TEXTUL LITERAR

 Are caracter/statut funcțional – este o plăsmuire a imaginației autorului, care transfigurează realitatea, o
modelează, transformând-o într-un univers imaginar propriu;
 În logica ficțiunii, textul literar nu poate fi considerat nici adevărat, nici fals;
 Nu are ca scop transmiterea de informații exacte către cititor, ci provocarea fanteziei și a emoției acestuia,
printr-o unitate deplină a conținutului cu forma (scop estetic);
 Expresivitatea este o trăsătură fundamentală a textului literar, în funcție de sensibilitatea și imaginația
autorului, este obținută prin diferite procedee artistice/figuri de stil,
 Vehiculează valori general-umane prin diverse teme și motive literare ( iubirea, adevărul, dreptatea,
sinceritatea, emoția, nostalgia, creativitatea, jocul, războiul, tradiția, orașul, natura etc.),
 Pune în mișcare personaje – existențe fictive integrate în sistemul de interacțiuni al operei literare;
 Prezintă o mare varietate de forme: opere lirice, epice, dramatice, aparținând diverselor specii literare.

Concepte operaționale:
Textul integral = textul original, nefragmentat, nemodificat.
Fragmentul de text = o parte mai mică sau mai mare dintr-un text ce poate să conțină și pasaje modificate.
Cuvântul-cheie = un termen folosit cu insistență într-un text, cu rolul de a contribui la transmiterea mesajului
operei literare
Tema textului = ideea sa centrală (ex. Copilăria, iubirea, natura, prieteniua, istoria, trecerea timpului, etc.)

TEXTUL NONLITERAR

 Este rezultatul observării realității și al transformării acesteia în informație;

 Are un caracter nonficțional – este bazat pe aspecte adevărate, controlabile, concrete ale realității cotidiene;
 Are drept scop informarea cititorului, dar și transmiterea unor convingeri, încercarea de a-l determina pe
acesta să facă/să creadă un anumit lucru;
 În general, este lipsit de expresivitate, dar unele specii, cum ar fi reclamele, mizează pe jocuri de cuvinte,
figuri de stil, cuvinte polisemantice etc.;
 Este folosit aspectul corect, îngrijit al limbii;
 Obiectivitate, claritate, accesibilitate relativă, în funcție de domeniu;
 Sunt prezente uneori clișee de limbaj (formule fixe folosite în diverse acte oficiale, scrisori etc.;
 În textele științifice sunt prezenți termeni specifici unui anumit domeniu de cercetare;
 Se referă la persoane reale, din punct de vedere individual, comunitar, etnic, național etc.;
 Prezintă o mare varietate de forme: texte de lege, rețete, prospecte de medicamente, instrucțiuni de
montare/utilizare a aparatelor, ghiduri turistice, reclame, articole de ziar sau revistă, știri, interviuri,
anunțuri de mică publicitate, lucrări științifice etc.

Textul nonliterar continuu = este organizat doar în enunțuri și paragrafe care au o legătură de sens.
Textul nonliterar discontinuu = prezintă informații organizate sub forma unor secvențe de text, liste, grafice,
diagrame.
Tipuri de texte nonliterare: știrile, anunțurile, afișele, manualele, biletul, eticheta, fluturașul, intreviul, invitația,
reportajul, etc.
 TEXTUL DESCRIPTIV (definire și trăsături)

Constă în conturarea trăsăturilor particulare ale unui obiect/persoane/fenomen/aspect din natură, cuprinzând
enumerarea caracteristicilor acestora;

După limbajul utilizat și scopul urmărit, textul descriptiv poate fi:

 Literar: tabloul, portretul (se caracterizează prin subiectivitate, limbaj figurat, imagini artistice, percepție
particulară a obiectului prezentat, fără pretenția de adevăr; are funcție decorativă, explicativă, poetică,
simbolică etc.);
 Nonliterar: științific, utilitar, practic (prezintă obiecte reale, în scop informativ sau publicitar/persuasiv; are
funcție comercială, persuasivă, practică etc.);

