Malpraxisul medical în România 05.03.

2021 | Alexandra
WEISMAN
juridice.ro/720450/malpraxisul-medical-in-romania.html

În România malpraxisul medical reprezintă o temă controversată,

întrucât aceasta nu are la bază un cadru legal detaliat, specific dedicat
– singurul act normativ principal care reglementează acest domeniu
fiind Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății –, iar,
conform observațiilor raportate la cazuistica autoarei, jurisprudența în
materie nu este predictibilă, aceasta neconstituind izvor de drept și,
deci, nefiind obligatoriu ca soluțiile unor spețe anterioare să fie aplicate
Alexandra
în alte cazuri identice sau similare. Din acest motiv atât furnizorii de Weisman
produse și servicii medicale, sanitare și farmaceutice, asigurătorii de
răspundere profesională, cât și pacienții pot considera că nu beneficiază de o protecție
legală corespunzătoare sau suficientă.

1. Terminologie, noțiune, semnificație și reglementare

Din punct de vedere terminologic, cuvântul „malpraxis” provine din limbile latină și greacă,
fiind o îmbinare între două noțiuni: „malus”, care în limba latină înseamnă „rău” și „praxis”,
care în limba greacă înseamnă „practică”. Deci, „malpraxis” înseamnă „practică rea”, iar
„malpraxis medical” înseamnă o „practică rea medicală”.

Conform definiției legale regăsite în articolul 653 alineatul (1) litera b) din Legea nr.
95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, malpraxisul este „eroarea profesională
săvârșită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii
asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului
de produse și servicii medicale, sanitare și farmaceutice”.

Din păcate, în opinia autoarei, această definiție legală nu este una completă și suficient
de complexă, fiind extrem de largă și circumstanțiată oricărui posibil act medical sau
medico-sanitaro-farmaceutic. Aceasta deoarece textul de lege anterior menționat: (i) nu
stabilește ce fapte reprezintă eroare profesională, (ii) nu definește clar ce reprezintă un
act medical sau medico-farmaceutic, în general, respectiv actul medical sau medico-
farmaceutic cu potențial dăunător, în special, (iii) nu indică exact ce ar trebui să se

1/25
înțeleagă prin „prejudicii asupra pacientului” (respectiv, ce tip de prejudicii sunt menite să
atragă răspunderea legală), (iv) nu individualizează clar persoanele din cadrul
personalului medical și al furnizorului de produse și servicii medicale, sanitare și
farmaceutice care ar trebui trase la răspundere, raportat la tipicul cazului de malpraxis
(lăsând deschisă posibilitatea ca oricare și oricâte dintre persoanele care au contribuit la
orice act medico-sanitaro-farmaceutic să devină legal răspunzătoare), (v) nu stabilește în
mod precis ordinea răspunderii sau gradul de răspundere aplicabilă fiecăruia dintre
membrii personalului care a luat parte la efectuarea actului medical, raportat la tipicul
cazului de malpraxis (articolul 654 alineatul (1) din Legea nr. 95/2006 prevăzând, în mod
generic, faptul că „toate persoanele implicate în actul medical vor răspunde proporțional
cu gradul de vinovăție al fiecăruia”) și (vi) nu are în vedere decât răspunderea civilă în
caz de malpraxis, deși, în realitate, răspunderea în acest caz poate fi atât civilă, cât și
profesională (inclusiv disciplinară), contravențională sau chiar penală, astfel cum reiese
din texte de lege specifice aplicabile în materie, regăsite în cadrul Legii nr. 95/2006, în
Codul și legislația muncii, în Codul penal și în alte acte normative speciale aplicabile în
materie.

Sub aspectul reglementării, malpraxisul medical și anumite cazuri de malpraxis sunt

prevăzute în Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, în Codul muncii și
legislația aferentă (ordonanțe, hotărâri, ordine, normative și regulamente specifice, Codul
de deontologie medicală al Colegiului Medicilor din România, deciziile organizațiilor
profesionale, care se pot raporta sau corobora cu decizii ale angajatorului, cu anumite
clauze specifice din contractul individual de muncă, din fișa postului), în Codul penal, și în
alte acte normative speciale sau specifice, aplicabile în materiile legate de domeniul
medical, sanitar și farmaceutic (exemplu: Legea farmaciei nr. 266/2008, Legea nr.
236/2018 privind distribuția de asigurări și alte acte normative în domeniul asigurărilor de
răspundere civilă profesională, Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003, O.G. nr. 20/2010
privind stabilirea unor măsuri pentru aplicarea unitară a legislației Uniunii Europene care
armonizează condițiile de comercializare a produselor, O.G. 2/2001 privind regimul juridic
al contravențiilor, etc.).

2. Tipurile de răspundere pentru malpraxis medical

Malpraxisul medical este vizat de o arie largă de răspunderi posibile, care se pot înscrie
în limitele uneia sau mai multora dintre următoarele tipuri de răspundere legală:
profesională (inclusiv, dar fără a se limita la răspunderea disciplinară), civilă,
contravențională și/sau penală[i].

Este interesant de observat că, în mod generic, conform legislației actuale în materie,
răspunderea aparține, în principal și direct, medicului, farmacistului sau producătorului,
importatorului, distribuitorului, comerciantului de produse ori servicii medico-sanitaro-
farmaceutice și doar pentru anumite fapte sau în subsidiar unității spitalicești sau
farmaciei, deși, în realitate, raporturile medico-farmaceutice se desfășoară între pacient și
unitatea spitalicească sau farmacie, iar medicul, farmacistul sau producătorul,
importatorul, distribuitorul ori comerciantul de produse sau servicii medico-sanitaro-
farmaceutice sunt, după caz, angajați sau cocontractanți ai unității spitalicești ori
farmaciei, neavând raporturi legale directe, contractuale sau de altă natură, cu pacientul.

2/25
Aceasta cu atât mai mult cu cât, în interpretarea sistemică, logică, teleologică și în spiritul
legii, pacienții asigurați în sistemul românesc de sănătate au dreptul să își aleagă liber
furnizorul de servicii medicale[ii], dar nu și personalul medical angajat al acestuia[iii]

Astfel, în opinia autoarei, s-ar impune, de lege ferenda, ca, pentru corectitudine în drept și
în fapt (în baza principiului răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, reglementat
de articolul 1373 din Codul civil și a raporturilor legale, contractuale sau de altă natură
directe cu pacientul), răspunderea să fie reglementată, ca regulă generală, astfel încât
pacientul unității sanitare sau farmaciei care a beneficiat de un act medical sau
farmaceutic la ori prin intermediul acestora să se îndrepte împotriva acestora, care, la
rândul lor, să se poată îndrepta, în cazul în care sunt reținuți răspunzători și în cazul în
care există o legătură de cauzalitate între răspunderea lor și fapta angajaților sau
cocontractanților lor, împotriva medicului, farmacistului sau producătorului, importatorului,
distribuitorului ori comerciantului de produse sau servicii medico-sanitaro-farmaceutice.

În legislația actuală aplicabilă și în vigoare (a se vedea articolele 655 – 659 din Legea nr.
95/2006), unitățile sanitare publice sau private, producătorii de echipamente
medico-sanitaro-farmaceutice, furnizorii de servicii medicale sau nemedicale
subcontractați de către unitățile sanitare publice sau private furnizoare de servicii
medicale și furnizorii de utilități către unitățile sanitare publice sau private furnizoare de
servicii medicale au o răspundere limitată la următoarele cazuri:

I. Unitățile sanitare publice sau private răspund civil, potrivit dreptului comun, în calitate
de furnizori de servicii medicale, pentru prejudiciile produse în activitatea de
prevenție, diagnostic sau tratament, în situația în care acestea sunt consecința:

– infecțiilor nosocomiale, cu excepția cazului când se dovedește o cauză externă ce nu a

putut fi controlată de către instituție;

– defectelor cunoscute ale dispozitivelor și aparaturii medicale, tehnologiilor și

dispozitivelor asistive folosite în mod abuziv, fără a fi reparate;

– folosirii materialelor sanitare, dispozitivelor medicale, tehnologiilor și dispozitivelor

asistive, substanțelor medicamentoase și sanitare, după expirarea perioadei de garanție
sau a termenului de valabilitate a acestora, după caz;

– acceptării de echipamente și dispozitive medicale, tehnologii și dispozitive asistive,

materiale sanitare, substanțe medicamentoase și sanitare de la furnizori, fără asigurarea
prevăzută de lege, precum și subcontractarea de servicii medicale sau nemedicale de la
furnizori fără asigurare de răspundere civilă în domeniul medical;

II. Unitățile sanitare publice sau private răspund civil, în calitate de furnizori de servicii
medicale, pentru prejudiciile cauzate, în mod direct sau indirect, pacienților, generate de
nerespectarea reglementărilor interne ale unității sanitare;

III. Unitățile sanitare publice sau private răspund civil, în calitate de angajatoare, pentru
prejudiciile produse de personalul medical angajat, în solidar cu acesta.

3/25
IV. Unitățile sanitare publice sau private, furnizoare de servicii medicale și producătorii de
echipamente și dispozitive medicale, tehnologii și dispozitive asistive, substanțe
medicamentoase și materiale sanitare răspund potrivit legii civile pentru prejudiciile
produse pacienților în activitatea de prevenție, diagnostic și tratament, generate în mod
direct sau indirect de viciile ascunse ale echipamentelor și dispozitivelor medicale,
tehnologiilor și dispozitivelor asistive, substanțelor medicamentoase și materiale
sanitare, în perioada de garanție / valabilitate, conform legislației în vigoare;

V. Furnizorii de servicii medicale sau nemedicale subcontractați de către unitățile sanitare

publice sau private furnizoare de servicii medicale răspund civil pentru prejudiciile aduse
pacienților în mod direct sau indirect, ca urmare a serviciilor prestate;

VI. Furnizorii de utilități către unitățile sanitare publice sau private furnizoare de servicii
medicale răspund civil pentru prejudiciile cauzate pacienților, generate de furnizarea
necorespunzătoare a utilităților.

