Intercultural A

Competenţa interculturală
Anexa nr....... la ordinul ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului

nr........ /..............
MI N I S T E R U L E D U C A Ţ I E I , C E R C E T Ă R I I , T I N E T E R U L U I Ş I
SPORTULUI
PROGRAMĂ ŞCOLARĂ PENTRU DISCIPLINA OPŢIONALĂ
EDUCAŢIE INTERCULTURALĂ
[curriculum la decizia şcolii pentru liceu]
Aprobată prin ordin al ministrului
Nr._______/__________
Bucureşti, 2010
Educaţie interculturală – Curriculum la decizia şcolii pentru liceu 2
NOTĂ DE PREZENTARE
Programa şcolară pentru Educaţie interculturală reprezintă o ofertă curriculară centrală de
disciplină opţională pentru liceu, proiectată pentru un buget de timp de 1 oră/săptămână, pe durata
unui an
şcolar. Disciplina se poate preda în oricare dintre clasele de liceu, avându-se în vedere adecvarea
demersului didactic la particularităţile de vârstă ale elevilor.
Demersurile de educare interculturală propuse prin prezentul curriculum răspund cerinţelor formulate
în
Legea învăţământului nr. 84/1995, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi în
OMECT
nr. 1529/18.07.2007 privind dezvoltarea problematicii diversităţii în curriculumul naţional.
În elaborarea prezentei oferte curriculare au fost valorificate şi recomandările următoarelor
documente internaţionale:
Cartea albă privind dialogul intercultural, Trăind împreună egali în demnitate, adoptată de
Consiliul Europei (Strasbourg, 2008);
Declaraţia Miniştrilor Europeni ai Culturii privind dialogul intercultural şi prevenirea
conflictelor (Opatija, Croaţia, 2003);
Declaraţia Principiilor Toleranţei adoptată de statele membre ale Organizaţiei Naţiunilor
Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (Paris, 1995).
Considerat de Raportul către UNESCO al Comisiei internaţionale pentru Educaţie în secolul al
XXIlea,
un pilon fundamental al educaţiei, a învăţa să trăieşti împreună cu ceilalţi răspunde exigenţelor
educaţiei de
împlinire umană. De asemenea, proclamarea de către Parlamentul European a anului 2008 ca An
European al
Dialogului Intercultural a favorizat valorificarea cadrului educaţional în spiritul diversităţii, pentru
dialogul
intercultural, având un rol important în promovarea identităţii şi cetăţeniei europene.
Prezenta programă şcolară este justificată din perspectiva următoarelor aspecte:
- pregătirea tinerilor pentru deschidere spre dimensiunea interculturală a existenţei lor;
- dezvoltarea capacităţii elevilor de a recunoaşte diversitatea în diferitele ei forme;
- formarea tinerilor ca persoane capabile să aprecieze diferite culturi, să respecte şi să valorizeze
pozitiv diferenţele culturale;
- dezvoltarea capacităţii elevilor de a comunica şi de a coopera cu persoane care aparţin
diferitelor culturi, în condiţiile operării cu reprezentări corecte referitoare la diferenţele dintre
etnii, rase, culturi, genuri, confesiuni, categorii sociale, grupuri profesionale etc.;
- dezvoltarea deprinderilor de participare a tinerilor la îmbogăţirea vieţii comunitare, prin
schimbul de elemente identitare, prin dialog şi implicare socială;
- dezvoltarea abilităţilor de a trăi împreună cu ceilalţi în bună convieţuire interculturală.
Disciplina opţională Educaţie interculturală, propusă spre studiu în liceu, se raportează la
Recomandarea Parlamentului European şi a Consiliului Uniunii Europene privind competenţele
cheie din
perspectiva învăţării pe parcursul întregii vieţi (2006/962/EC), care conturează, pentru absolvenţii
învăţământului obligatoriu, un „profil de formare european” orientat de formarea celor opt competenţe
cheie:
comunicare în limba maternă, comunicare în limbi străine, competenţe matematice şi competenţe de
bază în
ştiinţe şi tehnologii, competenţă digitală, a învăţa să înveţi, competenţe sociale şi civice, spirit de
iniţiativă şi
antreprenoriat, sensibilizare şi exprimare culturală. Contribuţia disciplinei Educaţie interculturală la
dezvoltarea competenţelor cheie europene este nuanţată şi diversificată, incluzând atât contribuţia
directă
(prin susţinerea dezvoltării anumitor competenţe cheie), cât şi sensibilizarea cu privire la alte
competenţe
cheie. Disciplina Educaţie interculturală contribuie la dezvoltarea competenţelor cheie pentru
educaţia pe
parcursul întregii vieţi, recomandate de Parlamentul şi Consiliul Uniunii Europene, îndeosebi în ceea
ce
priveşte următoarele domenii de competenţe cheie:
Competenţe sociale şi civice
Spirit de iniţiativă şi antreprenoriat
Sensibilizare şi exprimare culturală
Comunicare în limba maternă
Competenţă digitală
A învăţa să înveţi
Programa şcolară pentru Educaţie interculturală are următoarele finalităţi:
- învăţarea despre diversitate, despre societatea multiculturală şi despre societatea interculturală
(reflectată în cunoştinţe care presupun atât raportarea persoanei la propriile repere culturale/
propria cultură, cât şi raportarea la alte experienţe spirituale/alte culturi etc.);
- învăţarea prin intermediul experimentării diferenţei şi a alterităţii (reflectată în dezvoltarea şi
exersarea deprinderilor legate de viaţa într-o societate interculturală);
- învăţarea pentru societatea interculturală (reflectată în valorile promovate, în atitudini şi în
comportamente, care permit asumarea rolurilor şi a responsabilităţilor din viaţa de fiecare zi).
În acest fel, esenţa învăţării interculturalităţii este reprezentată de atitudini şi de comportamente
care vizează componenta etică a personalităţii elevilor şi manifestarea acesteia în relaţiile interumane.
Structura programei şcolare include următoarele elemente:
- Notă de prezentare
- Competenţe generale
- Valori şi atitudini
- Competenţe specifice şi conţinuturi
- Sugestii metodologice
Competenţele generale sunt preluate din curriculumul şcolar de trunchi comun, dezvoltat în liceu
pentru disciplinele socio-umane.
Competenţele specifice sunt corelate cu unităţile de conţinut, corespondenţa dintre acestea nefiind
biunivocă; o anumită competenţă specifică poate să fie atinsă prin diferite unităţi de conţinut.
Lista explicită ce recomandă valori şi atitudini accentuează dimensiunea afectiv-atitudinală şi morală
a învăţării, din perspectiva contribuţiei specifice a acestei discipline la atingerea finalităţilor educaţiei.
Sugestiile metodologice au rolul de a orienta utilizarea prezentului curriculum în proiectarea şi
realizarea activităţilor de predare-învăţare-evaluare, în concordanţă cu specificul disciplinei şi cu
statutul acesteia de curs opţional.
Pornind de la ideea că un demers de proiectare curriculară trebuie să acorde conceptului de
competenţă semnificaţia unui „organizator” în relaţie cu care sunt stabilite finalităţile învăţării, sunt
selectate conţinuturile specifice şi sunt organizate strategiile de predare-învăţare-evaluare, actuala
programă şcolară a urmărit valorizarea cadrului european al competenţelor-cheie la următoarele
niveluri:
formularea competenţelor generale şi selectarea seturilor de valori şi atitudini; organizarea elementelor
de
conţinut şi corelarea acestora cu competenţele specifice; elaborarea sugestiilor metodologice.
Programa se adresează profesorilor şi autorilor de manuale. Activitatea didactică, precum şi
elaborarea manualelor şcolare trebuie precedate de lectura integrală a programei şcolare. Pornind de la
propunerile existente în programă cu privire la activităţile de învăţare, profesorii şi autorii de manuale
pot
realiza o proiectare didactică personală, în concordanţă cu prevederile programei şi cu situaţiile
concrete
de predare-învăţare.
COMPETENŢE GENERALE
1. Utilizarea conceptelor specifice ştiinţelor sociale pentru
organizarea demersurilor de cunoaştere şi explicare a unor
fapte, evenimente, procese din viaţa reală
2. Aplicarea cunoştinţelor specifice ştiinţelor sociale în
rezolvarea unor situaţii problemă, precum şi în analizarea
posibilităţilor personale de dezvoltare
3. Cooperarea cu ceilalţi în rezolvarea unor probleme teoretice şi
practice, în cadrul diferitelor grupuri
4. Manifestarea unui comportament social activ şi responsabil,
adecvat unei lumi în schimbare
5. Participarea la luarea deciziilor şi la rezolvarea problemelor
comunităţii
VALORI ŞI ATITUDINI
Competenţele generale şi specifice care trebuie formate prin procesul de predare-învăţare a
disciplinei Educaţie interculturală au la bază şi promovează următoarele valori şi atitudini:
valorizarea pozitivă a diferenţelor culturale
atitudine pozitivă faţă de persoane şi grupuri care aparţin unor culturi diferite, care susţin
valori, opinii şi credinţe diferite
respect faţă de identitatea culturală proprie şi faţă de identitatea culturală a celorlalţi
respect faţă de demnitatea şi drepturile omului
toleranţă şi înţelegere
rezolvare paşnică a conflictelor
empatie culturală
spirit civic
disponibilitate pentru dialogul intercultural şi pentru cooperare
COMPETENŢE SPECIFICE ŞI CONŢINUTURI
Competenţe specifice Conţinuturi
1.1. Utilizarea corectă a termenilor specifici educaţiei
interculturale
2.1. Compararea aspectelor legate de relaţionare şi de
comunicare specifice societăţii multiculturale şi
societăţii interculturale
2.2. Explicarea diferenţelor dintre cultură,
contracultură şi subcultură
2.3. Explicarea specificului procesului de construcţie a
identităţii în context multicultural
3.1. Exemplificarea, prin lucru în echipă, a
fenomenelor de enculturaţie, aculturaţie, deculturaţie
4.1. Manifestarea unei atitudini pozitive faţă de
identitatea culturală a persoanelor care aparţin unor
culturi diferite
5.1. Participarea la luarea deciziilor în şcoală, familie
şi în grupul de prieteni, prin luarea în considerare a
unor perspective diferite
Diversitatea socială şi cultura diversităţii
Diversitate şi multiperspectivitate
Cultură, contracultură, subcultură
Procese culturale: enculturaţia, aculturaţia,
deculturaţia
Societatea multiculturală şi societatea interculturală
2.4. Analizarea unor modalităţi de raportare,
individuală şi instituţională, la diversitate
3.2. Cooperarea cu ceilalţi pentru analizarea unor
modalităţi de combatere a atitudinilor intolerante din
şcoală, familie şi din grupul de prieteni
4.2. Proiectarea unui comportament care încurajează
interculturalitatea şi participarea socială
5.2. Aplicarea unor strategii pentru abordarea
nonviolentă a conflictelor
Educaţia pentru interculturalitate: Să învăţăm să
trăim împreună
Diversitate şi democraţie
Intoleranţă versus toleranţă
- Discriminarea la nivel personal/instituţional
(discriminarea pozitivă şi negativă, intoleranţa,
xenofobia, rasismul, antisemitismul, segregaţia/
apartheidul)
- Managementul conflictelor
- Interculturalitate, participare şi coeziune socială
1.2. Identificarea etapelor unui proiect educaţional
intercultural
3.3. Elaborarea, în echipă, a unui proiect intercultural
pentru rezolvarea unor probleme cu caracter
intercultural
4.3. Dezvoltarea unor deprinderi legate de viaţa într-o
societate interculturală, prin derularea/simularea
derulării unui proiect intercultural
5.3. Participarea, prin derularea/simularea derulării
unui proiect intercultural, la rezolvarea problemelor
comunităţii şi la promovarea dialogului intercultural
Proiectul educaţional intercultural
Componentele şi etapele unui proiect educaţional
intercultural (proiectare, implementare,
monitorizare şi evaluare, elemente de follow up)
Elaborarea şi derularea/simularea derulării unui
proiect intercultural
- Elaborarea fişei de proiect
- Derularea proiectului propus/simularea
derulării proiectului propus
- Evaluarea proiectului propus
SUGESTII METODOLOGICE
Prezenta programă şcolară este un instrument de lucru care se adresează profesorilor care predau
în liceu disciplina opţională Educaţie interculturală, fiind concepută în aşa fel încât să le permită:
să-şi orienteze propria activitate înspre formarea la elevi a competenţelor specifice domeniului;
să-şi manifeste creativitatea şi să-şi adecveze demersurile didactice la particularităţile elevilor cu
care
lucrează.
Sugestiile metodologice au în vedere modul de organizare a activităţii didactice în vederea
formării la elevi a competenţelor formulate în programa şcolară.
Dezvoltarea competenţelor cheie, considerarea elevului ca subiect al activităţii instructiv-educative
şi orientarea acesteia spre formarea competenţelor specifice, accentuarea caracterului practic-aplicativ
al
disciplinei presupun respectarea unor exigenţe ale învăţării durabile, printre care:
utilizarea unor strategii didactice care să pună accent pe:
- construcţia progresivă a cunoştinţelor, consolidarea continuă a capacităţilor, dezvoltarea
creativităţii elevilor;
- cultivarea capacităţii elevului de a se autoevalua, a spiritului reflexiv şi autoexigenţei;
- abordări flexibile şi parcursuri didactice diferenţiate;
- abordări inter- şi transdisciplinare;
utilizarea unor metode active (de exemplu: simularea, învăţarea prin descoperire, învăţarea
problematizată, învăţarea prin cooperare, studiul de caz, jocul de roluri bazat pe empatie, analiza de
text, metode de gândire critică, realizarea de portofolii), care pot contribui la:
- crearea acelui cadru educaţional care încurajează interacţiunea socială pozitivă;
- înţelegerea modului în care conceptele specifice Educaţiei interculturale se pot aplica în viaţa de
fiecare zi;
- exersarea lucrului în echipă, a îndeplinirii unor roluri specifice în grupuri de lucru, a cooperării cu
persoane diferite în realizarea unei sarcini de lucru;
- înlăturarea stereotipurilor, a automatismelor de gândire, precum şi la cultivarea spiritului tolerant;
- facilitarea înţelegerii unor probleme controversate de actualitate (reflectate în mass-media) atât de
la nivel local şi naţional, cât şi de la nivel internaţional;
- experimentarea interacţiunilor interculturale prin implicarea în relaţii, directe sau mediate, cu
persoane care au apartenenţe culturale diferite;
- evitarea discursurilor moralizatoare;
- realizarea unor conexiuni cu achiziţii dobândite de către elevi prin studiul altor discipline de
învăţământ (literatură, istorie, geografie, limbi străine etc.);
utilizarea unor strategii didactice care să permită alternarea formelor de activitate (individuală, pe
perechi şi în grupuri mici);
învăţarea prin acţiune (experienţială), realizarea unor activităţi bazate pe sarcini concrete;
utilizarea, în activitatea didactică, a calculatorului ca mijloc modern de instruire, care să permită
subordonarea utilizării tehnologiei informaţiei şi a comunicaţiilor, în vederea desfăşurării unor lecţii
interactive, atractive.
Prezenta programă şcolară introduce în prezentarea conţinuturilor un aspect de noutate legat de
elaborarea şi derularea/simularea derulării unui proiect intercultural. Sunt prevăzute explicit
elaborarea de
proiecte privind problematica interculturalităţii şi derularea sau simularea derulării proiectelor
propuse; în
acest fel se depăşeşte nivelul de recomandare metodologică în ceea ce priveşte realizarea unor
activităţi tip
proiect, fiind creat un cadru educaţional care apropie procesul de predare-învăţare de viaţa reală, în
care
proiectul este un instrument de lucru necesar pentru desfăşurarea activităţii în toate domeniile
socialeconomice.
Acest cadru educaţional facilitează dezvoltarea abilităţilor necesare secolului XXI: creativitate,
gândire critică şi sistemică, abilităţi de comunicare şi de colaborare, capacitate de adaptare,
responsabilitate, spirit de echipă. Pornind de la tema/problema aleasă de elevi şi profesor, elevii sunt
puşi
în situaţia de a realiza fişa unui proiect intercultural, precum şi de a derula în mod efectiv sau de a
simula
derularea proiectului propus; elevii pot exersa, astfel, achiziţiile referitoare la proiectul intercultural,
pot fi
implicaţi în activităţi de luare a deciziei, de propunere şi de aplicare a unor strategii de rezolvare a
unor
probleme cu caracter intercultural; pe de altă parte, acest tip de învăţare asigură implicarea activă a
elevilor
în activitatea de învăţare prin sarcini de lucru atractive şi motivante.
În mod concret, secţiunea referitoare la Proiectul educaţional intercultural poate fi abordată în
ultima parte a cursului opţional timp de aproximativ 10-12 ore.
Derularea propriu-zisă/simularea derulării unui proiect intercultural se poate realiza de exemplu,
potrivit uneia dintre următoarele structuri metodologice:
Varianta A – proiect intercultural local
Identificarea temei de lucru.
Planificarea culegerii de informaţii.
Culegerea de informaţii (interacţiuni multiple, inclusiv cu membri ai comunităţilor
minoritare locale, dacă este cazul).
Sinteza informaţiilor şi realizarea produsului.
Prezentarea produsului realizat.
Reflectarea asupra întregii experienţe: achiziţii dobândite (cunoştinţe, abilităţi, atitudini);
derularea procesului, concluzii privind realizarea şi implementarea unui proiect
intercultural.
Varianta B – parteneriat intercultural
Pregătire: stabilirea unui parteneriat cu o clasă din alta şcoală (poate fi din aceeaşi localitate,
din altă localitate sau chiar din altă ţară).
Prezentarea reciprocă a claselor partenere.
Identificarea temei de lucru.
Planificarea culegerii de informaţii.
Culegerea de informaţii (posibile colaborări cu partenerii).
Sinteza informaţiilor şi realizarea produsului.
Prezentarea produsului realizat.
Analiza produsului realizat de clasa parteneră şi oferirea de feedback.
Eventuala revizuire a produsului în baza sugestiilor şi întrebărilor primite de la parteneri.
Reflectarea asupra întregii experienţe: achiziţii dobândite (cunoştinţe, abilităţi, atitudini);
derularea procesului, concluzii privind realizarea şi implementarea unui proiect
intercultural.
Schimb de impresii şi informaţii cu partenerii.
Alegerea variantei A sau a variantei B, diferite în ceea ce priveşte complexitatea, este rezultatul
opţiunii pe care o fac împreună, cadrele didactice şi elevii şi trebuie să plece de la analiza şi evaluarea
realistă
a resurselor existente şi a posibilităţii de a finaliza proiectul.
Temele abordate în proiecte pot avea în vedere:
- istoria locală;
- participarea civică a minorităţilor şi/sau a imigranţilor;
- o problemă concretă privind relaţiile interculturale locale, integrarea unei minorităţi
defavorizate etc.;
- personalităţi locale care ilustrează diversitatea şi interferenţele culturale;
- perspective multiple asupra unui eveniment istoric etc.
Produsele proiectelor pot fi:
- un website;
- un material video, un joc video sau un joc online;
- un memoriu către autorităţi;
- o expoziţie;
- o publicaţie;
- un spectacol de teatru/teatru forum etc.
Programa şcolară oferă cadrelor didactice un sprijin concret în centrarea demersului didactic pe
experienţe de învăţare, potrivit specificului competenţelor care trebuie formate, prin prezentarea cu
caracter orientativ a unor exemple de activităţi de învăţare:
- exerciţii de clarificare a înţelesului unor termeni specifici domeniului (de exemplu realizarea
unui „dicţionar al educaţiei interculturale”);
- analiza unor texte care, prin conţinut, pot fi valorificate din punctul de vedere al educaţiei
interculturale;
- exemplificarea unor situaţii care implică toleranţă/intoleranţă;
- studii de caz pentru analiza unor manifestări de intoleranţă, discriminare, excludere la nivelul
persoanelor/al societăţii sau pentru analiza unor puncte de vedere, a unor perspective
diferite/contrastante;
- discutarea unor cazuri preluate din mass-media, referitoare la modul de relaţionare şi de
comunicare al unor comunităţi culturale diferite;
- discutarea unor cazuri (reale sau imaginare) de conflicte valorice;
- construirea unor strategii de rezolvare a conflictelor;
- simularea unor situaţii de mediere/rezolvare a unui conflict intercultural;
- analizarea unor situaţii/informaţii din mai multe perspective, care solicită din partea elevilor o
abordare empatică;
- realizarea de portofolii pe teme specifice educaţiei interculturale (de exemplu „Diversitate şi
democraţie” „Toleranţă versus intoleranţă în societatea contemporană”, „De la intoleranţă la
toleranţă” „Societatea multiculturală şi societatea interculturală”);
- realizarea unor activităţi în parteneriat (şcoală – comunitate);
- celebrarea „Zilei drepturilor copilului” (20 noiembrie), a „Zilei drepturilor omului” (10
decembrie), a „Zilei internaţionale a toleranţei” (16 noiembrie), a „Zilei Minorităţilor
Naţionale” (18 decembrie), a „Zilei europene a limbilor străine” (26 septembrie) prin
concursuri, expoziţii, dezbateri sau prin realizarea de portofolii.
Strategiile de lucru propuse trebuie să ţină seama de experienţa elevilor la această vârstă şi să
permită valorizarea pozitivă a acestei experienţe.
Evaluarea reprezintă o componentă organică a procesului de învăţare. În perspectiva unui demers
educaţional centrat pe competenţe, se recomandă utilizarea cu preponderenţă a evaluării continue,
formative.
Alături de formele şi instrumentele clasice de evaluare, recomandăm utilizarea unor forme şi
instrumente
complementare, cum sunt: proiectul, portofoliul, autoevaluarea, evaluarea în perechi, observarea
sistematică a
activităţii şi a comportamentului elevilor. Procesul de evaluare va pune accent pe:
- corelarea directă a rezultatelor evaluate cu competenţele specifice vizate de programa şcolară;
- valorizarea rezultatelor învăţării prin raportarea la progresul şcolar al fiecărui elev;
- recunoaşterea, la nivelul evaluării, a experienţelor de învăţare şi a competenţelor dobândite în
contexte non-formale sau informale;
- utilizarea unor metode variate de comunicare a rezultatelor şcolare.
BIBLIOGRAFIE
Liviu ANTONESEI, Paideia. Fundamentele culturale ale educaţiei, Editura Polirom, Iaşi, 1991
Gheorghe BUNESCU, Şcoala şi valorile morale, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998
Teodor COZMA (coord.), O nouă provocare pentru educaţie: interculturalitatea, Editura Polirom,
Iaşi, 2001
Constantin CUCOŞ, Educaţia. Dimensiuni culturale şi interculturale, Editura Polirom, Iaşi, 2000
Jacques DELORS, Comoara lăuntrică. Raportul către UNESCO al Comisiei Internaţionale pentru
Educaţie
în secolul XXI, Iaşi, Editura Polirom, 2000
Pierre DASEN, Christiane PERREGAUX, Micheline REY, Educaţia interculturală. Experienţe,
politici,
strategii, Editura Polirom, Iaşi, 1999
Hofstede GEERT, Managementul structurilor multiculturale, Editura Economică, Bucureşti, 1996
Gilles Ferreol, Guy Jacquois (coordonatori), Dicţionarul alterităţii şi al relaţiilor interculturale,
Editura
Polirom, Iaşi, 2005
Gilles FERREOL, Adrian NECULAU, Minoritari, marginali, excluşi, Editura Polirom, Iaşi, 1997
Luminiţa IACOB, Ovidiu LUNGU, Imagini identitare, Editura Eurocart, Iaşi, 1999
Levente SALAT, Multiculturalismul liberal, Editura Polirom, Iaşi, 2001
Mircea MALIŢA, Zece mii de culturi, o singură civilizaţie, Bucureşti, Nemira, 1998
Rudolf POLEDNA, François RUEGG, Calin RUS, Interculturalitate. Cercetări şi perspective
româneşti,
Presa Universitară Clujeană, 2002
Călin RUS, Oana BOTA (coordonatori), Educaţie interculturală în comunităţi multietnice, Institutul
Intercultural
Timişoara, 2002
Jörn Rüsen, Hans-Klaus Keul, Adrian Paul Iliescu (coordonatori): Drepturile Omului la întâlnirea
dintre
culturi, Editura Paralela 45, 2004
George VĂIDEANU, UNESCO – 50 Educaţie, Bucureşti, EDP, 1996
*** Livre blanc sur le dialogue interculturel „Vivre ensemble dans l’égale dignité”, Conseil de
l’Europe,
Strasbourg, 2008, disponibilă la adresa:
http://www.coe.int/t/dg4/intercultural/source/white%20paper_final_revised_fr.pdf
*** Autobiography of Intercultural Encounters, Council of Europe, disponibilă la adresa:
http://www.coe.int/t/dg4/autobiography/default_EN.asp
Călin RUS - Institutul Intercultural Timişoara„Competenţa interculturală, tot mai căutată piaţa
muncii, a devenit în ultimele decenii în toate domeniile profesionale şi parţial în afara
acestora un concept-cheie al calificării.”200 Nu întâmplător sunt tot mai numeroase
manifestările ştiinţifice despre competenţa interculturală, ca şi programele de studiu şi
institutele de cercetare orientate cu precădere spre aceasta. Competenţa interculturală, se
afirmă de către majoritatea specialiştilor, reprezintă un moment esenţial al oricărei
calificări profesionale a secolului al XXI-lea. Competenţa interculturală este capacitatea
unei persoane de a de a comunica adecvat şi de a acţiona eficient în raport cu o persoană
marcată de o cultură străină. Aceasta presupune înţelegerea sistemului de valori al
„străinului”, empatizarea cu el, cunoaşterea nu numai a limbii acestuia, ci şi semnificaţia
gesturilor, a mimicii, a intonaţiei, a simbolurilor esenţiale ale culturii sale. Competenţa
interculturală are o latură cognitivă şi una afectivă. Există persoane care excelează pe una
din aceste laturi, însă experienţa interculturală este fundamentul oricărui tip de
competenţă interculturală. Ca orice facultate a sufletului omenesc, competenţa
interculturală poate fi sporită prin educaţia interculturală, a cărei problematică este azi
intens dezbătută pe plan internaţional. În sens larg, educaţia interculturală este o
prelucrare a „experienţei de viaţă interculturale”202 care poate fi dobândită prin turism,
schimburi academice şi oricare altă formă de contact cu atmosfera unei culturi străine. În
sens restrâns, educaţia interculturală este o formă organizată de dobândire a competenţei
interculturale. De la grădiniţele bilingve, care au ca scop nu doar însuşirea unei limbi ci şi
asimilarea unei culturi străine şi până la studiile doctorale şi postdoctorale în străinătate,
cele mai multe sisteme de învăţământ din Europa vizează şi formarea competenţei
interculturale. Etapele acestui proces, aşa cum sunt ele sintetizate de Hans-Jürgen
Lüsebrink, în lucrarea sa
Interkulturelle Kommunikation. Interaktion, Fremdwahrnehmung, Kulturtransfer, sunt

următoarele:
1.Etnocentrismul ca preţuire în exces a propriei identităţi culturale însoţită de regulă
de nerecunoaşterea adevăratelor valori ale altor culturi.
2.Atenţia acordată unei culturi străine şi reprezentanţilor ei.
3.Comprehensiunea sau capacitatea de a interpreta adecvat valorile şi simbolurile
altor culturi.
4.Acceptarea sau predispoziţia de a respecta diferenţele culturale, chiar şi cele care
sunt fundamental opuse propriilor noastre repere axiologice.
5.Aprecierea sau respectul pentru alte valori şi standarde culturale, până la o
anumită formă de identificare cu ele.
6.Adoptarea intenţionată a valorilor, standardelor culturale şi sistemelor de
simboluri ale „celuilalt”203.
În ultimă instanţă, procesul de educaţie interculturală detrermină trecerea de la o prea

mare concentrare asupra propriei culturi, de la etnocentrism, la toleranţă şi respect pentru
culturile străine, la etnorelativism.204
VI.2. Stereotipuri şi prejudecăţi
În procesul socializării omul îşi formează anumite reprezentări sau imagini despre alte
culturi şi popoare. „Imaginea unui popor reprezintă totalitatea trăsăturilor care-i vin în
minte unei persoane atunci când se gândeşte la acel popor.”205 Aceste imagini pot fi foarte
elaborate sau extrem de simple, limitându-se la câteva trăsături. Asemenea imagini
simplificate despre anumite popoare, etnii, sau grupuri se numesc imaginis tereot ipe sau
stereotipuri. Aşadar, stereotipul este o „formă de gândire rigidă şi superficială, un clişeu

cultural, o reprezentare despre ceilalţi după categorii stabilite a priori.”206 Conform altei
O posibilă definiţie: Competenţa interculturală reprezintă capacitatea de a acţiona în

contact cu alte culturi în mod independent, cultural sensibil şi eficient.
B. Competenţe interculturale – formularea principiilor (20 minute)
Distribuiţi elevilor ”Fişa de lucru 1” cu lista competenţelor interculturale.
Invitaţi elevii să studieze lista şi solicitaţi-le exemple de competenţe interculturale.
Clarificaţi prin întrebări şi răspunsuri sensul fiecărei competenţe din listă. Discutaţi cu
elevii o posibilă ierarhie a competenţelor în funcţie de importanţa pe care aceştia o acordă
aspectelor interacţiunii culturale. Elevii vor motiva alegerea făcută. La nivelul clasei se
stabilesc primele trei opţiuni ale elevilor.
C. Competenţe interculturale – semnificaţii personale (30 minute)

Organizaţi elevii în grupe şi întrebaţi-i despre posibile experienţe interculturale pe care
le-au trăit. Solicitaţi-le exemple de situaţii care pot genera experienţe interculturale:
călătorii, studiu şi muncă în străinătate, preocupări ştiinţifice şi culturale legate de alte
ţări, cunoaşterea propriei culturi prin compararea experienţelor, parcurgerea unui curs de
interculturalitate.
Invitaţi-i să reflecteze timp de 2 minute şi să aleagă o asemenea experienţă pe care sa o

împărtăşească colegilor de grupă. Dupa ce toţi elevii din grupă şi-au prezentat
contribuţiile, se alege una dintre situaţiile prezentate, considerată relevantă pentru tema în
discuţie, şi un reprezentant o expune în plen. Ceilalţi elevi din clasă pun întrebări şi fac
sugestii.
D. Competenţe interculturale – stadii ale dezvoltării (30 minute)

Solicitaţi elevilor să încerce să stabilească diferite stadii ale dezvoltării competenţelor
culturale. Modalitatea de a ajunge la răspuns este de a re-analiza situaţiile şi experienţele
personale discutate anterior. Discutaţi răspunsurile elevilor cu întreaga clasă.
Distribuiţi elevilor ”Fişa de lucru 2” cuprinzând stadii de dezvoltare a competenţelor

interculturale.
Facilitaţi analiza fiecărui stadiu în legătură cu situaţii trăite de elevi. Încurajaţi-i să-şi
exprime liber ideile şi să analizeze critic fiecare etapă. Analizaţi împreună cu elevii
semnificaţia conceptului de pluralism cultural. Acest concept duce la o înţelegere mai
profundă a diversităţii lumii de astăzi. Pluralismul presupune recunoaşterea diferenţelor
dintre oameni şi culturi, crearea condiţiilor pentru menţinerea şi afirmarea identităţilor
culturale unice şi pentru acceptarea acestor valori şi practici de către cultura societăţii
lărgite. Totodată culturile componente interacţionează în spiritul interesului general şi
conştient asumat.
Demontarea prejudecăţilor în legătură cu traiul într-un mediu multietnic, precum cel din
Dobrogea, trebuie să înceapă de la vârste fragede. Alături de familie, şcoala are un rol
deosebit de important în depăşirea barierelor de limbă, tradiţii şi religie. În acest sens,
numeroase instituţii de învăţământ au derulat în ultima vreme o serie de proiecte, menite
a contribui la o cât mai bună relaţionare între copiii de etnii diferite şi implicit la
cunoaşterea, înţelegerea şi acceptarea specificului fiecărei minorităţi naţionale în parte.
Tot în acest registru s-a înscris şi evenimentul care a avut loc vineri după-amiază, la
sediul Uniunii Democrate a Tătarilor Turco - Musulmani din România, intitulat „Educaţia
interculturală şi Cadrul european al celor opt competenţe”, şi care a fost organizat de
către Casa Corpului Didactic. Moderatorul, prof. Narciz Amza, a lansat pe această cale o
invitaţie cadrelor didactice de la diferite unităţi de învăţământ care au derulat proiecte cu
specific multietnic. Cele opt competenţe cheie la care s-au raportat participanţii la
eveniment au fost cele lingvistice, în limba maternă şi în limbi străine, cele matematice,
aptitudinile şi competenţele ştiinţifice şi tehnologice, cele de învăţare (learning to learn),
cele civice, interpersonale, interculturale şi sociale, cele antreprenoriale şi cele de
exprimare culturală.
Unul dintre proiectele dedicate multiculturalităţii, prezentat la întâlnirea de vineri, a fost

cel derulat de Liceul „George Călinescu” din Constanţa în parteneriat cu Liceul Teoretic
„Tamaşi Aron” din Odorheiu Secuies, intitulat „La ţărm de comUniune”. A vorbit despre
proiect şi despre impactul său unul dintre responsabili, prof. Melek Fetisleam. Un alt
exemplu de promovare a multiculturalităţii încă din clasele primare este fără doar şi poate
Colegiul Naţional „Kemal Atatürk” din Medgidia, al cărui director, Accan Molo-gani,
prezent şi el la acţiunea de vineri, a vorbit despre modelul multicultural instituit la nivelul
unităţii pe care o conduce. Deşi este o instituţie de învăţământ care funcţionează în baza
unui parteneriat între statul român şi cel turc, aici studiindu-se de către toţi elevii şi limba
turcă, elevii români nu lipsesc, ei având o pondere de 25 de procente. Tot ca un model de
depăşire a barierelor lingvistice a venit şi exemplul oferit de directorul colegiului, care s-a
referit la solicitarea expresă a unui elev român de a participa la olimpiada de limbă turcă
maternă. Tânărului învăţăcel i s-a permis participarea, deşi limba turcă nu era limba lui
maternă, şi, mai mult, el a urcat şi pe podiumul fazei judeţene.
Proiect: Europe-Now-Or-Never Materiale

