Mărturia unui sas român care a stat în

preajma lui Hitler, despre fuga Fuhrerului

24 iulie 2018 de Ion Coja Textele altora

Cizmele lui Hitler

Johann Meinhardt
Într-un sat săsesc din Ardeal trăieşte un bătrân cu o
poveste halucinantă, care răstoarnă istoria. Îl cheamă
Johann, a fost cizmarul lui Hitler şi se afla în bunkerul
din Berlin, când Führerul a fugit, însoţit de 24 de
ofiţeri, în Africa de Sud.
Cadavrul găsit de ruşi era al sosiei lui – „Siebenbürgen,
dulce ţară pierdută”
Johann s-a născut într-o familie de saşi din Transilvania, acum optzeci şi şapte de
ani. A muncit de mic, alături de părinţii lui, şi la paisprezece ani era deja ucenic, într-
un atelier de cizmărie aflat în Piaţa Mică a oraşului. „Cât am fost tânăr, am muncit
foarte mult, am lucrat din zi în noapte, cum i-am văzut şi pe părinţii mei, n-am avut
vreme niciodată de jeluiri. Fiecărui om, când se naşte, îi dă Dumnezeu un dar, la
unul, darul e bun, la altul, poate fi rău. La mine, darul a fost cu folos, că mi-a fost
dragă meseria. Până la şaptesprezece ani, n-am ştiut de altceva, apoi a trebuit să
plecăm în refugiu, a început şi pentru noi războiul şi n-am mai fost stăpân pe viaţa
mea, ea s-a desfăşurat după cum au vrut alţii”.
În septembrie 1944, s-a dat ordinul ca toţi saşii să fie pregătiţi de plecare, în 48 de
ore. Ruşii înaintau spre Germania şi, dacă i-ar fi prins, i-ar fi omorât ori i-ar fi trimis
în Siberia. Cu căruţe, pe jos, cu trenul, care cum a putut, saşii din nordul
Transilvaniei s-au retras înspre vest, până în Austria ori Germania, unde au crezut că
sunt la adăpost pentru o vreme.
„În noaptea de 25 spre 26 septembrie, am dormit pentru ultima oară în patul din
casa părintească”, povesteşte Johann. „Am avut un vis ciudat, de care mi-am adus
aminte mai târziu. Parcă mergeam cu căruţa cu boi pe un deal înalt, printre nori.

Pagină 1 din 8
Mărturia unui sas român
Drapele ungureşti fluturau pe străzi şi peste tot. Am plecat undeva, tot printre nori,
şi după o vreme, când am intrat iar printre case, erau numai steaguri româneşti,
oriunde te uitai. Am ajuns la casa noastră, am căutat-o pe mama, dar n-am mai
găsit-o, mama nu era nicăieri. M-am trezit tulburat şi i-am povestit mamii visul, ea
m-a sărutat şi s-a întristat: «Ştie numai bunul Dumnezeu ce se va întâmpla cu noi»,
a zis, adunând de prin casă câte ceva pentru drum”.
Cu doar câteva haine şi lucrurile puse într-un sac, Johann s-a urcat, împreună cu
părinţii lui, în trenul refugiaţilor. Erau câteva mii de oameni înghesuiţi în vagoane
pentru vite. Au pus pe jos paie, şi fiecare a dormit pe sacul cu lucruri luate doar
pentru trei săptămâni, cât li s-a spus că vor sta departe de casă. Au lăsat vacile în
grajd, oile în curte, păsările în grădină. N-au avut cum să le ia cu ei. „Ba mai mult”,
spune bătrânul Johann, „femeile s-au străduit să lase casele curate, măturate, să fie
faine când se vor întoarce înapoi… Le-au încuiat, au scris pe chei numărul casei, au
strâns toate cheile în nişte coşuri mari şi le-au dus la primărie, cum li s-a spus. Când
s-au întors, după un an şi ceva, le-o părut bine dacă i-o lăsat fostele slugi, care s-au
făcut stăpâni în casele lor, să puie un pat în grajd ca să aibă unde să doarmă. Slugi
slugilor, asta au ajuns cei care s-au întors imediat după război.

