Universitatea “Aurel Vlaicu” Arad

Facultatea de Teologie Ortodoxă “Ilarion V. Felea” Arad

Curs la Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică

An III, sem I

Pr. Conf. Dr. Lucian Farcaşiu

Arad
2017

1
CARE ESTE ATITUDINEA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE FAŢĂ DE PROBLEMA
ÎNNOIRII CULTULUI?
Între problemele de mare actualitate care au frământat şi mai preocupă încă pe teologii
ortodocşi este şi aceea a înnoirii cultului sau a adaptării lui la cerinţele lumii contemporane.
Problema nu este nouă, darea pare că se pune astăzi mai ales de către neteologi şi anume de către
cei dornici să vadă o înnoire evidentă a Bisericii Ortodoxe şi în acest domeniu, ca şi în alte
sectoare ale vieţii ei. S-a afirmat şi se mai spune şi astăzi de către unii teologi şi mai ales de către
unii credincioşi, care frecventează locaşurile de cult şi participă la slujbele divine, că, în general,
cultul ortodox este prea lung şi obositor şi că el trebuie scurtat sau adaptat la condiţiile de viaţă
ale credincioşilor, pentru care timpul constituie o problemă vitală. Această obiecţie este ridicată
şi prin comparaţie cu cultul celorlalte confesiuni creştine, catolică şi protestantă, în care slujbele
sunt mult mai scurte şi mai dese. Comparaţia se face mai ales cu misa sau liturghia romano-
catolică, scurtă şi săvârşită de mai multe ori pe zi, la ea putând participa, prin rotaţie, mai mulţi
credincioşi, în funcţie de problemele din ziua respectivă ale fiecăruia dintre ei.
În privinţa adaptării sau înnoirii cultului divin, în Biserica Ortodoxă au existat preocupări
chiar de la prima Conferinţă panortodoxă de la Rhodos, din 1961, când pe listele de teme care
aveau să constituie ordinea de zi pentru Marele Sinod panortodox figurau şi problemele legate de
cultul divin şi anume: uniformizarea rânduielilor tipiconale sau de cult, participarea mai largă a
elementului laic sau a credincioşilor mireni la viaţa cultică a Bisericii, studierea mijloacelor
pentru sprijinirea şi înnoirea vieţii liturgice în Ortodoxie şi a artei tradiţionale ortodoxe şi altele.
Când, însă, la Conferinţa presinodală de la Chambésy (Elveţia - 1976) s-a stabilit lista definitivă
pentru agenda de lucru a Sfântului şi Marelui Sinod al Ortodoxiei, între cele zece teme definitive,
care aveau să fie discutate şi aprobate de acest mare for al Ortodoxiei, problemele legate de cult
nu mai figurau.
Cu toate acestea, ele au continuat să preocupe Bisericile Ortodoxe care au luat în discuţie
acomodarea sau revizuirea cultului divin, or reformarea lui, pentru a corespunde cerinţelor lumii
contemporane. Aceasta se referea mai ales la scurtarea unora dintre slujbele cultului divin public
ortodox. În această privinţă, au existat şi continuă să existe două direcţii sau tendinţe: una
conservatoare, care consideră că întreg cultul divin trebuie să rămână aşa cum s-a format şi
definitivat el în decursul secolelor, consfinţit în rânduielile tipiconale, şi una reformatoare, care
susţine o radicală revizuire, readaptare sau scurtare a cultului divin! Până astăzi însă, Biserica
Ortodoxă nu s-a pronunţat asupra acestei probleme şi nu a luat nici o hotărâre referitoare la ea.
Cu toate acestea, problema înnoirii cultului preocupă pe teologii din forurile bisericeşti
internaţionale. Aşa, de exemplu, sunt demne de luat în seamă dezbaterile şi temele studiate de
către Subunitatea pentru Reînnoire şi Viaţă Comunitară din cadrul Consiliului Ecumenic al
Bisericilor. Această subunitate a organizat chiar în Bucureşti, între 21-27 octombrie 1991, un
seminar despre înnoirea cultului. Ţinând cont de faptul că, în Biserica Ortodoxă, cultul divin este
centrul întregii vieţi religioase şi mijlocul de exprimare a spiritualităţii şi reînnoirii vieţii
pastorale în parohie, că, dintotdeauna, cultul divin a constituit cadrul cel mai propriu pentru
desfăşurarea operei filantropice şi de asistenţă socială, ca şi de faptul că astăzi Bisericile
Ortodoxe se confruntă cu probleme şi necesităţi spirituale noi, acest seminar şi-a propus să
cerceteze situaţiile concrete din viaţa Bisericilor Ortodoxe, pentru a găsi căi de rezolvare a lor.
Principalele aspecte discutate la acest seminar s-au referit la: cultul şi sensul misiunii |i
unităţii, cultul şi nevoile sau crizele spirituale specifice vremii noastre, reînnoirea în diferite
2
ocazii neprevăzute de cărţile de cult etc. Temele şi propunerile avansate constituie preocupări
permanente ale teologilor ortodocşi pentru a face din cultul divin cadrul şi calea cea mai potrivită
de trăire şi transmitere a spiritualităţii ortodoxe. Şi aceasta, pentru faptul că, în viaţa pastorală şi
misionară ortodoxă, cultul divin joacă un rol tot mai important. O parohie adevărată şi
spiritualitatea ortodoxă nu se pot concepe fără viaţă liturgică. Cultul este izvorul din care se
hrăneşte viaţa parohiei şi mediul cel mai nimerit pentru o adevărată activitate pastorală, de aceea
în ultima vreme se vorbeşte tot mai mult despre caracterul misionar-pastoral al cultului şi mai
ales al Sfintei Liturghii, care nu trebuie să se termine o dată cu slujba în sine, ci să iradieze
dincolo de spaţiul locaşului de cult, în viaţa extraliturgică sau extrabisericească. De aceea, se
poate stabili şi vorbi astăzi de o legătură tot mai strânsă dintre nevoile şi crizele spirituale ale
vremii noastre, ca probleme ale parohiei, şi cultul divin public.
Cât priveşte problema acomodării cultului la cerinţele lumii contemporane, trebuie să
spunem că în Biserica Ortodoxă Română nu a creat stări de criză. Este un lucru bine cunoscut că
atât credincioşii, cât şi slujitorii Bisericii noastre sunt foarte ataşaţi de cultul divin şi de formele
lui. Există la poporul român, datorită religiozităţii sale înnăscute, o dragoste de biserică şi slujbe.
Pe lângă scopul lui religios, de satisfacere a unor nevoi sufleteşti, cultul divin, slujba din biserică,
a avut rolul de a păstra unitatea sufletească a românilor şi credinţa cea adevărată. Cultul divin a
fost pavăză împotriva uneltirilor şi încercărilor de dezbinare a credinţei şi a neamului. Aşa se
explică de ce marea majoritate a celor care cad pradă prozelitismului sectar sunt cei care au rupt
sau n-au păstrat niciodată legătura cu viaţa liturgică a Bisericii noastre. Iar dacă ne referim la
deceniile de comunism totalitar, cultul divin a constituit unul din mijloacele principale, dacă nu
cel mai important, pentru păstrarea credinţei strămoşeşti şi pentru a-i ţine pe credincioşi legaţi de
Biserică. De aceea, clericii şi mai ales credincioşii adevăraţi, trăitori şi păstrători ai acestui tezaur
al Ortodoxiei, nu s-au plâns şi nu se plâng niciodată de lungimea slujbelor, ci ei participă la ele cu toată
dragostea şi căldura sufletească. Am văzut slujbe de sfinţiri de biserici la care credincioşii au asistat ore în
şir, uneori în ploaie sau în condiţii atmosferice neprielnice, fără să se mişte, pătrunşi de o evlavie exemplară.
Totdeauna bisericile noastre au fost şi sunt pline de credincioşi, în anii de dictatură comunistă, ei găseau în
participarea la slujbele divine, pe lângă satisfacerea nevoilor sufleteşti, şi o formă de protest împotriva
ideologiei atee, impuse cu forţa.
De altfel, în toată istoria lor, credincioşii români au găsit în locaşul de cult şi în slujbele divine
săvârşite aici adăpost şi mângâiere, păstrând, o dată cu credinţa, şi unitatea naţională. La aceasta au
contribuit foarte mult şi săvârşirea cultului în limba vorbită a poporului şi circulaţia cărţilor bisericeşti,
începând din secolele XVII - XVIII, în graiul viu al neamului nostru.
Cu toate acestea, se poate vorbi şi în Biserica noastră de necesitatea unei înnoiri liturgice, nu în
sensul de reformă sau structurare şi scurtare a cultului, ci de o încercare de a răspunde unor nevoi sau chiar
crize spirituale, provocate de influenţele secularizante ale timpului nostru, de educaţia ateistă şi de
prozelitismul sectar desfăşurat cu persistenţă în ultimul timp. Între problemele cărora trebuie să le răspundă
cultul nostru ortodox am putea menţiona:
1. Reînviorarea vieţii liturgice, care să satisfacă nevoia de apropiere de Dumnezeu. Cultul divin trebuie
să fie mediul în care credincioşii să-L găsească şi să-L simtă pe Dumnezeu. De aceea, slujbele divine trebuie
săvârşite cu toată responsabilitatea şi trăirea interioară, pentru a crea punţi de legătură între oameni şi
Dumnezeu. O slujbă săvârşită după rânduială, cu participare interioară, de către slujitori dăruiţi, nu va fi
niciodată lungă şi plictisitoare, pe când una săvârşită fără participare lăuntrică şi de formă, devine practic
imposibil de urmărit.

