Evgheni

Vodolazkin
Aviatorul
Traducere din limba rusă și note de
ADRIANA LICIU

HUMANITAS
 Fiicei mele

— Ce tot scrieți acolo?

— Descriu obiecte, senzații. Oameni. Scriu în fiecare zi acum, cu
speranța că le salvez de la uitare.
— Lumea Domnului e prea mare pentru a conta pe reușită aici.
— Știți, dacă fiecare va descrie părticica lui, cât de mică, din
această lume… Deși, la drept vorbind, de ce mică? Se va găsi
întotdeauna cineva cu o cuprindere destul de mare.
— De exemplu?
— De exemplu, un aviator.
Discuție în avion
 PARTEA ÎNTÂI

I-am spus: când e frig, pune-ți căciula, altfel îți îngheață urechile.
Uite și-acum câți trecători sunt fără urechi, i-am spus. Ea a fost de
acord, mă rog, da-da, ar trebui, dar nu și-a pus-o. A râs de glumă, și
tot fără căciulă a mers. O imagine de soiul ăsta îmi apare în minte,
deși, despre cine e vorba, nu pot să-mi dau seama.
Sau, să zicem, mi-am amintit un scandal – urât, epuizant. N-am
nicio idee unde s-a petrecut. Mi-e ciudă că discuția începuse bine,
pot spune chiar binevoitor, dar pe urmă, din vorbă-n vorbă, a dat în
ceartă. Important e că după aceea m-am mirat: de ce, pentru ce?
Cineva a remarcat că așa se întâmplă deseori la parastase: vreo
oră și jumătate se spune ce om bun a fost răposatul. După aceea,
cineva dintre cei veniți amintește că, de fapt, răposatul numai bun n-
a fost. Și-atunci, ca la comandă, încep mai mulți să își spună
părerea, să completeze – și, încetul cu-ncetul, se ajunge la concluzia
că, una peste alta, a fost un ticălos fără pereche.
Sau chiar ceva trăsnit de-a binelea: unui om i se dă în cap cu o
bucată de salam, și omul se rostogolește la vale, se rostogolește și nu
poate să se oprească, și, rostogolindu-se, i se învârtește capul…
Capul meu. Se învârtește. Zac în pat.
Unde sunt?
Pași.
A intrat un necunoscut în halat alb. A stat în picioare și, cu un
deget pe buze, s-a uitat la mine (ușa e întredeschisă și se mai vede
capul cuiva). Eu, la rândul meu, m-am uitat la el – chipurile, fără să
văd. Pe sub genele nu foarte strânse. El a observat că tremurau.
— V-ați trezit?
Am deschis ochii. Apropiindu-se de patul meu, necunoscutul a
întins mâna:
— Geiger. Medicul dumneavoastră.
 Am scos de sub pătură mâna dreaptă, și am simțit cum Geiger
mi-o strânge cu grijă. Așa cum atingi ceva când te temi să nu-l rupi.
A întors pentru o clipă capul, și ușa s-a închis cu zgomot. Fără să-mi
lase mâna, Geiger s-a aplecat spre mine:
— Iar dumneavoastră sunteți Innokenti Petrovici Platonov, nu-i
așa?
N-am putut să confirm. Dacă așa spune înseamnă că are un
temei. Innokenti Petrovici… Mi-am ascuns în tăcere mâna sub
pătură.
— Nu vă amintiți nimic? a întrebat Geiger.
Am clătinat din cap. Innokenti Petrovici Platonov. Respectabil.
Poate ușor livresc.
— Vă amintiți cum m-am apropiat adineauri de pat? Cum am
spus că mă numesc?
De ce se poartă așa cu mine? Sau sunt chiar atât de rău? După ce
las o pauză, spun cu o voce care scârțâie.
— Îmi amintesc.
— Dar înainte de asta?
Am simțit că mă îneacă lacrimile. Au țâșnit, și am început să
plâng în hohote.
Geiger a luat un șervețel de pe măsuța de lângă pat și mi-a șters
fata.
— Ei, ce-i cu dumneata, Innokenti Petrovici? Pe lume sunt așa de
puține evenimente pe care merită să ți le amintești, iar dumneata te
amărăști.
— O să-mi revină memoria?
— Eu îmi pun toată speranța. Ești un caz la care nu se poate
afirma nimic cert. Mi-a pus termometrul. Știi ce, amintește-ți cât mai
mult, aici e important efortul dumitale. Trebuie să-ți amintești
singur totul.
Văd părul din nasul lui Geiger. Zgârieturile care i-au rămas pe
bărbie de la bărbierit.
 Se uită liniștit la mine. Frunte înaltă, nas drept, pince-nez – parcă
l-a desenat cineva. Există figuri atât de tipice, că par plăsmuite.
— Am avut un accident?
— Se poate spune și-așa.
Prin ochiul de fereastră deschis, aerul din salon se amestecă cu
aerul de iarnă de-afară. Se face tulbure, tremură, se topește, și dunga
verticală a cadrului devine una cu trunchiul unui copac, și soarele
asfințește devreme – undeva am mai văzut asta. Și fulgi de zăpadă
care zboară am văzut. Care se topesc înainte să ajungă pe pervaz…
Unde?
— Nu-mi aduc aminte nimic. Doar niște lucruri fără importanță –
fulgi de zăpadă în oberlihtul de spital, răceala geamului când îți
atingi fruntea de el. Evenimente nu-mi amintesc.
— Eu aș putea, desigur, să îți amintesc câte ceva din cele
petrecute, dar viața în întregul ei n-am cum s-o redau în detaliu.
Știu numai ceea ce a fost la exteriorul vieții dumitale: unde ai locuit,
cu cine ai avut de-a face. Dar nu cunosc istoria gândurilor,
senzațiilor dumitale, înțelegi? Mi-a scos termometrul de la subraț:
38,5. Cam mult.

Luni

Ieri n-a mai fost timp. Iar astăzi e luni. Lucrurile au stat așa.
Geiger a adus un creion și un caiet gros. A plecat. S-a întors cu un
suport pentru scris.
— Scrie tot ce s-a petrecut peste zi. Și tot ce îți aduci aminte din
trecut, scrie și asta. Acest jurnal zilnic e pentru mine. O să văd cât de
repede avansăm în problema pe care o avem.
— Deocamdată, toate întâmplările mele sunt legate de
dumneavoastră. Atunci, să scriu despre dumneavoastră?
— Abgemacht1. Descrie-mă și evaluează-mă din toate punctele de

1 Ne-am înțeles (în germană în original).

vedere – modesta mea persoană o să atragă alte fire ale conștiinței
dumitale. Și vom lărgi treptat aria legăturilor pe care le faci.
Geiger mi-a pus suportul pe burtă, care se ridica trist cu fiecare
respirație a mea, parcă respira chiar ea. L-a îndreptat. A deschis
caietul, mi-a pus între degete creionul – ceea ce, la drept vorbind, e
de prisos. Deși sunt bolnav (întrebarea e: de ce anume?), mâinile și
picioarele le mișc. Ce anume să notez – că doar nimic nu se întâmplă
și nu-mi amintesc nimic?
Caietul e peste măsură de mare – ar ajunge pentru un roman.
Învârt în mână creionul. Totuși, ce boală am? Doctore, o să trăiesc?
— Doctore, în cât suntem azi?
Tace. Tac și eu. Să-l fi întrebat ceva nelalocul său?
— Hai să facem în felul următor, spune el într-un târziu. Indică
numai zilele săptămânii. Așa o să ne înțelegem mai bine asupra
timpului.
Geiger e misterul în persoană. Răspund:
— Abgemacht.
Râde.
Iar eu m-am apucat și am scris totul – de ieri și de azi.

Marți

Azi am făcut cunoștință cu infirmiera, Valentina. Zveltă.

Taciturnă.
Când a intrat, m-am prefăcut că dorm – asta îmi intră deja în
obicei. Pe urmă am deschis un ochi și am întrebat:
— Cum te cheamă?
— Valentina. Doctorul a spus că aveți nevoie de liniște.
La toate întrebările următoare nu a răspuns. Stând cu spatele la
mine, ștergea cu o cârpă podeaua. Solemnitatea ritmului. Când se
apleca să clătească cârpa în găleată, de sub halat îi apărea furoul. Ce
liniște să mai fie…
 Glumesc. De putere – nici urmă. Dimineață mi-a fost luată
temperatura: 38,7. Geiger s-a îngrijorat.
Pe mine mă îngrijorează că nu pot să deosebesc amintirile de vise.
Impresiile cu mai multe sensuri de azi-noapte. Zac acasă cu
temperatură – influență2. Mâna bunicii e răcoroasă, termometrul e
răcoros. Dincolo de fereastră, rafale de zăpadă troienesc drumul
spre școală; azi nu m-am dus. Vasăzică, acolo o să ajungă la catalog
la P (un deget plin de cretă lunecă pe catalog) și o să fie strigat
Platonov.
Dar Platonov nu e, raportează șeful clasei, a rămas acasă pentru
că are influență, i se citește, ia te uită, Robinson Crusoe. În casă se
aude, poate, pendula. Bunica, spune mai departe șeful clasei, își
potrivește mai bine pince-nez-ul, și lentilele lui îi fac ochii mari și
bulbucați. Sugestivă imagine, încuviințează învățătorul, să numim
asta apoteoză a lecturii (rumoare în clasă).
Esența acțiunii, spune șeful, dacă e să fie pe scurt, constă în
următoarele. Un tânăr ușuratic pleacă într-o călătorie pe mare și
suferă un naufragiu. Este aruncat pe o insulă nelocuită, unde
rămâne fără mijloace de trai, dar ce este mai important – fără
oameni. Oameni în general. Dacă s-ar fi purtat de la început cu
minte… Nu știu cum să mă exprim ca să nu sune pretențios. Un fel
de parabolă a fiului rătăcitor.
Pe tabla din clasă (aritmetica de ieri) e o ecuație, scândurile
podelei sunt umede de la curățenia de dimineață. Învățătorul arată
cum Robinson se zbate neputincios încercând să ajungă la țărm. Îi
este de ajutor, pentru a reda viziunea catastrofei în adevărata ei
amploare, tabloul Al nouălea val al lui Aivazovski. Tăcerea
învățătorului pătruns de situație nu este întreruptă nici măcar de
vreo exclamație. Dincolo de cercevelele duble abia dacă se aud roțile
trăsurilor.
Și eu am citit nu o dată Robinson Crusoe, dar când zaci bolnav nu

2 Termen învechit pentru o boală epidemică asemănătoare gripei.

prea citești. Te ustură ochii, rândurile plutesc. Urmăresc buzele
bunicii. Înainte să întoarcă pagina, își duce un deget la buze. Din
când în când mai soarbe din ceaiul rămas, și atunci zboară pe
Robinson Crusoe stropi abia vizibili. Câteodată, fărâmițe din
pesmetul mâncat între capitole. După ce o să mă fac bine, o să dau
atent paginile citite și o să scutur firimiturile de pâine uscate și
zdrobite.
— Îmi amintesc mai multe locuri și oameni de tot felul, îi spun
tulburat lui Geiger. Îmi amintesc niște lucruri spuse. Dar nici să mă
omori nu-mi amintesc cine ce cuvinte a rostit. Și unde.
Geiger e liniștit. Speră că asta va trece. Nu consideră că e ceva
esențial.
Dar poate nici nu e esențial? Poate are importanță numai faptul
că acele cuvinte au fost spuse și s-au păstrat, iar de către cine și unde
– e prea puțin important? Va trebui să îl întreb pe Geiger – se pare că
el știe tot.

