METODE DE PRELEVARE ȘI PRELUCRARE

A PROBELOR DE AER
 Cuprins

I. Introducere;
II. Noțiuni generale:
1. Compoziția aerului;
2. Azotul;
3. Oxigenul;
4. Argonul;
III. Poluarea atmosferică:
1. Noțiuni generale;
2. Surse de poluare;
3. Tipuri de poluare a aerului;
4. Modul de dispersie al poluanților
IV. Recoltarea probelor de aer:
1. Metode discontinue (instantanee sau de scurtă durată;
2. Metode continue (recoltarea prin aspirație);
3. Analizatoare de gaz;
V. Monitorizarea calităţii aerului – noţiuni introductive:
1. Metode în situ de monitorizare a calităţii aerului;
2. Metode la distanţă de monitorizare a calitaţii aerului;
3. Monitorizarea emisiilor produse de vehicule;
4. Monitorizarea aerului în județul Dâmbovița;
VI. Concluzii
VII. Bibliografie
I.INTRODUCERE

Problema calităţii aerului, deşi l-a preocupat pe om din cele mai vechi timpuri, este astăzi mai
actuală ca niciodată. Aerul este vital pentru orice organism in viata, calitatea lui determinand
evolutia regnului animal, vegetal, mineral, etc. Intreaga umanitate, dar si celelalte componente
ale mediului inconjurator sunt afectate de aerul poluat. Dintre toţi factorii de mediu, aerul
prezintă cea mai mare importanţă pentru zonele urbane. În mediul urban interesează în principal
sănătatea populaţiei şi influenţa poluanţilor asupra bunurilor.

Alături de calitatea aerului, cele mai semnificative probleme le pun ploile acide, incălzirea
accentuată globală și în cele din urmă, dar nu mai puțin lipsit de importanță, subțierea stratului de
ozon.

Calitatea principalilor factori de mediu: aer, apă, sol ,reprezintă “barometrul” stării generale a
mediului şi din punct de vedere chimic, are o strânsă legătură cu procesele de distribuţie şi
circulaţie a diverşilor compuşi, potenţial nocivi. Când concentraţia acestor compuşi atinge valori
care depăşesc limitele admise prin reglementările în vigoare ce se referă la calitatea mediului, ei
devin agresivi şi afectează starea mediului. [1]
 II. Noțiuni generale

1. Compoziția aerului

Aerul reprezintă componenta de bază a atmosferei, un înveliș gazos ce înconjoară Pământul,

până la altitudinea medie de 3.000 km. Gazele care formează aerul atmosferic sunt: azotul în
proporție de 78,084%, oxigenul cu 20,947%,Argon 0,934% , Dioxid de carbon 0,03% și urme
deNeon, Heliu, Kripton, Dioxid de sulf, Metan, Hidrogen. Cantitatea de vapori de apă din aer
variază considerabil depinzând de vreme, climă și altitudine.[1,2]

Dintre acestea, oxigenul are cea mai mare importanţă. Scăderea oxigenului la 14% este resimţită
de organism şi la 9% pune viaţa in pericol. La o temperatură de 18-20 grade şi o umiditate
relativă de40-60%, aerul este cel mai favorabil pentru sănătate. [2]

2. Azotul

Azotul se regăseşte în materia proteică a tuturor formelor de viaţă, în anumite depozite naturale
de gaze naturale şi hidrocarburi, în mulţi compuşi organici şi anorganici. Azotul în primul rând
este un gaz inert. Este inodor, incolor și nu menține viața, cu toate acestea, este important pentru
creșterea plantelor și este un aditiv cheie în îngrășăminte. Utilizările sale sunt mult dincolo de
sfera grădinii. Azotul este de obicei sub formă lichidă sau gazoasă (deși este posibil să se obțină
și azot solid).

Azotul lichid este folosit ca agent frigorific, care este capabil să înghețe rapid alimentele și
subiecții în cercetarea medicală, precum și în tehnologia de reproducere. În scopul acestei
explicații, vom rămâne cu gaz de azot.

Azotul este utilizat pe scară largă, în principal, datorită faptului că acesta nu reacționează atunci
când este expus la alt gaz, spre deosebire de oxigen care este foarte reactiv. Datorită compoziției
sale chimice, atomii de azot au nevoie de mai multă energie pentru a fi sparți și pentru a
reacționa cu alte substanțe. Pe de altă parte, moleculele de oxigen sunt mai ușor de despărțit,
astfel încât gazul este mult mai reactiv. [3]

3. Oxigenul
Oxigenul este un element chimic cu simbolul O și numărul atomic 8. Face parte
din grupa calcogenilor și este un element nemetalic foarte reactiv și un agent oxidant care
formează foarte ușor compuși (în special oxizi) cu majoritatea elementelor.

După masă, oxigenul este al treilea cel mai întâlnit element în univers, după hidrogen și heliu. În
condiții normale de temperatură și presiune, doi atomi de oxigen se leagă pentru a forma
dioxigenul, o moleculă diatomică incoloră, inodoră și insipidă, cu formula O2. [4]
Multe clase majore de molecule organice în organismele vii, cum ar fi proteinele, acizii
nucleici, carbohidrații, și grăsimile, conțin aer, la fel ca și cei mai importanți compuși organici,
care fac parte din cochiliile, dinții și oasele animalelor. Majoritatea masei organismelor vii o
reprezintă oxigenul deoarece face parte din apă, principala componentă a formelor de viață (spre
exemplu, aproape 2/3 din masa corpului uman).