Cu portretul soţiei
Dar să revin la drum, care a fost foarte greu. Am mâncat ce ne-am adus cu noi, dar
am avut norocul că în primul vagon al trenului era evacuat şi restaurantul «Bret» din
Bistriţa, acolo se pregătea mâncare şi am putut cumpăra, cât am avut bani. Au fost
femei care au născut în tren, au fost bătrâni care au murit de supărare, mulţi s-au
îmbolnăvit. Pentru că era revoluţie în Ungaria, atunci l-au dat jos pe Horty Miklos,
trenul a fost deviat prin Cehia, şi aşa, drumul a ocolit mult, dar până la urmă am
ajuns într-un lagăr la Dresda, după două săptămâni de stat în tren. Eram fericiţi că
aveam pat, mâncare şi că eram departe de război.

Pagină 2 din 8
Mărturia unui sas român
 Am fost repartizaţi la lucru, eu într-o fabrică de încălţăminte, mama, la un spital,
căci avea o şcoală sanitară”.
După şase săptămâni, bărbaţii au trecut prin faţa unei comisii militare care i-a
controlat şi repartizat după înzestrări. Johann a fost trimis la garnizoana din Berlin,
tatăl lui, care făcuse doi ani de armată la Bucureşti, la palatul Reginei Maria, un an
de concentrare în Basarabia şi încă doi ani în armata maghiară, a fost trimis direct pe
front, la Viena. „Familia s-a risipit, aşa cum se împrăştie păsările, în toate direcţiile”.
Înainte de a pleca la gară, Johann a mai văzut-o pentru ultima oară pe mama lui,
Lene. Plângea cu-aceeaşi disperare cu care şi-a părăsit gospodăria bine închegată din
„Siebenbürgen, dulcea ţară pierdută”.
Viaţă de cazarmă
„oară acuma eşti cătană, mă, ce dracului!”
La Berlin, mai întâi au fost testaţi proaspeţii recruţi, tineri toţi, abia trecuţi de şap-
tesprezece ani. Trimiterea lor în linia întâi a fost un semn al slăbiciunii cu care
armata germană se apropia de capitulare. Ajungeau pe front toţi cei care puteau ţine
o puşcă în mână, nu mai conta vârsta. Johann era perfect instruit, căci făcuse în ţară
pregătire militară sub unguri, aşa numita „levente”. Desfăcea puşca mitralieră în
bucăţi şi-o refăcea cu ochii legaţi, în patruzeci şi două de secunde, mai bine decât un
ofiţer. La tragerea la ţintă a făcut 100 de puncte din 100 posibile, ceea ce i-a adus
laude şi un pachet de ţigări cadou din partea unui colonel. „Io eram un copil fricos şi
mă temeam să nu greşesc ceva, cumva, Doamne feri, nu eram sigur pe armă că cum
merge, dar am fost crescut să fac totdeauna tot ce pot ca să fie bine, să nu supăr pe
nimeni, să mă străduiesc cât pot. Am fost peste toată compania şi m-am încrezut un
pic atunci când m-a lăudat colonelul. M-am gândit că «doară acuma eşti cătană, mă,
ce dracului», chiar dacă de-abia împlinisem şaptesprezece ani.