Sensibilizare interculturală
Importanţa competenţelor interculturale
Ce se ascunde de fapt în spatele competenţei interculturale?
Competenţa interculturală reprezintă capacitatea şi iscusinţa unei persoane, care îi permit să
acţioneze în contact cu alte culturi în mod independent, cultural sensibil şi eficient.
Cunoaşterea culturii proprii cât şi sinceritatea, înţelegerea şi respectul pentru valorile şi
normele altor culturi
sunt absolut necesare.
Importanţa competenţei interculturale!
Europa îşi strânge tot mai mult rândurile. Dispariţia graniţelor, alianţele noi şi progresul
tehnic deschid căi noi în comunicarea interculturală. Competenţa interculturală devine tot mai
importantă din următoarele puncte de vedere:
1 Unificarea Europei
Prin extinderea Uniunii Europene se creează o reţea la nivel politic, economic şi
ecologic, care permite realizarea unor contacte şi cooperări.
1 reorientarea pe piaţa muncii şi în viaţa economică:

datorită interconectării ţărilor în cadrul Uniunii Europene se stabilesc relaţii
internaţionale, respectiv interculturale între instituţii. Ele influenţează derularea
afacerilor şi munca în echipe multiculturale în cadrul întreprinderilor, care au sedii în
diferite ţări europene. De asemenea găsirea unui loc de muncă peste graniţe, poate fi
o alternativă.
1 Comunicare facilă prin intermediul mijloacelor moderne:

Dezvoltarea permanentă a tehnologiilor de informare şi comunicare permite
realizarea unor platforme de comunicare şi cooperare transnaţionale, şi realizarea de
contacte multiculturale în mediul de afaceri, cât şi în viaţa particulară.
1 Fenomenul migraţiei
Deschiderea graniţelor pe cuprinsul Europei conduce la intensificarea migraţiei forţei
de muncă, ceea ce obligă la stabilirea de contacte interculturale în limita graniţelor
geografice proprii, atât la locul de muncă cât şi în viaţa de zi de zi.
1 Schimbarea valorilor şi identitatea culturală proprie

contactele interculturale şi relaţiile în cadrul unei Europe unite conduc inevitabil la un
impact al diferitelor culturi, la amestecarea acestora. Ca urmare a acestui proces are
loc o schimbare a valorilor în întreaga Europă. În contextul acestei schimbări, fiecare
persoană trebuie să-şi definească propria identitate culturală şi dacă este necesar să se
reorienteze.
Premize pentru dobândirea competenţei interculturale

Pentru a dobândi competenţă interculturală este necesar:
Premize comportamentale. Aspectele esenţiale:
1 activităţi cognitive cu ţări şi culturi străine. Dacă planificaţi o şedere într-o altă ţară
este de preferat, să obţineţi în prealabil informaţii despre ţara respectivă şi despre oamenii ei.
Din start veţi avea astfel o bază pentru discuţii si daţi astfel dovadă de interes.
1 curiozitate şi interes pentru nou
Sinceritatea şi interesul constituie o bază solidă pentru bune relaţii interculturale.
Dacă reuşiţi să convingeţi interlocutorul vostru de dorinţa de cunoaştere şi de a trăi
experienţe noi, vă veţi bucura de sprijinul acestuia.
• capacitatea de a se adapta situaţilor noi

Prin interferenţa a două culturi pot să apară în anumite situaţii divergenţe. Prin
procesul de socializare învăţăm să ne comportăm conform propriilor standarde
culturale. Acestea nu coincid neapărat cu cele ale altor culturi. Pentru a evita „un şoc
cultural” trebuie să conştientizăm:
o scopul se atinge conversând
o ordinea de zi se respectă
Încercaţi să întâmpinaţi cu sinceritate obiceiurile străine. Conştientizaţi că

Deschiderea spre o cultură nouă nu înseamnă abandonarea propriei culturi. Nu priviţi cultura
străină ca o ameninţare ci ca o oportunitate.
• Autoreflecţie
Conştientizaţi propria cultură. Întrebaţi-vă care sunt modelele culturale tipice,
normele şi valorile, care vă reprezintă (autoportret). Conştientizaţi cultura proprie în
raport cu alte culturi.
„Ce părere aveţi despre …
o italieni /-ce;
o olandezi /-e;
o arabi;
o germani.
Schiţai spontan 3 imagini sau afirmaţii.
Aveţi o imagine stereotipă anume sau chiar preconcepţii despre culturi străine (portretul
străinului)? Încercaţi să vă imaginaţi modul în care sunteţi perceput dumneavoastră şi cultura
dumneavoastră de către ceilalţi. Astfel descoperiţi nu doar propriile stereotipii şi prejudecăţi,
ci veţi preîntâmpina de asemenea prejudecăţile faţă de dumneavoastră.
• Acceptarea nesiguranţei şi contradicţiilor Situaţiile noi, cum este întâlnirea între persoane
din culturi diferite, aduc cu sine nesiguranţă şi contradicţii. Puneţi-vă următoarele întrebări:
o Când deveniţi nesigur?
o Care este limbajul corpului în această situaţie?
o Ce faceţi?
o Cum vă comportaţi în situaţii conflictuale?
o Aţi mai întâlnit astfel de situaţii?
În cadrul întâlnirilor interculturale este indicat, ca interlocutorul să înţeleagă nesiguranţa

celuilalt. Permiteţi-i să vă ajute la ieşirea din impas. Reprezentaţi modul în care acţionaţi-
conform uzanţelor în cultura proprie- în situaţii date.
1 Competenţa de a aplana neînţelegeri
O componentă esenţială în întâlnirea interculturală este comunicarea. Este necesară
dobândirea de cunoştinţe legate de procesul de comunicare, respectiv înţelegerea
problemelor tipice de comunicare. Dacă ştiţi, cum pot să apară probleme în
comunicare,
puteţi să le rezolvaţi în mod conştient. Este necesară o atitudine deschisă şi

recunoaşterea dificultăţilor de comunicare.
Sursă: WBT Interkulturelle Kompetenz/ ESTA-Bildungswerk (Hrsg.), Bad Oeynhausen. 2006
Perspective interculturale - III
Conferinte
Programul Masuri de Incredere al Consiliului Europei
Institutul Intercultural Timisoara
2000
Editia in limba franceza:
Approches de l�interculturel - III
ISBN 973-99486-9-3
Punctele de vedere exprimate in acest volum apartin autorilor; ele nu reflecta in mod
necesar pozitia Consiliului Europei sau a Institutului Intercultural Timisoara.
Pentru reproducerea sau traducerea totala si/sau partiala, va rugam sa va adresati

Programului Masuri de Incredere al Consiliului Europei, F-67075 Strasbourg Cedex
sau Institutului Intercultural Timisoara, str. Miron Costin, nr. 2, RO-1900 Timisoara.
Este autorizata reproducerea unor extrase, cu conditia mentionarii sursei, si nu in
scopuri comerciale.
Volum publicat, tradus in limba romana si difuzat de Institutul Intercultural Timisoara,

str. Miron Costin, nr. 2, RO-1900 Timisoara, tel./fax: 00.40.56. 19.84.57, e-mail:
iit@iit.dnttm.ro; www.culture.ro/pages/intercult
Coordonator: Calin Rus.
Redactor: Alexandra Jivan.
Coperta: Octavian Focsan.
ISBN 973-99486-8-5
Tiparit in Romania, Timisoara, 2000, sub ingrijirea s.c. Agentia de Publicitate LEXUS
s.r.l.
Fondat in 1949, in scopul realizarii unei uniuni mai stranse intre democratiile
parlamentare europene, Consiliul Europei este cea mai veche institutie politica din
Europa. Cu cele patruzeci si unu de state membre, Consiliul Europei este cea mai
mare organizatie interguvernamentala si interparlamentara din Europa. Sediul sau se
afla in Franta, la Strasbourg.
Dat fiind faptul ca numai problemele de aparare nationala sunt excluse din aria
competentelor sale, Consiliul Europei isi desfasoara activitatile in domenii extrem de
diversificate: democratie; drepturile omului si libertati fundamentale; mass-media si
comunicare; probleme economice si sociale; educatie, cultura, patrimoniu si sport;
tineret; sanatate; protejarea mediului inconjurator si amenajarea teritoriului;
democratie locala si cooperare juridica.
Programul Masuri de Incredere
1. Consiliul Europei si minoritatile
Programul Masuri de Incredere a fost elaborat in urma Summit-ului sefilor de state si

de guverne din tarile membre ale Consiliului Europei, care a avut loc la Viena, in
1993. Aceasta intalnire la nivel inalt, care avea printre obiective si protectia eficace a
minoritatilor nationale, a permis Consiliului Europei, pe de o parte, sa initieze
Conventia-cadru pentru protectia minoritatilor nationale, iar, pe de alta, sa obtina
mandatul pentru elaborarea unui program de masuri de incredere, destinat
ameliorarii tolerantei si intelegerii intre popoare.
Scopul acestui Program este, deci, sa sustina moral si financiar proiecte derulate de
parteneri neguvernamentali, care au ca prim obiectiv promovarea de bune relatii
intre minoritati si majoritate.
Specificitatea Programului Masuri de Incredere consta in aceea ca sustine, in cadrul

unei organizatii internationale in care cooperarea interguvernamentala este puternic
promovata, proiecte propuse, in mare parte, de diferite organizatii
neguvernamentale. Nu in ultimul rand, importanta tot mai mare a problemelor
inerente legate de relatiile minoritatilor cu majoritatea dintr-o tara, aduce in prim
plan necesitatea ca, pe langa activitati negurvernamentale, sa se initieze o serie de
activitati specifice in domenii strict legate de colaborarea dintre majoritate si
minoritati.
2. Domenii de actiune ale Programului
Acest Program sustine proiecte care isi propun dezamorsarea eventualelor tensiuni
dintre diferite comunitati, in scopul inlaturarii anumitor bariere care le separa.
Obiectivul este de a permite celor interesati sa poarte un dialog, sa fie informati si sa
lucreze impreuna, in scopul impartasirii unor experiente si al promovarii, astfel, a
cunoasterii si a intelegerii reciproce.
Masurile de incredere pot sa actioneze in domenii diferite: democratie, drepturile

omului, mass-media, educatie, cultura, coeziune sociala, cooperare transfrontaliera,
tineret.
Proiectele derulate in aceste domenii vor actiona in special la nivel local.

Acesta este si motivul pentru care ele sunt concepute ca proiecte pilot, care
pot fi prezentate drept modele de actiune destinate sa genereze alte
proiecte, de acelasi ordin.
Cele 41 de state membre ale Consiliului Europei: Albania, Andora, Austria, Belgia, Bulgaria, Cipru, Croatia,
Danemarca, Elvetia, Estonia, Finlanda, Franta, Georgia, Germania, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Letonia,
Liechtenstein, Lituania, Luxemburg, Macedonia, Malta, Marea Britanie, Moldova, Olanda, Norvegia, Polonia,
Portugalia, Republica Ceha, Romania, Rusia, San Marino, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Turcia, Ucraina,
Ungaria.
Sumar
Preambul
I. Promovarea perspectivei interculturale in educatie
I.1 Christine Liesse, Dimensiunea interculturala in educatie, sursa de motivatie si

autonomie
I.2 Jacques Chevalier, Mizele interculturalitatii in educatie .
I.3 Manuel Ferreira Patrício, Despre educatia interculturala
II. Sensibilizarea mass-mediei fata de rolul ei in promovarea relatiilor interetnice
armonioase
II.1. Brindusa Armanca, Mass-media si relatiile interetnice. Observatii despre presa
romaneasca din regiunea de vest a Romaniei
II.2. Nicolas Pélissier, Mediatizarea etnicitatii: reflectii pornind de la cazul razboiului din
Iugoslavia
III. Cooperarea transfrontaliera si promovarea schimburilor intre institutiile minoritatilor,
cele de cultura, educatie si societatea civila
III.1. Gheorghe Bogoevici, Dimensiunea culturala a integrarii europene. Rolul cooperarii
transfrontaliere in promovarea comunicarii interculturale
III.2. Branko Komadina, Cooperarea transfrontaliera - granite in interior sau intre
oameni?
III.3. Calin Rus, Cooperarea transfrontaliera in domeniul educatiei: mize si oportunitati
pentru stabilitatea regionala
Preambul
Volumul Perspective interculturale III este documentul final al unui proiect pilot
coordonat de Institutul Intercultural Timisoara (I.I.T.) si sustinut de Programul
Masuri de Incredere al Consiliului Europei. Este al treilea proiect de acest tip pe care
Institutul Intercultural il propune diferitelor categorii ale publicului sau tinta.
Prezentul volum regrupeaza textele conferintelor organizate in 1999 si 2000.
**
I.I.T. dispune de un Centru de Documentare, realizat gratie unei donatii din partea
Consiliului Europei si a Fundatiei Kaiser din Liechtenstein. In acest context si in scopul
promovarii obiectivelor fundamentale prevazute in statutul I.I.T., in 1999 si la
inceputul anului 2000 a fost organizat un program de opt conferinte.
Amintim aici faptul ca Institutul din Timisoara a inaugurat in octombrie 1999 noul
sediu al Centrului sau de Documentare, ca urmare a unui parteneriat plin de speranta
cu Consiliul Judetean Timis si Biblioteca Judeteana Timis. Domnul Hans Christian
Krüger, Secretarul General Adjunct al Consiliului Europei a fost prezent la Timisoara
cu aceasta ocazie.
**
Temele conferintelor au fost definite in functie de axele principale de activitate ale
Institutului si conform principiilor promovate de Programul Masuri de Incredere al
Consiliului Europei. Trei teme au fost dezvoltate in cadrul programului din acest an:
• promovarea perspectivei interculturale in educatie si intarirea relatiilor intre

scoala si societatea civila intr-un context multicultural;
• sensibilizarea mass-mediei fata de rolul ei in promovarea relatiilor interetnice
armonioase si educatia pentru mass-media;
• cooperarea transfrontaliera si promovarea schimburilor la nivelul institutiilor

de cultura, educatie si ale minoritatilor si la nivelul societatii civile.
Multumim cu aceasta ocazie expertilor, institutiilor partenere in organizarea

conferintelor si, nu in ultimul rand, Programului Masuri de Incredere pentru sprijinul
acordat.
Promovarea perspectivei interculturale in educatie.

Intarirea relatiei scoala-societate civila intr-un context
multicultural
• Dimensiunea interculturala in educatie, sursa de motivatie si autonomie,

Christine Liesse
• Mizele interculturalitatii in educatie, Jacques Chevalier
• Despre educatia interculturala, Manuel Ferreira Patricío
O reforma structurala profunda caracterizeaza astazi sistemul educativ romanesc.

Reforma invatamantului primar, inceputa in cursul anului scolar 1998-1999 va fi
urmata de cea a invatamantului secundar. Una dintre schimbarile importante consta
in faptul ca scolile au dreptul sa aleaga continutul invatamantului pentru 30I din
numarul total al orelor unui an scolar. Cu ocazia unei mese rotunde organizate in
cadrul «Zilelor Institutului Intercultural Timisoara 1998», participantii au evidentiat,
pe de o parte, dificultatile cu care se confrunta cadrele didactice in punerea in
practica a masurilor de reforma si, pe de alta, necesitatea de a adapta o parte
importanta a continutului invatamantului la contextul local si la nevoile reale ale
comunitatilor, in special atunci cand scoala este situata intr-un mediu multicultural.
Conferintele organizate pe aceasta tema si-au propus sa contribuie la formularea
unor posibile solutii la aceste probleme, dintr-o perspectiva interculturala, bazata pe
activitatile Consiliului Europei in materie.
I.1 Dimensiunea interculturala in educatie, sursa de
motivatie si de autonomie
Christine Liesse, Scoala Normala Catolica din Brabant-Wallon
Va propun, in deschiderea discursului meu, sa incercam sa sintetizam ideile in functie

de dinamica urmatorilor trei termeni: interculturalitate, motivatie si autonomie.
Daca imi permiteti, vom incepe cu cel din urma, autonomia.
• Care sunt perspectivele ei esentiale in educatie si invatamant?

Incotro se indreapta scoala? Educatia pentru autonomie este o
prioritate sau nu?
Ma veti intreba, cu siguranta, «cum sa facem?».
• Prin resursele noastre, astfel incat sa-i motivam si sa-i incurajam pe

copii in a urma aceasta cale.
Cum ii putem stimula pe copii, cum ii putem motiva pentru a deveni cetateni
responsabili si creativi daca nu tocmai prin calitatea relatiei pedagogice a carei
bogatie va fi dimensiunea ei interculturala?
I. Perspective
• De ce exista scoala?
Ca sa permita copiilor sa creasca, sa-si dezvolte spiritul, sufletul si corpul, in alte

cuvinte, inteligenta, sensibilitatea si creativitatea. La ce fel de societate ar trebui sa
ne aduca aceasta dezvoltare a fiecaruia? La o societate mai dreapta sau la o
societate mai dura? Prin definitie, o societate inseamna barbati si femei care traiesc
impreuna, mai mult sau mai putin in armonie. Insa, pentru ca fiecare copil sa poata
sa-si ocupe, progresiv, locul in societate si sa poata deveni un cetatean activ, pentru
ca acesti copii sa poata trai impreuna, este esential sa invete inainte sa traiasca
impreuna.
Scoala are, deci, o dubla misiune:
• sa permita fiecaruia sa creasca, sa-si dezvolte spiritul, sufletul, corpul si inima;
• sa permita copiilor sa invete sa traiasca impreuna, sa traiasca unii cu altii, cu

persoane diferite.
Si nu este tocmai simplu. Cele 2 aspecte ale acestei misiuni nu sunt contradictorii,
insa misiunea in sine este paradoxala. Fiindca aceasta dezvoltare este uneori
impiedicata de ceilalti. Nu pot sa spun ceea ce vreau, fiindca risc sa obtin un raspuns
agresiv. Nu pot sa reactionez asa cum as vrea de fiecare data, pentru ca pot risca
bataia de joc a altora sau chiar respingerea. Este posibil, deci, ca ceilalti sa ma
impiedice sa fiu eu insumi sau, dimpotriva, ca eu sa ii impiedic pe ei. Ce inseamna
atunci sa inveti sa devii tu insuti si, in acelasi timp, sa inveti sa traiesti cu ceilalti?
Inseamna sa traiesti. Va propun 3 termeni: diferiti, egali si asemanatori.
• Putem invata sa recunoastem si sa numim acel ceva in care suntem diferiti.

Interculturalitatea are adeseori acest inteles: inainte de orice, respectul
diferentelor. Este, fara doar si poate, un lucru pozitiv, dar nu suficient pentru a
invata sa traim impreuna. "Voi sarbatoriti intr-un fel, la noi e diferit."
• Dar diferit nu inseamna inegal. "La tine acasa sarbatoriti noul an intr-un mod.
La noi e diferit."Nu putem face din aceasta diferenta de calitate o diferenta
masurabila si ierarhizabila. Nu putem spune: "La tine nu e asa de bine ca la
mine."Noi, cadrele didactice, suntem garantii acestei rigori a spiritului care
vegheaza asupra respectului diferentelor.
• Putem, in special, invata, cunoaste si intelege ceea ce ne leaga, ceea ce ne

face sa fim asemanatori, ceea ce ne apropie. "Si noi le sarbatorim, de
asemenea, pe bunicile noastre."
Suntem diferiti, dar nu inseamna ca unul este mai bun decat celalalt. E vorba aici de
interculturalitate. Nu doar intre culturi diferite, dar si intre grupuri, intre familii,
intre persoane. Definesc aici cultura ca un ansamblu de valori, de competente, un fel
de a fi si, mai mult, un a putea deveni. Avem, toti, o cultura asemanatoare, aceea
sfarsitului secolului XX; avem, in acelasi timp, culturi diferite: cele care tin de religiile
noastre, de tarile noastre, de grupul nostru etnic, de valorile politice, sociale, de
familiile noastre. Suntem apropiati si indepartati in acelasi timp, asemanatori si
diferiti si avem, cu totii, un potential valoric egal.
Recunoasterea si estimarea acestor diferente si similitudini este unica posibilitate ca

oamenii sa poata deveni cu adevarat solidari. Cred ca este singurul drum de urmat
pentru ca indivizii sa nu se mai calce in picioare, sa nu se mai umileasca, sa nu mai
aiba dorinta unui raport de forte si a unui raport de dominare.
A fi autonom inseamna a gandi si a actiona prin sine insusi. Autonomia nu trebuie

confundata cu independenta. Atunci cand vorbim de independenta unui camion, ne
gandim la faptul ca nu mai depinde de aprovizionare. Pot sa fiu independenta si pot
sa ma descurc singura in anumite situatii. In situatiile importante, lucrurile stau altfel.
Depind de context. Depind de aerul pe care il respir, de temperatura din camera si
depind, mai ales, de voi. Daca mi-ati fi spus ca relatia pedagogica nu va intereseaza
deloc, nu as mai fi venit aici.
Ce inseamna sa fii autonom? Il citez aici pe Bruno Bettelheim, in Le C�ur Conscient

(Inima constienta): "Autonomia nu inseamna afirmarea zgomotoasa a sinelui. Inseamna
aptitudinea interioara a individului de a cauta un sens vietii sale. Orice societate
depinde, atat in ceea ce priveste existenta sa, cat si dezvoltarea ei, de un echilibru
intre afirmarea de sine a individului si interesul colectiv. Realizarea acestui echilibru
duce la o constiinta crescuta a libertatii interioare si constituie baza unui sentiment
de identitate si de respect de sine, de respect al celuilalt." Autonomie nu inseamna
sa devii dependent de ceilalti. Nu inseamna nici sa fii independent si sa te descurci
fara ceilalti. Definesc aici autonomia ca o capacitate de a deveni tu insuti in
interactiune cu ceilalti. As deveni eu insami creand relatii pozitive cu ceilalti. Pentru
noi, cadre didactice, este esential sa favorizam dezvoltarea persoanei si, in acelasi
timp, sa favorizam relatii constructive in grup.
Autonomia si interculturalitatea sunt strans legate. Nu pot sa ma deschid celuilalt

decat in masura in care am eu insami sentimentul de a fi un individ unic. Sau, invers,
in masura in care am cu ceilalti relatii pozitive si binevoitoare, pot trai sentimentul
propriei mele identitati. Daca venim din culturi diferite, bogatia poate fi imensa. A
deveni autonom imi permite sa ma integrez intr-o societate multiculturala.
Dimensiunea interculturala in educatie este un drum care favorizeaza acest
sentiment de a fi in realitatea cotidiana o individualitate care nu seamana cu nimeni
si cu nimic. Aceasta securitate interioara permite recunoasterea celuilalt unic si
favorizeaza dorinta de cunoastere, de intelegere si de comunicare. Va dati seama ca
nu este tocmai usor. De ce?
1. Pentru ca lumea in care traim nu merge tocmai bine
In aceasta lume, exista oameni care sufera si care mor, exista victime ale diferitelor
razboaie. In aceasta lume, puteam citi in 1998: "In 1960, 20I din populatia mondiala
traia in tarile cele mai bogate si avea un venit cu 30 de ori mai mare decat cel al
celor 20I considerati cei mai saraci, iar in 1995, veniturile lor au fost cu 82 mai mari."
Poate ca nu ne este chiar frica, dar suntem nelinistiti pentru copiii nostri. Iar copiii o
simt si o stiu.
2. Pentru ca societatea nu merge nici ea prea bine
Stim ca sunt probleme de somaj, de saracie, de excludere, de tensiuni si de violenta.

Un studiu publicat in presa din Belgia: Tot ceea ce vor sa schimbe a clarificat
diferitele perioade de doliu pe care trebuie sa le tinem ca sa construim si sa
schimbam lucrurile. "Trebuie sa tinem tot felul de dolii. Doliul statului de drept, doliul
institutiilor democratice, doliul lucrului cu norma intreaga si al unei scoli care nu mai
integreaza in adevaratul sens al cuvantului. Doliul increderii noastre in securitate si
progres."
3. Pentru ca scoala nu merge bine nici ea
Fiindca scoala invata in loc sa permita sa se invete. Cercetarile efectuate de Jacques

Tardif au aratat ca inainte de varsta de 9 ani, copilul vine la scoala ca sa invete sa
citeasca, sa numere, sa scrie, sa faca anumite lucruri. Dupa aceasta varsta,
perspectiva lui se schimba si el va veni la scoala pentru: a reusi, pentru a obtine note
bune si pentru a-si face bine munca lui de elev. Un pediatru japonez explica acest
lucru astfel: "Engleza pe care am invatat-o la scoala mi-a permis sa reusesc excelent
la toate probele si examenele sustinute in aceasta limba, dar nu-mi permite sa
lucrez, sa ma exprim si sa comunic cu persoane vorbitoare a limbii engleze!"
Se stie, de asemenea, - citez aici dintr-o ancheta efectuata de Universitatea din Liège
- ca majoritatea persoanelor nu cred ca bucuria ar fi posibila la/in scoala. Pentru altii,
se pare ca nu exista bucurie in a merge la scoala decat daca pot provoca acolo
dezordine. Asumarea acestei misiuni de educatie si de invatamant este, deci, extrem
de dificila intr-o lume aflata intr-o mutatie dureroasa si aleatorie. Ce putem atunci sa
facem? Care este calea pe care trebuie sa o urmam? Calea ratiunii?
• Prin ratiune?
Platon credea ca modalitatea prin care ii putem face pe oameni mai amabili unul cu
celalalt este sa punem in evidenta ce au ei in comun: rationalitatea. Demonstrati
oamenilor ca au tot interesul sa se inteleaga. Daca dupa razboi trebuie sa se faca
pace, demonstrati-le ca violenta va provoca la randul ei violenta. Vom ajunge prin
aceasta cale la un respect mutual?
Rationalitatea este un mod de gandire pe care il utilizam ca sa demonstram ca avem

dreptate. Cautam sa convingem, sa demonstram si sa justificam. Unii confunda chiar
inteligenta cu capacitatea de a convinge. De ce vrem sa convingem daca nu pentru a
demonstra ca suntem mai puternici, mai inteligenti decat ceilalti? A convinge, a
demonstra, a justifica vor induce aceleasi demersuri la celalalt, care, la randul lui, va
dori sa demonstreze si sa convinga. Suntem angajati intr-o escalada. Ne gasim intr-
un raport de forta.
Cum sa educam? Nu exista o reteta in acest sens. Sa incercam o relatie educativa

care recunoaste, incurajeaza, valorizeaza persoana in scopul motivarii ei.
• Prin motivatie
Incerc sa incurajez aceasta dinamica, aceasta putere interioara care permite copilului
sa se ridice in picioare. Priviti-l atunci cand sare de pe prima treapta a scarilor; chiar
daca a cazut, lasati-l sa sara in continuare, sa sara de pe a doua treapta. Cum sa
numim aceasta energie daca nu "motivatie".
Cum sa o definim? "Ceea ce lipseste astazi este tocmai motivatia, care se traduce fie
prin dorinta de a invata, fie prin libertatea de spirit si capacitatea de a lucra in
echipa." (Philippe Bodson)
Motivatia este oare necesara in invatamant? Faimosul raport Aulich aminteste

asteptarile societatii. Le voi puncta in cele ce urmeaza:
• Ei vor dezvolta o capacitate de invatare pe parcursul intregii lor vieti, astfel

incat sa poata fi in permanenta la curent cu schimbarile rapide din lumea in
care traiesc.
• Vor sti sa comunice foarte bine, atat in scris, cat si oral.
Marcel Lebrun, profesor la Universitatea din Louvain evidentiaza cele 5 etape ale
oricarei forme de invatamant: motivare, informare, analiza, interactiune si
productie.
Cum sa motivam daca nu prin relatie? Avem nevoie de ratiune, avem nevoie de
sensibilitate, de afectivitate si avem nevoie de valori. Aceste 3 teritorii vaste sunt in
noi si sunt resursele noastre. Le vom putea pune in miscare in cadrul muncii noastre,
in calitatea relatiei pedagogice. Aceste resurse care ne permit sa aflam cum sa
actionam, cum sa fim, fac obiectul celei de-a doua parti a discursului nostru.
II. Resursele
Nu putem obliga un copil sa se dezvolte. Nu putem decreta ca individul trebuie sa
creasca. Nu putem sa-l incurajam sa se puna in miscare. Stim ca dorinta persoanei
este cea mai puternica motivatie in evolutia fiintei umane. Cine poate motiva cel mai
bine o persoana sa creasca si sa-si dezvolte inteligenta si talentele daca nu o alta
persoana?
"La sursa oricarei motivatii este intotdeauna o persoana privilegiata de anturaj. Asta
inseamna ca persoana cadrului didactic joaca un rol determinant. Prin atitudinile si
comportamentele sale, profesorul poate sa genereze un interes mare pentru disciplina
pe care o preda sau, dimpotriva, o respingere puternica."
Dispunem de mai multe resurse. Vom trasa, astfel, mai jos, 3 spatii care exista in
noi, 3 stari inteioare care fac parte din noi insine. Voi face aluzie la analiza
tranzactionala, care este, in acelasi timp o teorie a personalitatii si a dezvoltarii
copilului, o teorie a comunicarii si ofera un ansamblu de instrumente de gestionare a
relatiilor umane.
1. Protectia cucuvelei
• Parintele normativ pozitiv (PN+)
Ca sa creasca, un copil are nevoie de un cadru de referinte. Pentru propria lui

siguranta, trebuie ca parintii lui, iar mai apoi profesorii, sa defineasca regulile si
legile, sa spuna ce este permis si ce este interzis. Ca si acasa, in clasa definim reguli
de functionare si urmarim aplicarea lor. Exersarea unei autoritati inseamna sa fii ca
un parinte, sa fii normativ. Este necesar, educativ si face bine. De ce? Pentru ca acest
lucru va oferi securitate copilului. Este identic cu sentimentul de a fi o persoana care
nu va fi amenintata, careia nu trebuie sa-i fie frica, pentru ca are o adevarata valoare
si va fi respectata si bine tratata. Legile o protejeaza.
Pot sa fiu normativa in 2 feluri. Si acest lucru schimba tot. Pot sa dictez reguli juste,
al caror sens l-am explicat si care sunt aplicabile. Nu sunt eu insami legea, sunt
garantul respectului legii. Eu insami le respect, eu insami sunt un exemplu si le explic
sensul. Daca mi se intampla sa nu le respect, o recunosc si-mi cer scuze. Dau
cuvantul partii din mine care este Parinte Normativ Pozitiv. (PN+) Exemple: "Cum
putem face atunci asta? Va explic." "Deschideti-va caietele si scrieti frumos data,
sus, in dreapta paginii. Astfel tema voastra va fi prezentata foarte bine." "Ca sa
putem iesi, pentru ca este foarte frig, fiecare isi va pune paltonul."
Sunt normativa si pozitiva atunci cand vorbesc si explic pericolele, riscurile,

sanctiunile. O sanctiune corecta, care are sens si care permite celui sanctionat sa-si
puna intrebari, sa gandeasca, o sanctiune formulata clar si care este aplicata dintr-o
data, fara explicatii, este pozitiva.
• Parintele critic sau parintele persecutor (PC-)
Pot sa devin exigent, prea exigent. Stabilesc, atunci, reguli punctuale, foarte rigide.
Si veghez strict la aplicarea lor. Nu tolerez departarea de ele. Devin cadrul didactic
care vede imediat greseala, care asteapta ca totul sa fie perfect. Critic constant si
foarte sever, ca un parinte critic, care isi nelinisteste astfel copilul.
Exemple: "Intarzii intotdeauna!""Inca mai vorbesti?!" "E bine, dar tot ai facut prea
multe greseli." "Ma mir ca n-ai spus nici o prostie astazi!"
Este un profesor rigid, tensionat, crispat. Este prea exigent, nu suporta sa fie pus in
discutie. Intre Parintele Normativ Pozitiv si Parintele Critic Negativ (PC-) exista o
frontiera care poate sa ne dea de gandit. Nu exista educatie posibila fara a face
referinta la lege. Insa legea nu ajunge. Pentru a creste, copilul are nevoie de
protectie si de bunavointa.
• Parintele binevoitor (PB+)
Un parinte este de asemenea binevoitor, protector si incurajator. Profesorul

binevoitor este zambitor, destins, rabdator, disponibil, atent. El creeaza o ambianta
amicala si stimulatoare. Incurajeaza si valorizeaza. Sa-l privim pe cel mic cand merge
in patru labe si cand se ridica pentru prima oara in picioare. La primul lui pas, suntem
fascinati si il felicitam din tot sufletul. Daca se intampla sa cada la cel de-al doilea
pas, nu-l vom pedepsi, ci il vom incuraja.
• Parintele salvator (PS-)
Daca, dimpotriva, devenim prea buni, super-protectori, nu-l vom mai ajuta pe copil.
Daca reactionam in locul lui, fara solicitarea lui explicita, atunci cand facem mai mult
din 50I din drum, atunci cand il facem sa inteleaga ca nu va face bine un lucru si de
aceea trebuie sa il ajutam, fara doar si poate ca nu il ajutam in adevaratul sens al
cuvantului. Ii luam doar locul, vrem sa il salvam, ca si cum el insusi nu ar fi capabil sa
se descurce. Vrand sa faca numai bine, Parintele Salvator din noi nu lasa loc altcuiva.
Exemple: "Nu-i asa, da-mi tricoul sa-ti arat eu." "Daca iti dau un pahar cu apa, iarasi
il vei varsa."(unui copil de 10 ani). "Alege asta, nu vei regreta, stiu sigur ce este bine
pentru tine." "Lasa, o voi face in locul tau, pentru ca nu stii." Lacan spunea: "Daca
ma pun in locul cuiva, in locul cui se va pune el?"
Platon ne-a avertizat asupra adultilor care inchid ochii si care nu-si mentin clar
valorile. "Atunci cand tatii se obisnuiesc sa-si lase copiii sa actioneze singuri, atunci
cand copiii nu mai tin cont de parerile parintilor, atunci cand cadrele didactice
tremura in fata elevilor si prefera sa ii flateze, atunci cand, in cele din urma, tinerii
dispretuiesc legile pentru ca nu mai recunosc nici o autoritate deasupra lor, ei, bine,
atunci putem vorbi de tiranie."
Un Parinte Binevoitor Pozitiv este un parinte care asculta, care asigura, care
consoleaza, ajuta, incurajeaza, chiar daca s-a inselat la un moment dat. Un adevarat
profesor (PB+) nu incarca o materie, o face mai lejera. Nu in sensul ca suprima
materia sau isi diminueaza exigentele. Arata cum trebuie facut pentru a se organiza
mai bine, pentru a reusi intr-un domeniu sau lucru dificil. Exigenta este buna atunci
cand poate fi discutata, cand are sens pentru ambele persoane, cand nu este nici
rigida, nici prea dura. Un parinte prea bun, prea permisiv, care este gata oricand sa
faca orice in locul copilului sau, un parinte supraprotector nu-i va permite copilului
nici sa se maturizeze, nici sa-si asume riscuri.
Daca as putea alege un animal care simbolizeaza protectia, acesta ar fi cucuveaua.