Miercuri

Se întâmplă însă și așa: cuvintele nu s-au păstrat, dar imaginea o

am în totalitate. De pildă, un om care șade, în amurg. Odaia e deja
pe jumătate în întuneric, dar el nu aprinde încă lumina – o fi făcând
economie? O imobilitate tristă. Un cot rezemat pe masă, fruntea se
odihnește în palmă, degetul mic stă depărtat. Chiar și în întuneric se
vede că hainele îi sunt boțite, și sunt așa de brun-cenușii, că nici nu
mai au culoare, iar fața și mâna fac o singură pată albă. Omul pare
dus pe gânduri, deși în realitate nu se gândește la nimic, se
odihnește, pur și simplu. Poate chiar spune ceva, dar vorbele nu se
aud. Pentru mine cuvintele lui nu sunt importante, și, de fapt, cu
cine să vorbească – cu el însuși? Că doar nu știe că eu îl observ, iar
dacă spune ceva, nu mie îmi spune. Mișcă buzele, se uită pe
fereastră. Picăturile de pe geam reflectă luminiscența străzii, sclipesc
în ele luminile trăsurilor. Ochiul de geam scârțâie.
Până acum am văzut în salon numai doi oameni: pe Geiger și pe
Valentina. Doctorul și sora medicală – dar, de fapt, de cine să mai fie
nevoie? Mi-am adunat puterile, m-am ridicat, m-am dus la fereastră
– în curte pustiu, zăpadă până la genunchi. Odată, ținându-mă de
perete, am ieșit din salon pe coridor – și imediat a apărut Valentina:
aveți regim la pat. Întoarceți-vă în salon. Regim…
Apropo: amândoi arată ca din vechiul regim, Geiger, dacă nu e în
halat, este negreșit în costum cu vestă. Amintește de Cehov… Mă tot
gândeam: de cine îmi amintește? De Cehov! Până și pince-nez
poartă. Dintre cei care trăiesc acum, cred că am văzut pince-nez
numai la Stanislavski, dar acesta e om de teatru… De altfel, aș spune
că în cuplul care mă tratează este o oarecare teatralitate, Valentina e
întruchiparea surorii de caritate din timpul războiului. Chiar nu știu
cum vor reacționa la impresia mea – căci Geiger o să citească tot, așa
ne-am înțeles. La urma urmelor, el însuși m-a rugat să scriu fără să
ascund nimic din ceea ce observ, îmi amintesc, gândesc – iată, așa și
scriu.
Astăzi mi s-a rupt tocul și i-am spus Valentinei. Ea a scos din
buzunar ceva ca un creion și mi l-a întins.
— Nostim, zic, un toc de metal, n-am mai văzut niciodată așa un
toc.
Valentina s-a înroșit și mi-a luat repede obiectul acela înapoi. Mi-
a adus pe urmă alt creion. De ce s-a înroșit? Mă duce la toaletă,
trage de pe mine indispensabilii pentru injecții – și nu se înroșește,
iar pentru un creion, ca să vezi. În viața mea sunt acum o grămadă
de enigme pe care nu pot să le dezleg… Dar se înroșește încântător,
până în vârful urechilor. Urechile sunt fine, gingașe. Ieri, când i-a
căzut basmaua albă, le-am admirat. Mai exact, una din ele.
Valentina s-a aplecat peste lampă, cu spatele la mine, și o ureche i-a
devenit străvezie și trandafirie, mi-a venit s-o ating. N-am îndrăznit.
Dar nici n-aveam putere.
 O senzație ciudată, parcă zac pe patul ăsta de o veșnicie. Mișc
puțin o mână sau un picior – durere în mușchi, iar dacă mă mai și
ridic fără ajutor din afară – picioare ca de vată. În schimb,
temperatura a scăzut un pic: 38,3.
Îl întreb pe Geiger:
— Totuși, ce s-a întâmplat cu mine?
— Acest lucru, răspunde, trebuie să ți-l amintești dumneata
singur, altfel, în locul conștiinței dumitale va fi a mea. Vrei asta?
Dar nu știu nici eu dacă vreau. Poate se va dovedi că am așa o
conștiință, încât e mai bine să fie înlocuită.

Vineri

Referitor la cunoștință: ieri mi-am pierdut-o. Geiger și Valentina

s-au speriat rău de tot. Când mi-am venit în fire, le-am văzut fețele
răsturnate – parcă le părea rău să mă piardă. E plăcut când, dintr-un
motiv oarecare, ți se duce lipsa – chiar dacă motivul nu e personal,
ci, ca să spunem așa, de pură omenie. Cât a ținut ziua de ieri, Geiger
nu mi-a dat înapoi foile. S-a temut, probabil, că în ajun am făcut un
efort prea mare cu scrisul. Am zăcut și am urmărit cum cădeau
fulgii de zăpadă în spatele ferestrei. Urmărindu-i, am adormit. Când
m-am trezit, fulgii cădeau încă.
Lângă patul meu ședea pe un scaun Valentina. Îmi ștergea
fruntea cu un burete ud. Sărută-mă, am vrut să spun, sărută-mă pe
frunte. N-am spus. Fiindcă ar fi reieșit că mi-a șters fruntea înainte
să o sărute. Și, în genere – e clar cine este sărutat pe frunte… Dar am
luat-o de mână – și nu și-a retras-o. Doar a pus mâinile noastre unite
pe burta mea, ca să nu le ținem suspendate. Palma ei a acoperit-o pe
a mea ca o căsuță – așa ești învățat să ții mâna când cânți la pian.
Pesemne că m-au învățat și pe mine cândva, de vreme ce știu aceste
lucruri. Întorcând mâna, mi-am trecut arătătorul pe tavanul acestei
căsuțe și l-am simțit tresărind, desfăcându-se și întinzându-se pe
palma mea. Și l-am simțit cald.
— Culcă-te lângă mine, Valentina, am rugat-o. Nu am alte
gânduri, și sunt absolut inofensiv – știi asta. Am nevoie să fie cineva
alături de mine, atât. Aproape de tot, altfel n-o să mă încălzesc
niciodată. Nu pot să explic asta, dar așa e.
M-am mișcat cu greu pe patul larg, și Valentina s-a culcat alături
de mine – peste pătură. Fusesem sigur că o să-mi îndeplinească
rugămintea – nu știu nici eu de ce. Și-a înclinat capul spre capul
meu. Am inspirat mirosul ei – infuzie de călcat, apretat, alb ca
zăpada, cu mireasmă de parfum și de trup tânăr. Ea le împărțea cu
mine, și nu am putut să nu respir cu nesaț. În ușa care s-a deschis a
apărut Geiger, dar Valentina a rămas culcată. O încordare a fost în
ea (am simțit asta), dar nu s-a ridicat. Probabil s-a înroșit – nu putea
să nu se înroșească.
— Foarte bine, a spus Geiger fără să intre, odihnește-te.
Remarcabilă, în felul ei, reacția.
În genere, nu mă pregăteam să descriu asta, e ceva care nu mă
privește numai pe mine, dar de vreme ce el a văzut totul… Fie ca
Geiger să înțeleagă corect esența celor petrecute (dar, cu siguranță,
așa va și înțelege). Fiindcă vreau să se repete – măcar câteva minute
pe zi.

Duminică

Când m-am trezit, am spus în gând Tatăl nostru. S-a dovedit că

spun rugăciunea ca pe apă. Se întâmpla ca în câte o duminică, dacă
nu puteam să mă duc la biserică, să spun măcar în gând Tatăl nostru.
Mișcăm din buze în vântul umed. Trăiam pe o insulă, unde a merge
la liturghie nu era un lucru de la sine înțeles. Și nu că insula ar fi fost
nelocuită sau că n-ar fi fost și biserici, dar așa se combinase totul, că
a merge la ele nu era simplu. Amănuntele nu mi le mai amintesc.
Biserica e o mare bucurie, mai ales în copilărie. Mic, vasăzică, mă
țin de fusta mamei. Fusta lungă sub haina scurtă de blană. Mama
pune o lumânare la icoană, și fusta se ridică puțin de tot, și odată cu
ea – mâna mea în mănușa cu un deget. Mă ia cu grijă, mă duce la
icoană. Simt pe mijloc palma ei, iar pâslarii și mănușile mele se
mișcă în voie prin aer, și eu parcă plutesc în direcția icoanei. Sub
mine sunt zeci de lumânări – de sărbătoare, se clatină – mă uit la ele
și nu pot să-mi iau privirea de la această lumină vie. Pârâie, ceara se
scurge pe ele încremenind imediat în stalactite ciudate. În
întâmpinarea mea, desfăcând brațele, Sfânta Fecioară, și eu O sărut
pe mână stângaci, fiindcă zborul meu nu e condus de mine, și,
sărutând-O, O ating, așa cum se cuvine, cu fruntea. Pentru o clipă,
simt răcoarea mâinii Ei. Și plutesc așa în biserică, trec pe deasupra
preotului care agită cădelnița – prin fumul parfumat. Pe deasupra
corului – prin cântarea lui (mișcările încetinite ale dirijorului și
grimasele lui la notele înalte). Pe deasupra bătrânei de la lumânări și
a norodului care umple (împresurând stâlpii) biserica, de-a lungul
ferestrelor, dincolo de care e țara acoperită de zăpadă. Rusia? Prin
ușa crăpată se vede învârtejindu-se frigul, pe clanță e chiciură.
Crăpătura se lărgește brusc, în micul dreptunghi ivit e Geiger.
— Doctore, suntem în Rusia, nu? întreb.
— Da, într-un fel.
Îmi aranjează brațul pentru perfuzie.
— Atunci de ce te cheamă Geiger?
Se uită la mine mirat.
— Pentru că sunt neamț rus. Deutschrusse. Te-ai îngrijorat că
suntem în Germania?
Nu, nu m-am îngrijorat. Pur și simplu acum pot considera că știu
precis locul unde ne aflăm. Până astăzi nu era, de fapt, foarte clar.
— Dar unde e sora Valentina?
— Are zi liberă azi.
După ce mi-a pus perfuzia, Geiger îmi ia temperatura: 38,1.
— Și ce, nu sunt și alte surori? mă interesez eu.
 — Ești nesățios.
Dar mie altă soră nici nu-mi trebuie. Doar că nu înțeleg ce
instituție e asta, unde sunt un singur doctor, o singură soră și un
singur pacient. Ei, în Rusia totul e posibil. În Rusia… O zicere mult
folosită, probabil, dacă s-a păstrat chiar și în memoria mea distrusă.
Are un ritm al ei. Nu știu ce stă în spate, dar zicerea, uite, mi-o
amintesc.
Astfel de ziceri, care ies la iveală nu se știe de unde, am deja
câteva. Au, desigur, istoria lor, dar eu le rostesc ca pentru prima
oară. Mă simt ca un Adam. Sau ca un copil: copiii rostesc deseori
ziceri fără să le știe încă sensul. În Rusia totul e posibil, mda. Este
aici o dezaprobare, ce mai, chiar un verdict. Se simte că lipsa asta de
limite nu e ceva bun, că se știe încotro o va lua totul. În ce măsură
mă privește pe mine zicerea asta?
După ce mă gândesc, îi spun zicerea lui Geiger ca unui neamț, și
îl rog să o evalueze. Îi urmăresc mișcarea buzelor și sprâncenelor –
așa se gustă vinul. Inspiră zgomotos, ca pentru a răspunde, dar
după o pauză – expiră. Ca neamț, a hotărât să tacă, să zicem, ca să
nu mă traumatizeze. În loc de asta, mă pune să îi arăt limba, lucru
care, după mine, e justificat în felul lui. Limba mea acționează încă,
în mare măsură, de sine stătător: rostește ce e obișnuită să rostească,
așa cum fac păsările vorbitoare. Se vede că Geiger a înțeles ce e cu
limba mea și mă roagă să i-o arăt. Când i-o arăt, clatină din cap. Nu-
l bucură limba mea.
Apropiindu-se de ușă, întoarce capul:
— Da, uite, încă ceva… Dacă dorești ca sora Valentina să stea
culcată alături – chiar, să spunem, sub aceeași pătură cu dumneata
–, spune, nu te jena. E ceva normal.
— Știi și dumneata că e în perfectă siguranță.
— Știu. Deși – a pocnit din degete – în Rusia totul e posibil, îm?
În clipa de față – nu totul… O simt ca nimeni altul.
 Vineri