Oxigenul elementar e produs de cianobacterii, alge și plante, fiind folosit în respirația celulară în

toate formele complexe de viață. Oxigenul e toxic pentru organismele anaerobe obligate, care
erau forma dominantă de viață timpurie pe Pământ până când O2-ul a început să se acumuleze în
atmosferă. [5] 

Oxigenul reprezintă o parte importantă din atmosferă și e necesar la susținerea majorității vieții
terestre, fiind folosit în respirație. Totuși, e prea reactiv chimic pentru a rămâne un element liber
în atmosfera Pământului fără a ne fi reaprovizionat continuu de fotosinteza din plante, care
folosesc energia luminii Soarelui pentru a produce oxigen elementar din apă.[6]

4. Argonul
Argonul este un element chimic aflat pe poziția a 18-a în tabelul periodic al elementelor. Se
găsește sub formă gazoasă, reprezentând 0,94% din atmosfera terestră. Pe Pământ este cel mai
des întâlnit și folosit gaz nobil. Deși nu este toxic, argonul este periculos deoarece, înlocuind
oxigenul, provoacă asfixierea.

Argonul deși este foarte abundent în atmosfera terestră (aproape 1%), el nu a fost descoperit până
în anul 1894, când fizicianul John Strutt, al treilea Lord Rayleigh și chimistul Sir William
Ramsay au raportat existența lui la întâlnirea anuală a Asociației Britanice pentru Avansare a
Științei la Oxford. Cu toate acestea, nu ei au fost primii care să descopere argonul, deși au fost
primii care l-au identificat. Izolarea argonului a avut loc în 1785, la Clapham, Londra, de către
Henry Cavendish. Având propriul său laborator, el a inițiat diverse investigații ale chimiei
atmosferice. Luând o mostră de aer, Cavendish trecea un curent electric prin aceasta și absorbea
gazele formate, însă era intrigat de faptul că un procent de 1% din volumul acesteia nu se putea
combina chimic. Nu realizase că descoperise un nou element gazos, iar identificarea acestuia nu
se putea face prin tehnicile perioadei sale.[7]

Este un produs secundar al producției de oxigen și azot. Argonul este cel mai frecvent utilizat
gaz în cercetare, industrie, medicină (dermatologie, oftalmologie), chimie analitică,
nanotehnologie și tehnologia plasmei datorită performanței sale termice excelente și a
rentabilității în comparație cu alte gaze nobile. Plasmele argon cu presiune atmosferică la
temperatură scăzută sunt contribuții relativ noi pentru diagnostic și aplicații medical. [8,9]
 III. Poluarea atmosferică

1. Noțiuni generale

În general, se poate considera că poluarea atmosferei este rezultatul unor fenomene care constau
în schimburi dintre atmosferă și alte componente ale mediului care, fie aduc poluanți (emisii) fie
îi consuma (depunere și transformare). Emisiile fac obiectul inventarelor care au ca scop
evaluarea evacuărilor în aer a unor substanțe ca dioxid de sulf, oxizi de azot, monoxidul și
dioxidul de carbon, metanul și compușii organici volatili (în afara metanului), amoniacul,
compușii organici persistenți și metalele grele.

Pentru fiecare poluant, nivelurile atinse sunt comparate cu referințele disponibile. Acestea pot fi
valori limită, care trebuie obligatoriu sa fie respectate și a căror depășire implică elaborarea unor
planuri de reducere care să vizeze dimunuarea poluării sau valorilor țintă, numite de asemenea
valori ghid și care sunt indicatoare. Există de asemenea praguri de alertă, praguri de informare,
praguri de protecție a sănătății și praguri de protecție a vegetației.

Pentru majoritatea poluanților au fost determinate obiectivele de calitate. Ele se bazează atât pe
legislațiile internationale cât și pe recomandările OMS și uneori, pe normele referitoare la igiena
industrială (condițiile la locul de muncă).

Toate referințele conțin o valoare care nu trebuie depășită pentru un anumit parametru statistic
determinat(medie, procent, etc.) și permit sintetizarea datelor colectate în timpul unei observări.
Ele menționează de asemenea o durată de eșantionare la care se raportează datele colectate.
Pentru evaluarea potențialului de efecte pe termen lung, se pot alege perioade lungi de observare
(de exemplu, un an); pentru efecte pe termen scurt, aceste perioade pot fi scurte (de exemplu, o
zi).

Unii poluanți pot avea efecte atât pe termen scurt, cât și pe termen lung; în acest caz, sunt
prevăzute 2 sau mai multe tipuri de valori limită, valorile de referință associate expunerilor
scurte find mult mai ridicate decât cele corespunzătoare expunerilor lungi.

Poluarea atmosferică dăunează sănătății umane și mediului. O proporție semnificativă a

populației Europei locuiește în zone, în special orașe, unde apar depășiri ale standardelor de
calitate a aerului: poluarea cu ozon, dioxid de azot și pulberi în suspensie (PM) induce riscuri
grave pentru sănătate. Mai multe țări au depășit în 2010 una sau mai multe limite de emisie la
patru poluanți atmosferici importanți. Reducerea poluării atmosferice rămâne așadar importantă.
Pulberile în suspensie, dioxidul de azot și ozonul de la nivelul solului sunt recunoscuți în prezent
drept cei trei poluanți care afectează cel mai grav sănătatea umană. Expunerile pe termen lung și
cele maxime la acești poluanți variază ca gravitate și impact, de la efectele minore asupra
sistemului respirator până la decesul prematur. Aproximativ 90% din locuitorii orașelor din
Europa sunt expuși la poluanți în concentrații peste nivelurile de calitate a aerului considerate
dăunătoare pentru sănătate.

