Sunteți pe pagina 1din 13

Psihomotricitate

Creşterea şi dezvoltarea copilului.Aspecte somatice

Introducere

Educaţia psihomotrică a copilului trebuie înţeleasă şi abordată în toată complexitatea sa, iar
conştientizarea corpului, în relaţie cu segmentele sale, precum şi poziţionarea lor în spaţiu.Trebuie să se
înscrie ca o preocupare permanentă, ca rezultat al participării consensuale dintre demersul psihic şi cel al
finalizării motorii.Problematica dezvoltării psihomotrice a copilului trebuie să fie urmărită de orice demers şi
să vizeze capacitatea copilului de a-şi forma o imagine cât mai exactă asupra propriului corp, diferenţiat pe
cap, trunchi şi membre.

Psihomotricitatea îi oferă copilului gestul, îi oferă conştiinţa corpului, îl situează în timp şi în


spaţiu, îi asigură capacitatea de a-şi conduce mişcările pentru a relaţiona cu sine şi cu mediul ambiant.

Funcţia complexă a psihomotricităţii este pusă în valoare atât prin aptitudinile pe care le
evidentieaza cât şi prin posibilităţile de adaptare a comportamentului la diferite situaţii.Psihomotricitatea prin
mijloacele de acţionare asigură copilului capacitatea de a-şi stăpâni corpul, de a-şi îmbunătăţi echilibrul fizic
şi mental, de a amplifica legăturile utile cu obiectele şi conexiunile cu un alt individ.

Complexitatea aspectelor fizice şi psihice cuprinse în sfera motricităţii revelă şi unele perturbări
care pot apare la copilul normal dezvoltat sub raport somatic.La aceşti copii eficienta conduitelor motrice
poate fi sub nivelul general admis sau apare ca un comportament inadecvat sarcinilor compuse.

1
Caracteristici generale ale procesului de creştere şi dezvoltare

Termenul de creştere descrie evoluţia de la un nivel de organizare biologică şi psihocomportamentala


mai simplă către una mai complexă.Această organizare superioară se caracterizează prin di-ferentieri
structurale şi funcţionale la nivel celular,tisular,organic,şi prin diversificarea formelor de comportament
adaptativ.(Gh. Tanasescu).

Copilăria este o etapă complexă în timpul căreia organismul suferă numeroase schimbări.Procesele
fundamentale ce au loc în această etapă sunt cele de creştere şi dezvoltare.

Deoarece creşterea implică şi sensul de dezvoltare a copiilor şi tinerilor termenii trebuie explicaţi.Astfel
procesul de creştere,semnifică nivelul cantitativ al indicatorilor somatici indivi-duali,nivel influenţat de
acţiunea factorilor genetici şi de mediu.Prin dezvoltare,se înţelege ni-velul calitativ al indicilor somatici
individuali,nivel dependent de acţiunea factorilor ereditari şi de mediu,în care educaţia are un rol
important.Deoarece creşterea este o caracteristică de bază a organismelor vii,aceasta are loc atunci când
intensitatea proceselor de asimilare este mai mare decât a celor de dezasimilare.Organismele vii îşi sporesc
masa de substanţă proprie prin asimi-larea materialului din ambianţă.

Dezvoltarea trebuie privită ca o accentuare a complexităţii structurii şi funcţiilor, ca o orientare către


maturizare morfologică şi funcţională.Procesul de dezvoltare se bazează pe anu-mite fenomene ce au loc la
diverse nivele de organizare (celular,subcelular,tisular,la nivelul in-tregului organism sau la nivelul
colectivităţii umane.

Aceste procese sunt influenţate de acţiunea unor factori interni(ereditari) şi externi(de mediu).Aceşti
factori acţionează în strânsă legătură, modificându-şi permanent efectele.

Factorii interni sunt reprezentaţi de o serie de elemente cu caracter general, pe care le întâlnim la
întreaga populaţie şi unele cu caracter individual particulare unei singure persoane.