3
 2. Intensificarea catehezei mistagogice, adică explicarea şi interpretarea cultului divin, scoţându-se în
evidenţă sensurile şi simbolismul teologic şi doctrinar al cultului. O slujbă pe care nu o înţelegi rămâne ceva
închis şi cu neputinţă de gustat şi de trăit. În această privinţă trebuie să mărturisim că, din lipsa de catehizare,
credincioşii - mai ales tineri - nu sunt iniţiaţi în cunoaşterea tezaurului doctrinar pe care îl cuprinde cultul. Nu
introducerea în biserică a instrumentelor muzicale, a filmului religios sau a unor cântări de influenţă
protestantă sau sectară, străine de duhul autentic ortodox sunt căile pentru a atrage tineretul la biserică, ci o
intensă şi susţinută lucrare de educaţie şi instruire religioasă. Biserica Ortodoxa nu are nevoie de asemenea
mijloace, când ea are o muzică atât de caldă şi apropiată sufletului omenesc, creând cea mai propice
atmosferă de rugăciune. Biserica trebuie să rămână mediu de înălţare sufletească, de meditaţie şi rugăciune
şi să nu fie transformata în discotecă sau loc de distracţie. În viaţa unui tânăr, aceste două realităţi trebuie să
rămână mereu distincte. Sacrul şi profanul nu se confundă.
3. Reactivarea practicii împărtăşirii dese, cu pregătirea necesară şi cu spovedania şi dezlegarea de
păcate. Sfânta Liturghie, care trebuie să rămână centrul cultului divin, are drept scop principal împărtăşirea
credincioşilor. Iar fără ea, Liturghia nu-şi atinge acest scop.
4. Nevoia de a face din cult cadrul de manifestare a operei de caritate şi de asistenţă socială.
La aceste câteva probleme sesizate ca necesităţi ale Bisericii noastre, în care ar trebui să opereze
înnoirea liturgică, se adaugă şi credinţa, care trebuie întărită. Cei ce se plâng de lungimea slujbelor nu sunt
bunii noştri credincioşi, ci cei lipsiţi de acest suport interior, oameni goliţi sufleteşte, care văd în cult numai
forme pe care nu le înţeleg. Când cineva s-a plâns unui mare duhovnic despre lungimea slujbelor, acesta a
răspuns: „Nu slujbele sunt lungi, ci lenea noastră este mare!”
Iată de ce Biserica Ortodoxă nu s-a gândit niciodată să mutileze acest tezaur de credinţă care este
cultul divin şi care este una din caracteristicile esenţiale ale vieţii şi spiritualităţii ortodoxe. Fără el, Ortodoxia
nu poate să se definească şi să vieze.

BIBLIOGRAFIE:

Pr. Prof. Dr. Nicoale D. Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. I, Editura Episcopiei
Dunării de Jos, Galaţi, 1996, p. 15-19.

4
 CARE SUNT SENSURILE ŞI LIMITELE „ÎNNOIRII” ÎN BISERICĂ?

Problema „înnoirii” în Biserică este o preocupare mult, mai veche decât ni se pare. Ea a
apărut odată cu Biserica şi cu viaţă creştină care au cerut şi au presupus de la început un proces
de schimbare, de îmbunătăţire şi de desăvârşire a vieţii.
„Fiţi, deci, desăvârşiţi precum şi Tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit este” (Matei 5, 48)
a fost porunca divină care a stat mereu la baza progresului spiritual. Ea a cerut mereu creştinilor
„să lepede pe omul cel vechi, stricat de poftele înşelăciunii şi să se îmbrace în cel nou care este
zidit după chipul Ziditorului său”, aşa cum frumos glăsuieşte o rugăciune din Rânduiala Tainei
Sfântului Botez, parafrazând cele spuse de Sfântul Apostol Pavel care învăţa şi sfătuia pe
Efeseni: „Să vă dezbrăcaţi de vieţuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi, care se strică
prin poftele amăgitoare şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre, şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou,
cel după Dumnezeu, zidit întru dreptate şi sfinţenia adevărului” (Efeseni 4, 22-24).
Fără această înnoire interioară, a omului lăuntric, nu poate fi vorba de progres
duhovnicesc şi de desăvârşire. De aceea, aceasta a fost preocuparea permanentă a Bisericii,
pentru înnoirea sufletească a fiilor săi duhovniceşti prin ferirea de păcat sau prin iertarea care se
dă în Taina Spovedaniei. Căci dacă „haina luminoasă a Botezului se întunecă şi logodirea
neîntinată şi fără de prihană a Duhului”, pentru care ne rugăm în ectenia de la începutul
Botezului, nu se păstrează şi nu se păzeşte datorită ispitirii celui rău şi păcatelor, atunci intervine
cel de al doilea Botez, cum numesc Sfinţii Părinţi, Taina Pocăinţei, şi ne aduce din nou la starea
de curăţenie sufletească, „iertându-ne toată greşala cea de voie şi cea fără de voie şi împăcându-
ne şi unindu-ne cu Sfânta Biserică, în Iisus Hristos, Domnul nostru”.
Acesta este sensul adevărat al înnoirii în Biserică şi el transpare din toate îndemnurile pe
care Sfântul Apostol Pavel le face prin epistolelor sale şi prin ei şi nouă, tuturor creştinilor, peste
veacuri: „Să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm în hainele luminii. Să umblăm
cuviincios, ca ziua: nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în
pizmă” (Romani 13, 12-13) scrie el romanilor, iar celor din Efes le spune: „Deci luaţi, seama cu
grijă, cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi, răscumpărând vremea, căci zilele
grele sunt” (Efeseni 5, 15-16). În acelaşi timp, tesalonicenilor le aminteşte că „voi toţi sunteţi fii
ai luminii şi fii ai zilei; nu suntem ai nopţii, nici ai întunericului. Fiind fii ai zilei să fim treji,
îmbrăcăndu-ne în platoşa credinţei şi a dragostei şi punând coiful nădejdii de mântuire” (I
Tesaloniceni 5, 5-8), iar romanilor le adresează îndemnul ca, după ce au devenit părtaşi morţii şi
învierii lui Hristos, prin botez, „să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii” (Romani 6, 4).
Sensul acesta atât de frumos şi determinant în viaţa creştinilor şi a Bisericii în general, cu
temeiuri atât de solide în scrierile noutestamen- tare, ca de altfel şi în gândirea Sfinţilor Părinţi,
se pare că s-a uitat cu timpul. Astăzi se vorbeşte foarte mult de înnoire, dar nu de schimbarea sau
transformarea noastră lăuntrică, ci de o înnoire exterioară, formală care seamănă mai mult cu o
răsturnare de valori şi tinde mai mult spre reformă. Acest mod de a înţelege înnoirea schimbarea
saui transformarea a început odată cu Reforma din secolul al XVI-lea care, practic, a adus după
sine negarea atâtor valori creştine, a unor învăţături şi practici care urmăreau tocmai să
înnobileze sau să înnoiască viaţa creştină şi care secole de-a rândul au păstrat şi cultivat
adevărata trăire în Hristos. Biserica Ortodoxă şi, în mare măsură, Biserica Romano-Catolică au
rămas fidele conceptului de înnoire, aşa cum îl desprindem din paginile Sfintei Scripturi şi cum a

5
fost practicat de creştini de la începuturile vieţii creştine, socotind că reformele radicale în
Biserică nu pot aduce decât dezorientare şi sminteală. Pornind de la adevărul că „Iisus Hristos,
ieri şi azi şi în veci, este acelaşi” (Evrei 13, 8), că învăţătura evanghelică nu se schimbă de la un
secol la altul sau de la epocă la epocă şi că adevărurile de credinţă stabilite de Biserică şi de
Sfinţii Părinţi pe baza revelaţiei dumnezeieşti şi asistaţi de Duhul Sfânt, în sinoadele ecumenice,
rămân mereu valabile, aceste Biserici s-au ferit de reforme radicale care să provoace rupturi sau
dezordine în rândul credincioşilor. Cu toate acestea, în secolul al XX-lea, Biserica Romano-
Catolică s-a gândit la un fel de înnoire, cu tentă de reformă, care să aducă viaţa Bisericii în acord
cu lumea şi problemele contemporane. Aşa s-a născut ideea acelui „aggiornamento”, adică o
aducere la zi, o adaptare a Bisericii Romano-Catolice la lumea în care trăieşte. Acest
„aggiornamento” a fost gândit ci si pus în aplicare prin hotărârile Conciliului II Vatican,
desfăşurat pe o perioada de mai multi ani (1961-1963) si care a fost perceput ca un conciliu
reformist, prin decretele si constitutiile emise de el.
Trebuie spus însă că, dacă unele din aceste aduceri la zi ale Bisericii Romano-Catolice au
fost benefice, au fost şi aspecte ale vieţii bisericeşti unde reforma nu a dat roadele scontate.
Lucrul acesta îl mărturisesc şi unele personalităţi ale vieţii şi teologiei romano-catolice. Aşa, de
pildă, reforma liturgică a Conciliului Vatican II poate fi şi este socotită si de teologi romano-
catolici şi de străini ca fiind un regres in viata Bisericii. Dacă introducerea limbilor naţionale în
slujirea misei, care a inlocuit limba latină, a fost socotită un lucru normal şi benefic, necesar
pentru înţelegerea slujbei, în schimb aşezarea altarului în mijlocul credincioşilor şi slujirea cu
faţa către popor a condus la desacralizarea misterului liturgic şi la o sărăcire a misei, aproape de
protestantizare, prin simpla ei recitare, ca un dialog vorbit şi mai puţin cântat între slujitori şi
credincioşi, lipsind-o de măreţie şi de fast. La acelaşi lucru a condus şi introducerea cântărilor de
nuanţă laică în domeniul muzicii religioase. Nu mai puţin a contribuit la sărăcirea vieţii
religioase construirea locaşurilor de cult, după cele mai moderne şi laice planuri arhitecturale,
fiind adevărate hale sau săli de conferinţe orientate în toate direcţiile, lipsite de pictură şi
sculptură, care se mai exprimă prin câteva forme foarte moderne şi stilizate, locaşul de cult
nemaireuşind să inspire fiorul unui loc sfânt al prezenţei lui Dumnezeu.
Biserica Ortodoxă nu a fost lipsită nici ea de acest gând al înnoirii şi al reformei, nu atât
pentru problemele care ar fi existat în viaţa ei şi care ar fi necesitat o rezolvare urgentă, ci mai
degrabă pentru a nu fi mai prejos de celelalte confesiuni creştine în care fenomenul reformei, al
înnoirii şi al adaptării se produsese. Aşa s-a născut ideea unui sinod panortodox care să rezolve
problemele stringente din această Biserică. Începând cu prima conferinţă panortodoxă de la
Rodos, din 1961 şi continuând cu celelalte conferinţe panortodoxe, cu pregătirea unui prosinod
panortodox şi, din 1976, cu un sinod panortodox, intitulat Sfântul şi Marele Sinod al Bisericii
Ortodoxe, lista temelor sau agenda de lucru a cunoscut o spectaculoasă evoluţie, plecând de la un
număr de probleme care puteau alcătui un întreg manual de teologie, cu toate cele patru mari
secţii: biblică, istorică, dogmatică şi practică, şi ajungând, în cele din urmă la zece teme care, în
marea lor majoritate sunt chestiuni de drept bisericesc şi de administraţie care se pot rezolva pe
calea consensului Bisericilor ortodoxe (consensus ecclesiae dispersae). Că este aşa o arată
propunerile conferinţelor presinodale care au dezbătut temele şi care au ajuns la concluzia că, în
aplicarea lor, nu pot interveni schimbari esenţiale care sa fie facite de un sinod panortodox, aşa
cum este cazul cu problema calendarului şi datei Paştelui, a postului creştin, a diasporei, a
autocefaliei şi autonomiei, a dipticelor şi a mai tuturor temelor fixate a face parte din agenda de
lucru a acestui for al Ortodoxiei. Aceasta constituie o dovadă concludentă că în viaţa Bisericii