A. Răspunderea profesională a personalului medical

Potrivit articolelor 2 alineatul (5), 26 – 29, raportate la articolele 11 – 14 din Legea nr.
95/2006, organizarea și gestionarea domeniului medico-sanitar din țara noastră este
atributul următoarelor autorități:

(i) Ministerul Sănătății – instituție cu atribuții la nivel național, organ de specialitate al

administrației publice centrale cu atribuții în domeniul sănătății publice, cu personalitate
juridică, aflată în subordinea Guvernului, în componența căreia intră, în mod direct sau
prin unitățile din subordinea sa, Inspecția Sanitară de Stat;

(ii) Alte instituții și structuri de specialitate ale Ministerului Sănătății, care desfășoară
activități în domeniul sănătății publice la nivel național, regional, județean și local; dintre
aceste instituții și structuri fac parte și:

– Direcțiile de Sănătate Publică, cu atribuții la nivelul fiecărui județ și al municipiului

București, constituind servicii publice deconcentrate ale Ministerului Sănătății, cu
personalitate juridică proprie, reprezentând direcția de sănătate publică la nivel local; la
nivelul direcțiilor de sănătate publică județene și a municipiului București s-a constituit,
conform articolului 679 din Legea nr. 95/2006 și Regulamentului de organizare și
funcționare a comisiei de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de
malpraxis din 06.11.2006, aprobat prin Ordinul Ministerului Sănătății Publice nr.
1343/2006, Comisia de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de
malpraxis, care are în componență 13 (treisprezece) membri cu un mandat de 4 (patru)
ani, reprezentanți ai direcțiilor de sănătate publică județene și, respectiv, ai municipiului
București, casei județene de asigurări de sănătate, colegiului județean al medicilor,
colegiului județean al medicilor stomatologi, colegiului județean al farmaciștilor, ordinului
județean al asistenților și moașelor din România, un expert medico-legal, fiind sub
conducerea unui director adjunct al direcției de sănătate publică județene, respectiv a
municipiului București;

4/25
– institutele sau centrele de sănătate publică, care sunt instituții publice regionale sau
naționale, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Sănătății, care
coordonează tehnic și metodologic activitatea de specialitate în domeniul fundamentării,
elaborării și implementării strategiilor privitoare la prevenirea îmbolnăvirilor, controlul
bolilor transmisibile și netransmisibile și a politicilor de sănătate publică din domeniile
specifice, la nivel național și/sau regional;

– institutele naționale de cercetare-dezvoltare în domeniile sănătății publice, fiind

unități cu personalitate juridică și sub coordonarea Ministerului Sănătății;

– Institutul Național de Sănătate Publică – instituție publică de specialitate cu

personalitate juridică, aflată în subordinea Ministerului Sănătății;

(iii) Comitetele naționale sectoriale sau intersectoriale, constituind organisme

consultative fără personalitate juridică, stabilite în conformitate cu domeniile de
intervenție ale asistenței de sănătate publică și cu recomandările organizațiilor de profil
internaționale sau actele juridice ale Uniunii Europene.

Așadar, conform articolului 2 alineatul (7) din Legea nr. 95/2006, „responsabilitatea pentru
asigurarea sănătății publice revine Ministerului Sănătății, direcțiilor de sănătate publică
județene și a municipiului București și altor structuri de specialitate ale Ministerului
Sănătății, Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, denumită în continuare CNAS,
structurilor de specialitate din cadrul ministerelor și instituțiilor cu rețea sanitară proprie,
precum și autorităților din administrația publică locală”.

Reclamarea unui act de malpraxis poate avea loc de către persoana care se consideră
prejudiciată prin acest act și din perspectiva profesională a celui sau celor care au
efectuat respectivul act medical.

Aprecierea calității profesionale a actului medical în caz de reclamație intră în

competența unor organisme abilitate în acest sens și anume:

(a) Comisia de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de

malpraxis aflată la nivelul Direcției de Sănătate Publică județene sau, după caz, a
municipiului București;

Procedura în fața acestei comisii este prevăzută de articolele 681 – 685 din Legea nr.
95/2006 și de articolele 25 – 36 din Regulamentul de organizare și funcționare a comisiei
de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis din 06.11.2006,
aprobat prin Ordinul Ministerului Sănătății Publice nr. 1343/2006, are ca scop stabilirea
cazurilor de răspundere civilă profesională a medicilor, farmaciștilor și altor persoane din
domeniul asistenței medicale, este confidențială, nu împiedică liberul și directul acces la
justiție potrivit dreptului comun (nefiind o procedură prealabilă obligatoriu a fi urmată
anterior sesizării instanței de judecată) și este următoarea:

• persoana interesată, care se consideră vătămată prin actul de malpraxis pretins ori
succesorii persoanei decedate ca urmare a unui act de malpraxis imputabil unei activități
de prevenție, diagnostic și tratament, pot sesiza Comisia în scris, direct sau prin

5/25
reprezentant legal. Sesizarea trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, cel puțin
următoarele date:

– numele, prenumele și calitatea persoanei care formulează sesizarea;

– numele și prenumele persoanei care se consideră victima unui caz de malpraxis (dacă
este diferită de persoana care face sesizarea);

– numele și prenumele autorului actului de malpraxis sesizat, săvârșit în exercitarea unei

activități de prevenție, diagnostic și tratament;

– data efectuării actului de malpraxis sesizat;

– descrierea faptei și a împrejurărilor acesteia;

– prejudiciul produs victimei actului de malpraxis sesizat.

La sesizare trebuie să fie anexate documentele care probează calitatea persoanei care a
formulat-o și actele medicale menite să o susțină.

Sesizările întocmite cu nerespectarea elementelor obligatorii sunt respinse ca nefondate,

cazul fiind clasat, iar decizia Comisiei adoptată în acest sens comunicându-i-se persoanei
care a formulat sesizarea, în termen de 5 (cinci) zile calendaristice de la data adoptării
sale;

• ulterior sesizării, Comisia desemnează, prin tragere la sorți, din lista națională a
experților, dintre cei care dețin cel puțin același grad profesional și didactic cu persoana
reclamată, un grup de experți sau un expert (în funcție de complexitatea cazului) care va
fi însărcinat cu efectuarea unui raport asupra cazului;

• grupul de experți sau, după caz, expertul desemnat are acces la toate documentele
medicale ale cazului a căror cercetare o consideră necesară și are dreptul să audieze și
să înregistreze depoziții ale tuturor persoanelor implicate;

• grupul de experți sau, după caz, expertul desemnat întocmește, în termen de 30

(treizeci) de zile (legea nespecificând dacă acest termen curge de la desemnarea
grupului de experți sau expertului, după caz sau de la finalizarea cercetării sale) un raport
asupra cazului, pe care îl înaintează Comisiei; fiecare parte interesată are dreptul să
primească o copie a raportului experților și a documentelor medicale care au stat la baza
acestuia;

• după primirea raportului, Comisia adoptă, în maximum 3 (trei) luni de la data sesizării
sale, o decizie asupra cazului, prin care stabilește dacă fapta sesizată a constituit sau nu
act de malpraxis; această decizie se comunică tuturor persoanelor implicate, inclusiv
asigurătorului de răspundere profesională al persoanei reclamate, în termen de 5 (cinci)
zile calendaristice de la adoptare;

6/25
• persoana nemulțumită de decizia adoptată (inclusiv asigurătorul de răspundere
profesională implicat) o poate contesta la instanța de judecată competentă[iv] în termen
de 15 (cincisprezece) zile de la data comunicării.

(b) Colegiul Medicilor, al Medicilor Stomatologi, al Farmaciștilor, al Asistenților

Medicali Generaliști, Moașelor și al Asistenților Medicali, după caz

Potrivit articolelor 414 alineatul (1) litera k), 512 alineatul (1) litera o), 540 – 544, 589
alineatul (1) litera p), 623 – 632 din Legea nr. 95/2006, articolelor 40 alineatul (1) litera m)
și 60 – 66 din O.U.G. nr. 144/2008 privind exercitarea profesiei de asistent medical
generalist, a profesiei de moașă și a profesiei de asistent medical, precum și organizarea
și funcționarea Ordinului Asistenților Medicali Generaliști, Moașelor și Asistenților
Medicali din România, precum și regulilor din statutul și, după caz, altor acte cu caracter
normativ ale organizației profesionale în cauză, aceste organizații profesionale
constituite la nivel național și local organizează judecarea cazurilor de abateri de la
normele de etică profesională, de deontologie medicală și de la regulile de bună practică
profesională, în calitate de organe de jurisdicție profesională.

Procedura în fața acestor organizații profesionale este prevăzută de articolele 451 –

459 din Legea nr. 95/2006, nu împiedică liberul și directul acces la justiție (nefiind o
procedură prealabilă obligatoriu de a fi urmată anterior sesizării instanței de judecată) și
este următoarea:

Plângerea împotriva personalului medical se depune în scris de către persoana pretinsă

a fi prejudiciată sau reprezentantul său legal la colegiul al cărui membru este acesta și
apoi este înaintată către comisia disciplinară care funcționează, în mod independent, în
cadrul respectivei organizații profesionale.