De exemplu, pulberile fine în suspensie (PM2,5) din aer reduc speranța de viață în UE cu peste
opt luni. Benzopirenul este un poluant cancerigen din ce în ce mai îngrijorător care, în mai multe
zone urbane, în special din Europa centrală și de est, este prezent în concentrații care depășesc
pragul stabilit pentru protecția sănătății umane. [10]

2. Surse de poluare

Sursele de poluare reprezintă locul de producere şi de evacuare în mediul înconjurător a

unor emisii poluante. După natura poluanților, emisiile poluante acestea pot fi sub formă de
pulberi şi gaze, emisii radioactive şi emisii sonore.

După proveniența poluanților surse de poluare sunt naturale şi artificiale.

1. Sursele naturale produc o poluare accidentală; sunt situate la distanțe mari de centrele
populate.
1.1 Vulcanii pot polua atmosfera cu pulberi solide, gaze şi vapori, substanțe toxice datorită
conținutul lor mare de compuşi ai sulfului, ce rezultă în urma erupției şi a pulverizării
lavei vulcanice în aer. Vulcanii activi poluează continuu prin produse gazoase emise prin
crater şi crăpături, numite fumarole.

1.2 Furtunile de praf provocate de uragane, cicloane etc. asociate cu eroziunea solului produc
poluare atmosferică pe mari întinderi, ce pot cuprinde mai multe țări sau pot chiar trece
de pe un continent pe altul. Pulberea poate fi ridicată până la mare înălțime şi odată
ajunsă într‐o zonă anticiclonică, începe să se depună. Se estimează că în fiecare an
atmosfera poartă peste 30 de milioane de tone de praf. Circulația prafului în atmosfer
poate dura zeci de zile.

1.3 Ceața este frecventă în zonele situate în vecinătatea oceanelor şi a mărilor, care aduc în
atmosfera continentală cristale de sare ce constituie nuclee de condensare a vaporilor de
apă.

2. Sursele artificiale sunt mai numeroase şi cu emisii mult mai dăunătoare, totodată fiind şi
într‐o dezvoltare continuă datorată extinderii tehnologiei şi a proceselor pe care acestea le
generează.
Emiterea în atmosferă a poluanților artificiali se poate face prin două moduri.
Principalele surse antropice sunt:
 ƒ arderea combustibililor fosili pentru producerea de electricitate, transport,
industrie şi gospodării;
 ƒ procesele industriale şi utilizarea solvenților, de exemplu în industriile chimice şi
cele extractive;
 ƒ agricultura;
 ƒ tratarea deşeurilor.

3. Tipuri de poluare a aerului

1. Poluarea fizică

1.1 Poluarea fonică este datorată emisiilor de sunete (oscilații armonice) şi zgomote (oscilații
nearmonice sau amestec de sunete discordante). Principalele surse de poluare fonică
sunt: transporturile terestre şi aeriene, şantierele de construcții, complexele şi
platformele industriale etc.
Efecte: disconfort psihic sau tulburări neurovegetative, degradarea auzului şi pierderea
auzului nevroze, hipertensiune, tulburări endocrine;

1.2 poluarea radioactivă este datorată proceselor de emisie şi propagare în spațiu a unor unde
electromagnetice (razele X şi radiația gama) şi radiații corpusculare (radiații alfa, beta,
pozitroni şi neutroni), însoțite de transport de energie provenite din surse naturale
(radiația cosmică, roci şi ape radioactive) sau articilale (extragerea şi prelucrarea
minereurilor radioactive, combustibilii nucleari, centralele nuclearo‐electrice, reactoarele
şi acceleratoarele de particule, etc).
Efecte: modificări de natură genetică, afectând cromozomii şi codul genetic etc.

2. Poluarea chimică
Principalii compuşi poluanți ai atmosferei:
Compuşii organici volatili: benzina, eterii de petrol, benzen, acetonă, cloroform, esteri,
fenoli, sulfura de carbon etc.) rezultă din prelucrarea țițeiului şi a produselor petroliere,
din composturile menajere, agricole sau industriale şi din emisiile vehiculelor care
folosesc motoare cu explozie.

Oxizii de carbon:
 ƒ monoxidul de carbon‐ provine din surse naturale: erupții vulcanice, incendii, descărcări
electrice şi fermentațiile anaerobe sau artificiale: arderea combustibililor fosili şi arderile
incomplete ale carburanților în motoarele cu explozie.
 Efecte: afecțiuni cerebrale, dereglări de sarcină, malformatii sau chiar decesul. Cele mai
mari valori medii zilnice admise sunt de 2 mg/m3.

 ƒ dioxidul de carbon‐este principalul gaz care determină „efectul de seră”. Rezultă din
procese de combustie 79%, respirația plantelor 17,8 %, surse industriale 3%, alte procese
naturale 0,2 %. Cantitatea totala de CO2 din atmosfera a crescut de la 1,29 ppm în
perioada 1965‐1985, la 1,5 ppm între 1985 şi1995.
Efecte: devine toxic pentru om în concentrații de peste 2–3 % şi nociv la concentrații de
peste 25‐ 30 %.

Compuşii sulfului:
 ƒ dioxidul de sulf provine din arderea combustibililor fosili şi unele procese metalurgice.
Efecte : >1,0 ppm, moartea tuturor plantelor, iar la om provoacă iritații ale aparatului
respirator; în concentrații de 4 ‐ 5 mg/m3, intoxicații si decese la mamifere şi om. În
prezența vaporilor de apă formează acidul sulfuric determinând ploile acide.