6
Ortodoxe nu avem nevoie de reforme radicale sau schimbări substanţiale, de înnoiri
spectaculoase care să aducă o îmbunătăţire sau un progres vizibil al vieţii religioase. Şi, cu toate
acestea, se aud mereu voci care vin mai ales din partea intelectualilor, mai puţin practicanţi ai
vieţii liturgice a Bisericii Ortodoxe, şi care socotesc că, în viaţa Bisericii noastre este nevoie de o
schimbare şi de o înnoire sau chiar reformă pentru ca Biserica să fie mai credibilă, să-i atragă pe
tineri şi pe intelectuali, să răspundă problemelor care frământă lumea răvăşită şi sărăcită
sufleteşte de sistemul comunist ateu, dezechilibrată şi tentată de secularizarea tot mai accentuată
a lumii occidentale şi nemulţumită de ceea ce situaţia socială şi economică le oferă sau
influenţată de decăderea morală tot mai vizibilă, prin practicarea atâtor păcate care uneori se cer
legitimate ca drepturi ale omului. Dacă un protestant ca Adolf Harnak, acuza, cu mulţi ani în
urmă, Biserica Ortodoxă că este învechită, osificată şi înţepenită în tradiţiile şi practicile sale,
fără să simtă sau să poată să se schimbe şi să se adapteze la lumea în care trăim, intelectuali din
sânul Bisericii noastre, care se pretind fii ai acestei instituţii, dar fără să stea la o Sfântă Liturghie
de la amin la amin, fără să plece genunchiul în faţa duhovnicului şi să se împărtăşească cel puţin
în cele patru posturi importante sau măcar odată pe an, afirmă că doar în unele biserici se îmbină
tradiţia cu modernitatea, cea ce este absolut neadevărat. De aici şi criticile formulate împotriva
Bisericii noastre că slujbele şi cultul divin public sunt învechite, lungi şi neînţelese de cei care
participă la ele, că muzica bisericească este orientală şi pesimistă, că lipsesc instrumentele
muzicale din biserică, că nu există scaune sau bănci în locaşul de cult, că nu se predică pentru
omul zilelor noastre, că Biserica nu desfăşoară o activitate de asistenţă socială sau filantropică,
că postul nu mai corespunde timpului în care trăim, că Biserica este prea exigentă în
condamnarea sau pedepsirea unor păcate împotriva firii pe care legislaţiile de stat le îngăduie, şi
altele. Toate acestea ar constitui, în viziunea unor asemenea critici, imposibilitatea sau refuzul
Bisericii de a se înnoi sau de a se adapta la problemele lumii de astăzi.
La acestea, putem să adăugăm atacurile directe la adresa credinţei noastre prin publicarea
unor cărţi cum ar fi: Codul lui Da Vinci, şi punerea în scenă a piesei plină de blasfemii,
Evangheliştii, scrisă chiar de o pretinsă intelectuală româncă în care se denaturează adevărul
istoric şi se jignesc sentimentul religios şi religia românului ortodox, ca şi unele emisiuni sau
programe în care persoana preotului este batjocorită ca şi instituţia sacră a familiei.
Fără îndoială că unele din criticile formulate mai sus cuprind în ele un sâmbure de
adevăr. In Biserică sunt şi stări de lucru care trebuie îndreptate, activităţi care se cer îmbunătăţite,
persoane care se mai lasă uneori ispitite de slăbiciuni şi patimi omeneşti. Pentru toate aceste
stări de lucruri, Biserica are instituţiile şi oamenii ei care să le îndrepte. Nu spectatorii de pe
margini cu ochi răi şi cu dinte şi limbă ascuţite, care nu-şi văd bârna din ochii lor, ci paiul din
ochiul aproapelui (Matei 7, 3) sunt cei îndreptăţiţi să rezolve problemele Bisericii, ci ea însăşi.
Ceea ce merită însă subliniat este faptul că nu cei care frecventează Biserica ridică astfel de
critici, ci cei care nu au aproape nimic comun cu ea şi nu ştim cine sau ce îi îndreptăţesc să o
facă.
Iată de ce socotim necesar să spunem că reformele structurale şi radicale nu sunt necesare
în Biserică şi orice formă de înnoire nu se face sub presiunea oamenilor şi a timpului, ci numai
atunci când ele sunt cu adevărat necesare. Nu facem reforme de dragul lor şi nu ne înnoim în
Biserica numai pentru a fi în pas cu vremea. Înnoirea, schimbarea sau adaptarea Bisericii nu
înseamnă în nici un caz renunţarea ia învăţătura şi practica vieţii religioase, sau schimbarea ori
înlocuirea lor cu altele.

7
 Aggiornamento, înnoirea sau transformarea ori adaptarea nu înseamnă în nici un caz ca
Biserica şi slujitorii ei să se lase impresionaţi şi conduşi de gândirea greşită şi strâmbă a lumii
păcătoase, ci dimpotrivă, încercareade a îndrepta această gândire, de a face ca lumea să se
întoarcă la Dumnezeu şi la gândirea sănătoasă a Evangheliei. Adaptarea şi înnoirea nu înseamnă
cochetăria cu păcatul, cu fărădelegea şi în cele din urmă acceptarea lor. Adaptarea Bisericii la
problemele societăţii bolnave din punct de veder moral, nu înseamnă sa accepţi păcătul
desfrâului, indiferent de ce formă ar lua: adulter, concubinaj, homosexualitate, prostituţie,
lesbianism, perversiuni sexuale, atâta vreme cât acest păcat este ferm condamnat de Scriptură şi
de Biserică. Toate aceste forme ale păcatului desfrânării nu pot fi acceptate de Biserică niciodată
ca nişte drepturi ale omului, iar dacă o Biserică sau un ierarh al ei ar accepta căsătoria între
persoane de acelaşi sex, acea Biserică încetează de a mai fi Biserică, infirmând revelaţia
dumnezeiască, iar clerul s-ar rupe de comuniunea cu Biserica, acceptând sau legalizând
asemenea lucruri. Adaptarea nu înseamnă ca Biserica să devină şi ea păcătoasă, ci să ridice pe
păcătoşi la normalitate şi sfinţenie. Nu Biserica se adaptează la lume, ci lumea trebuie adusă si
întoarsă către Biserică, lucru care nu este uşor.
Iată, de ce în Biserica Ortodoxă nu este nevoie de o reformă a cultului care nu este
învechit, perimat şi necorespunzător, ci nu este înţeles de cei care nu-l practică şi-l critică de la
distanţă. El nu trebuie reformat, ci slujit cu evlavie, cu pătrundere şi în toată frumuseţea lui,
explicat de către slujitori şi ferit de inovaţii si de balastul superstiţiilor, punându- se mereu
accentul pe Sfânta Liturghie şi centralitatea Mântuitorului Iisus Hristos în actul mântuirii si în
formele de cult, eliminându-se toate formele dăunătoare vieţii liturgice. Cultul Bisericii Ortodoxe
este tot ceea ce avem mai de preţ în trăirea noastră creştină, tezaurul care exprimă admirabil
învătătura noastră de credinţă şi care dă consistentă si identitate credinţei noastre. În locul lui nu
avem ce pune niciodată.
Am auzit teologi protestanţi şi catolici spunând public că, dacă vrem să întâlnim cu
adevărat pe Dumnezeu, să participăm la o liturghie ortodoxă unde locaşul de cult, împodobit de
icoane şi pictură bisericească, frumuseţea veşmintelor, fastul liturgic şi muzica bisericească
contribuie la realizarea acestui scop. Deaceea, datoria noastră ca slujitori este să-l săvârşim după
toată rânduiala şi cu evlavia sau trăirea care se cuvine, iar credincioşii să se străduiască să-l
înţeleagă şi sa-l trăiască.
Nu scaunele sau băncile în biserică, nu locaşul de cult, zidit după cele mai moderne
planuri arhitectonice străine de duhul Ortodoxiei, nu instrumentele muzicale, ci vocea noastră
directă, nu o muzică laică şi modernă sau chiar grecească sunt elementele care ar spori
participarea la cultul divin, ci ceea ce am moştenit şi practicat de secole în Biserica noastră aduce
sporul duhovnicesc şi participarea la slujbele divine: frumuseţea locaşului de cult cu pictura lui
simbolică, plină de sensuri duhovniceşti muzica noastră bisericească, unică în felul ei, care
predispune, ca nici o altă formă de cântare, la rugăciune, cultul nostru bogat în forme de expresie
şi înălţător, legătura duhovnicească cu preoţii slujitori.
Tot aici trebuie să spunem că şi diortosirea cultului, adică aducerea limbii liturgice în pas
cu limba vorbită, cultă, nu trebuie făcută cu îndreptări şi înnoiri şocante, căci ele pot scandaliza
pe credincioşii care s-au obişnuit cu limbajul liturgic mai arhaic şi mai potrivit pentru asemenea
scop, dar mereu înţeles perfect de către aceştia. Cred că nu există credincios care să nu înţeleagă
cele ce se spun, se rostesc şi se desfăşoară în locaşul de cult şi nici credincioşi care să se