La greci, la azteci, la amerindieni, inclusiv la noi, cucuveaua simbolizeaza
intelepciunea si clarviziunea. Cucuveaua poate sa vada in obscuritate, poate sa
localizeze animalele in miscare. In trecut, cucuveaua avea calitatea de a intra in
comunicare cu divinitatea si avea darul de a descifra misterele opace ale noptii.
Atena, zeita intelepciunii, poarta pe umar o cucuvea care ii revela adevaruri pe care
ea insasi nu le poate descifra. Bufnita este asociata, de asemenea, la amerindieni, cu
clarviziunea. Acestea ar fi primele resurse pe care le putem pune in miscare: sa fim
ca o cucuvea, sa oferim copiilor nostri protectia unei cucuvele. Ii vom incuraja astfel
sa isi ia zborul, sa plece din cuib. Nici prea devreme, nici prea tarziu. Inseamna sa le
dai voie sa evolueze. Acest prim cerc este cel al valorilor noastre. Avem valori. Prefer
sa folosesc termenul de "valoare" in locul celui de "principiu". Principiile sunt legate
mai degraba de o epoca si de educatie; valorile au o stralucire mai intensa si mai
profunda. Ele traverseaza istoria. Aceste valori vor fi integrate progresiv de copil. De
la varsta de 3 luni, copilul invata sa dea un raspuns comportamental adaptat
stimulilor pe care ii primeste. Inregistreaza valorile, legile, regulile mai mari sau mai
mici. De la varsta de 6 ani, va sti foarte bine ce este permis si ce nu, ceea ce poate fi
discutat sau nu.
Educatia pentru autonomie si pentru respectul celuilalt trece printr-o faza de

recunoastere a legii si a normei. Lucru cu atat mai important intr-o lume ca a noastra.
"Suntem intr-o perioada in care nu ne simtim suficient de protejati de norma si de
valorile interioare profunde, ca solidaritatea sau respectul naturii, care, de altfel, nici
nu sunt complet integrate. Inotam intr-o criza de cautare in randul unei societati de
consum, al carei mesaj este <<sunteti rugati sa consumati orice, ca sa fiti fericiti>>.
Aceasta ideologie de consum nu este un progres pentru Umanitate. Ceva mai uman e
pe cale sa se nasca." (Jean-Yves Hayez, pedopsihiatru UCL). In cazul in care le traim
cu adevarat si atunci cand copiii vad ca suntem fericiti si mandri de ele, ele vor fi
integrate de copii. Insa valorile si legile noastre nu ajung pentru a educa.
Daca acesti copii ar invata sa respecte doar autoritatea, ar mai exista adulti care ar
astepta sa li se spuna ce trebuie sa faca. Ei se plaseaza cu cea mai mare bunavointa
intr-un soi de dependenta, ca si cei mici. Sunt extrem de ascultatori, prea supusi.
Putem vorbi si de cazul opus, cand adultii nu vor sa auda vorbindu-se de autoritate si,
intr-o miscare de rebeliune si de revolta, fac legea, isi fac propria lor lege. Vorbim in
acest caz de derivate ale legii celui mai puternic, de legea junglei, de legea mafiei.
Vom pune deci in miscare, simultan, alte resurse. Fiinta umana se structureaza in 3
ansambluri distincte si contigue:
- primul ansamblu: eul numit Parinte, care simbolizeaza legile, regulile, normele si
valorile,
- cel de-al doilea: eul numit Adult, simbolizand strategiile noastre, cautarile si solutiile
proprii;
- ansamblul cu numarul 3: eul Copil, care simbolizeaza emotiile si sentimentele

fiecaruia dintre noi.
Cel de-al doilea ansamblu, eul Adult este o metafora, o imagine a capacitatii de a
cauta solutii si actiuni eficace. Este ceea ce numim strategia ursului.
2. Strategia ursului
Profesorii sunt adesea descurajati in fata complexitatii si dificultatii misiunilor lor. A fi

cadru didactic inseamna, spun unii: "la fel de greu ca si cand vrei sa dai apa unui
catar caruia nu ii este sete." Philippe Meirieu raspunde: "Atentie, nu am reflectat
suficient la diferenta dintre un catar si un elev. Un catar va bea pana la urma, din
cauza caldurii. Nimic nu ne poate face sa credem ca unui elev caruia nu ii este sete
de teorema lui Pitagora o va bea vreodata! Cu un catar putem astepta. Cu un elev
niciodata!"
Mi-am intrebat elevii de sute de ori ce ii poate motiva. De mai multe ori am obtinut
raspunsul urmator: "profi motivati, ore mai interesante." I-am intrebat atunci pe
profesori ce le lipseste ca sa poata oferi ce e mai bun din ei. Si am obtinut urmatorul
raspuns: "elevi motivati". I-am intrebat si pe parinti, care mi-au dat urmatorul
raspuns: "copii care sa invete, profesori dinamici si incurajatori. Pe scurt, toata lumea
sa fie motivata." Ce putem atunci face ca celalalt sa fie ceea ce vrem si sa faca ceea
ce ii cerem? Ce sa facem ca celalalt sa ne indeplineasca dorintele? Este ca si cum as
vrea ca sotul meu sa ma inteleaga! Singura persoana de care putem vorbi este de
noi insine. Suntem aici in mijlocul dimensiunii interculturale. Unul nu seamana cu
celalalt.
Citeam recent intr-o revista niste cifre pe care le cunoasteti, fara doar si poate:
«Atunci cand suntem atenti in mod constant, retinem 10I din ceea ce citim, 20I din
ceea auzim, 30I din ceea ce vedem, 50I din ceea ce vedem si auzim in acelasi timp,
80I din ceea ce spunem facand in acelasi timp ceea ce gandim si, in special, ceea ce
ne implica.»
A educa si a favoriza structurarea personalitatii inseamna a permite copilului sa ia

lucrurile in mana, sa devina adult. Putem sa motivam pe altcineva decat pe sine
insusi? Va avea cineva aceasta influenta asupra mea daca nu o vreau? Paradoxul
este acela ca va fi cu atat mai putin posibil, cu cat doriti sa ma motivati mai mult. Si
astfel riscati sa ma demotivati. Daca vrem sa actionam in functie de modul lor de
actiune, daca dorim sa ii conducem, sa ii schimbam, vom induce o stare de
rezistenta. De ce? Pentru ca nimeni nu vrea sa fie schimbat de altcineva decat de
sine insusi. Ceea ce e un semn bun. Daca ar fi prea ascultatori, ar putea deveni
supusi sau rebeli negativi. Dar noi am vrea totusi ca ei sa inteleaga, sa accepte, sa
adere, sa impartaseasca viziunea noastra asupra lucrurilor si a proiectelor. Insa un
proiect este dinamizant, entuziasmant in masura in care persoana poate sa isi
proiecteze asupra lui propria viziune asupra lucrurilor.
Ca sa fiu eficace, te voi intreba: "Ce crezi? Cum vezi lucrurile? Ce propui?" Vom face
apoi turul clasei pentru ca fiecare sa poata sa-si spuna parerea si sa fie ascultat.
Nimeni nu cunoaste realitatea, vedem pe totul din punctul nostru de vedere. Doar tu
insati poti sa te motivezi. Este, deci, necesar sa ai timp sa vorbesti, sa asculti, sa
intrebi. Este necesar sa il determini pe copil sa exprime ceea ce gandeste, ceea ce
simte, sa-si afirme fricile, resemnarea, dorinta, entuziasmul, tristetea. Este esential
sa-l determini sa faca alegeri si sa-l inviti sa se decida. Este tot ceea ce putem face.
Exista un mod de a invita incuraja si a acorda incredere.
Nu trebuie sa uitam rezultatele unei experiente americane, care dateaza din anii �40.
Guvernul american vroia sa le motiveze pe casnice sa-si schimbe obisnuintele de
consum. Cum sa o faca? Kurt Lewin, psiholog, si-a imaginat aceasta strategie:
Primul grup de femei a ascultat un conferentiar, care a incercat sa le convinga ca e

mai bine sa consume mai mult lapte proaspat, aducand argumente si dovezi pentru.
Cel de-al doilea grup s-a intalnit cu persoane resursa, in scopul ca persoanele
membre ale grupului sa discute intre ele si sa ia in public decizia de a consuma mai
mult lapte proaspat. Rezultatele arata o diferenta flagranta intre cele doua grupuri.
Dupa 2 saptamani grupul "conferinta" are 15I de persoane convinse, grupul
"decizie" mai mult de 40I de persoane convinse si active. Dupa 4 saptamani, grupul
"conferinta" releva ca 12I dintre persoane pun in practica elementele de care tocmai
au fost convinse si mai mult de 55I dintre persoanele din grupul "decizie" actioneaza
in acest sens.
Daca spun: "Sebastian, fa-mi placerea sa-ti aranjezi jucariile.", copilul va invata sa
actioneze pentru altcineva decat pentru sine insusi. El va invata sa faca placere
cuiva, ceea ce este pozitiv. Dar daca nu invata decat sa faca placere cuiva, in
momentul marilor rebeliuni va risca sa se opuna pe orice linie la cererile care ii sunt
adresate. Si daca voi adauga: "Daca iti aranjezi jucariile, vei primi un joc!" Paradoxal,
cercetarile au aratat: cu cat recompensa este mai mare, cu atat copilul este mai
motivat. Dar daca s-ar adauga: "Daca nu faci curat, nu te duci la ziua lui Pierre!" Ne
dam seama ca motivatia este slaba si relativ ineficace. Cea mai buna propozitie este:
"E important sa inveti sa faci curat in camera ta si cred ca esti capabil sa o faci. Te
rog."
Elie Wiesel ne povesteste: "Atunci cand ma intorceam de la scoala, mama nu ma

intreba niciodata: <<Ai stiut sa raspunzi bine la ce te-a intrebat profesorul?>> Ma
intreba intotdeauna: <<Ai pus o intrebare buna? O intrebare la care s-a gandit toata
lumea sa raspunda?>>"
Este oarecum puterea unui urs pe care o putem cultiva in noi. Va propun ca animal
simbol, ursul. Aveti ursi in Romania. "Stim ca omul de Neandertal venera ursul si il
considera stapanul animalelor. Ursul era simbolul puterii si al fortei si in acelasi timp
al intuitiei si al instinctului la celti."
Pentru amerindieni, puterea ursului este cea a introspectiei. "Ursule, invita-ma in

aceasta caverna in care raspunsurile tale inteligente se impregneaza in liniste."
Primul pas al ursului: un limbaj al persoanei
A recunoaste persoana, oricat de tanara ar fi ea, ca persoana unica si foarte

interesanta. Aceasta miscare interioara, aceasta vitalitate nu pot veni decat din
persoana insasi. Nu putem sa starnim dinamismul interior, dorinta de a invata si de a
creste prin prescrieri si constrangeri. A convinge prin lectii de morala este ineficace.
A le spune ca trebuie sa ii respecte pe celalalt nu ajunge ca sa devina respectuosi
fata de celalalt. Individul poate sa se deschida in fata dimensiunii etice in masura in
care se simte in siguranta si iubit.
Oamenii nu invata decat daca simt nevoia. Putem intretine motivatia sau, dimpotriva,
o putem face sa dispara prin neindemanare. Incurajarea, obtinerea unui rezultat bun
ii stimuleaza in special pe cei care sunt deja motivati. Si chiar daca rezultatul era
nesatisfacator, chiar daca invatarea se realiza, din experienta stim ca sunt adeseori
niste procese de invatare fugitive sau superficiale.
Recunoasterea reciproca a pozitiilor respective, clarificarea limitelor si a modificarilor

posibile, favorizeaza oarecum autonomia si ne departam astfel de impasul legat de
supunere sau de rebeliune.
Cel de-al doilea pas al ursului: un limbaj pozitiv

Va propun un exercitiu minuscul. Puteti desena un om care pescuieste? Daca trec
acum si ma uit la desene, sunt sigura ca voi vedea o gramada de oameni care
pescuiesc. Nici o problema. Daca va cer acum sa-mi desenati un om care nu
pescuieste? Ce desenati? Tot felul de oameni care fac o serie de lucruri: canta, merg,
tricoteaza, dorm sau citesc? Sau, economic vorbind, acelasi desen, pe care l-ati taiat?
Daca mergem pe strada si-l intrebam pe primul trecator, ce credeti ca ne raspunde?
Pescuitul interzis. Este ca si cum v-as cere sa nu va ganditi la un elefant roz cu
puncte albastre, ca si cum v-as cere sa nu uitati.
In sfarsit, emisfera dreapta a creierului nu inregistreaza negatia. Ne pierdem prea

multa energie utilizand forma negativa. Robert SPERRY a obtinut Premiul Nobel
pentru medicina pentru studiile sale asupra diferentierii emisferelor in 1981.
Cel de-al 2-lea pas al ursului este sa fii pozitiv. Daca un copil imi spune: "Nu mai
vreau sa merg la scoala.", nu ii voi raspunde ca trebuie sa mearga. Ma voi interesa
asupra a ceea ce simte el: "Nu iti place la scoala? Spune-mi ce se intampla." Si voi
incerca sa am incredere in el in continuare. "Stii, cred ca esti capabil sa intelegi ca
scoala este foarte importanta."
Stim ca un elev reuseste pentru ca este motivat! Dar in acelasi timp, stim ca un elev
este motivat pentru ca reuseste. Ii vom aminti atunci copilului momentele bune pe
care le-a avut la scoala. Chiar daca intentia este pozitiva, structura frazei negative nu
ajuta prea mult. Atunci cand spun: "Nu ma mai enervez pe copii!"Ce inseamna sa nu
ma mai enervez? Voi fi mai eficace in masura in care iau o decizie pozitiva. "Le ofer
copiilor timpul pentru joaca si pentru destindere, apoi vine timpul pentru teme."
Dorinta devine eficace atunci cand este personala si pozitiva.
In Cartea junglei, ursul Baloo se revela a fi un pedagog fara pereche. Putem sa ne

inspiram din aceasta simbolistica si sa explicam elevilor ca suntem ca un urs. Ca
suntem atenti la ceea ce se intampla cu ei, ca suntem sireti si pozitivi. La aceste
simboluri putem sa adaugam un al treilea:
3. Jocul vidrei
Starea Copil din noi nu este legata de varsta. Starea Copil simbolizeaza simtirea. Este
domeniul dorintelor si al emotiilor, al sentimentelor. Copilul nu isi va dezvolta propria
autonomie decat daca va fi experimentat in ce masura viata lui din clasa ii permite sa
fie el insusi, recunoscut de ceilalti. Nu va deveni autonom decat daca aceasta
constiinta de sine insusi in relatie cu ceilalti ii face placere si ii confera bucurie. Copiii,
intocmai ca si adultii, invata cu adevarat atunci cand le face placere.
Exista mai multe stari ale copilului. Copilul care intelege si accepta regulile este
numit Copilul Adaptat Pozitiv (CA+). Starea care ne permite sa inventam si sa cream
este numita Copilul Liber (CL+). Starea care ne permite sa ne exprimam intr-o
maniera pozitiva revoltele impotriva nedreptatilor este Copilul Rebel Pozitiv (CR+).
Starea care ne conduce sa exprimam o adaptare prea puternica, excesiva este
numita Copil Supus Negativ (CS-). Starea care ne conduce la a exprima o libertate
excesiva, care nu tine cont de ceilalti, care poate fi prejudiciabila, este numita Copil
Liber Negativ (CL-). Starea care ne conduce sa exprimam o revolta destructiva si
ineficace e numita Copil Rebel Negativ (CR-).
Pentru ca acest copil sa poata construi cu noi, adulti, aceasta stare interioara, e
important sa-si poata exprima emotiile, sa invete sa gaseasca cuvinte potrivite, un
moment oportun si o persoana potrivita. Inteligenta emotionala inspre care trebuie,
in mod esential, sa fie condusi tinerii, inseamna capacitatea de a gestiona emotiile.
Iar acest lucru se invata. Sa traversezi momente dificiel, sa realizezi impreuna cu
cineva un proiect dupa ce ai trait momente de suparare, de agasare si de dezacord,
sa reusesti la un examen exigent, de care iti era frica, sa reiei lucrurile in mana dupa
ce ai fost descurajat, toate acestea pot sa-ti confere o adevarata bucurie.
Poate, deci, la scoala, impreuna cu noi, sa invete sa-si traiasca emotiile, sa si le

exprime, sa fie ascultat, sa aleaga comportamentele cele mai constructive?
a) Frica
A putea sa-i spui profesorului ca ti-e frica, inseamna a putea sa-ti recunosti o parte
din tine dintre cele mai profunde. Insa nu pot sa o spun decat daca sunt sigur ca nu
voi fi bruftuit. Voi devansa, deci, ceea ce pot resimti copiii. "Daca la un moment dat
va este frica, puteti sa o spuneti. Este mai inteligent sa o spuneti decat sa taceti,
pentru ca nu vrem altceva decat sa vedem impreuna ce putem face ca sa nu ne mai
fie frica."
Subestimam mult frica. Putem sa ne intrebam daca oamenii nu vor sa domine sau sa
ignore de ceea ce le este frica. Frica este totusi o energie pozitiva, o energie care ne
indica faptul ca avem nevoie de protectie.
b) Tristetea
Un copil care este trist, care se simte singur si abandonat nu poate sa invete. Imi
aduc aminte de marturia unui adult care spunea: "Eram atat de trista, ma simteam
atat de singura incat nu am putut sa iubesc pe nimeni si mi-am ratat scoala."
Atunci cand un copil este trist, avem tendinta sa-i raspundem: "Nu ai motive." Sau:
"Nu fi trist, mai ai sanse." Rezultatul: copilul nu se simte inteles. Se inchide in el
insusi. Tristetea are o gama foarte larga: de la un mic moment de descurajare, la un
sentiment de disperare. Ea este o energie pozitiva daca stim sa o intelegem. O
energie care ne indica faptul ca avem nevoie de relatii. Aici apare compasiunea.
Capacitatea de a ne pune pe aceeasi lungime de unda cu celalalt. Este vorba de o
disponibilitate a inimii, o atentie a sufletului. Nu este vorba de a explica faptul ca
tristetea nu are ratiune de a fi, nu este vorba de a simula o tristete pe care nu o
traiesti, inseamna a imparti.
c) Furia
Copiii au invatat sa nu se infurie. Self-control-ul are o alta valoare, un alt merit.

Traim, deci, tot felul de furii pe care nu le exprimam. Pana la momentul in care o
picatura umple paharul. Si furia netraita, ascunsa in strafundul meu izbucneste ca o
furtuna. "Nu tranti usile, pastreaza-ti calmul. Nu trebuie sa te superi."
Rezultatul va fi ca furiile se vor amplifica iar supararea va deveni o tornada. Furia, a

carei gama se intinde de la agasare pana la violenta, este o energie buna: o energie
de schimbare. Sunt furioasa pentru ca as vrea sa fie altfel. Si nu pot sa-mi accept
frustrarea decat daca cineva ma asculta.
d) Bucuria este emotia care poate cel mai bine sa-i adune impreuna pe oameni. Este
o energie a impartasirii si a creatiei. Nu suntem doar niste copii liberi pentru a gusta
viata. Avem revolte, furii si descurajari. Trebuie sa le exprimam si sa ne spunem
indoielile, revoltele si rebeliunile. Trebuie sa explicam cum se face ca tot ce este
scandalos si inacceptabil ne mobilizeaza si nu ne descurajeaza.
Orice emotie umana este binefacatoare daca invatam sa o stapanim si sa o

gestionam bine. Daca avem o educatie preponderent rationala, nu vom invata sa
resimtim emotia, o vom ignora, o vom subestima. Apoi, la un moment dat, brusc, ne
vom da seama ca este prea mult. Si vom exploda. Nu vom mai fi noi aceia care
ghidam emotia, emotia va fi cea care ne va lua pe sus! Nu o mai controlam, ea ne
face sa spunem lucruri excesive pe care le vom regreta mai apoi. Adeseori raman
urme care prejudiciaza.
Stim prea bine astazi ca dorinta persoanei este cea mai puternica motivatie in
evolutia unei fiinte umane. Dorinta de a invata depinde de emotiile si de nevoile
noastre. Avem cu totii nevoie de siguranta si de dragoste. O emotie puternica si
creatoare inseamna bucurie. Este sentimentul care apropie cel mai mult fiintele
umane. Este o energie a fericirii si a impartasirii.
Atunci cand propun studentilor cu care lucrez sa puna acele intrebari care sunt
importante din punctul lor de vedere, obtin tot timpul urmatoarele tipuri de
discursuri: "Ce iti aduce faptul ca petreci ore intregi incercand sa inveti ceva? De ce
v-ati facut profesor? Chiar credeti in meseria asta? Ce te intereseaza cel mai mult in
viata? Ce iti produce cu adevarat bucurie?"
Definesc aici motivatia ca pe o alegere. Vreau sa ma angajez in ceva fiindca presimt

o placere viitoare. Ma angajez atunci si accept anumite constrangeri, pentru ca au
sens. Ele nu pot impiedica placerea pe care mi-o construiesc practic, nu o pot
indeparta prea mult.
Ca sa raspund cadrelor didactice care au uneori senzatia de a fi neputincioase in

fata lipsei de motivatie a elevilor, citez aici dintr-un umorist, care sustinea:
"Lovituri cu bata? Catarul e mai incapatanat decat niste lovituri cu bata. Sa-l faci sa
manance sare? Este o tortura psihiatrica. Cum sa-l faci atunci sa bea, respectandu-i
totusi libertatea? Exista un singur raspuns: sa gasessti un alt catar, caruia ii este sete
si care va bea de indata ce vede apa, cu bucurie si voluptate. Nu ca sa dai un exemplu
bun, ci pentru ca ii este efectiv sete. Intr-o buna zi, fratele lui, pofticios, se va intreba
daca nu ar fi bine sa-si bage si el botul in apa proaspata." (Jacques Faizant.) Acesti
catari care beau plini de voluptate sunt asemenea cadrelor didactice. Intr-o lume
bulversata si bulversanta, este important ca elevii sa se exprime, sa fie incurajati in
dorinta lor de a intelege si de a realiza impreuna proiecte comune. Motivatia nu se
dezvolta decat prin intermediul unei relationari.
Daca ar fi sa va propun un animal totem pentru aceasta placere de a invata si de a

crea, acesta ar fi vidra. Noi suntem cei care trebuie, in acest context, sa facem loc
Copilului Liber Pozitiv care este in fiecare dintre noi. Vidra este simbolul placerii de
a trai. Vidra este adaptata apelor dulci si celor sarate. Vidra ocupa un loc esential in
mitologia indienilor din America de Nord..
"Vidra este curioasa, intotdeauna in miscare. Vidra este experienta unei vieti plina
fertilitate. Este bucuria unui joc cu copiii."
Platon spunea: "Evitati constrangerile si permiteti ca lectiile sa ia forma unor jocuri."
Ce ne poate impiedica sa ne pastram bucuria de a trai? Daca in vietile noastre

cotidiene suntem stresati, obositi, negativi, copiii nu isi vor putea dezvolta bucuria
de a trai. Insa nu putem vorbi numai de bucurie. Exista insa si alte fatete: Copilul
Adaptat Pozitiv si Copilul Rebel Pozitiv. Putem sa ne pastram, de-a lungul anilor,
intacte revoltele profunde care ne conduc sa ne angajam in orice fel de lupta
impotriva ignorantei, mizerie si injustitiei?
Motivatia se precizeaza: este o dinamica de schimburi, de contestari, de intrebari.

Ea conduce la acceptarea prudenta si momentana, adeseori fugitiva, a
constrangerilor. Daca aceste constrangeri nu lasa sa se vada un acces ipotetic la o
placere viitoare, aceste constrangeri nu au motivatie de a exista. Atunci cand
constrangerile au fost tema de afront, de intrebari si de confruntari, atunci cand au
fost punct de intalnire intre persoane, care si-au putut exprima punctul de vedere,
devin acceptabile. Ele au devenit pentru putin timp un mic patrimoniu comun.
Elene-au dat ocazia si pretextul unui schimb.
Concluzii
A avea autoritate? Decat a fi, mai bine a deveni o autoritate. a exersa o autoritate
inseamna intr-o anumita maniera sa exersezi o putere asupra celuilalt. A deveni o
autoritate, inseamna a deveni o persoana coerenta, care cauta sa fie stapana pe
propria sa viata si nu sa exerseze o putere asupra celuilalt. Dimpotriva, el va permite
celuilalt, copilului, sa devina si el autor al propriei sale vieti. Incetul cu incetul sa-si ia
viata in maini. Tinerii au spus de mii de ori: "Ceea ce ne demotiveaza cel mai mult?
Este distanta care exista intre ceea ce spun adultii si ceea ce fac; nu distanta,
prapastia care este intre cuvinte si acte." A fi cadru didactic inseamna a fi in picioare,
nu inseamna a fi perfect, inseamna a indrazni sa-ti recunosti erorile si sa-ti asumi
responsabilitatile. Viitorii profesori cu care iti face placere sa lucrezi afirma: "Ceea ce
este cel mai important ca sa cresti este sa ai pe cineva langa tine care sa creada in
tine!"
Strategia ursului, puternic si calduros: un limbaj al oricui, un limbaj pozitiv si

precis. Jocul vidrei: veghem asupra copilului care am fost si sa ii dam voie sa se
entuziasmeze, sa se emotioneze, sa fie trist si descurajat, sa-i fie frica sau sa se
infurie. Nu putem fi liberi, adaptati si rebeli constructivi. Protectia cucuvelei: este
constructiv cand putem vorbi: "Poti sa-mi spui, te ascult si iti cer sa ma asculti fiindca
iti voi spune ceea ce cred cel mai tare. S-ar putea sa ma insel, dar este ceea ce cred
eu si ceea ce am invatat din viata. Este adevarul meu. Nu esti obligat sa iei drept
adevar universal valabil ceea ce am trait eu."
Putem sa fim fiecare oricine, o persoana prezenta, atenta, creatoare. Intrucat vietile
noastre sunt atat de scurte, putem oare sa acceptam profund lumea, oamenii, pe noi
insine?
Putem sa spunem un nu hotarat, suntem liberi sa spunem da si, mai ales, trebuie sa
ne intelegem cu noi insine. Putem sa devenim cel care nu mai are nevoie sa convinga
si nici sa supraprotejeze. Principalul dusman se ascunde oare in noi insine? Putem sa
traim fara dusmani? Putem sa fim prieteni cu oricine? Le Pen, om politic francez de
extrema dreapta afirma: "Il prefer pe fiul meu verisorului, pe verisor vecinului, iar pe
vecin strainului." Rationamentul justifica o maniera de a fi si de a realiza.
Michel Barat afirma: "Nu iubim pe toata lumea asa, in abstracto! A-i iubi pe toti
inseamna a nu iubi pe nimeni. Bineinteles ca il iubesc, inainte de oricine, pe fiul meu.
Dar imi voi iubi verisorul tocmai pentru ca imi iubesc fiul. Si pentru ca imi iubesc
verisorul, voi fi capabil sa-mi iubesc si vecinul, astfel ca intr-o zi voi ajunge sa-l
iubesc si pe strain: adica sa nu il mai consider strain, ci frate. Din aproape in
aproape, orice om imi poate deveni apropiat, frate."
Este o frumoasa definitie a interculturalitatii. Finalitatea scolii este, deci, sa-i ajute pe
copii sa devina personalitati competente, eficace, generoase si creative, capabile sa
creeze relatii pozitive, dinamizante, capabile sa entuziasmeze si sa-i adune pe
oameni. Toate resursele sunt in noi, in inima si sufletul fiecarui copil de pe pamant.
Resursele umane sunt nenumarate si inepuizabile. Misiunea noastra este doar sa
vegham asupra lor, sa le precizam si sa le organizam.
I.2 Mizele interculturalitatii in educatie
Jacques Chevalier, expert consultant al Consiliului Europei, Scoala Normala Catolica

din Brabant-Wallon
1. Conjunctura societatilor noastre
Diferitele variabile care determina evolutia conjuncturii societatilor noastre justifica

mai mult ca oricand rolul educatiei in gestionarea interculturala a drepturilor omului
si a valorilor democratice. Aceasta conjunctura este determinata in special de
urmatorii doi factori:
• evolutia contextului migratiilor caracterizata prin:
 trecerea de la o imigratie de munca la o populatie permanenta;

 cresterea diversitatii etnice, religioase si lingvistice;
 accelerarea concentratiei urbane a populatiei de imigranti.
• evolutia contextului economic, social si cultural caracterizata de:
• evolutia tehnologica (informatica, comunicarea prin satelit, audiovizual in

general) si amestecul modelelor culturale si a cunostintelor care rezulta din
acestea;
• gestionarea problemelor sociale prin reglementarea tuturor aspectelor vietii
sociale;
• paralizia structurala, rezultata din neputinta colectivitatilor locale in a-si
rezolva in mod eficace problemele;
• cresterea profesionalismului si, prin urmare, a demisiilor persoanelor care lasa
astfel "specialistilor" puterea de decizie;
• aparitia referintelor culturale si, automat, a consecintelor lor asupra
structurarii identitatii si a integrarii sociale;
• contacte din ce in ce mai specializate intre indivizii care se intalnesc rar in
calitate de simple persoane.
Asa cum se poate usor vedea, caracterul multicultural al societatilor noastre nu se

limiteaza la pluralismul indus de prezenta populatiilor aparute in urma imigrarii. El
este o conditie pentru societatile noastre aflate intr-un proces de planetarizare, care
implica recunoasterea particularitatilor individului in scopul salvarii si promovarii
democratiei culturale.
Intr-un context de criza economica si politica, aceasta evolutie influenteaza profund

relatiile dintre diferitele grupuri socioculturale prin dezvoltarea unor atitudini
nationaliste si xenofobe, prin replierea comunitatilor de imigranti si a celor autohtone
asupra lor insele.
Aceste schimbari nu privesc doar populatia de imigranti, ci societatea in intregime.