 ƒ acidul sulfhidric (hidrogen sulfurat) provine din surse naturale şi anrtificiale (în
special din industria petrolieră, petrochimică, etc).
Efecte: acțiune toxică asupra omului şi animalelor

Compuşii azotului :
 ƒ oxizii de azot, cel mai cunoscut este NO2, care provine din arderea combustibililor
fosili şi emisiile motoarelor cu explozie. Contribuie la formarea smogului (Figura 1).

Figura 1. Smogul

Smogul este un amestec de ceață solidă sau lichidă şi particule solide rezultate din poluarea
industrială, in special oxizi de azot şi compuşii organici volatili. Acest amestec se formează când
umiditatea este crescută, iar condițiile atmosferice nu împrăştie emanațiile poluante, ci din
contră, permit acumularea lor lângă surse. Smogul reduce vizibilitatea naturală şi adesea irită
ochii şi căile respiratorii .
 peroxi‐aceti‐nitrații (PAN) ‐ se formează sub influența radiației solare şi accelerează
procesul de formare a ozonului în troposferă.
Derivații halogenilor rezultă din activitățile industriale.
 clorul‐ rezultă din electroliza clorurilor alcaline, lichefierea clorului, producția de
celuloză, hârtie şi solvenți organici şi a pesticidelor organoclorurate. Este mai greu decât
aerul şi solubil în apă şi se concentrează cu uşurință în apropierea solului
Efecte: > 15 ‐ 20 ppm, disfuncții ale aparatului respirator şi iritații severe ale mucoasei
globului ocular, etc.

 fluorul este folosit în industria aluminiului.

Efecte: produce necroze foliare, defoliere, iar în concentrații de 60 ‐ 100 ppb, moartea
plantelor.

3. Poluarea biologică este produsă prin eliminarea și raspandirea in mediul inconjurator a

unor germeni microbieni. In prezent, poluarea biologica – bacteriologica, virusologica si
parazitologica, are o frecventa foarte redusa.

4. Modul de dispersie al poluanților

Substantele poluante nu rîmân la locurile unde sunt produse, ci, prin intermediul unor
factori, sunt deplasate pe distante mai scurte sau mai lungi. Aflate în concentrație mare la
sursa emitentă, pe măsură ce se depărtează se împrăştie şi datorită unor fenomene fizice
sau chimice, în anumite zone sau regiuni ele cad pe pământ sau se descompun. Principalii
factori meteorologici care contribuie la mişcarea poluanților în atmosferă sunt: temperatura,
umiditatea, vântul, turbulența şi fenomenele meteorologice.

Emiterea în atmosferă a poluanților artificiali se poate face prin două moduri:

 ƒ organizat, prin canale şi guri de evacuare cu debite şi concentrații de impurități
cunoscute şi calculate
 ƒ neorganizat, prin emiterea poluanților direct în atmosferă discontinuu şi în cantități
puțin sau chiar deloc cunoscute.

Viteza de dispersie depinde de:

1. caracteristicile fizice ale sursei (viteza şi temperatura gazelor, înălțimea coşului de
emisie şi diametrul acestuia, caracterul stabil sau mobil al sursei, durata de emisie);
2. caracteristicile chimice ale emisiei (concentrația poluantului şi nivelul de toxicitate);
3. factori naturali: parametrii meteorologici (viteza şi durata vântului, umezeala aerului,
precipitațiile atmosferice, presiunea aerului), relief (culoare de vale, zone
depresionare, bariereleorografice) şi de prezența unor suprafețe împădurite capabile
să rețină particule şi sa neutralizeze unele gaze. [11, 12,13]
 IV. Recoltarea probelor de aer

Recoltarea probelor de aer urmăreşte fie analiza poluanţilor, fie determinarea poluanţilor din
atmosferă sub formă de particule. Pentru prelevarea probelor gazoase se pot folosi diferite
metode.
1. Metode discontinue (instantanee sau de scurtă durată)
Aceste metode sunt indicate pentru cazurile în care concentraţia poluantului de determinat este
mare. Procedeul constă în recoltarea probelor de aer în recipiente închise, de volum cunoscut, de
diferite forme, capacităţi şi dimensiuni: flacoane de sticlă, pipete de gaz, saci de plastic, seringi
de sticlă sau de material plastic.În funcţie de proprietăţile poluantului şi de caracteristicile
recipientului, se pot aplica trei modalităţi de recoltare.

 Recoltarea prin dislocuire de lichid (prin golire).

Vasele de recoltare, perfect curate, se umplu cu apă distilată şi se transportă la locul de recoltare.
Prin golire, aerul de analizat i-a locul apei apoi vasul se închide. Procedeul se aplică doar pentru
acei poluanţi care nu se dizolvă în apă.

 Recoltarea prin dislocuire de aer

Se aplică pentru poluanţii solubili în apă. În general se folosesc tonometre (pipete de gaz) sau
flacoane de sticlă tip sifon (prevăzute cu un dop străbătut de un tub lung şi unul scurt).
Flaconul se adaptează la un sistem de aspiraţie în aşa fel încât aerul să
intre prin tubul lung şi să iasă prin cel scurt; se circulă prin vas un volum de aer de aproximativ
de 10 ori mai mare decât capacitatea recipientului pentru a avea siguranţa îndepărtării complete a
gazului remanent.

 Recoltarea prin crearea de vid

Vasul în care urmează să fie recoltată proba de aer se videază cu ajutorul unei pompe de vid apoi
se închide ermetic. La locul de recoltare vasul se deschide, iar aerul de analizat pătrunde în el.
Volumul de aer recoltat se calculează cu ajutorul relaţiei:
V=V1x(P-Pr/P)
În care : V= volumul real de aer recoltat, ml;
V1= volumul recipientului, ml;
P= presiunea atmosferică !n momentul recoltării, mm Hg;
Pr= presiunea reziduală a aerului în vas, mm Hg.

