregul bazin mediteraneean. Marea Mediterana a devenit in aceasta perioada,
dupa o apreciere sugestiva din epoca, „un lac grecesc"!
2. Etapa clasicd, intinsa pe durata secolelor al V-lea și al IV-lea i.Hr., a dat masura
deplina a spiritului grecesc. Razboaiele cu perșii i-au coalizat pe greci impotriva dușmanului
comun, iar victoriile repurtate de ei in aceste razboaie le-au amplificat sentimentul fortei și
valorii civilizatiei lor. Timp de aproape doua secole ei vor fi stapanii necontestati și
incontestabili ai spatiului mediteraneean. Este epoca apogeului polisurilor grecești, a triumfului
regimului politic democratic in multe dintre ele, a infloririi artei, știintei și filosofiei grecești.
Datorita amplelor lucrari de sistematizare urbanistica și arhitecturala, Atena devine acum
simbolul etern al spiritului grecesc, iar regimul politic democratic instaurat de Pericle (cca.. 495-
17
429 i.Hr.) temeiul unor mutatii social-economice, politice și spirituale care-și vor pune definitiv
amprenta asupra destinului culturii și civilizatiei occidentale.
3. Etapa elenisticd, cuprinsa in mod conventional intre 331 i.Hr., anul incheierii cuceririi
cetatilor grecești de catre Alexandru Macedon (sau, dupa alti istorici, 323 i.Hr., anul in care
faimosul rege - autoproclamat intre timp imparat! - murea in Babilon) și anul 31 i.Hr., cand
ultimul stat al imensului imperiu macedonean, Egiptul, cadea sub stapanire romana. Este
perioada de declin al cetatilor grecești clasice, care, pierzandu-și independenta, și-au pierdut cel
mai adanc resort al fortei și creativitatii lor. Ele au intrat, mai intai, in componenta Regatului
Macedonean și apoi a Imperiului Roman. Este, așadar, perioada de criza profunda și ireversibila
a lumii grecești traditionale, care se manifesta, deopotriva, in plan economic, social, politic și
spiritual. Ea este insa, totodata, și epoca de elenizare, adica de difuzare larga a valorilor culturii
și civilizatiei grecești in intreaga lume antica, care a avut ca principali vectori, mai intai,
Imperiul Macedonean și, apoi, pe cel Roman. Sinteza spiritului grec cu cel roman, realizata pe
fondul aparitiei și raspandirii rapide in intregul Imperiu Roman a religiei creștine, va reprezenta
temelia axiologica a culturii și civilizatiei occidentale.
Cursul 3
PROTOFILOSOFIA GRECEASCA
1. Caracterizare generala
Filosofia antica greceasca n-a apdrut dintr-o datd, deplin formatd, precum s-ar fi ivit,
potrivit legendei, zeita Atena, complet echipata de razboi, din capul tatalui sau Zeus, ci a fost
precedatd si pregdtitd de o experienta de gandire imemoriala, care se confunda practic cu
etnogeneza4 greceasca. și ea, asemenea intregii culturi și civilizatii a caror expresie emblematica
este, a fost considerata adesea in posteritate o enigmd sau un miracol, dar, ca și ele, a avut o
serie de premise și de conditii care au facut-o posibila.
Ceea ce se va numi mai tarziufilosofie nu a fost la origini o forma de gandire distincta și
bine articulata, ci s-a constituit treptat, pe masura emanciparii spiritului grecesc de formele de
gandire traditionale. Deși, așa cum am mentionat in cursul introductiv, termenul filosofie a fost
creat in secolul al VI-lea i.Hr., fiind atribuit cvasisimultan lui Pythagoras (cca.. 580-500 i.Hr.) și
lui Heraclit din Efes (cca.. 539-470 i. Hr.), abia in a doua jumatate a secolului al IV-lea i.Hr.
Platon (427-347 i.Hr.) și Aristotel (384-322 i.Hr.) l-au consacrat definitiv. Filosofia greceasca iși
are radacinile in stravechile legende care relatau miturile fondatoare ale civilizatiei grecești. La
inceputuri filosofia nu-și punea probleme noi, ci le gasea in cultura timpului sau, dar le oferea
raspunsuri ce se indepartau tot mai mult de reprezentarea mitica a lumii.
In lucrarea sa Aspecte ale mitului (1963) istoricul și filosoful religiilor Mircea Eliade
(1907-1986) propune urmatoarea caracterizare a mitului: „mitul povestește o istorie sacra,
relateaza un eveniment ce a avut loc in timpul primordial, timpul fabulos al inceputului; altfel
spus, mitul povestește cum, datorita ispravilor fiintelor supranaturale, o realitate s-a nascut, fie
ca e vorba de realitatea totala, cosmosul, fie de o insula, o comportare umana, o institutie; e
așadar intotdeauna povestea unei faceri; ni se povestește cum ceva a fost produs, a inceput sa fie.
Mitul nu vorbește decat despre ce s-a intamplat realmente, despre ce s-a intamplat deplin.
Personajele mitului sunt fiinte supranaturale. Ele sunt cunoscute mai ales pentru ce au facut in
timpul prestigios al inceputurilor..."
Mitul are o anumita rationalitate, in pofida faptului ca evenimentele pe care le nareaza
sunt plasate in contexte fantastice. El raspunde nevoii omului de intelegere a lumii, chiar daca o
face intr-o modalitate transfigurata poetic. Tocmai aceasta rationalitate a mitului era avuta in
vedere de Aristotel in lucrarea sa Metafizica, atunci cand afirma ca: „și iubitorul de mituri
(philomythos) este intr-un fel un iubitor de intelepciune (philosophus), caci mitul a fost creat pe
baza unor intamplari minunate pentru explicarea lor".
4 Etnogeneza - procesul formarii unui popor.

18
Nucleul mitologiei grecesti este reprezentat de miturile teogonice, adica de miturile ce

relateaza nașterea generatilor succesive de zei și conflictele dintre ei, proces incheiat prin
victoria lui Zeus asupra fortelor divine mai vechi, victorie prin care a fost instaurata actuala
ordine a lumii.
O particularitate a culturii grecești, esentiala pentru nașterea filosofiei, este reprezentata
de faptul ca spre sfarșitul epocii obscure (aprox. sec. al VIII-lea i.Hr.) se inregistreaza o
tndepdrtare semnificativd de modalitatea miticd de reprezentare a lumii, care, fara a fi inca
filosofie, reprezinta un pas decisiv spre ea. O serie de istorici ai filosofiei prefera pentru
denumirea acestei etape prealabile nașterii filosofiei termenulprotofilosofie (termen format cu
ajutorul prefixului de origine greceasca protos - „primul", „cel dintai") termenului prefilosofie
(format cu ajutorul prefixului latinesc pre - „anterior", „inainte de"), pentru a sugera faptul ca
aceasta etapa este nu doar anterioara nașterii filosofiei, ci reprezinta și o prima intruchipare,
chiar daca inca rudimentara și confuza, a acesteia.
Protofilosofia reprezinta, deci, termenul mediu care leagd mitologiapropriu-zisd (pentru
denumirea careia este potrivit și termenul de prefilosofie) de filosofia propriu-zisd și evidentiaza
complexitatea și caracterul procesual al genezei filosofiei.
Cele mai semnificative expresii ale protofilosofiei grecesti sunt: poemele homerice,
creatia lui Hesiod și orfismul.
2. Poemele homerice
Poemele homerice sunt cele mai vechi expresii ale culturii culte grecesti si occidentale
care ne-au parvenit. Ele cuprind un ansamblu de legende reunite in doua epopei de exceptionala
valoare artistica: Iliada și Odiseea. Acestea au fost considerate din vremuri stravechi a
intruchipa expresia supremd a artei, religiei, moralei si intelepciunii grecesti și s-au bucurat in
intreaga lume greceasca antica de o autoritate comparabila cu cea a Bibliei in era creștina
(comparabila, dar nu identica din moment ce filosofi ca Heraclit din Efes, Xenofan din Colofon
și Platon, nu numai ca s-au indoit de aceasta autoritate, ci au fost de-a dreptul ireverentioși fata
de ea!). Traditia antica a atribuit cele doua epopei poetului orb Homer, dar informatiile despre
personalitatea și creatia sa sunt vagi, incerte si contradictorii.
Problema homerica
Ca expresie a incertitudinilor legate de personalitatea și opera lui Homer, in epoca
moderna s-a constituit așa-numitaproblemd homericd, cu antecedente inca in antichitatea
greceasca, ce reunește o suita de intrebari ale caror raspunsuri mai vechi sau mai noi sunt numai
ipotetice. Iata doar cateva dintre ele:
• Dacd Homer a existat tntr-adevdr sau este numai un personaj legendar? Au fost
formulate raspunsuri și teorii, mai mult sau mai putin convingatoare, in favoarea ambelor
variante. In antichitatea greceasca nu mai putin de șapte cetati, printre care și Atena, iși disputau
onoarea de a-i fi patrie, cele mai plauzibile fiind Smirna (actualul oraș turcesc Izmir) și insula
greceasca Chios, din vecinatatea coastei egeene a Anatoliei.
• Dacd Homer a existat cu adevdrat, cdnd a trdit? Au fost propuse date cuprinse intre
secolul al XII-lea i.Hr. (caz in care el ar fi fost contemporan cu evenimentele narate de cele doua
epopei sau ar fi trait la scurt timp dupa desfașurarea lor) și secolul al VII-lea i.Hr. (caz in care el
ar fi trait cu putin timp inaintea consemnarii in scris a faimoaselor epopei). Poemele homerice au
fost consemnate in scris dupa traditia orala in secolul al VI-lea i.Hr. la Atena in timpul tiraniei
lui Pisistrate (cca.. 600-528/527 i.Hr.), dar parti ale lor au circulat oral din timpuri stravechi.
Maj oritatea cercetarilor contemporani fixeaza ca data cea mai probabila a vietuirii ipoteticului
Homer secolul al VIII-lea i.Hr. Este insa cert faptul ca el a utilizat pentru elaborarea poemelor
sale o serie de mituri si de legende ce circulau oral cu multa vreme inainte.
19
• Dacd poemele homerice sunt creatii folclorice sau culte? In epoca moderna filosofii și
poetii romantici au propus și argumentat, mai mult pasional decat teoretic, ipoteza caracterului
folcloric al poemelor homerice, dar ea este in prezent complet abandonata. Majoritatea
cercetatorilor contemporani sustin caracterul lor cult și invoca, in acest sens, numeroase
argumente, care cu greu pot fi contestate:
• Elemente de prozodie: cele doua poeme sunt compuse din versuri lungi, in timp
ce majoritatea creatiilor folclorice din toate culturile sunt alcatuite din versuri scurte;
particularitati stilistice, vocabular elevat etc.
• Relatarea unor detalii de la curtile basileilor (regii micenieni), cum ar fi
descrierea interioarelor palatelor miceniene și a vestimentatiei celor care le locuiau, invocarea
unor reguli de „protocol" și a moravurilor aristocratice etc., care nu puteau fi accesibile
oamenilor din popor.
• Conceptia despre zei implicatd in cele doudpoeme: unele personaje nu numai ca
nu sunt obediente, ci se manifesta de-a dreptul ireverentios fata de diferite divinitati, atitudine
care, de obicei, nu este caracteristica oamenilor din popor. Astfel, Diomede, unul dintre
personajele Iliadei, o infrunta pe zeita Afrodita: „. Ci striga vartos Diomede: / Lasa razboiul, tu
fiic-a lui Zeus și du-te".
• Dacd Iliada si Odiseea au fost create de singur autor, de doi autori sau de mai multi?
Filologii au identificat mai multe straturi, niveluri și stiluri ale „scriiturii" celor doua poeme, au
sesizat interpolari operate in momente despartite de cateva secole (de exemplu, referiri la arme
de fier, care nu existau in epoca miceniana, cand s-a desfașurat razboiul troian) etc., care ar
pleda pentru ipoteza a doi sau mai multi autori, dintre care n-ar fi exclus ca unul (cel care a scris
Odiseea) sa fi fost. o femeie (s-a sustinut, in acest sens, ca niciun barbat n-ar fi capabil sa
inteleaga atat de intim sufletul femeii, așa cum o face ipotetica autoare a Odiseei cu sufletul
sotiei lui Ulise, Penelopa!) etc. Cei mai multi cercetatori actuali sunt de parere ca cele doua
poeme au un singur autor, Iliada fiind o opera de tinerete, iar Odiseea una de maturitate sau
chiar de batranete, dar aceasta este mai mult o conventie decat o certitudine probata cu
argumente istorice irefutabile. Iliada relateaza mai multe episoade dramatice din ultimul an - al
zecelea - al razboiului aheilor impotriva Troiei (numita de greci Ilion). Viziunea despre lume,
conturata deosebit de expresiv, este ampld, grandioasd, iar la evenimentele povestite participa
nu numai oameni, ci și zei, fie de o parte, fie de cealalta a beligerantilor. Sunt conturate caractere
puternice, mistuite de patimi arzatoare, caracterizate, deopotriva, prin violenta și sensibilitate.
Valoarea morala suprema care anima cele mai importante personaje ale Iliadei este virtutea
(„arete"): aien aristeuein cai hypeirochon emmenai allon - „sa fii intotdeauna cel mai bun și
mereu deasupra celorlalti".
Odiseea continua, intr-un fel, actiunea Iliadei, povestind peripetiile eroului aheean Ulise (numit
de greci Odysseus) pe drumul de intoarcere de la razboiul troian spre patria sa, insula Ithaka din
Marea Ionica - al carei basileu era -, unde il aștepta fidela, rabdatoare și iubitoare sotia sa
Penelopa, asaltata de petitorii ce ravneau la tronul Ithakai, convinși ca Ulise murise in razboi.
Viziunea despre lume evocata in Odiseea este mai putin ampla (ceea ce i-a determinata pe unii
cercetatori sa o considere o opera de maturitate sau chiar de batranete a lui Homer), dar Ulise
pune in joc, alaturi de calitatile personajelor Iliadei, și istetimea, inteligentapracticd, o veritabila
artd machiavelicd avant la lettre de a utiliza imprejurarile, oamenii și chiar și zeii ca simple
mijloace pentru atingerea propriilor sale scopuri. La revenirea eroului aheean in Ithaka insași
zeita Atena i se adreseaza admirativ: „Nu este zeu care sa te intreaca in viclenie"!
Etica homericd este o eticd eroicd, centrata in jurul valorii supreme a virtutii. In prim-
planul actiunii ambelor poeme se afla eroul aristocrat, care folosește orice prilej pentru a-și
pune in valoare curajul și a-și apara demnitatea. Oamenii din popor implicati in evenimentele
narate au mai mult un rol decorativ, razboiul insuși fiind, mai degraba, o suita de infruntari
individuale intre aristocratii celor doua tabere, decat o lupta intre doua armate. Destinul eroului
homeric este inchis intre limitele vietii sale, caci el este convins ca dupa moarte nu mai este
20
nimic de sperat sau de așteptat, in afara gloriei postume, care trebuie insa cucerita in timpul
vietii.
Ideea destinului implacabil (moira sau aisa), care este una dintre notele definitorii ale
intregii spiritualitati antice grecești, apare cu deosebita pregnanta in poemele homerice.
Destinul, caruia ii e supusa intreaga creatie, este conceput fie ca fiind impus lumii de catre Zeus,
fie ca o forta telurica mai presus chiar și decat „parintele zeilor și-al omenirii": „Ce-i drept ca
nici chiar zeii / Nu pot scuti de moartea cea fireasca / Pe cine lor li-i drag, daca-l doboara /
Neindurata soarta, mana mortii" (Odiseea). Grecii erau incredintati ca destinul poate fi, cel mult,
cunoscut inaintea implinirii sale (prin consultarea ursitoarelor sau a oracolelor, cercetarea starii
organelor interne ale animalelor sacrificate cu prilejul sarbatorilor religioase, interpretarea
anumitor semne ale naturii ori a viselor etc.), dar, in niciun caz, anulat și nici macar schimbat.
Este semnificativ, in acest sens, cazul regelui Oedip, fiul lui Laios, regele Tebei, și al Iocastei,
care, aflandu-și, in urma consultarii Oracolului din Delfi, destinul tragic, face tot ceea ce este
omenește posibil pentru a-l evita, dar, in cele din urma, acesta i se impune exact in forma in
care-i fusese prezis, adica iși ucide tatal și se casatorește cu propria sa mama! Omul trebuie,
deci, sa se supuna destinului, ba chiar sa și-l asume, dar sa-și traiasca viata, atata cata ii este
data, cu curaj și demnitate, astfel incat faima sa-i supravietuiasca. știind ca ii sunt date zile
putine, eroul aheean Ahile nu precupetește niciun efort pentru a le da cat mai multa stralucire:
„Mama, de vreme ce-mi deteși din naștere zile putine, / Cinste macar trebuia sa-mi dea mie-
imparatul olimpic".
In poemele homerice nu este inca prezenta ideea de „ suflet", ca parte spirituala a omului
pregnant conturata, ca in filosofia greceasca de mai tarziu, considerandu-se ca dupa moarte din
om nu mai ramane decat un suflet fantomatic, o umbra palida lipsita de eficacitate. Personajele
homerice colaboreaza sau se infrunta cu zeii, cu care comunica, mai ales, in timpul somnului
prin vise. Visele erau considerate de greci a fi intotdeauna premonitorii, pretandu-se la o
adevarata hermeneutica mitica, stapanita doar de initiati.
Importanta poemelor homerice pentru filosofia greceascd de mai tdrziu, ca si pentru
intreaga culturd si civilizatie greacd, a fost considerabild. In primul rand, ele au reprezentat un
adevdrat rezervor pentru terminologia filosofica. Numeroși termeni filosofici ulteriori sunt
resemnificari ale unor cuvinte care apar pentru prima data in Iliada și Odiseea (de exemplu:
aperion, arche, cosmos, haos, psyche etc.). De asemenea, in Iliada este schitat un model
cosmologic, gravat de Hefaistos insuși pe scutul lui Ahile. Zeul focului și al meșteșugurilor
„faurește pamantul și cerul și marea, Soarele-n veci calator și Luna rotata și plina / Stelele toate,
ale cerului zodii și mandra cununa, Cloșca cu puii, Hiadele și Orionul / Cel luminos, ba și Ursa,
ce-i zice și Carul cel mare, / Care, ochind Orionul, pe loc in vazduh se rotește, / Singurul care nu
scapata-n apele lui Okeanos". Acest model cosmologic va influenta primele cosmologii
filosofice. Deși este saturat de elemente fantastice, el contine și o serie de elemente rationale ca:
forma sferica a universului, distingerea a mai multor niveluri ale existentei, pozitia „fixa" pe cer
a unor constelatii (Orionul) etc. Tocmai aceste elemente vor fi retinute, demitizate și dezvoltate
de primii filosofi.
3. Creatia lui Hesiod
Hesiod a fost un poet taran care a trait in secolul al VII-lea i.Hr. la Ascra in Beotia
(provincie a Greciei situata la nord de Attica, provincia din care face parte și orașul Atena), cea
mai bogata regiune a Greciei continentale. El a compus doua poeme care, alaturi de creatia
homerica, au avut o importanta deosebita pentru configurarea culturii și civilizatiei antice
grecești și, in special, pentru constituirea filosofiei: Theogonia (Nasterea zeilor) și Erga (Munci
si zile).
Daca, așa cum am precizat mai sus, informatiile despre Homer sunt sarace, incerte și
contradictorii, despre Hesiod ele sunt ceva mai sigure, in primul rand, deoarece se prezinta el
21
insuși in poemele sale. Astfel, la inceputul Theogoniei el se descrie pe sine ca un tanar pastor
beotian caruia, pe cand iși paștea turma de oi pe muntele Helicona, i s-au aratat „copilele
divine" (muzele) care l-au inzestrat cu darul de a talmaci oamenilor adevarul.
Theogonia este un fel de catalog al zeilor olimpieni ce a avut o deosebita importanta
pentru constituirea spiritualitatii grecești istorice intrucat ea a realizat o primd sistematizare a
legendelor, care circulau oral din vremuri stravechi și erau, in multe privinte, contradictorii.
Hesiod a delimitat atributiile zeilor olimpieni, le-a fixat ierarhia și i-a conturat fiecaruia dintre ei
personalitatea. El nu s-a limitat la simpla juxtapunere a legendelor despre zei, ci a procedat
calauzit de un veritabil simt teologic, incercand sa rationalizeze religia greceasca timpurie, sa
integreze legendele despre zei intr-o viziune unitara, coerenta și consecventa.
Ca și Homer, dar mai aplicat decat acesta, Hesiod a schitat in Theogonia și un model
cosmogonic mitic, ce i-a inspirat, și el, pe primii filosofi. La inceput ar fi aparut haosul, din care
s-au desprins pe rand „Pamantul cu largile-i coapse", „Tartarul intunecat", „Eros^ ce supune pe
oameni și zei deopotriva", „Noaptea cea neagra și Erebos apoi se iscara". Din impreunarea noptii
cu „intunecatul Ereb" s-ar fi nascut ziua și Eterul, iar Geea (pamantul) „nascu asemenea șieși /
Cerul cu stele-mpanzit", „Muntii inalti a nascut" și „marea cea stearpa", „pe-nspumatul
Okeanos", pe Hiperion „zeul luminii", pe „Febe cu-aleasa cununa", pe „Tethys cea iubitoare" și,
la sfarșit, pe „Cronos cel cu ganduri ascunse".
Erga este un poem agrotehnic și didactic ce infatișeaza amanuntit modul de viatd al
tdranului grec din epoca arhaicd. Viziunea despre lume conturata in acest poem este umila, caci
taranul este copleșit de griji și necazuri, nu se intovarașește cu zeii pentru a-și atinge scopurile,
așa cum faceau eroii homerici, și nici nu ii infrunta atunci cand destinul i se arata nedrept. El iși
indeplinește cu sfintenie indatoririle fata de zei, așa cum au fost fixate de traditie, dar prefera sa
n-aiba de-a face cu ei. Atmosfera generala ce se degaja din poem este pronuntat pesimista, fapt
ilustrat, de exemplu, de motivul celor cinci vdrste ale umanitdtii: de aur, de argint, de bronz, a
eroilor (este vorba despre epoca razboiului troian) si de fier, ultima fiind cea in care traia el.
Lumea ar fi intr-o continua decadere, așa cum sugereaza și degradarea succesiva a nobletei
metalelor care le denumesc pe patru dintre ele, iar acest motiv prezinta similitudini formale cu
mitul biblic al cdderii omului in pdcat. Lumea ar fi fost distrusa și reconstruita de mai multe ori
de catre zei, oamenii fiecarei varste fiind pedepsiti și „degradati", intrucat și-ar fi depașit, de
fiecare data, limitele omenești, nesocotindu-i pe zei și incercand sa-și afle temeiul in ei inșiși.
Nici viitorul nu-i apare lui Hesiod mai promitator deoarece moravurile se pervertesc incontinuu,
iar oamenii devin tot mai rai. Numai munca l-ar putea aj uta pe om sa-și recapete maretia
pierduta din vina sa, caci „Fi-vei asemeni cu zeii, deci sa muncești e mai bine". Cazut prin
vointa divina, omul se poate ridica, deci, prin propriile-i forte. Munca elogiata de Hesiod este
cea agricola, pe care el o opune celui negustorești, suspectata de inșelatorie. El este atașat, in
mod evident, randuielilor economice arhaice și denunta drept decadere amplificarea schimbului
de marfuri, pe care progresele tehnologice il impuneau. Munci si zile este și un adevarat tratat
agrotehnic, deoarece prezinta calendarul muncilor agricole și ofera numeroase detalii asupra
diferitelor tehnologii agrare, așa cum experienta milenara a taranilor greci le fixase. De
asemenea, poemul lui Hesiod este și didactic, intrucat contine numeroase sfaturi moralizatoare
adresate de poet fratelui sau, Perses, caruia nu-i prea placea munca, dar, cu ajutorul unor
judecatori corupti („mancatori de daruri"), reușise sa-l deposedeze de o parte din moștenirea ce-i
revenea de drept. Hesiod iși indeamna fratele și pe cei asemenea lui sa respecte dreptatea lui
Zeus, caci, daca o incalca, vor fi aprig pedepsiti.
Poemele taranului beotian au influentat filosofia greceasca de mai tarziu prin
sistematizarea si rationalizarea mitologiei grecesti, prin cosmogonia pe care a schitat-o și prin
elogierea muncii, prin care omul și-ar putea asigura traiul de zi cu zi și caștiga demnitatea.
3. Orfismul
22
Orfismul reprezinta un ansamblu eterogen de stravechi credinte religioase, practici

rituale și creatii mitico-poetice ce se revendica din spiritul poetului legendar prehomeric Orfeu
(Orpheus), considerat de traditia mitologica un profet al cultului zeului Dionysos.
Deși il mentioneaza, Homer il plaseaza pe Dionysos la periferia lumii olimpice, probabil
datorita atributelor pe care acesta le cumula, atribute ce contrastau cu valorile civice și cu etica
eroica sub semnul carora fusesera plasmuite poemele homerice. Lui Dionysos ii reveneau,
potrivit mitologiei, atributii multiple, cele mai cunoscute fiind de zeu al vinului și al betiei, dar și
al padurii și al fortelor vitale ale naturii, care s-ar exprima in om sub forma pasiunilor
dezldntuite, eliberate de controlul pe care cetatea il exercita asupra membrilor ei prin legile și
cutumele sale.
Cu timpul, chiar și aceasta divinitate rebela și incomoda pentru ordinea din cetate va fi
pe deplin acceptata in panteonul olimpic, dar manifestarile cultuale care ii erau consacrate vor
imbraca forme ceva mai moderate, in acord cu viata sociala și morala a cetatii. La Atena lui
Dionysos ii vor fi consacrate sarbatori speciale și de cultul sau sunt legate originile tragediei,
spectacol teatral trait de greci ca o forma de arta și de cult religios, deopotriva. Aceasta
schimbare de atitudine demonstreaza ca grecii considerau ca fiind divine chiar șifortele
irationale pe care le percepeau in intimitatea vietii lor interioare și cu care doreau sa stabileasca
raporturi compatibile cu sfera vietii publice.
Lui Orfeu ii sunt atribuite mai multe lucrari (Legendele sacre - o teogonie sensibil
diferita de cea homerico-hesiodica oficiala; Gigantomahia - o epopee despre razboiul dintre zeii
olimpieni și giganti; Tdblitele sacre - un tratat de medicina și psihologie; Argonautica - un poem
ce povestește peripetiile argonautilor in cautarea lanii de aur etc.), dar, in cazul in care ele au
existat intr-adevar, niciuna dintre ele nu ne-a parvenit. Multi filologi și istorici ai filosofiei il
considera pe Orfeu un personaj legendar.
Potrivit traditiei mitice, el ar fi fost fiul muzei poeziei epice (rapsodia, epopeea) și a
elocventei (puterea de convingere prin cuvant) Calliope și al regelui trac Oiagrus, ar fi fost
initiat de muze (mama sa fiind una dintre ele), iar zeul Apollo (zeul luminii și al artelor,
divinitate profetica și tamaduitoare, patronul oracolelor și ocrotitorul orașelor) i-ar fi daruit
propria sa lira, cu al carei cantec Orfeu ar fi reușit sa miște pietrele și sa imblanzeasca fiarele. El
ar fi fost unul dintre cei circa 50 de participanti la expeditia argonautilor conduși de eroul
mitologic Iason pentru capturarea „lanii de aur" (lana unui berbec fabulos care ar fi asigurat,
potrivit legendei, celui care o detinea nemurirea) și ar fi jucat un rol important in succesul
expeditiei, potolind cu cantecul lirei sale furia valurilor și acoperind chemarea irezistibila a
sirenelor.
Cel mai cunoscut episod biografic al lui Orfeu, care a inspirat in arta antica, moderna și
contemporana numeroase capodopere, este iubirea sa absoluta pentru sotia sa Euridice
(Eurydike), o nimfa intalnita de poet in Tracia natala dupa intoarcerea sa din expeditia
argonautica. Datorita mortii premature a lui Euridice (mușcata, potrivit unei variante a legendei,
de un șarpe in chiar ziua nuntii), Orfeu va cobori in Infern, reușind, prin cantul tanguitor al lirei
sale, sa-i induplece pe zeii infernali, Hades si Persefone, sa i-o restituie. Impresionati de
suferinta și de harul sau, aceștia il indeamna pe Orfeu sa porneasca spre taramul muritorilor, caci
Euridice il va urma, dar ii interzic sa intoarca capul și sa o priveasca pana la ieșirea din taramul
mortii. Banuind ca a fost inșelat de zeii Infernului sau poate mistuit de dor, Orfeu intoarce capul
cu doar un pas inainte de ieșirea din Infern și o vede in urma sa pe Euridice alunecand inapoi in
Infern și destramandu-se ca o naluca, pierzand-o astfel pentru totdeauna. Indurerat de aceasta a
doua pierdere a iubitei sale, Orfeu va reveni in Tracia natala și va avea un sfarșit la fel de tragic
ca și iubirea sa, fiind sfașiat de menade (nimfe bantuite de furii mistice ce insoteau in transa
despletite și cu piepturile dezgolite cortegiul lui Dionysos) deoarece refuzase sa participe la
cortegiul orgiastic al lui Dionysos sau, potrivit unei alte variante a legendei, de femeile trace
(care aveau faima de a fi foarte aprige!), intrucat le-ar fi respins ofertele de iubire. Capul retezat
și lira i-ar fi fost aruncate in raul Herbus și ar fi plutit pe ape pana in insula Lesbos, care a
devenit, astfel, patria poeziei lirice. Lira lui Orfeu ar fi fost recuperata de muze și proiectata de
23
ele pe cer, transformandu-se in constelatia omonima, iar capul ar fi continuat sa pluteasca pe

mari cantand un cantec de jale, pe care se spune ca marinarii nefericiti in dragoste il mai aud și
azi, devenind, un cap oracular autonom...
De numele lui Orfeu sunt legate și așa-numitele mistere sau misterii (gr. misterion -
„initiere secreta") orfice, un ansamblu stravechi de doctrine și de ritualuri initiatice practicate in
lumea greceasca prin care se urmarea eliberarea sufletului de blestemul reincarnarilor succesive.
Pentru a-și caștiga mantuirea sufletului orficii refuzau intretinerea vietii lor prin curmarea altor
vieti, ceea ce se traducea in alimentatia riguros vegetariana și in evitarea a tot ceea ce poate
consolida „inchisoarea corporala" a sufletului, trupul fiind considerat principala impuritate a
omului, trebuind sa fie strunit și chiar mortificat printr-un mod de viata ascetic. La sfarșitul
procedurii de purificare sufletul ar fi fost primit in lumea divina a veșnicei fericiri, dar atingerea
acestui tel presupunea o instructie amanuntita (invatarea unor formule obscure, care ar fi trebuit
sa fie rostite de orficii decedati pentru obtinerea mantuirii etc.).
Importanta lui Orfeu pentru filosofia greceasca de mai tarziu consta, in primul rand, in
faptul ca lui i se atribuie introducerea in spiritualitatea greceascd a motivului metempsihozei
(credinta, de sorginte probabil orientala, ca sufletul este nemuritor și supus unui ciclu de
reincarnari succesive), motiv ce va fi valorificat ulterior din perspectiva filosofica de o serie de
mari filosofi, ca Pythagoras, Socrate și Platon. Tot de numele lui Orfeu este legata și credinta in
destinatia postuma duala a sufletului: Cdmpiile Elisee, ca rasplata pentru cei buni, și Tartaros, ca
pedeapsa pentru cei rai. Legenda lui Orfeu este, totodata, și o pledoarie pentru implinirea omului
prin arta, care il face insa mai degraba nefericit in viata terestra, dar il transpune in eternitatea și
perfectiunea spiritului.
Protofilosofia greceasca a insemnat, deci, o indepartare semnificativa de modalitatea

mitica de reprezentare a lumii și a acumulat premisele spirituale necesare aparitiei filosofiei.
24
Cursul 4
GENEZA FILOSOFIEI
1. Originile și periodizarea filosofiei antice grecesti

La prima vedere pare surprinzator faptul ca filosofia anticd greceascd n-a apdrut si nici
n-a fdcutprimii pasi in Grecia continentald, adica in matca in care s-a plamadit spiritul grecesc,
ci spre zonele periferice ale elipsei aplatizate pe care forma arealului in care s-au raspandit grecii
in antichitate o sugereaza (in polisurile de pe coasta occidentala a Asiei Mici, din sudul Italiei și
din Sicilia). Departe de a fi o simpla expresie a hazardului, aceasta situatie are o motivatie
complexd, in care fuzioneaza factori de natura geografica, economica, social-politica și
spirituala.
In general, regiunile continentale situate in afara marilor fluxuri comerciale terestre au
ritmuri evolutive lente și sunt prin excelenta conservatoare. Aceasta tendinta generala este
valabila, cu atat mai mult, in cazul Greciei continentale, al carei relief accidentat ingreuna nu
numai schimburile de marfuri, ci și pe cele de idei. Chiar și in zonele litorale ale Greciei propriu-
zise situatia nu era mult diferita datorita presiunii traditionaliste a continentului. Este
semnificativ, in acest sens, faptul ca primele procese intentate unor filosofi au avut loc in Atena
secolului al V-lea i.Hr., in plina epoca clasica, și ca ele au sanctionat drastic punerea sub semnul
intrebarii de catre acuzati a reprezentarii mitice a lumii.
Radical diferita era insa situatia polisurilor de pe coastele occidentale ale Asiei Mici, din
sudul actualei Italii și din sud-estul Siciliei, zone intens colonizate de timpuriu de greci. Aceste
regiuni se caracterizau printr-un dinamism social-economic și spiritual pronuntat. Coloniștii erau
oameni activi, intreprinzatori, aventurieri chiar, fapt demonstrat, in primul rand, de curajul lor de
a-și parasi locurile de baștina și a se stabili in zone atat de indepartate.
In coloniile pe care le vor fonda ei vor dezvolta, in special, meșteșugurile și comertul
maritim, spre deosebire de locuitorii polisurilor din Grecia continentala a caror principala
indeletnicire va ramane agricultura. Datorita rentabilitatii economice superioare a meșteșugurilor
și a comertului in raport cu agricultura, numeroase colonii grecești vor ajunge relativ rapid
prospere, multi dintre grecii stramutati scapand de saracia traditionala a celor ramași acasa.
Calatorind mult ei vor cunoaște oameni și civilizatii cu mentalitati, credinte și stiluri de
viata diferite de ale lor, vor deveni mai toleranti fata de alte moravuri și moduri de reprezentare a
lumii și a vietii. Ca urmare a prosperitatii, pentru unii dintre grecii din colonii va aparea acel
„ragaz pentru meditatie", pe care Aristotel il considera in lucrarea sa Metafizica una dintre
conditiile prealabile necesare nașterii filosofiei. Aristotel sugereaza ca pentru a avea
disponibilitatea pentru filosofare individul trebuie sa aiba un anumit grad de securitate
existentiala. Este putin probabil ca o persoana copleșita de grija zilei de maine, care-și risipește
intreaga energie pentru supravietuire sa fie interesata in mod explicit de probleme filosofice!
De asemenea, calatorind mult, vazand locuri noi, cunoscand civilizatii și oameni cu
mentalitati, credinte și stiluri de viata diferite de ale lor, grecii din colonii vor avea incomparabil
mai multe prilejuri de „mirare" decat cei ramași acasa. Același Aristotel afirma, in acest sens, ca
„filosofia s-a nascut din mirare". Evident, nu-i suficient doar sa te miri (ca prostu'!) pentru a
deveni filosof, ci mirarea trebuie sa fie urmata problematizare, adica de punerea unei intrebari
inedite și pertinente in legatura cu faptul sau imprejurarea care a generat mirarea respectiva.
Datorita acestor circumstante favorabile, spre sfarșitul epocii arhaice (sec. al VI-lea
i.Hr.) intr-o serie de polisuri grecești de pe coastele egeene ale Asiei Mici, din sudul Italiei și din
Sicilia s-au acumulat conditiile obiective și subiective necesare nașterii filosofiei. Aceste conditii
au fost valorificate de o intreaga pleiada de personalitati exceptionale, care ilustreaza admirabil
profilul psiho-intelectual și moral al poporului grec.
Filosofia antica greceasca a parcurs in evolutia sa istorica urmatoarele patru etape:
1. Etapapresocraticd saupreclasicd - desfașurata pe parcursul secolului al VI-lea i.Hr. Ea
a avut un caracter pronuntat cosmologic, fizicalist, adica in centrul interesului filosofilor s-au
25
aflat problemele cosmosului (gr. kosmos - lume, univers), ale naturii (gr. physis - natura). Cei
dintai filosofi au incercat sa descopere un principiu (gr. arche - principiu) de natura fizica
(identificat, de regula, cu unul dintre cele patru elemente cosmologice - apa, aer, pamant, foc -ori
cu diferite amestecuri sau dozaje ale lor) din care toate lucrurile ar proveni, ale carui expresii ar
fi și la care ele ar reveni, dupa un ciclu de metamorfoze. Cei mai importanti filosofi ai acestei
perioade au fost: milesienii (Thales din Milet, Anaximandros din Milet și Anaximenes din
Milet), Pythagoras, Heraclit din Efes, reprezentantii școlii din Elea (Xenofan din Colofon,
Parmenides din Elea, Melissos din Samos, Zenon din Elea), filosofii pluraliști (Anaxagoras din
Clazomene, Empedocles din Agrigent) și reprezentantii atomismului ( Leucipp și Democrit).
2. Etapa clasicd (sec. V-IV i.Hr.) - este etapa apogeului filosofiei antice grecești și a avut
un caracter pronuntat antropologic, adica in prim-planul interesului filosofilor au trecut
problemele omului. Cei mai importanti filosofi ai epocii clasice au fost: sofiștii (Protagoras din
Abdeba, Gorgias din Leontinoi, Hippias din Iulis, Critias, Callicles, etc.) și „triada de aur" a
filosofiei antice grecești: Socrate, Platon și Aristotel.
3. Etapa elenisticd (sec. III-I i.Hr.) - este etapa declinului culturii și civilizatiei antice
grecești, dar și de elenizare, adica de difuziune ampla a valorilor grecești in intreaga lume antica.
Filosofia acestei etape a avut, ca in toate epocile de criza, un pronuntat caracter eticist (adica
filosofii au fost preocupati, cu precadere, de problemele conduitei morale a omului intr-o lume
aflata in criza) șipesimist. Principalii sai reprezentanti au fost: Epicur, stoicismul și scepticismul.
4. Etapa romand (sec. I-IV d.Hr.) - intrucat romanii n-au dat dovada de prea mare
originalitate in filosofie, filosofia romana este considerata, adesea, ultima etapa a filosofiei
grecești. Cei mai importanti filosofi romani: Cicero, Seneca, Marc Aureliu, Lucretius etc. au
imprumutat majoritatea temelor și motivelor pe care le-au abordat din filosofia greceasca. Si in
aceasta etapa filosofia a avut un caracter eticist și pesimist intrucat epoca respectiva a fost tot
una de declin, dar, de aceasta data, al Imperiului Roman. De asemenea, in aceasta epoca a avut
loc fuziunea spiritului grecesc cu cel roman, care s-a realizat pe fondul aparitiei si rdspdndirii
rapide a religiei crestine in Imperiul Roman, procese ce vor influenta decisiv evolutia culturii și
civilizatiei occidentale, inclusiv a filosofiei, urmatorului mileniu si jumatate.
2. Etapa clasica a filosofiei antice grecesti