Frumoasa Hetti, în costum naţional

Am vrut să par mai copt, mai viteaz, şi-am aprins o ţigară, am pus-o în gură, am tras
un fum şi cred că mi-a mers direct în plămâni, de era să-mi saie ochii din cap. Vai,
mira-s-ar lumea de voi, ţâgări!, am zis, şi de-atuncea n-am mai pus ţâgare pe limbă,
am dat pachetul la ăia mai bătrâni şi aşa s-a încheiat cariera mea de fumător şi aerele
de mare soldat”.
Pagină 3 din 8
Mărturia unui sas român
Născut în Transilvania, Johann a învăţat mai multe limbi. Ştia „sasca” învăţată în
casă, vorbea ungureşte, româneşte, ştia şi germana, era descurcăreţ, iute, corect şi
isteţ. A fost repede remarcat şi comandantul l-a lăudat – „A, sehr gut! sehr gut!” (
foarte bine!), i-a zis şi l-a trimis ca ordonanţă pe lângă un ofiţer superior, pe care-l
chema Otto. „Îi pregăteam hainele, îi lustruiam cizmele, şi după câteva zile, colonelul
meu, Otto, mi-a făcut delegaţie, ca să mă duc cu el acolo unde lucra. Mi-a spus că va
trebui să curăţ şi alte cizme, pentru că ale lui au fost tare lăudate de când mă ocupam
eu de ele. Ofiţerii germani erau tare mândri de cizmele lor. Aşa am ajuns să intru în
bunkerul în care lucra Otto şi-n care s-a ascuns Hitler în ultimele luni de război. Nu
ştiam eu atunci, în zilele acelea, mare lucru, mai târziu am înţeles ce s-a întâmplat,
când mi-a explicat colonelul Otto. El m-a pus la curent cu toate. Mergeam în fiecare
zi în bunkerul lui Hitler, luam de acolo un cufăr în care erau cizme, mergeam acasă
la Otto, le curăţam, le lustruiam şi le aduceam înapoi. Habar n-am avut ale cui sunt
cizmele, până când într-o zi, eram pe coridor, în bunker, îl aşteptam pe Otto, şi am
încremenit lângă perete, în poziţie de drepţi, am salutat toţi câţi eram acolo, căci a
apărut Führerul şi-a trecut pe lângă noi, mergând spre biroul lui. Hoopa! Ai,
Dumnezăul tău, am zis io, da’ aiestea-s cizmele pe care le lustruiesc io zî de zî, de
atâta vreme! Atunci am văzut eu ale cui îs cizmele pe care le curăţam. Erau cizmele
tălhariului cel mare! Două luni şi jumătate, io i-am lustruit cizmele lui Hitler, de erau
ca oglinda! Două luni şi jumătate, ultimele pe care le-a mai petrecut în bunker”.
Sfeterul de lână

Cu fiu şi nora
„Nu ştiau nemţii aşa şmecherie. Sclipeau cizmele alea, de numa’-numa’!”
Stă în faţa mea şi vorbeşte neîntrerupt, ca un şcolar scos la tablă. Vorbeşte şi, în
primă instanţă, parcă nu-mi vine să cred că ceea ce spune este real. Mă gândesc că ar
putea fi doar teribilisme de pe front, aşa cum povestesc toţi cei care au participat la
cel de al doilea război mondial care, de cele mai multe ori, le-a schimbat vieţile cu
totul. Fac rapid un calcul în minte, dacă acum are atâţia ani, în ’45, când s-a încheiat
războiul, ar fi putut avea atâta…, da, s-ar putea, s-ar putea totuşi ca omul din faţa
mea să spună adevărul şi cred că-l spune, după cum este de atent, să nu uite niciun
detaliu atunci când povesteşte…
Aşa, vasăzică: îl am în faţa mea pe omul care s-a îngrijit de cizmele lui Hitler în
ultimele luni de război, pe care le-a petrecut în celebrul bunker din Berlin. De
necrezut! Cum să nu tresar când îl aud cu câtă linişte povesteşte despre acele zile
care au schimbat faţa lumii?