8
plictisească de lungimea slujbelor. Se plâng şi se tem de aşa ceva cei care nu participă la slujbă
nu cei care frecventează cu regularitate locaşul de cult şi slujbele divine.
Cât priveşte predica şi cateheza, acestea ar trebui mult mai bine elaborate. Astăzi, mai
mult ca oricand este nevoie de o predica buna si eficientă. ExpIicarea pericopelor evanghelice,
explicarea cuItuIui divin şi prezentarea vieţii sfinţilor trebuie sa figureze în planul de catehizare
al fiecărui slujitor, iar calitatea cuvântărilor bisericeşti trebuie mereu îmbunătăţită. Să nu fie
vorbiri întâmplătoare, ocazionale, improvizate ci bine gândite, pregătite, documentate şi frumos
prezentate.
Referitor la asistenţa socială, ea faceparte din intreg ansamblul de activităţi pe care
slujitorii bisericeşti trebuie să le îndeplinească, în aplicarea sau exercitarea puterii bisericeşti, cu
cele trei aspecte: învăţătorească, sfinţitoare şi conducătoare. Însă ea nu trebuie să fie cea mai
importantă preocupare a slujitorilor bisericeşti sau mai presus decât celelalte aşa cum se întâmplă
în Bisericile protestante sau în cultele şi sectele neoprotestante în care lipseşte latura cea mai
importantă a legăturii omului cu Dumnezeu prin cult. În această situaţie, lucrarea caritativă ia
locul celei simţitoare, care, în Ortodoxie, este fundamentală. De aceea, trebuie să nu uităm că
însăşi întruparea Mântuitorului, ca şi patimile şi învierea Sa au avut un singur scop: eliberarea
omului de păcate şi răutate, sfinţirea şi îndumnezeirea lui şi, mai precis, mântuirea lui.
Mântuitorul a venit nu ca un reformator social, ci ca mântuitor al nostru, care ne-a dat ca poruncă
iubirea aproapelui şi grija de el, dar nu acesta este centrul activităţii Sale răscumpărătoare, ci
jertfa de pe cruce pentru păcate, pe care noi o reactualizăm în fiecare Liturghie şi ne împărtăşim
de darurile ei mântuitoare în tot ceea ce Biserica face în lucrarea ei sfinţitoare. Să ne aducem
aminte că, de la începutul vieţii creştine, apostolii îşi dau seama că sarcina lor principală nu era
cea socială, de slujire la mese, ci predicarea Cuvântului lui Dumnezeu şi frângerea pâinii (Fapte
2, 46; 6, 2). Sfinţii Apostoli, chemând mulţimea ucenicilor le-a zis: „Nu este drept ca noi lăsând
de o parte cuvântul lui Dumnezeu să slujim la mese” (Fapte 6, 2). Conform celor spuse de Sfinţii
Apostoli, am putea să precizăm şi noi că slujitorii trebuie să se îngrijească mai întâi de săvârşirea
cultului divin, în centrul căruia să stea Sfânta Liturghie, de predicarea cuvântului şi apoi de cele
privitoare la asistenţa socială.
Toate aceste lucruri ne arată că Biserica noastră nu este o instituţie învechită care nu ştie
sau nu vrea să se înnoiască. Dimpotrivă, ea este o instituţie care păstrează adevărul de credinţă
nealterat şi tradiţiile sfinte stabilite de sinoade şi Sfinţii Părinţi, aplicându-le după caz, cu acrivie
sau iconomie, dar căutând să formeze pe credincioşi în conformitate cu aceste comandamente şi
nu să se coboare ea la starea de decădere a omului păcătos. Înnoirea în Biserica Ortodoxă
înseamnă transformarea interioară a omului şi îmbunătăţirea lui, până la sfinţenie, cu mijloacele
pe care Biserica le are la îndemână în orice epocă, înnoirea ca reformă, ca adaptare sau aducere
la zi are limitele ei impuse de perenitatea învăţăturii Mântuitorului şi de rânduielile sfinte
stabilite de Biserică de-a lungul secolelor.
BIBLIOGRAFIE:

Pr. Prof. Dr. Nicoale D. Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. IV, Editura Cuvântul
Vieţii a Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei, Bucureşti, 2010, p. 25-32.

9
 UNIFORMITATE ȘI DIVERSITATE ÎN CULTUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

1. Cauzele lipsei de uniformitate în săvârșirea serviciilor divine din Biserica

ortodoxă
Cauzele deosebirilor sau lipsei de uniformitate în cultul Bisericii noastre sunt
următoarele:
a. Diversitatea influențelor străine, venite din Bisericile Ortodoxe vecine, sau din
partea celorlalte confesiuni neortodoxe, influențe manifestate în pământul românesc, infleuențe
care s-au manifestat nu peste tot cu aceiași intensitate, ci se resimt în unele părți mai slab, iar în
altele mai puternic. Astfel, în Vechiul Regat, dar mai ales în Muntenia și Oltenia, unde ritul
bizantin s-a păstrat mai curat și mai nealterat decât în restul țării, a fost mai puternică influența
grecească. Moldova, dimpotrivă a fost deschisă mai ales influențelor slave, de proveniență
polonă. În Ardeal, în virtutea legăturilor cu Apusul, se resimte oarecare influență romano-
catolică, vizibilă mai ales în caracterul muzicii liturgice din această regiune.
b. Particularitățile locale, adică acele practici autohtone, variabile de la o parohie la
alta.
c. Lipsa de uniformitate în săvârșirea serviciilor noastre divine a fost dacă nu
cauzată, cel puțin favorizată și întreținută de cărțile liturgice înseși. Imperfecțiunea cărților de
slujbă constă în următoarele: inexistența, insuficiența sau lipsa de precizie a instrucțiunilor
tipiconale pentru unele amănunte din rânduiala slijbelor, redactarea confuză și ambiguă a acestor
instrucțiuni etc. Toate acestea provoacă nedumeriri, confuzii și divergențe în practica liturgică.
Studiile de specialitate ale liturgiștilor au arătat că, în general, cărțile noastre de slujbă, cu toate
revizuirile și îmbunătățirile făcute până acum, păstrează suficiente imperfectțiuni, atât în
traducerea textului rugăciunilor și a formulelor liturgice, cât și în redactarea normelor tipiconale.
d. Neconsultarea sau nerespectarea voită și conștientă a Tipicului sau a rânduielii din
cărțile de slujbă de către unii liturghisitori.
e. Interpretarea uneori excesivă și abuzivă a pogorământului „precum va vrea cel
mai mare”, înscris în Tipic – prin care se acordă protosului dreptul și libertatea de a dispune în
unele cazuri sau de a adapta rânduiala la necesitățile și împrejurările momentului și locului.
f. Antinomia sau nepotrivirea dintre „practica”, pe de o parte, și „litera” cărților de
slujbă. Ne gândim și la unele practici greșite, superstițioase, obscurantiste și bigote, de origine
populară, pe care unii clerici, în loc să le combată, le încurajează și le cultivă, din interese
meschine, mai ales ca să-și asigure un câștig bănesc.

2. Limitele și caracterul uniformității liturgice. Necesitatea și importanța ei

O uniformizare absolută, adică împinsă până la reglementarea celor mai mărunte și mai
secundare amănunte de cult, nu este posibilă.
Trebuie să lăsăm o oarecare mobilitate sau un loc de joc pentru libera și nestingherita
manifestare sau afirmare a individualității litughisitorului sau a evlaviei populare.
Lucrurile se schimbă însă atunci când e vorba de rituri, forme sau ceremonii esențiale
cultului. Aici, dimpotrivă, este necesară o uniformitate cât mai deplină pe tot întinsul Bisericii
Ortodoxe Române.
Tipicul și respectarea lui este de mare importanță nu numai pentru păstrarea unității și
stabilității cultului, dar și pentru însăși ființa Bisericii. Cultul Bisericii noastre poartă pecetea
proprie a învățăturii de credință care l-a inspirat și îl călăuzește.

10
 Unitatea sau uniformitatea cultului divin public este deci impusă prin caracterul prin
excelență comunitar al acestui cult, care face necesară, prin firea lucrurilor, folosirea acelorași
forme de închinare și slăvire a lui Dumnezeu de către toți credincioșii unei Biserici sau
comunități locale.

3. Rolul liturghisitorului în realizarea și păstrarea uniformității cultului

Rolul persoanei liturgului și necesitatea vigilenței lui sunt determinante în realizarea și
conservarea unității religioase, pentru că el, prin felul cum respectă unitatea și uniformitatea
rituală, contribuie la păstrarea, sau dimpotrivă, la desfigurarea dreptei credințe înseși.
Cultul divin nu poate fi lăsat deci drept câmp de experiență al fiecărui liturghisitor, căci
atunci uniformitatea ritualului și deci unitatea religioasă ar risca să fie sfărâmată, iar doctrina
desfigurată.
Supunerea slujitorului la regulile rânduite de Biserică și îndeplinrea conștiincioasă și
exactă a slujirii sale liturgice constituie, în primul rând, o dovadă evidentă a conștiinței sale de
membru, cu menire și cu răspunderi deosebite, al Bisericii Ortodoxe.

4. Măsuri și mijloace pentru realizarea uniformității în săvârșirea sfintelor

slujbe
a. Este necesară revizuirea serioasă, îmbunătățirea și uniformizarea cărților de
slujbă ale Bisericii. Accentuăm din această perspectivă faptul că avem trebuință de cărți de
slujbă cât mai bine tipărite, atât din punctul de vedere al formei, cât și al fondului, de care să se
folosească toți slujitorii Bisericii Ortodoxe Române. Acest proces de diortosire și publicare de
noi ediții ale cărților de slujbă pentru trebuința preoților, dar și a stranei este un amplu proces
care se derulează în Biserica noastră, aflându-se aproape de sfârșitul său, în sensul că sub directa
îndrumare a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel au fost diortosite majoritatea cărților
bisericești și editate în Editura Instititutului Biblic și de Misiune Ortodoxă al Bisericii Ortodoxe
Române de la București, în ediții atent diortosite și frumos editate.
b. Se impune de asemenea, ca obligație elementară, de ordin general, cunoașterea de
către toți slujitorii bisericești și respectarea textului și tipicului cărților de slujbă, atât în litera, cât
și în duhul lor, deci conformarea la regulile Tipicului bisericesc.
c. O primă măsură generală, care trebuie luată în acest sens este interzicerea oficială,
expresă, formală și categorică, a inovațiilor semnalate la unii liturghisitori și dovedite sigur ca
periculoase pentru doctrina ortodoxă sau fiind sub nivelul moral al creștinismului.
d. Este necesar să se ia, de asemenea, o atitudine hotărâtă împotriva tuturor acelor
manifestări bolnave ale falsei evlavii populare, bazate pe ignoranță și obscurantism religios, acte
și practici de bigotism, superstiție, ghicitorie, magie, vrăjitorie și păgânism, care compromit
demnitatea și curăția creștinismului și pe unii liturghistitori interesați le cultivă. Trebuie să
lămurim, să luminăm masa credincioșilor, în loc să-i speculăm slăbiciunile și ignoranța, spre
unele foloase ale noastre materiale.