(sec. V - IV i. Hr.)
2.1. Caracterizare generala

La inceputul secolului al V-lea i.Hr. cultura și civilizatia antica greceasca au atins apogeul.
Ca urmare a victoriilor stralucite obtinute in razboaiele cu perșii (așa-numitele rdzboaie medice,
desfașurate intre cca.. 500 - 480 i.Hr., dar pacea s-a incheiat abia in anul 449 i.Hr.), grecii au
dobandit constiinta fortei, valorii si superioritdtii civilizatiei lor. Atena va deveni principala
forta maritima a Mediteranei și multe alte polisuri vor ajunge prospere.
La mijlocul secolului al V-lea i.Hr., in anul 443, este ales strateg al Atenei Pericle (cca..
495-429 i.Hr.), care va desavarși și impune regimul politic democratic. Modelul democratiei
ateniene va fi preluat apoi de numeroase alte polisuri, indeosebi de cele aflate in sfera de
influenta a Atenei. Regimul democratic a stimulat la cote fara precedent energia și creativitatea
grecilor, astfel incat in aceasta perioada se inregistreaza progrese spectaculoase in toate
domeniile de activitate. Atena devine adevdrata capitald a lumii grecesti și faurește un sistem de
valori ce va marca evolutia culturii occidentale a urmatoarelor milenii. In aceste decenii este
initiat procesul de sistematizare urbanistica a Atenei și de construire edificiilor publice și
religioase monumentale ce vor impodobi Acropola și vor deveni simbolul etern al spiritului
grecesc.
In aceasta perioada traiesc și plasmuiesc personaje și destine umane exemplare marii
tragici: Eschil, Sofocle și Euripide, precum și cel mai valoros comedian grec, Aristofan.
Poezia greceasca iși diversifica registrul tematic și cultiva noi specii prin Simonide,
Bachilide și, mai ales, Pindar, supranumit mai tarziu de Horatiu și Cicero „printul poetilor".
26
Artele plastice fauresc tiparele fundamentale ce vor configura arta Occidentului. Acum
traiesc și-și realizeaza operele desavarșite cei mai faimoși sculptori și arhitecti greci: Phidias,
Myron, Scopas, Praxiteles, Lysip etc. precum și cel mai important pictor grec, Polygnot.
Tot in epoca clasica traiesc și iși elaboreaza conceptiile ce vor fixa paradigma metafizicii
Occidentului cei mai valorosi filosofi greci: Socrate, Platon și Aristotel.
In filosofia greceasca se inregistreaza in etapa clasica deplasarea centrului de interes al
filosofilor dinspre problemele naturii spre problemele omului, proces denumit, in mod
semnificativ, de istoricii filosofiei revolutia socraticd. Sunt elocvente, in acest sens, deviza lui
Socrate: cunoaste-te pe tine insuti! și cel mai important fragment care ne-a parvenit din creatia
celui mai valoros sofist, Protagoras din Abdera: omul este mdsura tuturor lucrurilor. Daca in
etapa presocratica filosofia avusese un pregnant timbru cosmologic, fizicalist, adica prevalase
interesul pentru natura, in etapa clasica ea devine preponderent antropologicd, adica aduce in
centrul interesului sau problematica umana.
Democratia directd instaurata de Pericle la Atena reclama participarea nemijlocita a tuturor
cetatenilor la viata cetatii. Ei trebuiau sa fie capabili sa se pronunte in cunoștinta de cauza asupra
problemelor ce vizau traiul lor in comun. In general, orice regim democratic presupune, pentru a
fi functional, un nivel rezonabil de instructie și de responsabilitate a cetatenilor. In noul context
social-politic și spiritual filosofia era solicitata sa ofere raspunsuri coerente problemelor
stringente pe care le ridica viata publica a cetatii și ea trebuia sa permita intelegerea de catre
masa de cetateni a problematicii raporturilor dintre individ și colectivitate, a temeiurilor
legalitatii și moralitatii, a strategiilor politice și geopolitice etc., adica sa elucideze problematica
socio-umana.
De cele mai multe ori, cetatenii atenieni, mai ales oamenii din popor, nu aveau pregatirea
necesara participarii in cunoștinta de cauza la dezbaterea și solutionarea in organismele
democratice infiintate in acest scop a problemelor publice cu care se confrunta cetatea. Acestei
necesitati social-politice și culturale i-au raspuns in epoca clasica sofistii. Ei erau carturari iluștri
din intreaga lume greceasca veniti la Atena secolului al V-lea i.Hr., care și-au asumat in
contextul social-politic și spiritual creat de regimul democratic rolul de educatori publici contra
cost. Termenul cu care ei sunt denumiti deriva din grecescul sophos („intelept"), dar, cu referire
la ei, el a fost utilizat, de cele mai multe ori, in antichitate cu o acceptie peiorativa, mai ales
deoarece ei pretindeau bani pentru serviciile pe care le ofereau.
Carentele de instructie ale majoritatii cetatenilor atenieni și, cu atat mai mult, ai celorlalte
polisuri grecești, se datorau, in primul rand, faptului ca sistemul de invatamant traditional nu
asigura decat o pregatire intelectuala precara, ce se limita la formarea deprinderilor elementare
de scris, citit și socotit, precum și la cunoașterea poemelor homerice. Noul context social-politic
reclama insa atat capacitatea de intelegere a unor fenomene complexe, cum sunt cele social-
politice, economice, juridice, diplomatice, militare, morale etc., cat și abilitati retorice, mai
precis, capacitatea de sustinere și de argumentare persuasiva a opiniilor și punctelor de vedere
personale in numeroasele organisme deliberative create de regimul democratic. Este
semnificativ, pentru realizarea anvergurii democratiei antice grecești, faptul ca dintre cei cca..
40.000 de cetateni (nu de locuitori, caci minorii, femeile, rezidentii straini și, cu atat mai mult,
sclavii nu erau considerati cetateni și, drept urmare, nu beneficiau de drepturi politice!), cati
avea Atena secolului al V-lea, circa 10.000 erau angrenati in permanenta in diferite functii
publice.
Marii filosofi greci ai etapei clasice, in primul rand, Socrate, Platon și Aristotel, i-au
judecat foarte aspru pe sofiști, dar, cel putin in parte, pe nedrept. Socrate s-a delimitat energic de
ei și i-a combatut intreaga viata, deoarece era confundat adesea cu ei datorita stilului sau
persuasiv de filosofare. Platon a scris un dialog, intitulat chiar Sofistul, in care a ridiculizat un
astfel de personaj. Cartea a VI-a a tratatului de logica al lui Aristotel, Organon (gr. -
„instrument"), este intitulata, in mod semnificativ, Respingerile sofistice și este consacrata
denuntarii rationamentelor vicioase din punct de vedere logic la care recurgeau sofiștii pentru a-
și impune punctele de vedere, de multe ori discutabile, in disputele pe care le angajau.
27
E drept, sofiștii cereau bani multi pentru lectiile pe care le ofertau, dar in epoca ei erau
singurii care puteau asigura o adevarata cultura generala și care puteau pregati oratori, calitati
indispensabile pentru exercitarea indatoririlor civice impuse cetatenilor sai de regimul politic
democratic atenian. Doar ei erau, deci, capabili sa formeze oameni cultivati și competenti, in
primul rand conducatori politici, oameni de stat, care erau considerati elita fiecarei cetati.
Sofiștii erau convinși ca virtutea se poate invata. La greci, ca și la romani mai tarziu,
virtutea nu era doar excelenta morala, ci și ansamblul calitatilor psiho-intelectuale care-l fac pe
individ eminent și-i confera eficacitate și faima. In general, sofistica intruchipeazd cea dintdi
formd istoricd a umanismului. Peste cateva secole filosoful roman Marcus Tullio Cicero (106-43
i.Hr.) va scrie ca „o data cu sofiștii intelepciunea a coborat din cer pe Pamant" El intentiona sa
spuna ca pana la ei intelepciunea (sophia), și, mai ales, iubirea de intelepciune (philosophia)
aveau un caracter oarecum ezoteric, adica se adresau doar unor initiati, tineau de o școala sau de
o grupare inchisa. Sofiștii aduc intelepciunea in viata publica și vor sa faca din ea o deprindere
politica și morala cotidiana a tuturor cetatenilor.
Lupta pentru hegemonie politica la Atena nu-i angaj a numai pe liderii politici, ci și masa
de cetateni. De aceea se și punea atat de acut problema educatiei lor politice, iar sofistica nu
putea fi o mișcare omogena. De asemenea, in noul context social-politic și spiritual, nu numai
gruparea democratica, ci și cea aristocratica avea nevoie de educatori politici pentru adeptii sai.
Datorita acestei polarizari politice sofistica indeplinește rolul unei ideologii, al unei institutii de
propaganda, dar scindate, in conformitate cu structura social-politica a cetatii.
Drept urmare, in cadrul sofisticii pot fi distinse o orientare prodemocraticd, reprezentata
de Protagoras din Abdera, Gorgias din Leontinoi, Prodicos din Iulis, Hippias din Elis etc., și o
orientare proaristocraticd, ilustrata, indeosebi, de Critias, Antiphon, Callicles etc.
3. SOCRATE
(469 - 399 i.Hr.)
3.1. Personalitatea si procesul

Socrate -filosoful care n-a scris nimic - s-a bucurat in posteritate de o faima pe care n-au
atins-o alti ganditori care au umplut cu operele lor rafturi intregi de biblioteci! S-a spus despre el
ca ar fi ganditorul ce a influentat cel mai profund spiritul occidental, iar trecerea sa prin aceasta
lume a fost asemuita cu cea a lui Isus Hristos. Pe de alta parte, unii dintre contemporanii sai
(indeosebi dramaturgul Aristofan in comedia sa Norii) i-au zugravit un portret grotesc, ce
contrasteaza flagrant cu cel facut de contemporani lui Platon, cel mai stralucit discipol al sau:
Platon: aristocrat, bogat, distins, „frumos ca un zeu"; Socrate: plebeu, sarac, grosolan, „urat ca
un satir5". Așadar, Socrate n-a scris in mod deliberat nimic, invocand, in acest sens, doua
motive:
a) pretindea ca nu știe nimic („știu ca nu știu nimic") și, deci, nu avea ce scrie;
b) sustinea ca adevarurile pe care ajunsese sa le cunoasca le aflase din discutiile cu
interlocutorii sai și i se parea lipsit de onestitate sa le consemneze in scris ca și cum i-ar apartine.
Socrate s-a nascut la Atena in anul 469 i.Hr. ca unic fiu al unei familii modeste: tatal sau,
Sophroniscos, era pietrar (sculptor), iar mama sa, Phainarete, era moașa. Pana la 40 de ani
(varsta numita de greci akme și considerata de ei varsta deplinei impliniri a individului) el a
practicat, potrivit traditiei, meseria tatalui sau, dar pare-se fara succes, motiv datorita caruia a
abandonat-o la aceasta varsta. Conform altor surse, el ar fi fost, dimpotriva, foarte talentat, din
moment ce una dintre sculpturile sale (grupul statuar Gratiile drapate) ar fi fost amplasata chiar
pe Acropola ateniana. Așa cum va marturisi el insuși ca personaj al dialogului platonician
Theaitetos, pentru a nu se rupe complet de traditie, nu-i mai ramanea decat meseria mamei sale,
care era insa interzisa barbatilor la Atena! De aceea el declara ironic ca la akme a decis sa
5 Satir (in mitologia greceasca) - fiinta imaginara, reprezentata ca un monstru paros, cu coarne mici, urechi mari §i
ascutite §i cu picioare de cal sau de tap, personificand brutalitatea §i hido§enia.
28
profeseze meseria mamei sale, dar intr-o forma transfigurata: daca mama sa ajuta sa se nasca
trupurile, el și-a propus sa aj ute sa vina pe lume sufletele. Indiferent care vor fi fost motivele
care l-au determinat sa renunte la arta, este cert faptul ca pana la sfarșitul vietii Socrate se va
consacra exclusiv filosofiei. El fusese interesat, de altfel, de filosofie inca din adolescenta, fiind,
conform unor marturii, discipolul lui Anaxagoras din Clazomene (cca.. 500 - 428 i.Hr.), dar l-a
nemultumit importanta prea mare acordata de acesta, ca, de altfel, de toti filosofii presocratici,
problemelor naturii in defavoarea problemelor omului. Socrate s-a delimitat explicit de teza lui
Anaxagoras ca „soarele este o piatra incandescenta de marimea Peloponezului", teza datorita
careia Anaxagoras a fost condamnat la moarte sau numai izgonit din Atena, sub acuzatia
impietate. Socrate era incredintat ca cercetarea unor astfel de probleme ar depași puterea de
intelegere a omului și ca insistenta in abordarea lor i-ar putea „mania pe zei".
Socrate a fost intreaga viata un cetatean exemplar al Atenei, respectand cu sfintenie
legile cetatii, despre care afirma ca „legile sunt parintii mei". El sustinea ca fiecare cetatean iși
datoreaza securitatea, pozitia sociala și prestigiul fortei legilor. A trait intreaga viata in Atena
democratica a lui Pericle și atat in epoca cat și in posteritate el a fost adesea confundat cu
sofiștii, de care s-a delimitat categoric intreaga viata și pe care i-a combatut fara incetare,
reproșandu-le, in special, conceptia relativista asupra cunoașterii: in timp ce sofiștii sustineau ca
adevarul depinde de persoane, conditii, contexte și imprejurari, Socrate era incredintat ca exista
un adevar obiectiv, valabil oricand, oriunde, in orice imprejurari și pentru oricine.
Socrate a fost casatorit cu Xantipa, care a ramas in istorie, indeosebi datorita portretului
caricatural pe care i l-a facut Aristofan in comedia sa Norii, prototipul sotiei cicalitoare, care
face viata sotului sau un calvar. Au avut impreuna trei copii (Lamprocles, Sophroniscos și
Menexene), care n-au fost insa atrași de filosofie, adevaratii copii ai lui Socrate fiind cei
spirituali, adica discipolii sai. El a participat la mai multe lupte purtate de Atena in timpul
razboiului peloponeziac (431-404 i.Hr.), remarcandu-se prin vitejie și abnegatie. Astfel, el s-a
comportat ca un adevarat erou in luptele de la Potideea (430 i.Hr.), Delion (424 i.Hr.) și
Amphipolis (422 i.Hr.). El s-a achitat cu conștiinciozitate și responsabilitate de toate indatoririle
fata de cetatea sa, dar numai in masura in care ele nu contraveneau legilor ori convingerilor sale
morale. Altfel, el s-a opus condamnarii in bloc a celor zece generali care condusesera flota
ateniana in batalia navala de langa insulele Arginuse (406 i.Hr.) impotriva flotei spartane și care,
deși victorioși, nu recuperasera trupurile atenienilor cazuti in lupta și nu le indeplinisera
ritualurile funerare traditionale. Socrate considera ca prin judecarea in bloc a celor zece generali
se incalca legea ateniana ce prevedea ca fiecare cetatean avea dreptul la judecata individuala. De
asemenea, in anul 404 i.Hr., cand a fost rasturnat pentru scurt timp regimul politic democratic,
instaurandu-se cel aristocratic al „celor 30 de tirani", Socrate nu a indeplinit ordinul pe care-l
primise de la autoritati de a pleca impreuna cu alti cetateni atenieni in insula Salamina pentru a-l
captura și aduce la Atena pentru a fi judecat pe cetateanul Leon, unul dintre liderii demosului,
refugiat datorita terorii antidemocratice instaurate de cei 30 de tirani. Socrate considera ca prin
acest ordin cei 30 de tirani incalcasera legea, care prevedea ca autoritatea ateniana nu se putea
exercita decat in limitele statului atenian etc.
In pofida acestei conduite private și civice exemplare, lui Socrate i-a fost intentat, la
venerabila varsta de 70 de ani, un proces in urma caruia a fost condamnat la moarte de un
tribunal al demosului. Lui Socrate i-au fost aduse doua acuzatii:
a) acuzatie de impietate (asebeia), adica de necredinta in zeii traditionali ai grecilor;
b) acuzatia de corupere a tinerilor.
Socrate a avut trei acuzatori: Meletos - un poet minor, care a fost acuzatorul principal,
Anytos - un politician obscur și Lycon - un orator public fara vocatie.
De aproape doua milenii și jumatate se tot pune intrebarea daca fapta acuzatorilor lui
Socrate a fost doar un act de delatiune, iar sentinta tribunalului atenian o grava eroare judiciara.
Raspunsul la aceasta intrebare este mult mai complicat decat pare la prima vedere, fapt ce
rezulta din examinarea impartiala a celor doua acuzatii:
a) Acuzatia de impietate
29
Formal, Socrate nu era mai putin religios decat majoritatea concetatenilor sai,
participand la ritualurile religioase organizate de cetate și fiind vazut adesea aducand jertfe
zeilor, atat la altarele publice, cat și la el acasa. In fond, el era insa profund nemultumit de
mitologia greceasca, atat datorita incoerentei ei doctrinare, cat și a faptului ca ea nu oferea un
ideal de moralitate muritorilor. Zeii olimpieni, așa cum ii infatișa mitologia greceasca, erau rai,
patimași, razbunatori, adulterini etc. și orice fapta ticaloasa a muritorilor se putea revendica și
legitima dintr-o fapta similara a unui zeu. Socrate era insa incredintat ca una dintre cele mai
importante functii sociale ale religiei consta in valoarea sa morala. O serie de teoreticieni
apreciaza ca Socrate poate fi considerat unul dintre primii ganditori greci care au pregatit sub
raport etico-teologic geneza religiei creștine. Pe de alta parte, in cadrul acestei acuzatii, Socrate a
mai fost invinuit și de faptul ca incearca sa introduca in cetate divinitati noi. El marturisea
adesea ca, inca din copilarie, ori de cate ori era inclinat - din ignoranta, patima sau slabiciune
omeneasca - sa comita o fapta rea auzea in sine vocea unui „daimon6", care ii interzicea sa faca
lucrul respectiv, fara a-i spune ori a-i impune insa ce anume sa faca. Majoritatea interpretilor
apreciaza ca prin „daimonul socratic" ar trebui sa intelegem constiinta morald a individului,
care, fara a-i limita libertatea, il obliga sa se supuna unor norme etice liber consimtite. b)
Acuzatia de corupere a tinerilor
Formal, Socrate era dascalul desavarșit, invatandu-și numeroșii discipoli numai lucruri
bune: sa-și asculte parintii, sa respecte legile cetatii, sa faca numai fapte bune etc. In fond, prin
stilul sau pedagogic, el iși indemna insa discipolii sa nu accepte nicio idee, traditie, conduita etc.
care nu are un solid fundament rational. Multe dintre traditiile grecești erau insa lipsite de un
astfel de temei, dar aveau un rol important in realizarea unitatii demosului. Invocandu-l pe
Socrate, unii dintre discipolii sai refuzau sa se mai supuna normelor respective ori sa mai
accepte unele cutume sau traditii perimate etc. Datorita acestui fapt, in ochii multora dintre
concetatenii sai traditionaliști și atașati valorilor demosului, Socrate aparea ca un personaj
subversiv.
Cele doua acuzatii converg, in fond, intr-una singura - antidemocratismul lui Socrate.
Procesul sau a fost, deci, in primul rand, un proces politic. Liderii demosului facusera din
mitologia greceasca un factor esential de realizare a unitatii poporului in jurul institutiilor
democratice și orice atac la adresa mitologiei era perceput de autoritati ca un atac la adresa
unitatii poporului. Deși era un om din popor, autoritatile au considerat, probabil, ca, datorita
prestigiului și influentei sale, Socrate putea periclita echilibrul politic fragil al cetatii ateniene, cu
atat mai mult cu cat printre discipolii sai cei mai apropiati se aflau și multi tineri (Critias,
Alcibiade etc.) din familii aristocratice foarte influente, care erau ostile regimului democratic. In
epoca clasica au fost intentate in Atena democratica numeroase procese unor filosofi pentru
delicte de conștiinta, in primul rand, pentru impietate. Astfel, au fost judecati și unii dintre ei
chiar condamnati la moarte: Anaxagoras, Protagoras, Prodicos, Socrate, Aristotel etc.
Dupa ce a fost pronuntata condamnarea sa la moarte, Socrate s-a adresat judecatorilor sai
cu urmatoarele cuvinte: „Acum eu merg sa mor, iar voi sa traiti; nu știu care dintre noi face o
alegere mai buna". In ziua executiei, dupa ce a baut liniștit cupa cu zeama de cucuta, Socrate s-a
mai adresat o data, inainte de a muri, discipolilor sai: „Sunteti datori sa-i jertfiti lui Asclepios
(zeul medicinei in mitologia greceasca) un cocoș". Aceasta ultima ironie a lui Socrate trebuie
inteleasa ca o aluzie la doctrina sa asupra sufletului și la conceptia sa asupra mortii ca
„vindecare" de „boala" vietii. Ultima zi de viata a lui Socrate este transfigurata artistico-filosofic
in dialogul platonician Phaidon.
3.2. Conceptia filosofica

Socrate nu a scris, așa cum precizam și la inceputul acestui curs, in mod deliberat nimic,
ceea ce face extrem de dificila reconstituirea viziunii sale filosofice. Informatii despre
6 Daimon (in mitologia greceasca) - fiinta supranaturala plasata intre planul divin §i cel uman.
30
personalitatea și conceptia sa filosofica ne-au parvenit atat de la cativa dintre contemporanii sai,
cat și de la o serie de autori ulteriori. Dintre contemporani cele mai numeroase și mai consistente
informatii ne-au fost transmise de Platon și Xenofan, care i-au fost discipoli, iar dintre autorii
ulteriori de Aristotel și Diogene Laertios.
Platon a facut din Socrate personajul principal al majoritatii dialogurilor sale, atribuindu-i
și propria sa conceptie. Este de aceea extrem de dificil de delimitat in imaginea pe care Platon
ne-a transmis-o despre Socrate și despre filosofia sa, ce și cat i-a apartinut efectiv acestuia, de ce
și cat i-a atribuit el. Este evident ca Platon, care și-a venerat dascalul, a supralicitat valoarea și
importanta filosofiei socratice. Numeroși exegeti apreciaza ca mai plauzibile pentru
reconstituirea conceptiei lui Socrate sunt dialogurile de tinerete ale lui Platon, supranumite, in
mod semnificativ, și dialoguri socratice, adica acele opere scrise de Platon in perioada in care
acesta nu-și desavarșise inca propria viziune filosofica.
In ceea ce-l privește pe Xenofan (cca.. 430-350 i.Hr.), care a consacrat și el cateva lucrari
care ne-au parvenit imortalizarii figurii și doctrinei dascalului sau, acesta este considerat de
majoritatea exegetilor un filosof mai degraba mediocru, astfel incat se apreciaza ca este destul de
probabil ca el sa fi fost incapabil sa surprinda și sa redea toate subtilitatile teoretice și nuantele
ideatice ale filosofiei socratice. Datorita acestui fapt, marturiile sale ar trebui luate in considerare
doar pentru reconstituirea personalitatii lui Socrate.
Dintre ganditorii ulteriori sunt semnificative, indeosebi, informatiile despre Socrate și
filosofia sa transmise de catre Aristotel (384-322 i.Hr.) și Diogenes Laertios (sec. III d.Hr).
Aristotel l-a tratat pe Socrate destul de superficial, probabil datorita faptului ca acesta nu a
scris nimic, dar observatiile sale cu privire la filosofia socratica sunt deosebit de pertinente. El i-
a atribuit lui Socrate doua descoperiri importante in filosofie: rationamentele inductive și
defnitiile generale. Descoperindu-le și utilizandu-le cu deplina conștiinta teoretica, Socrate n-a
elaborat insa nici o metodologie a inductiei, nici o logica a definitiilor generale. De aceea o serie
de istorici ai filosofiei apreciaza ca Aristotel ar fi apelat la prestigiul lui Socrate pentru a conferi
mai multa autoritate unora dintre propriile sale realizari teoretice.
Cat despre Diogene Laertios, acesta este mult ulterior, traind in secolul al III-lea d.Hr., și l-
a tratat pe Socrate mai degraba arhivistic, dar el are meritul de a fi inregistrat și transmis
posteritatii foarte multe date despre Socrate și filosofia sa care ajunsesera pana la el și care, fara
relatarea sa, este foarte probabil sa se fi pierdut, așa cum s-a intamplat cu numeroase alte
informatii despre vietile și doctrinele autorilor antici.
In centrul filosofiei lui Socrate se afla conceptia sa despre suflet (gr. psyche). El
inzestreaza sufletul cu insușirile cu care filosofii presocratici inzestrasera principiul tuturor
lucrurilor (gr. arche), adica acel element natural (apa, aer, pamant, foc etc.) din care toate
lucrurile provin, ale carui expresii sunt și la care ele revin dupa un ciclu, mai amplu sau mai
restrans, de metamorfoze. Sufletul este considerat, deci, de catre Socrate ca fiind nenascut,
nepieritor, simplu și imuabil (neschimbator). El ar fi, așadar, nemuritor și supus unui ciclu de
reincarnari succesive (metempsihoza7). Inaintea primei intrupari sufletul ar fi salașluit in „lumea
zeilor", care l-ar fi invatat „tot ceea ce ii este ingaduit omului sa știe". In momentul intruparii
sufletul ar uita insa tot ceea ce l-au invatat zeii, dar cunoștintele respective ar continua sa ramana
intiparite latent in el. Intreaga cunoaștere este considerata, deci, de catre Socrate ca fiind
innascuta (ineism). Reamintirea cunoștintelor intiparite in suflet de catre zei s-ar putea face
printr-un efort introspectiv al individului, efort care poate fi facilitat și stimulat de dialog.
Aceasta este semnificatia maj ora a maximei pe care Socrate a adoptat-o ca principiu
fundamental al filosofiei sale, care este una dintre cele doua maxime gravate pe frontispiciul
oracolului din Delphi: Gnothi seauton („Cunoaște-te pe tine insuti")8 Cu alte cuvinte,
7 Metempsihoza - conceptie religioasa potrivit careia sufletul ar parcurge mai multe existente, reincarnandu-se
succesiv in diferite plante, animale, alti oameni etc.; transmigratie.
8 Cea de-a doua maxima gravata pe frontispiciul oracolului din Delphi era: Meden agan („nimic prea mult") §i ea
exprima simtul masurii, echilibrului §i armoniei specific intregii culturi §i civilizatii antice grecesti.
31
cunoscandu-te temeinic pe tine insuti poti afla tot ceea ce poate fi cunoscut de catre om, caci
toate cunoștintele accesibile omului sunt intiparite in sufletul sau de catre zei dinaintea intruparii
sale.
Metoda socraticd (gr. logos sokraticos), presupunea parcurgerea prin dialogul dascalului
cu discipolul sau cu interlocutorul sau, oricine ar fi fost acesta, a urmatoarelor trei etape:
a) INDOIALA - Socrate incepea dialogul cu interlocutorul sau pe tema pe care i-o
propunea sau pe care o conveneau de comun acord pornind de la premisa „știu ca nu știu nimic".
El incepea, deci, prin a pune sub semnul intrebarii toate cunoștintele pe tema discutata detinute
de interlocutorul sau pentru a le putea identifica și a le supune apoi analizei pe cele lipsite de
temei rational in vederea eliminarii lor. Indoiala socratica nu urmarea, deci, renuntarea sceptica
(adica el nu se indoia de posibilitatea cunoașterii adevarului de catre om) sau agnostica (adica el
nu considera ca omul este incapabil sa atinga adevarul prin propriile sale forte) la cunoaștere, ci,
dimpotriva, fundamentarea ei rationala riguroasa. Era posibil ca unele dintre cunoștintele
detinute de interlocutorul sau pe tema discutata sa fi fost corecte, dar Socrate incepea dialogul
prin a le respinge provizoriu pe toate, tocmai pentru a le putea examina pe fiecare dintre ele și a
vedea daca are sau nu temei rational. Evident, cunoștintele prealabile ale interlocutorului care
rezistau acestei probe erau acceptate, iar cele care nu rezistau erau eliminate, fiecare dintre
aceste operatii putand fi justificata riguros. Este vorba, deci, despre o tndoiald metodicd si
metodologicd. Peste aproape doua milenii indoiala va fi reluata și utilizata ca instrument de
fundamentare a cunoașterii de catre filosoful francez Rene Descartes (1596-1650), fondatorul
rationalismului modern.
b) IRONIA - Dupa ce identifica prin indoiala cunoștintele lipsite de temei rational detinute
de interlocutorul sau, Socrate urmarea prin ironie sa-l determine pe acesta sa renunte benevol la
ele. Printr-un abil sistem de intrebari și raspunsuri, Socrate iși aducea interlocutorul in situatia de
a-și contrazice premisele sau sustinerile anterioare. Pentru a-l convinge sa renunte de buna voie
la ideile lipsite de temei rational, Socrate iși ridiculiza interlocutorul (deși era bine intentionat, el
a sfarșit prin a-și face numeroși dușmani la Atena, caci cine nu are resentimente atunci cand este
ridiculizat in public? Aceste adversitati explica, cel putin in parte, faptul ca unii dintre
concetatenii sai au votat impotriva sa la procesul in urma caruia el a fost condamnat la moarte,
deși este foarte probabil ca multi dintre ei sa nu-l fi considerat vinovat de acuzatiile care-i
fusesera aduse, dar nu voiau sa rateze prilejul de a se razbuna pentru umilintele indurate in
trecut). Ironia socratica nu era insa o expresie a vanitatii filosofului, ci un instrument prin care el
incerca sa-și determine interlocutorul sa constate caracterul absurd al sustinerilor sale și, in cele
din urma, sa renunte la ele. Ca metoda de consolidare a procesului cunoașterii, ironia va fi
analizata in secolul al XIX-lea de catre filosoful danez Seren Kierkegaard (1813-1855) in
lucrarea sa Asupra conceptului de ironie. Ironia socratica indeplinește și rolul pe care il va avea
in epoca moderna critica cunoștintei realizata de Immanuel Kant (1724-1804). Iata doar cateva
dintre ecourile ulterioare ale doctrinei socratice in filosofia occidentala.
c) MAIEUTICA (gr. maieutike - „arta moșitului") - Dupa ce prin ironie iși determina
interlocutorul sa renunte la ideile adoptate necritic, adica lipsite de temei rational, el incerca
apoi, tot prin dialog, sa-l ajute sa-și reaminteasca ideile intiparite in sufletul sau de zei inaintea
intruparii, procedand, astfel, asemenea moașei, care doar asista și ajuta la nașterea copilului.
Adevarul, asemenea copilului care urmeaza sa se nasca, preexista, deci, nașterii sale. El trebuie
sa fie doar „moșit", adica „adus pe lume", adica reamintit și numit, deci, conceptualizat. Este
evident faptul ca in acest moment final al demersului sau pedagogic, Socrate apela la
principalele motive ale doctrinei sale filosofice: metempsihoza (teoria nemuririi sufletului și a
reincarnarilor sale succesive) și ineismul (teoria ideilor innascute).
Scopul major al filosofiei socratice este virtutea, prin care el intelegea calea ce trebuie
urmatd de individpentru atingerea binelui. Socrate era convins ca toti oamenii sunt inclinati in
mod natural spre bine, dar ca ei comit raul din ignoranta. Deși se inșela (cei mai multi dintre cei
care comit fapte rele, o fac in deplina cunoștinta de cauza!), acest crez atesta orientarea
umanistd a gdndirii socratice, specifica etapei clasice a filosofiei antice grecești. Ar fi suficient,
32
dupa Socrate, ca oamenii sa cunoasca binele pentru a-l și face. Etica socratica este intemeiata,
deci, pe cunoaștere, adica este o eticd intelectualistd. Adevarul este considerat a fi, așadar,
temeiul moralitatii. Socrate parcurge insa doar drumul de la fapte spre valori, ignorand drumul
invers, de la valori, prin intermediul normelor, spre conduite morale individuale. El considera,
probabil, ca menirea filosofului este doar sa-și ajute semenii sa descopere adevarul, identificat
de Socrate cu binele, și sa indice semenilor sai calea spre el, in timp ce parcurgerea efectiva a
acestei cai ar fi datoria și responsabilitatea fiecarui individ.
Filosofia socratica a exercitat, mai ales prin intermediul lui Platon, cel mai stralucit
discipol al sau, o influenta imensa nu numai asupra filosofiei, ci și asupra intregii culturi și
civilizatii occidentale.
33
Cursul 5
PLATON
(427 - 347 i.Hr.)
Platon este considerat de unii istorici ai filosofiei cel mai valoros filosof al tuturor
timpurilor. Sunt semnificative, in acest sens, doar doua aprecieri elogioase ale unor mari
ganditori ai secolului al XX-lea, care i-au cunoscut temeinic creatia. Astfel, francezul Pierre-
Maxime Schuhl (1902-1984), unul dintre cei mai avizati exegeti ai filosofiei antice grecești, il
considera pe Platon „cel mai mare nume al istoriei filosofiei", iar filosoful și matematicianul
englez Alfred North Whitehead (1861-1947) scrie admirativ despre creatia lui Platon ca intreaga
istorie a filosofiei occidentale n-ar reprezenta altceva decat „note de subsol la filosofia lui
Platon".
1. Repere biografice
Platon s-a nascut la Atena sau, conform altor surse, in insula Egina in anul 427 i.Hr. intr-
o veche și ilustra familie aristocratica. Potrivit relatarilor biografilor, tatal sau,Ariston, era
urmașul lui Codros, ultimul rege al Atenei, iar mama sa, Perictione, era inrudita cu Solon (cca.
640-560 i.Hr.), poet, legislator, om politic și arhonte al Atenei ce a initiat procesul de
democratizare a Atenei și era considerat de greci unul din „cei 7 intelepti" care ar fi pus la
inceputul epocii preclasice bazele culturii și civilizatiei lor istorice. A avut doi frati, Glaucon și
Adeimantos (care vor aparea ca interlocutori ai lui Socrate in dialogul platonician Republica), și
o sora, Potone (care va avea un fiu, Speusip, caruia Platon ii va incredinta la batranete
conducerea Academiei). Unul dintre unchii sai a fost Critias (cca. 460-403 i.Hr.), sofist aristofil
și lider al regimului „celor 30 de tirani", care in anul 404 i.Hr. a reușit, pentru putin timp, sa
rastoarne regimul democratic atenian și sa restaureze dominatia aristocratiei. Un var dinspre
mama al lui Platon a fost Charmides, unul dintre „cei 30 de tirani", care in timpul regimului
aristocratic instaurat de Critias a fost unul dintre cei 10 comisari ai Pireului, portul Atenei. La 7
zile, viitorul filosof a fost botezat, potrivit traditiei aristocratice, cu numele bunicului sau dinspre
tata, Aristocles, Platon fiind o porecla (pe care și-a insușit-o și care va deveni numele sub care a
fost cunoscut atat in epoca, cat și in posteritate) care ii va fi data in gimnaziu de profesorul de
gimnastica datorita staturii atletice sau, poate, fruntii sale late ori stilului sau amplu (gr. platon -
plat, lat).
La varsta de șapte ani viitorul filosof a inceput școala, care in epoca clasica era
organizata in doua cicluri. In ciclul intai (cuprins intre 7 și 14 ani), se formau deprinderile
intelectuale fundamentale de scris, citit, socotit și se insușeau cunoștintele generale despre lume,
aproape exclusiv prin studiul poemelor homerice. Ciclul al doilea (cuprins intre 14 și 18 ani) era
consacrat, mai ales, pregatirii fizice, atat datorita conceptiei grecești despre necesitatea armoniei
dintre spirit și trup, cat și in vederea formarii calitatilor fizice necesare satisfacerii obligatiilor
militare ale tuturor cetatenilor.
In adolescenta Platon a dovedit un talent literar remarcabil, scriind numeroase poeme
lirice și tragedii. La 18 ani a inceput sa urmareasca dezbaterile filosofilor și lectiile sofiștilor.
Astfel, a cunoscut filosofia lui Heraclit din Efes prin intermediul lui Cratylos, cel mai important
discipol al acestuia. S-a initiat in filosofia eleata prin intermediul unui adept al acesteia,
Hermogenes. A cunoscut, de asemenea, temeinic filosofia pitagorica, care l-a fascinat intreaga
viata, și atomismul. La 20 de ani Platon l-a ascultat pentru prima data pe Socrate și a avut o
revelatie. Unii biografi sustin ca in noaptea zilei respective tanarul Platon și-ar fi ars toate
creatiile literare anterioare, hotarand sa se consacre exclusiv filosofiei. In urmatorii 8 ani, adica
pana in 399 i.Hr., anul procesului lui Socrate, a fost nedespartit de acesta, devenind cel mai
stralucit discipol al sau.
Condamnarea la moarte a lui Socrate l-a afectat profund. A fost indignat de faptul ca
atenienii au fost capabili sa-l ucida pe „cel mai bun și, indeobște, cel mai intelept și cel mai
34
drept" dintre grecii de atunci, cum iși caracterizeaza el dascalul in finalul dialogului Phaidon.
Dezgustat de fapta concetatenilor sai, dar, poate, și din prudenta, de teama ca procesul lui
Socrate sa nu se extinda și asupra discipolilor sai, Platon parasește Atena imediat dupa moartea
dascalului sau.
Poposește, mai intai, la Megara, unde se initiaza in eristicd („arta" disputei, a
controversei) cu Euclid, el insuși fost discipol al lui Socrate. De aici pleaca in nordul Africii, la
Cyrene (polis grecesc situat pe tarmul mediteraneean al Libiei actuale), unde iși desavarșește
pregatirea matematicd cu Theodoros, unul dintre cei mai valoroși matematicieni greci ai
timpului. Daca tot se afla in nordul Africii, nu rateaza ocazia de a merge și in Egipt, stand o
vreme la Heliopolis, o agentie comerciala greceasca din delta Nilului, fiind interesat, indeosebi,
de știinta, moravurile și religia egipteana. Pleaca apoi in Grecia Mare, cum era supranumit in
epoca sudul Italiei, stabilindu-se la Tarent, unde este gazduit de Arkythas, care era conducatorul
cetatii, matematician stralucit și adept al filosofiei pythagorice. Este invitat apoi in Sicilia, la
Syracusa, de catre tiranul cetatii, Dionysios cel Batran Aici este primit și tratat ca un oaspete de
vaza dar, datorita unor intrigi, cade in dizgratie și ajunge sa fie vandut ca sclav la targul de sclavi
din insula Egina. Fiind recunoscut de catre Anicerides, un cetatean din Cyrene care il cunoștea
de cand vizitase acest polis grecesc din nordul Africii, Platon este rascumparat pentru suma de
20 de mine și eliberat.
Dezgustat de aceste ultime experiente, Platon se hotaraște sa revina la Atena. Ca și alti
discipoli ai lui Socrate, decide sa-și deschida propria școala filosofica. Aceasta a fost infiintata in
afara cetatii, intr-o gradina, care apartinuse unui erou legendar al Aticii numit Akademos. In
memoria acestuia, școala filosofica a lui Platon va fi numitaAcademia. La intrarea in Academie a
fost gravata o inscriptie pe care scria: „Sa nu intre aici cei care nu știu geometrie" Datorita
faimei și competentei lui Platon, Academia devine in scurt timp celebra, atragand tineri dornici
de instructie ori animati de ambitii politice din toata lumea greceasca. Ea iși propunea sa
formeze elite politice, care, conform conceptiei social-politice platoniciene, trebuiau sa fie, in
primul rand, filosofi. Academia era o adevarata universitate, cu profesori specializati, iar
disciplinele fundamentale care se studiau erau matematica și filosofia. In urmatorii 20 de ani
Platon se va consacra organizarii și conducerii Academiei și elaborarii propriei opere. Va mai
intreprinde doua calatorii la Syracusa, in anii 366 și 361 i.Hr., de data acesta la invitatia lui
Dionysios cel Tanar, fiul defunctului Dionysios cel Batran, cu intentia de a-și pune in aplicare
conceptia social-politica. Va reveni de fiecare data dezamagit la Atena și va continua sa se ocupe
de conducerea Academiei și de elaborarea propriei opere. Platon a murit la Atena in anul 347
i.Hr.
2. Opera
Platon și-a scris opera sub forma de dialoguri și nu de tratate, așa cum va face discipolul
sau Aristotel. In dialogurile sale el a integrat numeroase mituri, parabole și alegorii, care le
sporesc valoarea artistica, dar creeaza și mari dificultati in descifrarea semnificatiei lor teoretice.
Ele reprezinta, intotdeauna, mijloace de explicitare sau de clarificare a unor probleme filosofice
dificile, fiind, deci, subordonate unor finalitati teoretice. Creatia platoniciana are de aceea nu
numai nu numai valoare teoretica, ci și artistica, dialogurile fiind considerate atat lucrari de
referinta ale istoriei filosofiei occidentale, cat și capodopere ale literaturii universale.
Lui Platon i-au fost atribuite cca. 40 de dialoguri, dintre care numai 28 sunt acceptate de
exegeti ca autentice, celelalte 12 fiind considerate apocrife (cu paternitate indoielnica). Cea mai
mare parte a dialogurilor au ca titluri numele unor personalitati (filosofi, sofiști, oameni politici,
artiști etc.) ale lumii grecești a secolului al V-lea, iar exegetii ulteriori le-au adaugat subtitluri
care indica tema sau motivul fiecaruia dintre ele (Despre suflet, Despre frumos, Desprepietate
etc.).
Dialogurile platoniciene autentice sunt grupate dupa criteriul cronologic in trei categorii,
corespunzator marilor etape a creatiei filosofului:
35
1. Dialoguri de tinerete: Hippias minor, Alcibiade, Apdrarea lui Socrate, Entyphron,

Criton, Hippias major, Charmides, Lahes, Lysis, Protagoras, Gorgias, Menon.
2. Dialoguri de maturitate: Banchetul (Symposion), Phaidon, Phaidros, Republica (Statul),
Ion, Menexenos, Euthydemos, Cratylos;
3. Dialoguri de batranete: Parmenides, Theaitetos, Sofistul, Politicul, Philebos, Timaios,
Critias, Legile.
De la Platon ne-au parvenit și 13 scrisori, dintre care numai una - a VII-a - este acceptata
de istoricii filosofiei ca autentica.
Platon a creat unul dintre cele mai ample și inchegate sisteme filosofice din intreaga istorie
a filosofiei. El a abordat toate marile domenii și teme ale filosofiei, propunandu-le solutii care,
chiar daca nu au rezistat in totalitate probei timpului, au constituit puncte de referinta majore in
evolutia ulterioara a filosofiei occidentale. Platon nu și-a prezentat conceptia ca apartinandu-i, ci
i-a atribuit-o lui Socrate, personajul principal al majoritatii dialogurilor sale. Intrucat, așa cum
știm, acesta n-a scris in mod deliberat nimic, este foarte dificil de disociat ce și cat din ceea ce
Platon i-a atribuit lui Socrate i-a apartinut intr-adevar acestuia, de ce și cat i-a atribuit el.
Majoritatea cercetatorilor sunt de acord asupra faptului ca filosofia platoniciana s-a constituit in
continuarea celei socratice, Platon preluand de la dascalul sau, in primul rand, metoda socratica
a dialogului. Ideile lui Socrate sunt insa pentru Platon mai mult un punct de plecare și pretexte.
El a aprofundat și a dezvoltat filosofia socratica, i-a adaugat noi teme și motive și i-a conferit
mai multa consistenta teoretica.
In evolutia filosofiei platoniciene pot fi distinse mai multe etape intre care exista atat
aspecte de continuitate, cat și de discontinuitate. De-a lungul vietii, Platon și-a revizuit drastic de
mai multe ori conceptia, critica severa pe care i-o va face discipolul sau Aristotel fiind, in multe
privinte, mult mai blanda decat autocritica sa. De aceea platonismul este o filosofie dinamica, o
mișcare continua a gandului, este expresia unei permanente insatisfactii fata de propriile realizari
teoretice și a unui efort perseverent de ameliorare a lor.
3.1. Mitul pesterii - paradigma alegorica a filosofiei platoniciene

La inceputul cartii a VII-a a dialogului Republica, considerat de multi exegeti
capodopera sa, Platon povestește un mit, intrat in conștiinta umanitatii drept mitul pesterii, care
poate fi considerat o sinteza programatica transfigurata a intregii sale filosofii. El schiteaza un
fel de harta alegorica a sistemului sau filosofic, care permite identificarea coordonatelor
fundamentale pe baza carora ii vom explora in continuare peisajul variat și complex.
Voi incepe prin a reconstrui, din punct de vedere narativ, articulatiile esentiale ale mitului
platonician. In fundul unei peșteri sunt legati in lanturi, inca de la naștere, mai multi prizonieri.
Ei sunt imobilizati astfel incat nu pot privi nici inapoi, nici lateral, ci numai spre peretele din
fundul peșterii, care se afla in fata lor. In spatele lor se afla un drum ce conduce spre ieșirea
peșterii marginit de un zid, mai inalt decat un om. De-a lungul acestui drum, aflat in spatele
zidului, trec niște oameni, care, cu ajutorul unor prajini, ridica deasupra zidului diverse figurine
de lemn sau de piatra reprezentand diferite obiecte: oameni, animale, diverse lucruri etc. Acestea
sunt iluminate de un foc, aflat in spatele purtatorilor de figurine, și iși proiecteaza umbrele pe
peretele din fundul peșterii ca pe un ecran. In spatele focului se afla intrarea peșterii, iar afara
stralucește soarele. Intrucat nu pot intoarce capul sa vada figurinele ale caror umbre le privesc,
prizonierii sunt convinși ca aceste umbre sunt adevarata realitate, iar eventualele sunete pe care
le scot purtatorii de figurine ei le atribuie umbrelor respective.
Platon imagineaza apoi ca unul dintre prizonieri, eliberat din lanturile care-l tintuiau in
pozitia descrisa mai sus, se ridica, se intoarce și incepe sa urce spre ieșirea peșterii. Mai intai, el
iși da seama ca ceea ce crezuse pana atunci ca este lumea reala nu este decat o succesiune de
umbre. Apoi, inaltandu-și privirea catre figurinele care se perinda pe deasupra zidului iși da
seama ca nici ele nu sunt decat niște imitatii ale unei alte realitati. Prizonierul pornește anevoie
36
pe drumul ce duce spre ieșirea peșterii și, o data ajuns afara, este orbit de lumina soarelui, dar cu
timpul privirea i se acomodeaza, descoperind adevarata realitate și putand sa priveasca, in cele
din urma, chiar și la soare. Abia acum el iși da seama ca soarele este cauza ultima a umbrelor pe
care le privise pana atunci. Daca prizonierul care a trait o astfel de experienta s-ar intoarce in
peștera, el ar fi incapabil sa mai vada umbrele pe care cei ramași in peștera, obișnuiti cu
intunericul, le deslușesc bine, iar daca ar incerca sa-i elibereze ei s-ar impotrivi, considerand ca
un astfel de efort este inutil, din moment ce el vede acum umbrele de pe peretele din fundul
peșterii mai prost chiar decat le vedea inainte. Daca el ar insista sa-i calauzeasca spre lumina
soarelui, ei n-ar ezita chiar sa-l ucida.
Aceasta este povestea. Ce tip de lectura solicita ea? Ce sugestii se pot gasi in ea din
punctul de vedere al continutului filosofiei platoniciene? La modul cel mai general, se poate
raspunde ca mitul peșterii este o ampla metafora a filosofiei, așa cum o intelege Platon. In el pot
fi reperate expresii simbolice ale celor patru perspective din care poate fi abordata gandirea
filosofului grec: ontologicd, gnoseologicd, eticd și politicd. Sa le explicitam succint:
1. Mai intai, distinctia dintre umbre și obiectele care le produc este o foarte evidenta
aluzie la doctrina platoniciana asupra celor doua niveluri ale realitatii, cel fizic (accesibil
simturilor) și cel metafizic (accesibil ratiunii), pe care pentru prima data in filosofia occidentala
Platon nu doar le-a delimitat (ceea ce facusera și filosofii presocratici, incepand chiar cu Thales
din Milet), ci le-a și legitimat ontologic. In acest plan mitul trimite, deci, la dimensiunea
ontologicd (referitoare la existenta) sau metafizicd a gandirii platoniciene.
2. La o examinare mai atenta, aceeași distinctie sugereaza și dimensiunea gnoseologicd
(referitoare la cunoaștere) a filosofiei platoniciene. La inceput prizonierul nu poate vedea decat
umbrele proiectate pe peretele din fundul peșterii, fiind convins ca ele sunt realitatea. Apoi,
odata eliberat din lanturi, el se intoarce și privește figurinele, care sunt cauza acelor umbre, și
este tentat sa creada ca ele sunt realitatea. In fine, el reușește sa vada adevarata realitate, aflata in
afara peșterii și luminata de soare. Ascunsa in limbajul incifrat al mitului, este clara distinctia
dintre o cunoaștere probabila (ddxa) și una certa (episteme) a realitatii, care este una dintre
temele centrale ale gnoseologiei platoniciene.
3. Dintr-o alta perspectiva, Platon spune ca, odata eliberat din lanturi, indepartandu-se de
semenii sai, prizonierul se intoarce spre sine insuși și pornește cu greutate pe drumul care il duce
spre ieșirea peșterii și vederea soarelui. Vorbind despre acest proces, Platon spune ca el este o
convertire, adica o trecere de la ceva spre altceva. In spatele metaforei este sugerata asceza
morala, care il poarta treptat pe individ spre detașarea de corp și contemplarea inteligibilului. In
mitul peșterii este vizata, deci, și dimensiunea eticd a gandirii platoniciene.
4. In fine, trebuie luat in considerare și faptul ca prizonierul, odata ieșit la lumina, nu se
multumește sa pastreze adevarul pe care-l descopera doar pentru sine, ci dorește sa revina in
peștera pentru a-și ajuta foștii tovarași sa ajunga sa-l poata contempla și ei, chiar daca, drept
„rasplata", aceștia s-ar putea chiar sa-l omoare. Semnificatia acestei reintoarceri spre semeni este
ca Platon confera politicii o misiune, o datorie, careia filosoful nu i se poate sustrage, chiar daca
pentru a o onora el s-ar putea sa-și riște chiar viata, așa cum a facut Socrate, al carui exemplu
pare a fi vizat.
Acestea sunt principalele coordonate ale gandirii platoniciene care sunt sugerate de mitul
peșterii, dintre care vom examina in continuare doar ontologia, gnoseologia și teoria social-
politica platoniciana.
3.2. Ontologia platoniciana. Teoria Ideilor