Plângerea este judecată de comisia disciplinară din cadrul organizației profesionale

sesizate după regulile prevăzute în Statutul și, după caz, altor acte cu caracter normativ
ale respectivei organizații profesionale.

Dacă este cazul, decizia de sancționare pronunțată se comunică persoanei reclamate și

biroului executiv al colegiului din care aceasta face parte, iar deciziile privind aplicarea
sancțiunilor care se soldează cu suspendarea sau interzicerea exercitării profesiei se
comunică și Ministerului Sănătății și, respectiv, angajatorului persoanei reclamate.

În termen de 15 (cincisprezece) sau, după caz, 30 (treizeci) de zile de la comunicare

persoana interesată poate contesta decizia pronunțată de comisia disciplinară a
colegiului teritorial la comisia superioară disciplinară din cadrul organismului profesional,
care, la rândul ei, poate fi contestată în termen de 15 (cincisprezece) sau, după caz, 30
(treizeci) de zile de la comunicare, la instanța de judecată competentă potrivit legii.

În cazul medicilor, conform articolului 450 alineatele (1) și (2) din Legea nr. 95/2006,
aceștia pot răspunde disciplinar pentru nerespectarea legilor și regulamentelor profesiei
medicale, a Codului de deontologie medicală și a regulilor de bună practică profesională,
a Statutului Colegiului Medicilor din România, pentru nerespectarea deciziilor obligatorii

7/25
adoptate de organele de conducere ale CMR, precum și pentru orice fapte săvârșite în
legătură cu profesia, care sunt de natură să prejudicieze onoarea și prestigiul profesiei
sau ale CMR.

Răspunderea disciplinară a membrilor Colegiului Medicilor din România nu exclude

răspunderea penală, contravențională sau civilă, după caz, potrivit legii.

Acțiunea disciplinară împotriva medicului poate fi pornită în termen de cel mult 6 (șase)
luni de la data săvârșirii faptei sau de la data cunoașterii consecințelor prejudiciabile ale
acesteia.

Ancheta disciplinară se exercită prin persoane desemnate în acest scop de către biroul
consiliului colegiului teritorial sau, după caz, de către Biroul executiv al Colegiului
Medicilor din România.

Colegiul Medicilor desemnează un expert care întocmește un raport asupra cazului. În

termen de 3 (trei) luni de la sesizare, Colegiul Medicilor este obligat să stabilească dacă
este vorba, sau nu, despre un caz de malpraxis.

După efectuarea cercetărilor, sancțiunea disciplinară aplicabilă poate consta în mustrare,

avertisment, vot de blam, amendă de la 100 la 1.500 de lei, plătibilă în termen de 30
(treizeci) de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii disciplinare, sub sancțiunea
suspendării de drept din exercițiul profesiei, până la achitarea amenzii, interdicția de a
exercita profesia ori anumite activități medicale pe o perioadă de la o lună la un an,
precum și retragerea calității de membru al Colegiului Medicilor din România.

La oricare dintre aceste sancțiuni prevăzute se poate prevedea, după caz, și obligarea
celui sancționat la efectuarea unor cursuri de perfecționare sau de educație medicală ori
alte forme de pregătire profesională.

Decizia poate fi atacată de părțile vizate (inclusiv de asigurătorul de răspundere

profesională) la Comisia superioară de disciplină, independentă de conducerea
colegiului, care judecă în complete de 5 (cinci) membri contestațiile formulate împotriva
deciziilor comisiilor de disciplină teritoriale.

Decizia Comisiei superioare de disciplină poate fi atacată de persoana interesată în

termen de 15 (cincisprezece) zile de la comunicare, la judecătoria din proximitatea locului
în care a avut loc actul medical.

Împotriva deciziei de sancționare a Comisiei superioare de disciplină, în termen de 15 zile

de la comunicare, medicul sancționat poate formula o acțiune în anulare la secția de
contencios administrativ a tribunalului în a cărui rază își desfășoară activitatea.

Sancțiunile constând din mustrare, avertisment, vot de blam sau amendă se radiază în
termen de 6 (șase) luni de la data executării lor, iar în cazul sancțiunii constând din
interdicția de a exercita profesia ori anumite activități medicale pe o perioadă de la o lună
la un an, aceasta se radiază în termen de 1 (un) an de la data expirării perioadei de
interdicție.

8/25
În cazul aplicării sancțiunii constând din mustrare, avertisment, vot de blam sau amendă,
medicul poate face o nouă cerere de redobândire a calității de membru al colegiului după
expirarea perioadei stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă de interdicție a
exercitării profesiei sau după 2 ani de la data aplicării sancțiunii de către comisiile de
disciplină. Redobândirea calității de membru al Colegiului Medicilor din România se face
în condițiile prezentei legi.

În cazul aplicării sancțiunii de retragere a calității de membru al Colegiului Medicilor din

România, medicul poate face o nouă cerere de redobândire a calității de membru al
colegiului după expirarea perioadei stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă de
interdicție a exercitării profesiei sau după 2 (doi) ani de la data aplicării sancțiunii de către
comisiile de disciplină. Redobândirea calității de membru al Colegiului Medicilor din
România se face în condițiile Legii nr. 95/2006.

În situația în care prin decizia comisiei de disciplină au fost dispuse și măsurile de

efectuare a unor cursuri de perfecționare sau de educație medicală ori alte forme de
pregătire profesională, radierea sancțiunii se va face numai după prezentarea dovezii
ducerii la îndeplinire a măsurii dispuse de comisia de disciplină.

Repetarea unei abateri disciplinare până la radierea sancțiunii aplicate constituie o

circumstanță agravantă, care va fi avută în vedere la aplicarea noii sancțiuni.

(c) Unitatea medico-sanitaro-farmaceutică angajatoare, pentru analizarea cazului de

malpraxis sesizat din perspectiva raporturilor juridice aferente dreptului muncii și/sau din
perspectiva raporturilor care țin de respectarea eticii și deontologiei profesionale.

Este interesant de știut că în cadrul spitalelor publice trebuie să funcționeze consilii

etice, potrivit Ordinului nr. 1502/2016 pentru aprobarea componenței și a atribuțiilor
Consiliului etic care funcționează în cadrul spitalelor publice, care, potrivit articolului 8
alineatul (1) din acest ordin, au printre atribuții:

– analizarea, cu scopul de a determina existența unui incident de etică sau a unei

vulnerabilități etice, spețele ce privesc: (i) cazurile de încălcare a principiilor morale sau
deontologice în relația pacient – cadru medico-sanitar și auxiliar din cadrul spitalului,
prevăzute în legislația specifică; (ii) încălcarea drepturilor pacienților de către personalul
medico-sanitar și auxiliar, prevăzute în legislația specifică; (iii) abuzuri săvârșite de către
pacienți sau personalul medical asupra personalului medico-sanitar și auxiliar, prevăzute
în legislația specifică; (iv) nerespectarea demnității umane;

– emiterea avizelor etice, ca urmare a analizei situațiilor expuse mai sus;

– sesizarea organelor abilitate ale statului ori de câte ori consideră că aspectele unei
spețe pot face obiectul unei infracțiuni, dacă acestea nu au fost sesizate de
reprezentanții spitalului sau de către petent;

– sesizarea Colegiului Medicilor ori de câte ori consideră că aspectele unei spețe pot face
obiectul unei situații de malpraxis;

9/25
– asigurarea informării managerului spitalului (care poartă răspunderea punerii în aplicare
a soluțiilor stabilite de avizul etic) și a Compartimentului de integritate din cadrul
Ministerului Sănătății privind conținutul avizului etic.

Conform articolelor 12 și 13 din Ordinul nr. 1502/2016, sesizarea unui incident de etică
sau a unei vulnerabilități etice poate fi făcută de către pacient, aparținător sau
reprezentant legal al acestuia, personalul angajat al spitalului și orice altă persoană
interesată.

Sesizarea se adresează managerului spitalului și se depune la registratura acestuia ori se

transmite prin poștă electronică sau prin completarea formularului online aflat pe pagina
de internet (web) a spitalului, după modelul formularului de sesizare online prevăzut în
anexa nr. 4 la Ordinul nr. 1502/2016.

Fiecare sesizare primește un număr de înregistrare care se comunică persoanei care o

înaintează.

Sesizările anonime sau cele în care nu sunt trecute datele de identificare ale
petiționarului nu se iau în considerare și vor fi clasate. Ca excepție, în situația în care
există mai mult de 3 (trei) sesizări anonime în interval de un an calendaristic care se
referă la spețe diferite din cadrul aceleiași secții a unității sanitare sau la același angajat
al spitalului, sesizările vor fi analizate în Consiliul etic în vederea emiterii unei hotărâri de
etică sau a unui aviz de etică.

Managerul spitalului înaintează Președintelui Consiliului etic toate sesizările adresate sau
care revin în atribuțiile acestui consiliu și orice alte documente în legătură cu acestea.

Secretarul Consiliului etic pregătește documentația, asigurând confidențialitatea datelor

cu caracter personal pentru protejarea părților implicate și efectuează convocarea
membrilor Consiliului etic.

Președintele Consiliului etic prezintă membrilor acestui consiliu conținutul sesizărilor

primite, iar membrii analizează conținutul sesizărilor primite și propun soluții de rezolvare
a sesizărilor, folosind informații de natură legislativă, morală sau deontologică.

