Sunteți pe pagina 1din 3

Abordarea Constructivistă în teoria Relaţiilor Internaţionale

Constructivismul reprezintă o abordare contemporană asupra domeniului teoriei


realţiilor interanţionale. Teoria a pornit de la un articol publicat de Alexander Wendt în
revista International Organization în primăvara 1992: Anarchy is What States Make of It
( anarhia este ceea ce înţeleg statele din ea).
Paradigma porneşte de la o critică la adresa teoriei dominante în relaţiile
internaţionale (neorealism) şi are ca teză fundamentală ideea potrivit căreia anarhia şi
instituţia de auto-ajutor nu sunt cauzate de al treilea nivel (sistemul sau structura relaţiilor
internţionale) ci de nivelel unu şi doi (politicianul şi statul) întrucât instituţţile (sinteze de
identităţi şi interese) sunt o variabilă dependentă de practica şi interacţiunile între
subiecţii relaţiilor internaţionale (de obicei state), variabila independentă. Astfel anarhia
şi auto-ajutorul nu sunt imuabile, ci depind de modul în care actorii se percep pe sine şi
pe ceilalţi, care la rândul lor depind de modul în care actorii interacţionează. Anarhia şi
auto-ajutorul pot sa existe sau nu în funcţie de aceşti factori.
Unul dintre reprezentanţii importanţi, Nicholas Onuf, susţine că iniţial
constructivismul nu a fost o teorie ci mai degrabă o abordare a investigaţiei sociale, o
modalitate de studiere a relaţiilor sociale.
Revenind la construcitivism şi la principalele sale repere trebuie precizat faptul
că mai înainte de toate această paradigmă consideră cunoaşterea ca un construct social.
După cum susţinea şi Max Weber, procesul cunoaşterii se traduce prin faptul că omul,
informat fiind acordă o semnificaţie socială naturii şi creează schimburi sociale.
Demn de a fi menţionat este faptul că acţiunea nu depinde de obiectele materiale
cu care acesta intră în contact.
De aici decurg o serie de consecinţe, spre exemplu cunoaşterea are două
aspecte: reprezintă pe de o parte modalitatea folosită de oameni pentru realizarea realităţii
sociale, iar pe de altă parte reprezintă demersurile ştiinţifice ale mediului academic pentru
interpretarea realităţii sociale.

1
Un reper important îl reprezintă constatarea că structura relaţiilor umane
respective relaţiile dintre indivizi, grupuri şi state, este rezultatul ideilor pe baza cărora
aceştia comunică şi nu al forţelor materiale. Majoritatea contestarilor pun accentul pe
relevanţa forţelor materiale şi a condiţiilor externe în explicarea comportamentului
actorilor dar nu exclude în totalitate ideile acestei paradigme.
Spre deosebire de neorealism şi neoliberalism, paradigma propune o nouă
abordare a sistemului internaţional făcând următoarele afirmaţii esenţiale: statele sunt
principalele unităţi de analiză, interesele şi identităţile de stat nu se datorează politicilor
interne. Comparând anarhia cu un vas gol, Wendt subliniază faptul că ceea ce dă un
anumit sens anarhiei sunt oamenii şi modul cum aceştia interacţionează, altfel aceasta
reprezintă în sine un nimic.
În viyiunea acestuia exista 3 forme posibile de culturi ale anarhiei, pe care
statele le pot adopta: modelul hobbesian, în care ostilitatea intre state este evidentă şi
războiul perceput ca modalitate normală de rezolvare a diferendelor
modelul lockean, , în care statele îşi respectă suveranitatea ,
cooperează în domeniile de interes comun dar în anumite circumstanţe pentru impunerea
sau recunoaşterea unor drepturi se poate apela la mijloace militare
modelul kantian, care promovează solidaritatea între state iar
formele de manifestare sunt cooperarea şi obiectivele commune pe linia securităţii.
Trecerea de la o formă la alta ca urmare a acumulărilor înregistrate într-o
perioadă istorică, este posibilă. Mai mult chiar, pentru a înţelege proiectul constructivist
şi a celor două facţiuni, moderată şi radicală în susţinerea principalelor idei, relevantă
este poziţionarea acestora faţă de sfîrşitul perioadei Războiului Rece.
După cum urmează, constructivismul moderat cu reprezentanţii săi grupaţi în
jurul lui Friederich Kratchowil, pleacă în analiza prăbuşirii comunismului în URSS şi
tările satelit din Europa Centrală şi de Sud-Est de la nivelul politicii interne şi externe.
Mai exact, se consideră că schimbările profunde la nivelul politicii interne, coroborate cu
atitudinea reformatoare a lui Gorbaciov sunt argumente mai concludente pentru sfarşitul
Razboiului Rece decât schimbările de la nivelul forţelor militare ale celor două
superputeri. Trebuie spus că trecerea la sistemul unipolar va conduce la înlocuirea

2
politicii balanţei de putere cu politica consensuală, în care au prevalat modalităţile
paşnice de rezolvare a conflictelor internaţionale.
Cea de-a doua tabără a constructiviştilor este considerată radicală. Grupul
de la Miami contestă afirmaţia lui Wendt că statul reprezintă un dat, care nu mai prezintă
interes din punct de vedere al cercetării. Practic aceştia nu sunt de acord cu ideea că
Gorbaciov şi reformatorii din jurul său erau nişte liberali deghizaţi , de inspiraţie
occidentală . Atât Gorbaciov cât şi ceilalţi reformişti nu doreau schimbarea regimului
sovietic , ci reformarea lui, astfel ieşind în evidenţă coordonatele morale ce ar fi
determinat o apropiere mai mare între populaţiile naţionale şi partidele comuniste din
ţările socialiste. Putem încheia prin a susţine ca o explicaţie plauzibilă a eşecului
reformelor lui Gorbaciov, ruperea legăturilor formale dintre partidul comunist, statul
sovietic şi poprul rus.
În concluzie evidenţiem faptul că paradigma constructivistă cunoaşte lipsa
unei metodologii clare de cercetare. Supralicitând importanţa cunoaşterii sociale,
proiectul constructivist neglijează faptul că în circumstanţele actuale condiţiile materiale
create de pieţe şi globalizarea au un impact major asupra opţiunii oamenilor. Faptul că
unii constructivişti încearcă să găsească o cale intermediară între cele două paradigme
rivale, neorealismul şi neoliberalismul, iar alţii dimpotrivă contestă observaţiile şi
concluziile lui Wendt , imprimă abordărilor constructiviste un grad ridicat de relativitate
şi inconsistenţă ce afectează integritatea paradigmei.
Criticile aduse se mai referă şi la faptul că paradigma a evoluat mai mult în
plan teoretic şi mai puţin în zona concretă a relaţiilor internaţionale.