Îmi dau întâlnire cu aproximativ douăzeci de cetățeni ca să mergem, împreună, trei

zile, să mai refacem din marcajele potecilor din Bucegi.

Pe mulți dintre ei nu-i cunosc.

Măriuca e printre ăia de nu-i cunosc. Vine de la Cluj. Am schimbat câteva vorbe la
telefon, pregătind întâlnirea. Și, pentru că interese superioare hotărâseră că este nevoie
de noi, urgent, în Munții Poiana Ruscă, scurtasem evenimentul din Bucegi și mă
pusesem pe căutat clienți pentru o expediție de vreo zece zile în suspomenita Poiană.
Ocazie cu care vorbisem a doua oară la telefon cu Măriuca.

-Măriucă, uite, s-a ivit o urgență, cum terminăm în Bucegi mergem, zece zile, în
Poiana Ruscă! Te bagi și acolo?

A zis că da. Am pus-o pe lista.

Vine și ziua întâlnirii pentru Bucegi. Ca să nu alergăm unul după altul pe coclauri mă
gândesc să ne întâlnim la poale. În Râșnov. În parcare la Lidl. Zic eu că e simplu să
nimerești parcarea singurului hipermarket dintr-un oraș mare cât o batistă despăturită.

Sunt pe drum spre Râșnov, la volanul mașinii. Întârziat, ca de obicei, dau zor să
recuperez. Îmi sună telefonul.

Silvia zice că nu găsește Lidl. Mă încrunt. Nu știu ce să zic. Silvia e inginer, absolvent
de Automatică, în vremurile celelalte. Aș fi avut pretenții. Mă străduiesc să-i explic pe
unde s-o apuce. Închid telefonul.
Iar sună. Altul care nu găsește ditamai parcarea. Alții, de fapt, că-s mai mulți în
aceeași mașină. Îi îndrum spre Google Maps și închid.

S-a deschis centrală telefonică la mine în mașină. Nu-mi văd capul între șofat pe
serpentinele de la Predeal spre Râșnov și dat lămuriri terților despre geografia orașului
Râșnov. Sună iar și Silvia. N-a găsit parcarea dar e plină de încredere că vine, din
urmă, soțul ei, Robert, pe motocicletă și ăsta se descurcă în toată Europa cu motorul,
doar nu s-o poticni tocmai aici.

Mă cuprinde îngrijorarea. Doamneeeee, cu ce amețiți m-am pricopsit la tura asta? Păi

dacă le dau ăstora drumul pe potecă, prin munți, o să-i caut până la răvășitul oilor,
când s-or lua și ei cu turmele și-or coborî în vreun sat…

Pe de altă parte apelurile-s tot mai multe și mai disperate și parcă-s vorbiți, unul nu-i
în stare să ajungă la destinație. Îmi vine să-mi smulg părul din cap da’ n-am destule
mâini, una-i pe volan, că-s, totuși, serpentine multe, iar cealaltă nu mai lasă telefonul.
Și astea-s toate, altele n-am.

Am, în schimb, noroc. Așa m-oi fi născut, norocos. Că, de se puneau douăzeci de
cetățeni nervoși cu bătaia pe mine, după ce am descoperit că Râșnovul n-are magazin
Lidl și că ar fi trebuit să-i trimit în parcare la Penny…

Mă întâlnesc și cu Măriuca, în parcare, la Penny, că Lidl nu există în Râșnov, da?

Trei zile o hingheresc pe potecile Bucegilor de cade frântă, seara, în cort.

Pe urmă o îmbarcăm în Suzi și corpul expediționar restrâns, cinci, câți încăpem în

mașinuță, printre bagajele noastre, materiale și benzină de rezervă, luăm drumul
celuilalt masiv din plan. De unde ieșim la Deva după vreo zece zile, rupți de oboseală,
murdarei și fericiți.

Mai suntem patru în Suzi, s-a mai schimbat garda între timp, au mai venit, au mai
plecat…Măriuca cu noi, pe poziții, fără pauză.

Suzi pune cap compas București. Pe la Sebeș o trezesc pe Măriuca. În mod absolut
incredibil doarme încovrigată ca un cățeluș pe bancheta din spate. Bine, așa de obosită
era c-am prins-o dormind și-n mijlocul drumului, în genunchi, cu capul pe rucsac, nu
mă mai miră nimic.

-Măriucă, de pe-aci ai legătură la Cluj, ne băgăm la Vințu, la gară, la autogară?...

-Nu, zice, merg și eu la București, ca și voi.

Am zis eu că nu mă mai miră nimic. Dar asta mă cam miră. Dar atâta vreme cât Suzi
nu protestează și dă din roți și ne duce pe toți patru la București cine-s eu să mă opun
să fie și Măriuca printre noi?

La un moment dat ajungem și la București. Adică nu chiar la un moment dat ci mult

mai târziu. Că e drumul lung de la Deva la capitală. Să tot fie trei de dimineață, dacă
ar fi cocoși prin București ar fi foarte aproape ora la care ar începe să se foiască și să
se uite la ceas să nu rateze trâmbițatul matinal.

-Măriucă, zice Corina, dormi la mine, nu-i așa?

-Aaa, nu, mulțumesc zice Măriuca și nu se lasă convinsă cu nici un chip.

-Păi unde te duc, fată, la ora asta? zic și eu.

-La gară, zice Maria.

-Da’ un’ te duci? nu mă mai pot abține.

-La Cluj, zice Măriuca.

O vreme am călătorit într-o mașină neguvernata. Așa de uluit am fost.

-La Clujul ăla, de lângă Apahida? În maghiară Kolozsvár,

în germană Klausenburg, în idiș ‫קלויזנבורג‬, Cloizânburg, în poloneză, Kluż,
în latină Claudiopolis? La Clujul ăla de care am fost foarte aproape acum opt
ore?

Al naibii să fiu dacă în vremea în care n-am avut volanul în mâna, scapandu-l de
uimire, nu m-am gândit la bancul ăla cu călătorul care se urcă în căruța unui ardelean,
ardeleanul zice că nu-i departe Clujul și, după vreo cinci ore de hurducături, văzând că
tot n-ajung, călătorul îndrăznește:

-Bade, da’ ai zis că nu-i departe Clujul…

-No, ficior dragă, amu îi departe…

Am reluat comenzile lu’ Suzi, că a funcționat instinctul de consevare. Da’ tot nu eram
împăcat cu situația. Păi, dacă ai la îndemână un avion ceva mai iute de picior, ajungi
mai repede în Australia decât cu trenul la Cluj… De ce ai fi bătut drumul de la Deva
până la București dacă destinația ta e Cluj? Am întrebat-o și asta pe Măriuca, că iar nu
m-am putut abține.
Mi-a răspuns cu ceva ca o declarație de dragoste:

-N-am putut să mă despart de voooooi…

Și de-atunci, până i-a venit vremea să facă o declarație de dragoste de-adevăratelea, n-

am mai scăpat de Măriuca. Ca de scai. Sau, fiind Măriuca acum aproape cu ambele
picioare medic, ca de covid.