Factorii de mediu sunt organici şi socio-culturali.Factorii organici sunt reprezentaţi de: climă,
morbiditate, alimentaţie, locuinţă, expunerea la substanţe poluante.Factorii socio-culturali sunt reprezentaţi
de: mediul familial, condiţiile economice, mediul şcolar şi profesional.Intervenţia factorilor socio-culturali
este esenţială pentru dezvoltarea normală a psihomotricităţii.Această afirmaţie fiind confirmată de
experienţele copiilor crescuţi de animale şi care nu s-au mai putut integra într-un mediu uman obişnuit.

2
Studiul dezvoltării umane cuprinde trei direcţii: dezvoltarea fizică, cognitivă şi
psihosocială.Dezvoltarea fizică include măsurarea greutăţii corporale a taliei, a perimetrelor şi aprecierea
perfecţionării abilităţilor motrice.În cadrul domeniului cognitiv sunt incluse percepţia, reprezentarea,
gândirea, memoria şi limbajul, procese ce stau la baza obţinerii de cunoştinţe.Domeniul psihosocial este
centrat pe dezvoltarea personalităţii şi a relaţiilor sociale.

Deşi sunt multe controverse privind modul în care se realizează creşterea şi dezvoltarea, multitudinea
factorilor implicaţi determină apariţia unor perioade de evoluţie lentă şi momente de creştere prin salturi,
procesele psihice suferind numeroase reorganizări.În perioada copilăriei apar forme superioare ale dezvoltării
psihice, care vor avea efecte reglatoare asupra funcţiilor apărute anterior.

Trebuie ţinut cont de o evoluţie considerată "normală" deoarece pentru dezvoltarea psihomotrica este
dificil de apreciat noţiunea normalităţii având în vedere faptul că fiecare persoană este o individualitate.S-a
încercat încadrarea între anumite norme a caracteristicilor corespunzătoare majorităţii populaţiei, dar există
situaţii în care evoluţia este lentă iar raportarea la normalitate este privită ca un deficit, nu ca o diferenţă.Din
acest motiv, fiecare copil este un unicat iar cei cu deficienţe pot beneficia de programe adecvate de stimulare
psihomotrica.

Principiile generale ale dinamicii creşterii şi dezvoltării

Specialiştii tratează principiile dinamicii creşterii şi dezvoltării urmărind aceleaşi aspecte,diferenţele


apărând doar în modul de formulare a conţinutului.

După Ursula Schiopu ,există trei legi de bază:

Ø legea ritmului de creştere

Ø legea oscilaţiei ritmului de creştere

Ø legea corelaţiei creşterii

Pentru Gh. Tanasescu principiile generale sunt dizivate în:

a) ritmul de creştere şi dezvoltare este mai intens la organismele tinere,dar scade cu vârsta.

3
Perioada embrionară este caracterizată prin cea mai intensă creştere şi dezvoltare;în cea fetală apare o
relativă scădere a ritmului.La nou-născut şi sugar ritmul este mai lent decât în perioada de viaţă
intrauterină,dar mai accentuat în etapele următoare.

b) ritmul creşterii şi dezvoltării nu este uniform.

În decursul dezvoltării apar perioade de creştere intensă şi perioade de creştere lentă mai ales între 7 şi
10 ani. Ulterior survine pubertatea,în care modificările datorate creşterii sunt cel mai evidente.Alternanţa
ritmurilor de creştere este controlată de mecanisme genetice şi neuro-endocrino umorale.Factorii de mediu
influenţează amploarea şi momentul acestor modificări în condiţii optime survenind mai devreme.

c) ritmul creşterii şi dezvoltării diferitelor ţesuturi şi organe este diferit pentru aceeaşi perioadă de timp
dată.

