Sunteți pe pagina 1din 3

Ion

de Liviu Rebreanu

caracterizarea personajului principal

Ion (1920) este primul roman publicat de Liviu Rebreanu. El deschide seria marilor
romane din literatura romana interbelica. Este considerat de catre criticul Eugen Lovinescu „cea
mai puternica creatie obiectiva din literatura romana”.
Este o scriere de inspiratie rurala, care prezinta lupta pentru pamant a unui taran sarac
din Pripas - Ion Glanetasu - si consecintele actelor sale, in contextul satului romanesc din
Ardeal, de la inceputul sec. al XX-lea. El este personajul eponim (da numele operei) si central,
care domina intreaga lume a romanului. Celelalte personaje principale (Ana Baciu, Florica,
George Bulbuc) graviteaza in jurul sau, punandu-i in lumina trasaturile si nazuintele. Personajele
secundare sunt numeroase (ex.: preotul Belciug, invatatorul Herdelea, Titu, Vasile Baciu, etc) si
au roluri diferite in actiune.
Intregul roman este organizat in doua parti, coordonate ale evolutiei interioare a
personajului principal: Glasul pamantului si Glasul iubirii. Cele doua femei - Ana si Florica -
conturate antitetic si complementar, reprezinta cele doua obsesii ale personajului principal:
averea si iubirea. Conflictul interior, dintre cele doua chemari launtrice, nu il arunca intr-o
situatie-limita, pentru ca forta lor se manifesta succesiv, nu simultan, dar se reflecta, pe plan
exterior, in confruntarile cu Vasile Baciu (tatal Anei) si George Bulbuc (in final, sot al Floricai).
Pe tot parcursul romanului este imposibil de a vorbi a de o evolutie propriu-zisa a lui Ion.
Protagonistul nu se schimba, cele care sufera modificari fiind doar situatiile in care este
implicat. Astfel, el incepe ca un taran primitiv – moral vorbind - si sfarseste la fel, caci felul de a
privi lucrurile din punct de vedere etic ramane acelasi – calca peste toti si toate pentru
implinirea si multumirea sa. Mai mult decat atat, in ciuda saraciei lui, Ion nu pare dispus sa
urmeze destinul tatalui sau, a carui atitudine umila fata de cei bogati ai satului o gaseste demna
de dispret. Dimpotriva, feciorul Glanetasului se impune drept capetenia tinerilor din Pripas.
Asadar, statul lui social este unul aparte, caci lautarul Briceag il urmeaza pe el la carciuma, dupa
hora, desi George este cel ce-l plateste pentru cantecele din acea zi. Aceasta dualitate
marcheaza, de altfel, si statutul psihologic al protagonistului. Lipsit de pamant, el se simte
inferior celorlati, „cat un vierme pe care-l calci in picioare”, iar umilinta resimtita la fiecare
recolta, privind hambarele pline ale avutilor satului, determina relatia lui cu cei din jur. Daca
fata de preot ori familia Herdelea manifesta respect, in mijlocul satenilor caracterul lui violent si
furstrarea adunata rabufnesc.

1
Principala trasatura de caracter a protagonistului poate fi identificata in ceea ce criticii
numesc „obsesia posesiunii averii, dar si a iubirii”. Pe de o parte, Ion manifesta o relatie
complexa cu pamantul, pe care-l percepe in trei ipostaze: mama, ibovnica si stihie. In copilarie,
desi inteligent si cu drag de carte, fiul Glanetasului prefera munca la camp; pamantul si
oboseala nu-l descurajeaza, ci mai degraba il „intarata ca o patima”. Cel mai reprezentativ in
acest sens este episodul sarutarii pamantului, din care se desprind atat obsesia stapanirii
pamantului, cat si consecintele tragice ale acesteia. Odata obtinute loturile socrului, flacaul are
sentimentul maretiei sale si nu mai doreste decat „sa simta lutul sub picioare, sa i se agate de
opinci, sa-i soarba mirosul, sa-si umple ochii de culoarea lui imbatatoare”. Aceasta dorinta il
determina sa-si lipeasca buzele de pamantul ud. Dar in placerea resimtita, naratorul insereaza
indiciile decaderii morale a personajului: Ion simte un „fior rece si ametitor”, dublat de
imaginea funesca a mainilor indoliate de lutul negru si cleios.
Pe de alta parte, nu patima posesiunii pamantului ii grabeste sfarsitul, ci obsesia iubirii.
Caci Ion nu se multumeste sa stapaneasca toate loturile lui Baciu, ci o doreste bolnav si pe
Florica. Fie ca se afla la hora, la propria-i nunta, la cununia acesteia cu George, ori in casa ei de
femeie casatorita, si chiar dupa sinuciderea Anei, Ion se arata vesel precum un holtei lipsit de
griji si ratiune. Nici macar dupa ce George, surprinzandu-l, il loveste mortal cu sapa in crestetul
capului, nu se poate desprinde de bucuria intalnirii cu Florica, repetand la infinit acel „ssst..”
straniu, pe care simtea nevoie sa-l rosteasca prosteste, „fara voia lui”.
La o mai adanca analiza, ajungem la ideea conform careia lui Ion ii este specific verbul „a
avea”, nu „a iubi”. Astfel, dragostea lui pentru Florica poata fi pusa la indoiala, iar obsesia iubirii
pentru ea se traduce printr-o dorinta primara a unei fiinte extrem de egoiste, care nu traieste
decat pentru sine si nu vede in femeie decat o realizare a placerii. Cu toate acestea, lipsa lui de
umanitate nu constitue decat o interpretare ulterioara a cititorului din a doua jumatate a sec. al
XX-lea. Privit in contextul vremii sale, Ion ramane un personaj tipologic: taranul sarac, a carui
demnitate atarna de numarul de pogoane posedate.
In concluzie, Ion este un personaj romanesc memorabil si monumental, ipostaza a omului
teluric (legat de pamant), dar supus destinului tragic de a fi strivit de forte mai presus de vointa
lui neinfranta: pamantul-stihie si legile nescrise ale satului traditional.

2
3

S-ar putea să vă placă și