5. Norme sau îndrumări generale, de aplicat în cazuri de divergențe și

nedumeriri tipiconale
a. Ultimele ediții ale cărților de slujbă ale Bisercii noastre, reprezintă o revizuire și
îmbunătățire serioasă față de edițiile mai vechi. În sensul acesta, precizăm că folosirea uneia și
aceleiași ediții de către toți liturghisitorii este, de altfel, o condiție sine qua non pentru realizarea
uniformității liturgice

11
 b. Trebuie de asemenea renunțat la toate inovațiile sau invențiile strecurate în cultul
Bisericii noastre, care reprezintă abateri sau devieri vădite de la regula generală a Tipicului, fiind
de fapt manifestări personale, individualiste, cu tendințe centrifugale și izolaționiste, de rupere
din unitatea de cult și de învățătura de credință a Bisericii noastre Ortodoxe.

Bibliografie:

Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, „Uniformitatea în săvârșirea serviciilor divine”, în vol.
Litughia – sufletul etern al Ortodoxiei în rugăciune. Studii de Teologie Lirtugică, vol. I, Editura
Andreiana, Sibiu, 2013, p. 346-375.

12
 UNIFORMIZAREA TIPICULUI ȘI A TEXTELOR LITURGICE ÎN CULT

A. Caracterele și limitele uniformității liturgice

Nu trebuie exagerată sau împinsă prea departe tendința de uniformizare a cultului. Dacă
atunci când e vorba de rituri, forme sau ceremonii esențiale cultului – adică cele care afectează
învățătura de credință – este necesară o uniformitate cât mai deplină în întreaga Ortodoxie, cu
totul altfel stau lucrurile când este vorba despre forma sau rituri secundare, neesențiale, care nu
ating învățătura de creință ortodoxă, nici specificul stilului liturgic bizantin și nici ordinea și
desfășurarea corectă și tradițională a slujbelor divine. O unifornitate absolută, geometrică, a
cultului peste tot nu este posibilă și nici nu poate fi impusă, întrucât ea n-a existat niciodată, nici
în vechime, nici în epoca unității creștine și nici în Ortodoxie.

B. Metode și măsuri pentru păstrarea uniformității

Măsurile și mijloacele pe care le credem necesare pentru păstrarea uniformității de cult în

întreaga Ortodoxie sunt:

1. Să se procedeze la revizuirea și uniformizarea cărților de cult ortodoxe cele mai

uzuale (ca Liturghierul și Molitfelnicul), pentru a se realiza, dacă este posibil, o ediție definitivă,
unică și normativă, a acestor cărți, pentru toare Bisericile Ortodoxe.
a. uniformizarea cât mai mult cu putință a textului (formularului) tuturor rugăciunilor și
imelor liturgice care sunt comune tuturor Bisericilor Ortodoxe, pentru a se înlătura diferitele
variante lingvistice ale cărților de slujbă ortodoxă.
b. Completarea cărților de cult (îndeosebi a Molitfelnicului) cu indicațiile necesare de
Tipic sau de ritual, clare și precise, din rânduiala slujbelor, înlăturându-se astfel lipsurile de până
acum ăn această privință.
c. Punerea de acord între ele a diferitelor cărți de slujbă, pentru a se înlătura nepotrivirile
existente până acum între Tipicul bisericesc, de o parte, și Triod, Penticostar și Mineie, de alta.

2. Să se redacteze îndeosebi un nou Tipic bisericesc oficial și uniform pentru toate

Bisericile Ortodoxe.
a. Să fie mai compet ca și curpins decât cele vechi, adică să ia în considerație și rânduiala
Tainelor și a ierurgiilor, precum și rânduiala slujbelor în sobor.
b. Păstrând ca normativă rânduiala completă și exactă a serviciului divin din mănăstiri,
așa cum a fost respectată și până acum, noul Tipic să precizeze prescurtările și simplificările sau
omisiunile care se pot face din ea în serviciul divin al bisericilor de enorii.

3. Autoritatea competentă a fiecărei Bisericii Ortodoxe în parte (Sf. Sinod) să ia măsurile

cuvenite pentru a impune cunoașterea, de către toți slujitorii din Bisericile respective, a
Tipicului șia rânduielilor de slujbă, supraveghind totodată cu atenție respectarea și aplicarea lor
integrală, conștiincioasă și uniformă peste tot.
a. Practicile de cult bazate pe ignoranță și obscurantism religios, precum și diversele
manifestări nesănătoase ale falsei evlavii populare, încurajate din nefericire, de către unii clerici
ignoranță, inconștienți sau necinstiți, care compromit puritatea cultului și îl expun criticilor de

13
afară, ca de exemplu: ghicirea soartei bolnavului prin deschiderea Evangheliei la Maslu, Botezul
copiilor morți, înmormântarea „seacă” (pentru cei dispăruți) ș.a.
b. Improvizația personală și arbitrarul unor slujitori prea puțin respectuoși față de
rânduielile Tipicului, cărora le place să inoveze prin practici noi și personale, prin abateri de la
Tipic, prin prescurtări arbitrare și exagerate ale rânduielilor de slujbă, prin improvizarea de
formule noi în textele liturgice.

4. Orice formă nouă de cult să fie bine studiată și să nu se admită în practică decât
cele care sunt conforme cu învățătura de credință și cu spiritul evlaviei autentice ortodoxe.

5. Să se predea în mod uniform Tipicul și practica liturgică în toate școlile pentru

pregătirea clerului și a cântăreților bisericești, pentru ca astfel să se pregătească generații de
slujitori care să procedeze peste tot la fel în săvârșirea sfinteor slujbe, așa cum a făcut Biserica
Rusă încă din secolul trecut.

Bibliografie:

Pr Prof. Dr. Ene Braniște, „Uniformitatea tipicului și a textelor liturgice în cult și în

săvârșirea Tainelor”, în vol. Litughia – sufletul etern al Ortodoxiei în rugăciune. Studii de
Teologie Lirtugică, vol. I, Editura Andreiana, Sibiu, 2013, p. 378-388.