Pagină 4 din 8
Mărturia unui sas român
Cum să-mi înlătur tremurul vocii care ar putea trăda emoţiile care mă cuprind? O
asemenea baftă ai ca reporter doar o dată-n viaţă. Îl iau uşurel pe bătrân şi-l întreb
mai întâi cum era bunkerul în care se ascundea Führerul. Îmi desenează o schiţă,
spunându-mi ce destinaţie aveau camerele în care a avut acces. În stânga coridorului
erau încăperile familiei Goebbels şi centrala telefonică, iar pe dreapta, camerele lui
Hitler, camera de şedinţe, depozitele, cămările de alimente, băile. Îmi povesteşte
cum era mascată intrarea în bunker, cum era acesta înconjurat din trei părţi de apă,
îmi spune de podul din apropierea lui şi de tramvaiul care trecea pe pod. Şi-mi mai
povesteşte că în ’90, ’91 şi ’92 a fost la Berlin, că s-a plimbat prin oraş şi că a
recunoscut unele din locurile pe care le ştia din vremea războiului, dar că bunkerul
nu l-a mai văzut. „Cred că e desfiinţat, ştie-l dracu’!”
Şi cum erau cizmele lui Hitler? îl întreb pe bătrânul Johann. „Erau cizme militare,
din piele neagră, lungi, faine. Le lustruiam, de nu se putea mai bine! Se vedea că-s de
meserie. Aveam de la ei cremă de cea mai bună calitate. Da norocu’ o fost altu’! Când
am plecat în refugiu, am luat cu mine o scurtă , un sfeter din lână de oaie, împletit de
mama şi de bunica. După ce s-a uzat, i-am luat mânecile jos, am făcut din ele petice
şi apoi să vezi lustruială ce făceam cu ele! Lâna aceea aspră era numai bună pentru
cizmele bine date cu cremă. De-ar fi ştiut mama şi bunica ce-avea să se întâmple cu
sfeterul făcut de ele… Nu ştiau nemţii aşa şmecherie, nu-i ducea mintea. Nu degeaba
am zis io că aş putea să-i vând şi să-i cumpăr pe unii dintre ei, de zece ori, până să-şi
deie seama… Sclipeau cizmele alea, de numa’-numa’!”
H1 şi H2

Fuhrerul, în cizmele lustruite de Johann

„H2 erau cizmele dublurii lui Hitler, care semăna leit cu el”
„După o vreme, m-am trezit că în cufăr erau câte două perechi de cizme. Pe una, cu
mărimea 44, scria înăuntru, pe căptuşeală, H1. Pe alta scria H2. Astea cu H2 erau
cizmele dublurii lui Hitler, care semăna leit cu el, numai că era cu 5 cm mai mic. Şi
pe acela l-am cunoscut, acolo, în bunker. Ce s-o întâmplat?
Ca să-i facă la fel, adică să semene şi mai mult, tocul cizmelor pe care le încălţa du-
blura lui Hitler era mai înalt cu 3 cm şi înăuntru era pusă o bucată de branţ gros, de
încă un cm, ca să-l apropie ca statură cât mai mult de celălalt, «originalul».
Pagină 5 din 8
Mărturia unui sas român
Aşa o rămas numai o diferenţă de cam un cm între ei, aproape nesesizabilă.
«Originalul», adică Hitler adevărat, era mai mare la picior, purta 44, ăstalalt avea
numai 42. Otto, comandantul meu, m-a lămurit cu toate şi mi-a povestit şi de
dublurile lui Hitler, că au fost mai multe, nu numai una. Mi-a povestit cum i-au
schimbat pe toţi ca să semene cât mai mult cu Führerul. El m-a pus la punct cu toate
evenimentele, chiar şi cu unele secrete, pentru că s-a ataşat de mine şi mi-a promis
că după război mă ia cu el la Academia militară din Berlin, acolo unde era profesor.
Mi-a spus şi de atentatul împotriva lui Hitler, de la München, care a eşuat, dar care a
fost de fapt împotriva unei dubluri de-a lui, aşa că şi dacă reuşea, Hitler tot nu
murea. Acuma, io-s unic pe glob cu câte ştiu. Au venit şi din Germania şi mi-au făcut
interviu, dar să ştiţi că încă n-am spus tot ce ştiu şi nici n-o să spun vreodată”. „Dar
oamenii trebuie să ştie ce-a fost atunci, ca să înveţe din întâmplările acelea”, îi spun.
„Povestea dvs. este o mărturie istorică”, îi spun lui Johann, cu gândul că, poate,
poate, îmi mai dezvăluie câte ceva. Şi am noroc. Johann nu se opreşte din povestit.
Se vede că-i este drag să-şi amintească de anii de demult. Ori poate că avea nevoie
doar de un bun ascultător! Oricum ar fi, cea mai tulburătoare dintre amintirile lui
este aceea despre plecarea lui Hitler din Berlin, înainte de terminarea războiului. O
poveste care infirmă varianta sinuciderii lui înainte ca bunkerul să cadă în mâna
ruşilor.
„Pe la sfârşitul lui martie 1945, eram în vestiar la Otto, acolo unde
curăţam cizmele. Eram curios să aud ultimele ştiri despre front şi
ţineam radioul deschis tot timpul. Voiam să ştiu până unde a ajuns
războiul. Deodată, la radio aud: «Atenţiune, la ora 7 Führerul va face un
anunţ important. Toată lumea să stea la radio să-l asculte». Anunţul s-a
repetat de mai multe ori şi abia aşteptam să văd despre ce este vorba,
căci mi-am dat seama că este ceva important. Pe la 7, eram cu ochii, cu
urechile şi cu sufletul în aşteptare. La 7 fix s-a auzit Führeru’, care a
făcut un apel la tot poporul german, bătrâni, tineri, femei, bărbaţi, ca să
puie mâna pe orice arme, pe sape, pe topoare, care cum poate, să nu lase
ruşii să vie în ţară. Am fost emoţionat, mi-am dat seama că e sfârşitul
aproape.
Fuga

