Sunteți pe pagina 1din 5

Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava

Facultatea de Ştiinţe Economice şi Administraţie Publică


Programul de Studii : Administrație Publică

Aparatul critic al unei lucrări științifice

Aparatul critic al unei lucrări științifice

Metoda științifică sau procesul științific reprezintă fundamentul investigației științifice


în vederea dobândirii de noi cunoștiinte de către comunitatea științifică.
Aparatul critic al lucărilor științifice este reprezentat de către toate datele de natura
tehnică, complementară, precum și toate sursele și trimiterile bibliografice care se întâlnește
într-o lucrare științifică.
Toate lucrările științifice dețin o serie de referințe bibliografice, note explicative, în
vederea facilizării înțelegerii textului de către cititor. Continutul acestui aparat critic este unul
foarte complex, fiind o parte integratăa lucrării.
Acesta este atașat în mod normal, la sfârșitul manuscrisului, pe o pagină separată. În
lucrările științifeice tipărite acestea sunt regăsite atât la sfârșitul lucrării, cât și la începutul
acesteia, în subsov, sau chiar și în text sunb forma de ilustrații.
Fiecare lucrare științifică deține numeroase referințe bibliografice, constituind un
segment distinctiv al stilului științific. Aşa cum evidențiază Umberto Eco (2000): „nu se poate

1
exclude că mulți autori abundă în note, spre a conferi un ton important propriei lucrări, nici că
mulți alții umplu până la refuz notele de informații neesențiale, poate chiar furate ca-n codru
din literatura critică examinată. Dar asta nu înseamnă că notele, atunci când sunt folosite cu
justă măsură, n-ar fi de folos.
Un aparat critic al lucrării științifice este alcătuit din următoarele părți:
- Referințele bibliografice ( respectiv sursele de documentare: cărți, lucrări de sinteză,
activole, izvoare) ;
- Notele de subsol (ce evidențiază ideile dezvoltate ale autorului);
- Citatele;
- Ilustrația;
- Indicii;
- Prescurtările bibliografice;
- Bibliografia.
Referințele sunt utilizate în vederea asigurării unei baze științifice pentru unele idei, ce
nu aparțin autorului. Există două tipuri de referințe bibliografice, astfel: referințe bibliografice
și note de lectura. Putem afirma faptul că trimiterile bibliografice constituie cartea de vizită a
lucrării științifice. În situația în care acestea sunt redactate exigent, se crează o impresie
favorabilă cu privire la lucrare. Acestea pot să fie de natură documentară, sau de trimitere.
Cele documentarecoprind elemente ce ajută la identificare și oferă sansa de a afla cartea din
care e preluată informația. Referintele de natură trimitere dețin indicații cu privire la unele
lucrări, ce nu au au fost prelucrate în lucrare.
Cel mai întâlnit sistem este reprezentat de către trimiterea bibliografică și deține și cea
mai mare vechime. Toate acestea sunt preluate în bibliografia finală.
Din ce în ce, în mai multe lucrări se fac trimiteri în subsol în așa fel încât cititorului să i
se permită să afle care este sursa informațiilor. Notele de subsol se notează cu cifre arabe, ce
se regăsesc și în textul lucrării. Numerotarea acestora începe la 1 și se termină la n.
Deasemenea în notele de subsol trimiterea se poate face și la informațiile obținute prin viu
grai, chiar dacă nu sunt foarte credibile, și sunt greu de verificat.
Trimiterea bibliografică din subsol trebuie să dețină următoarele date : numele și
prenumele autorului, titlul lucrării, localitatea, editura, anul de apariție, numărul de pagină. La
sfârșitul fiecarei note de subsol se pune punctul.
Nota reprezintă o însemnare a unei observații cu privire la un anumit lucru. Aceasta se
concentrează pe discuții mănunțite. Totodată pot aduce corecții, îndreptări, sau explicații
exacte
După cum spunea Magdalena Vulpe (2002): „în cazul notei, accentul cade pe noutatea
informaţiei aduse, indiferent dacă această noutate constă în prezentarea unui material
necunoscut sau (mai rar) într-o interpretare proprie a unor date cunoscute. O notă ştiinţifică
poate, de asemenea, să suplimenteze informaţia existentă într-o lucrare anterioară datorată
aceluiaşi autor sau altcuiva”.
Asemănătoarei notei este și glosa „comentariu sau notă explicativă făcută pe marginea
unui text". Nota nu se realizează foarte ușor, fiind necesare cunoștiințe întemeiate. Acestea
ajută la adnotarea aprecierilor și observațiilor. Ajută și la indicarea unei traduceri. Unele note
de subsol se amplasează în susolul paginii și altele la finalul lucrării, pentru că pot să fie
foarte lungi.