14
 ESTE ÎNGĂDUIT SĂ OPERĂM SCHIMBĂRI SAU PRESCURTĂRI ÎN RÂNDUIALA
SFINTELOR TAINE ŞI IERURGII?
Prescurtările sau modificările cultului divin publc ortodox, în structura şi rânduiala sa, nu
sunt necesare pentru motivul foarte temeinic al strânsei şi indestructibilei legături dintre dogmă
si cult. Între slujbele noastre bisericeşti şi învăţătura de credinţă a Bisencii, formele şi conţinutul
rânduielilor de slujbă nefiind altceva decât o transpunere sau o expunere a dogmei, ceea ce a dus
la principiul sau sintagma lex credendi lex orandi.
Unele modificări sau mai ales omisiuni ale unor părţi din rânduielile foarte încărcate ale
unor slujbe sunt posibile daca acestea nu sunt determinante pentru efectul sau lucrarea serviciului
divin respectiv, adică nu sunt forme fundamentale sau esenţiale dar că aceste modificări sau
omiteri nu se fac decât cu încuviinţarea autorităţii bisericeşti superioare a Sfântului Sinod al Unei
Biserici autocefale, sau după principiul consfinţit de tipic. „După cum va vrea cel mai mare”,
care se aplică, de obicei, acolo unde nu sunt rânduieli sau indicaţii precise de slujbă, pe care toţi
trebuie să le respecte, indiferent de poziţia pe care o are în ierarhia bisericească.
În realitate, însă, se întâmplă ca, în activitatea liturgică a unor slujitori, să aibă loc unele
abateri, modificări, prescurtări, omisiuni sau adăugiri neîngăduite care afectează fondul sau
structura slujbelor divine, putând duce chiar şi la anularea efectului scontat prin săvârşirea lor.
Lăsând la o parte Sfânta Liturghie, unde in general, se respectă rânduiala şi conţinutul
rugăciunilor şi cântărilor stabilite de Biserică şi de tipic, cele mai afectate de abaterile pomenite
mai sus sunt Sfintele Taine şi ierurgiile. Fie din comoditate, din lipsă de timp, din neştiinţă sau
din lipsă de responsabilitate, în acest câmp atât de întins al Tainelor şi ierurgiilor operează
„inovaţiile” liturgice, care constau în principal în nerespectarea tipicului sau rânduielilor de
slujbă, prin omisiuni şi de multe ori prin adăugiri ale unor lucruri, practici şi forme care nu sunt
prescrise de nici o rânduială. Pentru acestea din urmă, nu putem găsi nici o justificare decât în
lipsa de respect faţă de rânduielile canonice şi liturgice ale Bisericii, orgoliul sau dorinţa de
afirmare fără temei a unor slujitori, ignoranţa în materie de pregătire liturgică şi, de ce să nu
mărturisim, uneori dorinţa de câştig urât sau nemeritat. Toate aceste abateri sunt dăunătoare
pentru uniformitatea liturgică şi implicit pentru pericolul strecurării unor învăţături greşite său
erezii, prin practicarea şi încurajarea unor asemenea practici, dar mai ales decepţionarea si
dezamăgirea credincioşilor care observă diferenţele de la un slujitor la altul sau de la o biserică la
alta. Ne vom referi concret la câteva dintre aceste abateri pe care le întâlnim mai ales în
domeniul săvârşirii Sfintelor Taine şi ierurgii.
Aşa, de pildă, există preoţi care nu citesc rugăciunile din prima parte a Botezului,
cunoscută în rânduielile noastre bisericeşti cu numele de „Rugăciuni la facerea catehumenatului
sau a celui chemat la botez”, rugăciuni numite impropriu „lepădări”. Ele sunt în realitate
rugăciuni de exorcizare sau de înlăturare a puterii celui rău, cum precizează ultima ediţie a
Molitfetnicului, lepădările de satana şi unirea cu Hristos urmând după acestea. Unii nu le citesc
deloc, alţii numai o parte din ele şi trec direct la rânduiala Tainei propriu-zise a Botezului. Sunt
slujitori care nu mai sfinţesc apa, ci pun în ea din Aghiasmă Mare sfinţită la Bobotează sau din
apă sfinţită obişnuit, ceea ce nu este îngăduit. Există slujitori care nu cufundă de trei ori în apa
sfinţită pe pruncul care se botează, ci îl stropesc sau toarnă apa sfinţită pe capul lui, ceea ce este
total neîngăduit, căci nu se respectă simbolismul sau teologia Tainei Botezului care înseamnă
afundare, adică îngroparea omului vechi şi învierea cel nou, sau moartea cu Hristos şi învierea cu
El (Romani 6, 3-11). De o mare importanţă este rostirea corectă a formulei Tainei Botezului, cu
15
precizarea că se fac trei cufundări cu rostirea concomitentă la fiecare a numelui uneia dintre
Persoanele Sfintei Treimi, urmat de „Amin”, nu altfel. Mulţi slujitori omit apoi citirea
Apostolului care exprimă toata teologia paulină a Tainei Botezului, foarte importantă pentru acel
moment, şi chiar rugăciunile pentru Mirungere, spălarea pruncului şi tunderea părului, săvârşind
numai actele liturgice care marchează momentele respective.
La Taina Spovedaniei pe care conform rânduielii tipiconale, trebuie să o săvârşim fiind
îmbrăcaţi cu epitrahilul şi felonul, există slujitori care o săvârşesc având doar epitrahilul pe
grumaz. Mulţi dintre ei nu mai citesc rugăciunile de iartare cunoscute de credincioşi ca
„Molitva’’, ci trec direct la mărturisirea păcatelor, iar după spovedanie nu mai citesc rugăciunea
„Stăpâne Doamne” care exprimă toată teologia Tainei, adică „împăcarea şi unirea credincioşilor
cu Biserica în Iisus Hristos”. Cât priveşte modul d a spovedi este o diversitate de practici, de la
cea mai formală, rapid şi mecanică ascultare a păcatelor, până la „Spovedania după Pravilă”.
Dintre toate Sfintele Taine, Cununia se pare că este cea mai mutilata ajungând, în oraşele
mari, unde se săvârşesc până la 10-15 cununii pe zi sâmbătă sau duminică, la un adevărat
simulacru de slujbă. Logodna se reduce ectenia la câteva cereri şi nu se mai rosteşte rugăciunea
de după punerea inelelor. La Cununie, ectenia se rezumă la două-trei cereri, se citesc numai una
sau cel mult două din cele trei rugăciuni foarte frumoase, se omite Apostolul, care exprimă
admirabil teologia Tainei Nunţii, şi aproape toate rugăciunile până la sfârşit, cu excepţia ultimei,
ceea ce îi lipseşte pe tineri de bogăţia de idei pe care o desprind din ele şi de îpărtăşirea harului
dumnezeiesc pe care ele o împărtăşesc primitorilor.
La Taina Sfântului Maslu, pe lângă practici necanonice pe care le întâlnim, multi slujitori
omit partea introductivă a slujbei, cu canonul foarte important în conţinut teologic, iar la Taina
propriu-zisă, nu citesc de şapte ori rugăciunea de sfinţire a untdelemnului, ci o dată sau de trei
ori. Mulţi nu pun decât o parte din cele şapte Apostole, ca şi din cele şapte Evanghelii, nu citesc
toate cele şapte rugăciuni şi nu fac cele şapte ungeri cu untdelemn sfjnţit, ci doar un fel de
miruire la sfârşitul slujbei. Ceea ce este şi mai grav, nu rostesc formula Tainei Maslului: „Părinte
Sfinte, doctorul sufletelor şi al trupurilor”, care este o rugăciune lungă de pomenire a sfinţilor şi
care ar trebui rostită de şapte ori, însoţind cele şapte ungeri.
Toate aceste abateri atrag după sine nevaliditatea Tainei, căci în săvârşirea cu efect a
tuturor Tainelor, formula are un rol determinant. Fără rostirea ei, Taina nu se săvârşeşte sau nu
este valabilă, reducându-se la o simplă ierurgie, ungerea de la sfârşit, fără rostirea ei, nefiind
altceva decât o miruire cu untdelemn sfinţit.
Cât priveşte ierurgiile cele mai însemnate din viaţa credincioşilor, legate de naştere sau
de moarte, trebuie să mărturisim, cu părere de rău, că şi aici se înregistrează o îngrijorătoare
tendinţă de mutilare a slujbelor.
Aghiasma mică sau sfeştania, care este cel mai des solicitată de credincioşi, este adesea
redusă la rugăciunile începătoare, câteva tropare, Evanghelia, ectenia rezumată, rugăciunea de
sfinţire a apei si stropirea casei, lăsând la o parte atâtea rugăciuni şi cântări, Apostolul şi ectenia
întreită, toate avându-şi rolul lor.
Înmormântarea, care este atât de bogată în idei, este drastic redusă, omiţându-se canonul
din care se pun doar trei irmoase sau cântări, se citesc doar câteva din frumoasele idiomele, se

16
rosteşte uneori doar o rugăciune din cele trei, iar partea de la sfârşit se omite. De cele mai multe
ori, înmormântarea este o schemă de parastas cu Apostol şi Evanghelie. Până şi înmormântarea
clericilor care este, într-adevăr, lungă, este şi ea preascurtată.
Ne oprim aici, cu toate că lista neregulilor tipiconale ar putea continua, şi încercăm să
tragem câteva concluzii pe marginea celor sesizate sau menţionate Toate aceste stări de lucruri,
pe care nu le putem socoti decât ca fiind negative, trebuie să ne dea tuturor de gândit, slujitori şi
credincioşi. Fără îndoială că răspunderea principală ne revine nouă, clericilor. În acest sens se cer
îndeplinite câteva obiective şi respectate norme canonice şi liturgice care să asigure unitatea şi
trăinicia acestei instituţii.
1. Respectarea şi aplicarea ascultării canonice, care ne obligă pe fiecare, după starea
harică pe care o deţinem şi rolul în administrarea Bisericii, să ascultăm unii de alţii: credincioşii
de preoţi, preoţii de ierarhi şi ierarhii de Sinod, în frunte cu preşedintele acestui organ deliberativ
al Bisericii, care este Preafericitul Părinte Patriarh Daniel. Fără ascultare canonică, Biserica nu
poate exista. Prin ea se asigură unitatea şi comuniunea în Biserică.
2. Respectarea rânduielilor canonice şi liturgice în viaţa pastorală şi de cult. În acest sens,
inovaţiile liturgice, nerespectarea rânduielilor de slujbă, a formularului de slujbă, omisiunile şi
adăugirile nu sunt ingaduite decât cu acordul autorităţii bisericeşti superioare, adică a Sfântului
Sinod. Cultul divin nu este teren de experienţe personale, ci îşi are rânduielile lui bine stabilite,
pe care nimeni nu le poate ocoli sau neglija şi dispreţui, fără să atragă după sine sancţiuni, care
pot merge până la caterisire sau depunere din treaptă. Să neimaginăm ce dezastru ar fi dacă
fiecare cleric ar face slujba cum şi-o imaginează sau doreşte el! De aceea, cazurile de abateri de
la regulile tipiconale nu trebuie tolerate sau acceptate în nici un fel.
3. Programarea şi săvârşirea serviciilor religioase, Taine şi ierurgii, în funcţie de
posibilităţi, de timp şi de dorinţă şi obligaţia de a le săvârşi după rănduială. Nu ne obligă nimeni
să săvârşim 15 cununii într-o zi şi tot atâtea sfeştanii, când anul liturgic are 365 de zile, fiind în
felul acesta nevoiţi să desfigurăm, să mutilăm şi să sărăcim cultul divin de bogăţia şi frumuseţea
lui.
4. Grija de a nu-i sminti pe credincioşii noştri, care ştiu rânduielile de cult şi a nu-i
îndepărta de Biserică. Credincioşii români manifestă un ataşament ieşit din comun faţă de
Biserică şi acesta trebuie încurajat, cultivat şi respectat.
5. Cultivarea respectului faţă de cultul divin public ortodox este tezaurul cel mai depreţ al
Ortodoxiei. Prin bogăţia,varietatea, frumuseţea şi simbolismul său teologic, mistic şi moral,
cultul rămâne una dintre instituţiile fundamentale ale vieţii Bisericii Ortodoxe. Mutilarea şi
sărăcirea lui ar aduce după sine şi urâţirea şi sărăcirea noastră.
Reflectând la datoria şi conştiinţa noastră de a fi „iconomi credincioşi ai Tainelor lui
Dumnezeu” (2 Cor. 4, 1), nu vom putea să trăim decât în rânduiala stabilită şi respectată de
secole de Biserică şi să vedem în cultul divin izvorul vieţii şi spiritualităţii noastre.

17
BIBLIOGRAFIE:

Pr. Prof. Dr. Nicoale D. Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. IV, Editura Cuvântul
Vieţii a Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei, Bucureşti, 2010, p. 33-38.