Prin stabilizarea sa, strainul este din ce in ce mai putin strain. Nu se pune problema,
deci, a unui proiect educativ si cultural specific pentru imigranti, juxtapus proiectului
global educativ si cultural; nu se pune problema de a-l centra exclusiv pe scoala; nu
se pune problema de a focaliza culturalul pe dimensiunea lingvistica. Acest proiect
priveste comunicarea globala care presupune relationarea actorilor, precum si
conexiunea si articularea diferitelor spatii in care se realizeaza socializarea si
identificarea indivizilor si a grupurilor.
Acest context subliniaza in special:
• urgenta reafirmarii si a intaririi principiilor fundamentale ale democratiei, ale

pluralismului, ale preeminentei si ale respectului drepturilor omului;
• importanta crescuta a rolului educatiei si al culturii in noul spatiu european.
Toate aceste aspecte au fost confirmate la ultimele doua Summituri care i-au reunit
pe sefii de State si de Guverne ale tarilor membre ale Consiliului Europei. Ele au pus
clar in evidenta prioritatea acordata celor doua probleme cheie ale societatilor
noastre: respectul minoritatilor nationale si lupta impotriva intolerantei.
Constientizarea urgentei de reafirmare a principiilor inerente valorilor democratice si

respectului drepturilor omului are la baza convingerea ca toleranta si respectul
demnitatii egale la toate fiintele umane constituie fundamentul justitiei si al pacii in
lume. Ea aduce in prim plan dimensiunea interculturala si in special gestionarea sa in
educatie ca unul dintre mijloacele de lupta impotriva intolerantei.
Dupa cum subliniaza Antonio Perotti in volumul Pledoarie pentru intercultural:
"Nici o civilizatie nu este �intrusa' in raport cu istoria gandirii umane, a carei mostenire face parte
din civilizatia europeana. Nici un individ purtator al acestor civilizatii nu trebuie deci
perceput ca un intrus cultural. Cunoasterea aportului tuturor civilizatiilor gandirii
umane este punctul de plecare al interculturalului."
Perspectiva interculturala nu este nici o stiinta noua, nici o disciplina recenta, ci o
metodologie care cauta sa integreze datele psihologice, sociale, istorice, politice,
culturale in cautarea de solutii pentru coexistenta unor populatii de origini diferite.
2. Interculturalitatea in activitatile Consiliului Europei
Conceptul de "interculturalitate" a fost dezvoltat in numeroase activitati ale

Consiliului Europei, in special in studiul asupra "Formarii cadrelor didactice din
invatamantul dedicat copiilor emigranti". Acesta a dus in 1984 la formularea
recomandarii asupra "formarii cadrelor didactice pentru o educatie pentru
intelegerea interculturala, in contextul migrarii". Aceste activitati asupra formarii
cadrelor didactice si-au gasit o urmare logica in proiectul pe care CDCC l-a desfasurat
intre 1981 si 1986 asupra "Educatiei si dezvoltarii culturale a imigrantilor". Acest
proiect a contribuit esential la descrierea si la intelegerea fenomenelor pluriculturale
care domina scena educativa si culturala europeana de cativa ani.
Dimensiunea interculturala constituie, de asemenea, axa directoare a activitatilor

specifice privind, printre altele:
• predarea istoriei si conceperea manualelor de istorie;

• educatia civica, educatia pentru valori democratice si pentru drepturile
omului;
• studiul problemelor de educatie si de formare a nomazilor si in special a
romilor (in urma acestui studiu s-a publicat, sub egida CDCC volumul
Tsiganes et Voyageurs semnat de J.P. Liégeois in 1984 - o editie revazuta a
fost publicata in 1994);
• invatarea limbilor straine, cuprinsa intr-un program despre "invatarea limbilor
straine si cetatenia europeana" (1989-1995);
• mass-media: CDCC a organizat o serie de seminarii pe aceasta tema, in cadrul
sistemului de burse pentru cadre didactice, al carui ansamblu de reflectii si
recomandari a fost sintetizat in volumul semnat de L. Masterman, Les
développements de l'éducation aux médias dans les années 80 (1991).
Aceasta enumerare non-exhaustiva ilustreaza importanta gestionarii interculturale a

societatilor multiculturale, in special in materie de educatie si de cultura.
As vrea sa fac in cele ce urmeaza cateva mentiuni legate de dezvoltarea conceptului

de interculturalitate in cursul ultimelor doua decenii.
Patru sunt elementele degajate din activitatile si analizele descrise mai sus care pot
contribui la intelegerea a ceea ce inseamna pentru noi interculturalitatea:
• majoritatea societatilor noastre au devenit multiculturale si vor fi din ce in ce

mai mult;
• fiecare cultura are specificitatile sale;
• multiculturalismul este, in mod potential, o bogatie;
• pentru ca el sa devina o bogatie in mod concret, trebuie instaurata o inter-
relationare intre toate culturile, fara a sterge identitatea specifica fiecareia,
trebuie ca multiculturalul sa fie pus in miscare pentru a-l transforma in
intercultural.
Antonio Perotti descrie interculturalitatea, in functie de activitatile realizate de
Consiliul Europei la care a participat in calitate de expert, astfel:
"Plecand de la nevoile scolare si educative ale unei categorii sociale specifice (copiii
imigrantilor, primii sositi in tarile de imigratie) care constituiau cadrul exclusiv de
referinta al 'claselor experimentale', in anii 1972-1980, am largit analiza (la inceputul
anilor 80) la alt public-tinta, cum ar fi: copiii celei de-a doua generatii si copiii
repatriati in tarile de origine.
De la mijlocul anilor 80, am trecut gradual la analiza in general a rolului sistemului

scolar si la mediul educativ intr-o societate marcata de pluralismul cultural si religios
si de o evolutie tehnologica constanta a mijloacelor de comunicare si de informare."
Citatul de mai sus rezuma evolutia a trei generatii de pedagogie interculturala.
• Prima generatie asimila diferentele culturale cu o tara si avea ca obiective

dezvoltarea masurilor de primire si a unei pedagogii de sustinere specifica
populatiei de copii migranti inscrisi in scolile noastre, in vederea depasirii
acestei tare.
• Cea de-a doua propunea in plus, acelorasi copii predarea limbii, religiei si a
culturii din tara de origine. Acest tip de invatamant se realiza in special in
afara orarului de la scoala, de cadre didactice recrutate in general din tarile de
origine si nu privea decat foarte putin si indirect copiii autohtoni.
• In a treia faza, cadrul de referinta s-a largit, s-a departat din ce in ce mai mult
de situatia scolara a copiilor migranti si de nevoile lor specifice. Se pune
problema adaptarii sistemului scolar la noile exigente impuse de contextul
pluricultural al societatii. In acest din urma caz, interculturalitatea priveste pe
toata lumea. Nu mai este o tara, o jena sau un handicap, ci o bogatie.
Marile linii ale pedagogiei interculturale pot fi definite astfel:
• Educatia interculturala vizeaza mai degraba dezvoltarea unei educatii a

tuturor pentru recunoasterea diferentelor existente in interiorul aceleiasi
societati, decat o educatie pentru cei diferiti din punct de vedere cultural.
Educatia interculturala nu este o problema a unui public specific. Este o
educatie a tuturor dintr-un "parametru cultural", minoritari si majoritari, intr-o
reciprocitate de perspective.
• Educatia interculturala dezvolta o pedagogie a relatiei umane de un anumit

tip; este o educatie care permite elevilor sa se raporteze, in orice moment, la
altii, care le da mijloacele pentru a-si diversifica referintele, pentru a trai
diferitele modalitati culturale ale mediului lor intr-o deplina legitimitate.
In cazul in care concluzia lui Perotti poate sa para provocatoare, ea va interpela rolul
scolii si gestionarea metodologica a relatiei scolare:
"Nu tine de scoala sa determine identitatea elevului, sa o identifice si mai apoi sa o

inchida intr-o retea de semnificatii, nici sa aleaga pentru el o identitate oarecare.
Educatia interculturala se fondeaza pe principiul 'centralitatii copilului', punct de
plecare in orice adevarata pedagogie."
Pedagogia interculturala este definita ca o pedagogie a relatiei, o pedagogie a
diferentei (a cunoasterii, a intelegerii, a respectului diferentei). Ea pregateste
individul pentru a face fata la o conjunctura sociala noua, prin transmiterea de
cunostinte si dezvoltarea de competente specifice (aptitudini pentru comunicare si
relatii interpersonale si intecomunitare, spirit critic fata de identitati specifice si
relativizarea modelelor).
Oricare ar fi modulul predarii, perspectivele interculturale implica faptul ca, la un

moment dat, elevul sa confrunte modul in care a trait cu alte medii culturale.
Conditiile prealabile punerii in practica a acestei politici educative si culturale in

sistemele educative pot sa se rezume dupa cum urmeaza:
• Vointa politica generala de a considera populatiile minoritare ca parte

integranta a societatii de rezidenta; in caz contrar, conditiile punerii in contact
a unor grupuri socioculturale diferite vor fi cele de inegalitate a schimburilor
culturale.
• Nici o societate plurala nu poate spera in recunoasterea pluralismului ei fara

sa duca, simultan, o politica activa pe frontul socio-economic si pe cel
educativ.
• Redefinirea scolii trebuie considerata in raport cu functionarea interna si in

raport cu relatiile cu exteriorul, ceea ce implica regandirea rolului scolii; fara
de care nici o modificare a relatiilor intre scoala, cartier si familie nu va fi
posibila; fara de care adoptarea unei pedagogii interculturale va fi imposibila.
• Mass-media si, in general, informarea, constituie, alaturi de scoala doua surse

importante de reprezentari simbolice care joaca un rol fundamental in
perceptiile noastre fata de celalalt si in comportamentele noastre in raport cu
el. Interactiunea intre aceste domenii reprezinta o variabila determinanta
pentru coerenta gestionarii dimensiunii interculturale.
• Punerea in practica a politicilor educative si culturale active care isi propun,

pe plan local:
- sa elimine compartimentarea grupurilor scolare, tinand cont de maximul de factori

care joaca un rol in procesul de socializare si de educatie;
- sa dezvolte resursele educative si culturale (biblioteci, muzee, radiouri locale, locuri

de creatie artistica si culturala...);
- sa dezvolte locuri si nivele de participare pentru o gestionare sociala a scolii.
• Dezvoltarea unui asemenea proiect educativ si cultural implica faptul ca acest

proiect corespunde in mod real la nevoile comunitatii si ca toate
componentele acestei comunitati adera la aceleasi valori de autonomie si de
solidaritate.
• In sfarsit, una dintre conditiile prealabile pentru eficacitatea unui astfel de

proiect de politica educativa interculturala este cooperarea intre tarile vizate
la un nivel care il depaseste pe cel administrativ.
Aceste consideratii pot, fara indoiala, sa para extrem de teoretice, abstracte si putin
operationale pentru un cadru didactic care trebuie sa se ocupe de gestionarea in
cotidian a relatiei implicate de procesul de predare, cu toate variabilele si
constrangerile pe care le implica in clasa concretul.
As dori totusi sa subliniez ca acest nivel de reflexie asupra finalitatilor unei optiuni
pedagogice, oricare ar fi ea, este marturia sensului coerentei pe care vrem sa il dam
actiunilor noastre metodologice.
I.3 Despre educatia interculturala
Manuel Ferreira Patrício, Universitatea din Évora, Portugalia
Permiteti-mi, inainte de toate, sa multumesc Institutului Intercultural Timisoara si

responsabililor sai pentru invitatia pe care mi-au facut-o.
Tema conferintei mele, «educatia interculturala» este un subiect care imi este
apropiat de foarte mult timp. La sfarsitul anilor 80, am creat in Portugalia Miscarea
Scolii Culturale, miscare dezvoltata in cadrul asociatiei institutionale "Asociatia
pentru Educatie Pluridimensionala si Scoala Culturala", organism pe care il reprezint,
de altfel, aici. Aceasta miscare isi are radacinile in conceptul si principiile prioritare
ale Educatiei Culturale.
Intr-un prim rand va propun sa dezvoltam cateva concepte cheie legate de educatia
interculturala: culturalitate, multi-culturalitate, interculturalitate, intraculturalitate si,
in cele din urma, transculturalitate.
Conceptul de culturalitate constituie cea dintai referinta a educatiei culturale. Este un

concept fondator, din care deriva celelalte. Ce este culturalitatea?
Este vorba, in primul rand, de proprietatea unui mod de existenta cultural. Atunci
cand aceasta proprietate atinge un anumit grad de extensie, atunci cand nu mai
vorbim de individ, ci de grup (popor, natiune, etnie), atunci cand vorbim de
diversitate, complexitate, de simbolism si de unitate sistemica, ne aflam in fata unei
realitati antropologice pe care o desemnam prin termenul de Cultura. In acest sens
vorbim, de exemplu, de cultura orientala si cultura occidentala, de cultura europeana
si de cultura africana, de cultura germana, romana si portugheza...
Aceasta analiza poate sa puna in evidenta extrem de usor fenomenul

multiculturalitatii. Diversitatea este asociata multiplelor dimensiuni culturale si iata
de ce nu putem sa vorbim de o singura cultura umana, ci de mai multe.
Multiculturalitatea este prealabila interactiunii intre culturi.
Interculturalitatea este expresia urmatorului tip de raport: culturile intra in contact,
dialogheaza, interactioneaza, se influenteaza mutual. Totusi, aceasta dinamica
interculturala nu este decat forma exterioara a dinamicii culturale umane.
Antropologii si psihologii sociali vorbesc, de asemenea, de o dinamica intraculturala,

subliniind astfel o alta proprietate a culturii, care nu este doar un dinamism, rezultat
al interactiunii dintre diferite culturi, ci si calitatea fiecarei culturi de a fi dinamica, in
interiorul ei.
Vom insista in cele ce urmeaza asupra importantei pluralitatii. Orice proces cultural
poate fi caracterizat prin bogatia si complexitatea sa. Interculturalitatea este un
element al sau. Ea nu reprezinta nici totalitatea, nici plenitudinea unei realizari
culturale umane, ci este un moment important. Ea nu este, in consecinta, complet
inteligibila decat in interiorul totalitatii dialectice a procesului. Astfel trebuie inteleasa
si administrata.
Vom aborda mai jos conceptele de educatie si de cultura, precum si raportul care le
uneste.
Educatia nu se poate confunda cu formarea. Aceasta consista doar in invatarea unor

cunostinte sau comportamente morale. Invatarea este legata de a avea, iar educatia
de a fi. Diferenta corespunde celei desemnate de Montaigne, in Eseurile sale, cand a
declarat ca prefera «un cap bine facut» unui «cap plin».
Nu putem, cu atat mai mult, sa confundam educatia cu invatamantul. Educatia este

procesul de formare integrala a fiintei umane. Invatamantul este procesul de
transmitere a cunostintelor. De altfel, invatamantul privilegiaza clar rolul cadrului
didactic, care este actorul principal, in raport cu rolul elevului. Ori elevul trebuie sa
fie subiect si nu obiect. Miscarea Scolii Noi - cu Maria Montessori, Ovide Decroly,
Adolphe Ferrière si Édouard Claparède, intre altii - a operat in pedagogie si educatie
o revolutie coperniciana: renuntarea la centralitatea actului de predare in favoarea
actului de invatare. Educatia este finalitate, invatamantul este mijloc.
Mai aproape de esenta educatiei ramane, deci, conceptul de invatare. Cel care invata
vaneaza. Cel care invata ia pentru sine. Luand pentru sine, isi imbogateste fiinta.
Toate limitele semnalate in legatura cu invatamantul se manifesta in invatarea
propriu-zisa, daca aceasta este orientata exclusiv sau hegemonic inspre a avea si nu
inspre a fi, inspre bogatiile externe si nu interne ale elevului. Ambele sunt, evident,
importante. Dar este mai important sa fii decat sa ai; interiorul este mai important
decat exteriorul; activitatea de construire a spiritului (a propriului spirit) este mai
importanta decat pasivitatea de a lasa celuilalt grija si munca de a o face.
In acest context se releva a fi utila o analiza etimologica. Substantivul "educatie"

deriva din doua verbe latine: educare si educere. Primul ne conduce inspre
valorizarea educatorului, a cadrului didactic. Cel de-al doilea ne duce la punerea in
valoare a elevului. Verbul educare ne face sa apreciem o conceptie care
supravalorizeaza momentul hetero-educativ. Verbul educere ne prezinta o conceptie
care supravalorizeaza momentul auto-educativ si potentialul spirit al elevului. Desi
stim astazi ca substantivul "educatie" nu poate sa provina din verbul educere, este
sigur ca ideea de educatie este cea care se identifica verbului in continutul sau.
Experientele acumulate de-a lungul mileniilor ne conduce la a situa in centrul

procesului educativ elevul si nu educatorul.
Ce este educatia? Dupa cum incercam sa sugeram, educatia este ceva legat de fiinta
omeneasca si de fiinta unica. Persoana este, fara indoiala, conceptul cel mai
semnificativ de care dispunem pentru a face referinta la subiectul educatiei.
Persoana reprezinta sinteza dialectica a universalitatii omului, a cetateanului sau a
muncitorului, singularitatea individului. Educatia semnifica educatia persoanei;
educatia consista in perfectionarea persoanei.
In ceea ce privesste cultura, ea ramane un concept controversat. In anii 50, Clyde

Kluckhon si Alfred Kroeber au realizat un inventar al definitiilor termenului de
"cultura" si au gasit aproape 200. In acest context, este poate mai eficace sa cautam
o definitie a "culturii" in domeniul antropologiei filosofice. Primul efort istoric pentru
dezvoltarea explicita a antropologiei filosofice ca disciplina filosofica apartine lui
Kant, in a sa Antropologie pragmatica.
Idealismul german - al lui Fichte, Schelling si Hegel - nu trece sub tacere aceasta
remarcabila contributie teoretica a lui Kant. Insa secolul XIX a fost mai degraba
pozitivist si stiintific, iar contributia lui Kant nu a fost suficient ascultata. Ea ramane
neexplorata. Renasterea influentei kantiene in Germania, in special cu Windelband si
Rickert, fondatorii scolii neokantiene de la Baden, va fi cea care pune in lumina si
continua munca maestrului. Opunand concepte ca natura si cultura, Windelband si
Rickert - in special cel din urma -, natura a fost definita ca domeniul existentei
corespunzator ratiunii pure, iar cultura ca domeniul corespunzator existentei adaugat
la ratiunea pura, prin activitatea spiritului creator al omului. Rationamentul este
simplu si transparent. Aceeasi intelegere a culturii o vom regasi si in marea filosofie a
lui Dilthey, precum si in vasta miscare filosofica centrata asupra ideii de stiinte ale
spiritului.
In lumea antropologiei culturale, Alfred Kroeber ajunge la o intelegere asemanatoare,

in 1915, in eseul sau clasic intitulat «Super-organicul». Ceea ce Kroeber afirma aici
este ca criteriul decisiv in definirea umanului propriu-zis este cultura, motiv pentru
care antropologia culturala actioneaza pe un camp mai larg decat cel al antropologiei
sociale, interpretand societatea umana ca produs cultural si nu ca producatoare de
cultura. In acord cu aceasta orientare a gandirii, as defini cultura astfel: cultura este
realitatea pe care omul o adauga la ratiunea pura, ca fruct al activitatii spiritului sau
creator.
In ceea ce priveste relatia esentiala intre cultura si educatie, as spune ca are o

identitate ontologica sau substantiala, dar o diferenta functionala. Asa cum a aratat
Kant, omul devine om prin crearea culturii. Or, a deveni om este scopul si rezultatul
procesului educativ. Altfel spus: substanta culturii si a educatiei este aceeasi. Cultura
si educatia reprezinta functional doua momente distincte ale activitatii creatoare a
omului. Relatia esentiala intre cultura si educatie este, prin urmare, de identitate
ontologica si de diferenta functionala.
Pentru a clarifica mai bine gandirea mea asupra acestei probleme, as dori sa
evidentiez si sa analizez experienta pe care o desemnez prin expresia cogito
antropagogic. Lasand de o parte cogito-ul augustinian - si fallor, sum -, prima analiza
filosofica de acest tip este facuta de Descartes, in discursul sau asupra metodei:
gandesc, deci exist. Ceea ce cauta Descartes era adevarul indiscutabil, evident, al
unei propozitii sau judecati. Cogito-ul cartezian este gnoseologico-ontologic. Aceeasi
intuitie fundamentala poate fi regasita in monadologia leibniziana. La Kant, aceasta
intuitie este pur gnoseologica. La Fichte, este din nou de tip gnoseologico-ontologic.
Lévinas da filosofiei un nou si distinct tip de cogito: cogito-ul etic. Si cred ca putem
adauga aici: cogito-ul antropagogic. Identitatea educatiei si a culturii apar in cogito-ul
antropagogic.
Ultima concluzie ar fi ca, in aceasta experienta cruciala, persoana arata ca este

centrul sau miezul relatiei cele mai intime si radicale a omului cu el insusi.
Sa incercam sa intelegem mai bine «lectura» culturala a educatiei. Putem sa

distingem 5 tipuri:
• «lectura» psihologica: educatia este considerata, inteleasa si practicata ca un

proces de dezvoltare psihologica a elevului. Este lectura care corespunde
Miscarii Scolii Noi, in formatul sau clasic. Este conceptia subdiacenta
pedagogiei Mariei Montessori, a lui Ovide Decroly, Adolphe Ferrière, Édouard
Claparède.
• «lectura» sociologica este lectura gandirii pedagogice a lui Marx, Durkheim

(fara a uita legatura acestuia cu filosofia fenomenologica), a lui Freinet,
Kerschensteiner, John Dewey, a portughezilor António Sérgio si Rui Grácio.
Educatia este definita si practicata ca educatie sociala. Subiectul educatiei
este subiect social.
• «lectura» antropologica generica sau umanista are la baza ideea generala a

omului si actualizeaza conceptul roman de «humanitas». O vedem
reprezentata paradigmatic de pedagogul belgian Arnould Clausse. Subiectul
educatiei este omul generic.
• «lectura» personologica. O figura remarcabila a acestei conceptii este Carl

Rogers, autorul, intre altele, a volumului On becoming a person. Filosofia
personalista este, evident, plurala: ea include personalismul catolic al lui
Emmanuel Mounier si al colegilor lui de la revista Esprit; ea include
personalismul lui Martin Buber si al lui Emmanuel Lévinas; personalismul
crestin luterian al lui Paul Ricoeur; personalismul laic al lui Kant; neo-
personalismul lui Louis Not, de la Universitatea din Toulouse.
• «lectura» antropologico-personologica este lectura pe care o adopt si pe care

v-o propun. Ea nu se multumeste cu ideea omului generic; ea merge pana la
omul-persoana, in convingerea ca omul se realizeaza in fiecare, ca fiecare om
este o persoana unica, singulara, de neinlocuit, intrasmisibila. Aceasta
exigenta de universalism concret conduce la a plasa omul, in mod esential,
intr-o situatie. Omul generic este abstract. Doar o persoana intr-o anumita
situatie este un om concret. Romania, cultura romaneasca este situatia
inconturnabila a elevului roman. Acest tip de «lectura» apartine si Miscarii
Scolii Culturale, pe care v-o prezint, pe scurt, mai jos.
In contextul actual, scoala trebuie sa fie pluridimensionala si are urmatoarele trei

dimensiuni: (a) curriculara; (b) extra-curriculara; (c) interactiva.
Conform acestor principii, o Scoala Generala cu o paradigma culturala, asa cum a

fost cazul in Portugalia, intre anii 1987 si 1990 are o structura pedagogica garantand
armonios si intr-un mod proportionat functionarea disciplinelor traditionale ale
curriculum-ului (a), a cluburilor scolare create in urma vointei elevilor si a
posibilitatilor scolilor (b) si a proiectelor puse in practica in urma activitatilor din
cluburi (c).
Proiectul Scoala Culturala s-a derulat in Portugalia in 77 de scoli, de toate nivelele, in
toate regiunile tarii si in sectoarele public si privat ale sistemului de invatamant.
Rezultatele au fost excelente. Intreruperea proiectului se datoreaza faptului ca
Guvernul a optat pentru o orientare tehnocrata a educatiei si a scolii, in detrimentul
unei orientari culturale. Totusi, dinamica din epoca este inca asumanta in prezent de
numeroase scoli. In special in ceea ce priveste cluburile scolare, scolile continua sa
sustina mii.
Scoala Interculturala este un caz particular al Scolii Generale Culturale. Diferentele

culturale trebuie sa fie asumate natural. Aceasta se poate organiza in activitati din
dimensiunea curriculara, in termenii legislatiei in vigoare. Traim astazi in Portugalia,
in anumite zone ale tarii, o realitate interculturala expresiva. Decolonizarea
portugheza a avut ca si consecinta instalarea anumitor grupuri africane originare din
Guineea-Bissau, S.Tomé, Angola, Mozambic, Timor. Ne-am confruntat, intr-o anumita
masura si in anumite parti ale tarii, in special din zona Lisabonei, cu problema
interculturalitatii in scoala. In cadrul Miscarii Scolii Culturale, conceptia asupra
educatiei si a scolii este adecvata pentru promovarea unei integrari culturale
naturale si salutare a elevilor, in respectul culturilor de origine.
II Sensibilizarea mass-mediei fata de rolul ei in

promovarea relatiilor interetnice armonioase. Educatia
pentru mass-media.
• Mass-media si relatiile interetnice. Observatii despre presa romaneasca din

regiunea de vest a Romaniei si despre ultimele evolutii euroregionale, Brindusa
Armanca
• Mediatizarea etnicitatii: reflectii pornind de la cazul razboiului din Iugoslavia,

Nicolas Pélissier
Institutul Intercultural a pus in aplicare proiectul intitulat «Presa si

toleranta: rolul presei in armonizarea relatiilor interetnice» care a urmarit,
in mod special, modul in care presa romaneasca prezinta minoritatea
romilor. Ecourile pozitive ale acestui proiect, inscris in cadrul Programului
Masuri de Incredere al Consiliului Europei, precum si dezbaterile care au
avut loc cu ocazia «Zilelor Institutului Intercultural Timisoara 1998» s-au
concretizat prin propuneri de colaborare intre Institut si reprezentanti ai
mass-mediei din Romania. Aceasta tema a permis, de asemenea, abordarea
unei problematici putin dezvoltate in Romania: educatia pentru mass-
media.
II.1 Mass-media si relatiile interetnice.
Observatii despre presa romaneasca din regiunea de

vest a Romaniei si despre ultimele evolutii
euroregionale
Brindusa Armanca, Televiziunea Nationala Romana, Timisoara
Nu lipsesc reglementari
Legislatia internationala abunda in codificari juridice ale drepturilor etnice si

religioase. Declaratia Universala a Drepturilor Omului a fost completata cu
documente internationale ulterioare care au in vedere exercitarea acestor drepturi.
Natiunile Unite au adoptat in 1992 declaratia de principii referitoare la minoritati care
largeste un articol al Pactului ONU asupra drepturilor civile si politice din 1966: "In
statele in care exista minoritati etnice, religioase sau lingvistice, persoanele
apartinand acestor minoritati nu pot sa fie private de dreptul de a avea propria lor
viata culturala, in comun cu alti membri ai grupului lor, nu pot sa fie private sa-si
profeseze si sa practice propria lor religie sau sa utilizeze propria lor limba ".
Constitutia Romaniei contine paragrafe prin care se interzice discriminarea. Articolul

30 referitor la libertatea de exprimare formuleaza in alineatul 7 principiul non-
discriminarii, excluzand, in spiritul Europei contemporane, orice manifestare legata
de drepturile conferite de democratie: "Se interzice prin lege (...) incitarea la
razboaie de agresiune, la ura nationala, rasiala, de clasa sau religioasa, incitarea la
discriminare, separatism teritorial sau violenta publica�"
Pasajul care lipseste, marcat de paranteze, precizeaza ca se interzice "defaimarea

tarii si a natiunii", ceea ce tradeaza o conceptie simplista asupra Natiunii
personificate, a carei onoare si demnitate trebuie sa fie protejate constitutional. De
altfel, prescrierea constitutionala e intarita de Codul Penal care pedepseste
defaimarea tarii si a natiunii cu pedeapsa de la 1 la 5 ani (articolul 236). Alineatul 6 al
articolului 30 din Constitutie precizeaza ca: "Libertatea de exprimare nu poate
prejudicia demnitatea, onoarea, viata privata a persoanei si dreptul la propria
imagine". Etica jurnalistica impune tratamentul special al minoritatilor si protectia
identitatii culturale.
Rezolutia 1003/1993 a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei referitoare la

mass-media, adoptata de Parlamentul Romaniei, precizeaza in articolul 33 ca in
situatii conflictuale aparute ca efect al discriminarii fata de minoritati etnice sau al
xenofobiei "mijloacele de informare in masa au obligatia morala de a apara valorile
democratice: respectul demnitatii umane, rezolvarea problemelor pe cale pasnica, in
spiritul tolerantei; prin urmare au obligatia de a se opune violentei si incitarii la ura si
la confruntare, respingand orice discriminare bazata pe criterii de cultura, sex sau
religie". Mai mult, presa trebuie "sa incurajeze intelegerea, toleranta si increderea
reciproca intre diferitele comunitati" (articolul 34). Declaratia FIJ a principiilor de
conduita a jurnalistilor recomanda o atitudine similara: "Jurnalistul va fi sensibil fata
de pericolul facilitarii discriminarii prin mass-media si va face tot posibilul pentru a
evita facilitarea unor astfel de discriminari bazate pe rasa, sex, religie, orientare
politica, origine nationala sau sociala."
In Codurile deontologice adoptate in Romania dupa 1989 nu lipsesc referintele la

minoritatile etnice. Iata cateva exemple: Codul deontologic al Clubului Roman al
Presei spune ca "jurnalistul va veghea pentru a nu publica informatii care propaga
discriminarea etnica, rasiala, religioasa, lingvistica, intre sexe", expresie defectuoasa
a principiului non-discriminarii, intrucat transforma jurnalistul intr-un cenzor al
informatiei. Statutul jurnalistului al Societatii Romane de Televiziune cere jurnalistilor
din televiziunea publica sa refuze "sa subordoneze discursul lor jurnalistic oricarei
intentii de propaganda sau tendintelor discriminatorii pe criterii de rasa, religie,
apartenenta etnica sau sex, statut economic sau profesional".
Presa are, deci, la dispozitie legi, declaratii, coduri. Nu absenta lor ar putea fi cea
care face ca informatia sau dezbaterea relatiilor interetnice in mass-media
romaneasca sa fie inconsistente, ignorate sau alterate de toxina etnocentrismului.
Opiniile exprimate in presa reflecta chiar un "blocaj simbolic al nationalismului etnic"
semnalat de H. R. Patapievici ca dominant, atat in atitudinea romanilor, cat si in cea
a maghiarilor din Romania.
Riscurile gesticularii mediatice
Intr-unul dintre numerele revistei "Dilema", dedicat nationalismului nostru "de zi cu

zi" (nr. 364/2000), se pune intrebarea daca presa face ceea ce publicul ii cere si se
conformeaza la pusee nationaliste sau daca creeaza si mentine un gust pentru starea
isterica atunci cand este vorba de acest subiect. Presa reproduce discursul
nationalist, il dezbate sau il combate, il insinueaza, il stimuleaza, il speculeaza, dar
nu il produce. Deficientele in tratarea subiectelor asupra relatiilor interetnice, nivelul
mediatic mediu vin din lipsa unei culturi si din tratarea emotionala a acestei teme. De
aici si zgomotul, gesticularea, emfaza, virulenta care tradeaza atitudini nationaliste
ale autorilor acestor articole si ilustreaza o manie a persecutiei mai generala (H. R.
Patapievici, Politice).
Experientele dureroase din spatiul iugoslav sau ura si segregarea etnica au bulversat
istoria, au determinat critici dure la adresa presei, care a fost acuzata ca a sustinut
intoleranta si chiar razboiul. Alarma la "pericolul" pe care il reprezinta mass-media a
sunat mai mult decat de obicei. Napoleon spunea: "Patru ziare ostile sunt mult mai
redutabile decat o mie de baionete". Karl Popper afirma ca televiziunea este un
pericol pentru democratie, iar Noam Chomsky o caracteriza drept "un patrat
electronic al informatiei si al culturii, mai periculos pentru libertate decat propaganda
hitlerista ".
Un raport al FIJ asupra rolului mass-media in conflictele din Balcani (prezentat la

Bruxelles) incrimineaza "mercenariatul stiloului si al microfonului", limbajul de ura
produs si intretinut de mass-media de stat, dar si de cea privata, care au
dezinformat, mintit, dezumanizat. Renaud de la Brosse, reprezentant al asociatiei
"Reporteri fara frontiere" se intreaba cum sa condamni la liniste vocile urii fara sa
innabusi vocile libertatii, cum sa limitezi propaganda presei aservite, fara sa impiedici
libertatea de exprimare. Raspunsul este intotdeauna acelasi: profesionalismul,
respectul principiilor eticii profesionale si "onoarea" de jurnalist.
Formarea speciala a jurnalistilor pentru rubricile sau emisiunile de radio si televiziune

asupra minoritatilor si a relatiilor interetnice poate sa creasca standardul mediatic.
CIRCOM Regional, Asociatia Europeana a Televiziunilor Regionale, a editat un manual
de relatii TV asupra problemelor minoritatilor, in care se enumera cateva reguli: nu
se precizeaza originea etnica, religia, culoarea, cultura persoanei daca nu este
relevant pentru relatie; prudenta in prezentarea punctelor de vedere extremiste,
evitarea limbajului ofensator si a senzationalismului, restituirea diversitatii sociale si
culturale a comunitatilor; echilibru in relatiile conflictuale etc.
Regiunea ca structura deschisa
Gabriel Andreescu apreciaza ca diversitatea etnica din Romania atinge cea mai mare
complexitate posibila: 12 mici minoritati sunt integrate in ansamblul populatiei
majoritare, cu un indice conflictual scazut, cu exceptia a doua minoritati: maghiarii
(in Transilvania) si romii. Acestia din urma sunt asociati celui mai scazut indice de
simpatie din partea populatiei, in toate regiunile din Romania. ("Altera" nr. 10/1999)
"Elementul definitoriu al sfarsitului secolului XX, este trairea diversitatii diferentei si a

heterogenitatii societatii.. Multiculturalismul reprezinta un discurs tipic pentru o
modernitate tardiva care asigura experienta sociala a diversitatii si a diferentei,
reinterpretand-o. Cultura, identitatea si politica devin astfel categorii centrale ale
dezbaterii si ale discursului public" (Feischmidt M., "Multikulturalizmus")
Puternic colorata din punct de vedere etnic si confesional, zona Banatului se

caracterizeaza printr-o acceptare mai ridicata a alteritatii, printr-un multiculturalism
asumat, prin ecumenism, atasament fata de valorile occidentale, respingerea
centralismului prin opozitie fata de capitala (vezi persiflajul "mitici" pentru a-i
desemna pe bucuresteni), sustinerea mandriei locale prin recuperarea spiritului
central-european (vezi apartenenta istorica la Imperiul Austro-Ungar si credinta ca
nivelul de civilizatie din regiunea de vest este superior altor regiuni ale tarii).
Un studiu publicat in "Revista de cercetari sociale" situa aproape de zero gradul de

ostilitate in relatiile interetnice din Banat. Unii cercetatori (vezi Liviu Chelcea) sunt
tentati sa califice toleranta drept un "dat natural" al Banatului, din cauza atmosferei
relaxate si lipsita de complexe fata de "celalalt". Valeriu Leu spune ca banatenii
invatau limba germana in secolul XIX din pur pragmatism, pentru ca aceasta le
dadea acces la comert etc. Componenta "diversitate" a devenit in timp un criteriu
identitar si o ratiune de mandrie locala, un fel de blazon in sprijinul teoriilor care
sustin superioritatea culturala a zonei de vest.
Regiunea de vest, ca entitate economica si culturala, contine in prezent, in functie de

datele statistice oferite de "Ghidul investitorului. Banat" trei judete: Arad, Timis,
Caras-Severin (numele de Banat a fost utilizat din 1690, dupa pacea de la Karlowitz).
Regiunea are 1,54 milioane de locuitori, adica 6,8I din populatia tarii. Cel mai mare
judet, cu cel mai mare grad de urbanizare (cu 2I mai mare decat in restul tarii) este
judetul Timis, care are 23 de orase. Structura etnica a regiunii, dupa recensamantul
din 1996 este urmatoarea: 83I romani, 8,6I maghiari, 3I germani, 2,4I romi, 1,8I sarbi,
1,8I alte etnii (slovaci, cehi, ucrainieni, evrei). Legea nr. 151/1998 cu privire la
dezvoltarea regionala din Romania a adaugat la cele trei judete traditionale un al
patrulea, Hunedoara, pentru a forma astfel Regiunea V Vest de Dezvoltare.
Zona de frontiera cu Ungaria si Iugoslavia, Banatul se caracterizeaza prin fluenta
transfrontaliera si dinamism economic tipic pentru zonele de frontiera. Punctele de
trecere cu Ungaria sunt Nadlac, Varsand, Turnu, Curtici si, in viitorul apropiat, Cenad.
In Iugoslavia se trece pe la Jimbolia, Moravita, Naidas.
Spiritualizarea frontierelor
In noiembrie 1997 s-au semnat oficial documentele de creare a primei euroregiuni