În urma analizei, Consiliul etic, prin vot secret, adoptă hotărâri sau avize de etică, după
caz, care se consemnează în procesul-verbal al ședinței redactat de secretar și semnat
de către toți membrii prezenți.

Secretarul asigură comunicarea hotărârii sau avizului etic către managerul

spitalului, sub semnătura președintelui Consiliului etic, imediat după adoptare, iar
managerul dispune măsuri, în conformitate cu atribuțiile ce îi revin, asigură comunicarea
hotărârii sau avizului etic către petent și asigură comunicarea acțiunilor întreprinse ca
urmare a hotărârii sau avizului etic către petent și Consiliul etic, în termen de maximum
14 (paisprezece) zile de la primirea de la Consiliul etic a comunicării hotărârii sau avizului
etic adoptat.

10/25
Avizele de etică și hotărârile Consiliului etic vor fi incluse în Anuarul etic și vor constitui un
model de soluționare a unei spețe care va urma să fie utilizat la analize ulterioare și
comunicate ale spitalului în vederea preveniri apariției unor situații similare.

B. Răspunderea civilă a personalului medical

Această răspundere este reglementată în mod specific de articolul 653 alineatele (2) – (4)
din Legea nr. 95/2006, care prevăd că răspunderea civilă a personalului medical[v] este
atrasă de următoarele fapte:

a) erori producătoare de prejudicii, care includ și neglijența, imprudența sau

cunoștințe medicale insuficiente în exercitarea profesiei, prin acte individuale în cadrul
procedurilor de prevenție, diagnostic sau tratament;

b) nerespectarea reglementărilor[vi] privind confidențialitatea, consimțământul

informat și obligativitatea acordării asistenței medicale, dacă acestea sunt
producătoare de prejudicii;

c) depășirea limitelor competenței, cu excepția cazurilor de urgență în care nu este

disponibil personal medical ce are competența necesară, dacă această depășire a
competenței profesionale este producătoare de prejudicii.

În cazul în care fapta este săvârșită de mai multe persoane, conform articolului 654
alineatul (1) din Legea nr. 95/2006, fiecare dintre acestea va răspunde proporțional cu
gradul de vinovăție propriu.

Pentru a se putea atrage răspunderea civilă a personalului medical, condițiile prevăzute

de textele de lege anterior menționate se impun a fi îndeplinite cumulativ.

După cum se poate observa, legea este extrem de permisivă în privința faptelor care pot
atrage răspunderea civilă a personalului medical, deoarece aceasta prevede că orice fel
de erori ori încălcări producătoare de prejudicii sunt de natură a se subscrie acestei
răspunderi, indiferent de natura faptei, de gradul de vinovăție la comiterea acesteia sau
de natura ori gravitatea prejudiciului cauzat.

Din acest motiv, personalul medical se poate considera extrem de expus din punct de
vedere legal în fața pacientului. Acest fapt poate fi descurajator și cauzator de teamă
pentru profesionistul în domeniul medical, care, astfel, poate deveni mult mai precaut în
acordarea asistenței medicale supuse unui grad mai mare de complexitate sau de risc,
ceea ce poate fi, în final, în detrimentul interesului pacientului și al progresului medical și,
astfel, contradictoriu principiilor protejării și promovării sănătății populației, prin
promovarea sănătății, prevenirea îmbolnăvirilor și îmbunătățirea calității vieții – principii
prevăzute la articolul 2 alineatele (1), (2) din Legea nr. 95/2006 – și scopurilor de a
asigura starea de sănătate prin prevenirea îmbolnăvirilor, promovarea, menținerea și
recuperarea sănătății individului și a colectivității, prevăzute la articolul 380 alineatul (1),
la articolul 480 alineatul (1) și la articolul 567 alineatul (1) din Legea nr. 95/2006.

11/25
Există și cauze exoneratoare de răspundere civilă pentru personalul medical, special și
expres prevăzute de articolul 654 alineatul (2) din Legea nr. 95/2006, care nu pot fi
considerate a cauza daune producătoare de prejudicii, și anume:

– cazul în care faptele săvârșite de personalul medical se datorează condițiilor de lucru,

dotării insuficiente cu echipament de diagnostic și tratament, infecțiilor nosocomiale,
efectelor adverse, complicațiilor și riscurilor în general acceptate ale metodelor de
investigație și tratament, viciilor ascunse ale materialelor sanitare, echipamentelor și
dispozitivelor medicale, tehnologiilor și dispozitivelor asistive, substanțelor medicale și
sanitare folosite;

– cazul în care personalul medical acționează cu bună-credință în situații de urgență, cu

respectarea competenței acordate.

În afara celor arătate mai sus, personalul medical este exonerat de răspundere și în
situația prevăzută de legea generală și anume a survenienței:

– unui caz de forță majoră (în sensul avut prezentat de articolul 1351 alineatele (1) și (2)
din Codul civil);

– unui caz fortuit (în sensul prevăzut de articolul 1351 alineatele (1) și (3), raportate la
articolul 31 din Codul civil);

– unei situații în care prejudiciul este cauzat de fapta victimei înseși sau de fapta unui terț
și, potrivit legii sau convenției părților, cazul fortuit este exonerator de răspundere (astfel
cum este stipulat în articolul 1352 din Codul civil);

– circumstanței în care personalul medical care cauzează un prejudiciu prin exercițiul

propriilor drepturi nu exercită abuziv respectivele drepturi (așa cum prevede 1353 din
Codul civil);

– împrejurării în care personalul medical a acordat victimei ajutor în mod dezinteresat și

prejudiciul a fost cauzat fără intenție sau culpă gravă dovedită de victimă (conform
articolului 1354 din Codul civil);

– cazului prejudiciului cauzat de lucrul (bunul) aflat sub paza personalului medical (cum
ar fi, spre exemplu, aparatura medicală), atunci când prejudiciul este cauzat exclusiv de
fapta victimei (pacientului) sau a unei terțe persoane sau este urmarea unui caz de forță
majoră (în conformitate cu dispozițiile articolului 1380 din Codul civil).

Ca un avantaj al pacientului, personalul medical nu este prezumat de lege în nicio

situație a se afla în vreuna dintre cauzele exoneratoare de răspundere, motiv pentru care,
în cazul unei „acuzații” împotriva sa, acesta trebuie să dovedească faptul că se afla într-o
asemenea circumstanță. Astfel, deși sistemul medical actual din România este unul
relativ deficitar, iar cultura medicală a pacientului din țara noastră nu este una întocmai
solidă (de multe ori aceștia ajungând să solicite asistență medicală în ultimele stadii ale
patologiilor de care suferă), în opinia autoarei, legislația este neadaptată acestor
împrejurări și, astfel, se poate considera că punctul de plecare în „judecarea” personalului

12/25
medical îl constituie prezumția de vinovăție (opinia publică fiind de multe ori „educată” să
aprecieze personalul medical din „boxa acuzaților”, ca efect al modului relativ precar de
organizare și funcționare a sistemului și, poate și ca efect al mijloacelor jurnalistice de
informare în masă adesea tendențioase și căutătoare de senzațional).

Răspunderea civilă a personalului medical este de natură civilă delictuală, astfel cum
aceasta este generic prevăzută de articolul 1349 alineatele (1) – (2)[vii], raportat la
articolul 1357[viii] sau, după caz, la articolul 1376 alineatul (1)[ix], coroborat cu articolul
1377[x] din Codul civil sau, acolo unde există un contract care stă la baza prestării
serviciilor medico-sanitaro-farmaceutice, aceasta este de natură contractuală astfel cum
aceasta este generic prevăzută de articolul 1270 alineatul (1), coroborat cu articolul 1272
alineatul (1), raportate la articolul 1350 din Codul civil, toate raportate la clauzele
contractuale specifice, după caz.

Pentru a fi atrasă această răspundere, se impun a fi îndeplinite, în mod cumulativ și

dovedit, următoarele condiții:

– să existe fapta ilicită, de încălcare, de nerespectare a prevederilor legale sau, după caz,
a clauzelor contractuale aplicabile;

– să existe prejudiciu, adică o consecință vătămătoare pentru persoana (pacientul) în

cauză;

– să existe o legătură directă de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul cauzat,

respectiv din acea faptă să decurgă însuși prejudiciul;

– să existe vinovăție (culpă) din partea profesionistului sau profesioniștilor din cadrul
personalului medical în cauză.

Răspunderea civilă a personalului medical se prescrie astfel:

– în termen de 1 (un) an de la data când persoana prejudiciată (pacientul) a cunoscut

sau trebuia să cunoască prejudiciul si persoana care este responsabilă pentru acesta – în
cazul medicilor, moașelor, asistentelor și farmaciștilor, pentru vizite, operații sau
medicamente (a se vedea în acest sens articolul 2520 alineatul (1) punctul 3, coroborat
cu articolul 2523 din Codul civil – dacă răspunderea este contractuală sau, după caz, cu
articolul 2528 alineatul (1) din Codul civil – dacă răspunderea este de natură civilă
delictuală);

– conform articolului 688 din Legea nr. 95/2006, în termen de 3 (trei) ani de la data
producerii prejudiciului, în ceea ce privește activitatea medicală de prevenție, diagnostic
și tratament (cu excepția faptelor ce reprezintă infracțiuni, care rămân supuse prescripției
prevăzute de legea penală, iar, în ceea ce privește cazurile civile în care despăgubirea
derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripții mai lungi decât cea civilă,
termenul de prescripție a răspunderii penale se aplică și dreptului la acțiunea în
răspundere civilă – a se vedea articolul 1394 din Codul civil);

13/25
– în termen de 3 (trei) ani de la data când persoana prejudiciată (pacientul) a cunoscut
sau trebuia să cunoască prejudiciul și/sau persoana care este responsabilă pentru acesta
– în alte cazuri decât cele mai sus indicate (a se vedea în acest sens articolul 2517,
coroborat cu articolul 2523 din Codul civil (dacă răspunderea este contractuală) sau,
după caz, cu articolul 2528 alineatul (1) din Codul civil (dacă răspunderea este de natură
civilă delictuală);

– este imprescriptibil, în cazul prevăzut de articolul 2502 alineatul (2) punctul 1, teza
întâi din Codul civil și în afara situațiilor expuse mai sus, când se urmărește de către
persoana prejudiciată (pacient) apărarea unui drept nepatrimonial[xi] încălcat de
personalul medical.