2. Metode continue (recoltarea prin aspirație)

Procedeul se foloseşte în cazul unor concentraţii reduse ale poluanţilor de analiză în aer, aceştia
putând fi concentraţi dintr-un volum mare de aer prin recoltări de lungă durată.
 Sistemele de recoltare prin aspiraţie a poluanţilor atmosferici constau în general din trei părţi
componente: dispozitivul de aspirare, dispozitivul de măsurare a volumului de aer şi dispozitivul
de reţinere a toxicului.

Pentru aspirarea aerului se folosesc diferite dispozitive hidrostatice(aspiratoare hidraulice),

pompe de vid sau aspiratoare electrice.Măsurarea volumului de aer se face cu ajutorul
gazometrelor (contoare de gaz) şi debitmetrelor (reometre şi rotametre).

Pentru reţinerea poluanţilor atmosferici se folosesc dispozitive care se aleg în funcţie de natura
constituentului sau constituenţilor care sunt analizaţi: pulberi (aerosoli) sau gaze şi vapori.

În cazul poluanţilor gazoşi metoda de reţinere cea mai folosită este absorbţia şi se realizează în
recipiente de sticlă numite absorbitoare. Practic aerul este aspirat şi făcut să barboteze printr-un
lichid (soluţie absorbantă) care reţine impurificatorul ca urmare a unei reacţii chimice. După
prelevarea unui anumit volum de aer,conţinutul vasului de absorbţie se analizează în vederea
dozării poluantului.

Și în cazul poluanţilor sub formă de particule s-au pus la punct diferite procedee de reţinere. În
mod frecvent, acest tip de poluanţi este reţinut prin filtrare. Ca material de filtrant se poate folosi
hârtia de filtru, vata de bumbac, vata de sticlă, membrane filtrante. Cântărirea filtrului înainte de
şi după reţinerea poluantului permite determinarea acestuia, prin diferenţă.

1. Analizatoare de gaz
Analizatoarele de gaz folosite în tehnica modernă sunt aparate care permit recoltarea, depistarea
şi dozarea substanţelor poluante, a substanţelor inflamabile şi explozive în stare de gaze sau
vapori, individual şi în amestec direct din atmosfera poluată. Analizatoarele de gaze au la bază
principiile folosite în construcţia diferitelor categorii de aparate de analiză fizico-chimică,
adaptate la particularităţile mediului gazos în care se efectuează determinările. Deşi există o
foarte mare varietate de analizatoare de gaze ele pot fi clasificate simplu, după principiul care se
bazează, în: optice, electrochimice şi termodinamice.

 Analizatoarele optice de gaze

Măsoară absorbţia de luminii de către toxic sau de către produsul de reacţie dintre toxic şi mediul
absorbant, lichid sau solid. Măsurarea absorbţiei se poate face în domeniul vizibil, ultraviolet sau
infraroşu, folosind celulele fotoelectrice şi dispozitivele de înregistrare, eventual de
teletransmisie, a datelor. În scopul evitării interferenţilor se utilizează filter selective sau reactivi
chimici suplimentari pentru descompunerea sau masarea substanţelor interferente.
 Analizatoarele electrochimice de gaze
Urmăresc variaţia unei proprietăţi electrochimice a soluţiei absorbante în urma reţinerii
poluantului. Cele mai frecvente tipuri de analizatoare electrochimice sunt cele bazate pe
urmărirea variaţiei conductibilităţii electrice.

 Analizatoarele termochimice de gaze: Se bazează pe măsurarea energiei calorice care rezultă din
reacţiile chimice ale compuşilor toxici, în general reacţii de ardere. [13]
 V. Monitorizarea calităţii aerului – noţiuni introductive

Monitorizarea calității aerului a fost interpretată foarte mult timp ca fiind doar o simplă acțiune
de prelevare și analiză a aerului, utilizând analizatoare. Într-un sens mai larg, termenul de
monitorizare poate fi definit ca „o activitate sistematică de urmărire și determinare a calității
aerului, utilizând anumite metode – adecvate scopului propus – în scopul obținerii de date pentru
un anumit interval de raportare și o frecvență de colectare necesară realizării obiectivelor impuse
de monitorizare”.

Evaluarea calităţii aerului și stabilirea nivelului de poluare se bazează pe

o serie de metode de analiză cantitative ce au ca scop identificarea şi stabilirea
concentrației diverselor gaze ce apar în atmosferă. Metodele aplicate trebuie să rezolve 2
obstacole majore legate de analiza gazelor atmosferice:
1. gama largă de variație a concentrației gazelor atmosferice – N2-78%, O3 ppm,
concentrațiile se găsesc într-o plajă de 10 la puterea 14.
2. dimensiunile, dinamica și stratificarea atmosferei – prelevarea de eșantioane și
relevanţa acestor eşantioane pentru formularea unor concluzii.

Metodele de determinarea a concentrației constituenților atmosferice se pot clasifica în:

 metode in situ - în care o probă de aer este prelevată și introdusă într-un aparat de
măsură
 metode le distanţă – în care un fascicul de energie (radiație electromagnetică, lumină)
generată de pe un avion, satelit sau de pe sol traversează porțiunea atmosferei ce este studiată.
Funcţie de comportamentul fascicului, se trag concluzii privind componentele chimie ale
porţiunii traversate.