care cuprinde si Romania: euroregiunea DKMT (Dunare-Cris-Mures-Tisa), formata din
4 judete romanesti din Regiunea V de Dezvoltare (Arad, Caras-Severin, Timis,
Hunedoara), 4 judete din Ungaria (Csongrad, Bekes, Szolnok, Bacs Kiskuhn) si
regiunea Voivodina (Banatul sarbesc) din Iugoslavia. Suprafata euroregiunii se intinde
pe 77.243 km?, iar populatia totala este de aproape 6 milioane de cetateni.
Municipiile sunt, in ordinea numarului de locuitori: Novi Sad, Timisoara, Deva,
Kecskemet, Arad, Szeged, Szolnok, Bekescsaba, Resita.
György Éger reproduce in studiul "Euroregiunile in Est si in Vest" (Altera nr. 11/1999)
definitiile euroregiunii acceptate de "eurobirocratiile" UE: "Euroregiunea este
structura formalizata a cooperarii din zonele de granita, care include reprezentanti ai
autoritatilor locale si regionale, precum si parteneri sociali si economici, dupa caz.
Euroregiunea dispune de o structura organizatorica specifica, al carei nivel maxim il
constituie consiliul ales, urmat de comisie, grupuri de lucru tematice si secretariatul
permanent." In doctrina germana, euroregiunea este forma cea mai eficace de
cooperare transfrontaliera, pentru ca ajuta la depasirea mostenirii negative a
trecutului, consolideaza increderea si spiritul de cooperare intre vecini, echilibreaza
nivelele de dezvoltare si pregateste integrarea europeana a tarilor ex-comuniste.
In actul de creare a euroregiunii DKMT, se invoca similitudinea multiculturala, spiritul

comun, pragmatismul administrativ al populatiei din regiunile mentionate, premisa
comunicarii transfrontaliere, spiritul identitar, bazat pe traditii etno-culturale,
preferinta pentru spatiul functional, care duce la "spiritualizarea frontierelor" (Pierre
Sadran).
Evolutiile recente ale regiunii "geopolitice" au transformat Euroregiunea DKMT intr-o

zona accidentata si greu de administrat; Ungaria a intrat in NATO, Iugoslavia s-a
izolat international in urma conflictului din Kosovo, Romania este in etapa
demersurilor de integrare euro-atlantica. Iata de ce solutiile de functionare a
euroregiunii DKMT se refera la evitarea politizarii relatiilor, a cooperarii locale
concrete, in domeniile mentionate in documentul ei de creare: economie, cultura -
sport, invatamant si mass-media.
Fragilitatea relatiilor din interiorul euroregiunii a dus la un fenomen de "compensare"

de data recenta. Comunitatea romanilor din Voivodina cere oficial sprijinul televiziunii
regionale publice din Romania (vezi scrisoarea adresata TVR Timisoara de
comunitatea romanilor din Iugoslavia) pentru a se face inteleasa intr-o Iugoslavie
aflata sub dictatura, dat fiind faptul ca emisiunile TVR Timisoara se difuzeaza si pe o
arie mare din Voivodina. Intre altele, patru studiouri teritoriale ale TVR (Timisoara,
Cluj, Iasi, Craiova) produc in fiecare saptamana o emisiune difuzata prin satelit pe
TVRI: "Romanii de langa noi" adresata comunitatilor romanesti din statele vecine.
Intre televiziunile regionale publice din euroregiune - TVR Timisoara, MTV Szeged si
RTS Novi Sad - exista din 1997 un protocol de colaborare pentru coproductii, emisiuni
comune, multiplexuri, schimburi de emisiuni.
Emisiunea "Pe unde europene", difuzata de Radio Timisoara si Radio Szeged are deja
doi ani. Recent, Radio Vest a semnat, de asemenea, un protocol de colaborare cu un
post de radio local din Szeged. Proiectul de cooperare al euroregiunii DKMT include si
aparitia revistei trilingve EUROTRIO.
Peisajul mediatic
Presa locala si regionala din vestul Romaniei a cunoscut aceeasi evolutie ca in restul
tarii. De la cateva ziare ale PCR, secundate de o publicatie culturala pentru fiecare
judet, sustinuta de Uniunea Scriitorilor si un post de radio teritorial inaintea revolutiei
din 1989, presa a ajuns in ultimii ani la sute de titluri, zeci de statii locale si regionale
de radio si de televiziune. La Timisoara, de exemplu, existau inainte de 1989 trei
cotidiene judetene, patronate de PCR, in limbile romana, maghiara si germana:
"Drapelul Rosu", "Szabad Szo", "Neue Banater Zeitung", un hebdomadar in limba
sarba, "Banatske Novine", o revista literara, "Orizont", un post de radio teritorial,
Radio Timisoara, cu emisiuni in limbile minoritatilor, suprimat in 1987.
Din 1990 pana in 1995, numarul publicatiilor a crescut la Timisoara pana la

aproximativ 270, bineinteles, cu numeroase "efemeride". Doar trei publicatii au
depasit 1000 de editii ("Renasterea banateana", "Temesvari Uj Szo", "Timisoara");
ziarul german NBZ are mai mult de 700 de numere; 6 publicatii au in jur de 300 de
editii ("Agenda", "Timpolis", "Publitim", "Nasa Rec", "Vest Info", "Orizont"). Mai mult
de 95I din aceste publicatii se bucura de o finantare privata, chiar daca cele 5I din
publicatiile "de stat", adica fostele ziare de partid, au continuat sa-si exerseze
influenta, cel putin pana in 1990. Radioul si televiziunea locala au, inca, la jumatatea
decadei post-revolutionare, o anvergura mica: s-a recreat Radio Timisoara; prima
televiziune locala din Romania, TVT '89, a luat nastere in zilele revolutiei. Din aceasta
s-a separat, in 1992, pentru putin timp, TVT1.
Mutatiile din presa locala timisoreana au ca repere in primii 5 ani de dupa revolutie
reflexul ideologic si cenzura financiara, ceea ce a dus la fluctuatii si intorsaturi de
situatii imprevizibile. Peter Gross, profesor de jurnalism la Chico State University
California, cercetator al fenomenului mediatic romanesc, apreciaza aceasta etapa
drept "pre-profesionala", cand conduita jurnalistului seamana mai degraba cu cea a
unui "caine de vanatoare decat cu cea a unui caine de paza", referindu-se la
deficientele fata de respectul publicului, responsabilitatea profesionala, confuzia fata
de pozitia jurnalistului in societate, suprapunerea informatiei cu opinia. In 1996,
spune cercetatorul american, jurnalistul roman, inca excesiv de politizat, incepe un
proces de auto-examinare. Comunicarea intre public, jurnalisti si politicieni/autoritati
s-a ameliorat, genurile s-au diversificat in acelasi timp cu stilurile, a inceput un
proces de specializare si separare a domeniilor, iar amestecul intre informatie si
opinie s-a diminuat ("Mass Media in Revolution and national Developpment. The
Romanian Laboratory", 1996). La aceasta a contribuit, de asemenea, aparitia
invatamantului jurnalistic academic: la Timisoara functioneaza trei facultati de profil,
doua private si una de stat.
Preocuparile pentru relatiile interetnice au inceput sa se faca simtite si ele, insa au

ramas sporadice, in vreme ce dificultatile de finantare a publicatiilor in limbile
minoritatilor au dus la reducerea numarului de pagini sau chiar la disparitia lor:
cotidianul NBZ (cu o aparitie ce dateaza de doua secole!) a disparut, transformandu-
se intr-un supliment al ziarului german din Bucuresti, cotidianul "Temesvari Uj Szo" a
devenit hebdomadar, publicatiile in limba sarba au cunoscut perioade de criza, iar
cele in bulgara sau slovaca apar doar cand este posibil.
Relatiile interetnice si presa. Timisoara - studiu de caz
In prezent, la Timisoara apar cotidianele "Timisoara", "Renasterea banateana",

"Agenda zilei", "Prima ora", mai multe hebdomadare de tip magazin sau specializate,
dintre care cel cu cel mai mare tiraj, tinand cont si de circulatia regionala, este
"Agenda", la care se adauga publicatii ale elevilor, ale studentilor, publicatii din
diverse medii profesionale; functioneaza mai multe posturi de radio locale pe banda
FM - Radio Vest, Radio Europa Nova, Radio Analog - si studioul public regional, pe
banda AM - Radio Timisoara. Televiziunea locala contine Tele Europa Nova, Analog
TV, Tele Universitatea, iar cea regionala - TVR Timisoara, studio teritorial al TVR
pentru vestul tarii, care difuzeaza pe canalele publice si prin satelit, in cadrul TVR
International.
Pagini, rubrici sau emisiuni speciale pentru minoritati, precum si o preocupare

programatica pentru relatiile interetnice, sunt prezentate de ziarul "Timisoara", care
are din 1999 pagini in limbile minoritatilor, Radio Timisoara care contine in grila sa de
programe emisiuni in limbile a 5 minoritati si TVR Timisoara, cu o emisiune
hebdomadara interculturala, "Banatica", produsa de trei minoritati: maghiari,
germani si sarbi. O politica in acest sens a fost lansata in ultimii ani de revista
"Orizont", care s-a ocupat constant de analiza si de recuperarea identitatii noastre
central-europene prin cercetarile grupului "A Treia Europa". De altfel, Timisoara este
singurul oras in care functioneaza un Institut Intercultural cu publicatii neperiodice
notabile.
Un caz special, chiar daca izolat ca audienta, e reprezentat de aparitia "Gazetei de

Vest", relansata in 1994 ca publicatie a Miscarii Legionare (fondata in Romania in
1927) sub deviza "o revista in plus, un dusman in minus", care a propagat
nationalismul de extrema dreapta, exaltand ortodoxia si virtutile natiunii pana anul
trecut, cand s-a decis oprirea aparitiei ei. Pentru cativa ani, o ideologie nationalista,
antieuropeana, cu accente pe "iredentismului maghiar" si pe pericolul finantarii
evreiesti, a fost propagata de mass-media editata de Fundatia Europeana Dragan, cu
sediul la Lugoj, apartinand milionarului italian de origine romana, Iosif Constantin
Dragan: "Renasterea banateana", Tele Europa Nova si Radio Europa Nova.
Esecul acestui tip de mesaj in Banat a avut ca efect caderea in surdina a accentelor
nationaliste si intoarcerea la o normalitate dominata de ceea ce numim "spiritul
timisorean".
O privire critica a perspectivei relatiilor interetnice in presa timisoreana releva cateva

deficiente:
• demersuri jurnalistice incomplete, datorate unei slabe cunoasteri a literaturii din

domeniu si a comunitatilor etnice care vin in contact, precum si slaba cunoastere a
documentelor/a legislatiei europene in problemele minoritatilor;
• preocupari ocazionale nesistematice si inconsecvente ca atitudine in ceea ce

priveste relatiile intre etnii si confesiuni, in contradictie cu evocarea permanenta a
"modelului" multicultural din zona, ceea ce denota o imaturitate profesionala;
• absenta analizei, a cercetarii jurnalistice care explica natura relatiei interetnice din
Banat;
• atitudini partizane, atinse de prejudecati culturale sau o tratare emotionala a
subiectelor legate de minoritatile etnice, ceea ce duce la o incarcare a intentiilor de
manipulare, militante, discriminatorii etc.
• folosirea defectuoasa a termenilor uzuali (de exemplu: multiculturalism,

regionalism, regionalizare, autonomie etc.), prin producerea de confuzii si iritari;
• utilizarea acestor termeni de o maniera speculativa pentru sustinerea mitologiilor

locale (stimularea mandriei locale) sau a orientarilor politice carora le putem conferi
legitimitate prin invocarea "tolerantei", a multiculturalitatii, a relatiilor pacifiste etc.
• asocierea anumitor minoritati cu infractiunile (romii, mai rar maghiarii);
• respectul limitat al jurnalistilor pentru normele deontologice privind dreptul la

imagine, non-discriminarea etc.
Un studiu al Agentiei de monitorizare a presei, referitor la cantitatea de zvonuri din

informatiile transmise prin presa locala in tratarea subiectelor evocate, subliniaza o
atitudine tendetioasa in diferite grade in doua publicatii din Timisoara, "Renasterea
banateana" si "Timisoara", dar si o preocupare vizibil ridicata a ziarului "Timisoara"
pentru tema relatiilor interetnice. Institutul Prospecta din Timisoara a facut in 1998
un studiu de continut privind problema Universitatii maghiare de Stat reflectata in
presa; prezentul studiu arata o anumita evolutie a presei romanesti: atitudinea
dominanta in articole (82% ) este aproape neutra, in vreme ce doar in 4,4% dintre
cazuri expresia este puternic negativa sau puternic pozitiva.
In sfarsit, volumul Presa si toleranta, publicat in 1998 de Marcel Tolcea si Calin Rus,
face vizibil fenomenul manipularii prin dezinformare, avand ca punct de plecare
monitorizarea presei locale in perioada mai 1996 - mai 1997. Se trateaza intens si
emotional conflictele interetnice, asocierea dominanta cu ideea de infractiune,
dusman, inferior, dar si preocuparea sporadica pentru ideea de drepturi, discriminare
pozitiva etc. In ziarele din Timisoara predomina ca gen "nota" (adeseori ironica), si nu
"stirea", ca in ziarele din Bucuresti.
Comunitatea Romanilor din Iugoslavia
Delegatia Comunitatii Romanilor din Iugoslavia, in cadrul intrevederilor de la

Timisoara din 17 august 1999 cu Dna Brindusa Armanca, director al Studioului TVR
Timisoara al Televiziunii Romane, a dezbatut problema informarii romanilor de
dincolo de frontiere, mai concret cea a romanilor din Iugoslavia, si s-a cazut de acord
asupra necesitatii realizarii unei emisiuni de specialitate pentru problemele cu care
se confrunta minoritatea romana din Iugoslavia, intrucat, conform informatiilor de
care dispune C.R.I., aproape 80% din populatia iugoslava de origine romana din R.F.I.
urmareste programele TVR1 si TVR2. Consideram ca pastrarea valorilor romanesti in
spatiul din Banatul iugoslav ar putea inregistra o crestere substantiala, avand in
vedere efectele mass-media asupra opiniei publice de origine romana.
In speranta ca veti solutiona pozitiv dorintele noastre, va multumim anticipat si va

dorim succes in activitatea Dumneavoastra.
Ioan Cizmas
Presedinte
Comunitatea Romanilor din Iugoslavia
II.2 Mediatizarea etnicitatii: reflectii plecand de la cazul

razboiului din Iugoslavia
Nicolas Pélissier, Université de la Méditerranée
«Televiziunea ucide mai repede decat gloantele»
Emir Kusturica
«Nimic nu este ca un razboi cand e vorba de a genera controverse (...) asupra rolului
mass-media in tratarea evenimentelor internationale. Fiecare conflict modern a
provocat polemici asupra acoperirii sale mediatice, polemici care, explicit sau
implicit, sfarsesc prin a ajunge la consideratii mai generale asupra rolului mass-media
si al razboiului intr-o societate democratica», noteaza Fred Halliday intr-o remarcabila
lucrare intitulata The Media of Conflict.
Daca ne intrebam adeseori ce ne invata mass-media despre razboi, se intampla rar

sa punem urmatoarea intrebare: ce ne invata razboiul despre mass-media? De altfel,
intrebarea «Ce face razboiul din informatie?» merita sa fie completata cu o alta: «ce
face informatia din razboi?»
«Razboiul ei», am fi tentati sa raspundem, referindu-ne la acoperirea mediatica a

conflictului care a opus N.A.T.O. Iugoslaviei in perioada 24 martie - 20 iunie 1999.
1. De la informatia din razboi la informatia ca razboi
«Informatia este prima victima razboiului», auzim in mod constant. Daca formula
atinge un punct nevralgic, ideea pe care o contine este preconceputa si, in special,
din ce in ce mai putin convingatoare, cel putin in cursul acestui secol, care a vazut
progresiv trecerea de la o «informatie-victima» la o informatie colaboratoare, chiar la
o «informatie-tortionara». Marile conflicte ale primei jumatati a acestui secol pot sa
fie tratate prin paradigma instrumentalizarii, care plaseaza informatia, mass-media si
jurnalistii, in timp de razboi, in situatia de victime ale abuzurilor de putere si contra-
putere politice si militare (vezi Ferro, 1991).
Perioada de dupa cel de-al doilea razboi mondial, intersectie a tuturor formelor de
propaganda si de conflicte legate de decolonizare, marcheaza o noua perioada in
evolutia relatiilor dintre jurnalisti si militari, relatii care ar putea fi analizate printr-o a
doua paradigma, aceea a colaborarii. Calificati ca «soldati ai informatiei» in timpul
conflictului din Indochina, jurnalistii primesc rangul de maior in timpul razboiului din
Vietnam si profita, caz unic in istorie, filmand si transmitand in direct tot cortegiul de
orori si deziluzii al razboiului, in vreme ce, in timpul razboiului din Algeria, o emisiune
televizata arata spectatorilor sai «un razboi curat si exemplar» (Bourdon, in De
Bussières et alii, p. 121) intr-un documentar calificat drept «cadou familiilor
franceze» (Id).
Totusi, «colaborarea activa» din Vietnam a produs efecte considerate contra-

productive de catre Departamentul american de Stat; conflictele care au urmat se
situeaza mai degraba intr-o perioada caracterizata de o noua paradigma a
incertitudinii, in care puterile politico-militare ezita sa se intoarca la o perioada de
instrumentalizare si chiar ignora mass-media (cazul interventiei americane din
Granada), cautand o colaborare de tip «patriotic» cu jurnalistii (cazul mass-mediei
britanice din timpul razboiului din Falkland), chiar o «colaborare pasiva», implicita,
ilustrata de Conflictul din Kuveit.
• Ruptura din Razboiul din Golf
Acest conflict in acelasi timp supra- si sub-mediatizat a avut o mare calitate: a aratat
ca o colaborare intre jurnalisti si militari poate fi la fel de pernicioasa ca si
instrumentalizarea. Acceptand sa intre intr-un sistem de echipe organizate de
militarii din coalitia aliata, jurnalistii occidentali, in special cei francezi, par a se simti
excelent intr-o situatie de «cobai». Aceasta situatie, conjugata cu cresterea puterii, in
aceasta perioada, a noilor tehnologii ale informatiei si ale razboiului (Wolton, 1991), a
lasat loc la tot felul de abuzuri, stigmatizate in numeroase lucrari (Baudrillard, 1991 ;
Virilio, 1991 ; Ferro, 1991 ; Freund, 1991 ; Fleury-Vilatte, 1992). Deceptia jurnalistilor
a fost mare si, in urma manipularilor inregistrate in timpul acoperirii «evenimentelor»
de la Timisoara, discutiile si colocviile au reafirmat necesitatea unei deontologii a
informatiei. Am descoperit atunci ca puterile totalitare nu erau singurele care
practicau dezinformarea: jurnalistii democratiilor occidentale puteau si ei sa
contribuie la ea pe larg, in mod voluntar sau prin lipsa de distanta (vezi Laprévote si
Bergerot-Buisine, 1991). La trecerea a opt ani de la aceste dezbateri s-a permis oare
sa se ajunga la o evolutie a situatiei?
• Kosovo: un conflict post-modern
Daca post-modernismul poate fi definit ca depasirea modernitatii prin alianta a priori

contra-naturii a inovatiei high-tech si a arhaismului tribal, conflictul din Kosovo, in
perioada sa caracterizata de bombardamentele fortelor aeriene ale N.A.T.O. asupra
Iugoslaviei, apare ca fiind post-modern.
Pe de o parte, ca si Razboiul din Golf, acest conflict rezulta din combinatia «unui
razboi condus din spatiu, prin satelit, cu avioane ascunse» si a «unui razboi al mass-
mediei care impinge la crima» (Virilio, 1995, p. 95). Este vorba, mai mult decat in
cazul razboiului din Golf, de un razboi aerian si spatial, «in care spionarea
informatiilor adverse depaseste de departe simplul bruiaj al emisiilor ei » (Virilio,
1999, p. 34). Este vorba chiar de o «informatie-razboi», in care informatia devine ea
insasi un fel de nou luptator care genereaza un haos mediatic, enegetic si informatic
la dusman, prin provocarea unor accidente sistemice (bombardemente ale retelelor
de informatii, atragand dupa sine «catastrofe cibernetice», se propaga intr-un mod
epidemiologic). Prin urmare, aceste noutati geo-tehnologice au fost insotite de
inovatii geo-strategice: transformarea razboiului clasic intr-o operatie de politie, de
jandarmerie mondiala (de fapt, occidentala), vizand «mentinerea ordinii» intr-o zona
care ar putea fi calificata drept «periferia Europei»; primul «razboi umanitar» care a
avut ca efect repunerea in discutie a suveranitatii Statelor-natiune in numele unui
nou drept de interventie democratica, sub vigilenta unei justitii internationale
experimentale; primul razboi care a violat carta O.N.U., dar si cea a N.A.T.O.,
considerat pana in prezent o alianta de aparare; trecerea de la o «lume dualista» din
Razboiul rece la o «lume monista» domina toata forta armata americana.
Pe de alta parte, conflictul din Kosovo, in dimensiunea sa locala, marcata de

confruntarea serbo-albaneza, prezinta un caracter arhaic, chiar regresiv (Keegan,
1998), care il apropie mai mult de cel din Ruanda decat de cel din Golf (Seaton,
1999). El apartine mai degraba unei categorii inedite, caracterizata prin perisarea
Statului-natiune-teritoriu, prin resurgenta antagonismelor culturale de natura
«biologica» in cadrul aceleiasi comunitati teritoriale, prin dezvoltarea unor gherile
mentinute prin traficul mondial de arme si de droguri, din ce in ce mai dificil de
controlat si de localizat; aceste gherile sunt deseori foarte bine echipate cu tehnologii
noi, stiind din ce in ce mai bine sa instrumentalizeze mass-media (locala sau
internationala) in propriul lor interes (v. Allen, 1999, pp. 33-40).
Cum poate reflecta presa un conflict de o asemenea proportie?
• «Informatia in uniforma?»
Asa cum a aratat Marc Ferro (1991), razboiul modern nu mai este cel al jurnalistului-
soldat, ci acela al unui complex militaro-industrial, care cauta sa-si castige cauza in
mod discret (aceea a informatiei bine «calibrate»): jurnalistii procedeaza atunci la
«dezinformare in ciuda lor»? In timpul conflictului din Kosovo, am asistat la o perfecta
adecvare intre principalele mesaje distilate de N.A.T.O. si cele vehiculate de mass-
media? Am putut constata o schimbare de atitudine a jurnalistilor francezi in
acoperirea acestui conflict, lectiile din Golf au fost invatate? A raspunde la aceste
intrebari nu este lucru usor, in afara de polemicile obisnuite. Daca un cercetator o va
face in mod stiintific, bazandu-se pe analizele reale cantitative si calitative din mass-
media, va fi pionier in domeniu, intrucat rezultate dintre cele mai serioase nu au fost
publicate. Totusi, referindu-ne la un anumit numar de lucrari de presa si la
observatiile noastre personale, gasim util sa formulam cateva ipoteze care ar putea fi
testate mai mult in cadrul cercetarilor experimentale.
2. Efectul-golf: schimbari substantiale in pragmatica jurnalistica
Ne-am bucurat indeajuns? Reactiile puternice si polemicile suscitate de mediatizarea

evenimentelor din Golful Persic, a cvasi-revolutiei romanesti sau a interventiei
militaro-umanitare din Somalia, multiplicarea conferintelor, a colocviilor sau a
dezbaterilor asupra deontologiei informatiei (Pélissier, 1999), patrunderea in spatiul
public prin atacuri ale celor mai prestigiosi «intelectuali mediatici anti-mediatici»
(Mathien, 1999) au provocat progresiv un salt salutar. Cel putin in Franta, prin
tratarea conflictului din Kosovo in toata perioada bombardamentelor N.A.T.O.
Daca putem defini comunicarea mediatica drept o combinatie, fara incetare innoita,
intre trasmiterea unui continut si punerea sa in valoarea, cea de-a doua dimensiune,
care trimite la pragmatica jurnalistica, ne-a retinut atentia cel mai mult. S-a putut
observa efectiv, cu ocazia acestui conflict, o reala schimbare de atitudine a
profesionistilor francezi. Ramane totusi de confirmat aceasta prima ipoteza prin
analize de continut aprofundate, in special semio-pragmatice, ale ansamblului de
programe mediatice franceze in perioada evocata. Sa indicam cateva tendinte, in
majoritatea lor reperate de profesionisti, in special de cei din Scolile de jurnalism.
• Prima tendinta: un efort de prudenta
Daca Razboiul din Golf a fost un razboi fara imagini, acela din Kosovo a fost un razboi
fara marturii: «trimisi la periferie, jurnalistii au primit, in calitate de martori secundari,
marturiile orale ale refugiatilor-martori primari». In acest context, isi puteau permite
interpretari abuzive de genul celor constatate opt ani inainte? De fapt, jurnalistii
francezi, in special profesionistii audiovizualului prezenti in regiunile limitrofe din
Albania sau Macedonia, au adoptat o anumita rezerva vis-à-vis de cuvintele si
imaginile transmise de martorii primari, precum si de sursele «oficiale» sarbe sau
albaneze: pe langa multiplicarea citatiilor si folosirea cvasi-sistematica a
conditionalului, «numaratoarea refugiatilor se face cu precautie, discursurile oficiale
sunt puse in discutie in permanenta, incrucisarea informatiilor e sistematica (...).
Serviciul public este asaltat de sobrietate, dar si un canal privat cum este TF1».
• Cea de-a doua tendinta: un efort de vulgarizare
Cu ocazia oricarui conflict considerat de ei drept «major», condusi uneori de

simplificari care tranforma vulgarizarea in «cultura a imitatiei», jurnalistii francezi nu
au ezitat sa trateze conflictul din Kosovo in toate dimensiunile, incercand sa explice
motivele istorice, geografice, economice, culturale, sociale etc. aflate la originea
resentimentului actual intre comunitatile sarba si albaneza. Chiar daca nu a reusit
intru totul, efortul didactic a fost real si sprijinit de harti, grafice, cronologii, montaje,
documentare audiovizuale de calitate.
• A treia tendinta: un efort de echidistanta
Desi, in ansamblu, mass-media franceza (ramane totusi de verificat experimental) a

avut tendinta de a legitima bombardamentele N.A.T.O., s-au auzit multe voci
dizidente, care au facut sa se uite cvasi-unanimismul ce a caracterizat Razboiul din
Golf. De aceasta data, in afara de «micro-presa» nationalista si/sau anti-imperialista,
mass-media cu public mare, ca Marianne, Le Monde Diplomatique, L�Humanité, Le
Figaro Magazine, Paris-Match, L�Express, a putut sa-si exprime liber toate rezervele,
chiar ostilitatea fata de razboiul purtat de N.A.T.O. Intre altele, presa scrisa a publicat
in coloanele sale jurnalisti anglo-saxoni prestigiosi, care nu impartaseau entuziasmul
belic al confratilor lor. In ceea ce priveste presa care era mai degraba «pro-
bombardamente», si ea a oferit uneori cuvantul unor intelectuali critici vis-à-vis de
bombardamente si nu s-a sfiit sa denunte regulat numeroasele esecuri ale
interventiilor N.A.T.O., in special in comunicarea institutionala: mesaje schimbatoare
si adeseori incoerente, absenta imaginilor audiovizuale non-sarbe provenind din
Kosovo, inflatia semantica (de la «genocid», la «pierderi colaterale», lipsa de justete
in ton), abuzuri de tehnici de propaganda si absenta de coordonare intre strategiile
nationale de informare au fost principalele critici adresate de aceasta presa N.A.T.O.,
in special lui Wesley Clarksi purtatorului sau de cuvant, Jamie Shea (prezentat de
«Guignols de l�Info» ca gesticulator patetic...). In sfarsit, la televiziune au aparut emisiuni
care aduceau in prim plan riscul etic care putea exista in monopolizarea atentiei
telespectatorilor printr-o insistenta tautologica asupra imaginilor cu refugiati
albanezi.
La acest efort triplu, am putea adauga un efort de sobrietate (vezi remarcabilul
articol al lui Bernard Guetta, «Kosovo: razboiul asa cum il vedem», publicat in Le
Monde din 10 iunie 1999) care permite sa se dea uitarii kitsch-ul spectacular si
grandilocvent al unui Razboi din Golf care ar putea sa se rezume la emblema sa de
pe CNN (Rossignon, in Fleury-Vilatte, 1992, pp. 37-51).
Din toate aceste diferite tentative de evolutie pragmatica constatate care tin oare de
continutul discursiv vehiculat de mass-media franceza? Si aici ar fi prudent sa se
astepte primele rezultate ale anchetelor pe acest subiect initiate de diferite centre.
Ne permitem, totusi, sa formulam o a doua ipoteza: in ciuda precautiilor pragmatice
luate de jurnalisti, mass-media franceza a monopolizat atentia publicului cu un
discurs dominant mitologic, putin diferit de cel schitat de comunicarea institutionala
a N.A.T.O.
3. Un discurs dominant articulat in jurul a patru sintagme
Trei dintre aceste sintagme au fost puse in valoare de rezultatele primelor anchete
efectuate in Europa pe aceasta tema (Dragan, 1999). Propunem sa adaugam aici o a
patra, reperata din analisti ca Ignacio Ramonet sau Paul Virilio: «Razboiul de
Civilizare», implinire nelinistitoare a profetiei politologului american Samuel
Huntington.
Acest discurs dominant, de ordin mitologic, nu a fost in mod obligatoriu conform cu

realitatea operatiunilor de pe teren. Ce conteaza! Mass-media, constient sau nu, a
jucat «jocul comunicarii» impus de «comunitatea internationala». Si cu atat mai rau
pentru cei care au incercat sa-i demonteze mecanismul.
• Un razboi tehnologic (sau un «razboi curat»)
«Deci acum asa facem razboiul?», se intreba un jurnalist american in Le Figaro din 22
iunie 1999, evocand «primul razboi in totalitate aerian», care respecta conceptul
consacrat de «Zero Morti», cel putin in ceea ce priveste fortele aliate. Ca si in cazul
Razboiului din Golf, se pare ca mass-media a difuzat credinta, larg propagata de
N.A.TO., in ecuatia: «mai multa tehnologie = mai putini morti». Le Nouvel
Observateur din 8 iulie 1999 afirma chiar: «nu a fost un �razboi� in sensul lui Clausewitz
fiindca nu a existat o escalada inspre extrema (...). A fost o operatie de jandarmerie
pe scara internationala (...). Loviturile aeriene au vizat obiective economice,
incercand sa treaca pe langa populatie. Pentru un razboi non-militar, contractul a fost
aproape respectat» (J. Julliard). Adaugam aici analizele lui Jean Baudrillard (1991)
asupra «razboiului virtual», cele ale lui Dominique Wolton despre «Wargame» (1991)
sau ale lui Paul Virilio, care evoca «tehno-parada» de arme noi: elicoptere Apas,
bombe cu grafit si alte arme non-letale al caror obiectiv «nu mai este sa distruga, ci
sa neutralizeze dusmanul» (Virilio, 1999, p. 60). Vom evoca totusi un «conflict redus
la un tratament de date» (F.B. Huyghe), reluand afirmatia lui Wesley Clark: «acest
razboi este cel care a facut uz cel mai mult de arme de precizie in istorie».
• Un razboi umanitar (sau «razboiul drept»)
«Cauza dreapta», scrie Jean-Marie Colombani, in Le Monde din 8 aprilie 1999, cu

accente lirice: «urgenta este aici, aceea a acestor doua milioane de albanezi din
Kosovo care sunt la mana lui M. Milosevic». Obiectivul razboiul ar fi totusi sa puna
capat unei catastrofe umanitare, unei «epurari etnice» deja amorsata, obisnuita
sarbilor si planificata de mult. «Putem accepta sa traim in sclavie si sa lasam ultimul
cuvant acestui asasin?», se intreaba Jacques Julliard, evocand ideea unei «recuperari
morale»: «rusinea din anii treizeci si patruzeci, proiectata pe ecranul iugoslav:
trebuie sa bombardam Pristina si Belgradul pentru ca aliatii nu au bombardat
Auschwitz-ul. Parintii nostri s-au facut doar ca vad, au lasat trenurile sa plece, nu se
va mai ajunge in aceasta situatie!». De unde si importanta simbolica a imaginilor cu
refugiati albanezi care au revenit cotidiene pe ecrane.
• Un razboi democratic
«Sa eliminam satrapul, sa salvam poporul!», citim in La Croix din 31 martie 1999.
Mass-media franceza, in marea sa majoritate, face un laitmotiv din discursul
Generalului Wesley Clark: razboiul trebuie sa permita caderea «tiranului Milosevic» si
sa favorizeze instaurarea democratiei in Iugoslavia. Comparandu-l pe Milosevic cu
Hitler, Jacques Julliard evoca «nationalismul sau rasist» in vreme ce Jean-Marie
Colombani il numeste «sef de banda», «asasin» si «criminal de razboi»: nu astfel a
fost, de altfel, desemnat si condamnat de «comunitatea internationala» si de Tribunal
sau Penal International?
• Un razboi de civilizare
Tony Blair a declarat la Financial Times: «In Kosovo este vorba de un razboi de un
nou gen, care tine mai mult de valori decat de teritorii». Este vorba, deci, de un
«razboi de civilizare», de promovarea drepturilor omului, acestea din urma aparand
ca etic superioare integritatii teritoriilor si suveraneitatii Statelor. Paul Virilio merge
pana la a evoca un «razboi sfant laic», al carui dusman absolut ar fi «purificarea
etnica», iar legitimitatea ar fi «purificarea etica» (Virilio, 1999, op.cit., pp. 20-31).
Acest nou «razboi etic» ar avea ca obiectiv moral sa opreasca regresiunea inspre
statul primitiv pe care l-ar constitui noile razboaie balcanice, conform teoriilor lui J.
Keegan exprimate in War and Our World.
In timp ce Serge July estimeaza ca «destinul Uniunii Europene se joaca in Kosovo»,