Cu toate acestea, articolul 1394 din Codul civil stabilește că în toate cazurile în care
despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripții mai lungi decât
cea civilă, termenul de prescripție a răspunderii penale se aplică și dreptului la acțiunea
în răspundere civilă.

De asemenea, articolul 1395 din Codul civil prevede (în plus față de cazurile generale de
suspendare a prescripției, reglementate de articolul 2532 din Codul civil) că, în cazul
prejudiciului cauzat prin vătămarea integrității corporale sau a sănătății ori prin decesul
unei persoane, prescripția extinctivă este suspendată până la stabilirea pensiei sau a
ajutoarelor ce s-ar cuveni, în cadrul asigurărilor sociale, celui îndreptățit la reparație.

Potrivit articolului 1385 din Codul civil, în cazul angajării răspunderii civile a personalului
medical, acesta va fi ținut, individual (când o singură persoană este responsabilă pentru
prejudiciul creat) sau, după caz, în solidar (în cazul în care mai multe persoane răspund
pentru o faptă prejudiciabilă, astfel cum prevede articolul 1382 din Codul civil)[xii], la
repararea întregului prejudiciu material și, după caz, moral ocazionat. Cât privește
prejudiciul material, acesta se compune din: (i) damnum emergens – prejudiciul efectiv
suferit de pacient (prezent și, după caz, viitor), (ii) lucrum cessans – beneficiul nerealizat,
respectiv câștigul pe care în condiții obișnuite persoana prejudiciată ar fi putut să îl
realizeze și de care a fost lipsită, (iii) cheltuielile suportate de cel prejudiciat pentru
evitarea sau limitarea prejudiciului, (iv) echivalentul probabilității obținerii avantajului ori,
după caz, a evitării pagubei persoanei prejudiciate, ținând cont de împrejurări și de
situația concretă a acestei persoane – dacă prejudiciul a constat și din pierderea șansei
de a obține un avantaj sau de a evita o pagubă.

Formele în care trebuie să aibă loc reparația pentru prejudiciul ocazionat sunt, conform
articolului 1386 din Codul civil: în natură, ca regulă sau, dacă această formă de reparație
nu este posibilă sau de interes pentru persoana prejudiciată, prin plata (deodată sau prin
prestații periodice, după caz) a unei despăgubiri stabilite, prin raportare la data producerii
prejudiciului, la circumstanțele cauzei și la evoluția prejudiciului, fie prin acordul părților,
fie de către instanța de judecată (atunci când părțile nu ajung la consens).

În caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății unei persoane, articolele 1387
și 1391 alineatul (1) din Codul civil stipulează că despăgubirea trebuie să se acorde sub
formă de prestații bănești periodice sau, la cererea victimei, ca sumă globală și să

14/25
cuprindă, după caz:

– cheltuielile de îngrijire medicală (exemplu: costul intervențiilor, tratamentelor,

medicației, serviciilor medicale pentru recuperare, etc.) și, dacă va fi cazul, cheltuielile
determinate de sporirea nevoilor de viață ale celui păgubit (exemplu: costul persoanei
angajate să acorde îngrijiri păgubitului, al bunurilor menite să fie folosite de cel păgubit
pentru vindecare, etc.), precum și orice alte prejudicii materiale (exemplu: transportul
celui păgubit la și de la unitățile medicale implicate în procesul de recuperare, etc.);

– echivalentul câștigului din muncă de care cel păgubit a fost lipsit sau pe care este
împiedicat să îl dobândească, prin efectul pierderii sau reducerii capacității sale de
muncă;

– sume de bani achitate cu titlul de despăgubire provizorie, care pot fi acordate de

instanța de judecată în toate cazurile pentru acoperirea nevoilor urgente ale victimei;

– contravaloarea restrângerii posibilităților de viață familială și socială a persoanei

prejudiciate.

În cazul decesului unei persoane, dauna materială se cuvine, potrivit articolului 1390 din
Codul civil, ca regulă, doar celor îndreptățiți, potrivit legii, la întreținere din partea celui
decedat sau, ca excepție, la dispoziția instanței de judecată, chiar celui căruia victima,
fără a fi obligată de lege, îi presta întreținere în mod curent. La stabilirea despăgubirii se
ține cont de nevoile celui păgubit, precum și de veniturile pe care, în mod normal, cel
decedat le-ar fi avut pe timpul pentru care s-a acordat despăgubirea. Totodată, conform
articolului 1392 din Codul civil, persoana care a suportat cheltuieli pentru îngrijirea
sănătății victimei sau, după caz, pentru înmormântarea acesteia, are dreptul la
înapoierea lor de la persoana răspunzătoare pentru fapta care a prilejuit aceste cheltuieli.

În privința daunelor morale, articolul 1391 alineatul (2) din Codul civil permite ca instanța
de judecată să acorde despăgubiri și ascendenților, descendenților, fraților, surorilor și
soțului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum și oricărei alte persoane
care, la rândul ei, ar putea dovedi existența unui asemenea prejudiciu. Însă, așa cum
este stipulat în articolul 1391 alineatul (4) din Codul civil, dreptul la despăgubire în acest
caz nu se transferă către moștenitorii persoanei îndreptățite la despăgubire, aceștia
putând exercita acest drept numai dacă acțiunea a fost pornită de defunct.

Valoarea despăgubirilor se stabilește în conformitate cu prevederile articolului 1388 din

Codul civil:

– pe baza venitului mediu lunar net din muncă al celui păgubit din ultimul an înainte de
pierderea sau reducerea capacității sale de muncă ori, în lipsă, pe baza venitului lunar
net pe care acesta l-ar fi putut realiza, ținându-se seama de calificarea profesională pe
care o avea sau ar fi avut-o la terminarea pregătirii pe care era în curs să o primească;
sau

15/25
– dacă cel păgubit face dovada posibilității obținerii unui venit din muncă mai mare în
baza unui contract încheiat în ultimul an, iar acesta nu a fost pus în executare, se va ține
seama în stabilirea despăgubirii de aceste venituri superioare; sau

– dacă cel păgubit nu avea o calificare profesională și nici nu era în curs să o primească,
despăgubirea se va stabili pe baza salariului minim net pe economie.

Conform articolului 1389 din Codul civil, dacă persoana care a suferit vătămarea
integrității corporale sau a sănătății este minoră, despăgubirea stabilită potrivit
prevederilor legale anterior indicate va fi datorată de la data când, în mod normal, minorul
și-ar fi terminat pregătirea profesională pe care o primea, iar valoarea despăgubirii se va
stabili raportat la temeiurile legale menționate mai sus, pe baza câștigului de care minorul
a fost lipsit (dacă acesta avea un câștig la momentul vătămării) sau pe baza salariului
minim net pe economie (dacă acesta nu avea un câștig la momentul vătămării), în acest
caz despăgubirea fiind datorată acestuia de la data când minorul a împlinit vârsta
prevăzută de lege pentru a putea fi parte într-un raport de muncă.

În situația prevăzută de articolul 1393 alineatele (1) și (2) din Codul civil, în care în cadrul
asigurărilor sociale s-a recunoscut dreptul persoanei prejudiciate la un ajutor sau la o
pensie, reparația este datorată de persoana responsabilă numai în măsura în care
paguba suferită prin vătămare sau moarte depășește ajutorul ori pensia. Cât timp ajutorul
sau pensia nu a fost efectiv acordat/ă sau, după caz, refuzat/ă celui păgubit, instanța îl
poate obliga pe cel chemat să răspundă doar la o despăgubire provizorie, pentru
acoperirea nevoilor urgente ale victimei.

Răspunderea civilă a personalului medical față de pacient se poate stabili în caz de litigiu
fie prin mijloace de soluționare amiabilă a diferendelor (negociere, conciliere, mediere),
caz în care părțile vor putea încheia o tranzacție extrajudiciară ori un acord de mediere
prin care vor agrea modalitățile de acoperire a prejudiciului cauzat și restul aspectelor
specifice cazului, fie, în situația de neînțelegere între părți, de către instanța de judecată
(competența în primă instanță aparținând, conform articolului 687 din Legea nr. 95/2006,
judecătoriei din circumscripția teritorială în care a avut loc actul de malpraxis reclamat).

Plata de către personalul medical răspunzător a daunelor pentru prejudiciul cauzat

pacientului poate fi suportată efectiv de către asigurătorul de răspundere
profesională[xiii] al personalului medical, în termenii și condițiile legale și contractuale
dintre aceștia, având în vedere că asigurătorul de răspundere civilă profesională este
obligat, conform legii[xiv], să acorde despăgubiri pentru prejudiciile de care asiguratul
răspunde, în baza legii, față de terțele persoane care se constată[xv] că au fost supuse
unui act de malpraxis medical, precum și pentru cheltuielile de judecată ale persoanei
prejudiciate prin actul medical, în limita răspunderii stabilite prin asigurare, indiferent de
locul în care a fost acordată asistența medicală.