Descrierea are un vocabular adecvat aspectului descris (neologisme și termeni de specialitate în cazul descrierii
științifice, figuri de stil și imagini artistice în cazul descrierii literare, termeni simpli, accesibili publicului larg, în
cazul descrierii având un caracter utilitar etc.). Sunt frecvente adjectivele și substantivele care au rolul de a
particulariza realitatea descrisă (dimensiuni, formă, culoare etc.); Folosirea enumerației și a epitetului în cazul
descrierii literare; Respectarea unei logici a prezentării, potrivit căreia realitatea descrisă poate fi înfățișată
urmărindu-se axa orizontală (stânga«dreapta) sau axa verticală (sus«jos); Reliefarea punctului de vedere al
observatorului (al celui ce realizează descrierea); Indicii spațio-temporali contextualizează realitatea descrisă; Sunt
folosite mai ales verbe la prezent sau la imperfect; Toate elementele sunt reprezentate prin respectarea raportului
întreg – parte – detaliu;

În funcție de implicarea celui care o face, descrierea poate fi:

a. Obiectivă – oferă informații conforme cu realitatea;
b. Subiectivă – oferă informații care constituie impresii personale ale celui care face descrierea, exprimând
sentimentele și emoțiile trăite.
Descrierea obiectivă se face la persoana a III-a, iar cea subiectivă la persoana I, dar pot fi folosite și persoana a II-a
și a III-a. În descrierea obiectivă, limbajul este neutru, cu vocabular specializat, fără figuri de stil. În descrierea
subiectivă, limbajul conține figuri de stil și expresii.

TEXTUL DIALOGAT

Dialogul este o modalitate de comunicare între două sau mai multe persoane. Prin dialog, interlocutorii transmit
informații, idei, opinii, își împărtășesc sentimente sau emoții, își exprimă puncte de vedere, având sau nu un scop
precis.

Cea mai frecventă formă a dialogolui oral este conversația. Intervenția în dialog a unui participant se numește
replică. Dialogul presupune cel puțin două replici succesive, legate logic între ele. Dialogul oral poate fi direct,
atunic când intelorcutorii se află față în față, sau mediat de diferite canale de comunicare, atunci când participanții
folosesc telefonul sau diferite mijloace digitale.

Textul dialogat reproduce întocmai cuvintele unor persoane/personaje care comunică unele cu celelalte și permite
dezvăluirea directă a gândurilor, a sentimentelor și a atitudinilor acestora.
O caracteristică a replicilor dintr-un text dialogat este prezența liniei de dialog înaintea replicilro sau marcarea
acestora prin ghilimele.
O altă caracteristică este prezența unui verb de declarație: a afirma, a întreba, a spune, a șopti, a zice, etc și
marcarea intonației prin punctuație specifică.
 TEXTUL EXPLICATIV

Textul explicativ se regăsește în diferite texte nonliterare sau literare, este folosit atunci când oferim explicații,
definiții.

Textul nonliterar explicativ oferă informații cu aplicabilitate în viața reală.

De exemplu: rețetele, instrucțiunile de folosire a unor aparate, ghiduri practice, etc.

Trăsăturile textului nonliterar explicativ:

- Este scris la persoana a III-aș în rețete sau ghiduri, adresarea poate fi făcută și la persoana a II-a.
- Lipsesc figurile de stil.
- Apar cuvinte de specialitate din anumite domenii
- Scopul textului este de a explica/informa

TEXTUL MULTIMODAL

Textul multimodal utilizează mai multe moduri de reprezentare conținutului, îmbinând mai multe modalități de
transmitere a mesajului (imagini, pasaje scrise, conținut audio sau video).

Texte multimodale sunt: benzile desenate, afișele publicitare sau materialele video care îmbină imaginile cu textele
scrise.