Creşterea este neuniformă, cu un sens cefalocaudal.Creşterea în lungime a segmentelor corporale


alternează cu perioade de creştere în grosime.În perioadele de creştere mai intensă a membrelor inferioare
trunchiul creşte mai puţin şi invers.În timp ce unele organe se dezvoltă rapid,altele o fac lent,ori înregistrează
o stagnare sau chiar o regresie.În perioadele de creştere intensă,organele şi ţesuturile sunt mai vulnerabile la
acţiunea unor factori perturbatori.

d) dezvoltarea fiecărui organ şi ţesut se face în strânsă legătură cu dezvoltarea tuturor ţesuturilor în
creştere.

S-a dovedit existenţa unor legături între dezvoltarea organelor şi sistemelor organismului.Dezvoltarea
aparatului muscular influenţează pozitiv dezvoltarea creierului.Sistemul nervos coordoneaza, direct şi
indirect,întregul proces al creşterii şi dezvoltării.

e) dezvoltarea fizică a celor două sexe are particularităţi care le diferenţiază.

Apar deosebiri încă din perioada de viaţă embrionară,mai ales legate de dezvoltarea osoasă,care la
sexul feminin intervine precoce.La naştere fetele au o înălţime şi o greutate mai mică,în perioada prepubertară
şi la început adolescenţii fetele au un avans staturo-ponderal;băieţii au permanent o capacitate mărită de efort
muscular.

4
După M.Ifrim (1986, p.31), cele 5 legi ale creşterii sunt:

a) Legea creşterii inegale şi asimetrice a organelor.Fiecare organ prezintă perioade în care creşterea
este accentuată, urmate de momente de evoluţie lentă.Între cele două jumătăţi ale corpului există diferenţe
legate de dimensiunile segmentelor şi dispoziţia organelor.La dreptaci membrul superior drept are o lungime
şi o grosime mai mare comparativ cu cel stâng.Faţă de pricipiile lui Gh. Tanasescu, acest autor introduce în
plus problema asimetriei, ceea ce reprezintă un pas înainte în cunoaşterea corpului omenesc;

b) Creşterea şi dezvoltarea sunt diferite pentru diverse organe care-şi păstrează un ritm propriu de
evoluţie, diferenţiere structurală şi maturizare funcţională.Este o caracteristică de bază a acestor procese,
astfel ca ea este menţionată de ambii autori studiaţi;

c) Legea proporţiilor este strâns legată de cea a ritmului diferit de creştere.Fiecare segment corporal are
un ritm propriu de creştere, ceea ce duce la schimbarea proporţiilor dintre părţi;

d) Legea alternanţei enunţată de Dodin evidenţiază existenţa unei alternanţe între creşterea osoasă în
lungime şi grosime, între creşterea extremităţilor distale şi proximale, între creşterea membrelor superioare şi
inferioare.Această lege poate fi asimilată principiului ritmului de creştere enunţat de Gh. Tanasescu.Totuşi M.
Ifrim (1986, p.33) se referă doar la creşterea generală a taliei şi greutăţii, insistând pe dezvoltarea sistemului
osos.Până la vârsta de 20 de ani organismul trece prin trei perioade de creştere în greutate (împlinire) şi trei
etape de creştere în lungime (alungire);

e) Legea maturizării pubertare.Conform acestui autor, evoluţia pubertară începe în momentul intrării în
acţiune a gonadelor şi se desfăşoară diferit în funcţie de sex.Este o lege restrictivă ce nu urmăreşte evoluţia în
totalitate, deoarece diferenţele pe sexe apar încă de la naştere.

Caracteristicile dezvoltării psihomotrice

După naştere,psihomotricitatea evoluează progresiv şi în strânsă legătură cu maturizarea neuro-


motrica,şi cu procesul reeducativ(cu stimularea funcţiilor). Evaluarea nivelului şi calităţii dezvoltării
psihomotrice,are la bază următoarele caracteristici(după P.Arcan):

ü dezvoltarea psihomotricităţii înregistrează salturi calitative bazate pe acumulări cantitative, formele


noi de comportament sunt superioare celor precedente

5
ü calităţile nou apărute nu le desfiintaeza pe cele anterioare,ci le includ

ü dezvoltarea se produce stadial,în etape distincte şi cu caracteristici proprii fiecărei vârste

ü în intervale mici de timp apar transformări continue dar imperceptibile

ü frecvent dezvoltarea este asincronă la nivelul diferitelor procese şi însuşiri

Legile dezvoltării psihomotrice

JJ. Guillarme (1982, p.30) enunţă două legi ale evoluţiei psihomotrice reprezentate de diferenţiere şi
variabilitate.