Cu cizmele făcute de el

Pagină 6 din 8
Mărturia unui sas român
„Io, la noapte, plec cu Führerul. Suntem 24 de ofiţeri”
Colonelul Otto avea un frate care lucra şi el în bunker, era direct lângă
Führer, între cei mai apropiaţi de el. Îl chema Walter, era fecior
neînsurat, avea vreo 28 de ani, purta ochelari. Era înalt şi frumos, îl
cunoşteam bine, pentru că venea des la fratele lui, dar numai seara,
după ce reuşea să se retragă de acolo, din bunker. Cam la o jumătate de
oră după ce-am ascultat apelul Führerului la radio, apare fratele Walter
la Otto, pune pe masă o sticlă de vermut. Io eram în vestiar şi ciuleam
urechea cât puteam. Otto a venit în bucătărie după două pahare şi când
s-a întors, a uitat uşa întredeschisă, aşa că am auzit tot ce-au povestit:
– „Măi frate, îi bai mare, nu ne mai întâlnim altu-n veci, nu se ştie dacă
ne mai vedem vreodată în viaţa asta, aşa i-a spus Walter lui Otto. Uite
care-i treaba. Io, la noapte plec cu Führerul. Plecăm cu 5 avioane,
suntem cu el 24 de ofiţeri numai tineri, necăsătoriţi. Am buletin nou,
paşaport străin pe alt nume. Şi Führerul are la fel. Nici nu-l mai cunoşti.
Cărarea de pe dreapta părului îi pe stânga, şi-o ras mustaţa, îi schimbat
cu totul, nu-l mai cunoşti, de-l vezi. Plecăm în Italia şi de-acolo în Africa
de Sud. Mai departe nu ştiu”. Asta o zis Walter, apoi o băut amândoi câte
un pahar de vermut, s-o pupat, s-o strâns în braţe şi el s-o dus. Când l-o
condus pe Walter, Otto o prins de veste că io-s în vestiar şi că am auzit
tot ce-au vorbit ei. „Johann, hai încoa'”, m-o chemat la el. M-o pus la
masă şi mi-o dat şi mie un pahar de vermut, să beau cu el. „Johann, zice
apoi, de şopteşti tu la cineva ce-ai auzit, şi io, şi tu, amândoi suntem
morţi, ne împuşcă pe loc”. „Comandante, fii liniştit, că de la mine nimeni
nu scoate niciun cuvânt, i-am spus, şi aşa a fost. Am tăcut până azi”.
Sfârşitul războiului