Platon a elaborat o ampla viziune ontologica in cadrul careia se regasesc intr-o sinteza
superioara toate marile teme, motive și orientari ale filosofiei grecești anterioare. Intreaga
filosofie greceasca presocratica, de la Thales pana la Democrit, reușise sa explice, mai mult sau
mai putin satisfacator, individualul (lucrurile concrete), dar nu reușise sa legitimeze ontologic și
generalul (genurile și speciile, care sunt abstracte). Platon va elabora o viziune ontologica in
37
care va reuși sa legitimeze filosofic atat individualul cat și generalul. Ontologia platoniciana este
cunoscuta sub denumirea de teoria Ideilor. Termenul Idee (scris, cu referire la filosofia
platoniciana, intotdeauna cu majuscula, atat pentru a-l deosebi de termenul ce desemneaza ideile
oamenilor, adica produsele activitatii lor de reflectie teoretica, cat și pentru a fi subliniata
demnitatea pe care Platon a conferit-o spiritualitatii), care apare in aceasta sintagma, este
transliteratia in limba romana a grecescului eidos, care se traduce prinformd sau esentd. De
aceea unii istorici ai filosofiei din ultimul secol prefera sintagma teoria Formelor sintagmei
traditionale teoria Ideilor. Platon imparte existenta in doua (trei) regiuni ontice distincte
denumite lumi:
1. Lumea Ideilor (sau a Formelor), care ar fi o lume transcendenta (adica plasata dincolo
-dar in sens ontologic, nu in sens topologic - de lumea reala; fiind ideale, componentele acestei
lumi nu pot avea o localizare spatio-temporala), care ar contine prototipurile ideale, perfecte,
absolute, imuabile (neschimbatoare) ale tuturor lucrurilor, proprietdtilor și relatiilor existente in
lumea accesibila simturilor umane. Lumea Ideilor este conceputa de Platon in maniera eleata,
adica așa cum filosoful presocratic Parmenides din Elea (cca.. 570-480 i.Hr.) concepuse fiinta
(cum denumea el existenta), cu deosebirea ca, daca fiinta lui Parmenides era unica, Ideile
platoniciene sunt multiple, existand atatea idei cate categorii de lucruri, de insușiri și de relatii
exista.
2. Lumea existentelor sensibile ar fi lumea concreta, accesibila nemijlocit simturilor
umane. Ea ar contine toate obiectele, fenomenele și procesele care exista in realitatea fizica și pe
care omul le percepe senzorial. In timp ce lumea Ideilor ar fi o lume inteligibild (adica ea nu
poate fi cunoscuta decat cu ajutorul ratiunii), lumea existentelor sensibile ar fi o lume sensibild
(adica toate componentele sale ar fi cunoscute cu ajutorul simturilor). Lucrurile care compun
aceasta lume sunt materiale, imperfecte, relative și intr-o continua schimbare. Aceasta lume este
conceputa de Platon in maniera heracliteana, adica așa cum filosoful presocratic Heraclit din
Efes (539-470 i.Hr.) concepuse existenta (potrivit dictonului saupantha rei - gr. „totul curge").
3. In ultima perioada a creatiei sale, Platon a adaugat viziunii sale ontologice o a treia
lume, numita lumea obiectelor matematice. Ea ar contine numere, figuri geometrice, simboluri
matematice etc. și ar reprezenta un nivel intermediar de abstractizare intre lumea Ideilor și lumea
existentelor sensibile. Prin aceasta lume Platon a incercat sa atenueze „prapastia" ontologica
dintre primele doua lumi. Mai exact, in raport cu lucrurile individuale, concrete (lumea 2),
obiectele matematice (lumea 3) sunt, deci, abstracte, dar ele sunt mai putin abstracte decat Ideile
(lumea 1). Lumea obiectelor matematice este conceputa de Platon in maniera pythagorica, adica
așa cum filosoful presocratic Pythagoras (cca. 580-500 i.Hr.) iși reprezentase existenta.
Platon a conferit o demnitate ontologicd superioard lumii Ideilor in raport cu lumea
existentelor sensibile, considerand ca Ideile reprezinta adevarata existenta, in timp ce lucrurile
concrete n-ar fi decat niște „umbre", niște „copii palide" ale Ideilor. Platon sustine ca lucrurile
concrete, insușirile acestora și proprietatile lor ar participa la Ideile corespunzatoare: toti
oamenii ar „participa", de exemplu, la Ideea de Om, toate lucrurile frumoase la Ideea de
Frumusete, etc. Lucrurile perceptibile cu ajutorul simturilor n-ar fi, deci, așa cum sugereaza și
mitul peșterii, decat un fel de umbre ale Ideilor corespunzatoare lor. Intrucat toate obiectele de
un anumit tip participa la aceeași Idee, ele vor avea, deci, aceleași insușiri fundamentale. Fiecare
lucru concret nu participa insa la o singura Idee, ci la mai multe, constituindu-se, astfel,
insușirile individuale ale lucrurilor. Orice om „participa", de exemplu, in primul rand și cu
precadere, la Ideea de om, prin care iși dobandește insușirile generale caracteristice tuturor
oamenilor, dar el participa și la alte Idei (de bunatate, frumusete, inteligenta etc.), prin care iși
dobandește insușirile individuale, adica acele insușiri prin care el se deosebește de ceilalti
oameni. Conceptul de participare este unul dintre cele mai ambigue concepte ale filosofiei
platoniciene.
38
3.3. Gnoseologia platoniciana. Teoria reamintirii (anamnesis)

Conceptia lui Platon asupra cunoașterii este indisolubil legata de ontologia (conceptia
asupra existentei) și de teoria sa asupra sufletului. Platon a preluat conceptia socratica asupra
sufletului, dar a dezvoltat-o și a aprofundat-o, conferindu-i, totodata, mai multa consistenta
filosofica. Ca și dascalul sau Socrate, el considera ca sufletul este spiritual, simplu, nemuritor și
supus unei suite de reincarnari succesive (metempsihoza). Platon sustine ca inaintea intruparii
sufletul ar fi salașluit in lumea Ideilor (nu in lumea zeilor, așa cum sustinuse Socrate, mai atașat
decat discipolul sau viziunii mitice asupra lumii), pe care le-ar fi cunoscut nemijlocit,
„imbibandu-se" de ele. Aceasta cunoaștere desavarșita a Ideilor de catre suflet este posibila
deoarece acesta este, așa cum precizam și mai sus, spiritual, simplu și nemuritor, asemenea lor.
In momentul intruparii, adica al unirii sale cu trupul actual, sufletul uita insa Ideile, pe care le-a
cunoscut nemijlocit și deplin in existenta sa anterioara intruparii actuale. Aceasta „amnezie" se
datoreaza faptului ca sufletul este constrans sa traiasca vremelnic intr-un trup material, imperfect
și muritor (care are, deci, insușiri opuse celor ale sale), trup ce reprezinta pentru el o adevarata
„temnita" Aspiratia sa suprema ar fi eliberarea de „povara" trupului și contemplarea nemijlocita
a Ideilor. Lucrurile percepte de simturi sunt pretextele care-i reamintesc sufletului Ideile pe care
el le-a cunoscut deplin inaintea intruparii. De exemplu, perceptia unui om din lumea existentelor
sensibile determina reamintirea Ideii de om, cunoscuta de suflet nemijlocit in existenta sa in
lumea Ideilor anterioara intruparii. Ca și pentru Socrate, cunoașterea este pentru Platon
reamintire a Ideilor (gr. anamnesis). Intreaga cunoaștere este, deci, pentru Platon, ca și pentru
Socrate, innascuta (ineism).
Platon considera ca exista doua tipuri de cunoaștere, care se deosebesc intre ele prin:
a. facultatea prin intermediul careia fiecare dintre ele se realizeaza (Platon considera ca
omul are doua facultati cognitive: simturile și ratiunea);
b. regiunea ontica (lumea) cunoscuta prin intermediul fiecareia dintre ele;
c. gradul lor de coerenta și de rigoare.
Cele doua tipuri de cunoaștere distinse de Platon pe baza acestor criterii sunt:
1. Opinia (doxa), care se formeaza prin intermediul simturilor și consta in cunoașterea
perceptiva a lucrurilor din lumea existentelor sensibile. Doxa ar fi o cunoaștere vaga, probabila,
aproximativa, neriguroasa. Ea poate ajunge la adevar, dar numai accidental și fara a avea
conștiinta sa și nici capacitatea de a-l legitima.
2. Stiinta (episteme), care se elaboreaza cu ajutorul ratiunii in urma contemplarii
intelectuale a Ideilor. Ea este o cunoaștere temeinica, certa, riguroasa, care are in mod necesar
acces la adevar, precum și capacitatea de a-l legitima.
Platon considera ca la nivel uman orice proces de cunoaștere autentica nu poate incepe
decat cu doxa, adica cu informatiile despre lumea existentelor sensibile dobandite de subiectul
cunoscator cu ajutorul simturilor, dar ca ea trebuie sa tinda spre episteme, adica spre cunoașterea
dobandita cu ajutorul ratiunii, care-i permite celui ce parcurge acest traseu accesul spre
contemplarea intelectuala a Ideilor.
Teoria social - politica

Reforma statului constituie obiectivul practic major al filosofiei platoniciene. Date fiind
originea sociala aristocratica, educatia și orientarea sa politica, era firesc ca Platon sa faca din
problematica social-politica una dintre dominantele creatiei sale teoretice, dar el a vizat-o in
mod sistematic, indeosebi, in dialogurile Republica (Statul) și Politicul. Platon considera ca
scopul prioritar pe care trebuie sa-l urmareasca organismul social-politic al societatii este
tnfdptuirea dreptdtii.
Modelul social-politic platonician este fundamentat biologic: societatea ar fi asemenea
unui imens organism, ale carui parti componente și functii ar fi similare celor ale vietuitoarelor.
Oamenii ar fi, dupa Platon, inegali de la natura, „prin vointa divinitatii": unii ar fi superiori, „de
natura aurului", posedand insușiri psihice superioare; altii ar fi „de natura grosolana", fiind
39
dominati de pasiuni vulgare. Pentru determinarea structurii sociale optime a statului, Platon
apeleaza la psihologia umana. Omului i-ar fi proprii trei facultati:
1. Inteligenta, cu sediul in cap, care ar avea ca forma superioara de realizare intelepciunea;
2. Tendinta spre actiune, cu sediul in piept, care ar avea ca forma superioara de realizare
curajul;
3. Dorintele senzoriale, cu sediul inpdntec, care ar avea ca forma superioara de realizare
cumpdtarea.
Pentru tnfdptuirea dreptdtii, care, așa cum spuneam și mai sus, ar trebui sa reprezinte
scopul prioritar al organismului social-politic, organizarea societatii ar trebui sa se intemeieze pe
intelepciune, curaj si cumpdtare, adica pe formele superioare de realizare ale celor trei facultati
umane distinse mai sus. Deși toti oamenii sunt inzestrati cu ele, la nivelul indivizilor ar
predomina una sau alta dintre aceste facultati, ceea ce ar face ca ei sa fie predestinati „in mod
natural" sa apartina uneia dintre urmatoarele trei clase sociale:
1. Filosofii ar fi, dupa Platon, dominati de inteligentd și ei ar fi cei care ar trebui sd conducd
cetatea;
2. Gardienii sau militarii ar fi dominati de tendinta spre actiune și ei ar trebui sa apere
cetatea de pericolele externe și interne;
3. Meșteșugarii și agricultorii, care ar fi dominati de dorinte senzoriale și ei ar avea rolul
de a produce bunurile materiale necesare existentei intregii cetati.
Functionarea optima a statului și realizarea plenara a atributiilor sale ar fi conditionate de
infaptuirea riguroasa și exclusiva de catre toti membri celor trei clase a atributiilor lor. Ori de
cate ori membri acestor clase nu-și indeplinesc corect sau iși depașesc atributiile specifice ar
aparea dezechilibre sociale, care ar periclita securitatea statului.
Societatea ideala imaginata de Platon este una tnchisd, intrucat deși accesul indivizilor
de la o clasa sociala la alta nu este negat explicit, el este considerat aproape imposibil. Totodata,
viziunea social-politica platoniciana este, in mod evident, una utopicd, fapt atestat și de eșecul
stradaniilor repetate ale filosofului atenian de a o transpune in realitate la Syracuza. El nu
pornește de la realitatile sociale ale epocii sale și nu incearca sa le amelioreze, ci de la un model
teoretic elaborat pe baza propriei sale filosofii, pe care incearca sa-l impuna realitatii. Platon
recomanda primelor doua clase sociale comunitatea averilor, a femeilor și a copiilor, pentru ca
membrii lor sa se poata consacra exclusiv indeplinirii prerogativelor lor, fara a fi stanjeniti de
interese sau de sentimente personale. Datorita acestor idei, Platon este considerat uneori, daca nu
fondatorul, cel putin cel mai important precursor al doctrinei comuniste. Așa il considera, de
exemplu, filosoful austriac Karl Popper (1902-1994) in primul volum (Vraja lui Platon) al
lucrarii sale Societatea deschisd si dusmanii sdi (1945).
Dar ce tip de stat este cel platonician? La aceasta intrebare se poate raspunde, cu
certitudine, ca el este unul aristocratic, chiar daca aceasta aristocratie, așa cum o concepe
Platon, este, mai degraba, una a spiritului decat una de origine ori de avere.
Legata de aceasta imagine a statului ideal este in traditia social-politica platoniciana și
prezentareaformelor de guverndmdnt corupte, care configureaza imaginea sa negativa simetrica
și sunt dispuse in ordinea crescatoare a degradarii lor:
a. Timocratia reprezinta primul nivel al degenerarii aristocratiei; ea ar fi acea forma de
guvernamant in care valoarea intelectuala și morala a guvernantilor este substituita cu dorinta lor
de onoruri, ceea ce inseamna, dupa Platon, confundarea nelegitima a efectului cu cauza. Aceasta
inseamna ca „onorurile" ar trebui sa fie efectul valorii intelectuale și morale a guvernantilor și nu
cauza datorita careia ei pretind sa li se recunoasca o valoare intelectuala și morala superioara.
„Onorurile" ar trebui, deci, mai intai, meritate și abia apoi acordate, dar niciodata pretinse și, in
niciun caz, fara temei legitim.
b. Cand dorinta de onoruri este inlocuita cu utilizarea puterii politice pentru imbogatirea
guvernantilor, timocratia decade in oligarhie, care este amenintata, din acest motiv, de grave
dezechilibre sociale. Cu alte cuvinte, mai curand sau mai tarziu, guvernatii iși vor da seama ca
40
puterea politica este utilizata de catre guvernanti pentru promovarea propriilor lor interese
materiale și nu pentru infaptuirea dreptatii sociale. Conștientizarea acestui fapt i-ar determina pe
guvernati sa se revolte, iar pe guvernanti sa-și conserve privilegiile prin violenta.
c. Dorinta de bani și de placeri, dincolo de injustitiile sociale pe care le genereaza,
explica de ce oligarhia decade ușor in democratie, prin care Platon nu intelege ceea ce intelegem
noi astazi prin acest termen, ci acea forma de degenerare a statului in care ceea ce este public
este confundat cu ceea este privat (adica, ceea ce noi numim anarhie). Oricum, Platon n-a agreat
niciodata regimul politic democratic și n-a considerat ca acesta ar putea deveni vreodata
functional. El era profund nemultumit de democratia ateniana a timpului sau, care, mai ales dupa
moartea lui Pericle, nu s-a mai dovedit capabila sa solutioneze satisfacator multiplele probleme
interne și externe cu care se confrunta cetatea ateniana spre sfarșitul epocii clasice.
d. Degenerarea totala a statului, absenta oricarui punct de referinta legitim, vidul puterii
pregatesc, in fine, ascensiunea tiraniei, care, dintre toate regimurile politice posibile, este, fara
indoiala, cel mai rau, in masura in care se impune prin forta și neaga in mod violent libertatea
individuala.
Cursul 6
ARISTOTEL
(384 - 322 i. Hr.)
Vreme de mai bine de un mileniu și jumatate, de la moartea sa pana la sfarșitul Evul

Mediu, Aristotel a fost supranumit pur și simplu Filosoful, considerandu-se, deci, ca el s-ar
identifica cu insași conditia filosofiei. Pretuirea de care el s-a bucurat de-a lungul timpului se
datoreaza, in primul rand, innoirilor fundamentale pe care le-a determinat atat in filosofie cat și
in alte domenii ale culturii. El este considerat nu numai unul dintre cei mai valoroși filosofi ai
tuturor timpurilor, ci și fondatorul maj oritati știintelor fundamentale, dar are reflectii deosebit
de pertinente și asupra artei, moralei, educatiei, religiei, economiei, politicii etc.
Aristotel s-a nascut in anul 384 i.Hr. la Stagira (de la denumirea localitatii sale natale el
mai este numit uneori și Stagiritul), in nord-estul peninsulei grecești Halkidiki, aflata pe atunci
in Regatul Macedonean, ca fiu al medicului Nicomachos și al sotiei sale Phaistis. Tatal sau era
medicul regelui Macedoniei Midas al II-lea, tatal lui Filip al II-lea și bunicul lui Alexandru
Macedon. Deși a ramas inca din copilarie orfan de ambii parinti, fiind crescut de un unchi,
profesia tatalui sau și-a pus de timpuriu amprenta asupra formatiei sale spirituale, trezindu-i
interesul pentru studiul fenomenelor naturii, in special al celor biologice.
Dupa copilaria, petrecuta la Stagira și, probabil, la Pella (capitala Regatului Macedonean,
unde profesa tatal sau), la varsta de 17 ani Aristotel pleaca la Atena și se inscrie la Academia
platoniciana, unde ramane circa 18-20 de ani, mai intai ca discipol și apoi ca profesor. In aceasta
perioada personalitatea proeminenta a lui Platon a influentat și a modelat universul sau spiritual,
Aristotel devenind in scurt timp cel mai stralucit discipol al lui Platon.
In pofida adevaratei fascinatii pe care Platon a exercitat-o asupra discipolului sau, intre ei
au aparut și o serie de dezacorduri, care se vor accentua pe masura maturizarii sale. Ele se refera,
in special, la dezinteresul manifestat de Platon fata de studiul fenomenelor naturii in favoarea
filosofiei și matematicii. Aceasta este, probabil, și explicatia faptului ca, atunci cand a trebuit sa
desemneze un succesor la conducerea Academiei, batranul Platon nu l-a preferat pe Aristotel, așa
cum era firesc (și cum toata lumea - inclusiv Aristotel! - se aștepta), ci pe propriul sau nepot,
Speusip (fiul surorii sale Potone), care era un filosof mediocru. Platon s-a temut, probabil, ca
daca i-ar fi incredintat conducerea Academiei lui Aristotel, acesta și-ar fi impus dupa moartea sa
in programul de invatamant al școlii pe care o fondase propria sa conceptie filosofica,
41
eliminand-o pe cea platoniciana. Platon voia sa se asigure, astfel, de perpetuarea filosofiei sale in
posteritate.
Afectat de aceasta decizie, Aristotel a parasit nu numai Academia, ci și Atena, imediat
dupa moartea lui Platon, daca nu chiar cu putin timp inainte. In urmatorii ani el va intreprinde o
serie de calatorii in diferite cetati din nordul Greciei continentale și din Asia Mica. Se va stabili
pentru cativa ani in Assos (polis grecesc de pe coasta egeeana nordica a Asiei Mici, in
vecinatatea insulei grecești Lesbos), unde va deschide o filiala a Academiei, ceea ce insemna ca
el nu era inca decis sa se rupa de spiritul filosofiei platoniciene. Tot in aceasta perioada, Aristotel
a facut o serie de cercetari de biologie marina la Mytilene, in insula Lesbos, ale caror rezultate le
va valorifica in lucrarile sale știintifice ulterioare.
Deși filiala Academiei deschisa de Aristotel la Assos a dobandit notorietate, atragand,
conform unor marturii, numeroși tineri din lumea greceasca, el n-a avut prea mult timp sa se
ocupe de organizarea și de conducerea sa, intrucat in anul 343 i.Hr. a fost chemat la Pella de
regele Filip al II-lea al Macedoniei (care, cu certitudine, știa de legaturile familiei sale cu casa
regala macedoneana) sa desavarșeasca educatia fiului sau Alexandru, viitorul rege Alexandru cel
Mare. Vreme de cativa ani, Aristotel i-a format tanarului Alexandru o solida educatie greceasca,
astfel incat se poate aprecia ca cel putin o parte a geniului politic și militar al lui Alexandru
Macedon i se datoreaza dascalului sau. Datorita mortii subite a tatalui sau, Alexandru a trebuit
sa-i urmeze la tron la numai 20 de ani, abandonandu-și studiile.
Aristotel s-a considerat dezlegat de angajamentul pe care și-l luase fata de Filip al II-lea
privind educatia lui Alexandru și a revenit la Atena in anul 335 i.Hr. Aici, parca pentru a
demonstra ca Platon se inșelase atunci cand nu-i incredintase lui conducerea Academiei, el iși
deschide propria sa școala filosofica, in afara cetatii, nu departe de Academia platoniciana.
Scoala a fost infiintata intr-o gradina in care se afla un templu dedicat zeului Apollo Lykeios. In
cinstea zeului, Aristotel iși va numi școala filosofica Liceul. Aceasta școala va mai fi numita și
peripateticd, iar discipolii sai peripatetici (gr. peripatein - a se plimba), datorita faptului ca
lectiile se desfașurau in timpul plimbarilor unui dascal insotit de un grup de discipoli pe aleile
gradinii in care functiona școala. Datorita faimei și competentei lui Aristotel, Liceul devine
repede celebru, eclipsand Academia, care intrase sub conducerea lui Speusip intr-un declin
evident. Ca și Academia, Liceul atragea tineri dornici de instructie din intreaga lume greceasca.
Devenit rege, Alexandru Macedon a continuat campania inceputa de tatal sau de cucerire a
cetatilor grecești și de inglobare a lor in regatul macedonean, devenit in scurt timp imperiu, prin
cucerirea unor intinse zone din Europa, Asia și Africa (anexand o mare parte a Traciei, intreaga
Grecie continentala, insulara și microasiatica, desfiintand, practic, imperiul persan, care
constituise o permanenta amenintare pentru greci, cucerind India și proclamandu-se faraon al
Egiptului!). Deși multi greci il admirau, Alexandru avea și numeroși dușmani, mai ales la Atena,
care nu suportau ca cetatile lor sa fie inglobate intr-un imperiu „barbar" și militau pentru
recaștigarea independentei. Aristotel a fost, cel putin pana la un punct, un partizan al politicii
expansioniste a lui Alexandru, intrucat era conștient de faptul ca in noul context geopolitic
polisurile grecești nu aveau nicio șansa de supravietuire, iar grecii nu erau dispuși sa renunte de
buna voie și din proprie initiativa la faramitarea lor politica traditionala.
In urmatorii 12 ani Aristotel s-a ocupat de organizarea și conducerea Liceului și și-a
elaborat o mare parte a operei, inceputa, probabil, inca din perioada in care era profesor la
Academie. Așa cum era și firesc, el a continuat sa intretina bune raporturi cu Alexandru și dupa
ce acesta a devenit rege și apoi s-a proclamat imparat, iar suveranul macedonean se pare ca chiar
și-a sprijinit fostul dascal in realizarea unor cercetari. Datorita acestor relatii, Aristotel și-a facut
numeroși dușmani la Atena, care-l considerau tradator, cu atat mai mult cu cat el nu era cetatean
atenian (legislatia ateniana instituita de Pericle prevedea ca pentru a deveni cetatean un locuitor
al Atenei trebuia sa aiba ambii parinti oameni liberi nascuti in Atena, conditie pe care, evident,
Aristotel nu o indeplinea). Atata vreme cat a trait Alexandru, nimeni n-a avut insa curajul sa-l
deranjeze cu ceva pe Aristotel. Dar datorita mortii premature a lui Alexandru Macedon, la numai
42
33 de ani, in 323 i.Hr., Aristotel a ramas fara protectie. Imediat dupa moartea lui Alexandru,
nationaliștii atenieni, in frunte cu oratorul Demostene (384-322), cel mai radical contestatar al
autoritatii macedonene, i-au intentat lui Aristotel un proces de impietate.
Aristotel n-a avut insa taria morala a lui Socrate sa-și infrunte destinul nedrept și a parasit
Atena inaintea inceperii procesului, justificandu-și fapta, nu tocmai onorabila, prin afirmatia ca
n-a vrut sa dea atenienilor ocazia sa mai pacatuiasca, inca o data, impotriva filosofiei (aluzie
evidenta la condamnarea la moarte a lui Socrate de catre atenieni).
Peste numai un an, in 322 i.Hr., la varsta de 62 de ani, in plina putere creatoare, Aristotel a
murit insa in imprejurari misterioase, la Chalcis, in insula Eubeea, unde se refugiase (se pare ca
el moștenise de la mama sa o casa in Chalcis). A murit de moarte naturala? L-a ajuns razbunarea
Atenei? S-a imbolnavit? A avut un accident? - sunt intrebari la care istoricii și filosofii n-au
reușit, cel putin pana in prezent, sa raspunda satisfacator.
2. Opera aristotelica
Aristotel a fost unul dintre cel mai prolifici autori ai antichitatii, fiindu-i atribuite de catre
istoricul filosofiei grecești Diogenes Laertios circa 145 de lucrari in cele mai diferite domenii.
Cea mai mare parte a acestor lucrari sunt cursuri predate de el la Liceu. Aristotel a predat la
Liceu doua categorii de cursuri: exoterice, care se adresau celor neinitiati și erau destinate
publicarii, și ezoterice, care se adresau initiatilor, fiind elaborate intr-o forma teoretica riguroasa
și presupunand stapanirea prealabila a cunoștintelor fundamentale despre domeniile respective.
Cea mai mare parte a cursurilor exoterice s-a pierdut, dar cele ezoterice, adevarate tratate, s-au
pastrat și ne-au parvenit aproape in intregime.
Aristotel și-a inceput opera inca din perioada in care era profesor la Academie, adoptand nu
numai o serie de teme și de motive platoniciene, pe care le va repudia ulterior (teoria Ideilor,
conceptia platoniciana asupra sufletului etc.), ci și maniera dialogala platoniciana de concepere a
discursului filosofic. Astfel, in aceasta perioada el a scris lucrari de retorica (Gryllos sau Despre
retoricd), filosofie (Eudem, Despre filosofie), etica (Despre iubire, Despre bogdtie, Despre
noblete etc.), teorie politica (Despre regalitate, lucrare care a servit, pare-se, la educatia politica
a lui Alexandru) etc. Așa cum precizam mai sus, cea mai mare parte a acestor lucrari s-a pierdut.
Cele mai importante lucrari ezoterice ale lui Aristotel care ne-au parvenit sunt:
• Metafizica - este lucrarea in care Aristotel și-a expus in mod sistematic conceptia
filosofica. Titlul acestei lucrari nu i-a fost dat de Aristotel, ci de catre editorul operei sale,
Andronicos din Rodhos, care a trait in sec. I i.Hr. și a fost ultimul conducator al Liceului.
Ordonand dupa criteriul cronologic opera aristotelica, acesta a apreciat ca seria de 14 „carti" in
care Aristotel trateaza probleme de filosofie a fost scrisa dupa lucrarea Fizica, numind-o „Cea
care urmeazd dupd Fizica"" (Metafizica). Aceasta denumire, mai degraba accidentala, s-a
dovedit inspirata, intrucat ea sugereaza ca filosofia studiaza problemele care se afla dupd sau,
mai exact, dincolo de lucrurile fizice (principii, cauze prime etc.). Din acest motiv, termenul
metafizicd a ajuns sa devina sinonim cu termenul filosofie (filosofia, in special teoria principiilor
generale ale existentei și ale cunoașterii, mai este denumita și metafizicd).
• Organon (gr. - „instrument", cu acceptia de „instrumentul gandirii") - este tratatul
monumental in care Aristotel și-a expus teoria logica, datorita careia el este considerat
fondatorul logicii clasice. Acest tratat este alcatuit din 6 carti: Despre interpretare, Analiticile
prime, Analiticile secunde, Categoriile, Topica si Respingerile sofistice. In Organon Aristotel a
expus principiile și legitatile fundamentale ale logicii clasice. Aceasta lucrare a starnit admiratia
lui Immanuel Kant (care era foarte rezervat in aprecierea meritelor celorlalti filosofi), care scria
in prefata la editia a II-a a Criticii ratiunii pure ca ceea ce i se pare impresionant la logica
aristotelica este faptul ca de cand a fost elaborata ea n-a trebuit sa faca niciun pas inapoi. Si mai
impresionant, adauga Kant, este insa faptul ca de cand a fost creata, aceasta disciplina n-a putut
sa mai faca niciun pas inainte! Deși exagereaza, Kant sugereaza ca am avea de-a face cu
singurul caz din istoria culturii in care o intreaga disciplina a fost creata de un singur individ.
43
• Fizica - este lucrarea in care Aristotel a elaborat cea dintai teorie mecanica asupra
universului. El a fost preocupat, in special, de problematica mișcarii corpurilor fizice, pe care a
explicat-o prin impulsuri mecanice din aproape in aproape. Principiile acestei teorii fizice vor fi
preluate și dezvoltate in epoca moderna de catre Galileo Galilei și Isaac Newton pentru
fundamentarea mecanicii clasice.
• Despre cer - lucrare in care Aristotel a sistematizat cunoștintele de astronomie ale
grecilor și a elaborat un model al universului care-l va inspira in secolul al II-lea d.Hr. pe
matematicianul, geograful și astronomul grec Claudius Ptolemeu la crearea modelului geocentric
asupra universului, care va dainui pana in epoca moderna, cand astronomul polonez Nicolaus
Copernic (1473-1543) ii va demonstra inconsistenta și ii va opune modelul heliocentric asupra
sistemului solar.
• Despre generare si distrugere - lucrare de fizica;
• Meteorologia - lucrare ce studiaza și incearca sa explice schimbarile vremii;
• Despre suflet - considerata actul de naștere al psihologiei știintifice;
• Parva naturalia - in care analizeaza o serie de probleme de psihologie;
• Etica nicomahicd - lucrare de etica;
• Etica eudemicd - lucrare de etica;
• Marea eticd - lucrare de etica;
• Politica - lucrare care inaugureaza studiul știintific al regimurilor politice;
• Poetica - lucrare prin care Aristotel a fundamentat estetica;
• Retorica - lucrare asupra artei elaborarii și sustinerii discursurilor;
• Istoria animalelor - lucrare de biologie;
• Pdrtile animalelor - lucrare de biologie etc.
3. Filosofia aristotelica
3.1. Viziunea ontologica

Aristotel și-a elaborat conceptia filosofica și știintifica progresiv. La inceputul secolului al
XX-lea istoricul german al filosofiei Werner Jaeger (1888-1961) a distins in lucrarea sa
Aristoteles (1923) trei mari etape ale elaborarii creatiei teoretice aristotelice:
1. etapaplatonismului fervent, care corespunde perioadei in care Aristotel a fost profesor
la Academie și in care a fost puternic influentat de filosofia platoniciana. In aceasta etapa el a
aderat la principalele motive ale filosofiei platoniciene, in special la teoria Ideilor și la
metempsihoza, pe care le va repudia ulterior. Sunt semnificative pentru aceasta etapa lucrarile
Eudem (imitatie dupa Phaidon-ul platonician) și Despre filosofie. In aceste lucrari el a adoptat
nu numai ideile fundamentale ale lui Platon, ci și forma literara a operei platoniciene. Ca și
lucrarile lui Platon, aceste opere - pierdute aproape in totalitate - erau scrise sub forma de
dialoguri.
2. etapa metafizicii realiste este etapa ulterioara parasirii Academiei, in care Aristotel și-a
elaborat propria conceptie filosofica expusa in lucrarea Metafizica. Aceasta conceptie este in
mod programatic opusa celei platoniciene.
3. etapa naturalistd, care corespunde perioadei in care Aristotel a infiintat și a condus
Liceul și și-a elaborat cea mai mare parte a lucrarilor știintifice.
In conceptia sa filosofica Aristotel a supus unei critici severe filosofia platoniciana. El și-a
motivat aceasta atitudine ireverentioasa fata de conceptia dascalului sau prin dictonul: „mi-e
prieten Platon, dar mai prieten imi este adevarul".
Critica pe care Aristotel a facut-o platonismului nu este insa una demolatoare, ci una care
urmarește identificarea elementelor viabile ale filosofiei dascalului sau, pentru a fi integrate intr-
o noua sinteza și dezvoltate, și eliminarea celor pe care el le considera eronate. Este
semnificativ, in acest sens, faptul ca in mai multe pasaje din Metafizica el utilizeaza sintagma
44
„noi platonicienii", ceea ce inseamna ca se considera inca platonician, deși adusese corective
esentiale doctrinei dascalului sau. Procedand astfel, Aristotel a continuat, intr-un fel, atitudinea
lui Platon, care și-a revizuit de mai multe ori drastic propria conceptie.
Aristotel a criticat, in primul rand, nucleul filosofiei platoniciene, adica teoria Ideilor. El
afirma ca separarea de catre Platon a existentei in doua (și apoi in trei) regiuni ontice distincte
(numite de el, așa cum am vazut in cursul anterior, lumi) i se pare „o complicatie inutila" și se
intreaba retoric: „Cum sa intelegem ca Ideile pot sa existe separat de sensibile, cand ele
alcatuiesc substanta acestora?" Aristotel conchide ca: „a spune ca Ideile sunt prototipuri ale
lucrurilor inseamna a vorbi in vant sau a face o metafora poetica". De aceea el va plasa esentele
lucrurilor in ele insele și nu in afara lor, cum procedase Platon. Daca Platon considerase ca
esentele lucrurilor, numite de el Idei, sunt transcendente acestora, pentru Aristotel ele le sunt
imanente, identificandu-se cu ansamblul trasaturilor care determina apartenenta lor la o anumita
clasa.
In pofida acestei critici severe facute ontologiei dascalului sau, Aristotel va explica
existenta tot cu ajutorul a doua principii și nu a unuia singur, așa cum ar fi fost de așteptat. Cele
doua principii distinse de el sunt:
1. materia (gr. - hyle), care reprezinta pentru Aristotel substratul tuturor lucrurilor.
Materia este conceputa de Aristotel ca fiind pasiva, inerta și informa. Ea ar fi un material brut și
inert din care sunt alcatuite lucrurile. Aristotel afirma ca materia ar exista doar ca potentd, ca
posibilitate, caci efectiv ea n-ar putea fiinta decat in uniune cu o forma determinata. Materia ar
fi, de exemplu, blocul inform de marmura din care va fi cioplita o statuie.
1. forma (gr. - morphe), care ar reprezenta un principiu formator și dinamizator de natura
spirituala al tuturor lucrurilor. Forma este act și ea „decupeaza" lucrurile din materia amorfa,
facandu-le sa devina ceea ce sunt și imprimandu-le dinamismul. Conceptul aristotelic de formd
prezinta unele similitudini cu conceptul platonician de Idee. In Metafizica Aristotel a conferit o
oarecare prioritate formei in raport cu materia. Forma ar fi, invocand exemplul pe care l-am
folosit și mai sus, chipul zeului reprezentat de statuie.
Aristotel sustine ca intre materie și forma exista o unitate indisolubila. Ele n-ar putea fi
separate decat in plan teoretic, prin analiza rationala. In realitate n-ar exista materie informa sau
forma goala, lipsita de continut material, cu o singura exceptie, Divinitatea, considerata de
Aristotel formd purd și numita de el forma formelor. Unitatea dintre materie și forma este
desemnata de Aristotel prin conceptul de substantd (gr. - ousia). Lucrurile concrete, individuale
ar fi, deci, substante, adica unitati indisolubile ale materiei cu diferite forme determinate.
Substanta ar fi, pentru a invoca exemplul de mai sus, statuia ca atare.
Aristotel a elaborat și o ampla teorie a cauzalitatii, cu ajutorul careia a incercat sa explice
mișcarea lucrurilor. El distinge patru tipuri de cauze:
• cauza materiald, care ar fi, de exemplu, piatra din care va fi construit un templu;
• cauza formald, reprezentata, de exemplu, de proiectul templului ce urmeaza a fi
construit;
• cauza eficientd, reprezentata, de exemplu, de actiunea efectiva de modelare și imbinare a
pietrei conform proiectului pentru a deveni templu;
• cauza finald, reprezentata de scopul pentru care este construit templul.
Separarea materiei de mișcare va crea mari dificultati aristotelismului in explicarea
mișcarii și a existentei in general. Cea mai grava dintre acestea este reprezentata de teoria
primului motor sau a primului impuls, prin care Aristotel considera ca a reușit și legitimeze
teoretic necesitatea unei cauze prime a lumii.
3.2. Sistemul stiintelor

Așa cum rezulta și din lista lucrarilor sale, Aristotel a fost nu numai unul dintre cei mai
valoroși filosofi ai tuturor timpurilor, ci și un mare savant, fiind considerat fondatorul majoritatii
știintelor fundamentale. El a fost cel dintai ganditor occidental care a operat explicit și a
45
legitimat distinctia dintre filosofie si stiintd. Pana la el totalitatea cunoștintelor despre lume - atat
cele cu caracter general, cat și cele specializate - erau reunite sub termenul generic de filosofie.
Deși unele știinte (matematica, astronomia etc.) acumulasera dej a un volum considerabil de
cunoștinte, ele nu fusesera inca delimitate riguros și nici legitimate teoretic. Aristotel va stabili,
mai intai, criteriul general de delimitate a cunoștintelor filosofice de cele știintifice. El va
preciza ca in timp ce obiectul de studiu al filosofiei este „fiinta ca fiinta" și atributele sale
fundamentale (adica lumea ca totalitate), cel al știintei este reprezentat de diferitele domenii și
manifestari particulare ale existentei.
Aristotel nu s-a limitat insa la delimitarea principiala a știintei de filosofie, ci a fixat și
criteriile rationale ale clasificarii știintelor. El a propus urmatorul sistem al știintelor: • stiintele
teoretice, care includ:
• metafizica (numita de el filosofie primd);
• fizica (numita de el filosofie secundd);
• matematica.
• stiintele practice, care includ:
• politica;
• economia;
• etica.
• stiintele poetice (creatoare), care includ:
• poetica;
• retorica.
Examinand sistemul știintelor elaborat de Aristotel constatam ca: a. pe de o parte, criteriul
clasificare propus de el este subiectiv, deoarece fiecare tip de știinte iși are temeiul intr-o
facultate sufleteasca distincta:
• facultatea contemplatoare (care ar intemeia știintele teoretice);
• facultatea practica (care ar intemeia știintele practice);
• facultatea creatoare (care ar intemeia știintele creatoare).
b. pe de alta parte, deoarece fiecare știinta circumscrie un anumit domeniu sau o anumita
dimensiune a existentei, exista și un temei obiectiv al delimitarii lor.
Deși problematica sistemului știintelor a suferit de-a lungul timpului modificari
substantiate, Aristotel a fost cel care a abordat-o pentru prima data, iar clasificarea sa nu a fost și
nu poate fi ignorata de nicio tentativa semnificativa de solutionare a sa.
3.3. Teoria social-politica