Diferenţierea se manifestă încă din primele luni de viaţă.Iniţial, mişcările nou-născutului sunt haotice,
având aspectul unor descărcări generale.Treptat, aceste descărcări devin localizate la un anumit segment,
astfel că mişcările vor fi orientate într-o direcţie şi adaptare scopului.

Variabilitatea implică dezvoltarea inegală în timp a psihomotricităţii.Există momente în care


psihomotricitatea evoluează rapid şi etape în care progresia este lentă.

Evoluţia psihomotricităţii este strâns legată de dezvoltarea sistemului osteoarticular, fenomen ce se


petrece respectând patru legi.

Osificarea şi creşterea oaselor diferă de la un segment la altul.Epifizele care se osifică cel mai târziu
sunt plasate aproape de genunchi şi departe de cot (formula lui Ollier) (A. Lapierre, 1976, p.28).

Legea alternanţei a lui Godin specifică faptul că puseele de creştere scheletică apar la intervale de 6
luni.Creşterea în lungime alternează cu cea în grosime.

Legea lui Delpech.În situaţia în care cartilajele diartrodiale transmit o presiune scăzută, cartilajul de
conjugare vecin intră în activitate şi invers.Această lege este esenţială în kinetoterapie, deoarece explică
etilogia deformărilor osoase.La acest principiu, A. Lapierre adăugă ideea deformării oaselor în situaţia în care
ele sunt plasate într-o poziţie vicioasă.

6
Mişcarea favorizează dezvoltarea sistemului osteoarticular. Creşterea în lungime şi grosime a oaselor
este stimulată de excitaţia funcţională a muşchilor. De asemenea, mişcarea are un rol important de modelare a
suprafeţelor articulare.

Dacă legea diferenţierii şi cea a invariabilităţii permit aprecierea măsurii care stadiile de dezvoltare pot
fi considerate ca repere pentru aprecierea corectă a psihomotricităţii Shirley, a enunţat alte două legi care
fundamentează succesiunea apariţiei noilor funcţii:

Legea evoluţiei cefalo-caudale

Stabileşte că dezvoltarea motorie a copilului are ca punct de plecare partea superioară a corpului
ajungându-se treptat la nivelul membrelor superioare. Cele mai importante etape ale dezvoltării ascendente
sunt:

Ø la 2 luni capul stă drept şi este stabil

Ø la 4 luni, în poziţia de decubit ventral, copilul îşi ridică capul şi trunchiul cu sprijin pe antebraţe

Ø între 5 şi 6 luni, copilul stă în şezut dar cu sprijin

Ø la 7-8 luni, copilul stă aşezat fără sprijin

Ø la 8 luni el merge în patru labe

Ø la 9 luni se ridică şi se aşează pornind de la poziţia culcat

Ø la 10 luni stă în picioare sprijinit

Ø la 12 luni merge iniţial cu ajutor, apoi singur

Legea evoluţiei proximo-distale

Evidentieaza faptulcă dezvoltarea motricităţii se face de la centru spre periferie. Dezvoltarea începe de
la nivelul axului corpului (nivelul centurilor scapulare şi pelviene), ulterior apare dezolvare la nivelul coatelor
şi genunchilor, la nivelul articulaţiei pumnului şi gleznei. În final copilul devine capabil să-şi dirijeze degetele
de la mână şi de la labă piciorului. În momentul în care este capabil să acţioneze prin degetele de la labă
piciorului, atunci el devine capabil să-şi menţină echilibrul static.