Banda desenată este un text multimodal care prezintă o serie de imagini/desene însoțite de text, ce creează o
poveste.
Elementele sale componente sunt aceleași cu ale textului narativ: personaje, timp, spațiu, acțiune.
Accentul este pus pe înlănțuirea imaginilor construite după anumite convenții:
a. Structurile de timp și spațiu sunt menționate în partea de sus a ilustrației/sub ilustrație
b. Se folosesc bule de dialog îndreptate spre personaj
c. Se respectă normele limbii scrise (punctuație și ortografie)

Reclama este un text nonliterar destinat unor activități comerciale, care urmărește captarea interesului publicului
asupra unor produse și servicii (mărfuri, spectacole cultural-artistice etc.). Scopul unei reclame este de a influența
alegerea consumatorului și se prezintă sub forme variate: afișe, pancartă, banner, spații publicitare stradale, anunț
în presa scrisă sau audiovizuală. În cazul reclamei, lectura textului este completată de lectura imaginii.
 TEXTUL NARATIV (definire și trăsături)

Definiție: Textul narativ constă în povestirea unei întâmplări reale sau imaginare desfășurate într-un cadru spațio-
temporal, la care participă unul sau mai multe personaje.

Definiție: Genul epic se caracterizează prin relatarea de fapte, evenimente, întâmplări cu o anumită semnificaţie,
puse pe seama unor personaje şi povestite de un autor. Astfel, autorul îşi exprimă în mod indirect gândurile,
sentimentele, valorile şi atitudinile.

Trăsături:

1. Acțiunea se organizează într-o succesiune de momente ale subiectului:

- situația inițială (expozițiunea), care prezintă locul, timpul și personajul/personajele;
- modificarea (intriga) cuprinde elementul perturbator, care aduce o schimbare în situația inițială;
- acțiunea (desfășurarea acțiunii), care cuprinde evenimentele în derularea lor;
- rezolvare (punctul culminant), care reprezintă depășirea situației dificile;
- situația finală (deznodământul), care restabilește echilibrul inițial al acțiunii și aduce, eventual, rezolvarea
conflictului;

Acțiunea poate fi relatată cronologic, prin înlănțuire și alternanță, sau cu întoarceri în timp și rememorări prin
inserție

a. Înlănțuirea este un procedeu de legare a secvențelor într-o operă epică, constând în dispunerea cronologică
a întâmplărilor unele după altele.
b. Alternanța este procedeul prin care sunt prezentate alternativ două povestiri.
c. Inserția este un procedeu constând în introducerea unei povesti în interiorul alteia.

2. Întâmplările sunt plasate într-un context spaţio-temporal, de aici prezenţa unor indici spaţiali şi temporali
(adverbe şi locuțiuni adverbiale de loc şi de timp, substantive care exprimă circumstanţe temporale sau spaţiale,
nume de locuri etc). Cadrul spațio-temporal permite încadrarea narațiunii într-o epocă anume și într-un spațiu
particular de desfășurare.

3. Acţiunea este pusă în mişcare de un conflict, care reprezintă o ciocnire de interese, valori, atitudini între
personaje (conflict exterior) sau în sufletul unui personaj (conflict interior).

4. Instanțele comunicării în textul narativ sunt : autorul, naratorul/povestitorul, personajul și cititorul.

a. Naratorul reprezintă o convenţie textuală, este vocea care relatează întâmplările, fie la pers. a III-a (narator
obiectiv, impersonal, omniscient) fie la pers.I (narator subiectiv, implicat ca personaj, ca martor sau ca
narator colportor)

b. Personajele sunt oamenii care participă la acţiunea relatată, existenţe fictive, create după modelul realităţii
sau plăsmuite de fantezia scriitorului. Chiar în cazul unor personaje animaliere, ca în fabule, sau al unor
personaje roboţi ori extratereştri ca în literatura SF, umanul rămâne punctul de referinţă, în sensul că ele au,
în general, trăsături omeneşti.
Personajele participă la acţiune în diferite grade
 După rolul lor sunt principale, secundare, episodice, figurante
 După structură sunt individuale sau colective.
 După raportul cu realitatea personajele pot fi: realiste, alegorice, simbolice sau supranaturale,
 După natura faptelor săvârşite pot fi pozitive sau negative.

c. Autorul desemnează persoana fizică, reală, creatorul unei opere literar-artistice, ştiinţifice sau publicistice în
care-şi exprimă viziunea particulară asupra lumii, fie mimând categoriile filosofice ale realului cotidian, fie
construind universul fictiv al textului epic şi dramatic, populat de personajele prin intermediul cărora
transmite un anumit mesaj receptorului. Nu se confundă cu naratorul.
5. Modul de expunere dominant este naraţiunea, dar în mod obişnuit ea se împleteşte cu descrierea şi cu dialogul.