În toate aceste zile nu am avut putere. Nu am nici astăzi, în cap

mi se învârtește ceva ciudat:, Aviator Platonov”. E tot o zicere?
Îl întreb pe Geiger:
— Doctore, am fost aviator?
— Din câte știu eu – nu…
Dar unde mi s-a spus aviator? Nu la Kuokkala? Exact, la
Kuokkala! îi strig lui Geiger:
— Numele e legat de Kuokkala, unde eu… Unde noi… Ați fost la
Kuokkala, doctore?
— Acum se numește cumva altfel.
— Cum?
— Păi, să zicem, Repino… Principalul e să îți scrii amintirea.
O să scriu – mâine. Am obosit.

Sâmbătă

Sunt cu vărul meu Seva la golful Finic. Seva e fiul fratelui mamei
mele: în copilărie, această explicare a felului cum suntem rude suna
pentru mine îngrozitor de complicat. Nici acum nu o spun fără
ezitări. Văr, firește, e ceva mai ușor, dar cel mai bine e Seva. Părinții
lui Seva au la Kuokkala o casă.
Înalț cu el un zmeu. Alergăm pe plaja peste care coboară seara,
chiar la marginea apei. Uneori luăm apă pe tălpile goale, și stropii
sclipesc în soarele care apune. Ne închipuim aviatori. Zburăm în
doi: pe locul din față – eu, pe cel din spate – Seva. Acolo, în cerul
rece, e pustietate, singurătate, dar pe noi ne încălzește prietenia
noastră. Dacă o să pierim, o să pierim împreună: asta apropie.
Încercăm să schimbăm câteva cuvinte – acolo, sus –, dar cuvintele
noastre sunt luate de vânt.
— Aviator Platonov! îmi strigă din spate Seva. Aviator Platonov,
direcția localității Kuokkala!
Nu înțeleg de ce i se adresează Seva așa de protocolar unui coleg.
Poate pentru ca Platonov să nu uite că e aviator. Vocea subțire a lui
Seva (așa i-a și rămas) răsună peste întreaga localitate survolată de
noi. Câteodată se amestecă cu țipetele pescărușilor și aproape că nu
se mai deosebește de ele. Strigătul ăsta, la drept vorbind, mă
enervează rău. Uitându-mă la fața lui fericită, nu găsesc în mine
puterea de a-l ruga să tacă. De fapt, datorită ciudatului timbru de
pasăre l-am și ținut minte.
Înainte de culcare ni se dă lapte fierbinte cu miere. În general, nu-
mi place laptele fierbinte, dar după un zbor pe deasupra golfului, cu
vântul marin bătându-mi drept în față, nu ridic nicio obiecție. Seva
și cu mine bem laptele – în ciuda faptului că abia a început să se
răcească – cu înghițituri mari, zgomotoase. Laptele îl aduce o
lăptăreasă finlandeză, și, mai ales dacă nu e fierbinte, e chiar foarte
gustos. Încurcându-se în cuvintele rusești, finlandeza își laudă vaca.
Vaca asta eu mi-o închipui semănând chiar cu lăptăreasa – imensă,
tacticoasă, cu ochii larg căscați și cu ugerul doldora.
Seva și cu mine împărțim aceeași cameră din foișor. Are vedere
de jur-împrejur (în spate pădurea, în față marea), ceea ce pentru
niște aviatori cu experiență nu e lipsit de importanță. Poți să-ți dai
seama oricând cum este vremea: e ceață deasupra mării –
probabilitate de ploaie; valuri-berbeci și clătinare a vârfurilor pinilor
– vânt de furtună. Și pinii, și valurile își schimbă înfățișarea în
amurgul nopții albe. Nu că apare vreo amenințare în ele, nu, ci pur
și simplu își pierd blândețea din timpul zilei. Așa cum, văzând cum
cade pe gânduri un om zâmbitor, simți neliniște.
— Dormi deja? întreabă în șoaptă Seva.
— Nu, răspund, dar nu mai am mult.
— Am văzut în spatele ferestrei o matahală.
Seva arată spre fereastra opusă mării.
— E un pin. Dormi.
 După câteva minute se aude sforăitul lui Seva. Mă uit spre
fereastra arătată de el. Văd matahala.

Luni

Lunea e o zi grea… încă o zicere din bietul meu cap. Interesant, or

mai fi multe acolo? Nu, nu mai sunt nici oameni, nici întâmplări, dar
cuvinte au rămas – iată-le! Probabil cuvintele dispar ultimele, în
special cele scrise. Poate că Geiger nu înțelege nici el până la capăt
cât de profundă e ideea lui – să scriu. Poate tocmai cuvintele vor fi
acel firișor cu care se va reuși la un moment dat să se extragă tot ce a
fost? Nu numai cu mine – tot ce a fost în general. Zi grea… Dar eu
chiar simt o ușurință, un fel de bucurie chiar. Pentru că, mă gândesc,
aștept întâlnirea cu Valentina. Am încercat să mă ridic – a început să
mi se învârtă capul, și ușurința a dispărut. Bucuria nu a dispărut
însă.
După ce a intrat, Valentina m-a bătut pe obraz – ce plăcut e!
Totuși, dinspre ea vin niște miresme absolut necunoscute mie.
Parfum, săpun? Mirosul natural al Valentinei? S-o întreb e jenant,
dar nici nu trebuie. Oricine trebuie să aibă o taină a sa, mai ales o
femeie… Și asta e tot o zicere. Se și simte că e zicere!
Iată încă una: „Căldura se transmite repede prin metal” – tare
mult îmi plăcuse. Nu este, poate, cea mai răspândită, dar pentru
mine e una dintre primele pe care le-am auzit. Șed nu se știe unde,
nu se știe cu cine, amestecăm ceaiul cu lingurițe. Am vreo cinci ani,
cred, nu mai mult, sub mine, pe scaun, e o pernă brodată (nu ajung
la masă), amestec ceaiul ca un om mare. Paharul e în suport.
Lingurița e fierbinte. O arunc cu zgomot în pahar, suflu peste
degete. „Căldura se transmite repede prin metal” – răsună o voce
plăcută. Frumos, științific. Am repetat-o în situații asemănătoare
până pe la doisprezece ani.
Nu, asta n-a fost cea mai timpurie. „Du-te fără frică” – asta e.
Intrăm de Crăciun în casa cuiva. Lângă scară e un urs împăiat; stă pe
labele dinapoi, pe labele din față are o tavă.
— Pentru ce e tava? întreb.
— Pentru cărțile de vizită.
Degetele mele se cufundă pentru o clipă în blana deasă a
animalului. Ce-i trebuie ursului cărți de vizită (urcăm treptele de
marmură), și ce înseamnă cărți de vizită? Repet de câteva ori aceste
trei cuvinte, alunec, dar rămân agățat de mâna tatei. Legănându-mă,
admir covorul de pe marmură – fixat cu bare aurii, îndoit puțin de
tot la margini, se leagănă și el. Fata care râde a tatei. Intrăm într-o
sală viu luminată. Brad, horă. Mâinile îmi sunt lipicioase de la
transpirația cuiva, dar nu mi le desfac și nu mă desprind din horă.
Cineva spune că dintre cei de față eu sunt cel mai mic (acum stăm
deja pe scaune în jurul bradului). A auzit că știu să spun poezii, mă
roagă să spun. Și toți mă roagă zgomotos. Alături de mine se află un
moș într-o uniformă de pe timpuri, cu decorații sub barba despărțită
în două.
— Acesta – aud spunând u-se – este Teren ti Osipovici
Dobrosklonov.
În jurul nostru se formează un spațiu liber. Mă uit în tăcere la
Terenti Osipovici. Stă în picioare, sprijinindu-se în baston și ușor
aplecat în față, așa că îmi trece prin minte că ar putea să și cadă. Nu
cade.
— Du-te fără frică, mă sfătuiește Terenti Osipovici.
Odată poftit, o iau la goană – printr-un șir lung de camere – cu
capul înainte și cu brațele larg desfăcute, și observ cum imaginea
mea licărește în oglinzi, iar în dulapuri zdrăngăne vesela. În ultima
cameră mă prinde o bucătăreasă grasă. Apăsându-mă de șorțul ei
(miros grețos de bucătărie), mă duce solemn în salon. Mă pune pe
podea.
— Du-te fără frică, răsună iar îndemnul lui Terenti Osipovici.
Acum nu mă duc – zbor, mă urc prin efortul cuiva pe un scaun
vienez și le spun celor adunați o poezie. Țin minte, deloc mare…
Bubuială de aplauze plus un teddy bear cadou. Ce le-oi fi recitat
atunci? Fericit, mă strecor prin mulțimea de admiratori, mulțumesc
cu privirea celor cărora le datorez succesul: bucătăresei și lui Terenti
Osipovici, care mi-a dat putere cu un cuvânt.
— Doar ți-am spus – mâna îi lunecă pe cele două capete ale bărbii
–, du-te fără frică.
Nu întotdeauna mi-a reușit așa în viață.