2
Prescurtările sau abrevierile se notează pe p pagină individuală în anexa lucrării, având
titlu delimitat. În mod uzual acestea sunt împărțite în prescurtări de natură bibliografica,
tehnică sau personal. Primele dintre acestea se pot diviza și ele. Acestea se grupează alfabetic,
din punct de vedere al grupei din care fac parte. Prescurtarea este trecută la margine, în partea
stângă, apoi este lăsat un spațiu șii se trec datele bibliografice a lucrării în totalitate sau
numele complet al termenului ce a fost prescurtat.
Printre cele mai uziuale prescutări întâlnim:
- cf. („confruntă", „compară") arată că „trimiterea se face la o lucrare unde a fost
formulat un punct de vedere diferit de al celui care face trimiterea sau numai în parte
asemănător" ;
- op. cit. (opus citatum, „opera citată"). Se utilizează atunci când într-o lucrare facem o
referire la aceeași sursă de mai multe ori. Așadar aceste indicații trebuie să se ofere o singură
dată iar mai apoi să fie notat doar numele autorului și mai apoi op. Citat și pagina.
- v. („vezi", „vedeţi") se utilizează la momentul în care sunt prezuate unele înformații
din altă lucrare;
- idem („acelaşi autor"). Se utilizează în momentul în care sunt facute referiri la acelaşi
autor, iar notele vor urma în mod imediat una după cealaltă.
- ibidem („aceeaşi operă", „în acelaşi loc") - altfel spus, aceeaşi operă şi acelaşi autor.
- art. („articolul") ;
- cap. („capitolul");
- col. („coloana");
- d.e. sau d.ex. („de exemplu");
- ed. („ediţie" - aşadar, nu trebuie folosită prescurtarea ed.
pentru „editură");
- etc. (et caetera, „şi celelalte");
- f. („fila" sau „filele"), când se citează manuscrise, ce nu sunt numerotate după pagini;
- fasc. („fasciculul");
- fig. („figura") j
- infra („mai jos)
- loc. cit. (loco citato, „în locul citat");
- lucr. cit. („lucrarea citată");
- p. este abrevierea curentă pentru „pagina
- r. („rândul");
- t. („tomul");
- vol. („volumul").

Citatul reprezintă conform DEX-ului (s.v. citat) este „un fragment dintr-o lucrare scrisă,
reprodus întocmai şi de obicei cu indicarea exactă a izvorului, în scopul de a întări şi a ilustra
o idee sau o argumentare".
Citatele sunt de două tipuri în funcție de locul ocupat în text, așadar regăsim citate în
cadrul textului și citate separate de text.
Bibliografia . Când alegem să abordăm o temă de cercetare trebuie să cunosștem în mod
obligatoriu care este bibliografia aferentă acesteia, pentru a putea avansa cercatarea, chiar și
cu puțin. Pentru un cercetător este foarte important să fie cunoscute toate instrumentele de
lucru și lucrările ce îl vor ajuta la culegerea informațiilor.
Pentru stabilirea bibliografiei, avem la dispoziţie astăzi Internetul, datorită căruia putem
afla numeroase informaţii despre subiectul care ne interesează. La avantajele Internetului se
adaugă mijloacele clasice de informare: fişierele bibliotecilor, volumele specializate de
referinţe critice, indicele unor lucrări etc.

3
Conform DEX-ului (s.v. bibliografie), cuvântul bibliografie are mai multe sensuri: „1.
Descriere de specialitate a lucrărilor unui autor sau a lucrărilor referitoare la o anumită
problemă. 2. Carte care cuprinde o bibliografie 3. Ramură a bibliologiei care se ocupă cu
descrierea, aprecierea, sistematizarea şi răspândirea publicaţiilor. 4. Material informativ
asupra unei probleme.”

4
Concluzii