Capitolul I

Noţiuni teoretice privind sursele de finanţare

1.1 Importanţa deciziilor de finanţare pentru întreprindere.

Aspectele finanţării prezintă importanţă crucială pentru supravieţuirea şi dezvoltarea

întreprinderii.

În primul rând, întreprinderea trebuie să dispună de lichidităţi pentru a face faţă

angajamentelor asumate, adică de a onora datoriile cu scadenţă în viitorul apropiat,
asigurându-şi astfel echilibrul financiar pe termen scurt.

În al doilea rând se pune, din partea întreprinderii, problema lansării în investiţii de orice
natură ( tehnologice, sociale, comerciale) care să facă să se dezvolte posibilităţile sale. În
acest caz este vorba de finanţarea dezvoltării pe termen mediu şi lung care condiţionează
creşterea rezultatelor în viitor şi menţinerea echilibrului financiar. Deci mijloacele de
finanţare trebuie să fie adaptate calitativ la nevoile întreprinderii. În acest sens
întreprinderea poate fi confruntată cu două tipuri de dificultăţi. Pe de o parte, ea ar putea
fi în situaţia să trebuiască să ramburseze resurse înainte chiar de a fi ajuns să recupereze
avansurile efectuate, mai ales când efectuează investiţii cu rentabilitate pe termen lung.

Pe de altă parte, întreprinderea poate fi în situaţia de a folosi, pentru operaţiunile pe

termen scurt, fonduri pe care le-ar putea folosi pe termen lung pentru investiţii.

Problemele finanţării prezintă deci importanţă vitală, pentru că soluţionarea lor

condiţionează supravieţuirea întreprinderii, perspectivele sale de dezvoltare, performanţele
sale prezente şi viitoare, autonomia proprietarilor şi a conducătorilor săi.

1.2 Mijloace de finanţare

Instrumentele de finanţare puse la dispoziţia economiei în general şi a întreprinderilor în

particular comportă o gamă complexă. După originea resurselor, se disting 4 tipuri de
mijloace de finanţare:
-autofinanţarea

-creşterea de capital propriu

-împrumuturile

-creditul între întreprinderi, adică livrările pe credit ale furnizorilor.

Autofinanţarea este constituită din excedentele pe care întreprinderea le produce şi care

sunt folosite pentru finanţarea activităţilor ulterioare.

Creşterea capitalului propriu înseamnă aporturile de capital pe care întreprinderea le

primeşte din exterior. Aceste aporturi pot fi furnizate de către asociaţii sau proprietarii
deja existenţi şi dispuşi să-şi mărească participarea lor.

Împrumuturile constituie surse de finanţare externă. Ele sunt contractate faţă de persoane
fizice şi juridice care rămân creditori ai întreprinderii. În sfarşit, creditul între
întreprinderi înseamnă termene de plată pe care furnizorii le acordă. Dacă această practică
vizează puţin pe particulari, ea este foarte obişnuită când clientul este o întreprindere,
chiar dacă importante diferenţe pot să apară între practicile din diferite ţări.

Dacă reputaţia nu-i este nefavorabilă, o întreprindere cumpără materii prime,

semifabricate, mărfuri, servicii, etc., primind un credit-furnizor aproape automat,
conform uzanţelor de plată din branşa de care aparţine furnizorul. Dar, la rândul său,
întreprinderea acordă astfel de credite propriilor clienţi când vinde bunuri sau servicii. Pe
total, termenele de plată primite şi acordate exercită influenţe care sunt regăsite în
noţiunea de nevoie de fond de rulment.

Pentru a recurge la una dintre aceste metode de finanţare, întreprinderea trebuie să

analizeze următoarele aspecte ce reprezintă factorii determinanţi în alegerea tipului de
finanţare:

1. Perioada pentru care sursele de finanţare sunt necesare:

Durata contractului de finanţare trebuie decisă în funcţie de scadenţa necesităţilor de

finanţare. Astfel, finanţarea cumpărării de stocuri sau plata unor servicii necesare derulării
activităţii curente a întreprinderi necesită obţinerea de resurse pe termen scurt. În general,
finanţarea investiţilor de menţinere sau dezvoltare a capacităţilor de producţie existente
este ralizată prin atragerea de resurse pe termen lung.