Marți

Lui Geiger îi plac descrierile mele. A spus că mâna îmi e condusă

de atotputernicul zeu al detaliilor. Frumoasă figură de stil: Geiger
știe să fie poetic.
— Dar până să îmi pierd memoria, n-am fost oare scriitor? întreb.
Ori reporter de ziar?
Ridică din umeri.
— Ori altceva – pictor, de exemplu. Descrierile dumitale sunt
foarte vizuale, aș zice eu.
— Atunci pictor sau scriitor?
— Descriitor de viață. Doar ne-am înțeles că, în general, nu ți se
va sufla.
— De-aceea ați redus personalul la doi oameni?
— Da, ca să nu ia pe nimeni gura pe dinainte. Au rămas doi, cei
mai de nădejde.
Râde.
După prânz, Geiger a plecat. L-am văzut pe coridor când a intrat
Valentina – în palton, cu căciula în mână. I-am auzit pașii
stingându-se, la început pe etaj, apoi pe scară. Două zile nu am
rugat-o să stea culcată alături de mine, deși visam la asta. Cu toată
permisiunea lui Geiger (sau în ciuda ei?). Dar acum am rugat-o.
Și iat-o deja alături, cu palma în palma mea. O șuviță din părul ei
îmi gâdilă o ureche. M-ar apăsa ideea de a fi surprinși așa. Dacă ar fi
într-un altfel, reprobabil, chiar indecent, nu m-ar speria, fiindcă la
indecent te-ai putea aștepta în primul rând, dar așa… Fiindcă acum
e totul atât de subtil, îmi dă atâția fiori, e atât de inexplicabil, și nu
mă părăsește senzația că a mai fost cândva. O întreb pe Valentina, i
s-a mai întâmplat ceva de felul ăsta, are în legătură cu asta niște
amintiri reciclate, nu neapărat amintiri – presupuneri? Nu,
răspunde, n-am avut, și în general nici n-a fost nimic de felul ăsta,
de unde să fie amintiri?
Atunci eu, doar n-am născocit, am avut cu adevărat. Stăteam
culcați pe pat, iată, la fel de nemișcați, mână în mână, tâmplă lângă
tâmplă. Nici atunci nu puteam să îmi înghit saliva – mă temeam să
nu audă ea zgomotul, și ca să-l justific am tușit, atât de imateriale
erau relațiile noastre. Sau pentru eventualitatea că îmi va pârâi vreo
încheietură – și de-asta mă temeam, fiindcă, brusc, s-ar fi dus cu
totul esența eterică, fragilă a relațiilor noastre. În care nu era nimic
trupesc. Îmi erau de-ajuns încheieturile mâinilor ei, degetul ei mic,
unghia degetului ei mic – micuță, ca un solz de sidef, neted și
trandafiriu. Scriu și îmi tremură mâna. Da, de slăbiciune, de
temperatură, dar și de la prea marea încordare a simțurilor. Și, în
plus, pentru că memoria îmi ascunde tot restul. Ce-a fost asta?
— Ce-a fost asta? îi strig scăldat în lacrimi surorii Valentina. De ce
nu-mi amintesc în întregime fericirea vieții mele?
Valentina își apasă buzele răcoritoare de fruntea mea.
— Poate că atunci ar înceta să fie fericire.
Poate. Dar pentru a înțelege asta trebuie să îți amintești tot.

Miercuri

Îmi amintesc. Șinele de tramvai pe râul înghețat. Micul tramvai

electric care răzbate de la un mal la altul, băncile de-a lungul
ferestrelor. Privirea vatmanului sfredelește viscolul și amurgul, dar
malul celălalt tot nu se vede încă. Calea e abia luminată de felinare,
în lumina lor instabilă orice imperfecțiune a gheții pare o crăpătură,
un hiat mișcător. Vatmanul e concentrat, el este ultimul care își
pierde speranța. Conductorul e și el tare de înger, dar nu uită să-și
dea curaj cu câte-o dușcă dintr-o ploscă mică, căci gerul și peisajul
acesta selenar descurajează pe oricine, iar conductorul trebuie să
rămână în formă. Vinde bilete, cinci copeici unul, le rupe cu
degetele înghețate. Sub el sunt zece stânjeni de apă, de-o parte și de
alta e viscol, dar fragila lui arcă, cu luminița galbenă pe gheață, se
îndreaptă spre obiectivul ei – fleșa 3 imensă, care se pierde în
întuneric. Recunosc acest turn și acest fluviu. Acum știu în ce oraș
am trăit.

Joi

Fiindcă am iubit nemărginit Petersburgul. Întorcându-mă din alte

locuri, simțeam, intens, fericire. Armonia lui se opunea în ochii mei
haosului care mă speria și mă dădea peste cap încă din copilărie.
Acum nu pot reconstitui cum trebuie evenimentele vieții mele, îmi
amintesc doar că atunci când eram biciuit de valurile acestui haos,
mă salva gândul la Petersburg – insula de care se sparg…
Valentina mi-a făcut acum o injecție într-un loc moale. O
vitamină. Vitaminele sunt dureroase, injecțiile astea sunt, cine știe
de ce, mult mai neplăcute decât injecțiile cu medicamente. Mi-am
pierdut ideea…
A, da, armonie. Rigurozitate. Iată, sunt cu tata și cu mama – eu la
mijloc, ei în părți, mă țin de mâini, mergem pe strada Teatralnaia, de
la Fontanka spre teatrul Aleksandrinski, chiar pe mijlocul străzii.
Noi înșine suntem o întruchipare a simetriei, dacă vreți, a armoniei.
Și mergem, iar tata îmi spune că distanța dintre case este egală cu
înălțimea caselor, și lungimea străzii este mai mare de zece ori decât

3 Fleșa catedralei Sfinților Petru și Pavel.

înălțimea caselor. Teatrul crește, se apropie, sperie. Norii se iuțesc pe
cer. Da, uite: străzii i s-a schimbat după aceea numele, i s-a dat unul
cumva mizer. De ce?
Dar mi-am amintit și un incendiu. Nu incendiul propriu-zis, ci
cum se duceau să îl stingă – pe Nevski, într-un început de toamnă,
spre sfârșitul zilei. În față, pe un cal pana corbului – trâmbițașul. Cu
trâmbița la gură, ca îngerul Apocalipsei. Trâmbițează, făcând drum
convoiului pompieresc, și oamenii fug care-ncotro. Vizitiii dau bice
cailor, îi țin în frâu la marginea drumului și încremenesc întorși pe
jumătate spre pompieri. Iar pe clocotitorul Nevski, în golul care s-a
format, intră în goana mare carul cu pojarnici. Spate în spate, stau
pe o bancă lungă, cu căști de aramă, și deasupra lor flutură steagul
unității de pompieri. Lângă steag e comandantul, el bate clopotul. În
impasibilitatea lor, pompierii sunt tragici, pe fețele lor joacă reflexele
vâlvătăii care îi așteaptă undeva, care arde deja undeva, nevăzută
deocamdată.
Printre cei aflați în mers zboară frunze galben-aprins din grădina
Ekaterininski, unde e incendiul. Eu și mama stăm lipiți de un grilaj
de fontă și ne uităm cum imponderabilitatea frunzelor se transmite
carului: el se desprinde încet de pavele și zboară la mică înălțime
peste Nevski. După brecul cu pompierii plutește un car cu doi cai,
cu răngi, tambururi cu furtunuri și scări de incendiu; după el – un
furgon medical, ca să salveze arșii. Plâng, și mama spune să nu-mi
fie frică, numai că eu nu plâng de frică – ci fiindcă sunt copleșit de
prea multe simțăminte. De entuziasm pentru curajul și măreția
acestor oameni, pentru că plutesc atât de falnic pe lângă mulțimea
încremenită în zgomotul clopotelor.
Doream teribil să mă fac comandant de pompieri și, de câte ori
vedeam pompieri, le adresam rugămintea mută să mă ia în
rândurile lor. Străbătând Nevski pe imperială, îmi imaginam
invariabil că mă îndrept spre un incendiu. Mă țineam solemn și
puțin trist, și nu știam ce întorsătură aveau să ia toate astea în
mijlocul vâlvătăii dezlănțuite, și prindeam privirile entuziaste, iar la
saluturile mulțimii, abia înclinând capul într-o parte, răspundeam
numai din ochi. Judecând după toate, n-am devenit totuși pompier,
dar acum, când a mai trecut timp, nu regret.

Sâmbătă

Toată ziua de ieri a trecut cu examinarea. O impresie ciudată…

Nu, nu m-a durut, nici măcar neplăcut nu mi-a fost. M-au uimit
aparatele – n-am mai văzut niciodată așa ceva. Sigur, nu sunt
specialist în aparate, și tot ce pot spune despre ele este doar senzația
pe care am avut-o, dar această senzație e una neobișnuită.
— Am fost mult timp fără cunoștință? o întreb după aceea pe sora
Valentina. Atât de mult, încât au putut să apară aparate noi?
În loc de răspuns, Valentina s-a culcat lângă mine. M-a mângâiat
pe păr.
Așa mă mângâia cândva Anastasia. Vasăzică a ieșit brusc la
suprafață un nume. Nu îmi amintesc cine e, de ce mă mângâia, dar
îmi amintesc că era Anastasia. Degetele ei umblau prin părul meu,
când și când încremeneau în reverie. Lunecau pe obraz spre ureche,
pipăiau ușor relieful pavilionului urechii, și eu le auzeam foșnetul
incredibil de sonor. Se întâmpla ca Anastasia să își apese fruntea de
fruntea mea și să răsucească o șuviță de-a ei împreună cu una de-a
mea. Una luminoasă cu una întunecată. Asta ne lega teribil, eram
atât de diferiți.
— La ce vă gândiți? mă întreabă Valentina.
— Spune-mi tu, bine?
— La ce te gândești?
Chiar la nimic. N-am, pur și simplu, la ce să mă gândesc – nu-mi
amintesc nimic. Uite, și din Anastasia a rămas numai numele.
Numele și mirosul părului ei ca spicele de grâu – nici pe el nu l-am
uitat. Dar poate că iau drept impresie rămasă intactă în memorie
mirosul părului Valentinei. Sau așa: mirosul părului Valentinei (tot
ca spicele de grâu) îmi amintește ceea ce mă făcea cândva fericit.