7
Etapele de dezvoltare:

Legile psihomotorii oferă elemente de comparaţie pentru a aprecia:evoluţia normală a copilului, dacă
unele funcţii sunt sau nu sunt prezente şi dacă performanţele corespund unei anumite perioade de vârstă.

Ø Perioada de inovaţie este etapa în care copilul îşi testează capacităţile.Astfel, îşi va descoperi
întâmplător mâna datorită unei mişcări neaşteptate, ulterior va încerca repetarea mişcării pentru
obţinerea aceluiaşi efect.

Ø Perioada de integrare este caracterizată prin mişcări mai precise datorate unei adaptări mai bune a
comenzii nervoase. Copilul reuşeşte să integreze datele şi să le exprime printr-o activitate psihomotrica
bine adaptată

Ø Perioada de echilibru se caracterizează prin etape de repaos şi alternează cu cele de realizare unor
progrese. Dezvoltarea copilului, se face printr-un proces conţinu de transformare şi adaptare. Astfel este
infirmată ipoteza după care dezvoltarea este un proces de stratificare. Se poate afirma că dobândirea
unei experienţe trebuie privită mai mult ca o reorganizare treptată şi mai puţin ca pe o acumulare.

Echilibrul şi controlul postural

Prin echilibru se înţelege menţinerea centrului de greutate al corpului în interiorul poligonului de


susţinere.

Creşterea şi dezvoltarea corpului sunt marcate de dezvoltarea simţului echilubrului, cât şi de capacitatea
de a orienta mişcările segmentelor în spaţiu. Simţul echilibrului este complex şi pune în raport poziţia capului
faţă de corp şi a corpului faţă de mediul înconjurător.

Pe parcursul evoluţiei motorii a copilului, după Le Métayer (citat de F. Plas, E. Hagron, 2001, p.53) se
disting în mod clar următoarele stadii:

Ø al compensaţiilor posturale

Ø al reacţiilor de balansare alternativă a membrelor

Ø al reacţiilor de păşire

8
Ø al reacţiilor de săltare a bazinului

Ø al reacţiilor de echilibrare / prevenire a căderilor

Reacţiile de echilibrare depind în mare măsură de informaţiile proprioceptive prezente în schemele


motorii dinamice. Informaţiile proprioceptive, alături de cele exteroceptive, labirintice şi auditive, sunt
utilizate în funcţie de schema de organizare corporală generală.

Tipuri de echilibru:

1. Echilibrul static

Se realizează prin contracţia unor grupe musculare ale trunchiului şi membrelor inferioare în raport cu
poziţia corpului în spaţiu. La aceasta contribuie activitatea coordonată de sistemul nervos central, în cadrul
căruia intervin sistemul vestibular, sensibilitatea profundă conştientă şi inconştienţa, sistemul extrapiramidal
şi analizatorul vizual.

2. Echilibrul dinamic

La mişcările intenţionale, în care se pune în discuţie mişcarea corpului, de exemplu locomoţia, mişcarea
va fi asociată cu reacţii posturale, fenomene ce au fost considerate ca ajustări posturale anticipative.

3. Echilibrul şi controlul postural

Activitatea omului este desfăşurată în majoritatea situaţiilor pe baza unui simţ dezvoltat al echilibrului
şi a unei dirijări corecte a mişcărilor corpului în spaţiu. Efectuarea mişcărilor, indiferent de orientarea lor, se
află sub un permanent control al scoarţei cerebrale, realizat prin intermediul simţului kinestezic şi cel al
echilibrului. Simţul kinestezic informează scoarţa despre poziţia părţilor corpului, a mişcărilor segmentelor
corpului şi a rezistenţei pe care o întâlnesc aceste segmente în mişcare, sau rezistenţa pe care trebuie să o
învingă prin mişcare.

9
Motricitate voluntară. Actul motor

Mişcarea intră în viaţa psihică a copilului prin existenţa unui raport precis între sistemul de contracţii
musculare şi impresiile corespunzătoare. Mişcarea nu se produce separat ca act în sine, deoarece altfel ar fi un
caz patologic. Acţiunea, chiar şi cea mai simplă, presupune conlucrarea unor procese de cunoaştere.