Ca și Platon, Aristotel a fost preocupat și de organizarea politica a societatii. El și-a
intemeiat teoria social-politica pe recunoașterea naturii sociale a omului, sustinand ca omul este
zoon politikon („fiinta politica"), adica el nu se poate manifesta ca om decat in societate. De
asemenea, el considera ca cele mai stabile societati sunt cele intemeiate pe proprietatea privatd
și in care ponderea o are clasa mijlocie.
Spre deosebire de dascalul sau, Aristotel nu mai este interesat atat de regimul politic
ideal, cat de cel functional, adica de cel care poate asigura o gestionare eficienta a problematicii
vietii sociale in vederea satisfacerii, cu precadere, a intereselor generale. Doctrina sa social-
politica, expusa in lucrarea Politica, contine considerabil mai multe elemente realiste in raport
cu cea platoniciana. Este semnificativ, in acest sens, și faptul ca Aristotel și-a antrenat discipolii
din Liceu la analiza monografica a constitutiilor a cca. 162 de polisuri. Din pacate, lucrarile
respective s-au pierdut (dar este foarte probabil ca au servit ca baza documentara a Politicii),
neparvenindu-ne decat modelul oferit de Aristotel discipolilor sai in lucrarea Statul atenian. El a
prelucrat și a sistematizat, așadar, in Politica o baza empirica impresionanta.
Aristotel distinge doua tipuri de „constitutii", cum numeau grecii regimurile politice:
• bune - care urmaresc realizarea binelui general și asigura instaurarea regimurilorpolitice
pure;
46
• rele - care urmaresc realizarea unor interese particulare și conduc la regimuri politice
corupte sau degenerate.
Ar exista, deci, doua mari tipuri de regimuri politice:
• Regimuri politice pure - care pot adopta urmatoarele forme de guvernamant:
• monarhia - in care puterea politica ar fi exercitata de un singur individ și ar fi
utilizata pentru promovarea binelui general;
• aristocratia - in care puterea politica ar fi exercitata de un grup de indivizi de
origine nobila și ar fi utilizata pentru promovarea binelui general;
• democratia - in care puterea politica ar fi exercitata de intregul popor (mai precis, de
toti cetatenii) și ar fi utilizata pentru promovarea binelui general.
Spre deosebire de Platon, Aristotel nu considera ca vreuna dintre aceste forme de
guvernamant ar fi superioara celorlalte, ci ca toate sunt legitime in masura in care puterea
politica este utilizata pentru promovarea binelui general. Adoptarea uneia sau alteia dintre ele ar
fi conditionata de traditii, mentalitati, particularitati locale etc.
• Regimuri politice corupte sau degenerate - care pot adopta urmatoarele forme de
guvernamant:
• tirania - forma degenerata a monarhiei in care puterea politica ar fi exercitata de un
singur individ in propriul sau interes;
• oligarhia - forma degenerata a aristocratiei in care puterea politica ar fi exercitata de
un grup de indivizi in interesul celor bogati;
• demagogia - forma degenerata a democratiei in care puterea politica ar fi exercitata
de intregul popor in interesul celor saraci.
Aristotel a propus solutii pertinente și problematicii altor domenii ale filosofiei și știintei:
teoria cunoașterii, estetica, etica, retorica, economie etc.
Cursul 7
FILOSOFIA EVULUI MEDIU
(sec. V - XV)
Sfarșitul oficial al filosofiei antice este considerat in mod conventional anul 529 d.Hr.,
cand printr-un decret al imparatului Imperiului Roman de Rasarit (Bizantin) Justinian (482-565,
a domnit incepand din anul 527) a fost inchisa sub acuzatia de paganism ultima școala filosofica
din Atena. Aceasta era o școala neoplatoniciana, continuatoare a Academiei platoniciene.
Dezgustat de aceasta decizie, ultimul ei conducator, Damascius (cca. 458-538), a parasit Atena și
a plecat in Egipt unde i s-a pierdut urma. La aceasta data filosofia antichitatii greco-romane era
insa de mult apusa, dar spiritul sau devenise deja temelia culturii occidentale.
In primele secole ale erei creștine Imperiul Roman (care-și pierduse deja unitatea,
divizandu-se in Imperiul Roman de Apus, cu capitala la Roma, și Imperiul Roman de Rasarit,
care va fi cunoscut și sub denumirea de Imperiul Bizantin, cu capitala la Constantinopol) a intrat
in faza declinului sau ireversibil, care s-a manifestat in toate domeniile vietii sociale: militar,
politic, economic, administrativ, cultural etc.
Armata imperiala era inca puternica, dar ea era alcatuita, pana la gradele militare cele mai
inalte, din mercenari straini, originari din provinciile romane mai vechi sau mai noi. Proaspeti
cetateni romani, aceștia erau devotati Romei, dar este semnificativ pentru declinul Imperiului
Roman faptul ca cea mai importanta institutie a sa ajunsese in mainile „barbarilor".
Sub raport politic, declinul era, de asemenea, evident. Administratia romana reușea sa
gestioneze tot mai dificil multiplele probleme cu care se confrunta imensul imperiu. Presiunea
47
popoarelor migratoare, indeosebi, asupra granitelor estice ale imperiului era din ce in ce mai
puternica, astfel incat autoritatile romane au fost nevoite sa restranga de mai multe ori succesiv
suprafata imperiului (retragerea aureliana din Dacia romana din anul 271 d.Hr. a fost o expresie
a acestui proces). Este simptomatic, in acest sens, și faptul ca in anul 410 vizigotii conduși de
regele lor Alaric cuceresc și jefuiesc Roma. Marea armata romana, careia timp de secole nu-i
rezistase nimeni și nimic, era umilita de „barbari" in chiar capitala imperiului!
Si sub raport economic se inregistreaza regrese dramatice. Comertul și economia urbana
decad continuu. Negustorii levantini (Levantul era denumirea traditionala a unei mari parti a
Orientului Mijlociu la sud de Muntii Taurus, marginita de Marea Mediterana la vest și de
Deșertul Arabiei și Mesopotamia superioara la est) vindeau mult la Roma și cumparau putin, iar
aceste schimburi economice dezechilibrate au secatuit treptat rezervele de metale pretioase
acumulate la Roma in perioada marilor cuceriri. La sfarșitul secolului al IV-lea aceste rezerve
erau practic epuizate, ceea ce a incetinit activitatea comerciala și a accelerat declinul
meșteșugurilor și al orașelor. Așa cum se intampla de regula, criza economica a fost dublata de
una financiara, iar deficitul bugetar a afectat functionarea intregului sistem social. Situatia
economica a imperiului a fost agravata și de fiscalitatea romana impovaratoare, care a
determinat ruinarea taranilor și a micilor meșteșugari. Treptat se profileaza o noua forma de
organizare social-economica intemeiata pe economia agrara și pe marele domeniu rural. Se
prefigureaza, astfel, relatiile economico-sociale de tip feudal.
In primele secole dupa nașterea lui Hristos cel mai important fenomen spiritual care s-a
inregistrat in Imperiul Roman a fost aparitia si rdspdndirea rapidd a religiei crestine.
Creștinismul a aparut ca o religie a saracilor, fapt ce explica dispersia sa rapida la nivelul
paturilor sarace ale imperiului. Noua religie era superioara sub raport teologic mitologiei greco-
romane, in primul rand, deoarece ea era o religie monoteista, adica mult mai coerenta sub raport
doctrinar. De asemenea, spre deosebire de mitologia greco-romana, ea propunea adeptilor sai un
ideal de moralitate de inalt umanism - intruchipat de faptele și de doctrina lui Isus Hristos - și
speranta mantuirii tuturor oamenilor, indiferent de nationalitatea sau de starea lor sociala.
In primele secole dupa aparitia sa, religia creștina a fost interzisa in Imperiul Roman, fiind
perceputa de autoritati ca o religie subversiva, intrucat ea se opunea mitologiei romane și
atragea, cu precadere, categoriile sociale defavorizate ale imperiului. Amintirea rascoalei
sclavilor conduși de Spartacus din anul 71 i.Hr. era inca puternica in memoria autoritatilor
imperiale, iar nemultumirea paturilor sarace ale imperiului era tot mai greu de stavilit. De
asemenea, unele practici de cult ale noii religii contraveneau legislatiei romane in vigoare (de
exemplu, pacifismul, concretizat in refuzul primilor creștini de a se mai inrola in armata
imperiala sau boicotarea manifestarilor religioase traditionale). Deși creștinismul era in mod
oficial interzis in imperiu, atitudinea diverșilor imparati romani fata noua religie și, mai ales, fata
de comunitatile creștine timpurii au fost variabila, osciland intre toleranta sau indiferenta (Marc
Aurelius, Traian, Hadrian, Verus, Pius etc.) și represiune violenta (Caligula, Nero).
Pe fondul declinului generalizat al Imperiului Roman, imparatul Constantin cel Mare (272-
337, a domnit incepand din anul 307) a intrevazut in noua religie un posibil instrument politic de
refacere a fortei, unitatii politice, administrative și spirituale, ca și a maretiei de altadata a
Romei. De aceea - la indemnul mamei sale Elena, care se convertise dej a la creștinism -, el a
adoptat in anul 313 așa-numitul Edict de la Milano, prin care a legalizat religia creștina in
Imperiul Roman. Se pare ca s-a convertit el insuși la creștinism (convertirea sa este inca obiect
de dispute intre istorici și teologi!) și a convocat și prezidat primul conciliu ecumenic creștin,
care a avut loc in anul 325 la Niceea (actualul oraș Iznik din Turcia) și a adoptat prima varianta a
Crezulului (a carui forma va fi definitivata de conciliul de la Constantinopol din anul 381),
document doctrinar esential pentru fundamentarea teoretica și teologica a religiei creștine. Așa
cum era de așteptat, dupa legalizare procesul de raspandire a noii religii in intregul Imperiu
Roman s-a amplificat și s-a accelerat. In numai cateva secole biserica creștina va deveni cea mai
bine organizata, mai puternica și mai eficienta institutie medievala. Din pacate, uitandu-și parca
48
propria experienta, ea va declanșa o adevarata prigoana impotriva celorlalte religii practicate in

Imperiul Roman, impunandu-se, nu de putine ori prin forta, ca singura religie legala.
In pofida așteptarilor lui Constantin cel Mare, legalizarea creștinismului a agravat declinul
Imperiului Roman. Religie cu vocatie universala, creștinismul a inceput sa se simta in scurt timp
incorsetat de structurile politice, juridice și administrative imperiale și a inceput lupta dintre
biserica și puterea laica pentru suprematie. In scurt timp puterea laica a fost integral subordonata
bisericii creștine. Este semnificativ, in acest sens, faptul ca suveranii celor mai importante state
occidentale nu erau considerati legitimi decat dupa ce erau recunoscuti de biserica.
La inceputul celui de-al doilea mileniu creștin, pe fondul unor dispute doctrinare
(referitoare, indeosebi, la dogma filioque - lat. „și de la Fiul" - privitoare la originea Sfantului
Duh), dar și ca urmare a constituirii unor centre de autoritate religioasa și de interese politico-
economice divergente grupate in jurul Romei și Constantinopolului, in anul 1054 s-a produs
Marea Schisma, in urma careia creștinismul unitar al primului mileniu creștin s-a divizat in
confesiunile creștine catolica și ortodoxa, care s-au excomunicat reciproc, s-au considerat,
fiecare dintre ele, purtatoare ale adevaratului creștinism și au evoluat in continuare autonom.
In primele secole dupa nașterea lui Isus creștinismul era mai mult o stare de spirit
generoasa decat o doctrina riguros intemeiata teologic și teoretic. Sarcina fundamentarii
teoretice și teologice a creștinismului și-o vor asuma in primul mileniu creștin Sfintii Apologeti,
creatorii Apologeticii (sec. II - III) și Sfintii Pdrinti, creatorii Patristicii (sec. IV - VIII). Acest
proces va fi desavarșit de catre reprezentantii Scolasticii (sec. IX - XIV).
• Sfintii Apologeti (sec. II - III) au fost primii aparatori ai creștinismului, iar lucrarile lor
capitale, intitulate, in mod semnificativ, Apologii (gr. apologeia - „lauda", „preamarire"), erau
expuneri partiale ale religiei creștine și tentative de justificare a superioritatii ei nu numai fata de
toate celelalte religii practicate in Imperiul Roman, ci și fata de filosofia greco-romana. Intrucat
au fost elaborate in perioada in care creștinismul era inca interzis in Imperiul Roman, Apologiile
erau și pledoarii juridice adresate imparatilor romani ce urmareau sa-i convinga sa recunoasca
dreptul legal la existenta și la libera practica religioasa al creștinilor intr-un imperiu care in mod
oficial era inca pagan. Este semnificativ, in acest sens, faptul ca unii dintre Sfintii Apologeti au
avut pregatire juridica și au practicat avocatura. Cei mai importanti Sfintii Apologeti au fost:
> In secolul al II-lea: Quadratus, Aristide, Hermas, Justin, Tatian, Athenagoras,

Minucius Felix etc.;
> In secolul al Ill-lea: Tertulian, Arnobius, Cyprianus, Origene, Clement etc.
Cei dintai apologeti au considerat ca religia creștina este superioara nu numai tuturor
religiilor „pagane", ci și filosofiei greco-romane. Ei au declarat, astfel, razboi tuturor celorlalte
religii practicate in Imperiul Roman, precum și filosofiei greco-romane, considerata, și ea,
„pagana", plina de erori și executata ca atare. Minucius Felix scria in acest sens: „Cei vechi se
inchinau la zei de lemn ciopliti poate din ramașitele unui rug sau dintr-o bucata de blestemata
spanzuratoare, la zei de bronz sau de argint facuti, nu-i imposibil, din vreo oala de noapte ori
sculptati din piatra de un meseriaș murdar". La randul sau, Tatian in lucrarea sa Cuvdnt cdtre
greci aprecia ca religia creștina este mai veche decat filosofia lui Platon și Aristotel, a lui
Democrit și a stoicilor. Așa cum era de așteptat, marii filosofi greci nu erau, nici ei, menajati:
Platon ar fi fost vandut ca sclav de Dionysios cel Batran datorita „lacomiei pantecului sau",
Aristotel ar fi pus „prostește limite providentei, laudandu-l totodata prea mult pe Alexandru
Macedon", Empedocles era laudaros etc.
Justin, mai echilibrat și, totodata, mai subtil, și-a dat seama ca filosofia greceasca nu putea
fi pur și simplu negata, cu atat mai mult cu cat opera fundamentare teoretica a creștinismului nu
putea ignora achizitiile ei. De aceea el intreprinde o adevarata opera de „creștinizare" a filosofiei
grecești, atat pentru a o anihila, cat și pentru a crea cadrul pentru valorificarea din perspectiva
49
creștina a unora dintre achizitiile ei: „Cei care au trait potrivit Logosului sunt creștini, chiar daca
au trecut drept pagani sau atei. Așa au fost la greci Socrate, Heraclit și altii asemenea lor, iar la
barbari Abraham, Ananias, Azarias, Misael și altii asemenea lor".
• Sfintii Pdrinti sau Pdrintii Bisericii (sec. IV - VIII) sunt creatorii Patristicii. Termenul
Patristicd (de la latinescul pater - „tata", „parinte") denumește o mișcare teologico-filosofica
aparuta in primul mileniu creștin prin care s-a urmarit fundamentarea teologica sistematica și
riguroasa a religiei creștine. Sfintii Parinti au continuat și au aprofundat opera Sfintilor
Apologeti, iar activitatea lor va fi desavarșita de catre gandirea scolastica.
Medievistul francez Etienne Gilson apreciaza ca „se numește literatura patristica, in sens
larg, totalitatea operelor creștine care apartin epocii Parintilor Bisericii; dar nu toate au ca autori
Parinti ai Bisericii, și nici chiar aceasta titulatura nu este riguros exacta. Intr-un prim sens, ea ii
denumește pe toti scriitorii ecleziastici vechi, care au murit in credinta creștina și in comuniune
bisericeasca" (Filosofia in Evul Mediu, Editura Humanitas, 1995, p. 13). In sens restrans, un
Parinte al Bisericii trebuia sa intruneasca urmatoarele patru trasaturi:
1. ortodoxie doctrinara, adica doctrina sa trebuia sa fie conforma nu numai spiritului, ci și
literei Bibliei;
2. sfintenie de viata, adica teologul respectiv trebuia sa fi trait in conformitate cu normele
pronuntat ascetice ale moralei creștine timpurii;
1. recunoaștere de catre Biserica, adica opera sa sa aiba aprobarea Bisericii creștine;
3. vechime - trebuia ca el sa fi trait intre sfarșitul sec. al III-lea și sec. al VIII-lea. In cadrul
Patristicii se disting doua „aripi":
a. Aripa greacd care-i are ca principali reprezentanti pe: Grigore din Nazians, Vasile
cel Mare, Grigore din Nyssa, Pseudo-Dionisie Areopagitul, Ioan Damaschin;
b. Aripa latind care-i are ca principali reprezentanti pe: Aureliu Augustin, Grigore
cel Mare, Isidor din Sevilla.
• Scolastica (sec. IX - XIV) a desavarșit opera de fundamentare teologica și filosofica a

religiei creștine initiata de Sfintii Apologeti și continuata de Sfintii Parinti.
Sub raport filosofic, scolastica intereseaza, in primul rand, prin cea mai importanta
disputa teoretica desfașurata in cadrul sau, numita Cearta universaliilor. Ea a fost declanșata de
Isagoga (gr. - „introducere") lui Porphyrios (filosof grec neoplatonician care a trait intre anii 232
și 304 și a fost unul dintre continuatorii lui Plotin - cca. 205-270 - cel mai important reprezentant
al neoplatonismului) la Categoriile lui Aristotel, prima carte a tratatului de logica al Stagiritului,
Organon. Porphyrios se intreba in Isagogd daca genurile și speciile (adica notiunile, care erau
denumite de medievali universalii) sunt realitati substantiate sau numai concepte și daca, in
cazul in care ele sunt reale, au corporalitate sau nu.
In esenta, Cearta universaliilor a urmarit elucidarea raporturilor dintre universalii, cum
spuneam ca erau denumite in epoca medievala genurile și speciile, adica generalul, și lucrurile
individuale. In legatura cu aceasta problema au fost formulate numeroase puncte de vedere (nu
mai putin de 13!), reductibile in ultima instanta la doua:
1. Nominalismul - care avea maxima: Universalia sunt nomina (lat. - „universaliile sunt
nume", adica notiunile sunt doar termeni, cuvinte) - se revendica din filosofia lui Aristotel și
considera ca existenta reala au numai lucrurile individuale, iar generalul nu exista ca atare nici in
lucruri, nici separat de ele. Notiunile n-ar fi altceva decat simple cuvinte, nume date de oameni
diferitelor categorii de lucruri individuale. Cei mai importanti reprezentanti ai nominalismului
au fost: Roscelin din Compiegne, Pierre Abelard, Duns Scot, William Occam etc.
2. Realismul - ce avea maxima: Universalia sunt realia (lat. - „universaliile sunt
realitati", adica existente spirituale de sine statatoare, asemanatoare Ideilor platoniciene) - se
revendica din filosofia lui Platon și considera ca notiunile generale constituie realitati de sine
statatoare cu caracter spiritual, anterioare lucrurilor individuale, independente de acestea ca și de
50
activitatea spiritului uman. Cei mai importanti reprezentanti ai realismului au fost: Anselm de
Canterbury, Guillaume de Champeaux, Toma d'Aquino etc.
2. TOMA D'AQUINO
(1225-1274)
Toma d'Aquino este considerat cel mai important filosof medieval și unul dintre cei mai
valoroși teologi catolici. Prin intreaga sa creatie și activitate el și-a propus sa transforme filosofia
intr-o ancilla theologiae (lat. - „slujnica, servitoare a teologiei"). Toma fost canonizat (declarat
sfant) de Biserica Romano-Catolica in anul 1323, iar in anul 1879 doctrina sa a fost declarata de
Vatican filosofia oficiala a catolicismului.
2.1. Repere biografice

Toma d'Aquino s-a nascut in anul 1225 in castelul contilor d'Aquino din Roccasecca, in
apropiere de Aquino (localitate italiana situata intre Roma și Napoli). In 1230 a fost admis ca
laic in manastirea din Monte Cassino. Incepand din anul 1239 el studiaza „artele liberale"
(disciplinele laice predate in invatamantul medieval) la Universitatea din Napoli. La douazeci de
ani Toma intra in ordinul dominican al calugarilor cerșetori. Fratii sai se impotrivesc calugaririi
lui, il rapesc de la manastire și il aduc acasa. In pofida tuturor presiunilor exercitate de familie,
Toma nu renunta la optiunea sa de a-și consacra viata religiei creștine. In cele din urma el iși
indupleca familia și pleaca la Paris și apoi la Colonia (actualul oraș german Koln), unde studiaza
teologia și filosofia cu Albertus Magnus (numele latinizat al teologului și filosofului german
Albert von Bollstadt, care a trait intre anii 1200 și 1280 și are meritul de a fi trezit interesul
Occidentului catolic pentru filosofia lui Aristotel, receptata prin filiera gandirii arabe), unul
dintre cei mai valoroși teologi catolici ai vremii. Ca și Toma d'Aquino, Albertus Magnus a fost
canonizat de biserica romano-catolica. Continuand opera dascalului sau, Toma va apela la
filosofia lui Aristotel pentru fundamentarea teoretica a creștinismului. Si-a luat licenta in
teologie in 1256, iar in 1259 a fost abilitat ca profesor de teologie. In urmatorul sfert de veac el a
desfașurat o vasta activitate didactica și teologica la Paris, Roma, Bologna, Viterbo, Orvieto și
Napoli. In 1274 Toma d'Aquino a fost invitat de Papa Grigore al X-lea la conciliul ecumenic de
la Lyon, dar pe drum s-a imbolnavit grav și a murit in manastirea Fossanova.
2.2. Doctrina teologico-filosofica

In conditiile creșterii influentei rationalismului in gandirea medievala, Toma d'Aquino a
cautat, pe linia initiata de dascalul sau Albertus Magnus, sa uneasca gandirea lui Aristotel cu cea
creștina și sa confere, astfel, filosofiei catolicismului un fundament rationalist, indepartand-o de
orientarea irationalista traditionala de inspiratie platoniciano-augustiniana.
Interesul pentru filosofia lui Aristotel a fost declanșat in Evul Mediu occidental de filosofii
arabi Avicena (numele latinizat al lui Ibn Sina - ganditor iranian - 980 - 1037) și Averroes
(numele latinizat al lui Ibn Rosd - filosof și medic arab din Cordoba - 1126 - 1198), care au
exercitat o puternica influenta asupra filosofiei occidentale medievale. In primul mileniu creștin
filosofia lui Aristotel a fost mai putin cunoscuta in Europa, Parintii Bisericii fiind interesati
aproape exclusiv de filosofia lui Platon, datorita compatibilitatii sale formale cu religia creștina.
Operele Stagiritului, in mare parte pierdute in Occident, ajunsesera insa in Orient și fusesera
traduse din greaca in araba, limba din care au fost traduse in primele secole ale celui de-al doilea
mileniu creștin in limba latina. Așa se explica faptul ca in prima parte a Evului Mediu opera
filosofica și știintifica a lui Aristotel era mai bine cunoscuta in lumea araba decat in cea
occidentala.
In „cearta universaliilor" Toma d'Aquino s-a plasat pe pozitiile unui realism moderat. Așa
cum am precizat mai sus, prin traditie, realismul se revendica din filosofia platoniciana, iar
51
tentativa lui Toma de a-l raporta la filosofia aristotelica exprima o schimbare radicala de
perspectiva in fundamentarea filosofica a realismului. Deși sinteza dintre creștinism și
aristotelism pe care el o urmarea era principial imposibila, aristotelismul fiind incompatibil cu
spiritualismul creștin, teologia catolica va caștiga mult in rigoare și consistenta teoretica prin
creatia teologico-filosofica tomista.
In numai doua decenii de creatie teoretica Toma d'Aquino a scris un mare numar de lucrari
care descurajeaza cititorul modern prin proportiile lor monumentale. Operele sale fundamentale
sunt Summa contra Gentiles (Impotriva erorilor necredinciosilor) și Summa Theologiae (Tratat
de teologie). Deosebit de importanta sub raport filosofic este și seria de comentarii facute de el
la lucrarile lui Aristotel (la Analiticele prime si Analiticile secunde, la Despre interpretare,
Despre cer, Despre suflet, Etica nicomahicd, Metafizica, Fizica și la cateva parti din Politica). In
timpul șederilor sale la Paris, Toma a scris mai multe lucrari și pamflete cu caracter polemic sau
didactic (Despre fiintd si esentd, Despre principiile naturii, Despre unitatea intelectului, Despre
eternitatea lumii etc.).
Sinteza tomista dintre creștinism și aristotelism era primejdioasa atat pentru aristotelism,
care a fost intens „creștinizat", cat și pentru creștinism, care a fost „aristotelizat" Riscurile unui
astfel de demers au fost sesizate și condamnate de autoritatile ecleziastice conservatoare ale
timpului. Pericolul contaminarii creștinismului de rationalismul aristotelic parea a compromite
intreaga opera teologica desfașurata de Sfintii Parinti și de urmașii lor pe parcursul unui intreg
mileniu. Așa se explica faptul ca ideile tomiste (care, așa cum precizam mai sus, sunt
considerate in prezent un fel de nucleu filosofic al catolicismului), departe de a fi unanim
acceptate, au intampinat o puternica rezistenta in vremea sa. Astfel, in anul 1277, la doar trei ani
de la moartea lui Toma, episcopul Parisului, Etienne Templier, a condamnat numeroase teze ale
filosofiei și teologiei sale.
Filosofia lui Toma urmarește doua obiective esentiale:
1. Distingerea intre ratiune și credinta;
2. Stabilirea acordului dintre ratiune și credinta.
El considera ca intregul domeniu al filosofiei tine exclusiv de ratiune. Aceasta inseamna ca
filosofia nu trebuie sa admita nimic altceva decat ceea ce este accesibil inteligentei naturale a
omului și este demonstrabil numai cu mijloacele ei. Teologia, dimpotriva, se intemeiaza pe
revelatia divina, adica, in cele din urma, pe autoritatea lui Dumnezeu. Problemele de credinta
sunt cunoștinte de origine supranaturala cuprinse in formule al caror sens nu-l putem patrunde
intru totul, dar pe care trebuie sa le acceptam ca atare, chiar și atunci cand nu le putem intelege.
Nici ratiunea, daca este utilizata corect, nici revelatia, care iși are temeiul in Dumnezeu, nu pot
sa ne inșele, intrucat acordul adevarului cu adevarul este necesar. Ori de cate ori o concluzie
filosofica contrazice una sau mai multe dogme religioase, aceasta este, conform convingerii lui
Toma, un semn sigur ca respectiva concluzie filosofica este falsa!
Oricat de subtila este tentativa lui Toma d'Aquino de delimitare a filosofiei de teologie,
este evident ca el sfarșește prin a subordona filosofia teologiei, intrucat filosofia trebuie sa-i
cedeze intotdeauna teologiei, dar filosofia nu se poate impune niciodata in fata teologiei. El era
convins ca filosofia trebuia transformata intr-un instrument pentru fundamentarea și
consolidarea teoretica a creștinismului, și in acest sens trebuie inteleasa teza sa conform careia
filosofia trebuie sa devina o ancilla theologiae, adica o servitoare, o slujnica a teologiei catolice!
Toma d'Aquino a apelat la filosofia lui Aristotel pentru a fortifica insuși nucleul teologiei
creștine. Astfel, cele cinci argumente propuse de el pentru demonstrarea existentei lui
Dumnezeu sunt, in mod evident, inspirate din filosofia lui Aristotel. Spre deosebire de traditia
teologica, Toma d'Aquino considera ca ideea existentei lui Dumnezeu nu este innascuta, așa cum
este nazuinta naturala a oamenilor catre bine, catre adevar sau catre frumos. De aceea el aprecia
ca existenta lui Dumnezeu trebuie demonstrata prin trecerea de la existenta la esenta, de la efect
la cauza, de la ceea ce se mișca la ceea ce determina mișcarea.
52
Toate cele cinci argumente tomiste pentru demonstrarea existentei lui Dumnezeu pun in
joc doua elemente distincte: constatarea unei realitati sensibile (adica a unei realitati perceptibile
cu aj utorul simturilor) care solicita o explicatie și afirmarea unei serii cauzale careia aceasta
realitate ii este baza, iar Dumnezeu varf. Le vom prezenta in continuare succint:
1. Primul argument se bazeaza pe teoria aristotelica a primului motor. Pe urmele lui
Aristotel, Toma sustine ca atat simturile cat și ratiunea ne demonstreaza ca orice efect are o
cauza, adica tot ceea ce se mișca trebuie sa fie mișcat de ceva anume. Urcand din cauza in cauza
ajungem la o cauza prima, identificata de Toma cu Dumnezeu.
2. Al doilea argument este asemanator, fiind inspirat tot de filosofia lui Aristotel: orice
lucru exista prin altceva, neputandu-și fi propria cauza. Regresia la infinit fiind imposibila,
ajungem la o cauza a cauzelor, identificata și ea cu Dumnezeu.
3. Cel de-al treilea argument nu difera nici el prea mult de primele doua. Lucrurile nu au
existenta prin sine, deoarece ele se nasc și pier. Trebuie sa existe insa ceva care nu se naște și nu
piere și care este temeiul, natura a tot ceea ce exista. Acest „ceva" este Dumnezeu.
4. Cel de-al patrulea argument este denumit „argumentul treptelor de existenta" și este
inspirat, ca și celelalte, tot din filosofia lui Aristotel. Acesta afirmase ca genul are mai mult
adevar decat specia și aceasta mai mult adevar decat individual. Ar exista, spune Toma, o fiinta
„absolut superioara", careia i-ar apartine intregul adevar. Aceasta fiinta este Dumnezeu.
5. Ultimul argument se refera le finalitate (tendinta oricarei existente spre un scop
prestabilit). Toma sustine ca intreaga realitate ar avea un scop prestabilit de Dumnezeu. Acest
argument reprezinta cea mai grava denaturare a filosofiei lui Aristotel, care respinsese ideea de
providenta.
Oricat de diverse sunt in aparenta, aceste „cinci cai catre Dumnezeu" comunica intre ele
printr-o legatura secreta. Fiecare dintre ele pornește de la constatarea ca, cel putin sub unul
dintre aspectele sale, orice lucru existent in realitate nu contine in sine ratiunea necesara și
suficienta a propriei sale existente. Aceasta ratiune este intruchipata, in toate cazurile, de
Dumnezeu, a carui existenta este considerata, astfel, demonstrata.
Creatia teologico-filosofica a lui Toma d'Aquino a exercitat o influenta enorma in
posteritate atat asupra teologiei catolice, cat și asupra filosofiei occidentale, care va dobandi in
secolele urmatoare tot mai multa consistenta teoretica in stradania - indicata dar nu și urmata
pana la capat de ganditorul medieval! - de emancipare a filosofiei de spiritualismul teologic.
53
Cursul 8
FILOSOFIA EPOCII MODERNE
(sec. XVII-XIX)
Filosofia epocii moderne a fost precedata și pregatita de cea renascentistd (sec. XV-
XVI). Aceasta a aparut și a evoluat pe fondul laicizdrii progresive a vietii sociale, politice și
spirituale a statelor Europei occidentale, favorizata de ascensiunea știintei și de criza profunda a
Bisericii Catolice, criza ce a diminuat considerabil autoritatea pe care ea o exercitase in primul
mileniu creștin și a culminat cu izbucnirea Reformei protestante, in urma careia s-au desprins
din Biserica Romano-Catolica și s-au constituit ca entitati religioase autonome bisericile
protestante.
Cei mai importanti filosofi renascentiști au fost: Michel de Montaigne, Erasmus de
Rotterdam, Thomas Morus, Tommaso Campanella, Giordano Bruno, Pico della Mirandola etc.
Ei au facut tentativa de reinviere a spiritului filosofiei antice greco-romane, de diminuare a
presiunii teologiei asupra filosofiei, de innoire a stilului de practicare a filosofiei și de
introducere a unor noi teme și probleme de reflectie filosofica.
Pe parcursul secolului al XVII-lea s-a desfașurat revolutia știintificd modernd, care a fost
un fenomen cultural complex cu multiple semnificatii sociale și spirituale și care a avut
numeroase implicatii filosofice. Prin contributiile unor mari oameni de știinta, ca Nicolaus
Copernic, Johannes Kepler, Galileo Galilei, Isaac Newton etc., a fost creata o noua imagine
asupra universului, care a fost explicat pe baza unui model mecanic.
Astfel, N. Copernic a elaborat teoria heliocentrica asupra sistemului solar. Aceasta teorie
a inlaturat vechea teorie geocentrica asupra universului creata la sfarșitul antichitatii de savantul
grec Claudius Ptolemeu (sec. II d.Hr) pe baza cosmologiei aristotelice. Implicatiile știintifice,
filosofice și culturale ale teoriei heliocentrice au fost imense și au avut drept rezultat modificarea
radicala a conceptiei traditionale despre lume.
J. Kepler a descoperit legile mecanicii cerești pe baza carora puteau fi explicate și
anticipate cu mare precizie nu numai traiectoriile aștrilor, ci și o serie de fenomene astronomice
și fizice (eclipse, comete, maree etc.) care i-au impresionat din cele mai vechi timpuri pe oameni
și erau atribuite in toate culturile arhaice unor forte supranaturale. Legile mecanicii cerești vor
deveni pe parcursul epocii moderne idealuri de rigoare și capacitate de predictie ale intregii
cunoașteri știintifice.
G. Galilei a adus contributii decisive la fundamentarea știintifica a heliocentrismului și la
rasturnarea știintei traditionale. El a descoperit prima lege a știintei moderne, principiul inertiei.
Datorita radicalismului pozitiei sale știintifice, el a fost obligat de catre Inchizitie sa-și renege
conceptia, care contravenea reprezentarii religioase traditionale a universului.
I. Newton a elaborat un model unitar de natura mecanica al intregului univers. El a
demonstrat ca mișcarea corpurilor cerești și caderea obiectelor pe Pamant sunt supuse aceleiași
legi, legea gravitatiei universale. De asemenea, Newton a apreciat ca aceasta lege actioneaza și
dincolo de limitele sistemului solar, fiind prima lege a intregului univers formulata matematic pe
baza modelului mecanic. Newton a extins apoi valabilitatea legii gravitatiei universale și la
microcosmos, demonstrand ca intregul univers, de la atomi pana la stele, ii este subordonat.
Revolutia știintifica moderna a reprezentat o adevarata provocare pentru filosofie, care
era solicitata nu numai sa explice semnificatiile și implicatiile filosofice ale noilor descoperiri
știintifice, ci și sa evalueze perspectivele conditiei umane in noile conditii sociale și spirituale.
2. Orientari fundamentale in filosofia epocii moderne

Ca urmare a revolutiei știintifice din secolul al XVII-lea, filosofia epocii moderne a avut
un pregnant accent epistemologic, adica in prim-planul interesului filosofilor s-au aflat
problemele cunoașterii știintifice. Era firesc ca progresele spectaculoase ale știintelor sa solicite
54
filosofiei sa clarifice și sa conceptualizeze numeroasele probleme teoretico-metodologice pe

care acest proces le implica.
Ca urmare a acestui nou context spiritual, pe parcursul epocii moderne au fost propuse
numeroase conceptii, teorii, puncte de vedere etc. și s-au inregistrat multiple dispute cu privire la
geneza, natura, valoarea de adevdr si limitele cunoașterii știintifice. Un loc important in
dezbaterile filosofice care au avut loc in aceasta epoca l-a ocupat problematica metodei, intrucat
știintele in ascensiune aveau nevoie de metode sigure pentru descoperirea de noi adevaruri.
Problema fundamentala a filosofiei epocii moderne a fost insa cea a genezei cunoașterii certe. In
cadrul sau interesul a fost polarizat de dezbaterea asupra surselor cunoasterii autentice, adica a
facultatii cognitive care poate asigura, cu maxima certitudine, atingerea adevarului. In aceasta
dezbatere s-au constituit doud orientdri fundamentale, care s-au infruntat pe intreaga durata a
epocii moderne:
1. Empirismul - a fost orientarea filosofica ce sustinea ca sursa privilegiata a

cunoștintelor autentice este reprezentata de informatiile senzoriale. O cunoștinta oarecare ar
avea șanse cu atat mai mari sa fie adevarata cu cat ea este mai apropiata de marturia simturilor.
Dimpotriva, cu cat o cunoștinta este mai generala și mai abstracta, adica mai indepartata de
informatiile senzoriale nemijlocite, cu atat ar exista o probabilitate mai mare ca ea sa fie falsa.
Teza fundamentala a empirismului modern a fost formulata de J. Locke prin dezvoltarea
unei idei aristotelice: „Nu exista nimic in intelect care sa nu fi existat mai inainte in simturi",
ceea ce inseamna ca intreaga cunoaștere iși are originea in simturi, iar rolul ratiunii este doar de
a inregistra și, eventual, de a sintetiza și sistematiza informatiile perceptive, fara a avea un aport
cognitiv propriu.
Empirismul a teoretizat și a stimulat, indeosebi, evolutia știintelor empirice ale naturii.
Cei mai importanti teoreticieni ai empirismului au fost: Fr.Bacon, J.Locke, G.Berkeley, D.Hume,
Th.Hobbes etc.
2. Rationalismul - considera ca sursa cunoașterii autentice este reprezentata de ratiune

sau, cum era denumita aceasta in epoca, de intelect. Rationaliștii le reproșau empiriștilor faptul
ca simturile nu ne ofera decat informatii accidentale și individuale despre realitate, in timp ce
știinta opereaza cu cunoștinte cu caracter necesar și universal. Drept urmare, informatiile
senzoriale n-ar putea constitui un temei consistent pentru demersul știintific. Ei sustineau ca
ratiunea umana poseda o facultate proprie, numita intuitie intelectuald, care i-ar permite
sesizarea spontana și nemijlocita a adevarurilor necesare și universale. Majoritatea
reprezentantilor rationalismului au considerat ca cel putin adevdrurile necesare si universale
fundamentale despre lume sunt tnndscute (ineism). Descoperirea acestor adevaruri
fundamentale, „sadite" chiar de divinitate in intelectul uman, s-ar face printr-un fel de
introspectie, de autoanaliza a continutului conștiintei. Derivarea celorlalte adevaruri din
adevarurile fundamentale scoase la iveala din intelect prin intuitie s-ar face prin deductie, deci
tot printr-un procedeu rational.
G. W. Leibniz a opus maximei empirismului, formulate, așa cum am precizat mai sus, de
empiristul J. Locke, maxima: „Nu exista nimic in intelect care sa nu fi existat mai inainte in
simturi, in afard de intelectul tnsușf\ Leibniz, ca și ceilalti rationaliști ai epocii moderne,
considerau, deci, ca intelectul este o facultate cognitiva spontana, activa, creatoare de noi
cunoștinte și nu doar inregistratoare a informatiilor perceptive, așa cum sustineau empiriștii.
Rationalismul a stimulat și a teoretizat, in special, dezvoltarea matematicii și a logicii,
exponentii sai avand contributii remarcabile in aceste domenii. Principalii reprezentanti ai
rationalismului au fost: R. Descartes, B .Spinoza, G. W. Leibniz etc.
Este evident faptul ca, in timp ce empiriștii au supralicitat rolul simturilor in procesul
cunoașterii și l-au minimalizat, pana la negare, pe cel al ratiunii, rationaliștii au procedat exact
invers. Depașirea alternativei empirism-rationalism, care a caracterizat filosofia epocii moderne,
va fi realizata in cadrul filosofiei clasice germane, in primul rand, de catre I. Kant și G. W.
55
Hegel. Ei vor demonstra ca facultatea umana de cunoaștere nu se intemeiaza sau pe simturi sau
pe ratiune, ci si pe simturi și pe ratiune. Cunoașterea autentica, singura care poate garanta
atingerea adevarului, presupune, deci, conlucrarea permanenta a simturilor cu ratiunea.
3. EMPIRISMUL
JOHN LOCKE
(1632-1704)