Atunci când survine o situație de despăgubire, asiguratul în cauză sau reprezentantul

acestuia este obligat să înștiințeze în scris asigurătorul sau, dacă este cazul, asigurătorii
la care a încheiat polița sau, potrivit situației, polițele de răspundere civilă profesională,

16/25
despre existența unei acțiuni în despăgubire, în termen de 3 (trei) zile lucrătoare de la
data la care a luat la cunoștință despre această acțiune[xvi], sub riscul de a nu se suporta
de către asigurător despăgubirile solicitate.

Aceste despăgubiri se acordă[xvii] de către asigurător sau, după caz, de către asigurători
– în cazul încheierii mai multor polițe de răspundere civilă profesională –, în mod
proporțional cu suma asigurată de fiecare asigurător[xviii], în limitele maxime ale
despăgubirilor de asigurare[xix] stabilite de către Casa Națională de Asigurări de
Sănătate, după consultarea asociațiilor profesionale din domeniul asigurărilor și a
Colegiului Medicilor din România, Colegiului Farmaciștilor din România, Colegiului
Medicilor Stomatologi din România, Ordinului Asistenților Medicali Generaliști, Moașelor
și Asistenților Medicali din România și Ordinului Biochimiștilor, Biologilor și Chimiștilor în
Sistemul Sanitar din România, cu avizul Ministerului Sănătății.

Despăgubirile se pot acorda, ca urmare a exercitării drepturilor persoanelor vătămate sau

ale succesorilor persoanelor decedate prin aplicarea unei asistențe medicale
neadecvate, împotriva celor implicați direct sau indirect în asistența medicală, precum și
împotriva persoanelor juridice care furnizează echipamente, instrumental medical și
medicamente care sunt folosite în limitele instrucțiunilor de folosire sau prescripțiilor în
asistență medicală calificată, conform obligației acestora asumată prin contractele de
furnizare a acestora[xx].

Cazurile de acordare a despăgubirilor sunt: (i) acela în care asistența medicală a fost
acordată, pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de
dezdăunare și cheltuieli de judecată persoanei sau persoanelor păgubite (inclusiv a celor
care nu au domiciliul sau reședința în România, cu excepția cetățenilor din Statele Unite
ale Americii, Canada și Australia) prin aplicarea unei asistențe medicale neadecvate, care
poate avea drept efect inclusiv vătămarea corporală ori decesul; (ii) pentru cazul în care a
survenit decesului pacientului, când despăgubirile se acordă succesorilor în drepturi ai
acestuia (inclusiv pacientul sau succesorii care nu au domiciliul sau reședința în
România, cu excepția cetățenilor din Statele Unite ale Americii, Canada și Australia) care
le-au solicitat; (iii) pentru cazul în care asistența medicală nu s-a acordat, deși starea
persoanei sau persoanelor care au solicitat sau pentru care s-a solicitat asistența
medicală impunea această intervenție.

Despăgubirile pot fi solicitate și se pot plăti de către asigurător nemijlocit persoanelor

fizice, în măsura în care acestea nu au fost despăgubite de asigurat[xxi], acestea putând
fi solicitate și achitate inclusiv către persoanele care nu au plătit contribuția datorată la
sistemul public de sănătate[xxii].

Asigurătorul poate recupera sumele acordate cu titlu de despăgubiri de la persoana

răspunzătoare de producerea pagubei în următoare cazuri[xxiii]: (i) acela în care
vătămarea sau decesul este urmare a încălcării intenționate a standardelor de asistență
medicală; (ii) acela în care vătămarea sau decesul se datorează unor vicii ascunse ale
echipamentului sau a instrumentarului medical sau a unor efecte secundare necunoscute
ale medicamentelor administrate; (iii) acela în care vătămarea sau decesul se datorează
atât persoanei responsabile, cât și unor deficiențe administrative de care se face vinovată

17/25
unitatea medicală în care s-a acordat asistență medicală sau se datorează ca urmare a
neacordării tratamentului adecvat stabilit prin standarde medicale recunoscute sau alte
acte normative în vigoare, persoana îndreptățită putând să recupereze sumele plătite
drept despăgubiri de la cei vinovați, alții decât persoana responsabilă, proporțional cu
partea de vină ce revine acestora; (iv) acela în care asistența medicală a părții vătămate
sau a decedatului s-a făcut fără consimțământul acestuia, dar în alte împrejurări decât
cele în care vătămarea sau decesul este urmare a încălcării intenționate a standardelor
de asistență medicală.

Despăgubirile nu se recuperează de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei

când asistența medicală s-a făcut în interesul părții vătămate sau a decedatului, în lipsa
unei investigații complete ori a necunoașterii datelor anamnezice ale acestuia, datorită
situației de urgență, iar partea vătămată sau decedatul nu a fost capabil, datorită
circumstanțelor, să coopereze când i s-a acordat asistență[xxiv].

C. Răspunderea contravențională

Din punct de vedere legal, această răspundere poate aparține personalului medical,
unităților medicale, sanitare sau farmaceutice, producătorilor, importatorilor,
distribuitorilor, comercianților de produse sau servicii medico-sanitaro-farmaceutice,
caselor de sănătate, etc.

Contravențiile pot avea ca obiect: activitatea de inspecție sanitară de stat (care implică și
atribuții de control și de aplicare a sancțiunilor contravenționale, conform articolului 27
alineatul (3) litera c) din Legea nr. 95/2006), activitatea contabilă și financiar-fiscală (a se
vedea, spre exemplu, articolele 314, 315 din Legea nr. 95/2006), activitatea legată de
existența și funcționarea sistemului DES – Dosarul Electronic de Sănătate (a se vedea,
spre exemplu, articolul 34610 din Legea nr. 95/2006), activitatea legată de asigurarea
profesională (a se vedea, spre exemplu, articolele 363, 364 din Legea nr. 95/2006),
activitatea legată de producția, importul, distribuția, comercializarea de produse medico-
sanitaro-farmaceutice (a se vedea, spre exemplu, articolele 875 – 877, 910, 935, 936 din
Legea nr. 95/2006).

Procedura de constatare a contravențiilor și aplicare a sancțiunilor se realizează de către

organele abilitate potrivit legii speciale, care se completează, după compatibilitate, cu
legea generală în materia, respectiv O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al
contravențiilor.

D. Răspunderea penală

Sub aspectul răspunderii penale, pot fi subiecte active atât personalul medical, cât și
unitățile medico-sanitaro-farmaceutice, producătorii, importatorii, comercianții de
produse sau servicii medico-sanitaro-farmaceutice.

Infracțiunile care pot interveni în acest domeniu sunt, în principal, cele legate de
exercitarea activităților profesionale, a activităților administrative, organizaționale, de
funcționare, contabile și financiar-fiscale, infracțiuni cu privire la documentele medicale, la
cardul de sănătate (exemplu: infracțiuni de fals și uz de fals), infracțiuni legate de

18/25
practicarea profesiei sau activității de către o persoană care nu are această calitate sau
fără drept, infracțiuni legate de nerespectarea regulilor de bună practică în studiul clinic al
medicamentelor (a se vedea articolul 874 alineatul (1) din Legea nr. 95/2006), de
efectuarea de către personal necalificat în studiul clinic al medicamentelor a unor studii
care necesită aprobarea ANMDMR (a se vedea articolul 874 alineatul (2) din Legea nr.
95/2006), etc.

Infracțiunile legate de exercitarea activităților profesionale pot fi constituite din

următoarele fapte penale: uciderea la cererea victimei (prevăzută și pedepsită de articolul
190 din Codul penal), determinarea sau înlesnirea sinuciderii (prevăzută și pedepsită de
articolul 191 din Codul penal), uciderea din culpă (prevăzută și pedepsită de articolul 192
din Codul penal), vătămarea corporală sau vătămarea corporală din culpă (prevăzute și
pedepsite de articolele 194, 196 din Codul penal), întreruperea cursului sarcinii
(prevăzută și pedepsită de articolul 201 din Codul penal), vătămarea fătului (prevăzută și
pedepsită de articolul 202 din Codul penal), lăsarea fără ajutor a unei persoane aflate în
dificultate sau împiedicarea ajutorului (prevăzute și pedepsite de articolele 203, 204 din
Codul penal), divulgarea secretului profesional (prevăzută și pedepsită de articolul 227
din Codul penal), sustragerea sau distrugerea de înscrisuri – precum documentele
medicale (prevăzută și pedepsită de articolul 259 din Codul penal), nedenunțarea sau
omisiunea sesizării, favorizarea făptuitorului, tăinuirea (prevăzute și pedepsite de
articolele 266, 267, 269, 270 din Codul penal), obstrucționarea justiției, influențarea
declarațiilor, mărturia mincinoasă, sustragerea ori distrugerea de probe ori de înscrisuri
(prevăzute și pedepsite de articolele 271, 272, 273, 275 din Codul penal), luarea de mită
(prevăzută și pedepsită de articolul 298 din Codul penal), traficul de influență (prevăzut și
pedepsit de articolul 291 din Codul penal), purtarea abuzivă, abuzul sau neglijența în
serviciu, uzurparea funcției (prevăzute și pedepsite de articolele 296, 297, 298, 300 din
Codul penal), falsurile în înscrisuri și uzul de fals (prevăzute și pedepsite de articolele 320
– 323 din Codul penal), falsul informatic, falsul în declarații (prevăzute și pedepsite de
articolele 325, 326 din Codul penal), exercitarea fără drept a unei profesii sau activități
(prevăzută și pedepsită de articolul 348 din Codul penal), neluarea sau nerespectarea
măsurilor legate de securitate și sănătate în muncă (prevăzute și pedepsite de articolele
349, 350 din Codul penal), zădărnicirea combaterii bolilor (prevăzută și pedepsită de
articolul 352 din Codul penal), prelevarea ilegală de țesuturi sau organe (prevăzută și
pedepsită de articolul 384 din Codul penal), etc.