18
 CE FORMULE ŞI ROSTIRI LITURGICE, NEPOTRIVITE DIN PUNCT DE VEDERE
GRAMATICAL ŞI TEOLOGIC MAI ÎNTÂLNIM LA UNII SLUJITORI?
În cărţile de slujbă ale Bisericii Ortodoxe, rânduielile liturgice, în special cele privitoare
la Sfintele Taine şi ierurgii ori la diversele dezlegări, molitve şi rugăciuni la diferite trebuinţe,
sunt alcătuite şi structurate pentru a fi citite sau oficiate unei singure persoane. Pentru aceasta, la
momentul potrivit din cuprinsul rugăciunii, al rânduielii sau al slujbei respective, se rosteşte
numele persoanei asupra căreia se săvârşeşte serviciul divin. Acest lucru este indicat printr-o
paranteză în cuprinsul căreia este scris cu roşu litera N (N). Sunt situaţii, însă, când aceeaşi
rugăciune, rânduială sau slujbă poate fi săvârşită pentru mai multe persoane, cum ar fi o molitvă
sau dezlegare care se poate citi în acelaşi timp pentru un grup de credincioşi sau, cum întâlnim
mai ales în situaţia de la săvârşirea Tainei Sfântului Botez, când avem mai mulţi copii de botezat
sau la pomenirile pentru morţi, când slujba se săvârşeşte pentru mai multe nume sau persoane. În
aceste situaţii, slujitorul bisericesc trebuie să fie atent ca textul, formula sau invocarea, care se
zic de regulă pentru o persoană, să se rostească la plural. Sunt situatii în care acest acord nu se
prea face, iar rostirea respectivă numai este înţeleasă sau deranjează. Uneori se pot observa
comentarii răutăcioase, dar îndreptăţite, pe seama culturii slujitorului respectiv, ceea ce nu este
de dorit. Alteori, nu se face acordul corect al genitivului, folosind singularul în loc de plural sau
introducând articolul posesiv sau genitival, dinaintea pronumelui posesiv, sau a substantivului în
genitiv posesiv, ceea ce loveşte imediat auzul şi ne face să ne gândim la cunoştinţele reduse de
gramatică ale celui care rosteşte asemenea dezacord sau formulă. Sunt şi situaţii în care, în
cuprinsul unei rugăciuni, acordul unor cuvinte nu se face, cum arată sensul rugăciunii, cu
subiectul sau complementul, ci invers, pentru că nu se rosteşte rugăciunea respectivă cu toată
atenţia sau concentrarea, ci în virtutea obişnuinţei.
Există şi situaţii în care cereri din diferite ectenii sunt modificate greşit sau sunt rostite
folosindu-se verbe la moduri impersonale şi nu la conjunctivul hortativ care înseamnă mereu un
îndemn la rugăciune sau invocare.
Toate acestea nu fac altceva decât să dea naştere la comentarii nedorite şi nepotrivite la
adresa slujitorului, fiindcă simţul critic este foarte ascuţit şi uneori răutăcios la unii dintre
ascultătorii noştri, care îl pot acuza pe slujitorul bisericesc de ignoranţă, de neatenţie, de lipsă de
concentrare în timpul slujbei ori de rutină, care este una din laturile cele mai neplăcute şi
condamnabile ale slujirii sacerdotale. De aceea, este bine ca ele să fie înlăturate printr-o slujire
corectă şi o rostire adecvată a formulelor liturgice din slujbele noastre.
Ne vom referi, în cele ce urmează, la câteva din cele mai des întâlnite:
1. Binecuvântarea mare de la Sfânta Liturghie şi unele Sfinte Taine. Aşa cum arată
Liturghierul şi Molitfetnicul, această binecuvântare este următoarea: „Binecuvântată este
Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor”. O bună parte
dintre slujitori denaturează această formulă corectă şi consacrată, introducând un articol posesiv
sau genitival între cuvintele „împărăţia” şi „Tatălui”, ceea ce nu se justifică în nici un fel, zicând:
„Binecuvântată este împărăţia a Tatălui ...”. Auzind această rostire supărătoare, ne întrebăm
imediat dacă slujitorul este conştient de acest dezacord supărător şi negramatical, rostit automat
şi din rutină, care, pentru urechea unui intelectual rafinat, nu face altceva decât să stârnească
dispreţ sau în cel mai bun caz, mirare. Nu putem spune în româneşte, corect, niciodată „împărăţia
a Tatălui”, căci articolul genitival, posesiv „a” nu se explică sau nu-şi are rostul aici. Abia la

19
celelalte două persoane ale Sfintei Treimi, „a Fiului şi a Sfântului Duh”, intervine articolul
posesiv, genitival „a”, fiindcă intervine conjuncţia copulativă „şi”, iar urechea ne obligă să-l
adăugăm, făcând o înşirare de persoane cărora le aparţine împărăţia pe care o binecuvântăm. Ea
este nu numai împărăţia Tatălui, ci şi a Fiului şi a Sfântului Duh. De aceea, formula trebuie
rostită aşa cum este înscrisă şi tipărită în Liturghier şi Molitfelnic. Chiar dacă am pune-o pe
seama rostirii ei cântate, care ne-ar îngădui să adăugăm un „a”, datorită prelungirii, cuvântului
anterior prin cântare, ea nu se justifică. Între obiectul posedat şi posesor nu poate interveni
articolul „a”. Nu putem spune „casa a mea”, sau „familia a mea”, ci „casa mea” şi „familia mea”,
„casa tatălui” şi „familia mamei”, şi nu „casa a tatălui” şi „familia a mamei”.
2. La ectenia mare şi ecteniile mici, la aliniatul „Pe Preasfânta, curata, preabinecuvântata,
mărita stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioară Maria, cu toţi sfinţii să o
pomenim” auzim încă în mod frecvent la diaconi de catedrale, arhiepiscopale si episcopale şi la
numeroşi slujitori din diverse biserici, sfârşitul denaturat din punct de vedere gramatical: „cu toţi
sfinţii pomenindu-o”. Toţi aceşti slujitori folosesc greşit un gerunziu sau gerundiv, în loc de un
conjunctiv hortativ, aşa cum se foloseşte în întreaga ectenie mare ; în ecteniile mici, ca şi în
întreg cultul ortodox: „să ne rugăm, să zicem să dăm, să cerem”, care înseamnă un îndemn la
rugăciune, la închinare sau adorare, care nu se poate face printr-un verb la un mod impersonal.
Diaconul sau preotul ne îndeamnă să pomenim pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, iar
poporul sau corul răspunde: „Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi!”, aşa
cum răspundem la toate cererile ecteniilor. Putem să folosim gerunziul sau gerundivul, cu
terminaţie în „ind” sau „ând”, dar numai dacă se continuă fraza. Putem zice „cu toţi sfinţii
pomenindu-o”, dacă imediat continuăm cu „pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui
Hristos Dumnezeu să o dăm”, aşa cum este în Liturghierul grecesc. Or, atâta vreme cât Biserica
noastră a considerat că Maicii Domnului trebuie să îi aducem o invocare specială, despărţind
cererea adresată ei de cealaltă parte a ecteniei care se referă la datoria noastră de a ne dărui unul
altuia şi împreună lui Dumnezeu, în rugăciune ea trebuie respectată ca atare şi rostită cu sensul
gramatical şi teologic corect, în conjunctiv şi nu gerunziu, ca un îndemn la rugăciune şi
supracinstire a ei. Un diacon de catedrală sau chiar un simplu preot de parohie care rostesc
cererea în gerunziu da dovadă de ignoranţă gramaticală şi de rutină inacceptabilă.
3. Înlocuirea adverbului „totdeauna” cu „întotdeauna” în rostirile sau ecfonisele, dinainte
de Heruvic şi la ultima cerere de la pomenirile din timpul vohodului mare sau la ecfonisul de
după împărtăşire, când preotul arată discul şi potirul credincioşilor, dintre sfintele uşi: „Ca sub
stăpânirea Ta totdeauna fiind păziţi, Ţie slavă să înălţăm...”, Si pe voi pe toţi, dreptmăritori lor
creştini, să vă pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa, totdeauna, acum şi pururea şi
în vec vecilor”, „totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor”. Aşa cum arată Dicţionarul
explicativ al limbii române, cuvântul „totdeauna” are, ca adverb, sensurile următoare: “în tot
timpul de până acum în toată vremea, mereu, oricând, necontenit pururea, de fiecare dată, în
orice ocazie, de obicei, de regulă. Celălalt cuvânt, „întotdeauna”, care este o formă denaturată a
lui totdeauna, nici nu este menţionat în acest dicţionar. Prin urmare, el nu trebuie să-l înlocuiască
pe cel consacrat şi folosit în ediţiile diortosite şi uniformizate ale cărţilor de cult.
4. Slujba înmormântării şi rânduielile pentru cei morţi, parastase şi pomeniri. La slujba
înmormântării, există câteva denaturări şi rostiri necorespunzătoare din punct de vedere
gramatical şi teologic. Cea dintâi se observă la ectenia pentru cei morţi, la aliniatele care, în
practică, se rostesc unite: „Ca Domnul Dumnezeu să aşeze sufletul lui (sau sufletele lor), unde