In mediile intelectuale anglo-saxone John Locke este considerat, adesea, nu doar cel mai
valoros și mai influent filosof englez, ci și cel mai important reprezentant al empirismului
modern și principalul teoretician al democratiei liberale britanice. El a trait și și-a elaborat
conceptia in perioada desfașurarii revolutiei burgheze din Anglia (1640-1688), iar filosofia sa
exprima atat virtutile, cat și limitele acestei revolutii.
Locke s-a nascut in anul 1632 in localitatea Wrington, din apropierea orașului englezesc
Bristol, intr-o familie apartinand clasei mijlocii. Si-a facut studiile universitare mai intai la
Londra și apoi la Oxford, la colegiul Christ Church, unde va fi ulterior și profesor. Intreaga sa
creatie și activitate se caracterizeaza printr-o profunda aversiune fata de scolastica. Deși s-a
pregatit pentru cariera de preot, el a fost atras mai mult de studiul medicinei, filosofiei și
știintelor naturii. Ca medic Locke a realizat cu succes o operatie de mare dificultate pe ficat. El a
fost prieten și a colaborat cu savantii R. Boyle (1627-1691) și I. Newton (1643-1727), doi dintre
promotorii revolutiei știintifice moderne. In anul 1668 el a fost ales membru al Academiei
Regale Britanice (Royal Society). Intre anii 1675 - 1689 el s-a refugiat in Olanda pentru a evita
neplacerile pe care i le-ar fi putut aduce simpatiile sale politice și a profitat de acest prilej pentru
a studia doctrinele filosofilor rationaliști Rene Descartes (1596-1650) și Pierre Gassendi (1592-
1655). Critica sistematica pe care el a facut-o rationalismului s-a bazat pe cunoașterea sa
temeinica de la sursa. Locke a revenit in Anglia dupa victoria revolutiei burgheze engleze. El
este și unul dintre fondatorii Bancii Nationale Engleze și ai primelor societati pe actiuni. In
ultimii ani ai vietii lui Locke i s-au oferit inalte functii publice, cea mai importanta fiind cea de
Comisar al Comertului Imperiului Britanic (1696).
3.2. Opera
Creatia teoretica a lui J. Locke a acoperit mai multe domenii, carora el le-a consacrat
lucrari de referinta.
Astfel, in domeniul teoriei cunoasterii el este considerat cel mai important teoretician al
empirismului modern, iar lucrarea sa Eseu asupra intelectului omenesc (1690) a fost
supranumita, in semn de pretuire, Biblia empirismului.
In domeniul teoriei politice Locke a elaborat cele Doud tratate asupra guverndrii,
publicate anonim intr-un singur volum in anul 1690. In aceste lucrari de referinta ale teoriei
social-politice moderne el respinge absolutismul politic medieval și sustine legitimitatea
monarhiei constitutionale. Prin ideile sale social-politice, Locke a contribuit la fundamentarea
teoreticd a liberalismului modern prin ideea de mare valoare și noutate a separatiei puterilor in
stat, idee ce va fi dezvoltata ulterior in Franta de catre Montesquieu (1689-1755). Locke este și
unul dintre creatorii teoriei moderne a contractului social, teorie care va fi dezvoltata ulterior in
mod sistematic tot in Franta de catre J.-J. Rousseau (1712-1778). El considera ca suverana este
natiunea și nu monarhul sau guvernul, care, tocmai de aceea, trebuie sa se supuna legilor. Daca
aceasta conditie nu este respectata, poporul are „dreptul divin" sa rezilieze contractul social, sa
inlature monarhul și sa „semneze" un alt contract social cu un alt suveran, care ofera mai multe
garantii ca il va respecta. Astfel, Locke a fost unul dintre primii ganditori moderni care au
legitimat teza dreptului poporului la revolutie.
In domeniul teologiei, Locke este un adept al deismului (deismul este o orientare
filosofico-religioasa din secolele XVII-XVIII, care recunoștea existenta lui Dumnezeu numai ca
o cauza prima, impersonala a lumii, negand ideea intruchiparii lui Dumnezeu intr-o persoana și
56
teza interventiei acestuia in evolutia naturii, a societatii ori a existentei umane) și se pronunta
pentru toleranta religioasa. El este insa intolerant cu catolicismul 9, despre care afirma ca este
incompatibil cu toleranta, și cu ateismul, despre care sustine ca pune in pericol ordinea sociala
intrucat face imposibila prestarea de juramant in fata instantelor juridice ale statului de drept. In
domeniul teologiei Locke a scris lucrarile Patru scrisori despre tolerantd (1689) și
Rationalitatea crestinismului expus dupd Scripturd (1695).
In domeniul pedagogiei, Locke a elaborat lucrarea Cugetdri despre educatie (1693), in
care critica sever invatamantul scolastic, sustinand necesitatea dezvoltarii armonioase a
personalitatii prin studiul disciplinelor știintifice și practicarea educatiei fizice. El se pronunta
pentru organizarea a doua sisteme de invatamant: unul pentru tineretul provenit din clasele
producatoare de bunuri și servicii, care ar trebui sa se realizeze in școli publice, organizate și
sustinute financiar de catre stat (societatea capitalista britanica, aflata in ascensiune, avea nevoie
de forta de munca instruita și calificata), și altul pentru tineretul provenit din clasele bogate, care
ar trebui sa fie privat și sa se realizeze in mod personalizat in familie.
Prin toate aceste lucrari Locke se afirma ca unul dintre primii teoreticieni ai intereselor
burgheziei engleze, care era cea mai dezvoltata din Europa și cucerise in timpul vietii sale nu
numai suprematia economica, ci și puterea politica.
Teoria cunoasterii
Lucrarea fundamentala de filosofie a lui Locke este Eseu asupra intelectului omenesc
(1690), una dintre primele lucrari moderne de filosofie care abordeaza aproape exclusiv
problemele de gnoseologie. Lucrarea este scrisa sub influenta, dar și ca reactie critica la lucrarea
lui Rene Descartes Discurs asupra metodei (1637), lucrare pe care este foarte probabil ca el sa o
fi studiat-o in perioada in care s-a aflat in Olanda (1675 - 1689). Locke iși propune sa examineze
facultatile cognitive ale omului pentru a stabili ce este și ce nu este accesibil cunoașterii. Din
aceasta perspectiva, Locke poate fi considerat, ca și Descartes, un precursor al filosofiei critice.
Problema majora a gnoseologiei lui Locke este problema originii cunostintelor certe, pe
care el o considera a fi experienta. El sustine ca actul psihic prin intermediul careia se stabilește
legatura dintre subiectul cunoscator și realitate este senzatia. Intreaga lucrare este o demonstrate
amanuntita a principiului fundamental al empirismului, pe care el insuși l-a formulat pornind de
la o sugestie aristotelica: nu existd nimic in intelect care sd nu fi existat mai inainte in simturi.
Pentru a legitima acest principiu Locke trebuia sa demonstreze, mai intai, ca nu exista idei
innascute. Rationalismul modern sustinea ca cel putin cunoștintele fundamentale despre realitate
sunt innascute (ineism). Din acest punct de vedere, pozitia lui Locke este explicit și categoric
antirationalista. El demonstreaza ca nicio idee - logica, etica, matematica sau religioasa - nu este
innascuta. Daca ar exista idei innascute ele ar trebui sa apartina, deopotriva, oamenilor inculti,
copiilor și arieratilor mintal. Ar trebui, de asemenea, ca evidentele logice și matematice sa nu
aiba nevoie de demonstratii. Niciuna dintre aceste ipoteze nu este insa, argumenteaza Locke,
confirmata de realitate. Ideile presupuse a fi innascute - ca ideea de Dumnezeu, ideile morale,
legile logice și principiile matematice - sunt toate idei compuse, derivate din idei simple, adica
din perceptii individuale, care sunt adevaratele elemente primare ale cunoașterii.
J. Locke considera ca intelectul sau conștiinta este un mediu pasiv, o tabula rassa10 (lat. -
„tabla nescrisa"), pe care se inscriu datele experientei, pe masura dobandirii lor prin senzatii.
Cunoașterea este conceputa de el ca un act mecanic de intiparire nemijlocita a experientei in
9 Biserica Anglicana se constituise inca din anul 1533 in urma „rupturii" de cea Romano-Catolica, decisa de regele
Henric al VIII-lea. De§i s-a constituit cam in aceea§i perioada cu confesiunile protestante, anglicanismul nu este o
confesiune protestanta propriu-zisa, ci, mai degraba, un catolicism care nu recunoa§te autoritatea papei. Ca §i
bisericile ortodoxe, Biserica Anglicana este o biserica autocefala, „intai-statatorul" sau fiind arhiepiscopul de
Canterbury.
10 In niciuna dintre lucrarile lui Locke nu apare textual aceasta formulare, pe care toata lumea i-o atribuie; apar, in
schimb, formulari apropiate ca sens, precum „foaie de hartie nescrisa", „camera goala" etc.
57
intelect și nu ca un proces. Toate ideile, intregul continut al conștiintei, provin deci, dupa Locke,
din experienta. Experienta ar avea doua forme:
a. Experienta exterioard sau senzatia, care ne informeaza despre starea lucrurilor sau
evenimentelor obiective;
b. Experienta interioard sau reflexia, care ne informeaza despre propriile stari și procese
ale conștiintei.
Elementele primare ale cunoașterii sunt, in conceptia lui Locke, ideile simple. Ele sunt
considerate datele elementare, nediferentiate ale experientei exterioare și interioare. De la ideile
simple cunoașterea trece apoi la ideile complexe, prin urmatoarele procedee: insumare,
comparare și abstractizare.
In ultima parte a Eseului, Locke abordeaza problema adevarului. El observa, in mod
corect, ca adevarul este o insușire a propozitiilor, nu a lucrurilor. Adevarul este definit ca un
acord al ideilor care corespunde legaturilor reale dintre lucruri.
Teoria existentei
Deși nu a avut preocupari explicite și sistematice de ontologie, Locke a facut și in acest
domeniu al filosofiei cateva reflectii deosebit de pertinente, care au influentat evolutia ulterioara
a conceptiilor asupra existentei.
In spiritul epocii sale, Locke considera ca temeiul existentei obiective este substanta.
Deși declara ca nu putem ști ce este substanta, aceasta fiind o limita a capacitatii umane de
cunoaștere, acest fapt nu ne afecteaza posibilitatea de intelegere a realitatii atat cat ne este
necesar pentru a o putea transforma in conformitate cu necesitatile noastre. Substanta ar avea
doua categorii de proprietati, pe care Locke le numește calitdti:
a. Calitdti primare, care au fundament obiectiv, in sensul ca apartin lucrurilor insele și
nu pot fi detașate de ele. Astfel de calitati ar fi: intinderea, figura, forma, mișcarea;
b. Calitdti secundare, care ar depinde de conditii și ar fi variabile de la individ la individ.
Aceste calitati nu ar apartine lucrurilor insele, nefiind decat efecte subiective ale actiunii
calitatilor primare asupra organelor umane de simt. Astfel de calitati ar fi: culoarea, temperatura,
gustul, mirosul.
Filosofia lui J. Locke continea in sine doua directii posibile de dezvoltare:
1. Cea materialistd, care va fi dezvoltata in secolul al XVIII-lea in Franta și va
considera ca toate calitatile sunt primare;
2. Cea idealist-subiectivd, care va fi dezvoltata in Anglia secolelor XVII-XVIII și va
sustine ca toate calitatile sunt secundare.
58
Cursul 9
RATIONALISMUL
RENE DESCARTES
(1596-1650)
Rene Descartes (cunoscut in epoca sub numele sau latinizat Renatus Cartesius, filosofia
sa mai fiind numita și filosofie cartesiand sau cartesianism) este considerat in mod unanim cel
mai important filosof francez al tuturor timpurilor și unul dintre cei mai valoroși ganditori
occidentali. El a avut preocupari teoretice diverse, care au inclus fizica, astronomia, psihologia,
biologia etc., dar, mai ales, matematica și, evident, filosofia.
Descartes s-a nascut intr-o familie de mici nobili in anul 1596 in mica localitate La Haye
de langa orașul Tours din centrul Frantei. La numai un an a ramas orfan de mama. La varsta de 8
ani a fost inscris de tatal sau la Colegiul din La Fleche, infiintat de ordinul catolic iezuit, care
conducea in epoca cele mai bune, dar și cele mai severe, școli.
Descartes a avut mai mult formatie de autodidact deoarece programul invatamantului din
colegiu l-a nemultumit datorita modului scolastic de organizare a studiilor și de predare a
cunoștintelor. El și-a desavarșit studiile la Universitatile din Poitiers și Paris, luandu-și licenta in
drept in anul 1616. Pasionat intreaga viata de calatorii, intre 1617-1619, in timpul Razboiului de
30 de ani (1618-1648), tanarul Descartes s-a inrolat ca voluntar in armata Ducelui Maximilian I
de Bavaria cu care a calatorit prin intreaga Europa occidentala și centrala. Acest razboi cu
pretext religios (intre puterile catolice și cele protestante) a fost, de fapt, un razboi pentru
hegemonie in Europa, in special intre Franta și Imperiul German.
Din tinerete Descartes s-a stabilit in Olanda, tara in care a trait cea mai mare parte a
vietii, pentru a se sustrage eventualelor persecutii ale Inchizitiei, pe care și le-ar fi putut atrage
datorita convingerilor sale știintifice și filosofice ce contraveneau dogmelor Bisericii Catolice.
Olanda era supranumita in epoca „tara tolerantei", intrucat asigura locuitorilor sai cel mai inalt
grad de libertate dintre toate tarile occidentale. Influenta Bisericii Catolice era aici mai slaba
decat in celelalte state occidentale, iar autoritatile erau mai tolerante cu rezidentii straini.
Datorita acestui fapt in epoca moderna numeroși savanti și filosofi din intreaga Europa s-au
stabilit in Olanda.
Descartes a fost un exponent al aspiratiilor burgheziei franceze in ascensiune. El și-a
asumat contradictiile vremii sale, in primul rand pe cea dintre obiectivitatea știintei și tehnicii,
pe de o parte, și subiectivitatea individului, pe de alta parte, contradictie pe care a impins-o pana
la scepticism. Scepticismul sau nu are insa caracter gnoseologic, ci metodologic. Cu alte cuvinte,
el nu se indoiește de posibilitatea cunoașterii lumii de catre om, ci, așa cum vom vedea mai jos,
utilizeaza argumente sceptice pentru fundamentarea riguroasa a cunoașterii.
Deși a exprimat prin intreaga sa creatie spiritul epocii moderne, lui Descartes nu i-a fost
straina o anumita exaltare medievala, care strabatuse intreaga Renaștere și ale carei ecouri se
resimteau inca la inceputul epocii moderne. Așa se explica interpretarea mistica pe care el a dat-
o visului pe care l-a avut in noaptea de 11 noiembrie 1619, in care a vazut semnul divin al
predestinarii sale de a fundamenta pe matematica o știinta unica a naturii. Pe de alta parte,
Descartes a avut luciditatea teoretica de a se elibera de orice autoritate, considerand ca
„cunoașterea adevarului este certa prin sine".
In anul 1649 Descartes a fost invitat la Stockholm de Regina Cristina a Suediei, pentru a
o initia in filosofie. Datorita asprimii climei, el s-a imbolnavit grav de pneumonie și a murit la
Stockholm la 11 februarie 1650.
Descartes a eliberat filosofia de pretiozitatile logicii scolastice și a introdus exprimarea
riguroasa și clara, intemeiata pe concept și nu pe metafora. Constructia sa teoretica, frumoasa
prin echilibru și claritate, a fost adoptata drept model de estetica clasicismului, fara ca el sa fi
59
avut preocupari explicite de estetica. Descartes și-a propus drept tel suprem al cercetarilor sale
solutionarea problemei: „ce este cunoașterea umana și pana unde se intinde ea".
2. Opera cartesiana
Cele mai importante lucrari ale lui Descartes sunt:
• Reguli utile si clare pentru tndrumarea mintii in cercetarea adevdrului - lucrare
neterminata de metodologia cunoașterii publicata postum in anul 1701.
• Tratatul despre lume si despre lumind, scris in 1634, dar nepublicat de Descartes in
timpul vietii intrucat in el și-a exprimat adeziunea la teoria heliocentrica asupra sistemului solar,
elaborata de savantul polonez Nicolai Copernic. El s-a temut de eventualele represiuni ale
Inchizitiei intrucat in același an Galileo Galilei fusese obligat sa se dezica de conceptia sa
știintifica, iar heliocentrismul fusese interzis.
• Discurs asupra metodei, publicat in 1637, este cea mai cunoscuta lucrare a lui Descartes
și este prefata filosofica a unei lucrari știintifice in trei parti: Geometria, Dioptrica, Meteorii.
Discursul... atesta preocuparea epocii moderne pentru problematica metodei. Este scris in limba
franceza (și nu in limba latina, in care și-a scris maj oritatea celorlalte lucrari și care era inca
limba oficiala a culturii occidentale) intrucat lucrarea era destinata unui public larg, nu numai
savantilor. De asemenea, in Discurs ... Descartes face o expunere concisa a principiilor
fundamentale ale conceptiei sale filosofice și știintifice.
• Meditatii metafizice - 1641, lucrare considerata capodopera lui Descartes;
• Principiile filosofiei - 1644, lucrare consacrata fundamentarii metafizicii sale;
• Pasiunile sufletului - 1649, lucrare de psihologie.
3.1. Metoda cartesiana

Exista o legatura indisolubila intre știinta și filosofia lui Descartes. Ele sunt concepute ca
un sistem unic, acordandu-se insa prioritate metafizicii, dar nu pentru descoperirea unor principii
ultime ale existentei, ci pentru a funda pe ea certitudinea știintei.
In prefata la lucrarea sa Principiile filosofiei, Descartes compara intreaga cunoaștere cu
un arbore a carui radacina este metafizica, trunchiul fizica, iar ramurile știintele, reductibile,
dupa opinia sa, la trei: medicina, mecanica, morala.
Ca savant, Descartes a creat geometria analiticd (prin aplicarea calculului algebric la
rezolvarea problemelor de geometrie) și o fizicd mecanicistd, cu ajutorul careia a incercat
explicarea unitara pe baza legilor mecanicii clasice a tuturor fenomenelor naturii.
Aceste doua realizari știintifice sunt rezultatul dezvoltarii de catre Descartes a ideii
matematicii universale (lat. - mathesis universalis). Aceasta nu era conceputa de el doar ca
aplicare a aparatului matematic in celelalte domenii ale cunoașterii, ci, cu precadere, ca o reactie
la ceea ce el considera a fi insuficienta rigoare și capacitate inventiva a cunoașterii știintifice a
epocii sale. Unitatea știintei este dedusa de Descartes din unitatea inteligentei umane.
Filosofia Descartes marcheaza o schimbare radicala de perspectiva in fundamentarea
procesului cunoașterii. Mintea umana nu mai este conceputa de filosoful rationalist francez ca
fiind subordonata lucrului pe care vrea sa-l cunoasca (așa cum era pentru empirism), ci ea
devine subiect, cea care cunoaște și știe cum cunoaște. Instrumentele ratiunii cunoscatoare nu
mai sunt imprumutate de el din alta parte, ci ele se dezvaluie ca fiind proprii ratiunii in insuși
exercitiul sau cognitiv. Metoda cartesiana este tocmai exercitarea intelectului de indata ce acesta
s-a eliberat de traditii și prejudecati. Descartes considera ca toti oamenii sunt in mod egal dotati
din punct de vedere al capacitatilor intelectuale, dar ca deosebirile de performante intelectuale
dintre ei s-ar datora modului mai mult sau mai putin corect de aplicare de catre ei a ratiunii in
cercetarea diferitelor probleme pe care le abordeaza. Este semnificativa, in acest sens, afirmatia
60
sa de la inceputul Discursului.: „Nu este suficient sa ai spiritul bun, principalul este sa-l aplici
bine".
Problema fundamentala a cunoașterii se reduce pentru Descartes la delimitarea
domeniului ratiunii și la elaborarea unei metode intemeiate pe ratiune. Descartes elimina din
perimetrul cunoașterii știintifice și filosofice cu pretentii de veridicitate revelatiile credintei și
istoria. Credinta religioasa este considerata de el ca fiind independenta de filosofie, care este
rationala. Credinta tine insa de vointa, nu de intelect. De aceea Dumnezeu ramane, dupa opinia
sa, in afara puterilor filosofiei, intrucat El este infinit și incomprehensibil de catre mintea umana,
fapt stabilit prin dogma. Pentru domeniul sau de aplicatie, filosofia este insa suverana. Idealul
metafizicii lui Descartes este rigoarea matematica. Regulile metodei carteziene sunt expuse pe
larg in Reguli... (21 de reguli) și concentrat in Discurs... (4 reguli). Cele patru reguli ale metodei
formulate de Descartes in Discurs. sunt urmatoarele:
1) „Prima regula este de a nu accepta niciodata vreun lucru ca adevarat daca nu l-am
cunoscut in mod evident ca atare; adica de a evita cu grij a graba și prejudecata; și de a nu
include in judecatile mele nimic mai mult decat ceea ce s-ar infatișa spiritului meu atat de clar și
de distinct incat sa nu mai am niciun prilej de a ma indoi cu privire la acel lucru.
2) A doua regula este de a imparti fiecare dintre dificultatile cercetate de mine in atatea
parti cate s-ar putea și cate s-ar cere pentru a le rezolva cat mai bine;
3) A treia de a-mi conduce in ordine gandurile incepand cu obiectele cele mai simple și
mai ușor de cunoscut pentru a urca treptat ca pe niște trepte pana la cunoașterea celor mai
compuse; și presupunand ordine chiar intre cele care nu premerg in mod natural unele altora.
4) In ultima regula de a face pretutindeni enumerari atat de complete și revizuiri atat de
generale incat sa fiu incredintat ca n-am omis nimic".
Prima reguld a metodei contine intr-o forma concentrata intregul rationalism cartesian.
Nu trebuie sa acceptam in cunoaștere decat ceea ce am constatat in ideea unui lucru afirmat.
Ideile prime pe care se intemeiaza intreaga cunoaștere trebuie sa fie clare și distincte. Sunt clare
acele idei care apar in intelectul atent, ideile in care obiectul cunoașterii și facultatea
cunoscatoare - numita de rationaliști intuitie intelectuald - sunt perfect și reciproc adaptate fara
interpunerea niciunui simbol. Acordul dintre ele este intr-atat de exact incat se pare ca nici nu se
pornește de la lucruri exterioare conștiintei. Distincte ar fi ideile bine delimitate unele de altele,
adica cele pregnante, cele intre care nu exista zone de interferenta.
Prima reguld a metodei cartesiene este și criteriu al adevdrului stiintei. Toate ideile clare
și distincte sunt adevarate și invers. Clare și distincte, adica precise și bine delimitate unele de
altele, ar fi, dupa opinia lui Descartes, in primul rand, cunoștintele matematice. Intuitia
intelectuald este facultatea prin intermediul careia Descartes considera ca este surprins
nemijlocit un obiect al gandirii actuale, care poate fi, dupa opinia sa, fie un lucru fie o relatie.
Dintre cele patru facultati cognitive cu care Descartes considera ca este dotat omul - intelectul
(ratiunea), imaginatia, simturile și memoria - intelectul are, dupa opinia sa, un regim aparte:
„fara indoiala singur intelectul este capabil sa perceapa adevarul".
Descartes nu a analizat insa mecanismul intuitiei intelectuale, ci s-a limitat numai la
afirmarea infailibilitatii sale. Caracterul cel mai pregnant al intuitiei intelectuale cartesiene este
indubitabilitatea absoluta a ideilor clare și distincte. Ulterior Descartes va adauga acestor idei o
noua garantie de autenticitate: caracterul lor innascut (ineismul cartesian).
Metoda cartesiana urmarește sa lege de primele adevaruri certe, furnizate de intuitia
intelectuala, adevarurile care nu mai sunt evidente nemijlocit, datorita complexitatii
cunoștintelor respective. Aceasta legare se realizeaza prin deductie. Descartes opune deductiei
silogistice aristotelice, care fusese preluata și de scolastica (pe care el a combatut-o intreaga
viata), deductia matematica. Prin deductie sunt descoperite, dupa opinia sa, adevarurile care nu
mai sunt evidente nemijlocit.
Pentru aceasta deductia ar trebui sa parcurga, incepand cu prima veriga, intregul lant care
pornește de la notiunile simple sesizate prin intuitie. Deductia nu difera de intuitie decat prin
61
faptul ca ea comporta mișcare și succesiune, ea este, deci, o intuitie continuata, care imprumuta
termenilor ulteriori evidenta care este proprie la inceput numai primului termen.
A doua reguld a metodei recomanda analiza rationala riguroasa, care ne permite sa
identificam in obiectele complexe, confuze și indistincte, elemente clare și bine circumscrise,
adica refacerea drumului deductiei spre o prima intuitie evidenta in prezent.
A treia reguld a metodei cartesiene invoca din nou ordinea in cunoaștere și reafirma
deductia ca intuitie succesiva.
Ultima reguld a metodei se refera la ceea ce Descartes numeșteprocedeul inductiv și care
se deosebește sensibil de ceea ce empiristul Francis Bacon teoretizase ca metoda inductivd,
adica „urcarea" progresiva a cunoașterii de la particular la general. La Descartes inductia este fie
o conditie a deductiei, fie un aspect al ei. Prin ea se intelege mișcarea continua, nicaieri
intrerupta, a gandirii, enumerarea suficienta și ordonata a tuturor componentelor problemei
studiate. Pentru a obtine o intuitie simpla atunci cand suntem in fata unei pluralitati de obiecte
trebuie sa facem atatea enumerari pana ne convingem ca n-am omis nimic.
Metoda carteziana are doua trasaturi fundamentale:
1) Caracterul euristic sau analitic. Orice problema trebuie rezolvata prin
descompunerea sa in constituents sai simpli. Descartes considera, ca și Bacon, ca metoda sa are
meritul de a fi, spre deosebire de deductia silogistica aristotelica, o metoda euristicd, adica o
metoda care permite descoperirea de noi cunoștinte și nu doar expunerea a ceea ce este deja
cunoscut.
2) Caracterul universal. Descartes considera ca metoda sa poate calauzi nu numai
cercetarea știintifica și pe cea filosofica, ci orice tip de activitate rationala.
3.2. Argumentul cogito

Aplicata in filosofie, prima regula a metodei cartesiene intemeiaza indoiala, intrucat,
datorita multitudinii și varietatii punctelor de vedere acumulate de-a lungul timpului in
cercetarea tuturor problemelor, este dificil sa delimitam cunoștintele adevarate de cele false.
Filosofia din timpul lui Descartes era puternic marcata de scepticismul antic (orientare filosofica
din epocile elenistica și romana ale filosofiei antice care se indoia de posibilitatea cunoașterii
lumii de catre om), datorita incapacitatii sale de delimitare a cunoștintelor adevarate de cele
false. Opunandu-se acestui spirit dizolvant pentru cunoaștere, Descartes iși construiește o
citadela ferma in propriul sau eu, in referirea la sine insuși. El este primul ganditor modern care
a considerat ca știinta, care incontestabil exista, trebuie sa faca dovada existentei sale ca știinta,
adica proba certitudinilor sale specializate. De aceea, pentru a accepta o certitudine ca adevarata
ea trebuie trecuta in prealabil prin examenul tuturor indoielilor. Descartes reia toate argumentele
scepticilor, se indoiește de existenta universului fizic, de propriul sau corp, de existenta lui
Dumnezeu, de trecut etc.
El introduce chiar și ipoteza existentei unui agent malefic atotputernic (faimosul malin
genieinvocat in Discurs...), care n-ar avea alta destinatie (și, probabil, nici alta distractie!) decat
de a-l induce in mod sistematic in eroare pe om, facandu-l sa creada ca ceea ce este adevarat este
fals și invers.
Descartes considera ca dintr-un scepticism atat de radical nu decurge nicio absurditate.
El nu este un sceptic, in sensul gnoseologic al acestui termen, ci folosește argumente sceptice ca
mijloace de analiza teoretica. Prin scepticismul sau metodologic el nu urmarește sa demonstreze
imposibilitatea cunoașterii certe, cum procedasera scepticii antici, ci, dimpotriva, sa intemeieze
pe el certitudinea știintei.
Indoiala totala il conduce pe Descartes la un prim adevar cert: „md indoiesc de tot ceea
ce existd, dar de faptul ca md indoiesc nu md mai pot indoi; md indoiesc deci gdndesc, gdndesc
deci exist".
Cogito, cum este denumit de istoriografia filosofica acest argument cartesian, este primul
adevar cert și indubitabil pe care se poate intemeia cunoașterea, fiind considerat rezultatul unei
62
intuitii și nu al unei deductii. Cogito este, dupa convingerea lui Descartes, o intuitie perfect clara
și distincta.
In lucrarea Meditatii metafizice Descartes reia argumentul cogito și apreciaza ca orice
gand, nu numai indoiala, intemeiaza existenta celui care gandește. El respinge interpretarea
deductivista a argumentului cogito (adica faptul ca el ar fi rezultatul unei deductii), sustinand ca
in cadrul acestui argument gandirea și existenta sunt percepute intr-o singura intuitie: a spune ca
am conștiinta inseamna a spune totodata ca exist. Aceasta existenta este insa doar o existenta
spirituala. Gandirea și existenta sunt plasate de Descartes in același plan de realitate. Din acest
prim adevar „gandesc", decurge existenta gandirii ca substanta spirituala.
Descartes opereaza distinctia dintre substanta, pe care o concepe drept existenta
suficienta sieși, și calitatile sau atributele substantei.
Intuitia actului gandirii este totodata și intuitia substantei ganditoare, adica a eului.
Indoiala care se incheie cu intuitia eului aparuse și la Aureliu Augustin (354-430). Descartes
intemeiaza pe indoiala nu ideea trinitatii divine, așa cum facuse Augustin, ci ideea substantei
spirituale, al carei unic atribut este gandirea și ideea totalei distinctii a acesteia fata de orice corp
fizic.
In ontologie Descartes este dualist, adica sustine existenta a doua realitati ultime
ireductibile: substanta materiald (lat. res extensa - „intinderea") și substanta spirituald (lat. res
cogitans - „gandirea"). El intampina insa dificultati in argumentarea distinctiei corp - suflet,
precum și a faptului ca ele sunt autonome. Descartes a acordat prioritate gnoseologiei in raport
cu ontologia, dar n-a considerat ca existenta se reduce la cunoaștere. In explicarea lumii
materiale Descartes considera ca nu intervine spiritul. Din acest punct de vedere, el a elaborat
teoria animalului masind, considerand ca toate formele lumii vii, cu exceptia omului, sunt lipsite
nu numai de conștiinta, ci de orice activitate psihica, fiind simple automate biologice.
Filosofia lui Rene Descartes a exercitat o influenta profunda asupra evolutiei filosofiei
occidentale, in primul rand datorita pledoariei sale pentru rigoarea cunoașterii. Din acest punct
de vedere el poate fi considerat daca nu fondatorul, cel putin cel mai important precursor al
criticismului modern.
63
Cursul 10
FILOSOFIA CLASICA GERMANA
Filosofia clasica germana reprezinta o perioada de inflorire a filosofiei germane, cuprinsa intre
sfarșitul secolului al XVIII-lea și primele decenii ale secolului al XIX-lea. Principalii sai
reprezentanti sunt:
• Immanuel Kant (1724 - 1804)
• Johann Gottlieb Fichte (1762 - 1814)
• Friedrich Wilhelm Schelling (1775 - 1854)
• Georg Wilhelem Friedrich Hegel (1770 - 1831)
• Ludwig Feuerbach (1804 - 1872).
Reprezentantii filosofiei clasice germane au contributii remarcabile la constituirea
dialecticii moderne, la fundamentarea teoriei cunoasterii ca disciplina filosofica autonoma, la
stimularea cercetarilor de eticd, esteticd și antropologie filosofica. Ei au exprimat, in plan
teoretic, atat nazuintele cat și ezitarile burgheziei germane, care era mai putin dezvoltata sub
raport economic și politic fata de burghezia engleza și franceza.
In cadrul filosofiei clasice germane se regasesc principalele solutii teoretice propuse
problematicii filosofice fundamentale - de la idealismul obiectiv pdnd la materialism. Astfel,
Kant și Fichte au fost idealiști subiectivi, Schelling și Hegel - idealiști obiectivi, iar Feuerbach
-materialist și ateist.
IMMANUEL KANT
(1724 - 1804)
Immanuel Kant este fondatorul filosofiei clasice germane și unul dintre cei mai
importanti filosofi ai tuturor timpurilor. Este semnificativ, in acest sens, faptul ca numeroși
istorici ai filosofiei impart filosofia epocii moderne in etapaprekantiand și etapapostkantiand,
pentru a semnala importanta esentiala a sistemului filosofic kantian in evolutia filosofiei
moderne.
Prin sistemul sau filosofic Kant a realizat o sinteza a principalelor directii ale evolutiei
filosofiei moderne anterioare - empirismul și rationalismul - iar multe dintre curentele filosofice
contemporane iși au temeiurile in filosofia sa.
Kant s-a nascut in anul 1724 la Konigsberg, fosta capitala a Prusiei Orientale, actualul oraș
Kaliningrad din Federatia Rusa, intr-o familie umila. El a fost cel de-al patrulea dintre cei noua
copii ai lui Johann Georg Kant, care era șelar, și ai sotiei sale Anna-Regina, nascuta Reuter, și ea
fiica unui șelar. Viitorul filosof s-a confruntat in copilarie și tinerete cu mari dificultati materiale.
Avea o constitutie fizica firava, fiind bolnavicios și avand o diformitate fizica. A urmat colegiul
și facultatea de filosofie in orașul natal. Dupa absolvirea facultatii, neavand niciun fel de
venituri, a fost nevoit sa se angajeze pentru cativa ani ca preceptor de familie.
In 1755 Kant a prezentat la Universitatea din Konigsberg lucrarea Despre foc, pe baza
careia obtine titlul de „magister" (echivalentul titlului actual de doctor) și la scurt timp lucrarea
Noua explicare a primelor principii ale cunostintei metafizice, pe baza careia este abilitat ca
privat docent, avand dreptul sa predea ore in cadrul Universitatii, fara a fi insa retribuit de catre
Universitate, ci de catre studenti.
Kant iși tinea lectiile in propria casa, in care iși amenajase o sala de studii unde preda
solicitantilor aproape toate disciplinele din planurile de invatamant ale mai multor facultati ale
Universitatii din Konigsberg: logica, matematica, metafizica, mecanica și fizica teoretica,
geografie fizica, antropologie, știinte naturale, mineralogie, aritmetica, geometrie, trigonometrie,
64
etica, drept, teologie etc., și, evident, discipline filosofice. Competentele sale erau intr-adevar
remarcabile, dar trebuie sa tinem cont și de faptul ca in epoca sa disciplinele enumerate erau
incomparabil mai putin dezvoltate decat in prezent.
In 1770, dupa 15 ani de activitate didactica in calitate de privat docent, la varsta de 46 de
ani, Kant ocupa Catedra de Logica și Metafizica a Universitatii din Konigsberg. A fost ales apoi,
de cateva ori, decan al Facultatii de Filosofie și rector al Universitatii din Konigsberg, functii pe
care le-a indeplinit cu conștiinciozitate, dar fara prea mare placere.
Kant murit in anul 1804 la Konigsberg, oraș pe care nu l-a parasit niciodata intreaga
viata. Si-a rationalizat viata in cele mai mici detalii, subordonand-o idealului creatiei teoretice.
Viata sa liniara și plata a alimentat o bogata și savuroasa anecdotica. Pe mormantul sau a fost
gravat ca epitaf propozitia cu care incepe capitolul concluziv al lucrarii sale Critica ratiunii
practice, care sintetizeaza nu doar idealul sau de viata, ci și evolutia creatiei sale teoretice:
„Doua lucruri umplu sufletul cu mereu noua și crescanda admiratie și veneratie, cu cat mai des și
mai staruitor gandirea se ocupa de ele: cerul instelat deasupra mea și legea morala in mine".
2. Evolutia creatiei kantiene

In mod conventional, dar in acord cu centrul de greutate a preocuparilor sale, creatia
teoretica a lui Kant este impartita in doua etape:
• etapa precriticistd - intre anii 1746 - 1770;
• etapa criticistd - intre anii 1770 - 1804.
Kant și-a numit conceptia filosofica criticism, intrucat in ea și-a propus sa realizeze o
critica rationala a cunoașterii, dar nu atat in privinta continutului, adica a cunoștintelor
acumulate in domeniile pe care el le-a abordat in sistemul sau filosofic, cat a facultatilor de
cunoaștere cu ajutorul carora au fost dobandite cunoștintele respective. Este semnificativ, in
acest sens, și faptul ca lucrarile sale fundamentale de filosofie sunt intitulate Critici. Filosofia sa
mai este denumita și idealism transcendental sau apriorism.
1. Etapa precriticista
Etapa precriticista a creatiei kantiene reflecta, prin varietatea preocuparilor teoretice,
problematica complexd a epocii iluministe, aspiratiile generoase ale tanarului filosof german
spre libertate, progres social și știintific. Lucrarile scrise de Kant in aceasta perioada sunt
dominate de critica rationalismului dogmatic, de tentativa de valorificare a rolului experientei in
cunoastere, precum și de preocuparea de elaborare a unei metode filosofice riguroase.
In aceasta etapa a creatiei kantiene, locul central il ocupa nu lucrarile de filosofie, ci cele
cu caracter stiintific, cu mentiunea ca formatia sa de filosof este evidenta in examinarea tuturor
problemelor abordate. Impresioneaza, in mod deosebit, varietatea preocuparilor sale știintifice și
rigoarea demersurilor intreprinse. Cele mai importante lucrari ale acestei etape sunt:
• 1746 - Idei despre adevdrata evaluare a fortelor vii - lucrare de fizica;
• 1755 - Istoria universald a naturii si teoria cerului - lucrare de cosmogonie, care se
va bucura mai tarziu de mare autoritate in cercurile știintifice, fiind cel dintdi model cosmogonic
evolutionist al epocii moderne, cunoscut sub denumirea de „ipoteza cosmogonicd Kant -
Laplace". Datorita noutatii ipotezei cosmogonice formulate de Kant, lucrarea sa va ramane
multa vreme necunoscuta, nefiind cunoscuta nici macar de catre savantul și filosoful francez P.-
S. Laplace, care va formula, in mod independent, in 1796 o ipoteza similara in lucrarea
Expunere a sistemului lumii.
• 1755 - Noua explicare a primelor principii ale cunostintei metafizice - lucrare pe
baza careia Kant a fost abilitat ca privat docent. Aici sunt formulate cateva dintre ideile care vor
fi dezvoltate ulterior in Critica ratiunii pure;
• 1756 - Despre cauzele cutremurelor de pdmdnt;
• 1756 - Noi observatii pentru interpretarea teoriei vdnturilor;
65
• 1759 - Cdteva consideratii asupra optimismului ;

• 1763 - Incercare de introducere a notiunii de multime negativd in filosofie;
• 1764 - Eseu asupra bolilor de cap;
• 1768 - Despre primul fundament al diferentei dintre regiunile spatiului.
2. Etapa criticista
Etapa criticista este etapa in care Kant și-a elaborat sistemulfilosofic. Cele mai
importante lucrari ale acestei etape sunt urmatoarele:
• 1781 - Critica ratiunii pure - reprezinta baza intregului sistem filosofic kantian. Este
o lucrare de gnoseologie, in care Kant elaboreaza sistemul conceptual și metoda pe care le va
utiliza in intregul sau sistem filosofic. Este o lucrare de dificultate notorie, care nu a fost
inteleasa de cercurile filosofice ale timpului.
• 1783 - Prolegomene la orice metafizicd viitoare care se va putea tnfdtișa ca stiintd
-este o versiune prescurtata și simplificata a Criticii ratiunii pure;
• 1785 - Intemeierea metafizicii moravurilor - lucrare de etica ;
• 1786 - Ipoteze asupra originii istoriei;
• 1787 - Critica ratiunii pure - editia a II-a;
• 1788 - Critica ratiunii practice - lucrarea fundamentala de etica a lui Kant;
• 1790 - Critica facultdtii de judecare - lucrare in care Kant iși expune doctrina
estetica și teoria asupra finalitatii naturii;
• 1793 - Religia tn limitele ratiunii - lucrare de teologie naturala;
• 1794 - Sfdrsitul tuturor lucrurilor;
• 1797 - Metafizica moravurilor;
• 1798 - Antropologia din punct de vedere pragmatic;
• 1800 - Lectii de logicd;
• 1802 - Lectii de geografie fizicd;
• 1803 - Lectii de pedagogie.
Kant a elaborat unul dintre cele mai ample și mai inchegate sisteme filosofice din
intreaga istorie a filosofiei universale. Principalele componente ale acestui sistem sunt:
• gnoseologia
• etica
• estetica
3.1. Gnoseologia
Gnoseologia lui Kant, adica teoria sa asupra cunoașterii, este expusa in lucrarile Critica
ratiunii pure (1781) și Prolegomene la orice metafizicd viitoare care se va putea tnfdtișa drept
stiintd (1783).
Cea mai importanta realizare a lui Kant in gnoseologie este sinteza originald a
empirismului si rationalismului.
Ca și empiristii, el considera ca punctul de plecare al cunoașterii este experienta, adica
informatiile care ne parvin pe calea simturilor de la realitate. Spre deosebire de empiriști, el
considera insa ca nu intreaga cunoaștere provine din experienta. Experienta nu furnizeaza decat
materia cunoasterii, in timp ce forma ei provine de la facultatea umana de cunoaștere.
Ca și rationalistii, Kant sustine ca facultatea umana de cunoaștere este creatoare de
cunoștinte și nu doar inregistratoare de informatii senzoriale, dar, spre deosebire de ei, el
respinge existenta ideilor innascute.
66
Facultatea umand de cunoastere este cea care organizeaza informatia care ne parvine de
la realitate pe calea simturilor conform unor tipare proprii. Kant considera ca orice cunoștinta
este alcatuita din doua componente indisolubil legate:
• impresiile care ne parvin de la realitate pe calea simturilor, care reprezinta materia sau
continutul cunoștintei (componenta empirista a gnoseologiei kantiene);
• adaosul subiectiv pus in cunoștinta de facultatea umana de cunoaștere, adaos care
confera forma cunoștintei (componenta rationalista a gnoseologiei kantiene).
Termeni kantieni fundamentali, indispensabili pentru intelegerea sistemului sau
filosofic:
• A priori - ceea ce exista in cunoștinta independent de experienta (adica independent de
informatiile perceptive), deci, ceea tine de aportul facultatii umane de cunoaștere. Kant mai
denumește uneori și transcendental ceea ce este „a priori" in cunoaștere.
• A posteriori - acea componenta a cunoștintei care provine din experienta, adica ceea ce
este obtinut cu ajutorul simturilor.
Kant mai propune și distinctia dintre lucru tn sine („noumen") și lucru pentru noi
(„fenomen").
• Noumenul reprezinta modul in care exista lumea „in sine", adica independent de
existenta și de activitatea de cunoaștere a omului;
• fenomenul reprezinta lumea așa cum ii apare omului in procesul cunoașterii, adica in
urma organizarii și prelucrarii informatiilor perceptive de catre structurile cognitive ale
subiectului. Kant considera ca „noumenul" este incognoscibil, ajungand la concluzii agnostice.
Agnosticismul lui Kant consta in faptul ca, dupa opinia lui, omul nu poate cunoaște noumenul,
adica modul in care este lumea independent de activitatea sa de cunoaștere, ci numai fenomenul,
adica modul in care ii apare lui lumea in urma prelucrarii impresiilor perceptive de catre
facultatea sa de cunoaștere.
Structura cunostintei la Kant:
Intuitii a priori ale

sensibilitdtii:
1 - spatiu
Materia Forma 2 - timp
Categoriile intelectului
CUNOSTINTA = Impresii de la obiecte + Adaos subiectiv grupate dupa:
1 - cantitate
2 - calitate
Componenta empirista Componenta rationalista 3 - relatie
( a posteriori) ( a priori) 4 - modalitate
Ideile ratiunii:
1 - esenta sufletului
2 - natura materiei
3 - cauza prima a lumii
• Intuitiile a priori ale sensibilitdtii sunt un fel de tipare a priori ale facultatii umane de
cunoaștere, care organizeaza impresiile ce ne parvin de la obiecte pe calea simturilor. Ele sunt
67
reprezentate de spatiu și timp. Se impune observatia ca, spre deosebire de majoritatea filosofilor,
care au considerat ca spatiul și timpul sunt caracteristici ale realitdtii obiective, Kant le
considera subiective, adica forme ale facultatii umane de cunoaștere care organizeaza spatio-
temporal experienta sensibila.
• Categoriile intelectului reprezinta un sistem de concepte sau cupluri de concepte a priori
cu ajutorul carora informatiile senzoriale sunt organizate teoretic. Ele sunt structurate dupa patru
criterii, fiecaruia corespunzandu-i cate trei categorii sau cupluri de categorii, dupa cum urmeaza:
1 - dupd cantitate:
• unitate
• pluralitate
• totalitate
2 - dupd calitate:
• realitate
• negatie
• limitatie
3 - dupd relatie:
• substanta și accident
• cauza și efect
• reciprocitate
4 - dupd modalitate:
• posibilitate și imposibilitate
• existenta și nonexistenta
• necesitate și contingenta
• Ideile ratiunii - sunt in numar de trei, și anume:
1 - esenta sufletului - idee psihologica
2 - natura materiei - idee cosmologica
3 - cauza prima a lumii (Dumnezeu) - idee teologica.
Kant considera ca materia cunoașterii nu dispune de necesitate și universalitate, care sunt
atributele fundamentale ale cunoștintei știintifice (teoretice). Informatiile senzoriale au caracter
particular și accidental. Necesitatea și universalitatea, adica obiectivitatea cunoasterii, ii sunt
conferite de catre forma subiectiva a cunoștintei, adica de ceea ce in schema de mai sus am
numit „adaosul subiectiv" al cunoștintei.
Kant considera ca exista probleme care depașesc capacitatea umana de cunoaștere, pe
care le numește „antinomiile ratiunii pure". Orice tentativa a ratiunii de a depași aceste limite
conduce la contradictii, adica face posibila fundamentarea la fel de riguroasa atat a tezei cat și a
antitezei.
Cele patru antinomii ale ratiunii pure identificate de Kant sunt :
1. Teza - „Lumea este finita"; Antiteza - „Lumea este infinita".
2. Teza - „Fiecare substanta complexa este constituita din parti simple"; Antiteza - „Nu
exista nimic simplu, ci totul este compus".
3. Teza - „In lume exista libertate";
Antiteza - „In lume nu exista libertate, ci numai determinism".
4. Teza - „Exista o cauza primordiala a lumii, adica Dumnezeu"; Antiteza - „Nu exista o
cauza primordiala a lumii, adica Dumnezeu".
3.2. Etica
68
Etica lui Kant s-a impus prin ideea de factura iluminista a autonomiei morale a omului, a
independentei moralei nu numai de religie, ci și de orice activitate sau circumstanta
extrasubiectiva.
In lucrarile Intemeierea metafizicii moravurilor (1785) și Critica ratiunii practice (1788),
Kant surprinde elementul de mare valoare al specificului eticului in raport cu teoreticul, juridicul
și esteticul, punand problema fundamentdrii rationale a eticii. Kant impinge insa autonomia
eticului pana la izolarea acestuia de cunoașterea și de actiunea umana, ajungand la ,/igorismul
etic", ce atesta adeziunea sa la teza caracterului etern, absolut al normelor morale. El este extrem
de sever in judecarea conduitei morale a omului, considerand ca promovarea binelui trebuie sa
devina pentru individ un scop in sine.
Principiul fundamental al eticii kantiene este formulat sub forma imperativului
categoric: „actioneazd numai conform acelei maxime prin care sdpoti vrea totodatd ca ea sd
devind o lege universald". „Imperativul categoric" este, dupa Kant, o lege morala inerenta
ratiunii umane, avand caracter a priori, deoarece este independent de orice interese empirice ale
omului. El este numit „categoric" pentru a fi deosebit de alte imperative, numite de Kant
„ipotetice", care au in vedere scopuri practice și le sunt subordonate ca mijloace in vederea
atingerii scopurilor respective (de exemplu: „daca vrei sa pornești calculatorul, apasa pe butonul
pe care scrie „start"). Kant a dat și o alta formulare „imperativului categoric", potrivit careia:
„omul trebuie considerat intotdeauna ca scop si niciodatd numai ca mijloc", formulare ce
exprima tendintele umaniste și iluministe ale moralei sale.
3.3. Estetica
Estetica lui Kant, expusa in Critica facultdtii de judecare (1790), analizeaza specificul
esteticului in raport cu cunoașterea teoretico-știintifica și cu eticul, formand principiile esteticii
filosofice, care au exercitat o puternica influenta asupra evolutiei esteticii moderne.
Formalismul estetic al lui Kant, care a definit intr-o prima instanta frumusetea ca
finalitate fdrd scop" (frumusetea artistica este o valoare autotelica, adica iși are scopul in ea
insași), idee absolutizata apoi de catre autonomiști și formaliști, depașește, in general, limitele
intelegerii pur formale a artei.
Estetica lui Kant, incercand sa gaseasca temeiurile universalitatii și necesitatii ,judecdtii
de gust" (cum numește el judecata estetica), a urmarit sa intemeieze o „logica a frumosului" care
dobandește, astfel, caracter normativ. Aceasta inseamna ca, dupa Kant, estetica n-ar trebui sa se
limiteze sa descrie frumosul, ci ar trebui sa și prescrie ce trebuie sd fie creatia și contemplarea
frumosului.
Gustul este, pentru Kant, un sentiment subiectiv, determinat de contemplatia frumusetii:
judecata de gust este o judecata dezinteresata (adica independenta nu numai de orice interes
practic, ci și de morala și de cunoașterea știintifica) și universala; ea are, de asemenea, finalitate
și necesitate subiectiva și formala. La randul sau, frumusetea se divide in frumusete libera și
frumusete aderenta. In frumusetea libera j udecata estetica este pura, in timp ce in cea aderenta
(de exemplu, frumusetea unui tablou) placerea este legata de ideea unui scop; prin urmare aici
judecata teleologica (judecata care are in vedere un anumit scop) apare impreuna cu cea estetica.
Alaturi de infatișarea „analiticii frumosului", intalnim in Critica facultdtii de judecare și
„analitica sublimului". Referindu-se la problematica sublimului, Kant definește sublimul ca acel
sentiment de maretie infinita care genereaza in om un fel de atitudine mistica: pe de-o parte,
insatisfactia fata de incapacitatea imaginatiei noastre sensibile de cuprindere a grandorii
spectacolului natural care ni se ofera; pe de alta parte, sublimul determina placere deoarece
grandoarea suscita in noi sentimentul destinatiei suprasensibile a facultatilor noastre. Aceasta
„destinatie" este cea care permite intelegerea faptului ca facultatea constitutiva a sublimului nu
este sensibilitatea și intelectul in „joc liber", ci relatia dintre imaginatie și ratiune. Sublimul
dobandește, astfel, o mobilitate și un dramatism care nu sunt specifice frumosului. De asemenea,
69
tot in cadrul analiticii sublimului, Kant abordeaza problema frumusetii artistice și pe cea a
geniului. Acesta este definit ca talentul natural care impune regula in arta, realizand astfel in sine
și in actele sale o colaborare intre arta și natura. Dar geniul este caracterizat și ca facultatea de
infatișare a ideilor estetice"; aceste idei sunt oglindiri ale ideilor ratiunii cercetate in Critica
ratiunii pure și care sunt intelese ca reprezentari ale imaginatiei ce permit sa se gandeasca, fara
insa ca vreun concept oarecare sa le poata fi atașat. Ideea estetica indica, deci, dispozitia
„morala" ce strabate estetica lui Kant. Dar ea demonstreaza și faptul ca perspectivele
contemplativa și productiva ale geniului pot sa se intalneasca prin intermediul unei asimilari a
naturii și a artei. Ambele sunt, in fond, producatoare spontane de forme și poseda o finalitate
interna. Arta va fi, deci, frumoasa pentru Kant atunci cand, deși suntem conștienti de faptul ca
avem in fata un produs al activitatii umane, il privim ca și cand el ar fi natural. Pe aceste baze
Kant construiește un „sistem" al artelor frumoase, organizat in jurul distinctiei dintre artele
cuvantului, spatiului și jocului armonios al senzatiilor.
70
Cursul 11
FILOSOFIA IRATIONALISTA A SECOLULUI AL XIX-LEA
Pe parcursul secolului al XIX-lea in cultura occidentala s-a manifestat o puternicd reactie

irationalistd, ca expresie a efortului de depașire a limitelor rationalismului modern. Filosofii
integrati in aceasta orientare au incercat sa recupereze și alte facultati umane, care fusesera
ignorate sau, pur și simplu, negate de rationalismul exclusivist.
Intreaga traditie rationalista moderna, incepand cu Descartes și incheind cu Hegel, a
abordat omul exclusiv ca fiintd rationald, desconsiderand celelalte facultati ce caracterizeaza
conditia umana. Pentru a recupera filosofic și a impune ca facultati umane prioritare vointa,
afectivitatea, intuitia etc., o serie de filosofi din secolul al XIX-lea au considerat necesar sa
combata vehement exclusivismul rationalist modern. Atacurile lor au fost orientate, in special,
asupra rationalismului hegelian, care reprezinta incununarea traditiei rationaliste moderne. Chiar
daca atacurile lor au fost, de multe ori, excesive, ele au contribuit la reconsiderarea rolului
ratiunii și a raporturilor sale cu celelalte facultati umane.
Cei mai importanti filosofi integrati in mișcarea irationalista a secolului al XIX-lea au fost
Arthur Schopenhauer, Soren Kierkegaard și Friedrich Nietzsche.
1. ARTHUR SCHOPENHAUER
(1788-1860)