Jacques Julliard mentioneaza «noile exigente ale justitiei care apar in constiinta
universala», iar Jean-Marie Colombani evidentiaza «dreptul oamenilor contra dreptul
celor puternici».
• «Afacerea Régis Debray»
Dominarea simbolica a patru discursuri releva o dimensiune a fantasmelor? Mass-

media franceza nu a dus, asa cum am aratat mai sus, un efort real de echilibrare a
cuvintelor? Lucrurile sunt, in realitate, mai complexe, asa cum a aratat-o si ceea ce
numim «afacerea Debray», controversa intre intelectuali si editorialisti in presa
nationala, pornita de la publicarea, la inceputul lui mai 1999, in Le Monde, Marianne
si L�Humanité, a anumitor cuvinte critice la adresa loviturilor N.A.T.O., apartinand
unor specialisti bine cunoscuti ai informatiei. Ce a revelat aceasta «afacere»? Ca este
dificil sa critici anumite practici de dezinfomare politica si mediatica fara a suporta
apoi loviturile unui mod de gandire unic, cel putin cel legat de reproducerea pe de
rost, fara amendamente, a celor patru sintagme ale discursului mitologic promovat
de N.A.T.O. Bineinteles, Régis Debray nu a facut-o fara naivitate, fara stangacie si
fara caricaturi (Bougnoux, 1999, p. 45), insa a avut meritul de a porni dezbaterea.
«Victimizand imprudent si aruncand ideea mediatica in derizoriu, presa si-a gresit
tinta», scrie Daniel Bougnoux (Id., p. 49). «Dimpotriva, cand articolele luate in
discutie tind sa relativizeze imaginile, trec drept neobservate», adauga Serge
Tisseron (1999, p. 43). Jean-François Gossiaux, mare specialist in problema
Balcanilor, evoca la acest subiect o «intoarcere la anii stalinisti» iar Jacques-Marie
Bourget, reporter la Paris-Match, denunta presa care «refuza sa cumpere imagini
capabile sa dea publicului o imagine proasta despre N.A.T.O.» concluzionand: «nu
mai ramane din presa de opinie decat presa care are despre ea o opinie buna».
Ce are in plus audienta de la «Arrêt sur Images» in fata celei a marii mase a
Jurnalului Televizat (care nu a prezentat aproape niciodata imagini cu alte persoane
decat albaneze)? Colaboratorii de la Marianne sau ai canalului La Une nu sunt atunci
populisti incurabili iar cei de la Monde Diplomatique incorigibili anti-americani? Adica
niste indivizi «depasiti».
4. Revansa realului
Nu este vorba aici de a face o judecata de valoare asupra legitimitatii

bombardamentelor N.A.T.O. asupra Iugoslaviei, ci de a pune niste intrebari.
Realitatea operatiunilor de pe teren nu a denuntat, cel putin partial, binele fondat
prin «discursurile de mobilizare», voit simpliste si proprii oricarui tip de comunicare in
situatie de criza sau conflict? Cel putin, asta constata o mare majoritate a presei
franceze, la incheierea conflictului.
• Tehnologii ale deceptiei sau deceptie tehnologica?
Razboiul din Iugoslavia nu se vroia doar un «razboi just», ci si un razboi «in care sa
se vizeze just» (Virilio, op.cit., p. 74). Si a fost oare cazul cu adevarat? «5000 la 0»,
titra ironic Washington Post, a doua zi dupa bombardamente. Dar ce sursa poate
astazi sa pretinda ca dispune, ca si in cazul Irakului, o cifra exacta a numarului de
victime? De altfel, razboiul a fost efectiv «curat» de partea aliatilor, dar nu a fost asa
nici pentru victimile civile sarbe (Armata iugoslava a fost putin atinsa, atat material,
cat si uman) si nici pentru victimele albaneze in ceea ce priveste «pierderile
colaterale». Retorica instutionala a N.A.T.O. va fi facut tot posibilul pentru a eufemiza
actiunea sa criminala, dispunand ca mass-media sa prefere termenul de «lovituri»,
celui de «bombardamente». In sfarsit, razboiul nu a fost castigat «din inaltul cerului»?
Nu a durat prea mult timp fata de ceea ce credeau la inceput cancelariile occidentale
(«cateva zile», se spunea, ca in 1914!)? Milosevic nu a cedat mai degraba in urma
«intorsaturilor» din diplomatia rusa, in urma trimiterii in Macedonia a unui contingent
de 50 000 de persoane si a planificarii de catre aliati a unei interventii terestre pentru
vara lui 1999? Ca si razboiul din Golf, cel din Iugoslavia a fost o expozitie a
tehnologiilor cele mai sofisticate. Ca si razboiul din Golf, nu a fost «curat»: a avut loc,
cel putin pentru victimele lui, din trecut, prezent si viitor.
• Putem «bombarda» un razboi civil?
Oare nu bombardamentul declansat de N.A.T.O. sta la originea catastrofei umanitare

constatata pe ecranele noastre? Cu siguranta, politica lui Milosevic din 1989 in
Kosovo era represiva si a determinat aproape 200.000 de albanezi sa paraseasca
zona. Insa, exodul masiv raportat de mass-media (mai mult de un milion de
persoane) si asasinatul in masa a milioane de victime inocente de catre para-militarii
si politia sarba au inceput din 24 martie, prima zi a bombardamentelor N.A.T.O.
«Oamenii ii vad pe refugiati si cred ca vad un razboi, in vreme ce refugiatii sunt o

consecinta a lui, asa de mare era confuzia: bombardam pentru ca sarbii expulzeaza
populatia, pe cand deportarea se produce, de fapt, dupa bombardamente, este o
consecinta a lor. Intrebati in jur si veti vedea: razboiul are loc din cauza refugiatilor,
de aceea se bombardeaza. Efect reusit. Acesta este sistemul mediatic», noteaza
deznadajduit Ignacio Ramonet. Singurul tip de interventie al carui obiectiv prioritar ar
fi fost o reala protectie a populatiei civile ar fi fost o interventie terestra contra
armatei, politiei si a militiilor sarbe. Insa o astfel de operatie ar fi contravenit, cu
siguranta, conceptului strategic de «Zero Morti» aparat de Departamentul american
de Stat. Protectia civililor, fie ei sarbi sau albanezi, nu a fost, deci, obiectivul esential
al razboiului. Intre altele, cum a remarcat si Odysseas Boudouris, de la Medici fara
Frontiere: «in timpul acestui razboi, miscarea umanitara occidentala a fost acolo
unde a vrut N.A.T.O., a facut ceea ce N.A.T.O. a vrut sa faca, a spus ceea ce N.A.T.O.
a vrut sa fie spus». Pe scurt, miscarea a fost «remorca» puterii militare, ceea ce nu
este conform cu principiile sale de independenta.
In sfarsit, in afara de victimele civile si ruina economica si sociala a unei tari,

bombardamentele aliatilor nu au ipotecat oare viitorul ecosistemului unei intregi
regiuni? Catastrofele ecologice sunt numeroase si cine va putea prezice efectele
asupra populatiilor locale ale bombelor cu uraniu, al caror caracter toxic si radioactiv
a fost pe larg demonstrat in Irak?
• Dictatura sau democratura?
Sa amintim: unul dintre obiectivele declarate ale N.A.T.O. era caderea «dictatorului»
Milosevic. Or, trebuie sa recunoastem ca el este inca la putere in Iugoslavia, iar
bombardamentele occidentale i-au oferit chiar timp pentru castigarea unei
legitimitati suplimentare. Aceste «lovituri» ar fi progresat oare intr-un regim
democratic? Dimpotriva: actualul presedinte din Muntenegru, Djukanovic este din ce
in ce mai debordat de rivalul sau ex-comunist Bulatovic, in vreme ce sondajele de la
Belgrad arata ca partidele care progreseaza cel mai mult in Serbia sunt cele conduse
de Vuk Draskovic (dreapta nationala) si Vojislav Seselj (extrema-dreapta). Pe fondul
crizei si al sentimentului de esec national, actuala «democratura» aflata la putere in
Belgrad are inca zile de trait. De altfel, era vorba sa-i ajutam pe democratii sarbi; «de
ce nu au facut-o occidentalii inainte de a proceda la toate aceste masacre, mai ales
ca era posibil ca ele sa fie evitate?», se intreaba politologul belgradean Nebojsa
Popov.
In sfarsit, s-a facut oare cea mai potrivita alegere prin bombardarea Radioteleviziunii
sarbe, contravenind pentru prima oara «principiului non-discriminarii» promovat de
Uniunea Internationala de Telecomunicatii si de Eutelsat (v. raportul «Reporteri fara
Frontiere» 1999)?
In ceea ce priveste viitorul politic din Kosovo, este intunecat de marginalizarea Ligii
Democratice (L.D.K.) a lui Ibrahim Rugova, in profitul nationalistilor de la U.C.K.
(«Armata de Eliberare din Kosovo»), care procedeaza, de la terminarea
bombardamentelor, in ciuda prezentei fortelor internationale de interpunere, la o
veritabila «albanizare» a teritoriului.
• «Purificarea etica» a dus la disparitia «purificarii etnice»?
«Un razboi de civilizare», spunea Lionel Jospin. Totusi, nu se putea proceda la

avansarea civilizatiei fara razboi? Unii cred, referindu-se la negocierile de la
Rambouillet (februarie 1999) ca era un «dictat» inacceptabil pentru sarbi. De altfel,
cu exceptia lui Le Monde Diplomatique care a publicat textele de la Rambouillet pe
pagina sa de internet, putini au fost cei care au comentat textele redactate cam
repede. Chiar s-a cautat pacea la Rambouillet? Nu este sigur. Lucru uimitor: cele
doua puncte considerate «non-negociabile» de partea sarba erau acceptarea
prezentei fortelor N.A.T.O. (si nu ale O.N.U.) pe teritoriul iugoslav si organizarea in
trei ani a unui referendum asupra independentei Kosovo-ului. Or, trebuie sa
recunoastem ca negocierile de pace din iunie 1999 s-au efectuat pe baze mai suple:
O.N.U. a inlocuit N.A.T.O. si nici nu s-a pus problema unei eventuale independente
pentru Kosovo.
Mai apoi, ce inseamna notiunea de «comunitate internationala» atunci cand aceasta

coalitie se reduce la tarile occidentale cele mai industrializate care nu au ezitat sa
violeze «legalitatea internationala» pentru care luptasera in Golful Persic?
In sfarsit, «purificarea etnica» este departe de a fi disparut. In primul rand, ea este

considerabil accelerata, facand in special victime albaneze. In al doilea, in urma
negocierilor de pace din iunie 1999, ea s-a efectuat in «celalalt sens», facand victime
in special printre sarbi, dar si printre romi. Totusi, Kosovo este «etnic curatat» de
aceste ultime doua populatii. Ca si la Dayton, in 1995, coalitia occidentala a acoperit
o impartire etnica de facto, pe care ar fi pretins totusi ca o apara.
In acest paradox, presa a jucat probabil un rol deloc neglijabil, intrucat dispune, pe
de o parte, de puterea cuvantului, iar mai apoi de aceea de a defini situatii. In cazul
Ruandei si al Bosniei, cercetatori britanici (Mac Nulty, 1999; Wolfe Murray, 1999) au
aratat cum presa occidentala a demonstrat o lipsa de discernamant, reluand pe cont
propriu categorizari etnice definite pe teren de mass-media locala, dar care era
manipulata de gruparile de lupta (vezi tristul celebru exemplu al «Radio Mille
Collines» din Ruanda, sau cel al televiziunii din Pale in Bosnia). Printre aceste
categorii, o regasim si pe cea a «purificarii etnice», pe care mass-media occidentala,
dupa Wolfe Murray, nu ar fi trebuit niciodata «sa o lase sa se instaleze» fiindca nu
face altceva decat sa «intareasca stereotipurile locale».
Publicului occidental i se permite sa creada ca aceste tipuri de conflicte, pe langa

caracterul lor «primitiv», sunt proprii populatiilor «barbare», care nu vor putea
niciodata sa se inteleaga intre ele, din cauze de ordin biologic. In Balcani nu s-a spus
nimic, spre deosebire de Franta, despre «antagonismele culturale ireductibile» dintre
sarbi si albanezi, in vreme ce cercetatorii specializati au stabilit totusi ca aceste
antagonisme au fost scoase la iveala, prin mass-media, de liderii locali de razboi. Ce
surpriza a avut publicul francez atunci cand a constatat ca tinerii sarbi asculta muzica
tehno, ca U.C.K. are o pagina de web performanta sau ca Ibrahim Rugova fusese
studentul lui Roland Barthes! Acesti «barbari» nu prea erau lipsiti de asa-numitele
urme de «civilizatie».
• «Boala in civilizatie»
Diferitele intrebari pe care le-am formulat mai sus nu sunt fructul unui spirit pierdut
in national-bolsevismul clicii lui Milosevic si care striga impotriva complotului
mondialist al mass-media occdientala! Am constat, dimpotriva, ca aceste intrebari au
fost ridicate de marea majoritate a presei franceze, chiar si de cei care erau mai
degraba favorabili «loviturilor». Titlurile articolelor pe care le-am parcurs spun multe
despre starile emotionale ale cronicarilor sau editorialistilor: «Un precedent
paralizant» (Le Figaro, 22 iunie 1999); «Ciudata pace» (Le Figaro, 15 iunie 1999);
«Victorie, si dupa?» (Le Monde, 11 iunie 1999); «Victorie amara» (Libération, 11 iunie
1999); «Lectii ambigue despre un conflict» (La Croix, 25 iunie 1999); «Cine va
indrazni sa afirme ca nu se putea face altfel?» (Marianne, 13-19 iulie 1999). Cel putin
o doza de triumfalism exista: Milosevic a cedat cu certitudine, iar majoritatea
albanezilor s-au intors la casele lor. «Dar cu ce pret?», se intreaba Le Monde
diplomatique. Si apoi, «la ce bun?», daca Milosevic a ramas la putere si daca logica
de exacerbare a nationalismului etnic continua sa conteze in Balcani, si chiar si in tari
ale Uniunii Europene cum este Grecia (Allen & Seaton, 1999, pp. 162-175)?
Ca strategiile N.A.T.O. au vrut sa simplifice de buna voie un discurs oficial destinat sa

legitimeze interventia aliatilor si sa linisteasca opiniile publice occidentale, poate
aparea ca un «razboi bun». Dar ca mass-media occidentala a prezentat acest discurs
fara sa il discute, apare mai putin legitim in masura in care indoiala este o trasatura
care sta la baza eticii jurnalistice.
5. Incercare de explicare a disfunctionalitatilor sistemului mediatic
Doua tentative de explicare dintre cele mai des intalnite, atat in presa, cat si in
literatura specializata, se pot clasa in doua categorii. Prima trimite la o viziune
monista asupra lumii, la o explicatie globala a conduitelor mediatice, prin
uniformizarea crescanda a informatiei care genereaza mondializarea. Cea de-a doua
vizeaza factorii geo-strategici si se inscrie intr-o perspectiva dualista, tinand cont de
factorii culturali si simbolici care fac intotdeauna dintr-o informatie produsul unei
comunitati locale.
• O noua ordine globala?
Pentru Ignacio Ramonet, razboiul din Iugoslavia «deschide o noua etapa in istoria
relatiilor internationale. Ea anunta inceputul unei Noi Ordini Globale». Lumea bipolara
a razboiului rece va ceda locul unei «lumi unipolare» dominata de o «hiper-putere»:
Statele-Unite. Dupa Paul Virilio, S.U.A. va incerca sa impuna, incetul cu incetul, o
hegemonie de un nou gen: Global Information Dominance, dominatia unei si printr-o
informatie din ce in ce mai globalizata, adica binarizata, deci standardizata si
uniformizata. N.A.T.O. a inaugurat «un razboi nodal care nu este decat celalalt
versant al razboiului total din acest mijloc de secol» (op.cit., p. 33). N.A.T.O. adopta
un nou concept strategic, bazat inainte de toate pe «strategiile deceptiei» (sau
dezinformarii), un «concept globalitar care nu deranjeaza nici N.A.T.O., nici ONU, in
masura in care domeniul sau de competenta si de interventie ar fi mai putin geofizic
decat metageofizic» (Id., p. 45). Paul Virilio vede aici riscurile unui «razboi economic
total», in care interesele complexului militaro-industrial se unesc cu cele ale
complexului culturalo-informational al «Autostrazilor Informatiei».
«Nu ar fi de mirare ca sistemul mediatic sa apara ca un aliat obiectiv al sistemului

economico-politic si sa contribuie la stabilitatea acestuia. (...). Mass-media (...) ajunge
sa promoveze o ortodoxie a continuturilor. Sau, chiar sa favorizeze (...) o cenzura
prin consimtamant mutual, de buna companie, care ar fi un ecran de protectie la
denuntari, la strigate, al opinii critice», scria Michel Mathien in 1989, zece ani inainte
de conflictul din Kosovo, care a ilustrat a priori aceasta concluzie. Concentrarea
mondiala a initiativelor de presa nu face altceva decat sa favorizeze o «informatie in
uniforma» aflata in serviciul intereselor unui «Pentagon capitalist» (P. Virilio).
Daca urmam acest rationament, jurnalistii francezi nu ne-ar fi informat asupra

conflictului din Kosovo. Ar fi fost mai degraba niste victime inconstiente ale «tiraniei
comunicarii» N.A.T.O., o comunicare globalizata si tautologica («tautistica», ar spune
Lucien Sfez).
Totusi, oricat de confortabil si seducator ar fi acest rationament, nu face oare prea

frumoasa teoria complotului mondialist, a realpolitik-ului, a explicatiilor deterministe
si nu subestimeaza capacitatile de rezistenta ale culturilor locale si ale Statelor-
natiune-teritorii?
• Explicatiile locale sau «sovinismul informational»
Cum a aratat Béatrice Fleury-Vilatte à propos de mediatizarea razboiului din Golf in

cinci tari europene diferite, uniformizarea informatiei globalizate nu este intotdeauna
de suprafata: atunci cand analizam aprofundat discursurile mediatice, se poate
constata ca presa nationala pastreaza o grila de lectura specifica, aceea care este cel
mai mult conforma agendei definite de comunitate. Ajungem aici la ideea de
«sovinism informational», draga lui Daniel Bougnoux: «sa ne amintim ca fiecare
organism nu poate si nu stie decat sa-si trateze propria informatie si ca aceasta
inchidere (...) este un dat al faimosului tratament (...). Prin tratarea informatiei,
intotdeauna selectiva, ne stabilim propria identitate sau propria lume (...). E posibil
ca informatia sa ramana o valoare bizar locala, aruncata la mijloc (...). O non-tratare
face parte din optiuni (...). Cati sarbi s-au simtit interesati de suferintele kosovarilor?
Si cati occidentali de cele ale sarbilor bombardati de N.A.T.O.?» (Bougnoux, 1999, pp.
51-52). De altfel, razboiul din Kosovo este un razboi fara martori, de o mare
complexitate. In absenta unei informatii pertinente, care deranjeaza, destabilizeaza,
mare parte dintre jurnalistii francezi au mobilizat simboluri (Auschwitz, Republica,
Razboiul din Spania, Razboiul din Algeria...) chiar daca aceste simboluri nu s-au
revelat adecvate pentru «a gandi Balcanii»: «Constiinta noastra are oroare de vid si
suportam cu greu intrebarile fara raspuns: daca informatia lipseste, doxa acopera
gaurile.» (Id., p. 50). «Un jurnalist exprima ceea ce este el, adica un om, produs al
unui context si al unei culturi», completeaza Bernard Guetta. «Va ajunge el prin
meseria sa sa depaseasca acest lucru?».
• Articularea localului si a globalului: provocarile complexitatii
Conflictul din Kosovo nu s-a caracterizat atat de mult prin dezinformare, cat printr-o
anumita sub-informare. Ceea ce i-a frapat pe observatorii critici a fost mai putin un
tratament eronat sau hiperbolic al anumitor evenimente, cat ne-tratarea anumitor
aspecte considerate poate prea deranjante ale acestui conflict: adevaratele-false
negocieri de la Rambouillet, epurarea victimelor din randul sarbilor si al romilor,
excesele nationalismului albanez, violarea legalitatii internationale in numele careia a
fost declansat razboiul din Golf etc. «Complexitatea fenomenelor descurajeaza si
restaureaza invincibil credinta (...), atat de mare este dorinta noastra de certitudini
sau de scheme clare, usor de memorat si, daca se poate, maniheiste», precizeaza
Daniel Bougnoux (Ibid.), comentand ironic o oarecare «balcanizare» a gandirii
noastre. Atingem aici si pozitiile aparate de Morin si Le Moigne (1999) asupra
limitelor de acest tip de gandire «disjunctiva», care impiedica orice forma de
intelegere inteligenta a complexitatii. Dupa Edgar Morin, bajbaielile jurnalistilor
francezi à propos de un conflict care articuleaza o dimensiune globala cu miriade de
dimensiuni locale, pot fi explicate prin predominarea, in profesie, a acestui tip de
gandire reductionista si pozitivista:«in ceea ce priveste razboiul actual, e nevoie de o
privire binoculara si nu de una oarba. Razboiului intre N.A.T.O.si Iugoslavia i s-a
suprapus razboiul orbilor, unii nevazand decat raul cauzat de Iugoslavia, iar altii doar
pe cele cauzate de N.A.T.O. (...). Putini sunt cei care vad toate aspectele,
contradictorii si antagonice, ale problemei. De ce? Pentru ca spiritele au fost formate
in incapacitatea de a intrevedea complexitatea (...). Din aceasta cauza, suntem acum
intr-o dinamica de agravare a focarului din Balcani», ne previne Morin.
Oare jurnalistii francezi nu se intereseaza de complexitatea problemelor stiintifice,
asa cum o sugera recent Pierre Bourdieu? Ar fi injust sa o afirmam. Aceasta chestiune
face parte in prezent din reflectiile profesiei (Wattine, 1997). Totusi, daca numerosi
profesionisti admit ca inteleg interesul unei astfel de afirmatii, putini estimeaza ca ea
poate fi aplicata in profesia lor. Complexitatea nu este criticata, dar se considera ca
se aplica... «la altii», «la cei care au timp» (intelectuali, cadre didactice, cercetatori,
experti etc.). Jurnalismul se loveste deci de o necesitate de «vulgarizare» (Ruellan,
1993), ale carei limite si simplificari pot fi constatate regulat.
Insa trebuie sa fim realisti: temporalitatea proprie jurnalistului (chiar daca nu trebuie
sa cedeze dictatelor de urgenta) nu va fi niciodata aceea a unui cercetator
specializat. Meseria de jurnalist conserva cel putin o specificitate, aceea de a fi social
abilitat in a produce punctul sau de vedere cel mai pertinent posibil asupra unei
realitati complexe si schimbatoare, intr-un minim de timp posibil. Este totusi posibil,
pentru jurnalist, sa depuna un efort dublu: sa puna in practica formari profesionale,
initiale si, in special, continue, care ar permite sa se sesizese mai bine
interconexiunea stiintelor, unitatea lor si unitatea omului si sa se vada modelele
pozitiviste de interpretare a realului; pe de alta parte, urmarirea unei colaborari mai
active intre jurnalisti si experti, in sensul unei «cercetari-actiune» care ar putea sa
aduca un profit celor doua profesii (vezi Pélissier, 1999).
• In concluzie: virtutile publicului?
Desi rezultatele «anchetelor» nu sunt complete, anumite analize publicate sau

cunoscute, permit formularea unei alte ipoteze care ar merita sa fie validata
experimental: asupra perioadei conflictului din Kosovo, publicul francez (dar si
publicul din tari mai «neutre» cum este cazul Romaniei, vezi Dragan, 1999) pare a fi
furnizat interpretari mai moderate si rezervate ale evenimentelor decat cele ale
elitelor jurnalistice. Cel putin este ceea ce s-a constatat in urma unor sondaje de
opinie efectuate in acea perioada, precum si a anumitor emisiuni televizate precum
«Arrêt sur image» sau «Le courrier du Médiateur» de la France Télévision. Aceasta
«prudenta» a publicului a fost, de altfel, constata in timpul razboiului din Golf
(Wolton, 1991).
Aceasta strategie rezulta, deci, in urma unui activism civic sau, dimpotriva, a unei
«rezistente pasive» de tip apatic? Putin conteaza: ceea ce conteaza sunt efectele sau
non-efectele: «avem o mare cantitate de probe pe care controlul mass-media nu le
produce printr-o manipulare automatica a cetatenilor, care stiu sa reziste astazi.
Jurnalistii sunt singurii care nu si-au dat seama ca nu mai dispun de monopolul
informatiei», precizeaza Ignacio Ramonet.
Ramane atunci doar ca acest public sa aiba memoria scurta. Iar de acest lucru
jurnalistii si-au dat seama...
Bibliografie
1. ALLEN (Tim) & SEATON (Jean), The Media of Conflict: War Reporting and
Representations of Ethnic Violence, Zed Books, Londra&New York, 1999.
2. BANKS (Marcus) & WOLFE MURRAY (Monica), «Ethnicity and Reports of the 1992-
1995 Bosnian Conflict», in ALLEN (Tim) & SEATON (Jean), ibidem.
3. BAUDRILLARD (Jean), La guerre du Golfe n�a pas eu lieu, Paris, Galilée, 1991.
4. BOUGNOUX (Daniel), «Les Balkans comme métaphore», in Les Cahiers de

médiologie nr. 8, semestrul al doilea, 1999, pp. 47-55.
5. CORNU (Daniel), Ethique de l�information, Paris, PUF, 1997.
6. DE BUSSIERRE (Michèle) si alii, Radios et télévision au temps des événements

d�Algérie, Paris, L�Harmattan, 1999.
7. DEBRAY (Régis), «Choses dites», in Les Cahiers de médiologie nr. 8, semestrul doi,
1999, pp. 183-207.
8. DRAGAN (Ioan), «Effets et contre-effets de la médiatisation du Conflit du Kosovo»,

Actes du VIe Congrès Roumano-Français sur les sciences de la communication,
Bucarest-Sibiu, 1999, apare in 2000.
9. FERRO (Marc), L�information en uniforme : propagande, désinformation, censure et

manipulation, Paris, Ramsay, 1991.
10. FLEURY-VILATTE (Béatrice), (Dir.), Les médias et la guerre du Golfe, Nancy,

Presses Universitaires de Nancy, 1992.
11. FREUND (Andreas), Journalisme et mésinformation, Grenoble, La Pensée

Sauvage, 1991.
12. LAPREVOTE (Louis-Philippe) si BERGEROT-BUISINE (Claire), «La désinformation,

enfin!», in FLEURY-VILATTE (Béatrice), (Dir.), Les médias et la guerre du Golfe, op.cit.,
1992, pp. 118-132.
13. LE MOIGNE (Jean-Louis) si MORIN (Edgar), L�intelligence de la complexité, Paris,

L�Harmattan, 1999.
14. MAC NULTY (Mel), «Media Ethnicization and International Response to War and
Genocide in Rwanda», in ALLEN (Tim) & SEATON (Jean), The Media of Conflict: War
Reporting and Representations of Ethnic Violence, Zed Books, Londra & New York,
1999, pp. 268-287.
15. MATHIEN (Michel), «Le journalisme professionnel face aux mutations de

l�information et de la communication», Quaderni nr.37, Hiver 1999, pp. 11-42.
16. MATHIEN (Michel), Les journalistes et le système médiatique, Paris, Hachette,

1989.
17. PELISSIER (Nicolas), «La surexposition aux paradoxes pragmatiques: force ou

faiblesse de la profession journalistique», in LE BOEUF (Claude), (Dir), Rencontre de
Paul Watzlawick, Paris, L�Harmattan, 1999, pp. 181-207.
18. RUELLAN (Denis), Le professionnalisme du flou. Identité et savoir-faire des
journalistes français, Grenoble, PUG, 1993.
19. TISSERON (Serge), «Images et croyances», in Les Cahiers de médiologie nr.8,

semestrul doi, 1999, pp. 33-47.
20. TOFFLER (Alvin & Heidi), Guerre et contre-guerre, Paris, Fayard, 1994.
21. VIRILIO (Paul), Cybermonde: la politique du pire, Paris, Textuel, 1995.
22. VIRILIO (Paul), Stratégie de la déception, Paris, Galilée, 1999.
23. WATTINE (Thierry), «Journalisme et complexité», Les Cahiers du Journalisme nr. 3,

iunie 1997, pp. 14-26.
24. WOLTON (Dominique), War Games: l�information et la guerre, Paris, Flammarion,

1991.
Note
III Cooperarea transfrontaliera si promovarea
schimburilor intre institutiile minoritatilor, cele de
cultura, educatie si societatea civil
• Dimensiunea culturala a integrarii europene. Rolul cooperarii transfrontaliere in

promovarea comunicarii interculturale, Gheorghe Bogoevici
• Cooperarea transfrontaliera - granite in interior sau intre oameni?, Branko
Komadin
• Cooperarea transfrontaliera in domeniul educatiei: mize si oportunitati pentru
stabilitatea regionala, Calin Rus
In noiembrie 1997 s-a constituit o noua euroregiune: «Dunare, Cris, Mures, Tisa», prin
implicarea mai multor judete din regiunea de vest a Romaniei, precum si a unor zone din
Ungaria si Iugoslavia. Dupa ce cadrul oficial a fost stabilit, ramane ca institutiile si
organizatiile din aceste regiuni sa profite de acest context, prin punerea in practica a
unor proiecte concrete de cooperare. Mai multe initiative au fost deja formulate, insa
numarul de contacte este totusi destul de redus in raport cu posibilitatile de cooperare.
In special, tinand cont de existenta diferitelor grupuri etnice minoritare in aceste regiuni,
este importanta implicarea organizatiilor si a institutiilor minoritatilor in colaborari
transfrontaliere, prin dezvoltarea unor parteneriate la nivelul societatilor civile din
tarile implicate. Conferintele care se inscriu in cadrul acestei teme permit difuzarea in
randul publicului a unor exemple de buna practica in materie si incearca sa stimuleze
participantii intru dezvoltarea unor noi proiecte de cooperare transfrontaliera, ceea ce
va contribui la intarirea unui climat de incredere si de stabilitate in regiune.
III.1 Dimensiunea culturala a integrarii europene.
Cooperarea transfrontaliera: locul si rolul ei in
promovarea comunicarii interculturale
Gheorghe Bogoevici, Comisia pentru Cultura, Educatie si Relatiile cu Minoritatile a
Consiliului Judetean Timis
Unul dintre cei mai fini si avizati cunoscatori ai fenomenului national si european,
Adrian Marino, scria intr-unul dintre volumele sale, pe care el insusi il caracteriza ca
fiind "un gen de publicistica ideologica": "ideea europeana este una esential si
structural ideologica. Ea inseamna in primul rand un ansamblu de idei active si
militante, implicate in cea mai imediata actualitate, adica o vointa de integrare in
structurile culturale, politice si economice europene".
Integrarea europeana, pe langa celelalte coordonate ale sale - politica, economica,

sociala -, contine, in mod evident, si o componenta culturala. Ea se bazeaza in primul
rand pe asumarea diversitatii culturale intr-un spatiu european in care nimeni sa nu
renunte la traditiile sale si la propria-i identitate culturala, ci sa fie un participant
efectiv si avizat la un veritabil dialog cultural european. La baza acestui dialog
trebuie sa stea conceptul care prezinta diversitatea traditiilor, a culturilor si a limbilor
europene ca o bogatie specifica a Europei, o caracteristica proprie ei, conferita de
istoria sa si a carei conservare si punere in valoare nu poate fi asigurata decat intr-un
cadru in care functioneaza valorile si libertatile fundamentale ale democratiei.
Optiunea democratica este un garant al faptului ca nu va fi posibila o impunere pe
cale administrativa a uniformizarii sau a omogenizarii culturale.
Aceasta garantie nu este un element abstract, impersonal, ci trebuie asumata ca o

obligatie a societatii civile, a cetatenilor si nu doar a autoritatilor locale si nationale
sau a institutiilor europene. Declaratia ARE din 2/3 decembrie 1993, "Pentru o Europa
culturala" face in final o sinteza a coordonatelor actiunii culturale a unei Europe unite
si consider ca este suficient de importanta pentru a o mentiona in continuare:
• diferite traditii, culturi si limbi ale localitatilor si regiunilor europene vor trebui
acceptate si protejate;
• unul din drepturile cele mai importante ale cetatenilor Europei trebuie sa fie
autodeterminarea in materie de politica culturala in localitati si regiuni
organizate de maniera democratica;
• drepturile in materie de politica culturala a statelor trebuie sa se limiteze la

actiuni subsidiare;
• drepturile in materie de politica culturala a organismelor europene consista in

a expune si a prezenta diversitatea culturala si dialogul cultural in Europa si sa
favorizeze schimburile interculturale.
Legat de cele prezentate pana aici si bazandu-ma pe experienta pe care o am in

administratia locala doresc sa ma refer in continuare la cateva aspecte legate de
politica culturala a autoritatilor locale, ca exponent si instrument de realizare a
dezideratelor comunitatilor locale, care le-au delegat, prin vot, atat competente, cat
si responsabilitati.
In cadrul larg al schimburilor culturale interstatale, care trebuie sa reprezinte o

actiune concertata, facilitata de institutiile comunitare europene, rolul comunitatilor
locale si regionale este deosebit de important. Exponente ale unor culturi nationale,
ele prezinta armonici specifice si creeaza punti suplimentare de comunicare
spirituala contribuind, in mod evident, la cunoasterea mai aprofundata a propriului
patrimoniu cultural, la promovarea intelegerii si a respectului mutual intre parteneri.
Carta urbana europeana statueaza o serie de principii culturale, vizavi de care voi
face cateva comentarii.
In primul rand este vorba de principiul subsidiaritatii. Astfel, autoritatile locale trebuie
sa promoveze actiuni culturale care sa vina in intampinarea dorintelor celor care
alcatuiesc comunitatile locale pe care le administreaza. In consecinta, autoritatile
locale trebuie sa posede resursele financiare si umane capabile sa sustina aceste
actiuni. Acest lucru este posibil numai in masura in care, ca efect al descentralizarii,
ele dispun de un buget propriu pentru cultura si pentru institutiile culturale necesare.
In al doilea rand, actiunea culturala trebuie conceputa ca o veritabila democratie

culturala, care implica o colaborare stransa intre autoritatile locale si grupurile de
baza, sectorul asociativ si particular. Aceasta inseamna ca autoritatile locale trebuie
sa se sprijine pe un parteneriat caruia sa-i transfere responsabilitati sau chiar
organizarea unor actiuni. Ele trebuie sa atraga industria si comertul din zona, inclusiv
prin facilitati fiscale, in limitele legii, la sustinerea financiara a artei si creatiei
culturale.
Fara sa intru in amanunte, amintesc aici de promovarea turismului cultural si de