Cu caietul de amintiri
După seara aceea, Johann n-a mai avut cui curăţa cizmele în bunker. Ruşii se apro-
piau tot mai mult şi a fost trimis, împreună cu colonelul Otto, la lupte, în linia întâi,
care ajunsese deja în Berlin. „Să vezi tu, copil fiind, armata fugind disperată, dezor-
ganizată, cu moartea pe urmele ei! O catiuşă rusească o retezat capul unui soldat de
lângă mine şi el a mai mers încă 12 paşi aşa, fără cap, şi-abia apoi o căzut. Astea-s
lucruri care nu se pot uita. Atâtea grozăvii am văzut, încât ajunsesem să fiu
indiferent dacă mai trăiesc sau nu, nu mă mai interesa nimica, atâta spaimă şi jale
erau în jurul meu.
Pagină 7 din 8
Mărturia unui sas român
N-am cuvinte să-i mulţumesc Creatorului că am scăpat cu viaţă din măcelul care a
urmat”.
La sfârşitul lui aprilie, colonelul Otto a murit în timpul unui asediu, Johann a fost
mutat în divizia generalului Strauss, care a primit ordin să-i scoată pe nemţi din
Viena. Au pornit înspre Austria, dar n-au mai ajuns, pentru că „dintr-o dată, s-or
oprit maşinile, şi văd că tăţi ofiţerii fug la maşina din faţă, care avea radio, şi apoi s-
or întors şi ne-o spus că s-o terminat războiul. Fuga înapoi, că vin ruşii şi cădem la
ei! Ne-am întors în mare viteză şi aşa am ajuns în lagărul de la Mauerkirsche,
administrat de americani”. Acolo s-a înscris să plece acasă în România sau la Dresda,
unde rămăsese mama lui. N-avea de unde să ştie că mama îi murise în bombar-
damentul din 13 februarie 1945, când oraşul a fost ras de pe faţa pământului. Ca să
poată supravieţui, s-a angajat doar pe mâncare, fără bani, la un atelier de pantofărie.
Dar visul de-a se întoarce acasă nu l-a părăsit, aşa că, până la urmă, a ajuns în
lagărul de la Linz, în care românii aşteptau repatrierea. Acolo, mare bucurie, s-a
întâlnit cu tatăl lui, care scăpase viu din război. Când s-au adunat mai mulţi români,
cu greu şi vai, escortaţi de americani până la graniţă, au plecat spre ţară şi au ajuns
în gara din Dej. A vândut o pereche de pantofi pe care şi-i făcuse pentru el şi cu banii
a plătit o maşină care i-a dus până acasă. Casa era ocupată şi, din ordinul lui Stalin,
toţi repatriaţii saşi au fost trimişi în lagăr. De-abia în 1954 a reuşit să recupereze casa
părintească. Era o sărbătoare în ziua aceea şi peste tot erau steaguri româneşti,
fâlfâind. Visul de demult se împlinise.
***

Trenul deportării
Johann este astăzi unul dintre cei mai respectaţi oameni din comunitatea săsească.
Are prieteni în toate ţările în care s-au stabilit saşii plecaţi din România. De-a lungul
anilor, i-a vizitat de multe ori şi a fost şi prin locurile în care a trăit şi luptat în
vremea războiului. Dar de plecat, n-a plecat. Chiar dacă a avut de suferit după ce s-a
întors în ţară, chiar dacă aici încă nu merg lucrurile cum ar trebui, chiar dacă draga
lui soţie, Hetti, nu mai este lângă el de unsprezece ani, Johann nu se poate rupe de
pământul în care s-a născut. Are aici copiii, nepoţii şi strănepoţii care vor duce mai
departe povestea lui.

 Otilia Teposu

Nota redacției: Este de necrezut că acest articol nu a treazit până azi interesul pe care
merita să-l trezească! Credem că o anchetă jurnalistică serioasă, axată pe mărturia
sasului nostru privitoare la „fuga” Fuhrerului, încă se mai poate face.

Pagină 8 din 8
Mărturia unui sas român