Arthur Schopenhauer s-a nascut in Prusia Orientala, la Danzig, actualul oraș Gdansk din
Polonia (aflata pe atunci in componenta Prusiei), in anul 1788, intr-o familie de comercianti
bogati. De tanar a calatorit prin intreaga Europa, insotindu-și tatal, care dorea sa-l pregateasca
pentru o cariera de om de afaceri, intr-o serie de calatorii de afaceri și facandu-și studiile
preuniversitare in Anglia și Franta. Dupa moartea tatalui sau, in 1805, viitorul filosof s-a stabilit
la Weimar cu mama sa, care, fiind o scriitoare cu oarecare notorietate in epoca, l-a introdus in
viata culturala a orașului lui Goethe. Aici aprofundeaza studiul clasicilor greci și latini și incepe
studiul filosofiei orientale, Schopenhauer fiind unul dintre primii filosofi occidentali care au
atras atentia asupra valorii și profunzimii spiritualitatii orientale. Temperament rebel, el traiește
in aceasta etapa a vietii mai mult izolat, neatragandu-l viata mondena. Studiaza apoi cativa ani
medicina la Universitatea din Gottingen, dar iși da in curand seama ca nu aceasta era vocatia sa.
In anul 1811 se transfera la Universitatea din Berlin, de data aceasta la Facultatea de
filosofie, unde urmarește cursurile lui Johann Gottlieb Fichte (1762 - 1814), unul dintre
reprezentantii filosofiei clasice germane, care l-au dezamagit datorita pregnantului lor timbru
rationalist. In 1813 absolva la Jena studiile filosofice cu o teza intitulata Cele patru rdddcini ale
principiului ratiunii suficiente, in care a facut o analiza pertinenta a filosofiei kantiene.
Se stabilește apoi pentru un timp la Dresda, unde lucreaza la opera sa capitala Lumea ca
vointd si reprezentare, publicata in 1818, dar complet ignorata de catre critica filosofica și
culturala germana a epocii. In 1820 iși sustine la Berlin docenta in filosofie și tot aici iși incepe
cariera de profesor universitar. Lipsa de succes l-a determinat insa sa paraseasca dupa cativa ani
invatamantul universitar, fata de care va manifesta pentru tot restul vietii un profund dispret.
Calatorește apoi prin Europa și, dupa 1833, se stabilește definitiv la Frankfurt. Succesul ii vine
pe neașteptate in 1851, dupa publicarea lucrarii Parerga si Paralipomena (Omisiuni si addugiri).
Schopenhauer a murit la Frankfurt in anul 1860. Lucrarile fundamentale ale lui Schopenhauer
sunt:
• Lumea ca vointd si reprezentare, 1819;
• Despre libertatea vointei, 1839;
• Fundamentele moralei, 1840;
• Parerga si paralipomena (Omisiuni si adăugiri), 1851.
71

Arthur Schopenhauer este considerat unul dintre precursorii existentialismului, unul
dintre cele mai influente curente filosofice ale secolului al XX-lea. Friedrich Nietzsche, chiar
daca avut mari rezerve fata de filosofia sa, s-a considerat discipolul lui Schopenhauer, iar
estetica muzicala a lui Richard Wagner ii este profund indatorata. Numeroși alti ganditori și
artiști ai secolelor al XIX-lea și al XX-lea au fost influentati de filosofia sa sau s-au declarat
admiratori ai ei (Giacomo Leopardi, Mihai Eminescu, Thomas Mann, Emil Cioran, Ludwig
Wittgenstein etc.). Unele teze fundamentale ale psihanalizei lui Sigmund Freud sunt prelucrari
ale unor teme și motive abordate pentru prima data de catre Schopenhauer. Aceasta ampla
influenta pe care a exercitat-o și pretuirea de el care s-a bucurat in posteritate se datoreaza, in
primul rand, faptului ca el este considerat de intreaga exegeza filosofica fondatorul
pesimismului filosofic modern. Este semnificativ, in acest sens, faptul ca Schopenhauer și-a pus
intreaga creatie sub semnul dilemei lui Hamlet: a fi sau a nu fi.
Principalele surse teoretice ale filosofiei lui Schopenhauer sunt:
• filosofia indiand. Schopenhauer este unul dintre primii ganditori occidentali care au
sesizat valoarea spiritualitatii orientale și au incercat sa o valorifice in propria lor creatie. El a
imprumutat din religia și din filosofia indiana, in primul rand din budism, tema suferintei,
motivul vesnicei retntoarceri, precum și conceptul de Nirvana. Schopenhauer apreciaza ca
eliberarea omului de suferinta care-i marcheaza conditia se realizeaza prin Nirvana, conceputa
ca un taram suprasensibil, transcendent, in care contradictiile care genereaza suferinta se
armonizeaza prin integrarea spiritului individual in spiritul cosmic.
• filosofia lui Platon. Dupa Schopenhauer contemplatia estetica, in primul rand muzica,
permit accesul spiritului individual la lumea platoniciana a Ideilor, ceea ce are drept efect
atenuarea temporara a suferintei.
• filosofia lui Kant. Kant este singurul mare filosof modern pe care Schopenhauer il
pretuiește, chiar daca are și serioase rezerve fata de filosofia sa. Schopenhauer iși insușește
distinctia instituita de Kant intre lucru tn sine sau noumen și lucru pentru noi saufenomen și face
din ea adevdratul nucleu al conceptiei sale filosofice. Spatiul, timpul și cauzalitatea sunt pentru
Schopenhauer, ca și pentru Kant, proprietati exclusive ale subiectului cunoscator și nu
determinatii ale realitatii obiective. Eroarea de neiertat a lui Kant i se pare a fi lui Schopenhauer
faptul ca a identificat lucru in sine cu realitatea obiectiva, pe care, deși a considerat-o a fi in sine
incognoscibila, totuși i-a recunoscut existenta de sine statatoare.
Schopenhauer va identifica lucru in sine kantian cu Vointa, considerata de el principiul
metafizic al tntregului Univers, de la materia anorganica pana la actele omului. Viziunea
schopenhaueriana asupra Universului este unapronuntatantropomorfd, adica el ridica o facultate
umana, vointa, la rangul de principiul fundamental al Universului. Chiar daca Schopenhauer
atrage atentia ca Vointa (ca principiu al lumii) nu trebuie confundata ca vointa umand, este
evident faptul ca cea dintai este conceputa dupa modelul celei de-a doua. El afirma, de altfel, ca
vointa umana ar fi o expresie a Vointei cosmice.
Lumea accesibila simturilor umane nu este, pentru Schopenhauer, decat iluzie, aparentd,
vis sau, dupa cum spune el insuși, ,feprezentare". El are meritul de a fi introdus in cultura
occidentala motivul vietii ca vis, care va fi preluat și prelucrat apoi de numeroși artiști și filosofi.
Propozitia cu care incepe Lumea ca vointd si reprezentare este semnificativa in acest sens:
„lumea este reprezentarea mea". Din acest punct de vedere conceptia sa filosofica este, ca și cea
a lui Kant, idealist-subiectiva.
Schopenhauer a convertit rationalismul kantian intr-un irationalism voluntarist cu accente
pesimiste. El afirma ca: „nascandu-se, omul a ratat unica șansa pe care a avut-o vreodata:
nefiinta". Pesimismul sau se intemeiaza pe rationamentul:
A trai inseamna a voi A
voi inseamna a suferi A
trai inseamna a suferi
72
Schopenhauer sustine ca lumea este guvernata de principiul homo homini lupus („omul
este lup pentru om" - dicton al autorului de comedii latin Plaut introdus in filosofia moderna de
catre filosoful empirist englez Thomas Hobbes pentru a sugera egoismul funciar al omului) și ca
tn orice individ se ascunde un Nero potential (aluzie la imparatul roman dement, care a ingrozit
lumea prin cruzimea sa). Pesimismul il conduce pe Schopenhauer la accente egoiste, afirmand
ca individul vrea totul pentru sine. Intrucat toti oamenii sunt la fel de egoiști, toti sunt la fel de
nefericiti. Schopenhauer a relativizat deosebirea dintre saracie și bogatie, sustinand ca bogatia
nu ofera decat o fericire iluzorie: „cel ce n-are deloc este la fel de nemultumit și de frustrat ca și
cel ce n-are mai mult".
In lucrarea Viata, amorul, moartea el afirma ca nici macar iubirea nu este in masura sa-i
elibereze pe oameni de suferinta. Iubirea nu este, dupa opinia sa, o idealitate dezinteresata, așa
cum a considerat-o o indelungata traditie filosofica și literara, ci doar expresia instinctului de
perpetuare a speciei. In multe dintre demersurile lui Schopenhauer se resimt certe influente
biologist-evolutioniste, care erau curente in epoca sa, evolutionismul darwinist fiind o adevarata
moda intelectuala. El afirma, invocand motive mitologice, ca orice barbat e un Tezeu, gata
oricand sa o paraseasca pe Ariadna, iar orice femeie e o Dalila, gata oricand sa-l tradeze pe
Samson. Dragostea oamenilor de viata ascunde, in fond, teama lor de moarte.
In conceptia lui Schopenhauer și-au facut loc și pronuntate accente misogine: „femeia este
un animal cu par lung și idei scurte" etc.
2. FRIEDRICH W. NIETZSCHE
(1844-1900)

Friedrich Wilhelm Nietzsche, fiul unui pastor protestant, s-a nascut in anul 1844 la
Rochen, langa Lutzen in Germania Orientala. De timpuriu el s-a confruntat cu problema
credintei in Dumnezeu, fiind inclinat spre ateism. Geniu precoce, dupa studii stralucite de
filologie clasica și de filosofie la Universitatile din Bonn și Leipzig, la numai 24 de ani i s-a
oferit catedra de limba și literatura greaca de la Universitatea din Basel (in actuala Elvetie).
Dupa cativa ani, din motive de sanatate, a fost nevoit sa-și intrerupa cariera didactica pentru ca
apoi s-o abandoneze definitiv. Incepand din 1879 a trait din pensia asigurata de Universitatea din
Basel in diferite statiuni din sudul Frantei, nordul Italiei și din Elvetia.
In acești ani a dus o viata solitara lucrand neobosit, in ciuda sanatatii șubrede, inconjurat de
putin prieteni. Unii dintre aceștia, precum au fost compozitorul german R. Wagner și sotia
acestuia Cosima (fiica compozitorului maghiar Franz List), cu care a stabilit legaturi stranse inca
din tinerete, vor influenta profund primele sale lucrari. Cu Wagner va ajunge insa curand la o
ruptura grava și definitiva. Daca in tinerete i-a dedicat lucrarea de debut Nasterea tragediei din
spiritul muzicii, in ultimi ani de luciditate a scris lucrarea Cazul Wagner, in care il acuza pe
Wagner ca ar fi „falsificat muzica". Afirma ca „muzica lui Wagner este primej dioasa ca o
boala", opunandu-i, in mod surprinzator in raport cu rafinamentul gustului sau muzical, muzica
compozitorului francez Georges Biset.
In ianuarie 1889, aflandu-se la Torino, Nietzsche a avut o criza grava de nebunie din care
nu și-a mai revenit. A murit la Weimar in 1900, fiind ingrijit in ultimii ani de viata de sora sa.
In primele decenii ale secolului al XX-lea o parte a culturii europene de dreapta a utilizat
lucrarea lui Nietzsche Vointa de putere pentru legitimarea ideologiei fasciste și naziste. Publicata
in 1906, aceasta lucrare este in realitate rezultatul manipularii fragmentelor manuscrise ramase
de la filosof de catre sora sa Elisabeth Forster Nietzsche, care l-a ingrij it in ultimul deceniu de
viata și a incercat sa faca din fratele sau un teoretician al nationalismului german și al
nazismului.
73
Cercetarile ulterioare au demonstrat ca aceasta carte, care a servit drept suport teoretic al
ascensiunii fascismului, este in realitate o mistificare, deși in opera filosofului se gasesc destule
aprecieri care au putut fi valorificate din perspectiva ideologiei fasciste.
Cele mai importante lucrari ale lui Nietzsche sunt:
• Nasterea tragediei din spiritul muzicii(1872), lucrare in care el elaboreaza doua concepte
care vor face cariera in evolutiile ulterioare ale esteticii și filosofiei culturii și anume conceptele
de apolinic și dionisiac;
• Consideratii inoportune (1873-1876);
• Omenesc, prea omenesc (1878);
• Stiinta veseld (18 82);
• Asa grdit-a Zarathustra (1883-1885), lucrare considerata capodopera lui Nietzsche;
• Dincolo de bine si de rdu (1886), prin care se afirma ca fondator al amoralismului
contemporan;
• Genealogia moralei (1887);
• Ecce homo (1888);
• Anticristul (1888), care este probabil cea mai violenta critica a religiei creștine care a fost
formulata vreodata;
• Cazul Wagner (1888).

Poemul filosofic Asa grdit-a Zarathustra concentreaza intreaga filosofie a lui Nietzsche.
Aceasta lucrare nu este o scriere tipica de filosofie, ci o opera in care se suprapun perspective
teoretice, artistice, mitice etc. asupra realitatii, vietii sociale și existentei umane, ceea ce ridica
serioase dificultati de decelare a fondului sau ideatic. Despre aceasta carte autorul sau scria,
deloc modest: „am dat umanitatii cea mai profunda carte pe care o are; știu ca nu exista nimeni
care sa poata crea ceva asemanator", și o numea „a 5-a Evanghelie", scriere filosofica, poem,
carte sfanta, simfonie, tragedie etc., dar ea a sfarșit prin a servi la legitimarea teoretica a
fascismului.
Nietzsche atribuie viziunea propusa in aceasta lucrare zeului persan Zarathustra sau, cum
ii spuneau grecii, Zoroastru, reformatorul religiei iraniene antice și fondatorul Castei Magilor
Samani.
Prin aceasta lucrare și prin Dincolo de bine si de rdu Nietzsche s-a afirmat ca fondator al
amoralismului contemporan. In ea și mai ales in Anticristul, el a facut o critica violenta a religiei
creștine, pe care, alaturi de filosofia lui Platon, o considera raspunzatoare de decaderea
umanitatii. Nietzsche afirma ca Dumnezeul creștin este o „divinitate bolnava, parasita de toti, de
ultimul schivnic și de ultimul papa".
Prin dictonul „Dumnezeu a murit", formulat in Asa grdit-a Zarathustra, Nietzsche anunta
devalorizarea valorilor traditionale ale culturii occidentale, printre care valorile religiei creștine
au avut un rol esential. El se pronunta pentru „revalorizarea tuturor valorilor" și pentru revenirea
culturii occidentale la izvoarele sale precreștine.
In poemul filosofic Asa grdit-a Zarathustra, Nietzsche formuleaza și mitul supraomului:
„Ce este maimuta fata de om? O bataie de joc și o dureroasa rușine. Tot așa va fi și omul pentru
supraom: o bataie de joc și o dureroasa rușine". Prin acest mit Nietzsche incearca sa reinvie
valorile vitalitatii, ale fortei fizice, care au fost desconsiderate de catre creștinism. El nu este insa
un ateu in sensul propriu al termenului, intrucat el critica religia creștina de la dreapta pentru a
extrage concluzii proaristocratice, menite sa legitimeze elita, superioritatea supraomului asupra
„turmei", cum numește el oamenii de rand.
Nietzsche sustine ca la inceputurile umanitatii ar fi dominat o aristocratie cutezatoare și
salbatica, violenta și cruda, care era amorala; binele era propria sa vointa de putere, care era
impusa oamenilor de rand prin forta. Ridicarea paturilor de jos, a „turmei", a pus insa capat
74
dominatiei acestei aristocratii. S-a inventat morala in care binele este tot ceea ce servește
conservarii vulgului: mila, solidaritatea, compasiunea, legalitatea, etc. In locul dreptului fortei a
fost instituita forta dreptului. Acest proces a fost sustinut și incurajat de creștinism. Nu este
intamplator faptul ca aceasta religie a fost imbratișata, mai intai, de sclavii Imperiului Roman.
Ea fost de la inceput o religie a turmei, a celor multi, ignoranti și incapabili sa se conduca
singuri. Timp de 2000 de ani creștinismul a incovoiat și ofilit cu morala sa altruista vitalitatea
incendiara a celor puternici. Dictonului creștin „iubește-ti aproapele", Nietzsche ii opune
dictonul „nu-ti cruta aproapele".
Inștiintand „plebea" de moartea lui Dumnezeu Zarathustra o previne amenintator ca i-a
pierit reazemul, ca slabiciunile și nimicnicia ei au ramas fara carja comoda de altadata. Aceasta
„carja" ar fi, dupa opinia lui Nietzsche, religia creștina. El rastoarna raportul stabilit de Platon și
de creștinism intre trup și suflet, raport conform caruia trupul cu pasiunile lui este dușmanul
sufletului.
Zarathustra afirma ca, dimpotriva, sufletul, pervertit de interdictiile moralei creștine, este
dușmanul trupului: „e timpul sa terminam cu sufletul și sa fortificam trupul pentru haosul ce va
urma". Supraomul se va naște din haos. Haosul e marea regenerare a firii, este vatra creatiei.
Zarathustra substituie vointei de fericire a oamenilor vointa de putere a supraomului.
In acest context el propune motivul celor trei metamorfoze ale spiritului: camila, leul și
copilul. Cdmila este ipostaza cea mai de jos a spiritului, caracterizata prin supunere absoluta
vecina cu autonegarea; ea este cu atat mai satisfacuta cu cat povara pe care o poarta este mai
mare. Leul reprezinta negarea camilei. El se razvratește impotriva „marelui balaur", cum
denumește el toate formele de autoritate care incatușeaza individul. Etapa leului inseamna vitej
ie și eliberare, dar nu și creatie; de aceea leul se preschimba in copil, care reprezinta o generoasa
promisiune facuta viitorului.
Dintre valorile civilizatiei occidentale Nietzsche respinge categoric regimul democratic și
chiar orice forma de organizare politica a societatii: „multi, prea multi oameni se ivesc pe lume.
Statul a fost inventat pentru cei care sunt de prisos". El sustine ca democratia este negarea
brutala a ierarhiei valorice, care este inlocuita cu un principiu cantitativ lipsit de relevanta
valorica.
Valorilor tolerantei și milei creștine Nietzsche le opune violenta: „unor oameni nu trebuie
sa le dai mana ci numai laba; și trebuie ca laba ta sa aiba și gheare".
și in creatia sa, ca și in cea a lui Schopenhauer, al carui discipol s-a considerat, și-au facut
loc accente misogine: „deschizi o carte scrisa de o femeie și pe ea scrie: inca o gospodina care a
deraiat"; „daca mergi sa te intalnești cu o femeie nu uita și biciul" etc.
Nietzsche s-a delimitat insa de pesimismul lui Schopenhauer, pe care l-a considerat „o
capitulare lașa".
Deși nu a afirmat explicit superioritatea rasei germane, a tipului arian, acesta poate fi
intrezarit in unele dintre aprecierile sale: „la baza tuturor acestor rase aristocratice nu poti sa nu
recunoști animalul de prada, superba bestie blonda, hoinara, in cautare de prada și de cuceriri.
Acest fond de cruzime ascunsa trebuie descarcat din cand in cand. Bestia trebuie sa apara din
nou și sa se intoarca apoi in salbaticie".
Nietzsche considera ca adevaratul sens al existentei umane este acela ca ea nu are niciun
sens. De aceea existenta umana trebuie sa fie depașita. Omul trebuie sa devina, prin propria sa
vointa și putere, supraom. In acest context, este invocat și motivul vesnicei retntoarceri
imprumutat din filosofia orientala: „totul merge, totul revine iarași, totul moare, totul inflorește
iar, ciclul fiintei se repeta in veșnicie". Concluzia sa este ca occidentul ar trebui sa revina la
valorile vitale care l-au caracterizat in epoca precreștina.
Filosofia lui Nietzsche a exercitat, in pofida caracterului sau nesistematic și pe alocuri
incoerent, o profunda influenta asupra filosofiei secolului al XX-lea. Orientari filosofice
importante ca existentialismul și școala de la Frankfurt l-au considerat printre cei mai importanti
precursori ai lor.
75
Cursul 12
FILOSOFIA SECOLULUI AL XX-LEA
MARTIN HEIDEGGER
(1889-1976)
Martin Heidegger a marcat o etapa esentiala a filosofiei secolului al XX-lea și a exercitat
o influenta decisiva asupra genezei unora dintre cele mai recente și mai proeminente orientari
ale filosofiei occidentale. Fara contributiile lui Heidegger nu pot fi concepute hermeneutica,
deconstructivismul, ca și structuralismul și o mare parte a existentialismului, așa-numita
„gandire slaba" și chiar anumite evolutii ale psihanalizei. Dar probabil ca adevarata sa maretie
consta in faptul ca el a știut sa integreze in cercetarea filosofica angoasa și dilemele civilizatiei
secolului al XX-lea, solicitand asumarea intrebarii și cautarea raspunsului la problema sensului
vietii omului post-industrial, care pare sa-l fi pierdut definitiv.
Martin Heidegger s-a nascut la Masskirch, langa Baden, in Germania, in anul 1889. A
studiat teologia și filosofia sub influenta kantianismului și a filosofiei scolastice (Heidegger a
apartinut unei familii catolice și cursurile urmate de el in perioada formatiei universitare au fost
mai ales de teologie catolica).
Dupa ce și-a luat licenta in filosofie in 1913, Heidegger a devenit asistentul lui Edmund
Husserl, fondatorul fenomenologiei, pe atunci profesor la Universitatea din Freiburg. Obtinand
apoi o catedra la Universitatea din Marburg, Heidegger a lucrat, intre 1923 și 1927, la opera sa
fundamentala, Fiintd si timp, aparuta in 1927, dupa ce a fost revazuta de Husserl. Aceasta
lucrare, dedicata „cu admiratie și prietenie" lui Husserl, marcheaza totodata distantarea sa
teoretica de maestrul sau evreu. In 1928, cand Husserl s-a pensionat, Heidegger i-a urmat la
catedra de filosofie a Universitatii din Freiburg.
In 1933 Heidegger a aderat la partidul nazist și a ocupat functia de rector al Universitatii
din Freiburg; el a demisionat insa din aceasta functie dupa numai un an, refuzand pentru tot
restul vietii orice implicare sau afiliere politica. Relatiile sale cu regimul nazist au devenit
incordate dupa demisia sa, dar inscrierea sa in partidul nazist, faptul ca a acceptat functia de
rector in acea perioada, lipsa sa de reactie fata de persecutiile la care au fost supuși Husserl și
alti intelectuali evrei și unele pasaje din scrierile sale din acei ani au alimentat așa-numitul „caz
Heidegger", asupra responsabilitatii sale morale și a implicatiilor politice ale gandirii sale. Dupa
al doilea razboi mondial, Heidegger a fost suspendat datorita trecutului sau politic din
invatamantul universitar pana in 1951, an in care s-a pensionat. A mai sustinut in continuare
pentru cativa ani cursuri și seminarii private de filosofie. Heidegger a murit la Masskirch in anul
1976.
Productia filosofica a lui Heidegger este impresionanta și cuprinde nu numai lucrari
publicate de el de-a lungul vietii, ci și cursurile sale universitare. Cele mai importante lucrari ale
sale sunt:
• Teoria categoriilor si a semnificatiei la Duns Scot (1915);
• Fiintd si timp (1927);
• Ce este metafizica? (1930);
• Holderlin si esentapoeziei (1937);
• Scrisoare asupra umanismului (1947);
• Cdi care nu duc nicdieri (1950);
• Introducere tn metafizicd (1953);
• In drum spre limbaj (1959);
• Nietzsche (1960);
• Calea mea spre fenomenologie (1965);
• Heraclit (1970).
76
Fiintd si timp este considerata, pe buna dreptate, capodopera lui Heidegger. Publicata
incomplet in 1927, aceasta lucrare nu va fi de fapt terminata niciodata, ci numai insotita de un
Post-scriptum in 1943 și de o Introducere in 1949. De ce nu și-a incheiat Heidegger cea mai
importanta lucrare a sa? Si care trebuia sa fie planul sau general?
In paragraful 8 al Introducerii din 1949, Heidegger insuși ii prezinta planul, pe care-l
reproduc atat pentru evidentierea amplitudinii proiectului sau filosofic, cat și pentru a oferi o
mostra a ermetismului terminologiei și a gradului inalt de abstractizare a demersurilor sale, care
explica, cel putin in parte, rezervele anumitor medii filosofice fata de creatia sa:
Partea intai Interpretarea Dasein-ului pe baza caracterului vremelnic și explicarea

Timpului ca orizont transcendental al intrebarii despre Fiinta Sectiunea intai:
Analiza fundamentala preliminara a Dasein-ului. Sectiunea a doua: Dasein-ul
și caracterul vremelnic Sectiunea a treia: Timp și Fiinta
Partea a doua Principiile unei deconstructii fenomenologice a istoriei ontologiei și firul

calauzitor al problematicii temporalitatii
Sectiunea intai: Doctrina lui Kant despre schematism și despre timp, ca
stadiu preliminar al unei problematicii a temporalitatii
Sectiunea a doua: Fundamentul ontologic al lui „cogito sum" al lui
Descartes și supravietuirea ontologiei medievale in
problematica lui „res cogitans"
Sectiunea a treia: Lucrarea lui Aristotel despre timp drept criteriu bazelor
fenomenale și al limitelor ontologiei antice
Așa cum am aratat, lucrarea a fost publicata incomplet, limitandu-se la acoperirea

problematicii primei sectiuni a partii intai. Motivul se poate intelege numai in lumina evolutiilor
ulterioare ale gandirii heideggeriene: in Fiintd si timp Heidegger nu dispunea inca un limbaj
adecvat abordarii a ceea ce intentiona sa examineze in sectiunile urmatoare. Principalul obiectiv
al operei este de a determina o schimbare radicala de perspectiva in raport cu traditia filosofica
occidentala, nu doar a modului de gandire, ci chiar și a limbajului in care aceasta gandire se
exprima. Care este „obiectul" pe care cercetarea lui Heidegger il abordeaza? Despre ce vorbește
Fiintd si timp?
In Introducere Heidegger marturisește ca problematica abordata de Fiintd si timp este
cea fiintei. Meditatia asupra fiintei a fost insa dintotdeauna problema fundamentala a metafizicii
occidentale, careia i-au fost propuse de-a lungul timpului solutii dintre cele mai diferite.
Heidegger refuza sa se integreze acestei traditii, marturisind ca nu dorește sa abordeze problema
fiintei pentru a adauga inca un raspuns celor care i-au fost propuse deja inaintea lui. Intentia sa
este radicala și ea consta in anticiparea intrebarii asupra fiintei de o intrebare preliminara. Ceea
ce va fi cercetat prin aceasta intrebare preliminara nu este pur și simplu fiinta, ci sensul fiintei,
care pare a fi complet „uitat" de metafizica occidentals, incepand chiar cu Platon. Heidegger
considera ca istoria metafizicii occidentale nu este decat „istoria uitarii fiintei", iar filosofia
contemporana este mai departe decat oricand de problema fiintei.
Stim acum ca ceea ce Heidegger cerceteaza in Fiintd si timp este fiinta și ca acestei fiinte
el ii cauta sensul, dar, ca in orice cercetare veritabila, trebuie identificat și un interogat: cui ar
trebui sa-i fie adresata intrebarea asupra fiintei și sensului sau? Heidegger sustine ca aceasta
intrebare trebuie adresata Dasein-ului, Existentului, adica, potrivit terminologiei sale, omului,
singura forma a existentei care dovedește ca detine privilegiul de a-și pune intrebarea asupra
fiintei: tocmai deoarece este singurul care se poate interoga asupra fiintei, el se bucura, fara
indoiala, de o relatie aparte cu ea. Raspunsul la intrebarea asupra sensului fiintei nu va putea fi
77
deci gasit daca nu interogam Existentul. Sa urmarim in continuare articulatiile esentiale ale
demersului lui Heidegger.
Lucrurile din jurul nostru sunt, exista. Le vedem, actionam asupra lor, multe dintre ele
existau cand noi nu eram inca pe lume și vor continua sa existe și cand noi nu vom mai fi. Noi
suntem, lumea exista. Dar totul dispare mai curand sau mai tarziu, totul se afla sub dominatia
timpului. Disparitia intr-o zi a tot ceea ce a fost, a noastra inșine nu mai putin, nu sunt accidente
de traseu, evenimente care s-ar putea intampla sau nu. Astfel de evenimente sunt parte a ceea ce
noi inșine suntem, sunt parte a fiintei lumii și a fiintei omului. Deoarece suntem și noi parte a
marelui joc al fiintei, este important pentru noi și pentru fiinta noastra ca filosofia sa se intrebe
care este sensul fiintei.
Este drept, acest gen de probleme este specific, mai ales, viziunilor religioase asupra
lumii. Credinciosul este convins ca sensul vietii sale este fixat de Dumnezeu și ca o alta viata,
mai autentica, va urma celei actuale, ca moartea nu este, deci, sfarșitul existentei. Dar problema
sensului fiintei nu poate ramane inchisa in limitele credintei. Ratiunea omului pune aceasta
intrebare, iar filosofia n-a incetat sa o faca inca de la inceputurile reflectiei grecești.
Este in joc rationalitatea umana, in fata careia chiar și Dumnezeu și credinta raman
probleme deschise. Religia ofera un raspuns problemei fiintei, dar acest raspuns este bazat pe
revelatie. Filosofia trebuie sa revina, rational, la esenta acestei probleme. Ea trebuie sa se
intrebe: ce inseamna a fi? De ce exista ceva mai degraba decat nimic? Ce este nimicul? Ce
anume reprezinta fiinta mea?
Problema sensului vietii nu vizeaza insa numai o ipotetica viata de dincolo de moarte. Ea
ma privește și pe mine, aici și acum, deoarece eu exist aici și acum, iar ceea ce fac sau nu fac are
sau nu are un sens pentru mine sau pentru altcineva. Este oare intemeiata banuiala ca totul este
absurd, ca viata n-ar fi decat o iluzie și un joc de oglinzi? Sau presupunerea ca fiinta, careia
fiecare dintre noi ii apartine, este izvorul oricarei valori?
In acest spirit, Heidegger scrie: „Este deci necesard repunerea problemei sensului
fiintei... Este deci necesar sd tncepem cu retrezirea interesuluipentru tntelegerea sensului acestei
probleme". Este vorba, deci, despre retrezirea interesului pentru o problema autentica, pentru o
problema grava, dar care este ca și adormita in conștiinta omului. Ce anume a alungat-o in
abisurile conștiintei?
Viata insași, stilul de viata al omului occidental, dominatia tehnicii, a miturilor epocii, ca
succesul, banii, productia, randamentul, divertismentul etc. au condus la aceasta situatie. Traim
toti expediind, pur și simplu, analiza problemelor autentice ale existentei noastre, indepartandu-
le de conștiinta noastra, nevorbind niciodata serios despre ele. Discutiile noastre sunt vorbarie
goala, care acopera liniștea, care ne distreaza, care ne ajuta sa ne sustragem. De la ce sa ne
sustragem? Ce anume ascunde frica de liniștea pe care o evitam recurgand la flecareala pentru a
nu cadea in angoasa? De ce anume fugim cand plasam moartea intr-un context rationalizat
tratand-o ca pe un lucru, ca pe un eveniment asemanator altora? Procedam ca și cand moartea n-
ar fi ceva care pune in discutie, aici și acum, fiinta noastra, ca și cand ea n-ar fi o posibilitate
reala in orice moment al vietii.
Daca acceptam demersul filosofic pe care Heidegger il propune in Fiintd si timp, trebuie
sa privim in strafundurile fiintei noastre, intrebandu-ne cine suntem, punandu-ne in discutie ca
persoane, acceptand sa concepem orice moment al vietii noastre ca fiind marcat de fuga de timp,
de posibilitatea vietii, ca și de cea a mortii. Trebuie sa concepem moartea ca pe o posibilitate
reala, de care trebuie sa tinem cont in orice moment. Tratand-o nu ca pe o fantasma a mintii, nu
ca pe un gand macabru, ci ca pe ceva care este parte a vietii.
Viata, deci, și nu moartea, este tema majora a filosofiei: fiecare dintre noi exista, traiește,
iar sensul acestei vieti este cel care se afla sub semnul intrebarii cand punem problema sensului
fiintei. Nu viata in general, nu conceptul de viata, ci viata fiecaruia dintre noi este pusa in
discutie, deoarece nu exista viata decat a unui om sa a altuia. Orice viata este o singularitate
irepetabila.
78
2.1. Viata neautentica

Modul in care omul, „mai intai și de obicei", se poate realiza, proiecta este cel al
adoptarii necritice a comportamentului și opiniilor medii ale contextului sau social-istoric.
Trasatura definitorie a acestei adoptari este, dupa Heidegger, impersonalitatea anonima a lui
„se", care determina individul sa gandeasca așa cum se gandește, sa actioneze așa cum se
actioneaza etc. Ratiunea unei astfel de conduite trebuie cautata in existenta celorlalti: Existentul,
adica omul, nu se afla numai in lume, ci și impreuna cu alti Existenti, fiind in mod constitutiv un
co-Existent. Drept urmare, el tinde sa-și alieneze propriul mod de a se proiecta ca existenta,
adoptand modul in care, de obicei, și ceilalti Existenti se proiecteaza și exista. Manifestarile
tipice ale acestui „stil" de existenta sunt:
- flecdreala, care este un discurs in care ceea ce se urmarește nu este insușirea adecvata a
sensului lucrurilor sau evenimentelor, ci discursul insuși, un discurs care nu este o comunicare
autentica, ci numai un flux de cuvinte;
- curiozitatea, care este o falsificare a sensului perceptiei, adica a atitudinii naturale a
omului in raport cu lucrurile; ea se caracterizeaza, mai ales, prin incapacitatea de zabovire
asupra a ceea ce se prezinta atentiei, prin lipsa de rabdare, care determina deplasarea continua a
atentiei spre alte lucruri ori evenimente și, prin urmare, prin distragerea sa;
- echivocul, care este convingerea spontana a individului de-a fi „inteles, retinut și
clarificat" sensul a ceea ce se intampla sau a ceea ce se vorbește, cand, de fapt, acest sens
ramane, cel mai adesea, complet neinteles.
Heidegger numește aceasta modalitate de existenta a Existentului, caracterizata prin
afundarea in impersonalitatea lui „se", prin flecareala, curiozitate și echivoc, tnjosire. Ea nu este
o posibilitate pe care omul o alege, ci una in care el se gasește deja „aruncat" dintotdeauna, in
masura in care, așa cum am vazut, el se afla in lume impreuna cu alti oameni.
Viata neautentica inseamna, deci, reducerea intregului meu univers interior la lucruri, la
afecte, la raporturile cu alte persoane. Voi uita astfel de eul meu profund și voi fi fericit de
hainele mele, de munca mea, de femeia pe care o iubesc. Ii voi spune: te iubesc, și-i voi spune
adevarul deoarece intreaga mea fiinta se reduce la iubirea pentru ea. Dar cine este cu adevarat
cel care iubește? Cine este eul care se exprima prin aceasta iubire?
Daca uit de mine, intreaga mea fiinta se reduce la a ma proiecta in afara de mine. In
masura in care uit de mine, viata mea este neautenticd, in sensul ca ea nu implica eul meu. Ma
pierd in vorbaria lumii (palavrageala pentru acoperirea vidului liniștii care nu inceteaza sa ma
intrebe: cine ești tu? Ești cineva fara hainele tale? Ești cineva fara femeia ta? Ești cineva fara
munca ta?), ma pierd in munca, in grija pe care o pun in ceea ce fac. Preocuparile mele sunt
orientate continuu spre ceilalti sau spre lucruri și prin aceasta eu imi realizez eul, anuland insa
propriile mele trasaturi, originalitatea mea unica, irepetabilitatea mea; ma adaptez la ceilalti și la
contexte, dar ma afund astfel intr-o existenta anonima. Traiesc uitand de problema sensului vietii
mele. Pot face acest lucru deoarece el este una dintre posibilitatile fiintei mele. Una dintre
trasaturile fiintei mele este ca ea poate indeparta de sine problema sensului fiintei.
2.2. Viata autentica

Pot urma insa o cale complet diferita. Pot scapa de vorbarie și de rutina, pot medita
asupra lucrurilor pentru a descoperi ca eu sunt cel care le confera valoare și ca ele nu o au in ele
insele; pot trai meditand la viata mea și la ceea ce este ea in mod autentic. Astfel voi reuși sa
traiesc gandind lucid ca trairea este trecerea, ca ceea ce știu despre fiinta mea este strans legat de
timp. Prin termenul autenticitate Heidegger intelege ceea ce este inrudit cu ceea ce este propriu
individului: omul se proiecteaza, deci, ca existenta autentica numai atunci cand și in masura in
care se ia in stapanire pe sine insuși.
Exista, așadar, in mine posibilitatea unei vieti autentice, a unei vieti care nu indeparteaza
conștiinta mea de ceea ce eu sunt cu adevarat, ci ii impune faptul de a fi ca problema a mea. Tot
ceea ce eu știu despre fiintarea mea este faptul ca sunt-tn-lume, ca fiinta mea consta in a fi
continuu in afara de mine, dar, in același timp, ea consta in cautarea posibilitatilor mele cele mai
79
autentice. Nu sunt o fiinta care ramane in sine, ci una care devine proiectandu-se in orice
moment asupra lumii prin intermediul proiectelor. Aparent eu proiectez o transformare a lumii,
dar, in realitate, proiectez realizarea unei posibilitati a fiintei mele: va deveni realitate aceasta
posibilitate sau aceea. „Libertatea - scrie Heidegger - este tntotdeaunaposibilitatea sa". Fiinta
mea consta in aceasta proiectare.
2.3. Moartea ca posibilitate si angoasa