În funcție de fapta săvârșită, cercetarea penală poate fi efectuată la sesizarea din oficiu,
la plângere sau denunț sau, după caz, la plângerea prealabilă a persoanei vătămate sau
a reprezentantului său legal, după caz, care, conform articolului 296 din Codul de
procedură penală, se impune a fi formulată și depusă în termen de 3 (trei) luni din ziua în
care persoana vătămată sau reprezentantul legal a aflat despre săvârșirea faptei, la
organul de cercetare penală competent, potrivit legii[xxv].

Conform articolelor 337, 338 din Codul de procedură penală, când plângerea a fost
depusă la organul de cercetare penală, acesta este obligat ca în termen de 48
(patruzecișiopt) de ore de la primirea ei să o înainteze procurorului, împreună cu

19/25
explicațiile sale, atunci când acestea sunt necesare. Procurorul este obligat să rezolve
plângerea în termen de cel mult 20 (douăzeci) de zile de la primire și să comunice de
îndată persoanei care a făcut plângerea un exemplar al ordonanței.

Împotriva măsurii, actelor sau soluției procurorului poate fi formulată plângere la prim-
procurorul din cadrul parchetului competent potrivit legii, în termen de 20 (douăzeci) de
zile de la comunicare, iar soluția prim-procurorului poate fi atacată la instanța de judecată
competentă, în condițiile și potrivit legii[xxvi].

Separat, la instanța civilă[xxvii] sau în cadrul procesului penal partea vătămată poate
exercita acțiune civilă, putându-se constitui parte civilă în procesul penal[xxviii] și putând
renunța ulterior la pretențiile civile ridicate în cadrul procesului penal până la terminarea
dezbaterilor în apel[xxix].

În procesul penal poate avea loc, după caz și în condițiile legii, introducerea în cauză și a
părții responsabile civilmente[xxx].

În cursul procesului penal, cu privire la pretențiile civile, inculpatul, partea civilă și partea
responsabilă civilmente pot încheia o tranzacție sau un acord de mediere, potrivit legii
sau inculpatul, cu acordul părții responsabile civilmente, poate recunoaște, în tot sau în
parte, pretențiile părții civile[xxxi].

Instanța poate dispune disjungerea acțiunii civile, fie din oficiu, fie la cererea procurorului
sau a părților, atunci când soluționarea acesteia determină depășirea termenului
rezonabil de soluționare a acțiunii penale. Însă soluționarea acțiunii civile rămâne în
competența instanței penale[xxxii].

Din punct de vedere procedural, soluțiile într-o cauză penală pot fi următoarele:

– organul de cercetare penală (precum poliția) poate întocmi un referat cu propunere sa

privitoare la soluția în cauză, pe care, împreună cu dosarul cauzei, îl înaintează
procurorului care exercită supravegherea activității de urmărire penală;

– procurorul poate considera că se impune ca dosarul să fie restituit organului de

cercetare penală, cu dispoziția de a continua cercetarea, în cazul în care constată că nu
este cazul să dispună scoaterea de sub urmărire penală, poate să treacă dosarul în faza
judecății, poate dispune scoaterea de sub urmărire penală (prin ordonanță sau rezoluție
motivată, după caz), încetarea urmăririi penale sau clasarea.

Soluțiile dispuse de procuror nu au caracter definitiv, putând fi atacate la prim-procurorul

din cadrul parchetului, în condițiile și potrivit competenței legale (care, la rândul lor, pot fi
atacate la instanța de judecată competentă potrivit legii) și nu au autoritate de lucru
judecat, putând fi posibilă ulterior redeschiderea urmăririi penale.

Soluțiile instanței de judecată penale pot fi următoarele[xxxiii]: condamnarea, renunțarea

la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului
penal. Aceste soluții pot fi atacate la instanța ierarhic superioară cu apel, recurs sau cu
alte căi extraordinare de atac, după caz, potrivit legii.

20/25
Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței
civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a
săvârșit-o[xxxiv].

Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a

procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei
ilicite. Hotărârea definitivă a instanței civile prin care a fost soluționată acțiunea civilă nu
are autoritate de lucru judecat în fața organelor judiciare penale cu privire la existența
faptei penale, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.

După cum fapta se cercetează sau nu la plângerea prealabilă a persoanei vătămate sau
a reprezentantului său legal și potrivit tipicului infracțiunii, împăcarea părților în cursul
procesului penal poate înlătura răspunderea penală.

3. Răspunderea pacientului

În situația urmării, în mod neîntemeiat sau cu rea-credință ori prin abuz de drept, de către
persoana care se pretinde prejudiciată a căilor legale avute la dispoziție împotriva
personalui medical sau unităților medico-sanitaro-farmaceutice, producătorilor,
importatorilor, distribuitorilor, comercianților de produse ori servicii medico-sanitaro-
farmaceutice, cu consecința respingerii respectivelor demersuri, poate fi atrasă obligația
de suportare a cheltuielilor judiciare proprii și/sau ale părții / părților adverse și poate fi
atrasă răspunderea civilă sau chiar penală (spre exemplu, pentru infracțiunea de
inducere în eroare a organelor judiciare, prevăzută și pedepsită de articolul 268 din Codul
penal) a celui care reclamă împotriva celui reclamat. De exemplu, pacientul poate fi făcut
responsabil în fața medicului pentru lezarea demnității, onoarei, imaginii personale și/sau
profesionale a acestuia din urmă, cu consecința plății de daune pentru toate prejudiciile
de natură materială și morală ocazionate și a plății de cheltuieli de judecată ale medicului.

De asemenea, pacientul poate fi subiectul pasiv al unor demersuri civile, contravenționale

sau chiar penale efectuate împotriva sa, în cazul în care acesta își încalcă obligațiile
legale sau contractuale prevăzute în sarcina sa.

Totodată, în afara infracțiunilor prevăzute de Codul penal, pentru care, în caz de

săvârșire, pacientul poate fi ținut responsabil, există și infracțiuni specifice, prevăzute de
articolul 652 din Legea nr. 95/2006, pe care, dacă le comite, pacientul poate fi urmărit și
sancționat penal, precum: amenințarea săvârșită nemijlocit ori prin mijloace de
comunicare directă contra unui medic, asistent medical, șofer de autosanitară,
ambulanțier sau oricărui alt fel de personal din sistemul sanitar, aflat în exercițiul
funcțiunii ori pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii; lovirea sau orice acte de
violență săvârșite împotriva persoanelor anterior menționate, aflate în exercițiul funcțiunii
ori pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii; vătămarea corporală sau vătămarea
corporală gravă săvârșită împotriva persoanelor anterior menționate, aflate în exercițiul
funcțiunii ori pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii.

4. Concluzii

21/25
Malpraxisul medical este un subiect complex, amplu, controversat și impredictibil, datorită
reglementării sale legale și procedurale, faptului că sediul materiei nu este unul concis,
cuprins într-un singur act normativ dedicat și împrejurării că jurisprudența în materie este
diversă și, deseori, contradictorie, aceasta neconstituind izvor de drept.

Din perspectiva pacientului, căile legale avute la dispoziție în cazul în care acesta este
lezat printr-un act de malpraxis medical ce către personalul medical sau de către unitățile
medico-sanitaro-farmaceutice, producătorii, importatorii distribuitorii, comercianții de
produse ori servicii medico-sanitaro-farmaceutice sunt următoarele:

– sesizarea Comisiei de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de

malpraxis ale membrilor personalului medical;

– sesizarea sub aspect disciplinar a organizației profesionale din care face parte
persoana reclamată din cadrul personalului medical;

– sesizarea unității medico-sanitare (inclusiv a Consiliului etic al spitalului) din care face
parte persoana reclamată din cadrul personalului medical, pentru atragerea răspunderii
acesteia în baza dreptului muncii și/sau a eticii și deontologiei profesionale;

– sesizarea organelor abilitate să constate eventualele contravenții săvârșite și să aplice

eventualele sancțiuni contravenționale;

– sesizarea organelor de cercetare penală competente, în scopul tragerii persoanei

vinovate la răspundere penală și, după caz, civilă (în cazul formulării acțiunii civile în
cadrul procesului penal);

– sesizarea instanței de judecată competente să stabilească răspunderea civilă a

personalului medical sau a unităților medico-sanitaro-farmaceutice, producătorilor,
importatorilor distribuitorilor, comercianților de produse sau servicii medico-sanitaro-
farmaceutice.

Demersurile menționate mai sus pot fi derulate în întregime sau doar în parte,
concomitent sau succesiv.

Astfel de demersuri din partea persoanelor care se consideră prejudiciate ar trebui

urmate numai în cazuri temeinice și probate și nu ar trebui formulate cu rea-credință sau
ca un abuz de drept, întrucât, în cazul în care sunt constatate ca fiind nule sau anulate ori
sunt respinse, ca neîntemeiate, nedovedite sau pentru alte motive, poate fi atrasă
obligația de suportare a cheltuielilor judiciare proprii și/sau ale părții / părților adverse și
poate fi atrasă răspunderea civilă sau chiar penală (spre exemplu, pentru infracțiunea de
inducere în eroare a organelor judiciare, prevăzută și pedepsită de articolul 268 din Codul
penal) a celui care reclamă împotriva celui reclamat (spre exemplu, pentru lezarea
demnității, onoarei, imaginii personale și/sau profesionale a părții reclamate și împotriva
căreia nu s-a reținut răspunderea), cu consecința plății de daune pentru toate prejudiciile
de natură materială și morală ocazionate și a plății de cheltuieli de judecată părții
adverse.