atragerea investitiei in cultura ca alternativa mai stabila in finantarea culturii in
comparatie cu sponsorizarile, cele mai multe cu caracter ocazional si aleatoriu.
In al treilea rand, politica educativa si culturala a autoritatilor locale trebuie sa nu fie

discriminatorie. Ea trebuie sa fie deschisa inovatiei, contributiei specifice a tuturor
cetatenilor indiferent de originea lor etnica. Totodata, autoritatile locale trebuie sa fie
preocupate de conservarea si punerea in valoare a propriului patrimoniu cultural,
deoarece identitatea culturala constituie un punct cheie al programelor de cooperare
inter-regionale.
Un teren favorizant actiunii culturale multiple pe care autoritatile locale si regionale

pot evolua atat ca regiuni, dar si ca actori, angajand in jur si alti parteneri - institutii,
asociatii ale societatii civile, indivizi - il constituie cadrul cooperarii transfrontaliere.
Este o situatie aparte, pentru ca ea nu implica decat acele regiuni care sunt situate in
proximitatea frontierelor comune ale statelor si nici nu defineste o multime
aritmetica, strict determinata si inchisa de parteneri.
Cooperarea transfrontaliera se poate extinde in adancimea teritoriilor statale, in

functie de dorinta si interesul potentialilor aderenti.
Importanta cooperarii transfrontaliere pentru viitoarea constructie europeana este

afirmata in permanenta in documentele forurilor europene. Mi se pare relevant sa
citez din Declaratia primului Summit al sefilor de state si de guverne din tarile
membre ale Consiliului Europei (Viena, octombrie, 1993):
"Creatia unei Europe tolerante si prospere nu depinde numai de cooperare dintre
statele membre. Ea se bazeaza de asemenea pe cooperarea trasnfrontaliera dintre
colectivitatile locale si regionale, cu respectarea constitutiei si a integritatii teritoriale
a fiecarui stat."
Promovarea unui astfel de punct de vedere, curajos si inovator, pana la nivelul cel
mai inalt de reprezentare al Consiliului Europei este opera alesilor locali si regionali
reuniti in Congresul puterilor locale si regionale, care au sesizat in practicarea
atributiilor lor importanta cooperarii cu regiunile vecine situate de cealalta parte a
frontierei in beneficiul comun.
In mod evident, punerea in practica a acestui nou concept revine militantilor

susmentionati, adica regimurilor. Conceptul de regiune trebuie asumat intr-un sens
mai larg si mai cuprinzator. Regiunea nu este, in fond, doar o diviziune teritoriala a
unui stat care reproduce mecanic, la o scara mai mica entitatea statala.
In conceptia actuala, regiunea este o entitate publica teritoriala situata la nivelul

imediat inferior statului caruia ii apartine. Ea este recunoscuta prin constitutie si legi
organice, care ii stabilesc identitatea si nivelul de organizare si ii confera competenta
proprii. In mod obligator ea este dotata cu o adunare reprezentativa (in Romania
Consiliul Judetean) formata din reprezentanti alesi prin vot universal, liber, egal,
direct si secret. Executivul regiunii este sub controlul politic al acestei adunari
reprezentative, care, tinand cont de cele prezentate mai sus, este expresia spectrului
politic al comunitatii regionale.
Regiunea, in sensul celor prezentate mai sus, este capabila sa evolueze in mod
responsabil si motival, in planul cooperarii transfrontaliere.
Imi permit sa prezint in continuare reperele de orientare pe acest plan, facand apel la
"Declaratia privind regionalismul", adoptata de Adunarea Regiunilor Europei la
adunarea generala anuala de la Basel, din 4 decembrie 1996:
• regiunile frontaliere vor incuraja cooperarea transfrontaliera, respectand atat

dreptul national, cat si cel international;
• regiunile au dreptul, in cadrul permis de legislatiile nationale si acordurile

internationale ale statelor respective, de a incheia acorduri transfrontaliere
pentru a dezvolta cooperarea in domeniile care tin de competenta lor;
• regiunile au dreptul sa infiinteze, in cadrul juridic specific fiecaruia din statele

carora le apartin, organisme comune, cu caracter deliberativ sau executiv;
• actele emanand de la organismele sus mentionate vor fi supuse procedural

tribunalelor competente, cu acelasi titlu ca si in cazul actelor emise de
institutiile unei regiuni.
Este evident, chiar si pentru sceptici, ca se are in vedere doar facilitarea colaborarii si
in nici un caz nu se urmareste crearea de institutii suprastatale care sa atinga
exercitiul suveran al statelor.
Avantajul specific al regiunilor frontaliere, care faciliteaza comunicarea si actiunea

transfrontaliera il constituie existenta unor comunitati multiculturale istorice ale caror
segmente etnice se regasesc in proportii in general diferite, in competenta fiecaruia
dintre partenerii situati de cele doua parti ale unei granite.
Spre deosebire de societatile multiculturale de data recenta, formate in special prin

afluxuri de imigranti intra- si extra-europeni, societatile multiculturale create in cursul
istoriei au avantajul unui exercitiu indelungat de convietuire, care a facut ca dialogul
si comunicarea interculturala sa fie dominate in fata unor elemente de contencios
reclamat uneori de minoritati extremiste si conservatoare ale colectivitatilor etnice.
Depasirea starii de neincredere sau chiar de ostilitate fata de discursul si actiunea
interculturala se poate face, in principal, prin educatie, prin educatia in scoala, in
familie, in societate.
Sistemul educational institutional trebuie sa orienteze pachete curriculare atat inspre

promovarea comportamentului deschis comunicarii interetnice si interculturale, cat si
spre cunoasterea tezaurului spiritual, al traditiilor si valorilor creatiei artistice, proprii
tuturor comunitatilor etnice ce populeaza teritoriul regiunii. Tezaurul spiritual al unui
stat inglobeaza valorile spirituale create de toti, indivizi si comunitati, cei care au trait
si traiesc pe teritoriul statului respectiv. Statul de drept le promoveaza in mod egal si
fara alta discriminare decat criteriul valoric. Ca urmare a actului educativ, nu trebuie
sa rezulte un spirit de respect reciproc al majoritatii fata de minoritati, ci o atitudine
de respect reciproc intre parteneri egali, cu drepturi egale. O astfel de atitudine
poate elimina creatia artificiala a unei asa-zise discriminari care prin acordarea unui
bonus mentine o stare de inferioritate pentru beneficiarii acestuia.
In acest context, trebuie mentionata importanta deosebita a formelor de mass-media

electronica de tip internet. Globalizarea informatiei da teoretic acces fiecaruia dintre
noi, ingradeste posibilitatea de a o cenzura, reprezinta in esenta o democratizare a
accesului la informatie. Pentru ca acest acces sa fie practic posibil, este necesar ca
finantarile prin programe ale Comunitatii Europene sa aiba in vedere cu prioritate
asigurarea suportului logistic si material necesar.
Judetul Timis este o regiune frontaliera si face parte in prezent din cooperarea
transfrontaliera DKMT (Dunare-Cris-Mures-Tisa) denumita astfel dupa principalele
cursuri de apa care ii strabat teritoriul. Istoria acestei cooperari cunoaste mai multe
etape. La inceput, in anul 1992, a fost un acord de colaborare intre judetul Timis din
Romania si judetul Csongrad din Ungaria. Pe aceasta axa s-a constituit oficial, in
1997, cooperarea transfontaliera care cuprinde patru judete din Ungaria, provincia
Voivodina din Iugoslavia si patru judete din Romania. Pornind de la ideea ca
autoritatile au rolul de a crea cadrul cooperarii nu numai pentru uzul propriu, ci
pentru a facilita cooperarea intre indivizi, institutii si comunitati de pe acest teritoriu,
s-a cautat incurajarea si sprijinirea intentiilor lor de cooperare in domenii de interes
comun: ecumenic, cultural, social.
Pentru facilitarea comunicarii se editeaza revista EUROTRIO, care apare simultan si in

acelasi continut in limbile maghiara, sarba si romana. Mai poate fi amintit proiectul
DAMUTEC, aplicat si adjudecat de Consiliul Judetean Timis, in parteneriat cu judetul
Csongrad, in cadrul liniei de finantare PHARE-CBC prin care s-a oferit institutiilor de
cultura din cele doua judete suportul financiar pentru perfectionarea
managementului cultural si a prilejuit un substantial dialog intre acestea.
In concluzie se poate afirma ca pentru regiunile frontaliere, cadrul cooperarii

transfrontaliere este extrem de favorabil comunicarii interculturale.
Reusita unei astfel de intreprinderi este garantata de:

• o asociere liber asumata de toti partenerii;
• parteneriat sincer si respect reciproc;
• mentalitate constructiva;
• aplicarea principiului subsidiaritatii in cadrul cooperarii (fara tutelare excesiva
din partea autoritatilor);
• reguli identice, pozitii egale pentru toate partile implicate, mai ales in ceea ce
priveste libera circulatie.
III.2 Cooperarea transfrontaliera - granite in interior sau

intre oameni?
Branko Komadina, DISTRIKT 0230, Kikinda (Voivodina)
Invitatia pe care mi-a facut-o Institutul Intercultural Timisoara ma onoreaza si imi

strarneste interesul. Este o placere pentru mine sa pot impartasi unei audiente
eminente un sentiment pozitiv fata de dezvoltarea unui proiect de creare a unei
retele de ONG-uri, proiect cunoscut sub numele de BANNET. Dar, inainte de a-l
prezenta, discursul meu va puncta urmatoarele dihotomii: privat-public, vertical-
orizontal, feminin-masculin, Vest-Est. As putea spune chiar ca ma consider un expert
care se manifesta intre extreme.
Este de o importanta vitala ca o chestiune referitoare la sintagma: «granite in interior

sau intre oameni» sa fie ridicata si discutata in public, pe cat de serios cu putinta. In
caz contrar, ea poate fi un adevarat obstacol pentru revitalizarea modelului
civilizatiei din Banat, care este o sursa a dezvoltarii societatilor din sud-estul Europei.
Considerand circulatia de energii peste granite ca semn al unei societati sanatoase,
aceste granite sunt conditie sine qua non pentru existenta si manifestarea cooperarii
transfrontaliere. Din punctul meu de vedere, in acest context, este esential sa se
puna/sa se raspunda la intrebari de genul: "Ce caut acolo?"; "Ce se asteapta ei de la
mine?"; "Oare oricine are nevoie de mine oricum?" Voi incerca sa ilustrez importanta
acestor intrebari cu un exemplu dintr-un domeniu in care sunt, cu adevarat, expert,
propria mea viata.
In urma cu opt ani, am "emigrat" din orasul meu natal, Belgrad, la Kikinda. Acest act
a insemnat o trecere psihica, peste Sava si Dunare, rauri care sunt, geografic, istoric
si cultural, granite intre Serbia si nordul Voivodinei. Insa acest exil psihic voluntar m-a
determinat sa trec in interiorul unei granite de o importanta cruciala pentru viata
mea ulterioara. Mai exact, dupa cativa ani de existenta in Kikinda, am realizat ca
"perturbarile mele din Belgrad " si, uneori, initiativele mele controversate au fost
cauzate de o dorinta simpla, insa neimplinita, aceea de a deveni CETATEAN!
In asa numita "A doua Iugoslavie", in special in capitala ei, Belgrad, singura
interdictie stricta era aceea de a fi si de a te comporta ca un adevarat cetatean.
Situatia este si astazi aceeasi. Cu o asemenea restrictie, oamenii au invatat singuri
sa fie cetateni. Iata de ce, modelul de civilizatie specific regiunii Banatului m-a facut
sa devin din "individ neascultator" un cetatean constincios.
Care a fost avantajul acestei "dramatice transformari interne"?

Recent, in vreme ce pregateam proiectul BANNET, am fost nevoit sa trec de mai
multe ori granitele cu Romania si Ungaria. In vreme ce discutam aici cu diferite
persoane, in tot felul de combinatii de limbi si traduceri (inca o granita interioara!),
am recunoscut acelasi spirit al modelului de civilizatie din Banat. Referitor la acest
spirit, am remarcat cu curiozitate diferentele care îi separa pe diferitii cetateni ai
Banatului si care sunt minore. Acestea m-au facut constient de importanta unor
relatii bune dincolo de frontiere si m-au determinat sa trec granitele pe cat de des
posibil, pentru a intretine relatiile de colaborare. Banatul este un soi de mostenire
europeana si sunt convins de posibilitatea de a-l transforma intr-un laborator al
culturii civice europene din sud-estul continentului. In acest scop, prioritatea este de
a insufla banatenilor curajul necesar pentru a depasi nenumaratele limite interne. Voi
incerca, in cele ce urmeaza, sa va expun argumente in favoarea afirmatiilor de mai
sus.
Relatia Vest-Est
Ceea ce traim aici, prin opozitie cu cei din Europa de Vest este o experienta ce poate
fi numita "o relatie sociala pozitiva". Exista totusi doua tipuri de granite. Una este
problema "vizelor Schengen" ca o protectie a Europei fata de un potential aflux
necontrolabil de cetateni, iar cea de-a doua o granita ce tine de latura emotionala si
culturala a procesului nou de democratizare prin care trec tarile noastre.
VEST
De mai mult de doua secole, Europa occidentala si-a dezvoltat propriul sistem de
relatii sociale, iar statul si-a format propria societate civila. Mai mult sau mai putin,
europenii au invatat sa se organizeze si sa faca presiuni asupra autoritatilor in scopul
respectarii drepturilor omului. Au gustat, deci, din avantajele solidaritatii civice, in
contact cu "afacerile de neatins ale statului" adica au recunoscut valorile raporturilor
sociale pozitive.
Pe de alta parte, schimbarile revolutionare in productie si servicii au generat

schimbari in modalitatea de gestiune a chestiunilor sociale. Astazi, aproape la
sfarsitul secolului 20, este o chestiune de interese si de autoritate pentru ca
persoanele pana acum reticente sa devina cetateni simpli, deschisi, constinciosi. Insa
aici apare o problema. Democratia mondiala se dezvolta pe cai diferite si in moduri
separate. O posibila solutie pentru acest potential conflict de civilizatie a fost gasita
in 1992, in Agenda 21, mai ales in anexa la Agenda 21. Aceste documente
favorizeaza conceptul de dezvoltare durabila, care implica obligatia fiecaruia si in
special a autoritatilor locale de a acorda ajutor cetatenilor pentru a participa la
guvernare si de a se implica in rezolvarea problemelor de interes public. Ceea ce
inseamna ca dezvoltarea durabila nu este o obligatie in primul rand, ci o forma de
armonie a unei guvernari de calitate, a unor afaceri curate si a interesului civic - ca
trei sectoare esentiale ale societatii deschise.
Ce se intampla atunci cand unul dintre sectoare sau chiar toate nu sunt interesate de
ideea a "prea multor cetateni in afacerile publice"? Ce ar insemna daca cetatenii
insisi nu ar fi constienti de importanta implicarii lor in astfel de "afaceri"? Ar fi un
obstacol serios intre Est-Vest, iar consecinta ar fi limitarea dezvoltarii durabile. Daca
ma uit la mine in tara, fara dorinta de a critica obligatoriu, imi dau seama ca exista
nenumarate persoane care nu sunt interesate de ideea de dezvoltare durabila. De
ce?
EST
In timpul perioadei dezvoltarii democratiei din Europa de vest, urmate de "rauri de
sange, transpiratie si lacrimi", persoanele din Europa de sud-est, in special cei din
Balcani, inotau prin "oceane de sange, transpiratie si lacrimi" din alte cauze decat
cele din Occident. In tot acest timp, cei din sud-est traiau intr-un sistem sclavagist
sau intr-o perioada de razboi, fara sa ne referim la perioadele Imperiilor propriu-zise:
otoman, austriac etc. Aceeasi situatie a facut ca in secolul 20, ei sa traiasca sub
regimurile "tatilor natiunii", ale "aparatorilor adevarurilor internationale".
Este de asteptat in aceste circumstante ca persoanele din aceste tari sa fi invatat

doar experienta umilintei in relatiile sociale - experienta captivitatii in fata
autoritatilor. Iata de ce acum si aici, nu este usor de crezut in buna intentie a
actualilor guvernanti care invata acum cum sa conduca, a oamenilor de afaceri "nou
nascuti", care cauta inca piese intr-un puzzle al democratiei, al pietei libere etc. Sa
ne imaginam daca este posibil pentru indivizi sa creada in posibilitatea de a crea ei
insisi istoria, daca de generatii ei au crescut intr-o istorie creata de altii? Pare de
necrezut, dar personal cred ca se poate, readucand in discutie modelul de civilizatie
care s-a pastrat in Banat.
Perspectiva globala - perspectiva Banatului

Vorbind despre Europa de sud-est si Balcani, ma voi concentra asupra situatiei din
Banat, pentru ca in aceasta zona a Europei s-a produs un fel de "incident istoric".
Banatul apartine deopotriva Europei si Balcanilor. Banatul a fost desemnat ca regiune
de Imperiul habsburgic, in urma cu 250 de ani. A fost o regiune tipica de imperiu,
cunoscuta pentru caracteristicile sale multiculturale, multiconfesionale. Ca urmare,
locuitorilor de aici li s-a permis sa dezvolte relatii mutuale de cetatenie, prin
bunavointa Maiestatii - care era platita in aur, bineinteles.
In ultimele doua secole, aceasta configuratie civica a lasat o urma profunda in
memoria colectiva a Banatului, atat de profunda incat astazi Banatul este diferit de
regiunile vecine ale tarilor mama. In ciuda faptului ca cetatenii de astazi ai Banatului
locuiesc in trei tari, care intra in Europa pe cai diferite si cu viteza diferita, memoria
colectiva de care vorbeam mai sus este mai puternica decat latura politica. Cel putin
este credinta mea personala.
Comparand colonizarea Banatului cu cea din America de vest, ar fi interesant de

aratat ca in ambele cazuri o importanta mare a avut-o "evenimentul, contextul
istoric". In America s-a produs pe calea "masculina", occidentala, cu argumentul
muschilor si al competitiei, iar in Banat pe cea "feminina", a consolidarii. Aceasta
diferenta intre vest si est, ramane pana astazi in spiritul colonizarii Banatului cu
persoane diferite din punct de vedere etnic, confesional, social si cultural. Suntem
astazi in momentul reafirmarii modelului civilizatiei Banatului ca mostenire
europeana.
In ceea ce priveste granita Vest-Est, e mai greu de trecut decat toate cele trei frontiere care
despart Banatul. Aceasta dihotomie este punctul de plecare al BANNET-ului.
Perspectiva culturala masculin-feminin

MASCULIN
Dezvoltarea Europei, despre care vorbeam mai sus, este marcata de razboaie, de
colonizari, de exploatari ale resurselor umane, de competitii. Chiar daca regulile
jocului au fost modificate prin drepturile omului, competitia inerenta marcheaza inca
aceasta cultura vestica, marcata de principiul "Yang" al confucianismului. Yang
inseamna putere, acuitate, spirit intreprinzator. Acelasi principiu apare in
subordonarea culturii in Europa de vest. Intr-un cuvant, cultura occidentala se
bazeaza pe principiul subordonarii, pe disciplina si pragmatism in obtinerea unor
rezultate.
Paradoxal, in zilele noastre, cultura occidentala manifesta o nevoie crescuta a

principiului confucian "Yin". Aceasta nevoie se observa adesea in afaceri. In
intreprinderile mici, femeile au aratat o eficacitate cu mult mai mare decat barbatii.
Mai mult, la nivel administrativ de exemplu, Parlamentul european obliga includerea
unui numar de femei. Bineinteles, "toate demersurile mari si semnificative" sunt inca
in mainile barbatilor - ramane de vazut pentru cat timp.
FEMININ
Pe de alta parte, in partea estica a Europei, prezenta Imperiului Otoman, a dus la o
mixtura a principiilor crestine si musulmane. Modelul otoman al islamismului a fost
mai mult o filosofie decat o religie. A fost meditativ, consacrat mai mult misiunii
islamice decat rezultatelor cotidiene. Solidaritatea orizontala si atasamentul vertical
fata de sultan au dus la o forta militara de exceptie.
In ceea ce priveste contributia crestinismului, el a avut un rol semnificativ in

configuratia ortodoxa a culturii, care nu favorizeaza un personaj principal, nici chiar
in dogma bisericii. A lasa pe fiecare sa intre direct in contact cu Dumnezeu este
principala caracteristica a acestui model. Astfel, toate relatiile orizontale apartin
poporului. Rolul bisericii este sa ii ajute in aceste relatii orizontale si in atingerea
verticalitatii pentru a obtine mila lui Dumnezeu. Biserica nu a avut propriul stat,
pentru a creste cu si prin el si pentru a castiga din ce in ce mai multi oameni.
Iata cum in aceasta parte de sud-est a Europei numita Banat, puterea si proprietatea
erau plasate undeva sus, aproape de cer. Jos, intre oameni, a existat doar o uimitoare
diversitate de culturi. Oamenii au invatat despre ceilalti si stiu sa respecte identitatea
etnica sau culturala a celuilalt. Viata dura si putin sigura de zi cu zi a dictat
persoanelor simple sa coopereze si nu sa concureze - principiu feminin "Yin". In
aceste zile, aceasta energie feminina a Banatului este un postulat pentru
revitalizarea sa in sud-estul Europei.
Tranzitia de la vertical la orizontal

Toate remarcile de pana acum descriu o imagine individuala de confuzie in
circumstantele reconstruirii Banatului de alta data. In fata acestor probleme legate
de tranzitie, trebuie tinut cont si de contextul politic actual.
TR ANZITIA VERTICALA
Peste cateva zile, Europa va aniversa zece ani de la caderea zidului Berlinului (sau ridicare lui?).
Totusi, acest eveniment a dus la disparitia celebrei perdele de fier. Dupa acesta, aproape fiecare
tara din blocul de est si-a declarat vointa de a intra in Europa.
Deci, in prezent, intrebarea este: "pentru a intra in Europa sau pentru a nu intra in
Europa". Inainte de toate, trebuie spus ca nu oricine poate intra in Europa - pentru ca
deja ea este destul de stramta. Mai apoi, Europa are niste cerinte, care sunt
inacceptabile chiar si pentru o parte dintre vest-europeni. In cele din ruma, Europa
negociaza cu guvernele conditiile de intrare in Comunitatea Europeana. Toate aceste
proceduri poarta, simplu, numele de tranzitie.
Printre altele, una dintre cele mai importante cerinte pentru intrarea in Uniunea
Europeana este legata de respectarea drepturilor omului. Referitor la acest subiect,
autoritatile trebuie sa accepte obligatia de a sustine cetateanul in participarea sa la
guvernare, conform procedurilor democratice. In acest context, adevarata intrebare
este: cum pot invata actualele guverne ca puterea se exercita de jos in sus?
TRANZITIA ORIZONTALA
Evident ca "perspectiva verticala" este in contradictie cu tranzitia din Europa de est,
presupunand ca societatea civila reprezinta inainte de toate interesul cetatenilor si
nu a guvernantilor "demodati". Ce trebuie facut atunci cand cetatenii prefera un rol
pasiv si ascultator? Ce se intampla daca "perspectiva verticala" genereaza noi
frontiere fizice si psihice in cadrul orientarii culturale din prezent?
Un numar mare de persoane din est ar vrea sa intre in Europa doar printr-o simpla
trecere a frontierei dinspre vest. Insa, de cealalta parte, exista niste reguli care le pot
parea stranii, exista alte valori pe scena publica si privata, exista, de exemplu, regula
concurentei. Se poate oare ca pentru cineva care e descendent al unor generatii cu
reguli vizand proprietatea colectiva virtuala si spiritul colectiv sa devina o entitate
individuala responsabila? Cu greu si oricum nu foarte repede.
Numele meu e Branko. Am mai mult de 51 de ani si trei casatorii in spate. Sunt tatal
a patru copii si bunicul unei nepoate. Traiesc de buna voie in Kikinda, care este in
Banat, iar Banatul este o parte din Voivodina, care face parte, la randul ei, din Serbia.
Am dreptul de a trai ACUM, intr-o regiune pe care o recunosc ca "pamantul casei
mele" si ma bucur de statutul de cetatean cu drepturi si obligatii.
BANNET - granite in interior sau intre oameni?

Banatul este un pamant plat. Pentru cel care simte spiritul pamantului, este suficient
ca sa treaca granita cea mai apropiata si sa estimeze ca pamantul de cealalta parte
emite acelasi gen de energie. Acesta este aspectul interior al misiunii BANNET-ului:
"Conexiunea transfrontaliera intre cetatenii Banatului, prin cooperarea intre ONG-uri
din Romania, Ungaria si Iugoslavia" completata cu: "vizeaza sa asigure participarea
totala a cetatenilor din Banat ca regiune europeana ".
OBSTACOLE INTERNE INTRE CETATENI
Chiar daca a fost absent in dezvoltarea Europei din ultimele decenii, Banatul se afla
la intersectia drumurilor care duc inspre trei capitale din tarile mama. Aceasta pozitie
a salvat Banatul de la numeroase planuri socialiste si comuniste. In ceea ce priveste
misiunea BANNET-ului, elementul esential este ca cetateni din cele trei parti ale
Banatului sa gaseasca un motiv pentru a cauta cetateni asemanatori lor, de celelalte
parti. Cum putem recunoaste si unde putem gasi cetateni care sa ne semene?
In societatile occidentale, cetatenii gasesc solutii pentru majoritatea problemelor pe

care guvernele si autoritatile nu le pot rezolva in organizatii neguvernamentale si
non-profit. ONG-urile sunt un soi de actiuni civice si de interes guvernamental. Un
contract care regleaza regulile curente trebuie sa contina acordul mutual clar asupra
mai multor probleme: pentru ce, de ce, cum si in ce masura interesul individual se
loveste de cel al avantajului public? Biserica insasi este cea mai importanta ONG in
civilizatia occidentala. Una dintre cele mai vechi si cele mai eficiente organizatii
neguvernamentale din cultura crestina e reprezentata de Isus si de cei doisprezece
apostoli. Comparativ cu ONG-urile contemporane, ei au avut o misiune reusita,
obietive, voluntari...
Pe de alta parte, societatile estice pastreaza gestionarea de catre stat a tuturor
problemelor importante pentru cetateni. In aceasta parte a Europei, cu exceptia
bisericii, aproape toate organismele asemanatoare ONG-urilor sunt acreditate de stat
si nu sunt, in mare parte, nici neguvernamentale, nici nelucrative. De exemplu,
referitor la termenul de "non-profit", "beneficiul" si "castigul" sunt foarte rar bine
intelese in majoritatea tarilor din Europa de Sud-Est. Aceste diferente cognitive se
constituie adeseori in obstacole interne pentru intelegerea configuratiei democratiei
occidentale din punctul de vedere al cetatenilor. In acelasi timp, aceasta
"neintelegere comuna" poate fi transformata intr-un punct pozitiv, pentru intarirea
relatiilor transfrontaliere din Banat.
PARTICIPAREA - IN AFARA OBSTACOLELOR
Cetatenii din Banat au participat la initiativele traditionale ale autoritatilor, dar

intotdeauna intr-o directie de jos in sus. Intotdeauna autoritatile au cerut
cetatenilor bogati din Banat impozite semnificative, dar determinate cu precizie,
pentru nevoile capitalelor din tarile mama. Banatenii nu au facut o cauza din aceste
initiative. In perioadele Imperiilor otoman si austro-ungar, acest gen de participare
de jos in sus era pretul platit pentru a lasa oamenilor dreptul de a participa la
conducerea locala. Monarhia habsburgica a avut chiar o practica in domeniu,
acordand privilegii semnificative "oraselor libere din regiune", locuite de cetateni
liberi. De exemplu, intre 1774 si 1874, Kikinda Mare a fost capitala "Districtului
Kikinda Mare". In 1774, regina Maria Teresa a acordat Kikindei (pentru o suma
mare de bani) o autonomie semnificativa in Banatul Timisoarei. Mai mult, ea a
ordonat (!) locuitorilor ei sa stabileasca principii interne de functionare si sa devina
�cetateni responsabili in interesul orasului lor si al beneficiilor publice". Acest fapt
istoric si-a pus amprenta, de altfel, pe numele organizatiei noastre, care contine
cuvantul �district". Este o expresie a aprecierii noastre fata de mostenirea civica a
Kikindei. Bucurandu-se de privilegiul de a fi cetateni liberi, banatenii au putut
calatori in Europa, in propriul lor interes. Iata cum istoria Banatului i-a invatat pe
locuitorii lui sa aiba incredere mai mare in vecini decat in Stat. Este o consecinta a
unei experiente de practica civica intr-un stat bine condus.
Prin opozitie, as spune, traditia civica remarcabila a Banatului a fost �bombardata" in

acest secol, mai ales in a doua jumatate a sa, de restrictii rigide in randul cetatenilor,
prin influentele "omniscientului stat". Acest soc cultural si istoric a sters din capul
locuitorilor orice idee de implicare in orice initiativa legata de o stransa vecinatate.
Iata de ce persoanele in varsta din Kikinda obisnuiesc sa spuna: "Fratele este de
multe ori departe, dar vecinul este intotdeauna langa tine". Chiar si astazi, cand o
noua suflare apare in Serbia si in partea de Banat care e inclusa in aceasta nefericita
Serbie, "modul de gestionare a tuturor problemelor importante pentru cetateni" si
disturbarilor istorice ii sperie pe cetateni intr-atat incat le este teama sa se implice in
orice fel de actiune care implica autoritatile. Referitor la acest lucru si la initiativa
BANNET-ului, multi dintre ei ne-au intrebat urmatorul lucru: "Care e ideea sa pui in
legatura Kikinda (cu 70.000 de locuitori) cu Szeged si Timisoara daca Novi Sad este
mult mai aproape de pozitia de 'capitala a Voivodinei"?
BANNET o viziune a unui "Banat fara granite"

Care este, cu adevarat, ideea unei afirmatii atat de blasfematoare? Simplu, granitele
cu Romania si Ungaria sunt "cea mai apropiata Europa" pentru Kikinda. Daca ne
uitam la misiunea BANNET-ului, dezvoltarea cooperarii, a prietenei si a relatiilor
interactive este de un interes fundamental atat pentru noi, cat mai ales pentru intreg
Banatul, mai ales ca actualele evenimente din Serbia au adus dezavantaje si pentru
vecinii nostri. Oarecum este de datoria noastra sa consideram BANNET-ul cu
adevarat obligatia noastra, dar si dreptul nostru. Nu vad de ce ar trebui sa asteptam
ca cineva sa ne dea voie sa folosim acest drept. BANNET propune urmatoarele,
respectand legislatiile din diferitele tari mame ale Banatului:
• Legitima aparare a cetatenilor Banatului fata de problemele aparute in urma

dezvoltarii si promovarii unor concepte ca: drepturile omului, respectul
diferitelor grupuri etnice, sociale si al grupurilor marginalizate.
• Rezolvarea problemelor existentiale ale cetatenilor prin auto-implicare si prin

cooperare transfrontaliera vizand intarirea dezvoltarii economice si a
increderii civice.
• Participarea activa si solidara a cetatenilor din Banat pentru dezvoltarea si

gestionarea dezvoltarii durabile in regiune.
Realizarea globala a obiectivelor se bazeaza pe metodologia combinarii energiei

orizontale din Banat cu utilizarea principiului vertical european ca practica eficace.
Aceste scopuri pot fi atinse numai prin recunoastere si cooperare in interese comune.
Reunoasterea intereselor comune este o faza avansata a BANNET-ului. Iata de ce
sunt prezent aici, in urma stabilirii intereselor comune ale Institutului Intercultural si
ale organizatiei DISTRIKT. Un proces similar de cooperare este cu fundatia PROGRESS
din Szeged. Rezultatul este o "aplicare pe verticala" pentru BANNET, bazata pe
principiul de Charity Know How in numele celor trei ONG-uri. Nu este accidentala
initiativa unei astfel de retele de ONG-uri din Banat.
Intr-un prim rand, am inclus in cooperare Asociatia Intreprinzatorilor din Subotica/Szabatka.