1. Metode în situ de monitorizare a calităţii aerului

Metodele spectroscopice – au la bază observaţia că diverșii compuşi chimici au capacitatea de a

absorbi radiație electromagnetică la lungimie de undă specifice.
Atunci când un compus absoarbe radiație electromagnetică, energia sa creşte şi energia
fasciculului de radiație scade.

Orice dispozitiv de măsurare spectroscopic este alcătuit din:

 Sursă de radiaţie electromagnetică, cel mai frecvent un bec (pentru VIS) sau o lampă cu
deuteriu (pentru UV)
 Monocromator – o prismă sau un filtru ce selectează o anumită lungime de undă funcţie
de substanţa de analizat. Din monocromator lumina are o singură culoare (lumină
monocromatică) şi intensitatea I o .
  Cuva cu substanţa de analizat de lungime l. Prin traversarea cuvei lumina este absorbită,
va avea o intensitatea I mai mică.
 Detectorul de lumină ce măsoară intensitatea I o și I și calculează A = absorbanŧa probei.

A= -log(I o /I);
De asemenea A = ε x l x c; unde A- absorbanţa l- lungimea cuvei în care este plasată proba c -
concentratia probei ε – coeficientul de absorbţiei al substanţei de analizat deci c= A/ε x l

Determinarea în situ a concentratiei de ozon:

- cu ajutorul unor spectrometre UV montate pe avioane capabile să atingă altitudinile de interes;
- se măsoară la o lungime de undă de 254 nm, sursa de lumină fiind o lampă de Hg;
- concentrațiile ce trebuie măsurate sunt mici, de ordinul ppm, de aceea lungimea cuvei este foarte mare –
50 cm;
- deoarece celelalte gaze atmosferice nu absorb la această lungime de undă, nu este necesară eliminarea
lor.

Determinarea in situ a concentratiei de CO2:

- cu ajutorul unor spectrometre infraroşu (IR). Cel mai cunoscut este cel montat la Mauna
Loa Observatory, Hawaii ce funcţioneză din 1958. Datele provenite de aici alcătuiesc cea
mai lungă înregistrare a concentratiei de CO2 disponibilă la ora actuală și sunt considerate
ca fiind de referinţă pentru studiul evoluţiei concentraţiei de CO2 la nivel global.
- deoarece moleculele absorb slab în IR, spectrometrele IR necesită lungimi extrem de
mari ale celulelor de măsurare – 10 – 100 metri. Acest lucru face utilizarea lor pentru
măsurări în situ mai puțin practică.

2. Metode la distanţă de monitorizare a calitaţii aerului

Metodele la distantă se folosesc pentru evaluarea atmosferei Pământului din spaţiu.

Ele se bazează tot pe metode metode spectroscopice, în care se analizează lumina emisă de Soare ce
interacționează cu Pământul şi atmosfera.În funcție de poziția observatorului, Pământului și Soarelui se
poate discrimina:
- lumina ce provine de la Soare și traversează doar stratosfera (limb path) – observatorul este în spaţiu ;
- lumina ce provine de la Soare şi traversează toată atmosfera – observatorul este pe sol;
- lumina emisă de atomsferă a urmare a fenomenelor de refracţie – observatorul este în spaţiu ;
- lumina împrăștiata de atmosferă.

Cele mai cunoscute instrumente utilizate pentru evaluarea stării atmosferei şi calităţii aerului sunt:
1. ATMOS : - atmosferic trace molecular spectroscopy;
- utilizat pentru prima dată în 1985 şi folosit până în 1992 ;
- un telescop cuplat cu un spectrometru IR capabil să analizeze radiaţia solară şi să
detecteze simultan gazele la altitudini de 10-150 km .
2. LIMS : - limb infrared monitor of the stratosphere – un telescop cuplat cu un spectroscop IR
capabil să măsoare simultan concentraţiile CO2 , O3 , H2O, HNO3 şi NO2 ;
- amplasat pe satelitul Nimbus 7.
3. TOMS: -total ozone mapping spectrometer – spectrometru UV ce măsoară simultan la 6
lungimi de undă între 213 și 380 nm;
4. LIDAR – light detection and ranging ;
-un detector amplasat în general pe sol ce proiecteză o rază laser de pe sol şi măsoară
cantitatea de lumină împrăştiată/reflectată înapoi.

3. Monitorizarea emisiilor produse de vehicule

1. Măsurarea emisiilor de HC produse de vehiculele cu motor este o metodă eficientă ce este

senibilă la toţii compuşii ce conțin legături C-H este ionizarea în flacară.
Principiul detecției este:
 amestecul de analizat (continând HC) este ars într-o flacără H2 /aer în care au loc
reacțiile: CH. + O. -> CHO+ + eCHO+ + H2O -> H3O+ + CO 2. Ionii H3O+
formaţi sunt suficient de stabili și ajung pe placă colectoare ce se va încărca
pozitiv. Acest lucru duce la apariţia unei diferenţe de potenţial şi deci a unui
curent electric ce este detectat.
 Intensitatea curentului electric generat este direct proportţional cu cantitatea de
HC din probă. Metoda poate detecta hidrocarburi saturate, nesaturate sau
aromatice, însă nu este senibilă pentru alcooli.