Duminică

Geiger mi-a adus Robinson Crusoe. Nu în ediția nouă, cu

ortografie simplificată, ci în cea de dinainte de revoluție: anul 1906.
E chiar cartea pe care o citeam în copilărie – a știut, sau cum? Aș
recunoaște-o cu ochii închiși – pipăind-o, după greutate. După
miros – ca părul Anastasiei. În nările mele a rămas pentru totdeauna
mirosul plăcut de cerneală tipografică pe care îl răspândeau paginile
lucioase ale acestei cărți. Era aroma peregrinărilor. Foșnetul acestor
pagini era foșnetul frunzelor de pe insulă, care îl apărau pe
Robinson de soare – imense, de un verde viu, abia fremătând. Cu
stropi cristalini dimineața. Răsfoiam cartea și recunoșteam pagină
după pagină. Cu fiecare rând, învia tot ce o însoțise în timpul meu
dus – tușea bunicii, zgomotul unui cuțit căzut în bucătărie și (tot de-
acolo) mirosul de prăjeală, fumul de la țigara tatei. Judecând după
data apariției cărții, toate faptele menționate s-au petrecut până în
anul f 906.

Luni

Un om stă la masă. Se vede prin ușa întredeschisă: aplecat în față,

taie un salam în rotocoale egale, pe care le trimite unul după altul în
gură. Tristă cină. Oftând, toarnă vodcă într-o cană, o dă peste cap,
plescăie. Din când în când se uită pe fereastră. Acolo, frunze ca de
plumb zboară în picaj, pieziș. Ar coborî lin, dar e vânt – le trage. Iar
eu urmăresc totul de pe coridor, unde e întuneric. Dar nu chiar de
lângă ușă, ci puțin mai din spate, ca să nu fiu văzut. Mă interesează
ce face omul neștiindu-se observat. Dar el nu face nimic, doar taie
salam, rotocol după rotocol, și, trist, îi ia gustul cu vodcă. Înainte de
a lua un rotocol, își șterge degetele pe un ziar. Poftim, nimic
deosebit, dar mi s-a întipărit în memorie. Unde și când a fost?
De câteva zile temperatura mea nu mai trece de 37,5. Și, încet-
încet, mă simt mai bine, sunt tot mai puțin slăbit. Uneori stau așezat
pe pat, atât cât nu obosesc, dar încă obosesc repede. Era așa o
tortură: puneau omul să stea pe o stinghie sau pe o băncuță îngustă,
în așa fel încât picioarele să nu îi ajungă pe pământ. Să nu poată
dormi, și nici să se îndoaie să nu poată. Cu mâinile pe genunchi. Îl
puneau să stea o zi și o noapte – până i se umflau picioarele. Așa se
și numea asta: statul pe stinghie. Dar ce haos e în capul meu…
Mai bine, uite: suntem la Ligov, în parcul Polejaevski. În luna
iunie. Acolo se află Ligovka, un pârâiaș, dar în parc el e mare, e ca
un lac. La intrare – trăsuri și landouri, multe de tot, și îl întreb pe
tata dacă s-a adunat aici tot orașul. Câteva clipe tata chibzuiește ce e
în spatele întrebării mele – naivitate sau ironie. Răspunde prudent:
nu, nu tot. În întrebarea mea e de fapt un licăr de bucurie: mie îmi
place când se adună multă lume.
Pe iarbă sunt fețe de masă, samovare, patefoane. Noi nu avem
patefon, și mă uit cum învârtesc manivela cei care stau lângă noi.
Cine stă – nu îmi amintesc, dar văd și acum cum se învârtește
manivela. După o clipă răsună muzica – răgușită, poticnită, și totuși
muzică. Cântece. O cutie plină – ce mult aș fi vrut atunci să o am! Să
am grijă de ea, să o mângâi, să o pun iarna lângă sobă, dar în primul
rând – să o pornesc cu o dezinvoltură regală, cum faci un lucru
intrat de mult în obișnuință. Învârtirea manivelei mi se părea un
gest simplu și în același timp cauza nevăzută a sunetelor care
curgeau, șperaclul universal cu care pătrunzi într-o lume fabuloasă.
Mișcarea în cerc a mâinii avea ceva mozartian, ceva din mișcarea
baghetei dirijorale care însuflețește instrumentele mute, nici ea pe
deplin explicabilă prin legile pământești. Câteodată mă dirijam pe
mine, îngânam melodiile auzite, și nu-mi ieșea rău. Dacă nu aș fi
visat să ajung comandant de pompieri, aș fi vrut, fără doar și poate,
să ajung dirijor.
În ziua aceea de iunie văzuserăm și un dirijor. Cu orchestra care
asculta de bagheta lui, se îndepărta de mal. Nu era orchestra
parcului, nu era de suflători, ci una simfonică. Stătea pe o plută,
încăpând nu se știe cum, și muzica ei se răspândea pe apă. În jur
pluteau bărci, rațe, se auzea ba scârțâit de furcheți, ba măcăit, dar
toate se încadrau ușor în muzică și erau primite de dirijor cu o
extremă bunăvoință. Înconjurat de muzicanți, dirijorul era în același
timp singur: profesia asta are în ea un tragism care scapă înțelegerii.
Poate nu atât de viu exprimat ca la un comandant de pompieri,
fiindcă nu e legată nici de foc, nici de circumstanțe în general
exterioare, dar această interiorizare a ei înflăcărează cu atât mai tare
inimile.

Marți

Patru categorii primeau cartele pentru alimente și produse de

larg consum:
Prima – muncitorii. Era un funt de pâine pe zi. Absolut suficient.
A doua – funcționarii de stat, un sfert de funt de pâine pe zi.
A treia – intelectualii neîncadrați, doar o optime.
A patra – burjuii. Tot o optime, numai că la două zile. Și nu
cumva s-o refuzi…
L-am întrebat pe Geiger dacă mai sunt și acum cartele pentru
alimente și produse de larg consum. Mi-a răspuns că au fost
desființate. Ei, slavă Domnului! N-o scoteai ușor la capăt cu
cartelele, în special pentru săpun și gaz lampant.
Aflasem că s-a deschis un nou punct de furnizare pe Vasilievski
Ostrov, la colțul liniei 8 cu Srednii. Am zburat de pe Petrogradskaia
acolo – nu știe toată lumea locurile noi, iar acolo coada era de obicei
mai mică. Vânt din golf și măzăriche; pișcă urechile. Îmi dăduseră la
mine o broboadă a bunicii (bunica nici nu mai era în viață), să mi-o
pun peste chipiu, dar, prostul de mine, mi-a fost rușine. Iar pe podul
Tucikov, numai că n-am fost luat pe sus. Am scos din servietă
broboada și mi-am înfășurat capul în ea. Păi, chiar așa, de ce să-mi
fie rușine – e un viscol de nu vezi nici la o zvârlitură de băț. Și chiar
dacă se vede – cine m-ar recunoaște cu broboada asta? Dar când m-
am apropiat de linia lui 8, mi-am scos-o totuși.
M-am așezat la coadă. Pelagheia Vasilievna îmi spune:
— Sunt Pelagheia Vasilievna, am rând în fața dumitale, dar vreau
să stau într-un intrând unde nu e chiar așa curent.
— Sigur, răspund, stați acolo, Pelagheia Vasilievna, din partea
mea puteți să nu aveți grijă.
— Dar nu pleci din rând? Dacă pleci, treci pe la mine, uite, în
intrândul ăsta (îmi arată), și anunță-mă.
Încuviințez din cap, dar ea rămâne pe loc.
— Aș sta, zice, dar am febră mare. Nu știu ce s-o alege de mine
după statul ăsta la coadă. Totuși, fără gaz n-am pe ce să gătesc.
Se apropie Nikolai Kuzmici:
— Du-te, Pelagheia, stau eu în locul tău, dar nu te agita, pentru
numele lui Dumnezeu.
Ea îl lasă să îi tină locul.
— Cu Nikolai Kuzmici n-am grijă.
Toți cei de la coadă sunt plini de zăpadă – pe căciuli, pe umeri, pe
gene. Unii își lovesc picioarele unul de altul. Din intrândul ei se
ițește Pelagheia, uitându-se neîncrezătoare la Nikolai Kuzmici. El o
vede și dă din cap a dojană.
— Mulțumesc, Nikolai, zice ea, și dispare în intrând.
O oră glumesc cu toții și vorbesc despre cât e de greu să trăiești
fără gaz. Fără gaz și fără lemne. După ce s-au scurs trei ore, se
apropie Skvorțov, pe care îl cunosc oarecum. Susținând conversația
generală, spune că 1919 este cel mai rău an din viața lui.
— Dar câți are viața ta, întreabă cineva din coadă, nu cumva
nouăsprezece cu totul? Ori douăzeci? Ce-ai văzut tu, la drept
vorbind, în viața asta?
— Păi, mai întâi…
Skvorțov răspunde cu aerul unui membru cu drepturi depline al
cozii și stă în rând cu mine. Nu ridică tonul, dar coada nu îl crede.
— Uite, el, spune Nikolai Kuzmici arătând spre mine, a stat aici
chiar de la început, pe el îl ținem minte. Pe Pelagheia Vasilievna,
pentru care țin eu rând aici, o ținem minte. (Pentru o clipă, apare
din intrând Pelagheia Vasilievna.) Dar de tine, scuze, nu ne
amintim.
Skvorțov ridică din umeri, și zăpada adunată cade de pe ei. O
clipă mai târziu, el e totuna cu viscolul. Pleacă pur și simplu, fără
ceartă. Pleacă din viața mea pentru totdeauna, fiindcă, pare-se, nu l-
am mai văzut.

Miercuri

Pe dulap e o statuetă a lui Themis, îi fusese dăruită tatei în ziua

când a absolvit Facultatea de Drept. Îmi era arătată încă pe când
eram doar un prunc, spunându-mi-se: e Themis. Mai târziu, eram
întrebat, în special în prezența musafirilor: unde e Themis? Eu
arătam. Încă nu știam cine e aceea Themis, credeam că e orice lucru
de nimic care stă pe dulap. Îmi plăcea totul la Themis, mai puțin
balanța: nu se legăna. Până pe la șapte ani am răbdat, dar pe urmă
am încercat să fac balanța să se miște, și am perseverat, am dat în ea
cu ciocanul. Eram convins că trebuie să se legene, mă gândeam că o
înțepenise ceva. Balanța, bineînțeles, s-a rupt.