Descrierea care întrerupe o naraţiune literară are mai multe funcţii: creează atmosfera, particularizează cadrul în
care au loc întâmplările, încetineşte ritmul naraţiunii sau conturează portretul unui personaje.

Dialogul are rolul de a dinamiza acţiunea, fiind o formă mascată de relatare a unor întâmplări sau intenţii, asigură
comunicarea dintre personaje şi contribuie la caracterizarea acestora, punând în evidenţă atitudinile, ideile,
comportamentul şi limbajul lor.

Narațiunea relatează cel puțin două evenimente aflate în relație cauzală și derulate, de regulă, în succesiune
cronologică.

6. Pentru textul narativ sunt specifice anumite timpuri verbale:

a. prezentul indicativului – conferă relatării un ritm susținut și dinamic, creând impresia unei acțiuni autentice,
imediate, derulate sub ochii cititorului;
b. perfectul simplu – timp al unei acțiuni trecute, dar încheiate de curând.
c. celelalte timpuri ale modului indicativ – perfectul compus, mai-mult-ca-perfectul și imperfectul – se
combină cu timpurile principale ale narațiunii, pentru a introduce acțiuni de plan secund;
 TEXTUL LIRIC
= Trăsături =

Definiție: Genul liric cuprinde totalitatea operelor în care predomină subiectivitatea, exprimarea directă a
sinelui.
Definiție: Textul liric se caracterizează prin exprimarea în mod direct a unor stări sau a unor sentimente
redate prin vocea eului liric.

Trăsături:
1. Structurarea textului în strofe şi versuri este dominantă în genul liric, deşi nu neapărat specifică.

2. Eul creator îşi exprimă în mod nemijlocit stările sufleteşti, emoţiile, reacţiile faţă de fenomenele lumii exterioare
şi faţă de propriile metamorfoze interioare; modul de comunicare este exprimarea directă a ideilor şi a
sentimentelor

3. Vocea textuală este doar o convenţie numită eu liric sau eu poetic care poate apărea în diverse ipostaze:
îndrăgostitul, revoltatul, gânditorul, contemplatorul, căutătorul unui ideal

4. Modul dominant de expunere este monologul liric (adresat sau nu) sugerat de mărcile subiectivității/eului liric,
dar poate apărea şi descrierea sugerată de grupul nominal substantiv-adjectiv.

5. Subiectivitatea se exprimă la nivel lexico-gramatical prin mărcile eului liric:

 Pronume personale de persoana I si a II-a
 Adjective pronominale de persoana I si a II-a
 verbe la persoana I si a II-a
 interjecţii afective (în cazul lirismului de tip confesiv)
 substantive în Vocativ (în cazul lirismului de tip adresativ)
 interjecţii care exprimă sentimente sau de adresare
 invocaţii/interogaţii retorice

6. Limbajul este sugestiv şi expresiv folosindu-se într-o măsură mai mare imaginile artistice şi figurile de stil,
cuvintele cu sens figurat

7. Este valorificată astfel muzicalitatea limbajului, realizată prin elementele de prozodie (ritm, rimă, măsură), dar şi
prin figuri sintactice (repetiţii, refrene) sau de sunet (aliteraţii, asonanţe).
A. Elementele de versificaţie sunt următoarele:
a. măsura – numărul de silabe dintr-un vers;
b. rima – potrivirea ultimelor sunete de la sfârşitul versurilor dintr-o strofă;
 împerecheată (aabb);
 încrucişată (abab);
 îmbrăţişată (abba);
 monorimă (aaaa).
c. ritmul – armonia poetică obţinută prin repetarea regulată a unor silabe accentuate, neaccentuate;
 trohaic (  _` _ );
 iambic (  _ _`);
 amfibrahic ( _ _` _ ).