2. Măsurarea emisiilor de NO x produse de vehiculele cu motor - metoda utilizată se bazeză pe

fenomenul de chemiluminescentă – NO x reacţioneză cu O3 şi în urma reacţiei se degajă lumină.
Aparatul utilizat se numește analizor de chemiluminescentă (CLA).
Modul de funcţionare al CLA:
 NO2 este converit în NO prin intermediul unui catalizator bazat pe C, unde are
loc reacția: NO2 + C -> NO + CO 2;
 Se generează O3 prin iradierea aerului atmosferic cu UV;
 Are loc reacţia dintre NO și O3 cu generarea de lumină după reacţiile: NO + O3
-> NO2 * + O2 NO2 * --> NO2 + lumină ;
 Lumina emisă este detectată. Intensitatea ei este dependentă de concentraţia de
NO din probă.

3. Măsurarea emisiilor de CO produse de vehiculele cu motor - metoda utilizată folosește un

spectrometru IR specific numit analizor infraroșu nedispersiv – NDIR.
Acesta este alcătuit din:
 sursă de lumină IR – cel mai frecvent o lampă de tungsten;
 două camere pline cu gaz: A. camera de referință plină cu N2;
B. camera cu proba de analizat ;
 un detector ce conţine la rândul său 2 celule pline cu acelaşi gaz separate printr-o
membrană flexibilă.
Dacă proba de analizat nu conține CO, radiaţia IR este absorbită uniform de cele 2 camere. Aceeaşi
cantitate de radiaţie IR ajunge la detector și membrana nu se mișcă. Dacă proba conţine CO, acesta
absoarbe IR, ceea ce face ca mai multă radiaţie să ajungă pe celula detectorului corespunzătoare camerei
de referintă. Gazul din celulă se încălzeşte mai puternic, membrana se deplasează iar deplasarea este
sesizată de detector. [14]

4. Monitorizarea aerului în județul Dâmbovița

Laboratorul Agenției pentru Protecția Mediului Dâmbovița funcționează în structura Serviciului

Monitorizare și Laboratoare și asigura activitatea de monitorizare a factorilor de mediu din județ,
din punct de vedere al calității aerului, nivelului de zgomot, calității apelor uzate si
solurilor contaminate, în limita dotărilor tehnice existente.

Principalele atribuții ale laboratorului APM Dambovita:

 efectuează prelevări şi încercări în domeniile: calitatea aerului (inclusiv a
precipitaţiilor atmosferice), nivel de zgomot ambiant, poluare rezultată din
gestionarea deşeurilor şi aplică măsurile prevederilor din legislaţia
specifică în cazul producerii unor evenimente deosebite
 efectuează monitorizarea continua si periodica a calității aerului precum
și monitorizarea periodică a calităţii mediului afectat de gestionarea
deşeurilor și a nivelului de zgomot ambiant, sub coordonarea
Laboratoarelor Naționale de Referință de specialitate din cadrul ANPM;
 operează si administrează stațiile automate din rețeaua de
monitorizare a calității aerului la nivel județean, în conformitate cu
legislația în vigoare si cu procedurile de operare standard la nivel național;
 asigura colectarea si validarea datelor primare necesare evaluării calității
aerului si transmiterea acestora in Rețeaua Națională de Monitorizare a
Calității Aerului;
 asigura calitatea si controlul calității datelor obținute în procesul de
monitorizare;
 asigură prestarea unor servicii de laborator pentru persoane fizice sau
juridice (clienți externi) în domeniile sale de competentă
 disponibilizează datele de calitate a mediului obținute in scopul
actualizării bazelor de date gestionate de APM Dambovita sau la nivel
național;
 asigura calitatea analizelor efectuate prin implementarea, acreditarea
si menținerea unui sistem de management, în conformitate cu standardul
SR EN ISO/ CEI 17025 - Cerințe generale pentru competenta
laboratoarelor de încercări si etalonare;
În județul Dâmbovița sunt amplasate 3 stații de monitorizare a calității aerului: 2 stații în
Târgoviște și o stație în Fieni.

În conformitate cu Ordinul nr. 1818 din 2 octombrie 2020, calitatea aerului este exprimată prin
indici de calitate a aerului (generali, specifici și orari), reprezentați prin numere cuprinse între 1
și 6, corespunzătoare unor calificative: 1 -”Bun”, 2 - ”Acceptabil”, 3 -Moderat”, 4 -”Rău”, 5
-”Foarte rău” și 6 - ”Extrem de rău”.

Indicele general de calitatea aerului se stabilește ca fiind cel mai mare dintre indicii specifici
corespunzători poluanților monitorizați. [15]
Indicii de calitate oferiți de ANPM Dâmbovița pe stațiile Târgoviște și Fieni, pentru următorii
poluanți atmosferici: SO2, NO2 și PM10, în intervalul 24.12-30.12.2020 sunt:

Tabel 1. Stația din Târgoviște

NO2 PM 10 SO2
24.12.2020 2 4 1
25.12.2020 1 4 1
26.12.2020 1 3 1
27.12.2020 1 2 1
28.12.2020 2 2 1
29.12.2020 2 2 1
30.12.2020 2 2 1

Grafic 1. Indicele de calitate a aerului oferit de stația din Târgoviște

Tabel 2. Stația din Fieni

NO2 PM 10 SO2

24.12.2020 1 4 1
25.12.2020 1 4 1
26.12.2020 1 4 1
27.12.2020 1 2 1
28.12.2020 1 2 1
29.12.2020 2 2 1
30.12.2020 2 2 1
 Grafic 2. Indicele de calitate a aerului oferit de stația din Fieni

Norme Dioxid de sulf SO2

LEGEA nr. 104 din 15 iunie 2011

Dioxidul de sulf - SO2

Prag de 500 ug/m3 - măsurat timp de 3 ore consecutiv, în puncte reprezentative pentru calitatea
alerta aerului pentru o suprafată de cel putin 100 km2 sau pentru o întreaga zonă sau aglomerare,
oricare dintre acestea este mai mică.