Joi

Astăzi, după vizita de dimineață, Geiger a rămas în salon. Și-a

lăsat o mână să lunece pe spătarul scaunului vienez.
— Ai întrebat-o la un moment dat pe Valentina dacă ai fost mult
timp fără cunoștință…
S-a sprijinit în spătar cu amândouă mâinile și s-a uitat la mine.
Mi-am tras pătura până la bărbie.
— E tot un secret?
— Nu, de ce? Reabilitarea dumitale merge foarte bine și cred că
deja îți pot lămuri câte ceva. Dar numai câte ceva – astfel încât să nu
fie totul deodată.
Ca și cum ar fi așteptat această frază, a intrat în salon Valentina cu
trei ceșcuțe pe o tavă. Mi-am dat seama că era cafea din clipa când
un picior al ei a pășit peste prag. L-am simțit aroma. O cafea făcută
așa cum trebuie – când am băut ultima oară? M-au ajutat să mă
ridic, și, un minut mai târziu, eram așezați toți trei: eu pe pat, Geiger
și Valentina pe scaune.
— Problema, a spus Geiger, este că dumneata ai fost într-adevăr
foarte mult timp fără cunoștință, și în lume s-au petrecut schimbări.
O să-ți povestesc câte puțin despre ele, iar dumneata vei continua să
îți amintești tot ce ți s-a întâmplat. Sarcina noastră comună este ca
aceste două fluxuri să se contopească nedureros.
Cafeaua s-a dovedit a fi ca și aroma ei, poate chiui un pic mai
bună. Geiger a început să povestească despre cucerirea cosmosului.
După cât se vede, noi și americanii zburăm deja de mult în cosmos.
Păi da, având în vedere ideile lui Tiolkovski, era de așteptat. (Ce îi
lipsește cafelei e zahărul. Întreb dacă pot să primesc niște zahăr.
Geiger șovăie, spune că nu știe ce efect o să aibă glucoza asupra
organismului meu.) Primul a fost în cosmos un rus, în schimb
americanii au fost pe Lună. Mare lucru nu știu nici despre cosmos și
nici despre Lună, dar, după părerea mea, nu e de făcut absolut
nimic acolo.
— Oamenii au fost pe fundul celor mai adânci mări, continuă
Geiger.
Încuviințez din cap.
— Pe timpul dumitale se putea închipui așa ceva? întreabă
Valentina.
— Da, răspund, existau deja niște idei pe tema asta și-atunci.
Povestesc că pe la iarmaroace era o jucărie – locuitorul australian.
Într-o sferă mică din sticlă, în care era apă, plutea un mic domn (tot
din sticlă) cu ochi bulbucați. Deasupra sferei era lipită o membrană
de cauciuc. Apăsai pe membrană și locuitorul australian, rotindu-se
în jurul axei sale, se ducea la fund. „Locuitorul australian pe fundul
mării se lasă, caută fericirea omenească!” striga vânzătorul.
Șchiopătând cu un picior pe care îl și târșâia, vânzătorul umbla prin
iarmaroc cu o iuțeală de te și mirai, și vocea ba i se stingea, ba i se
auzea deodată foarte aproape. „Locuitorul australian pe fundul
mării…” Toată lumea se amuza că luptătorii pentru fericirea
omenească arată așa de ciudat. Și că sunt așa de mobili.
Locuitorii ruși, spre deosebire de cei australieni, nu erau capabili
să se învârtească, asta e sigur, cu o asemenea viteză.
Mâna lui Geiger e pe umărul Valentinei. Degetele, parcă mașinal,
au de lucru cu o șuviță din părul ei. Arată spre mine. Cu o șoaptă
teatrală, Geiger rostește chiar în urechea ei:
— Nu e vorba numai despre biruirea stihiilor, aici trebuie văzut
un sens mai înalt – problema fericirii…
— Pe dumneavoastră lupta pentru fericire nu pare să vă anime în
mod deosebit, nu? mă întreabă Valentina.
— Din pricina ei, spun eu, sunt în general numai tragedii.
Valentina nu încearcă deloc să scape de mâna lui Geiger. Râde.
Interesant, o fi vreo relație între ei? Că el se poartă cu ea foarte
familiar.
Geiger mi-a mai povestit ceva din domeniul tehnicii, dar nu am
reținut tot. Da, acum se scrie cu „tocuri cu bilă” (în interiorul peniței
e o bilă) – aha, e ce-a ascuns Valentina de mine acum câteva zile. Au
vrut să mă cruțe de un soc. O să spun sincer: nu m-a șocat.
Seara mi-a crescut temperatura, și Valentina mi-a citit Robinson
Crusoe. M-a întrebat ce anume să îmi citească, și am rugat-o să-mi
citească de unde se deschide cartea singură. Fiindcă pentru mine e
indiferent de unde, știu această carte aproape pe dinafară. Povestea
începea cu Robinson care își cară lucrurile de pe fosta lui corabie.
Din catargele rămase construiește o plută, și, ducându-se și
întorcându-se, aduce pe țărm provizii, scule de tâmplărie, pânză de
doc, odgoane, flinte, praf de pușcă și multe altele. Pluta se
balansează sub povara cuferelor coborâte pe ea, și cititorului îi bate
inima cu putere, fiindcă orice lucru e la Robinson ultimul, el nu mai
poate fi înlocuit. Timpul care i-a dat naștere a rămas undeva
departe, poate chiar s-a dus pentru totdeauna. El e acum în alt timp
– cu experiența dinainte, cu deprinderile dinainte, și trebuie fie să le
uite, fie să reconstituie întreaga lume pierdută, ceea ce nu e simplu
deloc.
Cred că Geiger și Valentina nu sunt legați prin nimic. Se poartă
degajat unul cu altul, dar de aici nu rezultă încă nimic. E stilul
doctorilor.

Vineri

Am închiriat o vilă la Siverskaia. Am venit pe linia ferată

Varșavskaia, la clasa a doua, în vârtejuri de fum și de abur. Trenul a
făcut aproape două ore, a oprit de patru ori – la Aleksandrovskaia,
la Gatcina, la Suida și, bineînțeles, la Siverskaia noastră. Acestea
sunt pentru mine primele denumiri, primele semne ale lumii locuite
din afara Petersburgului. Nu bănuiam încă existența Moscovei,
habar nu aveam de Paris, dar de Siverskaia știam. Iar stațiile liniei
Varsavskaia le anunțam de la vârsta de doi ani – așa mi-au spus
părinții.
Oprind la Siverskaia, locomotiva răsufla greu, și aceea îi era
ultima suflare. Mai clocotea încă ceva în ea, mai șuiera ceva, dar să
meargă mai departe nu mai era dispusă: prin aceste zgomote nu
făcea decât să arate că nu se poate domoli într-o clipă. Așa forăie
calul de curse trăgându-și sufletul după ce a gonit.
Din vagonul pentru bagaje a fost descărcat într-o căruță enormul
nostru calabalâc: plăpumi de puf, hamacuri, veselă, mingi, undițe.
Noi am mers într-o trăsură ușoară, iar căruța se țâra încet după noi.
După ce am traversat Oredejul pe stăvilarul morii, ne-am oprit. Ne-
am uitat cum strângea căruțașul niște mujici din Siverskaia ca să
împingă căruța la deal pe malul abrupt. Mai exact, nu-i strângea, ci
îi alegea – acolo, lângă stăvilar, stăteau în așteptare o mulțime; știau
că de la tren aveau să vină căruțe și că ele vor trebui împinse. Luau
câte douăzeci de copeici, cu mai puțin nu se învoiau: cât să le ajungă
pentru două sticle de bere, porția lor minimă.
Odată ajuns pe peronul casei, respiram neasemuitul aer al
Siverskăi. Mic fiind, nu știam încă să exprim în ce consta
particularitatea lui (nici acum, probabil, nu reușesc), dar atunci
înțelegeam deja clar că nu are nimic comun cu aerul Petersburgului.
Că, poate, acesta nici nu e aer, ci ceva de altă natură – dens,
parfumat, mai degrabă să îl bei decât să îl respiri.
Și priveliștile erau altele, și culorile, și sunetele. Verzi, foșnitoare.
Cafenii, adânci de tot, clipocind. Trecând într-o zi cu soare în
albastru. Era vuietul căderii de apă la stăvilar, și tremurul
balustradelor din metal sub apa care cădea, și curcubeul în stropi.
De o parte a stăvilarului – preaplin și reverie, de cealaltă – clocot și
zbucium. Și peste toate – ocrul aprins al prăpastiei, argila
devoniană, ca să mă exprim științific, pe care se puneau cărămizile
cuptoarelor de-atunci.
Nimeni nu îi spunea acolo acestei argile devoniană. Argilă roșie,
spuneau, și puneau cărămidă după cărămidă. Mistria era roșie,
hainele de lucru erau roșii, roșii erau și nasurile, pe care și le suflau
apăsându-le cu degetele roșii. Iar eu, la patru ani, stăteam în
picioare lângă o baie care se construia, în costumaș de marinar, și
mă uitam cum erau așezate pe argilă cărămizile, cum sobarul
ciocănea melodios în ele cu mânerul mistriei și glumea cu mine, și
eu râdeam. Ciocănitul ăsta era pentru mine chiar rostul acestui
complicat sobărit, incontestabilul lui punct culminant. I-am cerut
sobarului mistria și am bătut și eu – nu așa de iscusit, nu așa de
melodios, dar un anume sunet tot a rezultat. Și mânecile îmi erau
numai argilă devoniană.
Casa e deasupra Oredejului. Râul se învolburează jos, iar noi
suntem sus. Ne legănăm într-un hamac legat de doi pini. Mai exact,
hamacul îl leagănă o fetiță din vecini: ea stă chiar pe marginea
plasei, iar eu stau alături de ea și o privesc. Am șapte ani, cred, nu
mai mult de șapte, dar aceste mișcări ritmice mă tulbură deja.
Suntem o barcă pe valuri, iar râul de sub noi ba își ia zborul în sus,
ba dispare, alternând cu vârfurile pinilor. De câte ori o luăm în sus,
mă atinge părul ei nestrâns, îmi lunecă peste ochi, peste obraji, peste
buze, dar nu mă întorc, urmăresc cum se întinde pe rochia ei, între
omoplați, o pată umedă. Pun palma pe pată, și ea nu mi-o respinge,
fiindcă și ei, ca și mie, îi face plăcere, iar când palma mea se mișcă
spre stânga, simt cum îi bate inima. Des și tare. E mica noastră taină
umedă și cea dintâi iubire a mea.