B. Figuri de stil
1. personificarea = figură de stil prin care se atribuie însuşiri omeneşti unor fiinţe necuvântătoare, unor lucruri,
unor fenomene.
2. comparaţia = figură de stil cu ajutorul căreia se exprimă un raport de asemănare între două obiecte,
persoane sau acţiuni, cu scopul de a evidenţia sau de a evoca unul dintre termeni.
 3. enumeraţia = figură de stil care constă într-o înşiruire de termeni de acelaşi fel sau cu sensuri apropiate,
făcută cu scopul de a evidenţia ideea exprimată.
4. repetiţia = figură de stil care constă în reluarea de două sau de mai multe ori a aceluiaşi sunet, cuvinte, grup
de cuvinte sau a aceleaşi relaţii sintactice.
a. repetiţia fonetică
- aliteraţia = repetarea unei consoane
- asonanţa = repetarea vocalei accentuate în două sau mai multe cuvinte
b. repetiţia lexicală = reluarea imediată a unui cuvânt în propoziţii sau vers.
5. epitetul = figură de stil care constă în determinarea unui substantiv sau a unui verb printr-un adjectiv sau
adverb, evidenţiind însuşiri deosebite ale obiectului sau ale acţiunii
6. hiperbolă = constă într-o exagerare, prin mărirea sau micşorarea obiectului.
7. antiteza = constă în punerea în opoziţie a două cuvinte, idei, imagini, personaje, situaţii menite să se
reliefeze reciproc.
8. metaforă = se trece de la semnificaţia obişnuită a unui cuvânt sau a unei expresii la o altă semnificaţie,
trecerea făcându-se pe baza unei comparaţii subînţelese.
9. alegoria = constă în prezentarea unei idei abstracte prin elemente concrete, substituind o imagine cu alta pe
baza unor asemănări.
10. inversiunea = constă în modficarea, în primul rând, a topicii propoziţiilor şi, mai rar, a frazei cu scopul de a
scoate în evidenţă un cuvânt sau o propoziţie.
11. oximoronul = constă în asocierea în aceeaşi sintagmă (îmbinare de cuvinte) a două cuvinte cu sens
antonimic.
12. interogaţia retorică = constă într-o întrebare sau într-un şir de întrebări adresate unui auditoriu din partea
căruia nu se aşteaptă răspuns.
13. exclamaţie retorică = constă într-un enunţ prin care se exprimă un sentiment puternic.
14. invocaţia retorică = constă în adresarea unei rugăminţi către muză, către o divinitate sau în adresarea unei
chemări către o persoană absentă sau imaginară.

8. Tipuri de lirism
a. subiectiv = exprimarea directă a sentimentului, mediat sau nu de o mască sau un rol
b. obiectiv = suspendă exprimarea directă a sentimentului; o serie de personaje lirice,
afirmând o trăire străină eului liric

9. Expresivitatea textului poetic

1. imaginea artistică = o reflectare subiectivă a realităţii, fiind un produs al imaginaţiei
Aceasta sugerează, nu descrie o realitate, având calitatea de a particulariza generalul şi de a generaliza
particularul: vizuale, auditive, olfactive, gustative, chinestezice, sinestezice (asocierea de senzaţii diferite).
2. câmpuri semnatice = ansambluri de cuvinte care se raportează la aceeasşi idee, oricare ar fi radicalul
termenilor.
3. sensul denotativ al cuvântului = sensul cel mai curent al unui cuvânt, cunoscut de toşi vorbitorii şi legat de
un aspect din realitate.
4. sensul conotativ al cuvântului = sensul neobişnuit al unui cuvânt, folosit cu valoare expresivă pentru a
forma o imagine poetică.
 TEXTUL DRAMATIC

Definiție: Textul dramatic este scris cu scopul de a fi jucat pe scenă, deci reprezentat, și este divizat în secvențe de
dimensiuni diferite.
Definiție: Genul dramatic cuprinde totalitatea operelor destinate reprezentării pe scenă.

Trăsături:
1. Autorul îşi exprimă în mod indirect sentimentele, gândurile, atitudinile, doar prin intermediul personajelor,
renunţând la o instanţă narativă. Vocea auctorială îşi face simţită prezenţa numai în tabela de personaje de
la început, unde oferă informaţii despre vârsta acestora şi despre statutul lor social, precum şi în indicaţiile
scenice (didascalii) de pe parcursul textului, notaţii cu privire la jocul actorilor, la mimică, la gesturi, la
decoruri, iluminaţia scenică, fondul sonor etc.