Subotica/Szabatka nu este situata in Banat, din cauza ca Tisa/Tisza desparte aceasta zona de
Voivodina. Unii ne-au criticat ca am inclus Szeged-ul in BANNET - "pentru ca Szeged-ul nu face
parte din Banat"! Insa asa inteleg eu practica: un Banat fara granite administrative, ci cu frontiere
transparente.
In cele din urma, triunghiul "Kikinda-Timisoara-Szeged" nu este o cooperare a

centrului, ci dimpotriva. Recunoasterea si cooperarea intre aceste trei granite are
doua perspective importante. Mai intai, revitalizarea civilizatiei traditionale a
Banatului. Mai apoi, beneficiul acestei revitalizari, care este posibil doar cu o perfecta
implicare a tuturor laturilor triunghiului. De fapt, pozitionarea geografica nu este
chiar in forma de triunghi, ci mai degraba de dreptunghi.
Banatul ca regiune pilot in sud-estul Europei

Motto-ul proiectului BANNET este o fraza a lui Goethe: "Istoria ne arata ca nu am invatat aproape
nimic din ea". Este o morala la subiectul stupiditatii umane, care nu face in plus greseli, ci le reia
pe cele facute. In aceasta parte a Europei, exista o confuzie intre cele doua exemple, iar acest
drum nu este un mod de atingere un viitor confortabil. De altfel, nu este doar o problema a
Banatului, nici a Europei de sud-est, ci a Europei in intregime.
Iata de ce BANNET-ul isi propune sa invete din greselile istoriei. Este si in interesul
Europei de sud-est si as vrea sa ilustrez aceasta perspectiva prin argumentarea
obiectivelor proiectului BANNET.
1. Gestionarea retelei de ONG-uri la nivel national, in fiecare dintre cele regiuni din
tarile implicate. Institutul Intercultural Timisoara va coordona reteaua de colaborare
pe probleme de cultura, DISTRIKT in ceea ce priveste societatea civila, iar PROGRESS
parteneriatul economic. Fiecare dintre aceste institutii va avea parteneri in toate cele
trei domenii din cele trei tari. Reteaua va implica 9 ONG-uri sau cel putin 27 de
cetateni care vor trece granitele, punandu-si urmatoarea intrebare: - "Ce caut acolo"?
2. BANNewsletters si BANWeb site. Banatul s-a caracterizat intotdeauna prin bi-

lingvism sau pluri-lingvism. Era o onoare sa se vorbeasca limbile vecinilor sau cel
putin germana sau franceza. In Europa contemporana, putem remarca o lupta a
�limbilor mici" pentru supravietuire ca o consecinta a aparitiei euroregiunilor. In
contextul traditiei din Banat, BANNewsletters vor fi create in trei limbi. La romana,
maghiara si sarba, va fi adaugat un rezumat in engleza, ca Banatul sa fie pus in
legatura cu lumea intreaga. BANWeb site isi propune sa prezinte BANNET-ul pe
internet, sa-l �scoata in lume".
3. BBnet-Balkan Business Networks. BBnet este o retea strategica si electronica, in

scopul introducerii standardelor europene in afacerile din sud-estul Europei. BBnet va
contine intreprinderi mici si mijlocii (IMM). IMM-urile vor urma standardele europene
de dezvoltare.
4. Fundatia BANNET. Sase proiecte BANNET sunt deja depuse spre finantare. Unele
au fost aprobate, altele asteapta, dar au sanse mari. Numarul lor se va multiplica,
tinand cont de amploarea dezvoltarii BANNET-ului. Aceasta ar putea cauza confuzie si
dificultati in evaluarea si eficienta finantarii proiectelor. Pe de alta parte, existenta si
dezvoltarea euroregiunilor in Europa Centrala si de Est, ca de exemplu in regiunea
carpatica, face necesara existenta acestei fundatii. Din pricina existentei a trei tari
mame ale Banatului, pentru inceput ar trebui sa inceapa din surse externe. Un
asemenea suport ar insemna ca BANNET-ul sa fie reprezentat prin modelul european
de "finantare pe verticala". Insa, tinand cont de "traditia orizontala" un influx rapid de
cautare a unor surse locale de finantare va deveni cat se poate de veridic. De
exemplu, intr-un prim timp se va incerca implicarea unor investitori romani, sarbi si
maghiari pentru dezvoltarea Banatului.
5. Universitatea BANNET. Pe de o parte, ambitia Banatului de a fi recunoscut ca

regiune pilot in sud-estul Europei aflat in tranzitie cere o densitate de cunostinte,
cercetari si documentari asupra activitatilor in toate cele trei domenii definite de
proiectul BANNET. Aceasta va fi o baza pentru promovarea "cultivarii si hranirii
modelului de civilizatie din Banat" ca o mostenire semnificativa a dezvoltarii
europene. Universitatea BANNET ar putea acorda Banatului un statut similar cu pe
care "Silicon Valley" l-a avut in revolutia informaticii. In cele din urma, Banatul este
potrivit unor studii in domeniile stiintelor umane, culturii si artei, precum si in
domeniul economic.
6. Alianta pentru Dezvoltarea Banatului. Reprezentanti ai autoritatilor locale si

regionale, ai sectorului financiar si de afaceri ar trebui implicati in aceasta alianta.
Misiunea Aliantei pentru Dezvoltarea Banatului este sa defineasca si sa promoveze
Agenda 21 a Banatului, bazata pe rezultatele obiectivelor din trecut ale
implementarii. Agenda 21 ar trebui sa fie un document care ofera solutii asupra
controverselor contemporane ale dezvoltarii din Banat.
Concluzie
In incheierea expunerii mele dihotomice, as vrea sa citez din nou din Goethe - "Ideea
este o floare a carei radacina conteaza". Din acest punct de vedere, �floarea"
BANNET-ului este dezvoltarea durabila, iar radacina este un continuu schimb de
experiente, de competente, de cunostinte, produse si servicii. O astfel de floare a
BANNET-ului poate sa amelioreze ideile din euroregiuni, ca un exemplu de �buna
practica" in sud-estul european. Iata de ce sunt pe deplin convins de necesitatea
ajutarii Banatului in a deveni o regiune europeana pilot.
III.3 Cooperarea transfrontaliera in educatie: mize si

oportunitati pentru stabilitatea regionala
Calin Rus, Institutul Intercultural Timisoara
Introducere
Zonele de frontiera pot fi considerate ca zone de separare, purtatoare ale unor

tensiuni latente sau manifeste, sau, uneori, chiar zone ale unor confruntari trecute
sau prezente. Aceste zone pot fi insa privite si ca punti de legatura, ca zone de
interferenta culturala, ca puncte de contact si uneori chiar de convergenta a mai
multor culturi.
Frontierele sunt reprezentate cu siguranta de elementele vizibile, cum sunt barierele,

patrulele politiei de frontiera, zonele cu acces interzis, toate acestea avand
consecinte directe asupra comunicarii dintre persoanele aflate de o parte si de alta a
lor. Pe de alta parte, avem cu totii reprezentari mentale ale spatiului in care traim si,
implicit, ale frontierelor care delimiteaza, aceste reprezentari avand, la randul lor,
consecinte asupra comportamentului nostru, asupra relatiilor cu concetatenii nostri si
asupra modului in care ii percepem pe ceilalti, pe cei aflati dincolo de frontiera. Din
aceasta perspectiva, consideram ca domeniul educatiei ocupa un loc important si
poate contribui in masura semnificativa, fie la accentuarea separarilor, fie la
promovarea unei cunoasteri reale care sa asigure stabilitatea regionala pasnica pe
termen lung.
Vom incerca in cele ce urmeaza sa analizam rolul pe care

poate juca cooperarea transfrontaliera in domeniul educatiei in sensul intaririi
stabilitatii regionale si sa oferim, pe baza experientei acumulate in cadrul proiectelor
pilot ale Institutului Intercultural din Timisoara, o serie de sugestii privitoare la
metodele practice ce pot fi utilizate pentru dezvoltarea acestei colaborari. In
analizele propuse vom porni de la elemente de ordin general, pentru a incerca apoi
sa le concretizam prin focalizarea asupra unei regiuni transfrontaliere particulare, si
anume regiunea Banatului.
Identitate nationala si cooperare transfrontaliera
Schimbarile ce au marcat Europa de Est in decursul ultimelor secole au determinat

aparitia unui amestec de populatii de o mare complexitate. Astfel, in toate tarile
regiunii, in afara de populatia majoritara, exista grupuri etnice minoritare ce si-au
pastrat limba si caracteristicile culturale specifice. De asemenea, fiecare popor din
regiune are reprezentati ce traiesc ca minoritari in tarile invecinate.
Aceasta realitate sociala ce caracterizeaza regiunea are consecinte atat asupra

relatiilor intre diferitele comunitati etnice din interiorul fiecarei tari, cat si asupra
relatiilor dintre tari. Este unanim acceptat ca nu se poate vorbi de stabilitate pe
termen lung si de o democratie pluralista in aceasta regiune a Europei fara a lua in
considerare problematica minoritatilor etnice.
Deseori, aceasta coexistenta a mai multor grupuri etnice pe acelasi teritoriu

reprezinta o sursa de tensiuni si de conflicte. Aceste tensiuni, camuflate in general de
regimurile totalitare ce au controlat regiunea inainte de 1989, au izbucnit pe
parcursul ultimilor ani. Exemplul cel mai elocvent in aceasta privinta este reprezentat
de cazul fostei Iugoslavii.
Exista totusi si regiuni in care diversitatea a dat nastere unor relatii de colaborare si
de respect fata de identitatea celuilalt. Aceasta diversitate culturala constituie in
aceste cazuri o bogatie si o sursa de dezvoltare pe toate planurile a regiunii
respective. Un exemplu semnificativ in acest sens poate fi oferit, spre exemplu,
regiunea Banatului. Situata pe teritoriul a trei state, Romania, Iugoslavia si Ungaria,
regiunea Banatului are o bogata traditie de convietuire armonioasa intre mai multe
comunitati etnice si religioase.
Insuficient cunoscuta de generatiile actuale, aceasta traditie se face doar foarte putin
simtita in prezent. Mai mult, daca la nivelul fiecarei tari s-au mentinut in general
relatii foarte bune intre reprezentantii diferitelor comunitati culturale, nu acelasi lucru
se poate spune despre relatiile intre cele trei parti ale Banatului. La ora actuala,
frontierele reprezinta linii de separare puternice, cu impact atat la nivel practic,
manifestat prin dificultatea de a calatori in interiorul regiunii, peste granite, cat si la
nivelul reprezentarilor mentale, exprimate prin gradul redus de cunoastere a
"celuilalt".
Redescoperirea unei identitati regionale bazate pe redescoperirea traditiilor culturale

comune, pe punerea in valoare a beneficiilor specifice unui spatiu multicultural dar si
pe elaborarea si punerea in practica a unor actiuni concrete de colaborare in mai
multe domenii, intre care cel al educatiei, poate contribui la limitarea efectului
izolator al frontierelor.
Limitele sistemelor educative
In mod traditional, sistemele educative nu au fost concepute pentru a stimula

cooperarea internationala si, desigur, sistemele educative din Sud-Estul Europei nu
fac exceptie. Obiectivul fundamental, declarat sau doar implicit, al acestora
constituie dezvoltarea identitatii nationale, oferind astfel sprijin si justificare
procesului de consolidare a statelor nationale. Aceasta orientare este vizibila
indeosebi in continutul si structura predarii istoriei. Pot fi date numeroase exemple,
referitoare la marea majoritate a statelor europene, in care identitatea nationala
proprie este conceputa, prin prisma sistemului educativ, in termeni pozitivi, in
opozitie insa cu identitatea celorlalti. Acesti "ceilalti" sunt, in numeroase cazuri,
vecinii, cei de dincolo de frontiera dar si, uneori, popoarele ai caror reprezentanti se
regasesc in statul respectiv ca minoritati nationale.
In perspectiva procesului de integrare europeana, este larg acceptata ideea ca o

astfel de abordare nu mai corespunde necesitatilor actuale, rezultand astfel
necesitatea unor reforme ale sistemelor educative in aceasta privinta. La nivel
concret insa, implementarea unor astfel de reforme avanseaza lent, mai ales in
centrul, estul si sud-estul Europei.
In acest context, se poate considera ca actiunile de promovare a colaborarii

transfrontaliere in domeniul educatiei pot avea un rol semnificativ in dezamorsarea
tensiunilor intercomunitare la care contribuie si orientarea cu tendinta etnocentrica a
sistemelor educative.
Limbile, o bariera - minoritatile un pod
Unul dintre impedimentele cele mai des invocate in privita piedicilor ce se ridica in
calea colaborarii transfrontaliere este legat de bariera lingvistica.
Minoritatile, sursa de tensiuni intre tari, reprezinta, de asemenea un element ce

poate contribui si la intarirea increderii si a respectului pentru diferentele culturale,
ca si la apropierea intre popoarele respective. Astfel, spre exemplu, contactele intre
membrii unei majoritati si co-nationalii lor din tarile vecine pot contribui la o mai buna
intelegere de catre primii a ceea ce inseamna statutul de minoritar. Aceasta
intelegere va avea consecinte pozitive asupra modului in care respectiva majoritate
isi organizeaza relatiile cu minoritatile ce traiesc in tara sa. De asemenea, daca intr-o
tara politicile fata de minoritati au succes si reusesc promovarea respectului
identitatilor, dovedind ca minoritatile nu sunt o amenintare pentru identitatea
majoritatii ci, dimpotriva, o sursa de imbogatire, prin contactele acestor comunitati
minoritare cu majoritatile de aceeasi origine etnica, aceasta atitudine favorabila fata
de minoritati poate fi transmisa si altor tari.
In cazul Banatului, din acest punct de vedere situatia este extrem de favorabila.
Astfel, in fiecare dintre cele trei parti ale regiunii exista populatii din celelalte doua
tari: sarbi si maghiari in Romania, maghiari si romani in Iugoslavia (Voivodina) si
romani si sarbi in Ungaria. De asemenea, cateva minoritati importante numeric, cum
ar fi slovacii sau romii, se regasesc in toate cele trei parti ale Banatului.
Din punctul de vedere al colaborarii transfrontaliere in domeniul educatiei, aceste

comunitati pot reprezenta un mijloc important de depasire a barierei lingvistice: ele
pot reprezenta o punte intre cele trei tari facilitand contactele intre tineri, cadre
didactice si institutii scolare. Totodata, prin implicarea activa a reprezentantilor
comunitatilor minoritare intr-o astfel de colaborare alaturi de reprezentantii
majoritatii si de cei ai altor minoritati se poate realiza intarirea coeziunii sociale la
nivelul fiecareia dintre cele trei regiuni.
Frontierele ne separa, Internetul ne apropie
Pana intr-o perioada recenta, structurile de circulatie a informatiei erau, si ele, ca si

majoritatea sistemelor educative, centralizate. Astfel, pentru cineva care locuia, de
exemplu, intr-un oras aproape de frontiera informatia asupra a ceea ce se intampla
in exterior venea intotdeauna din capitala, prin mass-media clasica: ziare cu
distributie nationala, canale nationale de radio si de televiziune. Aceasta implica
faptul ca pentru a afla ceva care s-a petrecut la cativa kilometri de tine, dar de
cealalta parte a granitei, trebuia mai intai ca evenimentul sa fie suficient de
important pentru a starni interesul mass-media, iar mai apoi trebuia ca informatia sa
treaca de la nivel local la capitala statului in discutie, apoi, in general prin agentiile
de presa, in capitala statului tau, pentru a ajunge, in cele din urma la tine prin
mijloacele de informare in masa.
Acest circuit al informatiei face ca se ajunge in general la o situatie in care se stiu
putine lucruri despre viata cotidiana a celor ce locuiesc dincolo de frontiere, despre
problemele si preocuparile lor.
Exista, fara doar si poate, exceptii care au facut ca acest circuit complicat al
informatiilor sa fie dublat de un acces mai direct la informatiile celuilalt: programele
de radio si de televiziune trec frontierele. Astfel, adeseori, emisiunile in limbile
minoritatilor sunt urmarite de cetateni care locuiesc in regiunile frontaliere in statul
de origine al acestor minoritati si, respectiv, reprezentantii minoritatilor urmaresc
emisiunile care provin din tarile lor de origine. Cazul Banatului este semnificativ din
acest punct de vedere. In timpul anilor �80, televiziunea iugoslava a jucat un rol important in
partea romaneasca a Banatului, intr-un context in care emisiunile de televiziune au fost
limitate la doua ore pe zi si utilizate exclusiv ca instrument de propaganda in serviciul
regimului comunist. Situatia est inversata in prezent, cand Televiziunea Romana si
Radio Timisoara au o audienta importanta in Voivodina.
Insa cea mai mare schimbare a acestei situatii este adusa de internet. Evolutia retelei
este din ce in ce mai accelerata si sunt din ce in ce mai multe persoane, chiar in
tarile regiunilor noastre, in special cei care lucreaza in instutii de invatamant care au
acces la internet.
Inainte de toate, acest lucru inseamna accesul direct la un volum enorm de informatii
provenind din surse diverse, care ofera perspective multiple asupra tuturor
subiectelor. Mai apoi, Internetul este un mod ideal pentru o comunicare usoara si
rapida intre persoane si institutii, fara sa tina cont de frontiere si fara sa aiba treceri
obligatorii printr-un "centru", capitala a unui stat sau a unei regiuni. Am avut ocazia,
la Institutul Intercultural, sa experimentam avantajele acestor noi posibilitati de
comunicare in munca concreta in cadrul a mai multor proiecte internationale.
Experienta cea mai emotionanta a fost cea a schimburilor pe care le-am avut, in
timpul perioadei bombardamentelor asupra Iugoslaviei, cu partenerii nostri din
Voivodina.
Pentru colaborarea transfrontaliera in educatie, Internetul reprezinta, fara indoiala, o

provocare, dar si o sansa importanta care ar putea contribui la transformarea
frontierelor in locuri de intalnire si nu de separare. Aceasta este cu atat mai valabil cu
cat, suntem, in prezent, martorii unei evolutii rapide din punct de vedere tehnic, care
permite sa se transfere rapid mari cantitati de texte, imagini si sunete si in special sa
organizam intalniri on-line, prin implicarea mai multor parteneri situati in locuri
diferite, fara ca distanta sau frontierele sa-si exercite influentele.
Ce este de facut?
Rezumand, putem spune ca o cooperare transfrontaliera in domeniul educatiei poate

sa aiba efecte pozitive pentru stabilitatea regionala si ca, pentru a fi eficace, trebuie
sa se bazeze pe o conceptie a sistemului educativ care refuza etnocentrismul,
promovand deschiderea inspre comunicare si perspectiva interculturala. Ea trebuie,
de asemenea, sa implice intr-un mod activ comunitatile minoritare pe langa cele
majoritare situate de o parte si de alta a frontierei. De asemenea, utilizarea noilor
tehnologii informatice si a internetului poate facilita comunicarea.
Insa ce se poate face concret in cadrul acestor colaborari si cum se poate face? Vom
incerca acum sa trecem in revista cateva tipuri de activitati posibile. In principiu,
putem considera ca elementul comun al acestor activitati rezida in punerea in
contact si in schimburile intre elevi, cadre didactice si institutii scolare situate intr-o
regiune transfrontaliera, tinand cont de sugestiile formulate in paragraful precedent.
Suntem obligati aici sa ne rezumam la a prezenta cateva idei, constienti fiind ca, pe
de o parte, o analiza si o prezentare mai detaliate sunt necesare pentru fiecare
exemplu, precum si o formare adecvata a cadrelor didactice in utilizarea acestor
metode, iar, pe de alta, ca multe cadre didactice isi pot utiliza experienta anterioara,
precum si creativitatea pentru a pune in practica anumite activitati si pentru a-si
imagina altele.
• Corespondenta scolara
Corespondenta scolara reprezinta fara doar si poate modalitatea cea mai ieftina care
poate stimula atat cooperarea transfrontaliera, cat si colaborarea majoritate-
minoritate in interiorul fiecarei scoli. Ea are de asemenea avantajul ca activitatile
organizate pot sa fie inserate in programa normala si ca pot contribui la atingerea
obiectivelor pedagogice prevazute de curriculum in fiecare scoala. De asemenea,
aceste activitati pot constitui o baza pentru activitati extrascolare. In ambele cazuri,
ele reprezinta o importanta sursa de motivatie, atat pentru elevi, cat si pentru cadre
didactice.
Mai multe clase pot fi, astfel, puse in relatie prin corespondenta scolara, fie clasica,
prin utilizarea de scrisori si documente, fotografii, desene etc, fie prin utilizarea noilor
tehnologii. Prin intermediul acestor activitati, elevii pot invata, in functie de varsta,
de exemplu, sa redacteze un text, sa deseneze, pot invata istoria si geografia regiunii
sau, pur si simplu, sa scrie si sa citeasca. Ei vor acumula cu usurinta cunostinte
asupra altor culturi, dar si asupra lor proprie, pentru a putea sa le prezinte celorlalti
si, probabil, vor dezvolta relatii personale cu corespondentii si colegii lor, provenind
din comunitatile minoritare.
O astfel de corespondenta se poate continua cu vizite reciproce care permit o mai

buna cunoastere directa a persoanelor si a locurilor sau participarea la tabere de
vara sau la activitati extrascolare comune.
• Taberele de vara
Este o ocazie excelenta de intalnire pentru tineri intr-un mediu diferit de cel scolar.
Chiar daca metodele inovatoare si moderne de invatamant au fost introduse, mediul
scolar pastreaza adeseori, prin structura sa un caracter care favorizeaza mai degraba
disciplina si conformismul decat dezvoltarea de personalitati autonome si deschise
comunicarii. Plecand de la arhitectura scolilor, adeseori separate de exterior (de fapt
de lumea reala, de mediul social al elevilor si al comunitatii) prin ziduri inalte, cu sali
de clasa in linie, cu holuri lungi si impersonale si pana la modul in care sunt
pozitionate bancile, aceste elemente externe ale mediului scolar greu de modificat
continua sa exercite o influenta negativa asupra modului de gandire si de actiune a
elevilor si a cadrelor didactice.
Programul activitatilor din taberele de vara poate fi organizat plecand de la niste

jocuri interactive de educatie interculturala, prezentari si discutii asupra unor teme
legate de culturile in discutie, dar si de interesele si preocuparile tinerilor. Poate
contine, de asemenea, activitati artistice si sportive realizate de tineri provenind din
diferite comunitati culturale. Toate acestea permit nu doar o imbogatire la nivelul
cunostintelor, ci si o descoperire a afinitatilor si a pasiunilor comune, dincolo de
diferentele culturale.
De asemenea, se poate promova respectul celuilalt si democratia plurala prin

intermediul organizarii unei tabere in care tinerii trebuie sa fie investitti cu
responsabilitati adaptate nivelului lor. Aceasta le va permite sa invete concret
regulile de organizare democratica, importanta respectului drepturilor minoritatilor si
a raporturilor intre drepturi si responsabilitati intr-o societate democratica
multiculturala.
• Activitati extrascolare comune
Participarea unui grup de mai multe clase, majoritare si minoritare, la activitati

extrascolare comune permite atingerea obiectivelor de colaborare educationala
transfrontaliera intr-un context mai flexibil si mai bogat decat cel scolar clasic.
Numeroase activitati de acest tip pot fi organizate si cadrele didactice implicate
trebuie sa aleaga ceea ce le convine mai mult in situatia lor particulara. Nu facem
decat sa mentionam cateva dintre ele.
Solutia cea mai simpla este probabil organizarea unor vizite comune in locuri istorice
sau geografice reprezentative pentru regiune, atragand atentia asupra punerii in
valoare a aspectelor pozitive ca cele relevand o traditie si o mostenire comune, a
interesului comun pentru pastrarea mediului inconjurator sau a interferentelor
culturale prezente in regiune.
O activitate extrem de favorabila colaborarii transfrontaliere poate fi cea din jurul

redactarii unui ziar al clasei sau al scolii. Alte activitati pot consista in organizarea
unor activitati artistice comune sau a unor schimburi intre grupuri de tineri
preocupati in special de un domeniu specific. Istoria si geografia locala, descoperite
de echipe mixte de tineri minoritari si majoritari pot sa reprezinte un subiect excelent
pentru schimburi la nivel regional transfrontalier.
O idee care ne pare interesanta este aceea a organizarii tinerilor in grupuri care sa
cerceteze marturii de istorie orala ale membrilor reprezentativi ai comunitatilor lor,
punand astfel accentul pe bunele relatii interpersonale intre indivizii apartinand
diferitelor comunitati sau asupra modului in care evenimentele istorice au marcat
viata de zi cu zi a acestor comunitati si a relatiilor cu ceilalti. Aceasta cercetare si
prezentare de exemple de relatii pozitive, la nivel interpersonnal sau intercomunitar,
pot reprezenta un mijloc eficace pentru combaterea stereotipurilor negative si pentru
evitarea perpetuarii de eventuale relatii tensionate sau conflictuale cu o argumentare
istorica.
Pentru a concluziona, putem trece in revista cateva avantaje ale acestor activitati, nu
doar pentru dezvoltarea unui climat de intelegere mutuala si de stabilitate intr-o
regiune transfrontaliera, dar si pentru sistemul educativ si pentru toti cei care sunt
implicati: institutii scolare, cadre didactice si elevi.
Astfel, aceste activitati vor stimula introducerea in scoala a unei pedagogii care:
• pune in centrul procesului de educatie elevul si dezvoltarea personalitatii sale

autonome si nu cunostintele si achizitia unui model;
• presupune o schimbare a rolurilor in raport cu invatamantul traditional:
• elevii au un rol activ si nu pasiv, participa la descoperirea si la reconstruirea

cunostintelor in loc sa le primeasca �gata facute" de la cadrul didactic;
• in aceste conditii, cadrul didactic devine, din stapan absolut, moderator,
consilier;
• pune accentul pe dezvoltarea abilitatilor de comunicare, bazata pe ascultarea

activa, la toate nivelele: cadru didactic-elev, elev-elev, scoala-scoala, scoala-
comunitate;
• adauga la dimensiunea cognitiva o dimensiune relationala, contribuind la

dezvoltarea aptitudinilor sociale ale elevilor si favorizand munca in echipa;
accentul se deplaseaza astfel in procesul de invatamant de pe relatia cadru
didactic-elev pe relatia elev-elev;
• revalorizeaza identitatile culturale intr-un spirit de deschidere si de respect al

diferentelor, promovand comunicarea interculturala si favorizand dezvoltarea
unei dimensiuni regionale a identitatii;
• ofera posibilitatea de dezvoltare a unor relatii intre scoala si comunitate si

faciliteaza participarea actorilor sociali comunitari la procesul de educatie
(ONG, structuri informale si membri ai comunitatii, parinti ai elevilor, institutii
culturale, autoritati locale etc.).
Majoritatea ideilor prezentate mai sus au fost deja aplicate in proiectele Institutului
Intercultural Timisoara sau au constituit baza teoretica a activitatilor noastre. In
prezent, incercam sa punem in practica aceste propuneri in cadrul unei colaborari
transfrontaliere la nivelul regiunii Banatului cu parteneri din Romania, Iugoslavia si
Ungaria. Acest proiect reprezinta o parte a proiectului BANNET, initiat de colegii
nostri din Voivodina, prin care se incearca dezvoltarea unei retele regionale pentru
promovarea educatiei pentru o cetatenie democratica intr-o perspectiva
interculturala.
PROGRAME:
Asociatia Culturala pentru Teatru si Origami din Romania- A.C.T.O.R. a conceput si

realizat in premiera in tara noastra: Aici Acolo- Programul si Atelierele de educatie
interculturala pentru copii prescolari si de scoala primara concepute si realizate in anul
scolar 2010-2011 cu suportul financiar al Programului Tineret in Actiune - Serviciul
European de Voluntariat
Ce vrea cursul Aici si acum?

El isi propune sa aduca timp de un an, cu periodicitate saptamanala, in fata grupurilor de
copii din Bucuresti, cultura cat mai multor tari din Europa.
Tinerii “profesori” sunt voluntari veniti special in A.C.T.O.R. pentru cate un an, prin
Serviciul European de Voluntariat- pentru a prezenta copiilor in mod ludic elemente ce le
definesc cultura, pornind de la tot ce tine de folclorul copilariei in tarile lor. Pentru
fiecare tara, fiecare grupa de copiii va avea cate 3 lectii.
Programul de activitati este construit din timp prin analiza si cercetarea facuta de catre
tinerii europeni, inca inainte de plecare din tara lor. Impreuna cu specialistii din
A.C.T.O.R., dar si asistati de pedagogi cu experienta din Gradinita MapN nr. 2, sunt alese
cele mai potrivite activitati pentru copiii din cultura noastra. Tinerii europeni sunt serios
pregatiti de A.C.T.O.R pentru a sustine intregul program.
Ce vrea atelierul “Aici-Acolo”?

Atelierul isi propune sa aduca si copiilor, mai ales celor din zone rurale, care nu au acces
la program, sa aiba o experienta interculturala. Atelierele dureaza cate o ora si jumate si
se pot realiza pentru grupuri de pana la 60 de copii. In tot acest timp ei vor putea calatori
imaginar in tarile voluntarilor, cu care se vor juca si vor canta sau dansa. Pentru aceste
ateliere pe un pasaport “Aici-Acolo”?- individual, copiii primesc stampilele unor vize de
jucarie, creativ realizate de catre fiecare voluntar, inainte de “a pleca” in alta tara. Aceste
evenimente se pot realiza in sali de sport, dar si in incinta unor teatre sau muzee (in
Bucuresti –Teatrul Tandarica si Muzeul National de Istorie a Romaniei au gazduit astfel
de ateliere)
Activitatile
• sunt interactive, ludice si dinamice
• respecta puterea de intelegere a fiecarei grupe de varsta
• se pliaza pe temperamentul fiecarui copil participant la curs
Tinerii europeni vor fi asistati de catre educatorii sau invatatorii claselor respective, atat
pentru a traduce din engleza, dar mai ales pentru a facilita comunicarea si aprofundarea
ulterioara a cunostintelor asimilate prin exercitiile propuse.
Consiliul Naţional al Tineretului din Moldova (CNTM) prin prezentul proiect lansează în
premieră în Republica Moldova un program complex de instruire şi sensibilizare privind
toleranţa şi educaţia interculturală. Activităţile proiectului sînt adresate titularilor de
drepturi (copiilor/tinerilor), cît şi pentru persoanele responsabile de realizare a drepturilor
copiilor/tinerilor (părinţilor, autorităţilor publice, pedagogilor, etc).
Proiectul va promova prin intermediul campaniilor de sensibilizare publică dialogul

intercultural şi principiul de toleranţă faţă /între copii/tineri reprezentanţi ai diferitor etnii
care sînt marginalizaţi sau discriminaţi. Activităţile de instruire ale proiectului sînt
orientate spre dezvoltarea abilităţilor de comunicare şi înţelegere inter-etnică şi spre
obţinerea cunoştinţelor privind toleranţa şi educaţia interculturală.
Obiectivul final al proiectului este elaborarea unui program non-formal de instruire pe

dialog şi educaţie interculturală (programul ICE) pentru copii/tineri. Programul ICE este
prevăzut să fie elaborat printr-o abordare participativă, implicând atât titularii de drepturi
cît şi persoanele responsabile de realizare a drepturilor.
”Dialog Intercultural în Moldova” este un proiect ce se realizează în prima etapă de
colaborare dintre CNTM şi Fundaţia pentru copii din Elveţia ”Pestalozzi”.
Termen de implementare: Aprilie 2010 – Decembrie 2012
Localităţile de implementare: Chişinău, Cimişlia, Bălţi, Edineţ şi Soroca

Intercultural A

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Intercultural A

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Competenţa interculturală

Anexa nr....... la ordinul ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului

Interkulturelle Kommunikation. Interaktion, Fremdwahrnehmung, Kulturtransfer, sunt

În ultimă instanţă, procesul de educaţie interculturală detrermină trecerea de la o prea

VI.2. Stereotipuri şi prejudecăţi

stereotipuri. Aşadar, stereotipul este o „formă de gândire rigidă şi superficială, un clişeu

O posibilă definiţie: Competenţa interculturală reprezintă capacitatea de a acţiona în

C. Competenţe interculturale – semnificaţii personale (30 minute)

Invitaţi-i să reflecteze timp de 2 minute şi să aleagă o asemenea experienţă pe care sa o

D. Competenţe interculturale – stadii ale dezvoltării (30 minute)

Distribuiţi elevilor ”Fişa de lucru 2” cuprinzând stadii de dezvoltare a competenţelor

Unul dintre proiectele dedicate multiculturalităţii, prezentat la întâlnirea de vineri, a fost

Proiect: Europe-Now-Or-Never Materiale

1 reorientarea pe piaţa muncii şi în viaţa economică:

1 Comunicare facilă prin intermediul mijloacelor moderne:

1 Schimbarea valorilor şi identitatea culturală proprie

Premize pentru dobândirea competenţei interculturale

• capacitatea de a se adapta situaţilor noi

Încercaţi să întâmpinaţi cu sinceritate obiceiurile străine. Conştientizaţi că

În cadrul întâlnirilor interculturale este indicat, ca interlocutorul să înţeleagă nesiguranţa

puteţi să le rezolvaţi în mod conştient. Este necesară o atitudine deschisă şi

Sursă: WBT Interkulturelle Kompetenz/ ESTA-Bildungswerk (Hrsg.), Bad Oeynhausen. 2006

Perspective interculturale - III

Institutul Intercultural Timisoara

Editia in limba franceza:

Approches de l�interculturel - III

Pentru reproducerea sau traducerea totala si/sau partiala, va rugam sa va adresati

Volum publicat, tradus in limba romana si difuzat de Institutul Intercultural Timisoara,

Coordonator: Calin Rus.

Redactor: Alexandra Jivan.

Coperta: Octavian Focsan.

Programul Masuri de Incredere

1. Consiliul Europei si minoritatile

Programul Masuri de Incredere a fost elaborat in urma Summit-ului sefilor de state si

Specificitatea Programului Masuri de Incredere consta in aceea ca sustine, in cadrul

2. Domenii de actiune ale Programului

Masurile de incredere pot sa actioneze in domenii diferite: democratie, drepturile

Proiectele derulate in aceste domenii vor actiona in special la nivel local.

I.1 Christine Liesse, Dimensiunea interculturala in educatie, sursa de motivatie si

• promovarea perspectivei interculturale in educatie si intarirea relatiilor intre

• cooperarea transfrontaliera si promovarea schimburilor la nivelul institutiilor

Multumim cu aceasta ocazie expertilor, institutiilor partenere in organizarea

Promovarea perspectivei interculturale in educatie.

• Dimensiunea interculturala in educatie, sursa de motivatie si autonomie,

• Mizele interculturalitatii in educatie, Jacques Chevalier

• Despre educatia interculturala, Manuel Ferreira Patricío

O reforma structurala profunda caracterizeaza astazi sistemul educativ romanesc.

Christine Liesse, Scoala Normala Catolica din Brabant-Wallon

Va propun, in deschiderea discursului meu, sa incercam sa sintetizam ideile in functie

• Care sunt perspectivele ei esentiale in educatie si invatamant?

Ma veti intreba, cu siguranta, «cum sa facem?».

• Prin resursele noastre, astfel incat sa-i motivam si sa-i incurajam pe

Ca sa permita copiilor sa creasca, sa-si dezvolte spiritul, sufletul si corpul, in alte

Scoala are, deci, o dubla misiune:

• sa permita fiecaruia sa creasca, sa-si dezvolte spiritul, sufletul, corpul si inima;

• sa permita copiilor sa invete sa traiasca impreuna, sa traiasca unii cu altii, cu

• Putem invata sa recunoastem si sa numim acel ceva in care suntem diferiti.

• Putem, in special, invata, cunoaste si intelege ceea ce ne leaga, ceea ce ne

Recunoasterea si estimarea acestor diferente si similitudini este unica posibilitate ca

A fi autonom inseamna a gandi si a actiona prin sine insusi. Autonomia nu trebuie

Ce inseamna sa fii autonom? Il citez aici pe Bruno Bettelheim, in Le C�ur Conscient

Autonomia si interculturalitatea sunt strans legate. Nu pot sa ma deschid celuilalt

1. Pentru ca lumea in care traim nu merge tocmai bine

2. Pentru ca societatea nu merge nici ea prea bine