Sâmbătă

Mi-au dat astăzi o mixtură nouă – groaznic de amară. Am băut-o

și mi-am amintit cum am băut pentru prima oară în viața mea
vodcă. A fost de ziua onomastică a Elisabetei, sărbătorită într-o
locuință imensă de pe Mohovaia. Îmi amintesc salonul scăldat în
lumina electrică, plantele exotice în hârdaie. Nu îmi amintesc cine e
Elisabeta.
Se apropie de mine Skvorțov. Ochii îi strălucesc.
— La noapte fug pe frontul german. Cu această ocazie propun o
băută. Ridicând puțin poala redingotei, arată, ieșind din buzunarul
pantalonilor, gâtul unei sticle. Avem aici o litruță.
Pe Skvorțov îl cunoscusem chiar aici, la Elisabeta, cu o jumătate
de oră în urmă. Nu pot să îl refuz, dacă omul fuge pe front, asta
poate să fie ultima lui rugăminte. Mă învoiesc. Și în același timp
șovăi: mi-e rușine să mărturisesc că nu am băut niciodată vodcă.
Skvorțov mă conduce pe palier și scoate sticla. Închide cu grijă ușa,
aproape de tot. Sprijinindu-se cu spatele de ea, stă o groază cu
buzele lipite de sticlă. Eu nu știu cum se bea vodca. Doar văd că în
sticlă nu scade cantitatea de lichid, nici măcar nu sunt bule. În
schimb disting clar o drojdie care plutește în sticlă, și începe să mi se
pară că sursa ei e gura celui care bea. Cu un geamăt de om cu
experiență, Skvorțov se desprinde de sticla care mi se pare suspect
de plină.
— Noi suntem de-o seamă cu secolul, Innokenti, deci răspundem
pentru el. Skvorțov pare că deja se clatină. De-asta și fug la război,
înțelegi? Bea, e rândul tău.
De-o seamă cu secolul – tot o zicere. Dintre cele care răsună de
multe ori în viață. Să-l ascult pe Skvorțov mă amuză și îmi face
puțin scârbă. Și să beau după buzele lui mi-e scârbă, dar să refuz nu
pot – o să creadă că mi-e teamă să beau vodcă. Apuc nehotărât
sticla.
— Nu degeaba se spune „ca pe vodcă”, mă încurajează el. Hap –
juma de sticlă dintr-o sorbitură!
Iau o înghițitură (mult mai mică decât cea recomandată), și îmi
arde gâtul. Depărtez sticla, să îmi recapăt suflul.
— Nu inspira, bea mai departe! strigă isteric Skvorțov.
Mai iau o înghițitură, și-mi vine în minte saliva lui. Saliva pe care,
probabil, a lăsat-o în sticlă. Mi se întoarce stomacul pe dos.
— Greșeala ta a fost că ai inspirat, îmi spune el. Nu trebuia să
inspiri.
În vocea lui se simte satisfacție. Îmi întinde batista lui ca să mă
șterg la gură, dar îi împing mâna. Mă tem că la vederea batistei lui
mai vărs o dată.
Pe Skvorțov l-am văzut după câteva zile pe Nevski. Mi-a făcut de
departe cu mâna. Nu plecase nicăieri atunci.
Acum m-am luminat: dacă suntem de-o seamă cu secolul, înseamnă
că m-am născut în 1900. Gândul e firesc, dar cine știe de ce nu mi-a
venit imediat.
— Doctore, m-am născut în 1900? îl întreb pe Geiger.
— Da, răspunde. Ești de-o seamă cu secolul.
Mda…

Luni

Kuokkala. În fiecare zi, după micul dejun, alerg cu Seva pe plajă.

Zborurile de dimineață ne-au intrat în obicei. Eu țin de sfoară și
conduc zmeul-aeroplan. Seva tine și el de sfoară, dar mai de jos; de
acolo nu conduce nimic, așa că e mai corect să spun că el se ține de
sfoară. Asta pentru că de fiecare dată când se apucă Seva să
conducă, aparatul intră imediat în picaj și se așază neputincios pe
luciul apei. De fapt, întâmplările de acest fel fac parte din joc, fiindcă
în zorii navigației aeriene catastrofele sunt și ele un fenomen
frecvent. De mirare este numai faptul că, în cazul nostru, toate sunt
strâns legate de vărul meu.
Seva și cu mine suntem de aceeași vârstă, dar în relațiile noastre
el e considerat, cine știe de ce, mai mic. Există, desigur, oameni care
nu se simt jigniți de poziția de subordonat, ei tind spre ea și o
acceptă ca pe locul lor firesc în viață. Nu este cazul lui Seva, el suferă
din pricina poziției de subordonat, dar să ocupe alta nu poate.
Uite, bunăoară, Seva e fricos. Ei, nu fricos – nu-i frumos să
vorbesc așa nu este îndrăzneț. Se teme de necunoscuți, de apariții în
fereastră, de albine, de broaște, de șerpii de casă. Îi spun că șerpii de
casă nu sunt otrăvitori, apuc unul cu degetele un pic mai jos de cap
și vreau să i-l dau lui Seva, dar vărul meu se face dintr-odată palid și
buzele îi tremură. Dau drumul șarpelui, și el pleacă târâș pe
cărăruie.
 Seara, Geiger e la mine în salon, stă pe scaun. A citit dilemele
mele în privința lui și a Valentinei. M-a asigurat că însemnarea este
remarcabilă prin sinceritatea ei. El, Geiger, obține pe toate căile
deschiderea totală a subconștientului meu, și mă roagă să nu mă
jenez să îmi exprim gândurile și sentimentele. Așa. Plecând, mi-a
spus:
— Relațiile mele cu Valentina nu pot stânjeni relațiile dumitale cu
ea.
Relațiile lui…

Joi

Câteva zile am zăcut fără să mă ridic. O slăbiciune incredibilă. Nu

am avut putere să scriu. Iar astăzi bietul meu creier a scos la iveală o
zicere, următoarea: „Nu ați desăvârșit construcția formei, e încă
devreme să treceți la modelarea în clarobscur”.
Înseamnă că am fost totuși pictor? Dar atunci ar trebui să-și
amintească nu numai mintea (este evident că ea nu-și amintește), ci
și mâna. Numai că nici mâna nu își amintește. Am încercat să
desenez ceva – nu izbutesc.
Zicerea s-a agățat de un cârlig în conștiință și a atârnat de el toată
ziua. Nu ați desăvârșit construcția formei… După cum se vede, nu
am desăvârșit. Înseamnă că nu sunt pictor, în cel mai bun caz sunt
un descriitor al vieții. Ce-a avut în vedere Geiger când m-a numit
așa?
Și ce a avut în vedere vorbind de relațiile lui cu Valentina?

Vineri

Geiger mi-a spus că acum Oredej e de genul masculin. Și fără

semn moale4.

4 Literă a alfabetului chirilic (b), preluată în grafia limbii ruse, marcând

 — Cum, râul și-a schimbat sexul? întreb.
— Parcă numai râurile – acum și oamenii își schimbă sexul. Dar
dumneata scrie ca înainte – e mai frumos, după părerea mea.
Astăzi mi-a arătat un computer. Scumpă jucărie, după cât se pare.
Apeși un buton – se aprinde un ecran mic. Apeși altul – apar,
luminate, fotografii. Ca la „lanterna magică”.
Kamennoostrovski Prospekt la podul Troițki, anul 1900. Trece un
tramvai. Pe fotografie nu se văd culorile, dar eu văd ca acum aceste
tramvaie – roșu cu galben. Tramvaiul cu cai era vopsit, cine știe de
ce, în nuanțe brun-cenușii, cel electric însă – în culori vii. Îmi
amintesc zgomotul lor. Conductorul îl suna de pe platforma din
spate pe vatman, ceea ce însemna că poate porni. Vatmanul avea și
el soneria lui – pentru trăsuri și pentru cei care mergeau pe jos. O
pedală. Ca să sune, apăsa pe pedală. Ce-am mai visat în copilărie să
apăs și eu! Urmăream din ochi chipul sever al vatmanului, piciorul
lui – parcă străin, de sine stătător, parcă înșurubat pentru un timp la
trupul lui imobil, întinzându-se neobosit spre pedală. Piciorul era
încălțat cu o gheată obișnuită, cu galoș, uneori găurit. Eu eram uimit
că asta nu-l împiedica să interacționeze cu un obiect atât de elegant
ca soneria electrică.
Ecranul se întunecă și apare altă fotografie. Un portar (1908). În
cojoc, cu pâslari… E, probabil, ajutor de portar – aceștia înlătură
gheața, cară lemne în apartamente, dar exista și un portar-șef, mai
mare peste ceilalți. Acesta numai că nu umbla în costum.
Dar uite Siverskaia, drumul de la moară, la începutul secolului.
Doamne, noi chiar pe drumul ăsta urcam de fiecare dată! Acolo, în
fotografie, se vede cineva – oare nu suntem noi? Vineri seara
mergeam la gară să îl așteptăm pe tata după o săptămână de muncă,
iar duminică seara îl conduceam.
Capii de familii petersburgheze care mergeau la vilă erau în

pronunțarea „moale“, adică cu palatalizare, a consoanei precedente.

general de două feluri – bărbați de dacea5 și șampaniști. Bărbații de
dacea renunțau din mai până în septembrie la o locuință în oraș
(închirierea era destul de scumpă) și, zilnic, după lucru, plecau la
familie, în afara orașului. Ceea ce le lua o groază de timp și de
putere. Șampaniștii, dimpotrivă, își permiteau să rămână în
locuințele din oraș și să își viziteze familiile în zilele libere. Se
considera, cine știe de ce, că în timpul săptămânii șampaniștii se
întâlnesc unii cu alții, joacă cărți și beau – firește, șampanie. Ca
venituri, tatăl meu era mai degrabă bărbat de dacea, dar se purta ca
un șampanist în toată regula. Toată problema era că nu-i plăcea să
aibă de dus mobila în mai la depozit, iar în septembrie – să caute
locuință și să aducă iar mobila de la depozit. Mi se poate obiecta că
nimănui nu-i plac astfel de treburi. Poate că nu plac nimănui. Dar
lui nu-i plăceau în mod special.
Când se lăsa seara, mama și cu mine stăteam la gară și îl așteptam
pe tata. Nu eram numai noi, firește. O mulțime de vilegiaturiști din
Siverskaia așteptau la fel ca noi, venind seara la gară. Unii veneau
lăsând trăsurile în fața gării. Trenuri erau puține, de-aceea se
adunau toți în unul și același loc – dacă îmi amintesc bine, la ora
șapte și jumătate. Discutau unii cu alții pe peron, își plesneau
reciproc țânțarii. Băteau din tocuri pe podina de lemn. Anticipând
plăcerea întâlnirii, râdeau. Mama spunea că se lasă răcoarea, scotea
din geantă o tunică dintr-un material gros și (după o încercare a
mea de a mă sustrage) mi-o punea. Spunea că eu nici nu observ că e
răcoare. Și chiar nu observam.
Trenul se vedea din depărtare și se apropia încet. Cum apărea
deasupra punctului de convergență a liniilor, cei veniți în
întâmpinare se întorceau cu fața spre el. Odată ce îl vedeau, acolo
rămâneau cu ochii. Mai vorbeau între ei, se mai interesau de
noutățile din Siverskaia, dar atenția le era de fapt concentrată pe