2. Textul dramatic este organizat în acte împărţite în scene sau tablouri.

a. Actul = parte a piesei de teatru, având o acţiune unitară şi fiind separată printr-o pauză (numită antract),
marcată de obicei prin lăsarea cortinei.
b. Scena (tabloul) = delimitată convenţional de intrarea sau ieşirea unui personaj sau de modificarea
locului şi a timpului acţiunii.
c. Momentele subiectului = v. proză.
d. Incipitul = v. proză
Tot incipit este şi prologul = sinteză a subiectului sau prezentarea întâmplărilor anterioare celor din piesă.
e. Finalul = v. proză
Epilog = un fel de concluzie a evenimentelor prezentate pe scenă.

3. Acţiunea este determinată de conflictul dramatic, care determină reacţiile, comportamentul, gândurile
personajelor şi este organizată într-o succesiune de momente ale subiectului:
 Conflict dramatic fundamental = dezvoltă întreaga acţiune
 Conflict dramatic secundar

4. Acţiunea presupune un context spaţio-temporal, dar mai limitat decât în genul epic.

5. Modul de expunere dominant este dialogul dramatic, concretizat în schimbul de replici ale personajelor, dar
şi monologul dramatic ori aparté-ul (descrierea şi naraţiunea pot apărea în replicile personajelor; o formă
concentrată de descriere e şi prezentarea personajelor făcută de autor).
 Monologul dramatic este o intervenție amplă a unui personaj în prezența sau în absența altui
personaj.

6. Indicațiile scenice oferă informații despre cum trebuie transpus textul pe scenă. Ele se află atât înaintea
textului dialogat, cât și în interiorul acestuia, fiind plasate, de regulă, între paranteze rotunde. De cele mai
multe ori indicațiile autorului sunt reliefate prin scrierea italică. Ele se împart în două categorii: externe
(inițiale) și interne (funcționale).

7. Aşezarea în pagină a textului dramatic este specifică: numele personajelor sunt scrise cu litere mari atât la
începutul fiecărei scene, cât şi la începutul fiecărei replici; indicaţiile scenice sunt scrise între paranteze cu
litere italice.

8. Personaje = se prezintă direct prin ceea ce spun şi prin felul în care acţionează. Trăsăturile unui personaj
dramatic pot fi reprezentate direct, de către autor (în indicațiile scenice), de către alte personaje sau de
personajul însuși, prin autocaracterizare. De asemenea, trăsăturile unui personaj pot reieși indirect, din
indicațiile scenice (care evidențiază acțiunile, gesturile, comportamentul), din modul în care vorbește și din
replicile sale, adică din ceea ce spune.
Comedia
 specie dramatică în proză sau în versuri
 personajele, întâmplările, moravurile sunt înfăţişate într-un chip care stârneşte râsul, iar deznodământul este
întotdeauna fericit
 are un sens moralizator, ridiculizând relaţiile sociale, tipuri umane, obiceiuri şi vicii, în speranţa de a le
îndrepta
 conflictul dramatic stârneşte râsul prin confuzii, neînţelegeri, exagerări ale unor situaţii comportamentale
 personajul comic este redus la câteva trăsături, de cele mai multe ori îngroşate, bazate pe contrastul ridicol
dintre ceea ce vor să pară persj. şi ceea ce sunt în realitate
 se bazează pe o categorie estetică fundamentală numită comic care provine din nepotrivirea între aparenţă şi
esenţă, dintre iluzie şi realitate, dintre adevăr şi minciună, dintre conţinut şi formă
 există mai multe tipuri de comic: de situaţie (de intrigă), de caracter, de moravuri, de limbaj, de nume
 TEXTUL ARGUMENTATIV