2. Costul surselor de finanţare:

Un aspect important al managementului firmei îl reprezintă gestiunea costurilor directe ale

finanţării. Acestea sunt reprezentate de costul capitalurilor atrase, cum ar fi rata de
dobândă ce trebuie plătită pentru creditele contractate sau rentabilitatea ce ar trebui
oferită acţionarilor după aportul acestora la capitalul firmei.

3. Flexibilitatea contractului de finanţare

Nivelul ridicat al incertitudiniin privind evoluţia pe piaţă a întreprinderii impune o mai

mare flexibilitate a contractelor de finanţare a activităţii acesteia. Astfel, pot apărea situaţii
în care firma este nevoită să ramburseze anticipat datoria, să majoreze nivelul
împrumuturilor contractate sau să prelungească durata împrumutului. În aceste condiţii,
contractele prin care sunt atrase surse de finanţare de la bănci sau alte instituţii financiare
se dovedesc mai flexibile decat cele prin care sunt atrase resurse prin ofertă publică de
acţiuni sau obligaţiuni.

4. Impactul fiscalităţii asupra politicii de finanţare a firmei:

Fiscalitatea firmei poate influenţa tipul de surse de finanţare atrase sau condiţile
contractuale alese. În general, dobânzile de plată la creditale contractate sunt deductibile
din veniturile impozabile ale întreprinderii.

5. Costurile de mandat (agent):

Problema monitorizării solvabilităţii întreprinderii poate induce dificultăţi în contractarea

de surse de finanţare, mai ales prin atragerea de capitaluri prin ofertă publică de acţiuni.
Dacă băncile sau alte instituţii financiare au capacitatea de a monitoriza performanţa,
respectiv solvabilitatea întreprinderii de-a lungul derulării contractului de finanţare,
pentru investitorii individuali care achiziţionează titluri financiare emise de către
întreprindere, această operaţiune se poate dovedi prea costisituare. Ca urmare, aceştia le
pun la dispoziţia întreprinderii. Astfel este în interesul să identifice combinaţia de
contracte de finanţare care să minimizeze costurile de mandat sau de monitorizare ale
activităţii sale.

1.3 Datorii pe termen lung

Procesul de consum care se organizează într-o întreprindere cere un volum important de

resurse mobilizabile prin repartiţia financiară. Majoritatea acestor resurse sunt
imobilizabile în structura economică a firmei pentru o perioadă mai mare de timp (au un
ciclu de rotaţie de peste 5 ani)

Datoriile pe termen lung şi mediu au de obicei o scadenţă mai mare de 5 ani, cele pe termen
mediu între 1-5 ani. Aceste două categorii sunt finanţate în special activele imobilizate.
Creditele pe termen lung şi mediu sunt foarte variate prin natura şi obiectul lor. Finanţarea
pe termen lung poate fi asigurată de organisme publice precum şi de bănci şi de alte
instituţii financiare.

Capitalurile împrumutate peste 5 ani sunt menite să finanţeze elemente cu caracter stabil
al patrimoniului. Acestea se pot clasifica în:

-credite bancare pe termen mai mare de un an

-împrumuturi din emisiuni de obligaţiuni

-datorii în legătura cu leasing-ul

1.3.1 Credite bancare pe termen mai mare de un an

Într-o întreprindere, necesarul de fonduri cu imobilizare pe termen lung apare în cazul

unor acţiuni de refacere, dezvoltare, restructurare. Pentru acoperirea acestor necesităţi se
face apel şi la fluxurile financiare din afara întreprinderii. Firma se adresează unor surse
gestionate de sistemul bancar (credite pe termen lung şi mediu), proprietarilor ( pentru
creşterea de capital social), pieţei de capital ( prin vânzarea de titluri) şi finanţelor publice (
în cazuri extreme pentru subvenţii). Fondurile procurabile pe termen lung din sursele
amintite mai sus se regăsesc în conţinutul capitalului permanent al întreprinderii ( capital
social+fonduri proprii+împrumuturi pe termen mediu şi lung).Decizia de a apela la aceste
fluxuri impune o fundamentare complexă, mai amplă decat decizia de creditare pe termen
scurt.