Valori 350 ug/m3 - valoarea limită orară pentru protecția sănătații umane
limita 125 ug/m3 - valoarea limită zilnică pentru protecția sănătații umane

Nivel 20 ug/m3 - nivel critic pentru protecția vegetației, an calendarisitic și iarnă (1 octombrie -
critic 31 martie)

Norme PM10

LEGEA nr. 104 din 15 iunie 2011

Particule în suspensie - PM10

Valori limită 50 ug/m3 - valoarea limită zilnică pentru protecția sănătăţii umane
40 ug/m3 - valoarea limită anuală pentru protecția sănătăţii umane

LEGEA nr. 104 din 15 iunie 2011

Particule în suspensie - PM2,5

Valoare tintă 25 ug/m3 - valoarea-tintă anuală

Valori limită 25 ug/m3 - valoarea limită anuală care trebuie atinsă până la 1 ianuarie 2015
20 ug/m3 - valoarea limită anuală care trebuie atinsă până la 1 ianuarie 2020
Norme NO2

LEGEA nr. 104 din 15 iunie 2011

Oxizi de azot - NOx

Prag de 400 ug/m3 - măsurat timp de 3 ore consecutive, în puncte reprezentative pentru calitatea
alertă aerului pentru o suprafața de cel puțin 100 km2 sau pentru o întreaga zonă sau aglomerare,
oricare dintre acestea este mai mică.

Valori 200 ug/m3 NO2 - valoarea limită orără pentru protecția sănătăţii umane
limită 40 ug/m3 NO2 - valoarea limită anuală pentru protecția sănătăţii umane

Nivel 30 ug/m3 NOx - nivelul critic anual pentru protecția vegetației

critic

VI. Concluzii

 Agenții de poluare contribuie la coroziunea și distrugerea diverselor materiale.

Poluanții din aer dereglând în felul acesta circuitul substanțelor în natură.
 Poluarea aerului este strans legata de schimbarile climatice - principalul motor al
schimbarilor climatice il reprezinta arderea combustibililor fosili, care contribuie
in mare masura la poluarea aerului.
 Stațiile de monitorizare a calității aerului, utilizează senzori de particule de înaltă
tehnologie pentru măsurarea în timp real a poluării PM2.5, care este unul dintre
cei mai nocivi poluanți atmosferici.
  Smogul reduce calitatea aerului deasupra orașelor mari . Acest smog este cauzat
de combustia în motoarele autovehiculelor și ale avioanelor a combustibilului care
produce oxizi de azot și eliberează hidrocarburi din combustibilii nearși.
 Pentru majoritatea poluanților au fost determinate obiectivele de calitate, care se
bazează atât pe legislațiile internationale cât și pe recomandările OMS

VII. BIBLIOGRAFIE

[1]. Constantin, M., Dumitrascu, M., Romeo, A.I., Poluarea și protectia mediului, în Ecologie și
protecția calității mediului, Constantin Munteanu ( ed. ), Balneară, București, 2011, 3-8.
[2]. Wikipedia, Aer, https://ro.wikipedia.org/wiki/Aer#Compozi%C8%9Bia_aerului, accesat
27.11.2020.
[3]. Atlas Copco, Azot, https://www.atlascopco.com/ro-ro/compressors/air-compressor-blog/ce-
este-azotul-si-utilizare-azot-in-industrie, accesat 27.11.2020.
[4]. Webelements, Oxigen, https://www.webelements.com/oxygen/electronegativity.html, accesat
27.11.2020.
[5]. Zimmer, C., The Mystery of Earth’s Oxygen, The New York Times,
https://www.nytimes.com/2013/10/03/science/earths-oxygen-a-mystery-easy-to-take-for-granted.html,
accesat 27.11.2020.
[6]. Constantin, D., Albu, M.B., Mică enciclopedie de chimie, Editura Enciclopedică Română,
București, 1974, 359-360.
[7]. Constantin, D., Albu, M.B., Mică enciclopedie de chimie, Editura Enciclopedică Română,București,
1974, 80.
[8]. Sismanoglu, B.N., Pessoa, R., Caetano, R., Hoyer, Y.D., Argon properties, production and recent
applications, Argon, 2013,
https://www.researchgate.net/publication/286411259_Argon_properties_production_and_recent_applicati
ons, accesat 28.11.2020.
[9]. Räsänen, M., Argon din aer, nature chemistry 6,82, 2014,
https://www.nature.com/articles/nchem.1825, accesat 28.11.2020.
[10]. Agenția Europeană de Mediu, https://www.eea.europa.eu/ro/themes/air/intro, accesat în 28.12.2020.
[11]. Gavrilescu, E., Surse de poluare și agenți poluanți ai mediului, Editura Sitech, Craiova, 2007, 5-12.
[12].Ionac, N., Ciulache, S., Comunicări de Geografie, în: Evaluarea expunerii umane la acțiunea
poluanților atmosferici, vol. V, Editura Universității din București, 2001, 249-257.
[13]. Surpăţanu, M., Zaharia, C., Prelevarea probelor de aer,în ABC Metode de analiză a factorilor de
mediu, Ed.T., Iași, 2002, 12-15.
[14]. https://mail.uaic.ro/~marius.mihasan/teaching/pdfs/atmosphere_course/curs_8_Metode_analiza.pdf,
accesat 4.01.2021;
[15]. Rețeaua Națională de Monitorizare a Calității Aerului, https://www.calitateaer.ro/public/home-
page/?__locale=ro, accesat 4.01.2020.