In aceasta meditatie asupra vietii mele in asumarea sa autentica ajung, mai devreme sau
mai tarziu, sa ma confrunt moartea mea. Nu cu moartea ca fapt existential; cu aceasta moarte nu
ma pot confrunta niciodata, deoarece ea va suprima fiinta mea. Dar chiar aceasta este problema.
Eu sunt sigur de moartea mea, sunt sigur ca va veni un moment in care fiinta mea nu va mai fi
fiinta (nu am nici cea mai vaga idee despre ceea ce va fi ea atunci, nici despre ce inseamna ca
fiinta nu va mai fi: ce inseamna de fapt nefiinta?). Sunt tot atat de sigur ca nu știu cand voi muri.
Orice moment al vietii mele este, deci, marcat de posibilitatea mortii. Si chiar moartea ca
posibilitate, nu ca realitate, este cea care ma impiedica sa meditez autentic asupra vietii mele. Ea
este, scrie Heidegger, posibilitatea cea mai caracteristicd a fiintei, in sensul ca in orice moment
al vietii sale omul este suspendat intre fiinta și neant: poate oricand sa inceteze sa fie.
Se impune precizarea ca moartea, așa cum o intelege Heidegger, nu este:
• simplul fapt biologic de a muri, incetarea existentei; adica nu se poate spune ca moartea
duce la incetarea existentei, deoarece acesteia nu i se confirma sfarșitul; o astfel de interpretare a
mortii presupune, de fapt, o conceptie asupra omului ca simpla prezenta, ca ceva care, atat timp
cat este viu „este", iar dupa moarte „nu va mai fi"; dar omul nu este, așa cum știm, o simpla
prezenta;
• moartea nu este nici una dintre posibilitdtile omului, ultima, cea care se va realiza la
sfarșitul existentei sale; valorificand observatia facuta inca de Epicur (341 - 270 i.Hr.),
Heidegger precizeaza ca moartea nu este, de fapt, una dintre posibilitatile omului, deoarece, la
limita, atunci cand el este in lume ea nu exista, iar atunci cand ea survine, omul nu mai este
„aici", nu mai are lumea sa.
Ce este, deci, moartea? Heidegger raspunde ca ea este caracterizata prin insușirea de a fi
ceva de nedepdsit, iar aceasta inseamna:
• mai intai, nimeni nu i se poate sustrage și nu o poate evita, spre deosebire de alte
posibilitati, care pot fi alese sau nu;
• in al doilea rand și mai profund, este faptul ca dupa ea nu mai este loc pentru nicio
posibilitate de proiectare a omului: moartea este „posibilitatea imposibilitatii pur și simplu a
Existentului".
Daca este abordata cu luciditate, aceasta stare de lucruri va genera angoasa, acel
sentiment specific pe care il incercam in fata conștiintei neantului care privește propria noastra
fiinta. Angoasa nu trebuie confundata insa cu frica: ti-e frica intotdeauna de ceva anume, de un
pericol real sau imaginar, dar de ceva care exista (un dușman cu care poti lupta sau o situatie pe
care o poti infrunta, cu care - oricum ar sta lucrurile - poti avea un raport). In conștiinta
neantului, care este cea mai autentica dintre posibilitatile pe care le am, nu exista nimic
impotriva caruia sa pot lupta: nu am un dușman, deoarece propria mea fiinta imi este dușman
Neantul, in calitate de componenta reald a existentei mele, este cel care genereaza angoasa mea.
Preluand de la filosoful danez Soren Kierkegaard (1813-1855) punerea generala a
problemei angoasei, Heidegger aprofundeaza fenomenologic acest important concept, incercand
sa clarifice:
• fata de ce simtim angoasa?
• din ce motiv simtim angoasa?
• ce este angoasa?
La aceste intrebari Heidegger raspunde ca angoasa nu este resimtita, așa cum anticipam
mai sus, in fata unui obiect determinat sau a unei situatii anume, așa cum se intampla in cazul
fricii, ci a unuia indeterminat, care nu este „nimic și in niciun loc". Motivul pentru care simtim
80
angoasa nu este durerea, un fapt neplacut sau o situatie periculoasa, ci faptul insuși de a fi in
lume. Dar de ce este angoasant faptul de a fi in lume? Heidegger raspunde ca acest fapt este
angoasant deoarece prin angoasa omul intra in relatie, indeosebi, cu ceilalti oameni, este lipsit de
certitudinile sale, este pus in fata sa insuși ca pura posibilitate de fiintare: este existenta in sine
insași a fiintei angoasate, impingand astfel omul sa-și afle refugiul in ceva care-i permite sa
evite acest gand. Angoasa se dovedește a fi in esenta, sentimentul de tnstrdinare pe care omul il
traiește fata de sine insuși: un sentiment care il face sa nu se simta in „propria casa" deoarece il
lipsește de relatia sa intima cu lumea.
Sintetizand, angoasa se dovedește a fi o stare afectiva resimtita in fata propriei fiinte
aruncate tn lume deoarece se percepe ca posibilitate de fiintare.
2.4. Viata autentica si anticiparea mortii

Heidegger considera ca moartea ar fi pentru Existent, adica pentru om, posibilitate
autenticd și autentica posibilitate: posibilitate autenticd deoarece, definind Existentul ca
posibilitate pura, ne indica posibilitatea care-i este cea mai caracteristica; autentica posibilitate
deoarece, nefiind niciodata experimentabila direct de om (ii vad murind pe altii, dar nu știu și nu
pot ști nimic despre moartea mea), ni se dezvaluie ca posibilitate pur și simplu. Aceasta
inseamna ca ea reveleaza omului, Existentului, ceea ce este el ca totalitate, adica, in
terminologie heideggeriana, fiintd-pentru-moarte. Cu o conditie insa: ca Existentul sa doreasca
sa și-o asume ca posibilitatea sa autentica.
Am revenit, astfel, la problema autenticitatii existentei. A opta pentru o existenta
autentica inseamna asumarea mortii ca propria posibilitate constitutiva. Heidegger numește
aceasta angajare anticiparea mortii, ceea ce nu inseamna sa fii preocupat in orice moment al
vietii de faptul ca vei muri, ci sa te intelegi ca posibilitate pura, sa te proiectezi liber ramanand
mereu deschis la noi posibilitati. Dar cum poate omul, dispersat in existenta sa neautentica, sa-și
accepte propria fiintd-pentru-moarte și sa-i asume consecintele?
Vocea constiintei este, dupa Heidegger, cea in masura sa opereze aceasta forma de
conversiune, eliberand Existentul din tnjosire. Ea nu ii spune nimic concret omului, dar prin
liniștea sa il face conștient de faptul ca se afla deja dintotdeauna intr-o stare de vinovdtie.
Aceasta vinovatie, aceasta negativitate, pe care existenta neautentica tinde sa o ascunda, sa o
faca uitata, consta in faptul ca Existentul este un „nimic", aruncat in lume fara sa o doreasca și
condamnat sa devina mereu ceea ce nu este inca. Atunci cand Existentul ajunge sa asculte
aceasta liniște provocatoare, poate decide sa iasa din anonimatul lui „se" și sa se accepte in
posibilitatea sa mai caracteristica, adica moartea. Decizia este cea care-i face posibila
Existentului anticiparea mortii.
Moartea, conchide Heidegger, trebuie anticipatd, daca dorim sa traim autentic. Ea
trebuie anticipata in sensul ca trebuie sa traim tinand constant prezente in conștiinta situatiile
reale in care traim: trebuie sa ne amintim ca moartea este - astdzi, nu mdine! - posibilitatea cea
mai caracteristica a fiintei noastre; trebuie sa ne amintim de prezent in orice proiect pe care il
facem asupra noastra sau asupra lumii.
Prin toate aceste analize nu am raspuns inca la intrebarea asupra sensului fiintei. Am
inteles numai ca nu putem concepe aceasta problema in afara dimensiunii timpului: „Proiectul
unui sens al fiintei tn general poate fi realizat numai tn orizontul timpului".
Regandirea omului ca fiintd-pentru-moarte și determinarea existentei autentice ca
anticipare a mortii ne permite sa patrundem in nucleul intregului demers fondator desfașurat de
Heidegger in Fiintd si timp. Insuși conceptul de anticipare este cel care face posibil acest lucru.
In el se manifesta pregnant trei aspecte de maxima importanta:
• mai intai, in anticiparea mortii, omul se intelege in modul sau cel mai caracteristic de a
fi, ca posibilitate pura, ca ceea ce prin definitie nu este niciodata el insuși, ci intotdeauna
urmeaza sa fie, adica structural proiectat in viitor;
81
• in al doilea rand, deoarece anticiparea este facuta posibila de catre decizie, ea se

inradacineaza in conștientizarea de catre om a faptului ca se afla dintotdeauna intr-o stare de
vinovatie din care se impune sa iasa; adica, in timp ce se deschide spre propriul viitor,omul se
impovareaza simultan cu propriul sau trecut;
• in fine, dat fiind ca omul anticipeaza in fiecare moment posibilitati deja deschise de
anticipare, el se manifesta mereu și ca prezent.
Este ușor de recunoscut in aceste trei momente dimensiunile clasice ale temporalitatii și,
in acest sens, putem intui rezultatul intregii analize heideggeriene. Omul este, in ultima instanta,
temporalitate. Dat fiind ca la inceputul cercetarii sale Heidegger a subliniat raportul privilegiat
pe care omul il intretine cu fiinta, in sensul ca studiul fiintei a trebuit sa fie pregatit de un studiu
preliminar al omului, aceasta intelegere fundamentala a Existentului ca temporalitate nu poate
decat sa arunce o noua lumina și asupra misterului fiintei. Daca omul are de-a face cu fiinta, iar
el este temporalitate, probabil ca temporalitatea se constituie și ca orizont al fiintei: fiinta este
timp.
Aceasta este concluzia revolutionara care se profileaza in ultimele pagini ale Fiintei si
timpului. Ea deschide cel putin doua probleme de extraordinara importanta:
a. mai intai, conceperea fiintei ca temporalitate inseamna rasturnarea radicala a
punctului de vedere al filosofiei occidentale asupra acestei probleme. Aceasta gandea, de cele
mai multe ori, fiinta in termeni de simpla prezenta, de existenta reala aici și acum; dupa Fiintd si
timp o astfel de pozitie nu mai este acceptabila și ea va fi complet revizuita;
b. aceasta repunere a problemei fiintei pornind de la timp era obiectivul care se aștepta
sa fie asumat de ultima parte a operei lui Heidegger, pe care acesta nu a mai scris-o, cum am
precizat inca de la inceputul prezentarii doctrinei sale filosofice, niciodata. Motivul, pe care l-am
anticipat dej a, este de natura lingvistica: Heidegger marturisește ca nu a putut termina Fiintd si
timp deoarece nu a dispus de un limbaj in masura sa-i permita sa atinga acest obiectiv. Intrucat
traditia filosofica anterioara lui concepea fiinta diferit de modul in care Heidegger a inteles-o, și
limbajul pe care ea il intrebuinta pentru exprimarea punctului sau de vedere trebuia sa fie drastic
reconsiderat.
Solutionarii aceste probleme ii va fi consacrata, dupa Fiintd si timp, intreaga reflectie
heideggeriana, care va oscila intre doua momente fundamentale:
a. critica istoriei metafizicii ca domeniu in care problema fiintei și, mai ales, a sensului
sau a fost pusa inadecvat, fiind, in fond, uitata și depașirea metafizicii prin
inaugurarea unei noi perspective asupra fiintei;
b. reconsiderarea posibilitdtilor limbajului in lumina noii conceptii asupra fiintei.
2.5. Limbajul si poezia

De ce discursul asupra fiintei ca fiinta - adica discursul pe care traditia greceasca ni l-a
transmis ca metafizicd și pe care Heidegger l-a reconsiderat in Fiinta si timpul - nu poate fi
finalizat?
Sa ne intoarcem la traditia greceasca. Incepand cu Platon, fiinta a fost conceputa ca ceea
ce este, adica a fost conceputa ca ceva existent. Dar fiinta nu este doar ceva existent; ea nu este
doar ceea ce, pur și simplu, exista. Desigur, in existenta omului și a lucrurilor fiinta se exprima,
dar dimensiunea temporalitatii ne-a dezvaluit ca fiinta ca fiinta trece dincolo de simpla sa
prezenta in entitatile existente. Este posibila desfașurarea discursului filosofiei pana la
dezvaluirea raportului originar dintre fiinta și timp?
Pentru Heidegger limbajul filosofiei - și, intr-un sens mai general, intregul limbaj al
culturii occidentale - este intemeiat, incepand cu Platon, pe echivalenta dintre fiinta și entitatile
existente. Occidentul și-a construit intreaga istorie pe ascunderea adevaratei și autenticei
probleme a sensului fiintei. Astazi nu mai este posibila o cercetare libera a fiintei: menirea
filosofului este sa demaste uitarea fiintei, care caracterizeaza cultura noastra.
82
Toate aceste consideratii nu privesc insa numai filosofia. Uitarea fiintei a structurat
intreaga cultura și civilizatie a lumii occidentale. Filosoful trebuie sa mearga impotriva a ceea ce
Heidegger numește destinul Occidentului, adica impotriva directiei evolutive a istoriei noastre.
Un destin care ne conditioneaza și ne limiteaza enorm.
Sa ne gandim, de exemplu, la tehnica, impotriva careia Heidegger a scris pagini extrem
de dure. Dominatia tehnica a lumii a fost facuta posibila de catre știinta, care concepe fiinta ca
lucru, ca entitate, ca pe ceva de cucerit și dominat, nu ca viata. Incepand, indeosebi, cu epoca
moderna, omul occidental și-a aflat propriul sens și propria realizare in aceasta dominatie și a
devenit el insuși un angrenaj al sistemului de dominatie. A devenit el insuși mașina, victima a
sistemului pe care l-a construit: dominam natura, dar cine se mai poate sustrage acestei
dominatii? Cine se mai poate elibera de logica banului, de identificarea valorii omului cu ceea
ce el are sau cu ceea ce el stie?
Deoarece menirea filosofului este sa-și asume ca destin cercetarea sensului fiintei,
limbajul culturii occidentale - unicul pe care el il poseda - i se va revela ca tnseldtor. Acest
limbaj este construit in intregime cu ajutorul categoriilor metafizicii clasice, care identifica fiinta
cu entitatile existente.
Cercetarea filosofica trebuie continuata, sustine Heidegger, pe alte cai. Ea trebuie sa
demaște limbajul metafizicii și al intregii culturi occidentale, denuntandu-i contradictiile interne.
Dar in acest limbaj, chiar daca este acoperita cu o masca, se reveleaza fiinta insași. Limbajul o
ascunde, dar prin chiar aceasta ascundere o reveleaza. Filosoful trebuie sa-i observe și sa-i
interpreteze semnele.
Toate lucrarile ultimei perioade ale creatiei heideggeriene, tot mai fundamentale, dar și
tot mai obscure sub raport lingvistic, se lasa citite, indeosebi, ca tentativa de aprofundare a
acestui nou concept de fiinta și, mai ales, a modalitatilor manifestarii sale. Din multitudinea de
sugestii pe care ultimul Heidegger le lanseaza in aceasta directie, ne limitam la conturarea a doar
trei teme, care, mai mult decat altele, ni se par demne de semnalat datorita relevantei lor
teoretice:
1. conceptia asupra artei;
2. conceptia asupra poeziei;
3. conceptia asupra limbajului.
1. Heidegger considera ca opera de arta ni se infatișeaza, mai intai, ca un lucru printre
alte lucruri: un tablou, o statuie, un edificiu ori chiar o simfonie sunt, de fapt, mai ales la o prima
privire, lucruri asemenea altora. Exista vreo deosebire intre o opera de arta și un lucru obișnuit?
In ce sens? Dat fiind ca de obicei orice lucru servește la ceva, este un instrument, prin ce se
deosebește opera de arta de un simplu mijloc, de un instrument?
In lucrarea Originea operei de artd, inclusa in culegerea Cdi care nu duc nicdieri,
Heidegger pleaca de la o experienta concreta: observarea unei perechi de bocanci de taran. Nu
insa de la observarea sa nemijlocita, ci de la cea mijlocita de un faimos tablou al lui Van Gogh,
care transfigureaza acea incaltaminte. Desigur, incaltamintea servește la ceva, protejeaza
picioarele, tine de cald etc., dar in tabloul lui Van Gogh ea ne dezvaluie și altceva decat
caracterul sau strict instrumental: pentru taran ea este credincioasa, reprezinta legatura sa cu
pamantul, deschide lumea sa etc., dobandește, deci, un sens mai profund decat simplul fapt ca
servește la ceva.
In concluzie, opera de arta dezvaluie esenta lucrurilor, deschide fiinta, este locul in care
fiinteaza adevarul. Aceasta inseamna ca nu lucrul este cel care dezvaluie și intemeiaza opera, ci
invers. Ce este atunci opera? Heidegger considera ca doua sunt trasaturile sale fundamentale:
opera aduce pdmdntul aici (infatișeaza natura) și prezintd o lume (face posibila cultura).
Astfel concepute, pdmdntul și lumea apartin istoriei adevarului ca dialectica a iluminarii
și a ascunderii. Intrucat prezinta o lume și infatișeaza pamantul, opera de arta este, deci, un loc
al manifestarii adevarului. Din aceasta perspectiva, activitatea de creatie artistica este o „lasare-
sa-vina-afara", o manifestare, o „dezvaluire" a adevarului.
83
2. Aceasta conceptie sugestiva asupra artei este reluata și aprofundata in conferinta lui
Heidegger din 1936 intitulata Holderlin si esenta poeziei. In ea, jucandu-se cu etimologia
germana a termenului poezie (Dichtung, derivat din verbul dichten, care inseamna „a compune
versuri", dar și „a crea", „a produce", „a inventa" ceva), Heidegger identifica in poezie esenta
creatiei artistice in general: in calitate de deschidere și de salvgardare a adevarului lucrurilor ea
este in sens propriu poezie, adica „proiectare iluminanta a adevarului" sau chiar „numirea
fondatoare de fiinta și esenta a tuturor lucrurilor", sintagme in care poezia nu mai inseamna
compunerea de versuri, ci limbajul in sens amplu și profund, și, deci, acea spunere originara care
numind entitatile le deschide.
3. Deci arta, conceputa de Heidegger, drept cale privilegiata spre adevar și spatiu de
manifestare a fiintei, este in sens propriu și profund poezie, iar poezia in calitate de spunere este
limbaj. Ajungem astfel, la sfarșitul aventurii heideggeriene, la una dintre problemele pe care el
lea analizat cu mare insistenta in ultimele sale creatii: filosoful german a abordat problematica
limbajului mai ales in lucrarile incluse in culegerea In drum spre limbaj (1959).
Heidegger iși desfașoara analiza pe care o intreprinde din perspectiva fenomenologica:
,JVoi vorbim tn stare de veghe si tn somn. Vorbim mereu... Omul este om tn mdsura tn care
vorbeste... Pretutindeni tntdlnim limbajul'. Vorbirea și limbajul se intalnesc, deci, cotidian și
constituie ceea ce ii este specific omului. Pe de alta parte, ceea ce aproape intotdeauna pare a fi
evident, se dovedește a fi apoi in mare masura refractar oricarei tentative de explicatie. Limbajul
nu se sustrage, nici el, acestei curioase norme: cum observa inspirat Heidegger, „tn realitate, a
vorbi despre limbaj este poate mai greu decdt a scrie despre liniste". Chiar aceasta dificultate
este cea care impune obiectivul cercetarii: ce este deci limbajul?
Dupa Heidegger, simtul comun atribuie acestui fenomen cel putin trei semnificatii:
• „vorbirea este o exprimare", adica este expresia a ceva care se poseda „inauntru" și se
dorește a fi comunicat „in afara";
• „limbajul este o activitate a omului", adica este una dintre trasaturile care disting omul și
umanitatea sa;
• „limbajul este o atribuire de prezentd si de figurd realului si irealului", adica este
descrierea și explicarea oricarui lucru, fie el real, fie imaginar.
Așa cum se vede, toate aceste trei semnificatii sunt subordonate perspectivei
antropologice asupra limbajului și, de fapt, ii denatureaza adevaratul nucleu. In fond, ceea ce
intereseaza cu adevarat in limbaj nu este faptul de a fi vorbit, ci vorbirea sa. Deci, nu omul
vorbește limbajul, ci el este vorbit de limbaj. Cu cuvintele lui Heidegger: fimbajul vorbeste.
Vorbirea sa solicitd diferenta, care readuce lumea si lucrurile la simplitatea intimitdtii lor,
permitdndu-le sd fie ele tnsele. Limbajul vorbeste. Omul vorbeste tn mdsura tn care se supune
limbajului. A se supune tnseamnd a asculta. Ascultarea este posibild numai tn mdsura tn care
este legatd de solicitarea linistii printr-o relatie de apartenentd".
Tocmai deoarece in limbaj el gasește spatiul privilegiat al deschiderii sensului fiintei,
tocmai deoarece cuvantul este cuvant despre fiinta, meditatia ultimului Heidegger devine un
amplu dialog cu originile gandirii grecești și cu creatia poetilor. In fragmentele care ne-au
parvenit de la Anaximandros și Parmenides, in aforismele lui Heraclit și Nietzsche, ca și in
poezia lui Holderlin, Rilke și Trakl, el gasește prilejul pentru gandirea originarului, iar filosofia
sa „asculta" ceea ce ei spun.
84
Cursul 13
KARL POPPER
(1902-1994)
Karl Popper s-a nascut la Viena in anul 1902 in familia unui avocat evreu erudit, doctor
in drept al Universitatii din Viena, dar parintii sai se convertisera la protestantism inaintea
nașterii copiilor lor. Formatia sa a fost, deopotriva, știintifica, filosofica și artistica; a studiat
filosofia, logica, matematica, fizica, psihologia, istoria muzicii etc. In 1928 Popper și-a sustinut
doctoratul in filosofie cu o teza despre metodologia psihologiei, iar in anul urmator și-a incheiat
studiile de matematica și fizica. A predat apoi cativa ani matematica și fizica in școli secundare
din orașul sau natal. In 1937, dupa publicarea operei sale fundamentale Logica cercetdrii (1934),
Popper a fost constrans de amenintarea ocupatiei naziste a Austriei sa emigreze in Noua
Zeelanda, unde a predat filosofia la Canterbury University din Christchurch. In 1946 Popper s-a
stabilit la Londra, iar din 1949 a fost invitat sa predea logica și metodologia știintei la London
School of Economics (intre 1949-1969). In anul 1965, ca recunoaștere a realizarilor sale teoretice
remarcabile, Popper a fost innobilat de regina Elisabeta a Il-a a Marii Britanii. A primit, de
asemenea, titlul de doctor honoris causa al mai multor universitati din Marea Britanie, Austria,
Statele Unite ale Americii, Noua Zeelanda etc. Sir Karl Popper a murit la Londra in anul 1994.
Operele fundamentale ale lui Popper sunt:
- Logica cercetdrii (1934);
- Societatea deschisd si dusmanii sdi (1945);
- Mizeria istoricismului (1957);
- Conjecturi si respingeri (1963);
- Cunoastere obiectivd (1970);
- Eul si creierul sdu (1977, lucrare scrisa in colaborare cu laureatul Premiului Nobel
pentru neurofiziologie din anul 1963, John C. Eccles).
Cele doua domenii filosofice fundamentale in care Popper a adus contributii unanim
recunoscute și apreciate sunt epistemologia și filosofia politicd. Deși le-a consacrat lucrari
distincte, el a considerat ca intre aceste domenii exista o corelatie profunda, in sensul ca orice
doctrina politica și chiar orice regim politic au la baza o viziune explicita sau implicita asupra
cunoașterii știintifice.
2.1. Viziunea epistemologica

Epistemologia lui Popper pornește de la premisa ca, in tentativa sa de cunoaștere a lumii,
omul ea pornește intotdeauna de la un anumit „orizont de probleme". Viata cotidiana este cea
care pune aceste probleme ca dificultati de depașit, ca obstacole pe care le intampina actiunea
noastra, ca ceva de care avem nevoie etc. O actiune este cu adevarat umana, și nu pur mecanica,
atunci cand ea este condusa de minte, adica de idei, de convingerile pe care ni le formam de-a
lungul vietii, de cultura acumulata, de deprinderile de gandire, de impulsurile emotive reflectate
și evaluate de catre conștiinta. In fata oricarei probleme pe care i-o ridica realitatea omul
elaboreaza in mintea sa o strategie de solutionare a sa și incearca apoi sa o transpuna in practica.
Acesta este procedeul tncercdrii si erorii. Ca urmare a aplicarii sale in practica, strategia
adoptata pentru solutionarea unei probleme se poate dovedi invingatoare sau perdanta și, astfel,
mintea noastra iși va consolida vechile convingeri sau va elabora noi strategii.
Popper sustine ca o idee este o convingere care se formeaza in mintea noastra ca raspuns
la o anumita problema cu care ne confruntam, convingere ce este pusa continuu la probe care o
confirma sau o infirma: intr-un cuvant, orice idee este o conjecturd, adica o ipotezd, prezumtie, o
supozitie.
85
Putem reprezenta schematic modelul gnoseologic popperian astfel:
consolidarea teoriei
da
IPOTEZE TEORIE ASTEPTARI confirmari
nu
revizuirea teoriei PROBLEMA
In lucrarea sa Logica cercetarii Popper consacra un loc important in cadrul

epistemologiei sale respingerii validitatii universale a rationamentului inductiv, cu ajutorul
caruia au fost elaborate maj oritatea teoriilor știintifice moderne. Teza fundamentala a lui Popper
este pe cat de clara, pe atat de categorica: inductia este inconsistenta logic si epistemologic ca
procedeu stiintifw, iar aceasta afirmatie este valabila pentru ambele sale forme: inductia prin
enumerare și cea prin eliminare.
Sa urmarim succint implicatiile logice ale analizei critice popperiene a inductiei.
Inductia prin enumerare, descoperita in antichitate de Socrate (479-399 i.Hr.) și
teoretizata in epoca moderna de Francis Bacon (1561-1626), consta, așa cum se știe, in tentativa
de legitimare logica a unei teze generale pornind de la observatiile repetate ale unui numar mai
mic sau mai mare de cazuri individuale care o confirma. Inca David Hume (1711-1776) a atras
atentia asupra faptului ca o astfel de operatie inductiva este inconsistenta logic, intrucat, așa cum
precizeaza toate manualele de logica, de la observarea unui numar imens de lebede albe nu se
poate, in mod cert, conchide ca „toate lebedele sunt albe". Eroarea consta, evident, in
substituirea unei insușiri particulare - n-are nici o importanta de cate ori a fost ea testata! - cu
una universala; a afirma ca „n lebede sunt albe" este echivalent cu a afirma „unele lebede sunt
albe". Trecerea la concluzia „toate lebedele sunt albe" este, deci, inconsistenta logic.
Așa-numita inductie prin eliminare a fost sustinuta, indeosebi de Francis Bacon, și John
Sutart Mill (1806-1873) și consta in faptul ca, atunci cand un anumit fenomen poate fi explicat
cu ajutorul mai multor teorii, este suficient sa eliminam toate teoriile false (adica infirmate de
experienta) pentru a o obtine pe cea adevarata. Popper considera insa ca o astfel de supozitie este
inconsistenta epistemologic deoarece se bazeaza pe convingerea ca, pentru un anumit
eveniment, ar fi posibil un numar finit de explicatii. Realitatea este insa alta: in principiu, orice
eveniment poate fi explicat de un numar infnit de modele teoretice plauzibile logic, iar faptul ca
savantii nu le-au elaborat decat pe unele dintre ele reprezinta numai o situatie concret istorica,
nu o limita logica. Aceasta inseamna ca, in principiu, chiar și atunci cand toate teoriile rivale
unei anumite teorii T au fost dovedite ca false, teoria T nu poate fi considerata definitiv
adevarata, deoarece oricand pot fi descoperite fapte care o infirma și impun elaborarea unei alte
teorii etc.
Astfel, Popper a eliminat fara drept de apel unul dintre principiile fundamentale ale
metodologiei moderne a știintei. Aceasta atitudine drastica impunea insa revizuirea raporturilor
dintre fapte și teorii. Daca o serie de fapte individuale nu poate intemeia (pe cale inductiva) o
teorie cu caracter general, trebuie regandite legaturile dintre fapte și modelele teoretice cu
ajutorul carora se incearca explicarea lor. Rezultatul acestei analize determina prabușirea unui alt
„adevar" metodologic pus sub semnul intrebarii inca din vremea lui Bacon, dar care a
supravietuit pana in zilele noastre: nu este posibila o observatie știintifica „obiectiva", deoarece
teoriile anticipeaza și conditioneaza intotdeauna faptele observate. Nici un cercetator nu se poate
elibera deci de „idoli teatrului", pentru a invoca terminologia baconiana, adica de stilurile de
gandire, de modele, prejudecatile, dar, mai ales, de doctrinele filosofice ale epocii respective.
Popper numește observationism convingerea realist-naiva conform careia mintea
savantului ar fi faimoasa „tabula rasa" a empirismului modern pe care faptele s-ar intipari in
mod „obiectiv". El este de parere ca asupra noastra au lasat urme adanci istoria, traditiile,
educatia, cultura, mentalitatile etc.; din acest motiv nu este posibil ca fiinta umana sa observe
86
orice lucru, fapt sau eveniment fara ca o predispozitie teoretica, cel mai adesea inconstienta, sa
nu-i spuna ce
87
trebuie sa observe. Nu observam nimic tntdmplator, nu observam niciodata totul; care va fi deci
criteriul de selectie a faptelor pe care suntem inclinati sa le observam, din masa celor pe care in
mod spontan le omitem?
Popper considera ca observatia noastra se concentreaza, indeosebi, asupra evenimentelor
legate de teoriile referitoare la problemele care ni se par mai importante. Este astfel rasturnat
raportul traditional fapte - teorii asa cum l-a conceput stiinta de-a lungul istoriei sale. Asa cum a
observat pertinent Ch. Darwin (1809-1882), „orice observatie nu poate sa nu fie pentru sau
impotriva unei anumite teorii"; in esenta, teoriile anticipeaza faptele si le conditioneaza
observarea.
In lucrarea sa Conjecturi si respingeri Popper sustine ca, fiind confruntat cu problemele
ridicate de viata, omul formuleaza in permanenta conjecturi. Ele conduc actiunea lui, chiar daca
el nu stie niciodata cata incredere poate sa aiba in ele. Popper considera ca omul trebuie sa se
lase condus de ideile in care crede pana cand experientele viitoare nu vor pune in criza
convingerile sale, selectionandu-le, demarcdndu-le pe cele care vor fi infirmate de cele care nu
vor fi infirmate de experienta. De pe aceasta linie de demarcatie omul va putea reactiona aparand
atat timp cat va putea vechile sale idei, apoi, convins de infirmarile evidente pe care experienta ii
impune sa le accepte, va reactiona construind o noua teorie, adica formuland o noua conj ectura.
Ideile omului evolueaza, astfel, pe baza unei selectii operate de raporturile lor cu ambianta,
selectie similara celei descrise de Ch. Darwin pentru explicarea evolutiei organismelor vii.
Popper sustine ca factorul esential care permite progresul cunoasterii umane nu este
atât faptul ca o idee sa fie verificata de experientele viitoare, cât faptul ca ea sa fie infirmata
sau, cum spune el, falsificata O teorie care va fi falsificata se dovedeste inadecvata pentru
tntelegerea realitatii si, astfel, omul este constrdns sa o amelioreze, propundnd o noua teorie
care va tine cont de experienta acumulata. Noua teorie, cel putin în privinta motivului datorita
caruia prima a fost falsificata, va fi mai buna decdt cea veche.
Pe baza respingerii relevantei stiintifice a inferentei inductive, Popper sustine ca nicio
cunostinta umana nu poate fi considerata adevarata in sens absolut, nici macar cea mai amplu si
mai riguros verificata teorie stiintifica, pe care noile experiente pot sa o falsifice in orice
moment.
Popper conchide ca acesta ar fi chiar criteriul de distingere a unei teorii „stiintifice" de
una „nestiintifica": posibilitatea ca ea sa fie falsificata. Multe convingeri umane nu pot fi
falsificate, in sensul ca nu este niciodata posibila o experienta care sa le ateste falsitatea. De
exemplu, acest criteriu permite distingerea unei teorii stiintifice de o credinta de tip religios. O
dogma a credintei nu poate fi contrazisa de nicio experienta umana: ea se afla, deci, in afara
domeniului stiintei. Aceasta nu inseamna nicidecum ca tn mod cert continutul de adevar al unei
teorii stiintifice ar fi superior celui al unei doctrine religioase, ci doar ca prima apartine
domeniului stiintei, deoarece este falsificabila, iar cea de-a doua este ceva diferit (ceva care
pentru omul nereligios nu are nicio valoare de cunoastere, in timp ce pentru credincios este mult
mai important si mai „adevarat" decat orice teorie stiintifica, teorie care, in principiu, este valida
nu in sens absolut, ci numai pana cand - mai curand sau mai tarziu - ea va fi falsificata).
Este necesar sa invatam, deci, sa demarcam, sa fixam o linie de granita: sa distingem cu
rigoare in domeniul cunostintelor umane pe cele care sunt stiintifice de cele care nu sunt
stiintifice. Primele sunt falsificabile, celelalte nu. Toate cunostintele care nu pot fi falsificate nu
permit sporirea efectiva a cunoasterii, deoarece nu se preteaza procedurii de testare prin
tncercare si eroare. In aceste cazuri nu aveam de-a face cu teorii stiintifice, ci cu convingeri de
alta natura.
Falsificabilitatea este, deci, pentru Popper criteriul care permite demarcarea dintre ceea
ce este stiinta si ceea ce nu este stiinta, dintre cunostintele care pot spori, ameliorand progresiv
ceea ce omul stie despre lume, de cunostintele care ii solicita un act de adeziune afectiva, adica
un act de credinta, dar nu pot fi contrazise de experienta.
88
Evident, orice teorie stiintifica este riscanta, in sensul ca ea este in orice moment subiect
al posibilitatii de falsificare. Din acest punct de vedere, alte teorii (de exemplu, doctrinele
religioase, psihanaliza, astrologia, ideologiile politice, programele artistice etc.) nu sunt deloc
riscante. Nu sunt astfel, asadar, cunostintele care reclama credinta, adica toate religiile: ele nu
prezinta niciun pericol de a fi infirmate de experienta, dar, tocmai din acest motiv, ceea ele ne
pot spune despre realitatea lumii nu poate fi precizat progresiv si nici sporit.
2.2. Teoria social-politica

In teoria sa social-politica Popper porneste de la premisa - care, cel putin la prima vedere,
pare un truism! - ca societatea oamenilor este organizata si condusa de oameni. El sustine ca nu
exista indivizi care sa aiba mai multa putere asupra vietilor semenilor lor decat cei care conduc
societatea. Deoarece omul actioneaza condus de mintea sa, iar orice cunostinta nu este decat o
conjectura, omul nu poate actiona decat pe baza de conjecturi, chiar si atunci cand se afla la
conducerea societatii in calitate de om politic sau de sef al statului. Intrucat rationalitatea nu
consta in ideile in care omul crede, ci in capacitatea sa de a le critica, rationalitatea unui sistem
social-politic se masoara in raport cu capacitatea sa de supunere la critica a oricarei alegeri a
puterii, a oricarei idei care serveste la conducere prin actiune politica. O societate totalitara
-adica o societate in care cuvantul sefului, fie el un om, fie un partid politic, este lege si se
impune ca adevar - nu este o societate care are caracter rational, deoarece nu admite ca ideile
dominante sa fie supuse la critica.
Popper a formulat aceste idei in Societatea deschisa si dusmanii sai, lucrare scrisa in anii
celui de-al doilea razboi mondial, si ideile sale se refera mai ales la fascism, dar, la nivel
principial, rationamentul sau este valabil si pentru regimurile comuniste. Totalitarismele
moderne se bazeaza pe proiecte de creare a unui „om nou", a unui om care sa duca la realizarea
progresului pe baza unei cunoasteri pretins infailibile. Regimurile totalitare actioneaza, deci, pe
baza unei anumite viziuni asupra istoriei: ele pretind ca dispun de teorii care le permit
cunoasterea tendintelor obiective ale evolutiei societatii, ca pot prevedea directia pe care tn mod
obiectiv o va urma cursul istoriei. Alegerile lor politice au, deci, pretentia ca au valoare
obiectiva, deoarece s-ar baza pe un proces istoric real si inevitabil. Ele ar realiza, deci, o idee ce
poseda forta de adevar istoric indubitabil.
Cei care se opun totalitarismului sunt acuzati de cei care il impun ca actioneaza intr-o
directie contrara istoriei si adevarului. Ei s-ar afla, constient sau inconstient, in eroare ori ar fi
exponentii unor interese opuse „adevaratelor" interese ale poporului; ei sunt, deci, tratati ca
„tradatori" sau ca „dusmani ai poporului" ori sunt considerati ca apartin unor rase inferioare,
condamnate de istorie la eliminare sau la supunere neconditionata.
Popper sustine, deci, ca radacinile intelectuale ale totalitarismului se afla intr-o filosofie a
istoriei fondata pe o epistemologie optimista, adica pe o conceptie care are incredere excesiva in
capacitatea cognitiva a constiintei umane. Totalitarismul considera ca omul poate cunoaste
adevarul absolut asupra directiei obiective a cursului istoriei. Actiunea politica este legitimata
de exponentii sai drept consecinta rationala a acestei cunoasteri. Asa sunt, de exemplu, teoriile
rasiale, pe care fascismul le considera ca fiind intemeiate stiintific: aceasta „stiintificitate" a
legitimat exterminarea in masa a unui popor, poporul evreu, sau decretarea ca obiectiva, stiintific
probata, a inferioritatii popoarelor slave etc. Tot astfel, marxismul considera dictatura
proletariatului ca produsul necesar al dialecticii istoriei, ca o treapta necesara a inaintarii
inevitabile a umanitatii spre societatea comunista. Deoarece aceste idei erau declarate adevarate,
probate stiintific, cei care nu le acceptau sau care luptau impotriva lor erau considerati ca
obstacole ce trebuiau inlaturate - prin orice mijloace! - din calea progresului. Istoria insasi i-ar
izola si i-ar condamna.
Eroarea epistemologica de fond a totalitarismului - fie el fascist, comunist,
fundamentalist etc. - consta chiar in conceptia sa naiv optimista asupra cunoasterii umane.
Eroarea oricarui totalitarism consta in teza ca adevarul ar fi manifest, adica in convingerea ca,
89
daca omul observa, (pe baza teoriei sociale elaborate de ideologii respectivului regim politic!)
realitatea fara prejudecati si opinii false, este imposibil ca adevarul sa nu-i apara cu claritate. In
realitate, sustine Popper, adevarul nu este deloc manifest, deoarece pentru instrumentele de
cunoastere de care omul dispune orice idee ii poate aparea, la un moment dat, ca adevarata in
mod manifest, pentru ca apoi ea sa fie respinsa de simpla realitate a faptelor care o contrazic.
O epistemologie corecta este, conform convingerii lui Popper, intotdeauna pesimista,
adica ea pune accentul pe controlul rational si pe critica ideilor, deoarece omul - oricine ar fi el!
-este failibil, adica se poate insela oricand. Ignorarea acestei failibilitati funciare a omului
inseamna a da curs fanatismului si, in ultima instanta, totalitarismului.
In lucrarea sa Mizeria istoricismului Popper reuneste sub termenul generic de istoricism
orice conceptie asupra istoriei care considera ca poate cunoaste in mod obiectiv cursul lumii si,
deci, ca poate prevedea stiintific tendintele evolutiei istorice. Pe baza conceptiei sale asupra
falsificabilitatii ca principiu de demarcatie a cunostintelor stiintifice de cele nestiintifice, Popper
sustine ca istoricismul nu poate fi considerat, in niciun caz, o teorie stiintifica. Din perspectiva
istoricismului este intotdeauna posibila interpretarea faptelor ca si cum ele ar verifica teoria sau
reinterpretarea ori „ajustarea" teoriei pentru a o face compatibila cu faptele.
In realitate, argumenteaza Popper, „istoria nu are un sens obiectiv" care sa poata fi
anticipat rational. Istoricismul risca intotdeauna sa genereze o viziune totalitara asupra societatii.
Din perspectiva stiintifica istoricismul nu are insa nicio baza. Istoria nu are un sens prestabilit.
Omul este cel care trebuie sa imprime un sens istoriei, pe baza propriilor sale alegeri rationale,
individuale si colective. Omul este creator de sens, sensul istoriei este, deci, inevitabil subiectiv.
A elimina un individ, un grup social sau un intreg popor cu motivatia ca existenta sa impiedica
evolutia istorica nu este nimic altceva decat o crima.
La nivel general, Popper distinge doua tipuri de societate, societatea deschisa si
societatea tnchisa. O societate ar fi deschisa daca accepta critica si are capacitatea de a tine cont
in conducerea politica de sugestiile ei rationale. El identifica prima manifestare istorica a
societatii deschise in Atena antica clasica, odata cu nasterea democratiei. Prin societate tnchisa
el intelege o organizare politica si sociala bazata limitarea drastica a libertatii de critica si pe
impunerea de sisteme coercitive de credinte si de alegeri politice carora le este conferita o
valabilitate obiectiva si universala. Valoarea individului si a libertatii sale sunt sever limitate sau,
pur si simplu, anulate si opuse valorilor si exigentelor colectivitatii. Intr-o astfel de societate
libertatea individuala de critica a deciziilor puterii este drastic limitata sau absenta.
Democratiile occidentale moderne au facut cativa pasi in directia constituirii societatii
deschise. Dar toate societatile, chiar si cele deschise, se confrunta cu riscul de a redeveni
societati tnchise. Datoria filosofilor este sa contribuie la clarificarea rationala a naturii omului si
a capacitatilor mintii sale, precum si sa raspunda la intrebari de tipul: ce anume putem sti despre
sensul istoriei? dar despre dreptate? dar despre bine si rau? etc. Nu doar filosofii, ci orice
cetatean responsabil are datoria sa critice societatea in care traieste, iar aceasta este cu atat mai
buna cu cat ea permite, incurajeaza si tine seama de criticile rationale formulate de orice membru
al sau cu privire la orice aspect al ei. Numai astfel va fi creat un sens al istoriei apt sa satisfaca in
tot mai mare masura necesitatile si aspiratiile umane - individuale si colective - rationale si
legitime.
Filosofia popperiana conchide ca nu dispunem de surse privilegiate ale cunoasterii cu
ajutorul carora sa putem dobandi o cunoastere mai presus de orice critica. Putem doar sa
elaboram teorii care sa fie riscante si pasibile, deci, de a fi infirmate, dar care pot ameliora
progresiv prin incercari si erori ceea ce stim in orice moment. O societate deschisa, oricat de
imperfecta ar fi ea, permite acest lucru; o societate inchisa nu il permite. Cea dintai este
imperfecta, dar perfectibila. Cea de-a doua pretinde ca a atins perfectiunea, dar creeaza iadul pe
pamant.
90
Cursul 14
FILOSOFIA ROMANEASCA
LUCIAN BLAGA
(1895-1961)
Lucian Blaga este una dintre personalitatile emblematice ale culturii romane, afirmandu-
se ca unul dintre cei mai valorosi poeti, dramaturgi, publicisti si filosofi ai primei jumatati a
secolului al XX-lea.
Desi nu este cel mai faimos filosof roman (Emil Cioran si Mircea Eliade sunt, de
exemplu, mult mai bine cunoscuti decat el pe plan universal, dar aceasta notorietate a lor s-a
datorat, in mare parte, faptului ca ei si-au publicat cea mai mare parte a operei lor in limbi de
circulatie universala), Blaga este, cu certitudine, cel mai important. In favoarea acestei aprecieri
pledeaza opera sa filosofica monumentala, profunda originalitate a ideilor sale filosofice si
expresivitatea cu totul remarcabila a rostirii sale filosofice. George Calinescu scria, in acest sens,
in a sa Istorie a literaturii romdne. De la originipdna tnprezent (1941): „Lucian Blaga e cel
dintai (ganditor roman - n.n.) care a incercat sa ridice un sistem filosofic integral, cu ziduri, cu
«cupola», si sa dea acestei filosofii o aplicatie la realitatile nationale. Meritul sau este in afara de
orice discutie. Oricat de nedumeriti s-ar uita profesorii de filosofie universitara, adevarata
gandire romaneasca se inaugureaza aici".
Lucian Blaga s-a nascut la 9 mai 1895 in satul ardelenesc Lancram 11, situat intre Sebes si
Alba-Iulia. A fost cel mai mic dintre cei noua copii ai preotului ortodox Isidor Blaga si ai sotiei
acestuia Ana, nascuta Moga. Dupa absolvirea scolii primare germane din Sebes, viitorul filosof
s-a inscris la liceul „Andrei Saguna" din Brasov, unde si-a inceput lecturile filosofice cu o
lucrare a filosofului roman Vasile Conta (1845-1882), care schitase in a doua jumatate a
secolului al XIX-lea o viziune filosofica de tip pozitivist. In anii de liceu a citit din opera lui
Goethe, Schopenhauer, Spinoza, Bergson etc. si tot de acum dateaza si primele sale incercari
filosofice (pot fi mentionate, in acest sens, studiile sale intitulate Asupra visurilor, Asupra
numarului, Despre judecatile matematice, Despre intuitie tn filosofia lui H. Bergson etc.). In
anul 1914, dupa absolvirea liceului si izbucnirea primului razboi mondial, pentru a se sustrage
mobilizarii in armata austro-ungara si riscului de a lupta impotriva poporului sau, Blaga s-a
inscris la Seminarul Teologic din Sibiu si apoi la Facultatea de Filosofie a Universitatii din
Viena. In timpul studiilor universitare se familiarizeaza cu opera lui Dostoievski, Tolstoi, Kant,
filosofia indiana etc. Dupa absolvirea studiilor filosofice isi sustine in anul 1920 la Facultatea de
Filosofie a Universitatii din Viena doctoratul in filosofie cu o teza intitulata Cultura si
cunostinta. S-a casatorit apoi cu Cornelia Brediceanu si s-a stabilit la Lugoj, publicandu-si
primele volume de poezie si de reflectii filosofice. In 1926 si-a inceput cariera diplomatica, mai
intai ca atasat de presa la ambasada romana din Varsovia. A indeplinit apoi diferite functii la
legatiile romanesti din Praga (19271928), Berna (1928-1932; 1937-1938), Viena (1932-1937), ca
subsecretar de stat la Ministerul de Externe (1937) si ca ministru plenipotentiar la Lisabona
(1938-1939). In 1936 a fost ales membru al Academiei romane, in aula careia a rostit celebrul
discurs de receptie Elogiu satului romdnesc. A revenit definitiv in tara in 1939 si a intrat in
invatamantul universitar, ocupand prin concurs catedra de filosofia culturii, creata special pentru
el, la Facultatea de Filosofie a Universitatii din Cluj (pe care a onorat-o intre anii 1939-1948),
stramutata in 1940, odata cu impunerea Dictatului de la Viena, la Sibiu. Dupa instaurarea
regimului comunist si reforma invatamantului din 1948,
11 Sat al meu ce porti tn nume Sunetele lacrimei... Te-am ales ca prag de lume și poteca patimei...
(Hronicul si cdntecul vdrstelor, 1965)
91
Blaga a fost destituit din invatamantul universitar datorita trecutului sau politic, devenind
cercetator la Institutul de Istorie si Filosofie din Cluj (1948-1953) si la sectia de istorie literara si
folclor a Academiei romane, filiala Cluj (1953-1959). Blaga a murit la 6 mai 1961, fiind
inmormantat la Lancram la 9 mai, zi in care ar fi implinit 66 de ani.
2. Opera
Asa cum aratam la inceputul acestei prezentari a filosofiei lui Blaga, el a fost una dintre
personalitatile complexe ale culturii romane, afirmandu-se ca poet, prozator, eseist, publicist,
dramaturg si filosof. Pentru evidentierea amplitudinii creatiei sale, voi prezenta in cele ce
urmeaza principalele sale lucrari din toate aceste domenii.
Operapoetica a lui Blaga include urmatoarele volume antume: Poemele luminii (1919),
Pasii profetului (1921), In marea trecere (1924), Lauda somnului (1929), La cumpana apelor
(1933), La curtile dorului (1933), Poezii (1942), Nebanuitele trepte (1943). Postum i-au aparut
volumele: Vdrsta de fier, Corabii de cenusa, Cdntecul focului, Ce aude unicornul etc.
Dramaturgia lui Blaga cuprinde zece piese de teatru: Zamolxe (1921), Tulburarea apelor
(1923), Daria (1925), Inviere (1925), MesterulManole (1927), Cruciada copiilor (1930), Avram
Iancu (1934), Arca lui Noe (1944), Anton Pann (1945).
In anii cincizeci ai secolului al XX-lea Blaga a scris un roman memorialistic, caruia
editorii i-au atribuit titlul Luntrea lui Caron (in care a relatat experientele dramatice pe care le-a
trait in primii ani postbelici), publicat abia dupa prabusirea regimului comunist, adica la mai
bine de o jumatate de veac de cand a fost scris. Tot genului memorialistic ii apartine si volumul
Hronicul si cdntecul vdrstelor, scris in 1945-1946 si publicat pentru prima data in 1965 (in care
si-a povestit copilaria si perioada studiilor).
Opera filosofica a lui Blaga a debutat cu o serie de lucrari pregatitoare ale sistemului sau
filosofic: Pietre pentru templul meu (1919), Cultura si cunostinta (traducerea in limba romana a
tezei sale de doctorat, 1922), Filosofia stilului (1924), Fenomenul originar (1925), Fetele unui
veac (1925), Ferestre colorate (1926) si Daimonion (1926, 1930). Majoritatea acestor lucrari
apartin genurilor aforistic si eseistic.
Sistemulfilosofic blagian este structural, conform dorintei testamentare a autorului sau, in
urmatoarele patru trilogii:
• Trilogia cunoasterii, alcatuita din:
O Introducere: Despre constiinta filosofica, 1947;
• Eonul dogmatic, 1931;
• Cunoasterea luciferica; 1933;
• Censura transcendenta, 1934;
O Supliment: Experimentul si spiritul matematic, 1949-1953.
• Trilogia culturii, alcatuita din:
• Orizont si stil, 1936;
• Spatiul mioritic, 1936;
• Geneza metaforei si sensul culturii, 1937.
• Trilogia valorilor, alcatuita din:
• Stiinta si creatie, 1942;
• Gdndire magica si religie
O Despre gdndirea magica, 1941; O
Religie si spirit, 1942;
• Arta si valoare, 1939.
• Trilogia cosmologica, alcatuita din:
• Diferentialele divine, 1940;
• Aspecte antropologice, 1948;
• Fiinta istorica, 1943-1959.
92
La aceasta opera impresionanta trebuie adaugata si o vasta publicistica filosofica,