Argumentaţia este un domeniu constituit la intersecţia dintre logică, retorică şi lingvistică. Reprezintă o
strategie de comunicare în care oratorul stabileşte concluzii valabile folosind anumite argumente. Argmentarea
este un mijloc prin care se susţine sau se demonstrează un punct de vedere privitor la o anumită temă. Scopul
argumentării este de a convinge partenerul de comunicare privitor la valabilitatea opiniei exprimate.
Textul argumentativ = urmăreşte convingerea lectorului că o afirmaţie este justă, că poate să accepte
opinia exprimată.
Construcţia textului argumentativ:
a. Etapele construirii unei argumentări:
-analiza/înţelegerea noţiunii, documentarea, sistematizarea informaţiilor, formularea şi ordonarea argumentelor,
redactarea argumentării, editarea textului;
b. Tehnici de argumentare:
o tipuri de aserţiuni utilizate în textul argumentativ (fapte, opinii, mărturii, prejudecăţi,
credinţe);
o tipuri de argumente;
o rolul conectorilor în argumentare (verbe evaluative, adverbe de mod / predicative ca
mărci ale subiectivităţii evaluative, cuvinte cu rol argumentativ; structuri sintactice în
argumentare etc.);
o demersul argumentativ inductiv, respectiv deductiv;
o exemplul - poate fi dat din experienţa personală, din informaţia culturală deţinută, din
citarea documentelor; se introduce prin formule specifice: de exemplu, astfel, ca martor
la
o comparaţia - evidenţiază elementele comune; evidenţiază diferenţele
o contradicţia - evidenţiază caracterul inacceptabil al unei teze
o absenţa -lipsa unor elemente poate susţine un punct de vedere
o citatul - poate susţine un punct de vedere
Structura argumentării :
Ipoteza:
- se stabileşte problema care se discută
- ea se poate pune sub forma unei propoziţii enunţiative sau interogative
- uneori problema poate fi pusă într-un citat
Argumentaţia:
- se dezvoltă problema prin mai multe argumente
- punctul de vedere emis poate fi apărat sau atacat
- un alineat cuprinde o idee
- argumentele trebuie să se înlănţuie logic
Concluzia:
- se exprimă o concluzie prin care se exprimă clar poziţia celui care a construit
argumentaţia; se întăreşte ipoteza, prin reluarea sa în mod nuanţat, dacă a demonstrat teza
enunţată iniţial; sau contrazicerea ipotezei, dacă a contrazis teza enunţată iniţial
Înlănţuirea argumentelor
Se face cu ajutorul conectorilor logici = indici lexicali ai argumentării.
a. elemente de relaţie care indică cauza: pentru că, din pricină că, deoarece, căci
b. elemente de relaţie care indică concluzia: deci, aşadar, în consecinţă, ca urmare
c. elemente de relaţie care indică ierarhizarea: în primul rând, în al doilea rând, pe de o parte, pe de
altă parte, mai mult, nu numai
d. elemente de relaţie care indică tema: în ceea ce priveşte, din punctul de vedere al…
e. elemente de relaţie care indică opoziţia: totuşi, dar, în schimb, deşi, chiar dacă
f. elemente de relaţie care indică raţionamente de tip cauză-efect: dacă … atunci, unde…acolo, cu
cât…cu atât.
 Cauza – exprimă o relaţie cauzată care determină fapte (cauza -> faptă)
 - elemente de relaţie care indică cauza: pentru că, din pricină că, deoarece, căci
- verbe care indică o cauză: a rezulta, a decurge, a depinde de, a-şi avea originile în
 Adăugarea – adăugarea unei alte idei
- elemente de relaţie care indică ierarhizarea: în primul rând, în al doilea rând, pe de o
parte, pe de altă parte, mai mult, nu numai
- verbe folosite: a adăuga
 Opoziţia – prezentarea unei idei contrare
- elemente de relaţie care indică opoziţia: totuşi, dar, în schimb, deşi, chiar dacă
- verbe folosite: a contrazice, a se opune cuiva
 Consecinţa – producerea efectelor (fapta -> consecinţa)
- elemente de relaţie care indică concluzia: deci, aşadar, în consecinţă, ca urmare
- verbe folosite: a implica, a antrena, a provoca
Sfaturi utile în realizarea unei argumentări:
- formularea clară a ipotezei/ a propriei opinii faţă de afirmaţia dată
- enunţarea a două argumente (pro şi/ sau contra) viabile, pertinente, adecvate ipotezei şi dezvoltarea lor
convingătoare, prin exemplificări sau prin explicaţii clare
- organizarea ideilor în scris (coerenţa şi coeziunea textului; text clar organizat, cu echilibru între cele trei
componente: ipoteză –argumente - concluzie;
- construcţia paragrafelor trebuie să sublinieze ideile
- utilizarea mijloacelor lingvistice adecvate discursului de tip argumentativ (de exemplu, verbe de opinie: a
crede, a considera, a presupune etc.; adverbe/ locuţiuni adverbiale de mod folosite ca indici ai
subiectivităţii evaluative: probabil, posibil, desigur, fără îndoială, cu siguranţă etc.; conjuncţii/ locuţiuni
conjuncţionale cu rol argumentativ, utilizate pentru exprimarea raporturilor de tip cauzal, consecutiv, final,
conclusiv etc.: deoarece, din cauză că, încât, ca să, aşadar etc.; conectori argumentativi: în primul rând, în
plus, de fapt, oricum, în ceea ce priveşte, prin urmare, în realitate etc
- argumentele trebuie să fie valide şi să pornească de la premise adevărate, privitoare la ideea pusă în discuţie
- argumentele trebuie să fie formulate clar şi ordonat logic, fie deductiv (se începe cu o afirmaţie generală,
susţinută apoi cu exemple adevărate), fie inductiv (se porneşte de la exemple, spre a generaliza ulterior)
- dispunerea argumentelor este marcată de paragrafe
- corectitudinea limbii utilizate
- corectitudinea exprimării
- ortografia şi punctuaţia corectă
- formularea unei concluzii adecvate