22/25
De asemenea, pacientul poate fi subiectul pasiv al unor demersuri civile, contravenționale
sau chiar penale efectuate împotriva sa, în cazul în care acesta își încalcă obligațiile
legale sau contractuale prevăzute în sarcina sa.

Totodată, în afara infracțiunilor prevăzute de Codul penal, pentru care, în caz de

săvârșire, pacientul poate fi ținut responsabil, există și infracțiuni specifice, prevăzute de
articolul 652 din Legea nr. 95/2006, pe care, dacă le comite, pacientul poate fi urmărit și
sancționat penal, precum: amenințarea săvârșită nemijlocit ori prin mijloace de
comunicare directă contra unui medic, asistent medical, șofer de autosanitară,
ambulanțier sau oricărui alt fel de personal din sistemul sanitar, aflat în exercițiul
funcțiunii ori pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii; lovirea sau orice acte de
violență săvârșite împotriva persoanelor anterior menționate, aflate în exercițiul funcțiunii
ori pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii; vătămarea corporală sau vătămarea
corporală gravă săvârșită împotriva persoanelor anterior menționate, aflate în exercițiul
funcțiunii ori pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii.

Deci, pentru o bună funcționare a sistemului medical și de justiție din țara noastră, se
impune prestarea și primirea serviciului medico-sanitaro-farmaceutic în mod responsabil,
cu discernământ, diligență și bună-credință. Numai într-o atare premisă, în care resursa
umană care stă la baza existenței și funcționării acestor sisteme nu este stânjenită,
presată sau supraîncărcată în mod nejustificat sau nenecesar de către destinatarii
serviciilor de tip medical sau juridic, aceste două sisteme pot fi eficiente și pot evolua într-
o direcție benefică la nivel social.

[i] Conform articolului 310 din Legea nr. 95/2006, care prevede că: „Încălcarea prevederilor prezentei legi atrage
răspunderea materială, civilă, contravențională sau penală, după caz”.
[ii] Furnizorul de servicii medicale de reprezintă:
– conform articolului 30 alineatul (1) literele a), b), coroborat cu alineatul (2) din Legea nr. 95/2006: cabinetele
medicale ambulatorii ale medicilor de familie și de alte specialități, centrele de diagnostic și tratament, centrele
medicale, centrele de sănătate, laboratoarele, unitățile sanitare publice și private cu paturi precum și alte unități
sanitare publice și private;
– conform articolului 221 alineatul (2), raportat la alineatul (1) din Legea nr. 95/2006: „persoane fizice sau
juridice autorizate de Ministerul Sănătății pentru a furniza servicii medicale, medicamente și dispozitive
medicale, tehnologii și dispozitive asistive”;
– furnizorul de servicii medicale private reprezintă, conform articolului 347 litera c) din Legea nr. 95/2006:
„persoana fizică sau juridică autorizată de Ministerul Sănătății să acorde servicii medicale în condițiile legii”.
[iii] A se vedea în acest sens, exemplificativ: articolul 17 alineatul 2 litera o), articolul 52 alineatul (2) literele b) –
d), articolul 53, articolul 219 alineatul (3) litera c), articolul 230 alineatul (2) litera a), articolul 231 litera h),
articolul 254 alineatul (1), articolul 249 alineatul (3), articolele 253 – 264, articolul 280 alineatul (1) litera m),
articolul 281 literele f) și h), articolul 289 alineatul (1) litera b), articolul 295 alineatul (1), articolul 300 alineatul
(1), articolul 302, articolul 320, articolul 343 alineatul (3), articolele 356 – 360, din Legea nr. 95/2006 și articolul
5 alineatul (1), articolul 17 alineatul (1), articolul 23, articolul 29 alineatul (1), articolul 38 alineatul (2) din Legea
drepturilor pacientului nr. 46/2003.
[iv] Conform articolului 687 din Legea nr. 95/2006, competența în primă instanță aparține judecătoriei din
circumscripția teritorială în care a avut loc actul de malpraxis reclamat.
[v] Conform articolului 653 alineatul (1) litera a): „Personalul medical este medicul, medicul stomatolog,
farmacistul, asistentul medical și moașa care acordă servicii medicale”.
[vi] Articolele 660 – 666 din Legea nr. 95/2006
[vii] „(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le
impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor
persoane; (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate,
fiind obligat să le repare integral”.

23/25
[viii] „(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl
repare; (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă”.
[ix] „Oricine este obligat să repare, independent de orice culpă, prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza sa”.
[x] „În înțelesul dispozițiilor art. 1.375 și 1.376, are paza animalului sau a lucrului proprietarul ori cel care, în
temeiul unei dispoziții legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul și
supravegherea asupra animalului sau a lucrului și se servește de acesta în interes propriu”.
[xi] Potrivit articolului 252 din Codul civil, drepturile nepatrimoniale reprezintă valori intrinseci ființei umane,
precum: viața, sănătatea, integritatea fizică și psihică, demnitatea, intimitatea vieții private, libertatea de
conștiință, creația științifică, artistică, literară sau tehnică.
[xii] Conform articolului 1383 din Codul civil: „Între cei care răspund solidar, sarcina reparației se împarte
proporțional în măsura în care fiecare a participat la cauzarea prejudiciului ori potrivit cu intenția sau cu
gravitatea culpei fiecăruia, dacă această participare nu poate fi stabilită. În cazul în care nici astfel nu se poate
împărți sarcina reparației, fiecare va contribui în mod egal la repararea prejudiciului”.
[xiii] Conform articolului 667 alineatul (1), raportat la articolul 653 alineatul (1) litera a) din Legea nr. 95/2006,
este obligatorie încheierea unei asigurări civile profesionale pentru malpraxis de către medicul, medicul
stomatolog, farmacistul, asistentul medical și moașa care acordă servicii medicale în sistemul public și/sau în cel
privat, într-o locație cu destinație specială pentru asistență medicală, precum și atunci când aceasta se acordă
în afara acestei locații, ca urmare a unei cereri exprese din partea persoanei sau a persoanelor care necesită
această asistență ori a unui terț care solicită această asistență pentru o persoană sau mai multe persoane
care, din motive independente de voința lor, nu pot apela ele însele la această asistență. Potrivit articolului 667
alineatul (2) din Legea nr. 95/2006, această asigurare de răspundere civilă profesională este obligatorie să
existe și să fie prezentată în copie înainte de încheierea contractului de muncă, fiind o condiție obligatorie
pentru angajare.
[xiv] Articolul 668 alineatul (1) și (2) și articolul 669 alineatul (4) din Legea nr. 95/2006.
[xv] Conform articolului 673 alineatele (1) și (2) din Legea nr. 95/2006, constatarea poate fi realizată pe cale
amiabilă, în cazurile în care rezultă cu certitudine răspunderea civilă a asiguratului sau pe cale judecătorească,
în baza hotărârii definitive a instanței judecătorești competente.
[xvi] Potrivit articolului 678 din Legea nr. 95/2006.
[xvii] Conform articolului 669 alineatele (1), (2) și (3) din Legea nr. 95/2006.
[xviii] Potrivit articolului 670 din Legea nr. 95/2006.
[xix] Conform articolului 672 alineatul (1) din Legea nr. 95/2006.
[xx] A se vedea articolul 676 alineatele (1) și (2) din Legea nr. 95/2006.
[xxi] Potrivit articolului 674 din Legea nr. 95/2006.
[xxii] Conform articolului 675 din Legea nr. 95/2006.
[xxiii] A se vedea articolul 677 alineatul (2) din Legea nr. 95/2006.
[xxiv] A se vedea articolul 677 alineatul (1) din Legea nr. 95/2006.
[xxv] A se vedea articolele 288 – 298, raportate la articolele 55 – 59 din Codul de procedură penală.
[xxvi] A se vedea articolele 35 – 54, 339, 340 – 348 și următoarele din Codul de procedură penală.
[xxvii] Potrivit articolului 27 din Codul de procedură penală.
[xxviii] A se vedea în acest sens articolele 19, 20 din Codul de procedură penală.
[xxix] Conform articolului 22 din Codul de procedură penală.
[xxx] A se vedea în acest sens articolul 21 din Codul de procedură penală.
[xxxi] A se vedea în acest sens articolul 23 din Codul de procedură penală.
[xxxii] A se vedea în acest sens articolul 26 din Codul de procedură penală.
[xxxiii] Acestea fiind prevăzute de articolul 396 din Codul de procedură penală.
[xxxiv] Conform articolului 28 din Codul de procedură penală.

Alexandra Weisman, Avocat titular al „Alexandra Weisman” – Cabinet de Avocat

Cuvinte cheie: Alexandra Weisman, malpraxis medical

Secţiuni: Articole, C. contravențional, Drept civil, Drept penal, Dreptul muncii, Malpraxis
medical, RNSJ, SELECTED TOP LEGAL, Studii, _CONTENT | Toate secţiunile
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro
este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a
mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe
Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de

24/25
publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa
de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate

Mobiliară Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET JURIDICE utilizează SmartBill

25/25