După H. Wallon, mişcarea redusă la contracţiile musculare care o produc, sau la deplasările în spaţiu
care urmează, nu este decât o abstracţie fiziologică sau mecanică. În realitate, mişcarea nu poate fi separată de
totalitatea gesturilor ce răspund actului, deoarece ea este instrumentul acestuia.

După A. Lapierre, există 3 tipuri de mişcări:

Ø Actul motor voluntar: se bazează pe memoria vizuală, tactilă, labirintică şi kinestezică care servesc
ca element de referinţă pentru întreaga activitate motrică şi posturală; experienţele motrice anterioare
determină apariţia praxiilor (viitoarele stereotipe);

Ø Mişcările automate;

Ø Mişcările reflexe;

Efectul actelor motrice

Actul motor determină apariţia unui efect, care joacă un rol important în dezvoltarea intelectuală. La
început mişcările sunt nesigure, ca o tatonare. Ulterior, mişcările neadaptate sunt eliminate. Efectul favorabil
al unei mişcări va determina repetarea gestului, pe când eşecul va determina renunţarea la gesturile
dăunătoare. Efectul apărut în urma realizării unui gest poate fi neaşteptat sau aşteptat. Acţiunile sunt apreciate
în funcţie de modificările obiective sau subiective care le determină. Efectul nu este exterior actului, el este în
acelaşi timp şi în orice moment şi rezultat, şi reglatorul lui.

Efectul poate uni 2 domenii diferite de activitate. Astfel el poate uni câmpul senzorial cu cel motor.
Aceasta unire apare în momentul în care copilul îşi trece mâna prin câmpul său vizual. Actul cel mai simplu
nu are altă raţiune de a se produce, decât faptul că reprezintă activitatea organelor corespunzătoare.

Copilul, în fiecare etapă a dezvoltării sale, are un fel de activitate psiho-fiziologica ce marchează
evoluţia pe plan fizic şi psihic.

10
Tatonările copilului au dus la o mişcare mai bine adaptată, realizându-se o selecţie în rândul gesturilor.
Cu această ocazie, efectul favorabil a antrenat repetiţia gestului, care reprezintă o mişcare sau un
comportament dictat, de un anumit scop, interes sau sens.

Realizarea corectă a unui gest depinde de noţiunea de distanţă, relief, prespectiva, contracţie musculară,
şi controlul sistemului nervos.

Tipuri de gesturi: rectiliniu, rotativ, scripturo-plastic şi polimorf.

Gesturile stau la baza praxiilor (ce reprezintă o coordonare normală a mişcărilor, în vederea executării
unor acte motorii, adecvate scopului propus). Gestul normal trebuie abordat ţinându-se seama de amplitudine,
formă, direcţie, ritm, precum şi de calităţile motrice de: viteză, îndemânare, rezistenţă şi forţa.

În ceea ce priveşte creşterea şi dezvoltarea copilului, putem discuta şi despre aspectele patologice care
pot intrerveni în evoluţia acestuia, încă din stadiul embrionar.

Dezbaterea problemei copilului deficient mintal reprezintă un teritoriu ce nu poate fi abordat decât
interdisciplinar, neputând aparţine unei singure discipline.

Frecvenţa deficienţei mintale în funcţie de vârsta cronologică

E.R.Hilgard (1962) constată că frecvenţa cea mai scăzută este întâlnită la copiii mai mici de 5 ani
(proporţia este sub 1%). Cifrele maxime sunt întâlnite între 10-14 ani. După 14-15 ani se înregistrează o
scădere a frecvenţei.

De asemenea, odată cu creşterea vârstei, între 8 şi 11 ani, creşte frecvenţa deficienţei mintale, precum şi
a cazurilor îndoielnice, fenomen ce se explică prin multiplicarea cerinţelor şcolare, atât ca volum, cât şi ca
nivel de cunoştinţe.