20
drepţii se odihnesc. Mila lui Dumnezeu, împărăţia cerurilor şi iertarea păcatelor lui (sau lor) de la
Hristos, împăratul cel fără de moarte şi Dumnezeul nostru, să cerem”. La această cerere, unii
slujitori adaugă total nelogic şi nejustificat „odihnă”, adică să „cerem odihnă”. Ei rostesc
automat şi din rutină cererea, nefîind atenţi la ce au spus până atunci şi adaugă cuvântul „odihnă”
uitând că noi cerem nu odihnă, pe care am invocat-o în primul aliniat, ci cele pe care cele două
cereri unite le precizează, numai că le înşiră înainte şi aşează verbul la sfârşit, ca în topica
grecească. Dacă slujitorii ar fi atenţi la ce spun până acolo, n-ar rosti nicicum cuvântul „odihnă”
şi ar observa că cerem: „să aşeze sufletul unde drepţii se odihnesc, mila lui Dumnezeu, împărăţia
cerurilor şi iertarea păcatelor”. De aceea, „odihnă” nu are aici nici un rost.
A doua mare inadvertenţă teologică pe care o săvârşesc slujitorii la această ectenie este
rostirea incorectă a ecfonisului şi anume în loc de forma corectă “Că Tu eşti învierea si viaţa şi
odihna adormitului robului Tău (N), Hristoase Dumnezeule...”, mulţi preoţi spun incorect: „Că
Tu eşţi învierea şi viaţa şi odihna sufletului adormitului robului Tău (N)...”. Adăugirea
cuvântului „sufletului” ne face să tragem concluzia că Iisus Hristos este învierea sufletului celui
răposat, ceea ce nu este corect din punct de vedere teologic. Sufletul nu moare niciodată, este
nemuritor şi de aceea el nu are nevoie de înviere. De aceea, nu este corect să spunem: „Că Tu
eşti învierea şi viaţa şi odihna sufletului adormitului robului Tău (N)... ”, ci „Că Tu eşti învierea
şi viaţa şi odihna adormitului robului Tău (N)...”, referindu-se mai ales la trupul celui răposat
care va învia la învierea de apoi, se va uni cu sufletul care este la Dumnezeu, în rai sau iad, după
hotărârea judecăţii particulare şi vor fi judecaţi împreună la sfârşitul veacurilor. Noi ne rugăm în
ectenie şi pentru odihna sufletului şi iertarea păcatelor săvârşite cu voie sau fără de voie, dar nu
pentru învierea sufletului.
Cea de a treia rostire incorectă la slujba înmormântării este ce întâlnită în citirea
rugăciunii de iertare de la ectenia pentru morti: „Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul”,
majoritatea preoţilor fac un dezacord gramatical supărător fiindcă nu sunt atenţi la text şi rostesc
din obişnuinţă sau rutină textul rugăciunii. Care este această neconcordanţă? Textul corect este
cel din Molitfelnic „Şi orice greşeală a săvârşit el cu cuvântul, cu lucrul, sau cu gândul, ca un
Dumnezeu bun şi iubitor de oameni, iartă-i”. Dacă sunt mai mulţi de pomenit, ca la parastas,
atunci spunem: „Şi orice greşală au săvârşit ei cu cuvântul sau cu lucrul sau cu gândul, ca un
Dumnezeu bun şi iubitor de oameni iărtă-le lor”. Preoţii care nu sunt atenţi la text, rostesc: „Şi
orice greşala a săvârşit... iartă-l” sau, dacă sunt mai mulţi „iartă-i”, adică iartă-l pe eLsau iartă-i
pe ei, ceea ce este total fals. Iertarea se referă la greşala sau greşeli, ale lui (ei) sau ale lor.
Complementul direct la care se refera verbul „iartă” nu este „el” sau „ei”, ci „orice greşală”. De
aceea, nu putem spune „orice greşală iartă-l”, adică să ne referim la greşală si să-l iertăm pe el
sau pe ei. Ne rugăm să ierte Dumnezeu orice greşala. Formula din Molitfelnic sau Liturghier este
corectă şi gramaticală, pe când cea folosită de preoţi mai puţin atenţi sau instruiţi, este greşită
negramaticală. Aşa cum ne rugăm şi mai sus în ectenie, la fel cerem aici ca Dumnezeu să ierte
greşelile şi nu pe cel răposat. Numai în cazul în care am schimba formula, aşa cum propune IPS
Mitropolit Bartolomeu al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, în noua ediţie diortosită a
Liturghierului, am putea să socotim că „iartă” se referă la el (ea) sau ei, cu rol de complement
direct. Iată formula: „Şi pentru tot, ce a greşit el (au greşit ei) în această viaţă, iartă-l sau iartă-i”,
fiindcă „pentru orice au greşit” este complement indirect, iar „el (ea) sau ei” este complement
direct, fiind corect din punct de vedere gramatical. În formula actuala din cărţile de cult, verbul
„iartă” se referă la greşală şi nu la el (ea) sa ei. De aceea, atenţie!

21
 Iată, aşadar, doar câteva observaţii şi propuneri care se referă doar la unele neconcordanţe şi
inadvertenţe care pot fi săvârşite şi auzite în timpul slujirii unor preoţi şi care ar trebui negreşit
îndreptate pentru a scuti pe slujitori de comentarii inadecvate şi defăimătoare şi pentru a asigura
o uniformitate de slujire mereu necesară pentru păstrarea unităţii Bisericii.

BIBLIOGRAFIE:

Pr. Prof. Dr. Nicoale D. Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. IV, Editura Cuvântul
Vieţii a Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei, Bucureşti, 2010, p. 39-44.

22
 CUM SE APLICĂ PRINCIPIUL „DUPĂ CUM VA VREA CEL MAI MARE”?

Una din marile probleme care preocupă Biserica Ortodoxă în vremea noastră este şi aceea a
adaptării cultului la nevoile pastoraţiei contemporane. Începând cu prima Conferinţă panortodoxă de la
Rhodos (1961) şi până la Seminarul Ortodox privind înnoirea în cult, desfăşurat în octombrie l991 la
Bucureşti, problemele legate de cult au fost prezente în preocupările Bisericilor Ortodoxe care au luat în
discuţie mai ales acomodarea sau revizuirea cultului ori reforma lui pentru a corespunde cerinţelor lumii
contemporane. S-a discutat şi se are în vedere mai ales scurtarea unora dintre slujbele serviciului divin
public ortodox. În această privinţă sunt cunoscute cele două tendinţe: una conservatoare şi alta
reformatoare, care însă nu au dus până astăzi la o hotărâre a Bisericii Ortodoxe privitoare la reforma
cultului.
În ceea ce priveşte însă lungimea slujbelor cultului ortodox trebuie precizat faptul că între rânduiala
serviciilor noastre bisericeşti săvârşite în mănăstire şi cea de la enorii există o evidentă deosebire. Pe când în
mănăstiri, sfintele slujbe se desfăşoară după Tipicul cel Mare sau al Sfântului Sava, săvârşindu-se după
toată întinderea lor fără nici un fel de modificare şi în special de reducere, în bisericile de enorii, serviciile
divine se desfăşoară după Tipicul conştantinopolitan, alcătuit pe la jumătatea secolului trecut de către
protopsaltul Constantin de la Catedrala patriarhală din Constantinopol, tradus şi la noi, la Bucureşti, în 1852,
de către Anton Pann şi Pr. I. Călărăşanu. Acest tipic prezintă rânduiala slujbelor cu prescurtările care pot fi
operate în raport cu cele din mănăstire. El a devenit tipicul oficial al Bisericii noastre, înlocuind Tipicul cel
Mare rămas numai în practica mănăstirilor.
Una din caracteristicile noului tipic conştantinopolitan a fost şi aceea că a formulat şi consfinţit o
regulă respectată parţial şi înainte de această dată la bisericile de mănăstiri sau catedrale, şi anume că, în
unele situaţii deosebite, slujba poate fi săvârşită sau adaptată „după cum va vrea cel mai mare".
Prin aceasta se îngăduiau oficial unele abateri de la regulile de tipic, care presupuneau scurtări sau
lungiri ale serviciilor divine, după situaţiile date, de timp sau de loc.
Cine erau sau sunt „cei mai mari"?
Toţi cei care au răspunderea săvârşirii cultului sau conduc un sobor de slujitori: protosul la o
biserică de enorie, cu mai mulţi slujitori, stareţul sau egumenul în mănăstiri, episcopul eparhiot la
catedrală sau, în lipsa lui, marele ecleziarh.
Acestea sunt persoanele care, potrivit principiului stabilit de noul tipic, puteau şi pot să hotărască în
privinţa lungimii slujbelor, stabilind numărul de lecturi, rugăciuni sau cântări, în situaţii în care slujbele se
suprapun, aşa cum este cazul cu sărbători importante, una cu data fixă, alta cu data mobilă, care cad în
aceeaşi zi. Cum slujbele celor două sărbători, una cu dată fixă şi celalată cu dată mobilă, nu pot fi puse în
întregime, adaptarea şi hotărârea numărului de lecturi, imne şi rugăciuni le face „cel mai mare”. Pe baza
acestui principiu se fac, aşadar, unele prescurtări în rânduiala liturgică a bisericilor din parohii şi uneori chiar
şi la unele mănăstiri, când, datorită numărului mic de vieţuitori şi necesităţilor vieţii de toate zilele, călugării
nu mai dispun de timpul necesar săvârşirii, după toată rânduiala, a sfintelor slujbe.
Trebuie precizat însă că acest principiu îşi are graniţele lui şi nu poate fi aplicat discreţionar de
oricine se vede în situaţia de a fi „cel mai mare”. Cultul divin nu poate fi lăsat la libera dispoziţie a celui care
conduce slujba pentru a face din el orice ar vrea acesta, indiferent care este starea lui harică sau poziţia
administrativ-bisericească. Cultul divin nu poate deveni câmp de experienţă personală şi de inovaţie pentru
oricine se vede în starea „celui mai mare”. El acţionează numai acolo unde nu avem reguli precise de tipic,
iar momentul ne cere să ne adaptăm împrejurării respective, şi numai atunci când este vorba de forme
neesenţiale sau secundare ale slujbelor divine, care, dacă nu sunt întru totul respectate, nu ating valabilitatea
serviciului respectiv, nu păgubesc credinţa ortodoxă şi nu afectează structura externă a cultului divin.

23
 Menţionăm câteva din părţile liturgice ale unei slujbe, lecturi, rugăciuni şi imne unde poate opera
dreptul „celui mai mare”: Catismele de la Vecernie şi Utrenie şi Canoanele Utreniei. De asemenea, părţile
din rânduiala slujbelor care se repetă în timpul aceleiaşi slujbe şi care o lungesc prea mult cum ar fi: ecteniile
mici de după cântarea a III-a şi a Vl-a de la Catavasiile Utreniei.
Toate acestea sunt elementele care intră în rânduiala actuală a rânduielilor liturgice care rămân în
textul tipărit al acestora. Protosul sau „cel mai mare” poate numai să le suspende la nevoie, ele rămânând
înscrise mai departe în cărţile de slujbă şi de tipic. Ele sunt valabile şi se pot practica acolo unde timpul
permite.
Numai autoritatea superioară bisericească poate dispune asupra lor, dar în consens cu unitatea
dogmatică, canonică şi cultică a întregii Ortodoxii.
Multe dintre alcătuirile liturgice amintite şi asupra cărora poate să opereze principiul „cum va vrea
cel mai mare” sunt deja omise în practica de parohie, fără ca aceasta să ştirbească unitatea cultului şi
uniformitatea lui.
Aplicat în acest sens, principiul de care ne-am ocupat poate fi un mijloc şi o cale de întărire a unităţii
cultice, ferind de abuz şi de greşeală pe cei care îl aplică.

BIBLIOGRAFIE:
Pr. Prof. Dr. Nicoale D. Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. I, Editura Episcopiei
Dunării de Jos, Galaţi, 1996, p. 20-23.

24