FIŞĂ- SINTEZĂ. TEXTUL ARGUMENTATIV

Structura tripartită Conectori specifici Rolul conectorilor

Ipoteza -consider că -exprimarea premisei (pro

-părerea mea este că sau contra)
-în opinia mea -exprimarea asentimentului
- (nu) sunt de acord că sau a
-(nu) este adevarat că dezacordului

Demonstraţia- -în primul rând -precizează ordinea

argumentarea -în al doilea rând
-pe de o parte
-pe de altă parte
-de asemenea ,
-în egală măsură
introducerii argumentelor
sau îmbinarea logica a
acestora

-desigur că - expimă certitudinea

-fără indoială
-cu siguranţă, fireşte
 -de altfel , -exprimă justificarea
-de vreme ce
-pentru că
-deoarece,
-întrucât,
-se ştie că, căci

-în ciuda celor spuse -exprimă obiecţia

-contrar celor afirmate

-totuşi, dar, însă, cu toate -exprimă concesia

că, chiar dacă

Concluzia -în concluzie, deci, prin -precizează concluzia ,

urmare, aşadar subliniază teza

În opinia mea, Mănăstirea Putna este, una dintre cele mai importante mănăstiri ale Moldovei, fie şi numai
pentru faptul că a fost ctitorită de marele voievod – „cel Mare” şi „cel Sfânt” – cum l-a supranumit poporul pe
domnitorul Ştefan Muşatin şi care îşi doarme aici de peste jumătate de mileniu somnul de veci.
În primul rând, se ştie că Ştefan cel Mare a fost un domn al Renaşterii, preocupat de cuvântul scris. El a fost
cel care a încurajat pe călugării care şi-au făcut un scop în viaţă din copierea manuscriselor şi din împodobirea lor
cu miniaturi artistice, iar existenţa acestor manuscrise la Putna dovedeşte că mănăstirea a fost, pentru acele
vremuri, dar şi astăzi, un important centru cultural.
În al doilea rând, tot o dovadă a importanţei culturale a mănăstirii Putna o reprezintă prezenţa aici a
picturilor – autoportretul doamnei Maria de Mangop, sculpturilor, sau a icoanei triptic pe care o purta voievodul în
războaie. Nu lipsită de importanţă este şi măiestria construcţiei ca atare.
Așadar, putem spune că Mănăstirea Putna ocupă un loc însemnat între aşezămintele culturale ale acelui
timp, şi nu numai.