În depistarea deficienţelor fizice, metoda de evidenţiere a acestora este cea a examinării general-
somatice.

Examenul general (somatic)

Examenul general al bolnavului este obligatoriu, chiar dacă anamneza nu sugerează o implicaţie
neuropsihică a unei boli somatice. Pe de altă parte, leziunile sistemului nervos pot la rândul lor să aibă un
răsunet cardiovascular, digestiv, osteoarticular, pulmonar.

11
Înălţimea, greutatea, starea de nutriţie

Sunt modificate în afecţiunile dismetabolice, nanismul gemenilor, mixedemul congenital, imaturitate,


gemelaritate, etc.

Tegumentele

Pot indica prin existenţa unor semne patognomonice o anumită boală. Astfel, tumoretele, petele
pigmentare, angiomatoză, coloraţia icterică, eczemele, dermatoza fotosensibilă, sunt semne principale în
sindroamele amintite mai sus, în care este prezentă şi deficienţa mintală.

Sistemul osteoarticular

Sistemul nervos central închis în cutia craniană şi în canalul rahidian poate să sufere în cazul
traumatismelor osoase, anomalii craniocefalice şi vertebromedulare. De asemenea pot fi constatate
malformaţii congenitale ale degetelor sau blocarea articulaţiilor (artrogripoză).

Examenul clinic al capului

În mod normal capul nou-născutului este relativ mai mare decât al adultului (înălţimea capului la nou-
născut reprezintă o pătrime din lungimea corpului, pe când la adult numai o optime).

Capul creşte rapid în primii cinci ani de viaţă, pentru ca apoi să crească mult mai încet.

Suturile sunt deschise şi parţial mobile la naştere. Fontanela mare se închide între luna a 12-a şi a 15-a.

O metodă simplă de apreciere clinică a capului este măsurarea periodică a perimetrului cefalic.

Aparatul respirator

Insuficienta respiratorie cronică poate determina o encefalopatie caracterizată prin: edem cerebral cu
cefalee nocturnă, uneori vărsături, manifestări convulsative (astenie, tulburări de memorie, randament şcolar
redus), ce pot mima psihopatologia unei regresiuni psihice, care însă dispare odată cu suprimarea tulburărilor
de oxigenare cerebrală.

12
Aparatul cardiovascular

O serie de afecţiuni cardiovasculare (stenoza mitrală, malformaţii congenitale de cord, malformaţii


vasculare cerebrale) pot determina accidente vasculare cerebrale, ce se pot solda pe lângă defectul neurologic
şi cu deficienţă mintală de grade variabile.

Aparatul digestiv

În diferite tulburări metabolice pot fi notate hepatosplenomegalia, insuficienţă hepatică, tulburări ale
tranzitului intestinal, hernii ombilicale, etc.

Tulburări electrolitice şi aparatul renal

Dezechilibrul hidroelectrolitic determina tulburări neuropsihice în funcţie de substanţă în exces sau


deficit şi de particularităţile individuale. Deseori în antecedentele deficienţilor mintali pot fi găsite stări de
deshidratare (toxicoză, dispepsia gravă, sindromul neurotoxic).

Un mare număr de perturbări electrolitice şi metabolice provoacă sindroame neuropsihice.

Examinarea somatică oferă posibilitatea depistării unor semne patognomonice care permite delimitarea
etiopatogenica a deficienţei mintale.

Bibliografie:

Ø Copilul Deficient Mintal - Petru Arcan,Drumitru Ciumageanu, Editura Facla, Timisoara 1980

Ø Psihomotricitatea - Constantin Albu, Adriana Albu, Tiberiu Leonard Vlad, Ioan Iacob, Iasi:
Institutul European, 2006

Ø Psihomotricitatea la vârsta de creştere şi dezvoltare – Albu A, Albu G, Editura Spiru Haret, Iaşi

13

S-ar putea să vă placă și