literara, culturala si critica, Blaga colaborand cu studii, articole, cronici, eseuri etc. la cele mai
importante publicatii culturale interbelice: Gdndirea, Revista Fundatiilor Regale, Viata
romdneasca, Societatea de mdine, Adevarul literar si artistic, Cugetul romdnesc, Lumea literara
si artistica, Patria, Gdnd romdnesc etc. Blaga a fondat si a condus revista de filosofie Saeculum
(aparuta la Sibiu in perioada 1943-1944, in timpul stramutarii Universitatii din Cluj la Sibiu in
urma Dictatului de la Viena).
Lucian Blaga a creat „primul sistem filosofic romanesc de marime universala" (Ion
Mihail Popescu, O perspectiva romdneasca asupra teoriei valorilor si culturii. Bazele teoriei
culturii si valorilor tn sistemul lui Blaga, Editura Eminescu, Bucuresti, 1980), ce are drept
principale componente: gnoseologia, teoria metodei, ontologia, antropologia, axiologia, filosofia
culturii etc.
O particularitate a filosofiei blagiene, de care trebuie sa tina seama oricine o abordeaza,
consta in faptul ca autorul Trilogiilor opereaza mai mult cu metafore decat cu concepte. Sedus
de expresivitatea limbaj ului sau, cititorul neavizat poate intampina dificultati serioase in
descifrarea semnificatiilor sale teoretice, intrucat, asa cum se stie, metafora mai mult sugereaza
si transfigureaza decat indica, fapt de care Blaga era deplin constient si pe care l-a asumat in
mod deliberat. Datorita acestui fapt, in numeroase compartimente ale creatiei sale, pe Blaga este
mult mai usor sa-l citezi decat sa-l explici. O mare parte a exegezei filosofiei blagiene, indeosebi
a celei din anii comunismului, obsedata de idealul „filosofiei stiintifice", a sustinut sau a sugerat
ca aceasta ar reprezenta o carenta a acestei filosofii, intrucat „adevarata" filosofie ar fi cea
elaborata in forma riguros conceptuala. In fond, calificativul „filosoful poet", care i-a fost atasat
lui Blaga, insinua ca el n-ar fi fost „suficient de filosof". Toti cei care s-au plasat sau inca se mai
plaseaza pe o astfel de pozitie nu cunosc sau ignora faptul ca in epoca in care Blaga si-a elaborat
sistemul filosofic Martin Heidegger, considerat de numerosi exegeti cel mai valoros filosof
occidental al secolului al XX-lea, denunta, si el, insuficienta limbajului conceptual al metafizicii
occidentale si pleda pentru potentialul metafizic al limbajului poetic. Sau poate ca nici
Heidegger nu era „suficient de filosof"?
Se impune si semnalarea faptului ca poezia si dramaturgia lui Blaga au avut parte de o
difuziune mult mai ampla si de o receptare mai pertinenta decat filosofia sa. Mi-e greu sa spun
daca Blaga este mai valoros ca filosof decat ca poet, dar sunt incredintat ca el este cea mai
importanta personalitate a culturii romanesti a secolului al XX-lea, asa cum Mihai Eminescu a
fost pentru secolul al XIX-lea ori Dimitrie Cantemir pentru secolul al XVIII-lea. Sub raport
valoric el nu este cu nimic mai prejos decat orice alt mare filosof al secolului al XX-lea, de la
Heidegger la Wittgenstein ori de la Popper la Sartre. Faptul ca el n-a avut parte de notorietatea
lor se datoreaza limbii de circulatie restransa in care el si-a elaborat opera si politicii culturale
catastrofale dintotdeauna a statului roman. Cea mai buna dovada, in acest sens, este faptul ca
Emil Cioran si Mircea Eliade, desigur mari ganditori, dar, dupa opinia mea, inferiori valoric lui
Blaga, au avut parte de o celebritate universala in primul rand deoarece si-au elaborat si difuzat
cea mai mare parte a operei lor filosofice in limbi de circulatie universala!
Nu voi trece in revista toate componentele sistemului filosofic al lui Blaga, ci voi selecta
cateva teme majore, in masura sa contureze spiritul filosofiei blagiene, aportul sau original la
amplificarea si aprofundarea problematicii filosofice.
3.1. Cunoasterea paradisiaca si cunoasterea luciferica

Conceptul fundamental al filosofiei lui Blaga este cel de mister. Pana la el in filosofia
occidentala a existat o adevarata fobie fata de mister, care era considerat fie ceva care trebuia
inlaturat de indata, fie o limita a cunoasterii: „Noutatea punctului nostru de vedere consta,
credem, in faptul ca nu nazuim nici la inlaturarea misterului, nici numai la constatarea prezentei
sale liminare. Noi filosofam sub specia misterului ca atare. Misterul e pentru noi suprem unghi
93
de vedere" (Trilogia cunoasterii). Blaga considera ca misterul ar trebui sa devina veritabilul

obiect al cunoasterii. In acest context, el opereaza distinctia dintre doua forme ale cunoasterii,
carora le da denumiri metaforice expresive, considerand ca ele sunt rezultate ale unor ipostaze
diferite ale intelectului:
• Cunoasterea paradisiaca - este denumirea pe care Blaga o da cunoasterii teoretice
(stiintifice si filosofice) traditionale, care considera ca obiectul cunoasterii - oricare ar fi el -
poate fi cunoscut integral si definitiv de catre subiectul cunoscator. Aceasta forma a cunoasterii
ar fi produsa de „intelectul enstatic" si ea ar urmari reducerea cantitativa a misterelor,
extinderea necontenita a ceea ce este cunoscut. Ea considera ca omul poate cunoaste integral
realitatea si ca, in principiu, nu exista nicio limita obiectiva sau subiectiva a capacitatii umane de
cunoastere;
• Cunoasterea luciferica - porneste insa de la premisa ca misterul este constitutiv realitatii,
adica el nu poate fi dezvaluit integral niciodata. Ea este produsa de „intelectul ecstatic", accepta
misterul ca atare, incercand sa provoace o „criza" in obiect, sa anuleze echilibrul sau launtric,
adica sa-l „despice" intr-o parte care „se arata" (fanic) prin semnele sale si una care „se ascunde"
(criptic) dupa semnele sale. Cunoasterea luciferica realizeaza astfel o variere calitativa a
misterului in urmatoarele trei sensuri:
• plus cunoasterea - care echivaleaza cu atenuarea misterului; de exemplu, N.
Copernic a demonstrat ca Pamantul graviteaza in jurul Soarelui, in dezacord cu observatia
empirica, ce se bazeaza pe iluzia ca Soarele graviteaza in jurul Pamantului, iluzie unanim
impartasita pana la el. Misterul acestui fenomen a fost, astfel, atenuat;
• zero cunoasterea - care inseamna permanentizarea misterului; exemplul lui Blaga
este teza privitoare la aparitia vietii din materia anorganica, teza care a permanentizat misterul
vietii, fara a reusi insa sa-i ofere o explicatie satisfacatoare. De asemenea, ideea lui Kant
conform careia lucru tn sine poate fi conceput ca obiect al ratiunii pure, dar nu poate fi cunoscut,
functionand doar ca un concept negativ, lipsit de orice determinatii;
• minus cunoasterea - adica amplificarea misterului, este forma cea mai spectaculoasa
si mai paradoxala a cunoasterii luciferice. Exemplele lui Blaga sunt preluate, mai ales, din stiinta
moderna: asa sunt, de pilda, teoria corpuscular-ondulatorie a luminii (care sustine ca lumina are
o natura duala, fiind, simultan, corpuscul si unda) sau numerele transfinite ale lui Cantor (care
considera ca exista „numere din care pot fi scazute alte numere, fara a se imputina"). In aceste
cazuri, Blaga sustine ca misterul fenomenelor respective nu este nici atenuat, nici permanentizat,
ci, pur si simplu, amplificat, adica, potrivit faimosului vers al poeziei cu care incepe volumul de
debut al lui Blaga, Poemele luminii, „.. .și tot ce-i ne-nteles, se schimba-n ne-ntelesuri si mai
mari" (Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, 1919).
Iata cum procedeaza efectiv cunoasterea luciferica in cazul plus cunoasterii: ea se fixeaza
asupra unui obiect „a", pe care il recunoaste de la inceput ca mister; apoi ea il „deschide ca
mister", adica il „despica" in „fanic" si „criptic". Ea provoaca astfel „criza" obiectului respectiv.
Primul rezultat al acestei operatii este constatarea ca misterul „a" este compus din fanicul „a 1" si
cripticul „x". Deci: a = a1 + x. Cunoasterea luciferica se fixeaza in continuare pe cripticul „x" al
misterului „a", pe care-l considera un nou obiect de cunoscut, adica un nou mister, sa-i spunem
„b". Decurge ca in loc de a = a 1 + x, vom avea a = a 1 + b. Si jocul incepe din nou: „b" va fi
deschis ca mister, adica va fi descompus in fanicul „b 1" si cripticul „x1", adica vom avea: b = b 1
+ x1 si asa mai departe. Este insa posibil ca, la un moment dat, cripticul „x n" nu mai poata fi
„despicat" si sa ajungem de la plus cunoastere la zero cunoastere sau chiar la minus cunoastere!
Blaga este incredintat ca prin cunoasterea luciferica s-ar realiza o transcendere a logicii
clasice (adica o incalcare a principiilor sale), un salt intelectual care poate merge pana la
dezacordul sau cu logicul si cu concretul (adica cu experienta curenta). Antecedentele unei
asemenea potentari a misterului prin „antinomii transfigurate" Blaga le intrezareste in „dogma"
epocii elenistice, pe vremea crizei istorice de trecere de la antichitate la „eonul crestin", pe care
le-ar reactualiza contemporaneitatea printr-o alta criza si un nou „sentiment eonic de inceput de
94
lume". Punand intre paranteze o traditie de gandire filosofica si stiintifica de mai bine de un
mileniu si jumatate, Blaga urmareste sa reinnoiasca o traditie uitata a metafizicii „ecstatice",
procedand intrucatva asemanator cu Heidegger, care, pentru reinnoirea limbajului filosofiei si a
stilului sau de raportare la fiinta a facut un salt peste aproape intreaga istorie a filosofiei, pana la
presocratici, in textele carora (ca si in limbajul poeziei, indeosebi a poetului romantic german
Friedrich Holderlin) a incercat sa surprinda sensul autentic al fiintei.
Blaga critica modul in care a evoluat teoria cunoasterii, indeosebi de la Kant incoace,
considerand ca ea a devenit mai mult o teorie a faptului, decat o punere de probleme, ceea ce a
determinat ingustarea considerabila a orizontului sau, saracirea continutului, diminuarea bogatiei
obiectului cunoasterii. In timp ce centrarea pe fapt este un simplu act de cunoastere, punerea si
rezolvarea de probleme este un proces cognitiv complex, care poate integra si misterul in
obiectul cunoasterii.
Distinctia dintre cunoasterea paradisiaca si cea luciferica isi pune amprenta pe intreaga
problematica epistemologica abordata de Blaga, de la simpla observatie si experiment pana la
ipoteza si teoria stiintifica. El sustine ca unele descoperiri stiintifice remarcabile din ultimele
doua secole, ca geometriile neeuclidiene, teoria corpuscular-ondulatorie asupra luminii, teoria
relativitatii, mecanica cuantica etc., sunt tot atatea confirmari ale epistemologiei sale.
3.2. Cenzura transcendenta si Marele Anonim

Principiul metafizic absolut al existentei este numit de Blaga Marele Anonim si el
reprezinta nucleul sau temeiul existential central, un fel de „gardian al misterelor" si totodata
misterul suprem, care apara echilibrul existential de stradaniile de cunoastere discursiv pozitiva
ale omului (adica de descifrare integrala a misterelor, asa cum pretinde ca face, potrivit
conceptualizarii blagiene, „cunoasterea paradisiaca").
Blaga recurge la o intreaga retea de factori izolatori pe care Marele Anonim o instituie
intre misterele existentiale si aspiratiile spre dezvaluirea lor integrala ale cunoasterii umane
individuale animate de idealul cunoasterii paradisiace. Acesti factori ce actioneaza sub forma
speciala a unei „censuri" si-ar avea centrul initiator dincolo de orizontul nostru spatio-temporal
si de aceea sunt reuniti de Blaga in sintagma generica „censura transcendenta".
Blaga se pronunta atat impotriva conceptiilor despre limitarea si neputinta cognitiva a
subiectului cunoscator, cat si impotriva celor despre transparenta deplina, neutralitatea si
indiferenta obiectului cunoasterii. Imposibilitatea subiectului cunoscator de a ajunge la
descifrarea integrala a misterelor existentiale nu este expresia adeziunii lui Blaga la vreo forma
de agnosticism, ci ar avea un „talc metafizic". Cenzura transcendenta nu s-ar aplica actelor de
cunoastere individuale, deoarece Marele Anonim nu actioneaza prin acte izolate, ci ea este o
prezenta permanenta, „un act atemporal si vesnic prezent al Marelui Anonim".
Marele Anonim ne apare ca un fel de garantie ca nu ne vom pierde sau dizolva in „pacla
deasa a misterelor"; printr-un joc al echilibrului existential el instaleaza o distanta intre noi si
misterele existentiale si instituie o ierarhie a valorilor pe un plan metafizic.
Spre deosebire de Diferentialele divine (1940), in care Marele Anonim este identificat
uneori cu Dumnezeu, in Trilogia cunoasterii (1931-1934) el este un concept ontologic
fundamental, a carui semnificatie este insa mai ales gnoseologica. Marele Anonim este „Marele
Tot al existentei", fiind conceput ca un „mit metafizic", ca o „revelatie metaforica".
In acelasi mod metaforic-revelatoriu Blaga exprima si ideea caracterului limitat al
subiectului cunoasterii intr-o lume vesnic deschisa prin intermediul unui „contra-mit metafizic"
-cenzura transcendenta - care ne reveleaza metaforic faptul ca „subiectul individual nu poate
cuprinde in chip absolut pozitiv si nedisimulat tainele cosmosului".
Este evident ca gnoseologia blagiana este radical diferita de gnoseologiile de orientare
scientista (ce aveau ca ideal cognitiv cunoasterea paradisica), dominante in filosofia occidentala
a primei jumatati a secolului al XX-lea. El resemnifica termeni imprumutati din cunoasterea
mitica, artistica, stiintifica si chiar din teologie sau creeaza termeni noi, deosebit de expresivi.
Datorita acestui fapt „rostirea filosofica" blagiana este profund originala.
95
Un loc aparte ocupa in aceasta gnoseologie inedita termenul „revelatie", despre care
Blaga ne avertizeaza ca nu are acceptia teologica a unei inspiratii divine, ci are un sens strict
uman de „aratare", de aducere a misterului in lumina constiintei: „Numim orice eventuala
izbucnire sau aratare pozitiva a unui mister existential in conul de lumina al cunoasterii
individuale o revelatie"
Filosofia lui Blaga se opune oricarei filosofii, materialiste sau idealiste, care sustine
posibilitatea captarii sau convertirii misterelor existentiale in stare pura, ca o dezvaluire deplina,
nealterata a unei transcendente. Exista, dupa el, un „prag fermecat" care-l transforma pe orice
oaspete care-l calca si care „disimuleaza" misterul. Acest „prag" nu inseamna insa o limita
pentru puterile cognitive ale spiritului, ci tine de natura misterului, de prezenta elementului
irational in insasi structura obiectului cunoasterii. Dupa Blaga, cunoasterea este un proces activ,
o confruntare dramatica dintre un subiect foarte activ si un obiect nu mai putin activ si plin de
initiativa. Problema limitei cunoasterii este, deci, de natura ontologica (adica tine de alcatuirea
lumii), nu gnoseologica, este raportata la o regiune central-ontologica.
Blaga propune contra-mitul cenzurii transcendente a carui functie esentiala este de a
asigura echilibrul existential si care ar avea o tripla motivare:
• minimala - legata de menirea creatoare a spiritului individual;
• medie - legata de angrenajul existential in care subiectul si obiectul sunt integrati si pe
care dezvaluirea integrala a misterului l-ar destrama;
• maximala - care priveste raportul dintre centrul metafizic absolut (Marele Anonim) si
existentele individuale.
Contra-mitul blagian al cenzurii transcendente refuza omului „cunoasterea absoluta si
nelimitata" a misterelor existentiale, pentru a o atribui exclusiv Marelui Anonim. Procedand
astfel, Blaga nu a negat destinul creator al omului, ci, dimpotriva, i-a subliniat profunzimea si
complexitatea. In incheierea Censurii transcendente el scrie in acest sens: „Daca nu ne mint
toate indiciile, destinul nostru e impletit intr-un sistem in care creatia e permanent posibila si in
care valorile spirituale au in consecinta o irecuzabila orientare creatoare. Daca nu ne inseala
toate semnele, sistemul existential in care ne gasim, prin restrictiile cu care ne supune si prin
drumurile pe care ne indreapta, ne constrange autoritar si patern, la o slujba demiurgica pe care o
indeplinim dupa indicatiile inscrise in autonomia duhului nostru, indiferent daca o stim sau nu o
stim".
3.3. Filosofia culturii si a valorilor

Fundamentul filosofiei culturii si a valorilor elaborate de Lucian Blaga este reprezentat
de viziunea sa metafizica generala. Teoriile sale asupra misterului, cunoasterii paradisiace si
luciferice, dogmei, Marelui Anonim, cenzurii transcendente etc. se regasesc, in termeni, cu
particularizari si cu accente specifice atat in Trilogia cunoasterii, cat si in Trilogia culturii, in
Trilogia valorilor si in Trilogia cosmologica, fapt ce atesta atat consecventa remarcabila
filosofului cat si unitatea sistemului pe care el l-a elaborat. In acest context, o prima problema pe
care si-a propus sa o rezolve Blaga a fost cea a fenomenului stilului, considerat de el ca un
fenomen dominant al culturii umane", ca un „jug suprem in robia caruia traim" (Orizont si stil).
Blaga se delimiteaza in aceasta problema atat defenomenologie (in sensul de abordare
pur descriptiva a fenomenelor culturale), cat si de morfologia culturii (orientare din filosofia
occidentala a primei jumatati a secolului al XX-lea care si-a concentrat interesul asupra
problematicii genezei, naturii, structurii si dinamicii creatiei culturale si i-a avut ca principali
exponenti pe Oswald Spengler, Leo Frobenius, Alois Riegl, Wilhelm Worringer etc), desi
influenta celei din urma este evidenta, mai ales in conceperea raportului dintre cultura si
civilizatie. El si-a propus sa fundamenteze o noua disciplina - pe care a denumit-o noologia
abisala - care are drept obiect de studiu structurile si factorii care genereaza stilul. El sustine ca
acesta ar fi inradacinat in inconstient, pe care il defineste, prin opozitie explicita si categorica cu
modul in care acesta a fost conceput depsihanaliza, ca „o realitate psihica ampla, cu structuri, de
o dinamica si cu initiative proprii", fiind „inzestrat cu un miez substantial, organizat dupa legi
96
imanente". Inconstientul este investit de Blaga cu „functii suverane", cu ordine si cu echilibru

launtric. El ar avea un caracter „cosmotic" si nu unul „haotic", fiindu-si suficient siesi.
Inconstientul ar fi inzestrat, de asemenea, cu functii cognitive proprii, izvorul sau de
cunoastere fiind diferit de cel al constiintei. Ceea ce Blaga considera a fi contributia sa originala
la teoria inconstientului nu consta atat in evidentierea existentei unei structuri si dinamici a
inconstientului - insusiri ale sale atestate si de psihanaliza - cat in descoperirea unor structuri
spirituale ale acestuia. El doreste sa depaseasca, astfel, viziunea mecanicista a psihanalizei
asupra inconstientului (el repudiaza, indeosebi, obsesiile sexuale ale psihanalizei:„un miros de
maidane de urmareste inca mult timp dupa frecventarea psihanalizei") si sa-i atribuie o trasatura
datorita careia el razbate „pana sub boltile constiintei". Aceasta trasatura este numita de el
personanta si ea ar fi „vehiculul" care „transporta" diferite continuturi ale inconstientului in
constiinta. Datorita personantei, inconstientul „coloreaza si nuanteaza constiinta" ori se
constituie in „intruchipari de sine statatoare", imprimand constiintei relief si profunzime. Prin
inconstient constiinta dobandeste „plasticitate", infinite nuante, capacitatea de surprindere a ceea
ce este vag, a nelinistii etc., deci, „perspectiva, caracter si profil multidimensional". Personanta
actioneaza, indeosebi, asupra vietii spirituale si artistice prin orizonturi, accente, atitudini si
nazuinte. Stilul, ca trasatura esentiala a culturii, ar fi expresia acestei personante. Factorii
definitorii ai stilului, descrisi si examinati minutios de catre Blaga in Orizont si stil, prima carte
a Trilogiei culturii, sunt:
1. Orizontul spatial (infinitul, spatiul-bolta, planul, spatiul mioritic, spatiul alveolar-
succesiv etc.);
2. Orizontul temporal (timpul-havuz, timpul-cascada, timpul-fluviu);
3. Accentele axiologice (afirmativ si negativ);
4. Atitudinea anabasica si catabasica (sau atitudinea neutra);
5. Nazuinta formativa (individualul, tipicul, stihialul).
Nu este aici locul sa prezentam si sa examinam in detaliu fiecare dintre acesti factori. Ceea
ce intereseaza, cu precadere, este faptul ca toti sunt inradacinati in inconstientul colectiv si ca ei
configureaza, in unitatea si interdependenta lor structurala, ceea ce Blaga denumeste matricea
stilistica, ce este un fel de structura psiho-spirituala care determina si controleaza creativitatea
culturala.
Spre deosebire de alti ganditori din anii interbelici, care au considerat ca anumite valori
sau calitati ar caracteriza in mod esential profilul moral-spiritual al poporului roman, Blaga a
insistat asuprapotentialului creator al acestuia, determinat de matricea stilistica inedita a carui
expresie este. Iata cum caracterizeaza el in Spatiul mioritic, cea de-a doua carte a Trilogiei
culturii, matricea stilistica romaneasca, denumita spatiul mioritic: „E inainte de toate (trasaturile
definitorii ale spiritualitatii romanesti - n.n.) un anume orizont spatial, cel mioritic, si la fel un
orizont de avansare leganata in timp. Ele formeaza coordonatele unei spiritualitati. Fuzioneaza
cu aceste orizonturi inainte de orice un sentiment al destinului, trait tot ca o ondulare, ca o
alternanta, de suisuri si coborasuri, ca o inaintare intr-o patrie siderala, unde se urmeaza ritmic
dealurile increderii si vaile resignarii. Vine pe urma siragul celorlalte determinante: o preferinta
aratata categoriilor «organicului», ale lumii, si o tendinta de transfigurare «sofianica» a realitatii.
Nazuinta formativa se contureaza si e activa indeosebi ca orientare spre forme geometrice si
stihiale, aceasta in chip organic atenuat. Adaugam manunchiului o invincibila dragoste de
pitoresc, si de asemenea un foarte vadit simt al masurii si al intregului. Pentru rotunjirea
complexului sa mai notam ca toate determinantele se realizeaza oarecum in surdina; parca in
izbanda lor se pune un mare frau: totul se infaptuieste cu un uimitor simt pentru nuanta si cu tot
atata simt al discretiei". Expresia artistica emblematica a spatiului mioritic este, dupa Blaga,
doina, a carei linie melodica sinuoasa reflecta fidel meandrele sufletului romanesc.
Blaga si-a exprimat increderea nelimitata in potentialul creator al culturii romanesti, in
capacitatea sa de a se impune, cu timbrul sau specific, printre marile culturi ale lumii: „Tot ce
putem sti, fara temerea de a fi dezmintiti, este ca suntem purtatorii bogati ai unor exceptionale
posibilitati. Tot ce putem crede, fara a savarsi un atentat impotriva luciditatii, este ca ni s-a dat sa
97
luminam cu floarea noastra de maine un colt de pamant. Tot ce putem spera, fara sa ne lasam
manevrati de iluzii, este mandria unor initiative spirituale istorice, care sa sara, din cand in cand,
ca o scanteie si asupra crestetului altor popoare. Restul - e ursita".
BIBLIOGRAFIE, MANUALE:
1. Capcelea V.M. Filosofie. Manual pentru şcoala superioară. Chişinău. 2001

2. Curs de lecţii la filosofie. Chişănău, 1991
3. Dicţionar de filosofie. Chişinău, 1985
4. Dicţionar de filosofie. Bucureşti,1996
5. Dicţionar de filosofie şi logică. Humanitas, 1996
6. Filosofia în concepţii şi personalităţi. Sub red. acad. Teodor.N.Ţîrdea. Chişinău, 1995
7. Florea Ion. Filosofie. Bucureşti, 1999
8. Istoria şi filosofia culturii. Sub.red. G. Socolov.Chişinău 1998
9. Martens Ekkehard, Schnädelbach Herbert. Filosofie. Curs de bază. Bucureşti, 1999
10. Windelband Wilhelm. Istoria filosofiei greceşti. Iaşi, 1995
11. Problemele globale ale omenirii: Starea lumii 1999. Sub. Red. L. Brown, Buc., 1999;
12. King. A. ş.a. Prima revoluţie globală: O strategie pentru supravieţuirea lumii. Buc., 1995;
13. Manoliu M. ş.a. Dezvoltarea durabilă şi protecţia mediului. Buc., 1998.
14. Введение в философию в 2-х ч. М., 1989
15. Цырдя Ф.Н., Берлинский П.В. Философия (с курсом биоэтики). Кишинев, 2002
16. Философия. Учебное пособие. Под ред. В.В. Трушкова. М., 2004.
Lucrari de sinteza - cursuri - dictionare

1. Gheorghe Vladutescu, Filosofia primelor secole crestine, Editura Enciclopedica,
Bucuresti, 1995.
3. Jeanne Hersch, Mirarea filosofica. Istoria filosofiei europene, Editura Humanitas,
Bucuresti, 1994.
4. Romulus Chirita, Stii sa citesti filosofie?, Editura Orator, Bucuresti, 2000. Romulus Chirita,
Istoria didactica a filosofiei grecesti, Editura Universitatii Transilvania, Brasov, 2008.
5. Romulus Chirita, O istorie a filosofiei medievale. Logosul tntre umilinta si extaz, Editura
Universitatii Transilvania, Brasov, 2010.
6. Romulus Chirita, Metafizica Renasterii - tntre fractura si metamorfoza, Editura Universitatii
Transilvania, Brasov, 2012.
7. Romulus Chirita, 10 filosofi ai secolului 20, Editura Universitatii Transilvania, Brasov,
2006.
8. Bertrand Russell, Istoria filosofiei occidentale, vol. 1-2, Editura Humanitas, Bucuresti,
2005.
9. E.F. Peters, Termenii filosofiei grecesti, Editura Humanitas, Bucuresti, 1993.
10. Antony Flew, Dictionar de filosofie si logica, Editura Humanitas, Bucuresti, 1996.
11. Julia Didier, Dictionar de filosofie Larousse, Editura Univers Enciclopedic,
Bucuresti, 1996.
12. Simon Blackburn, Dictionar de filosofie Oxford, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti,
1999.
98
BIBLIOGRAFIE GENERALA
1. Filosofia greaca pana la Platon, vol. I-II, Editura Stiintifica si Enciclopedica,

Bucuresti, 1979.
2. Platon, Dialoguri, vol. I-VIII, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti,
1974-1992.
3. Aristotel, Metafizica, Editura Academiei R.P.R., Bucuresti, 1965.
4. Aristotel, Politica, Editura Cultura Nationala, Bucuresti, 1924.
5. Sfantul Augustin, Solilocvii, Editura Humanitas, Bucuresti, 1993.
6. Sfantul Augustin, Cetatea lui Dumnezeu, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1998.
7. Toma D' Aquino, Summa theologiae. Despre Dumnezeu, Editura Stiintifica,
Bucuresti, 1997
9. John Locke, Eseu asupra intelectului omenesc, Bucuresti, Editura Stiintifica,
1961.
10. Rene Descartes, Discurs asupra metodei, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1957.
11. Immanuel Kant, Critica ratiunii pure, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1969.
12. Immanuel Kant, Prolegomene la orice metafizica viitoare care se va putea
înfățisa drept știintă, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1987.
13. Arhur Schopenhauer, Lumea ca vointa si reprezentare, Editura Moldova, Iasi,
1995.
14. Arhur Schopenhauer, Viata. Amorul. Moartea, Editura Antet.
15. Friedrich Nietzsche, Asa grait-a Zarathustra, Editura Humanitas, Bucuresti,1994.
16. Friedrich Nietzsche, Nasterea tragediei, in vol. De la Apollo la Faust, Editura
Meridiane, Bucuresti,1978.
17. Martin Heidegger, Fiinta si timp, traducere de Catalin Cioaba si Gabriel Liiceanu,
Bucuresti, Editura Humanitas, 2003.
18. Martin Heidegger, Originea operei de arta, Editura Humanitas, Bucuresti, 1995.
19. Karl Popper, Logica cercetarii, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti,
1981.
20. Karl Popper, Societatea deschisa si dusmanii ei, vol. I - II, Editura Humanitas,
Bucuresti, 1993.
21. Karl Popper, Mizeria istoricismului, Editura All, Bucuresti, 1998.
22. Lucian Blaga, Trilogia cunoasterii, in Opere, vol. 8, Editura Minerva, Bucuresti,
1983.
23. Lucian Blaga, Trilogia culturii, Editura pentru literatura universala, Bucuresti,
1967.
LUCRĂRI FILOSOFICE:
1. Platon, Apararea lui Socrate, in Opere, vol. I, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1974.
2. Platon, Phaidon, in Opere, vol. IV, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1983.
3. Aristotel, Metafizica, Editura Paideia, 1998.
4. Aristotel, Etica Nicomahica, Editura Stiintifica, si Enciclopedica, Bucuresti, 1998.
5. Epicur. Editura Stiintifica, Bucuresti, 1999.
6. Antologie filosofica. Filosofie antica, 2 vol., Editura Minerva, Bucuresti, 1975.
7. Epictet, Manualul, Editura Minerva, Bucuresti, 1977.
8. Marcus Aurelius, Catre sine, Editura Minerva, Bucuresti, 1977.
9. Diogene Laertios, Vietile si doctrinele filosofilor, Editura Polirom, Iasi, 1997, 2001.
10. Seneca, Scrieri filosofice alese, Editura Minerva, Bucuresti, 1981.
11. Thoma d`Aquino, Despre fiinta si esenta, Editura Paideia, Bucuresti,1995.
99
12. R. Descartes, Discurs despre metoda, Editura Academiei Romane, 1990.

13. R. Descartes, Meditatii despre filosofia prima, in R. Descartes, Doua tratate filosofice,
Editura Humanitas, Bucuresti, 1992.
14. B. Spinoza, Etica, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1981.
15. G.W. Leibniz, Monadologia, in Opere filosofice alese, vol. I, Editura Stiintifica, Bucuresti,
1972.
16. G.W.F. Hegel, Enciclopedia stiintelor filosofice. Logica, Editura Humanitas, Bucuresti,
1995.
17. G.W.F. Hegel, Enciclopedia stiintelor filosofice. Filosofia spiritului, Editura Humanitas,
Bucuresti, 1996.
18. K. Marx, Manuscrise economico-filosofice, in K. Marx, Fr. Engels, Scrieri din tinerete,
Editura Politica, Bucuresti, 1968.
19. Fr. Nietzsche Asa grait-a Zarathustra,Editura Humanitas, Bucuresti, 1997.
20. Fr. Nietzsche Nasterea filosofiei in epoca tragediei grecesti, Editura Dacia, Cluj, 1992.
21. Fr. Nietzsche Genealogia moralei, ed. a II-a, editura Humanitas, 2006.
22. K. Jaspers Texte filosofice, Editura Politica, Bucuresti, 1986.
23. Ed. Husserl, Ideea de fenomenologie. Cinci prelegeri, in Scrieri filosofice alese, Editura
Academiei Romane, Bucuresti, 1993.
24. M. Heidegger, Ce este metafizica?, in Repere pe drumul gandirii, Editura Politica,
Bucuresti, 1988.
25. B. Russell, Problemele filosofiei, Editura All, Bucuresti, 1998
26. L.Wittgenstein, Tractatus logico-philosophicus, Editura Humanitas, Bucuresti, 2001.
27. Gh.Al. Cazan, Filosofia pana la Kant, Editura Actami, Bucuresti, 1998.
28. V. Macoviciuc Initiere in filosofia contemporana, ed. a II-a, Editura Economica, Bucuresti,
2000.
29. V. Muresan, Ce este filosofia?, Punct, Bucuresti, 2000.
30. I.N. Rosca, Filosofia moderna, Editura Fundatiei ,,Romania de maine", Bucuresti, 1999.
31. B.Russell Istoria filosofiei occidentale, 2 vol., Editura Humanitas, Bucuresti, 2005.
32. J. Russ Istoria filosofiei, 3 vol., Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 2000.
33. Christian Ruby Istoria filosofiei, Editura Corint, Bucuresti, 2003
34. Gh. Vladutescu, Filosofia in Grecia veche, Editura Albatros, Bucuresti, 1984.
35. M. Turlea, Introducere in filosofie, Editura Universitara, Bucuresti, 2002.
36. Fr.E. Peters, Termenii filosofiei grecesti, Editura Humanitas, Bucuresti, 1993.
37. Didier Julia, Dictionar de filosofie, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti,1996.
38. A. Flew, Dictionar de filosofie si logica, Editura Humanitas, Bucuresti, 1996.
39. S. Blackburn, Dictionar de filosofie, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1999.
40. Diane Collinson Mic dictionar al filosofiei occidentale, Editura nemira, Bucuresti, 1995
41. Filosofia de la A - Z-dictionar enciclopedic de filozofie, Editura All, Bucuresti, 1990.

Suport de Curs Filosofie

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Suport de Curs Filosofie

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

FILOSOFIE

2.2. Doctrina teologico-filosofica..........................................................................................50

2.1. Viziunea epistemologica.................................................................................................84

Valoarea filosofiei se plaseaza exclusiv printre bunurile

in diferite domenii ale cunoașterii știintifice: epistemologia matematicii, a fizicii, a biologiei, a

• Raporturile dintre filosofie si stiinta

cu partea sa de adevar, fiecare cu indreptatirea sa, evident cu conditia ca ele sa satisfaca

• Raporturile dintre filosofie si religie

Mediu, este de neconceput fara imprumuturile conceptuale, teoretice și metodologice din

1. Geneza civilizatiei grecești

3. Epoca istorica a antichitatii grecești

4 Etnogeneza - procesul formarii unui popor.

Nucleul mitologiei grecesti este reprezentat de miturile teogonice, adica de miturile ce

3. Creatia lui Hesiod

Orfismul reprezinta un ansamblu eterogen de stravechi credinte religioase, practici

ele pe cer, transformandu-se in constelatia omonima, iar capul ar fi continuat sa pluteasca pe

Protofilosofia greceasca a insemnat, deci, o indepartare semnificativa de modalitatea

1. Originile și periodizarea filosofiei antice grecesti

2. Etapa clasica a filosofiei antice grecesti

2.1. Caracterizare generala

3.1. Personalitatea si procesul

3.2. Conceptia filosofica

1. Dialoguri de tinerete: Hippias minor, Alcibiade, Apdrarea lui Socrate, Entyphron,

3.1. Mitul pesterii - paradigma alegorica a filosofiei platoniciene

3.2. Ontologia platoniciana. Teoria Ideilor

3.3. Gnoseologia platoniciana. Teoria reamintirii (anamnesis)

Teoria social - politica

Vreme de mai bine de un mileniu și jumatate, de la moartea sa pana la sfarșitul Evul

3.1. Viziunea ontologica

3.2. Sistemul stiintelor

3.3. Teoria social-politica

propria experienta, ea va declanșa o adevarata prigoana impotriva celorlalte religii practicate in

> In secolul al II-lea: Quadratus, Aristide, Hermas, Justin, Tatian, Athenagoras,

• Scolastica (sec. IX - XIV) a desavarșit opera de fundamentare teologica și filosofica a

2.1. Repere biografice

2.2. Doctrina teologico-filosofica

2. Orientari fundamentale in filosofia epocii moderne

filosofiei sa clarifice și sa conceptualizeze numeroasele probleme teoretico-metodologice pe

1. Empirismul - a fost orientarea filosofica ce sustinea ca sursa privilegiata a

2. Rationalismul - considera ca sursa cunoașterii autentice este reprezentata de ratiune

3.1. Repere biografice

3.3. Conceptia filosofica

3.1. Metoda cartesiana

3.2. Argumentul cogito

2. Evolutia creatiei kantiene

• 1759 - Cdteva consideratii asupra optimismului ;

Intuitii a priori ale

Pe parcursul secolului al XIX-lea in cultura occidentala s-a manifestat o puternicd reactie

1.1. Repere biografice

1.2. Conceptia filosofica

2.1. Repere biografice

2.2. Conceptia filosofica

Partea intai Interpretarea Dasein-ului pe baza caracterului vremelnic și explicarea

Partea a doua Principiile unei deconstructii fenomenologice a istoriei ontologiei și firul

Așa cum am aratat, lucrarea a fost publicata incomplet, limitandu-se la acoperirea

2.1. Viata neautentica

2.2. Viata autentica

2.3. Moartea ca posibilitate si angoasa

2.4. Viata autentica si anticiparea mortii

• in al doilea rand, deoarece anticiparea este facuta posibila de catre decizie, ea se

2.5. Limbajul si poezia

2.1. Viziunea epistemologica

In lucrarea sa Logica cercetarii Popper consacra un loc important in cadrul