Brînza Doina

Eseu 8-7 enunturi

Acest chip de zeu trist clar

Lacrima
Acest greier de cleştar
Lacrima
Acest creier gânditor
Lacrima
Acest Soare arzător
Lacrima
Acest (lanţ crescut în os)-epitet
Lacrima
Acest (glonte mânios)-personificare
Lacrima
Acest iepure ah plâns
Lacrima
În a genei umbră-ascuns
Lacrima
Acest nu cu paloş lat
Lacrima
Ci cu inima-mpărat
Lacrima
Acest (deal de sare)- epitet greu
Lacrima
Acest clopot acest zeu
Lacrima.
Observăm complexitatea lanţului metaforic al poeziei, care nu face decât să sporească semnificaţiile ei
profunde şi tainice:

 metafore de personaje: „Acest chip de zeu trist clar / Lacrima, Acest greier de cleştar /
Lacrima, Acest iepure ah plâns / Lacrima”. În ipostaza ei de zeu, lacrima întruchipează
condiţia supremă, ca element mistic ea face parte din categoria simbolurilor nictoforme
ale „regimului diurn” al imaginarului şi întruchipează materia disperării, a morţii. Ea este
totodată oglinda tainică a sufletului. Privită prin prisma unui greier, lacrima este simbolul
muzicii şi al ritmicităţii, al unei imagini încărcate de afectivitatea caracterului contrastant
al sunetelor înalte şi grave, al sentimentului ambivalent de bucurie şi tristeţe. Iepurele
este personificarea agerimii, dinamicitatea lacrimii.
  metafora culinară: „Acest deal de sare greu / Lacrima”. Dealul de sare semnifică
principiul substanţial al lucrurilor, el este parte componentă a regimului diurn al
imaginaţiei, subcategoria simbolurilor ascensionale şi întruchipează tensiunea maximă a
sentimentului.
 metafore anatomice: „Acest creier gânditor / Lacrima… în a ierbii geană ascuns /
Lacrima… / Ci cu inima-mpărat / Lacrima”. Schema arhetipală creier-inimă-ochi,
surprinsă în acest lanţ de metafore, semnifică o călătorie în sine, purificarea spirituală în
care ochiul este organul reproductiv al lacrimii, dar şi al percepţiei vizuale care mijloceşte
simbioza dintre raţiune şi sentiment, creier şi inimă.
 metafore mitice: „Acest soare arzător / Lacrima… Acest clopot, acest zeu / Lacrima”.
Soarele este simbolul spectacular, lumina supremă a sentimentului, calificativul „arzător”
mijloceşte o explorare malefică şi devoratoare a sensului. Zeul întruchipează condiţia
supremă a sentimentului.
 metafore revelatorii: „Acest glonte mânios / Lacrima, Acest nu cu paloş lat / Lacrima”.
Glontele şi paloşul aparţin regimului diurn al imaginarului, subcategoria simbolurilor
diairetice, ramura armelor percutante (tăioase), care lovesc violent, dar sigur. Ele
simbolizează întruchiparea violentă a lacrimii, fierbinţeala şi amarul ei.

Sensurile cuvântului lacrimă nu formează la Gr. Vieru un lanţ superficial de intenţii, ci încarcă
limbajul cu preţiozităţi şi splendori lexicale, în locul unui limbaj neutru, colocvial. Poetul îşi asumă
simbolul lacrimii ca pe un exerciţiu spiritual, ca pe o stare sufletească şi ca pe un mit fundamental,
introducându-l în articulaţiile unei gândiri de o extremă mobilitate şi adâncime. Lacrima devine la poetul
Grigore Vieru un instrument de explorare a limbajului, ea este asemuită cu perla şi cu lira lăcrimândă. Se
ştie că poezia lui Grigore Vieru este eliberată de „academisme”, totuşi structura lirică a expresiei denotă
o perfectă stăpânire a limbajului, o redescoperire, reevaluare şi restructurare a sensurilor cuvântului.
Întreaga imagistică a lacrimii este reabilitată de poet în poezia cu acelaşi titlu printr-o gradaţie
ascendentă de definiţii metaforice. Dacă metafora ar fi înţeleasă literal, atunci am avea un caz de
anomalie semantică (lira-n lacrimi), autocontradicţie (lacrima – soare arzător), aserţiune falsă (lacrima –
roua ochilor). În poezia Lacrimă metafora este un artificiu poetic reiterat perpetuu în multiple ipostaze:
„anatomice”, „culinare”, „de personaje” , mitice, revelatorii. Surprindem în această poezie dispariţia
elocutorie a eului liric, lacrima fiind singura ipostază definitorie a acestuia, prin care se realizează
întâlnirea dintre limbaj şi existenţă. Ea este o lărgire a câmpului cunoaşterii, exprimată printr-o înşiruire
continuă de idei şi sensuri profunde, care anihilează convenţionalismul mimetic şi expresiv al poeziei, în
numele unei poetici a imaginarului. Lacrima nu este decât pretextul creării unui univers virtual.
Observăm complexitatea lanţului metaforic al poeziei, care nu face decât să sporească semnificaţiile ei
profunde şi tainice. Metafora apare la Grigore Vieru ca un fenomen lexical, care nu depinde în totalitate
de sistemul lexicului. Originalitatea poeziei vierene „este asigurată totdeauna de un fond matricial, ce-l
călăuzeşte pe poet ca o lumină sacră, îl încurajează şi îl face să treacă peste orice restricţii impuse de
doctrine. Graţie acestui fenomen, gândirea poetică se acutizează, se înăspreşte până la o neobişnuită
autoexprimare a trăirii, ca erou sacru. Nu asistăm la o gravitate deschisă sau un frământ patetic dar la o
înţelepciune înăsprită, pe lângă care nu poţi trece indiferent. Ceea ce tinde să dobândească Grigore Vieru
sub aspectul artei sale poetice e în primul rând prospeţimea comunicării.