5 Casă în afara orașului, folosită îndeobște pentru petrecerea timpului

liber, dar, uneori, și pentru locuirea permanentă.
larva care se țâra încet pe șine, pe inexplicabila ei transformare în
locomotivă.
Încă nu știam în ce vagon e tata, nu venea cu același, și să-l văd
din prima clipă printre cei sosiți era o chestiune de onoare pentru
mine. Tata venea pe peron și ne săruta – întâi pe mine (ridicându-
mă în brațe), apoi pe mama-, și apariția lui era pentru mine o fericire
de nespus. Fericire, fericire, spuneam în sinea mea văzându-l pe
tata. Treceam peste râu, urcam pe același drum pe la moară, iar
umbrele noastre se întindeau incredibil sub nesfârșitul soare al verii.
Fericire. Intram în casă, cinam, ne uitam la daruri (tata venea
întotdeauna cu daruri), citeam ceva cu voce tare la culcare,
adormeam și visam.
Matur fiind, l-am visat des pe tata, cel mai mult, pe tata cel din
timpul verii. Nasul coroiat, pince-nez-ul, începutul de chelie care își
făcea loc deasupra frunții. În cămașă albă și pantaloni deschiși la
culoare, cu curea lată. Buzunarul pentru ceas, lănțișorul de argint.
Poate că tocmai atenția cu care mă uitam după tata pe peron a făcut
din chipul lui cel mai viu portret din memoria mea.
Îmi amintesc gesturile lui. Gestul exagerat, chiar întru câtva
impunător, cu care trăgea de lanțul ceasului Breguet. Pocnetul
capacului, ușoara grimasă – ceva ca o nemulțumire legată de timp,
de genul „fuge prea repede”; se uita la ceas și când se plictisea sau
când avea vreun dubiu. Și când era stingherit se uita, era un gest
salvator. Dar poate nu un gest, poate era ceva mai mult, legat de
răstimpul lăsat lui – un presentiment, oare? Pentru că într-o seară de
iulie a anului 1917 (ultimul nostru an la dacea) n-am mai avut parte
să îl vedem la gară. În ziua aceea l-au omorât niște marinari beți în
gara Yarșavski.
Mai târziu m-a torturat imaginea iubitului nostru tată zăcând, alb
ca neaua, pe un peron murdar, cu niște gură-cască strângându-se în
jurul lui, iar el, care se jena, disprețuia, ura atenția străzii,
condamnat să rămână acolo. Mama a întrebat la poliție dacă a rămas
mult timp așa (a reieșit că mult), a întrebat pentru ce l-au omorât
(pentru nimic), de parcă dacă ar fi fost pentru ceva ar fi fost vreo
ușurare, pe urmă a urlat că ar împușca toată soldățimea asta cu
mâna ei, iar polițiștii se uitau la ea în tăcere. Dincolo de durerea ei,
ea nu înțelegea ce catastrofă se petrecea, și că a-i împușca pe
marinari era totuna cu a împușca valurile mării sau, să zicem,
trăsnetul. Iar ce trăiam noi nu a fost, după cum avea să se
dovedească, un trăsnet, ci un fulger, trăsnetul abia urma. Numai că
noi încă nu știam.

Sâmbătă

Legat de tata, m-am gândit la natura dezastrelor istoriei –

revoluții, războaie și altele asemenea. Principala lor grozăvie nu e
faptul că se trage. Și nici chiar foametea. Ci faptul că se eliberează
cele mai josnice patimi omenești. Iese la iveală ceea ce până atunci
era înăbușit în om prin legi. Fiindcă pentru mulți nu există decât
legi exterioare. Interioare nu au.

Duminică

La locul salvării sale, Robinson Crusoe a pus un stâlp pe care

însemna duminicile. Se temea că, încurcându-le cu zilele de lucru,
nu va sărbători învierea Domnului în ziua cuvenită. Fiecare a șaptea
crestătură o făcea mai lungă, iar și mai lungi făcea crestăturile care
marcau prima zi a fiecărei luni. Incrustase pe stâlp cu cuțitul un
înscris mare: „Aici am pășit pe țărm pe 30 septembrie 1659”.
Interesant, ce an o fi totuși acum?
Nostimă chestie e computerul. După cum se vede, poți să scrii la
el ca la o mașină de scris. Și să corectezi. Asta-i principalul, să
corectezi ca și cum nici nu a fost vreo greșeală – fără să-ți macini
nervii, fără obositoarele corecturi pe cinci exemplare. Dactilografele
au ce invidia. În computer se pot păstra texte, pe computer se poate
citi. O să învăț să scriu la el.
La sfatul lui Geiger, am citit articolul „Clonarea” – ceva în spiritul
lui Herbert Wells. Nu prea am înțeles cu „nucleele” și „ovulul” – ce
și unde au transplantat. Mi-a plăcut oaia, răsărită, cică, dintr-un
uger de oaie. A primit prenumele cântăreței Dolly Parton, căreia îi
plăcea să își pună în evidență meritele bustului. Geiger consideră că
cele descrise în articol (am în vedere felul cum a răsărit oaia) sunt
adevărate. Spune că îmi va face cunoscute schimbările care s-au
petrecut în lume cât timp am fost inconștient. Cum ar veni, pentru
a-mi pregăti conștiința.
Mi-a dat să citesc despre crionică – un articol nu mai puțin exotic.
Despre cum sunt înghețate corpuri pentru a fi readuse mai târziu la
viață. E ceva cam sinistru în însăși ideea asta – indiferent dacă există
o astfel de înghețare în realitate. Dacă e să dai crezare articolului,
sunt destul de mulți oameni înghețați, deși până acum nu a fost
dezghețat viu niciunul. În același timp, unele experimente pot fi
considerate reușite. Un embrion de găină a stat câteva luni în azot
lichid, iar după ce a fost dezghețat, inima embrionului a început să
bată. Până la -196° C a fost înghețată inima unui șobolan, și când au
dezghețat-o a început și ea să bată. A fost înghețat encefalul unui
iepure. După dezghețare, creierul iepurelui (dar are iepurele
creier?) și-a păstrat activitatea biologică. În fine, până la -2°C a fost
răcit un babuin african. Babuinul a rămas în această stare 55 de
minute, după care a fost reanimat cu succes.

Luni

Anastasia. Minunat nume – plenison și în același timp duios, trei

a și doi s. Ea a spus: „Pe mine mă cheamă Anastasia”. Stătea în
picioare deasupra mea, precum Crăiasa Zăpezii, pe niște patine
Hallfax nou-nouțe, cu mâinile în manșon, în mijlocul grădinii
Iusupov. Ce a spus mai întâi? îmi amintesc totul: „Iertați-mă, vă
rog!” A spus: „Nu v-ați lovit?” Iar eu – în patru labe. Mă uit la
patinele ei, la poalele paltonului și la garnitura de blană, de sub care
abia dacă se vede un verșoc6 de picioare în pantaloni tricotați. Văd
stele verzi din pricina căzăturii. Din nas îmi picură sânge pe gheață,
și asta e cel mai groaznic, cel mai penibil.
Ea se apleacă, ba nu, se lasă pe vine, scoate din manșon o
batistuță, o lipește de nasul meu: „Am dat peste dumneavoastră,
iertați-mă”. Pata de pe gheață se întinde, de rușine îmi trec mâna
peste ea ca și cum aș vrea s-o șterg, dar nu izbutesc nimic. Orchestra
continuă să cânte, ne ocolesc toți, unii se opresc. Batistuța miroase a
parfum, e plină de sângele meu, iar eu tot nu pot să mă ridic, sunt
pentru prima oară pe patine, și în ochi am lacrimi de rușine. Ea îmi
dă mâna – caldă, din manșon, și îi simt toată palma. Și uite-mă cu o
mână pe gheață și cu cealaltă în mâna ei, și e așa un contrast, așa o
suprapunere de cald și rece-gheață, viu și neviu, omenesc și… De ce
am comparat-o cu Crăiasa Zăpezii? Frumusețea ei e caldă.
Nici nu dăduse peste mine, eu mă trăsesem brusc înapoi din
calea ei. Mergea repede, frumos – uneori singură, alteori de mână cu
alte liceene. Pare-se că era liceană, pare-se, da, și mai ce… Uneori
mergeau câte trei, câte patru, împletindu-și brațele între ele. Și cât
de frumos li se mișcau picioarele – în același timp, amplu, cu un
zgomot tăios. Eu, după ce îmi pusesem patinele, rămăsesem o oră
întreagă la marginea gheții, îi admiram pe cei care patinau, o
admiram pe ea. După răcoarea umedă a vestiarului și mirosul de
bănci de lemn și de transpirație – vântul înghețat de pe patinoar,
exclamațiile, râsetele, dar mai cu seamă muzica. Când orchestra a
început să cânte Crizanteme, ah, cum dansa, cum dansa ea! Cu un
student care, firește, nu făcea nici cât degetul ei mic; încercam să nici
nu mă uit la el, o vedeam numai pe ea, și mi se oprea inima.
De femei sunt legate și alte (calambur involuntar) căderi din viața

6 4,4 cm.
mea. Iată, nu demult am descris legănatul în hamac. Și am amintit
asta pentru că m-am lovit rău atunci. Fetița și-a luat așa un avânt cu
hamacul, că eu am zburat din el și m-am lovit cu ceafa de rădăcina
unui pin. Și-atunci mi-a curs sânge din nas, și rana de la ceafa a
trebuit cusută. După aceea m-au chinuit mult timp durerile de
cap…
Ce îmi vine în minte după toate cele spuse: în grădina Iusupov n-
a fost Anastasia. Pe ea, dacă nu încurc nimic, am cunoscut-o în ’21.
Ce patine în ’21?! De unde mi-a venit că era Anastasia?

Marți

Astăzi am făcut o descoperire cronologică: mi-am datat

prezentul. L-am datat și – nu mi-am crezut ochilor.
De regulă, Valentina îmi aduce tabletele pe o tavă, dar astăzi le-a
scos din cutie. Cutia a uitat-o pe noptiera mea. Cercetând ambalajul
neobișnuit, am citit: „Data producerii: 14.12.1997”. M-am gândit că e
o greșeală de tipar, dar am văzut mai jos: „Valabil până la
14.12.1999”. Nu-i rău.
Rezulta că acum este fie anul nouăzeci și opt, fie nouăzeci și nouă
– firește, dacă nu sunt folosite medicamente expirate. În ce fel de
accident am putut eu nimeri, ca să mă trezesc la celălalt capăt al
secolului? Ce-i asta – un joc al conștiinței mele vătămate? Eram
convins că cifrele acelea au o explicație simplă și rezonabilă.
M-am ridicat cu greu din pat și m-am dus la oglinda de lângă
ușă. Ochi duși în fundul capului, sub ei cearcăne. Ochii cenușii,
cearcănele albastre. Cute de la nas spre colțurile buzelor – cute, nu
riduri. Se consideră că sunt urme lăsate de zâmbete – e de crezut că
în viața dinainte am zâmbit mult. Sunt blond-închis, niciun fir de
păr alb. Palid. Palid, deși nu sunt bătrân! În anul 1999, cineva de-o
seamă cu secolul trebuie să arate cu totul altfel.
A intrat Geiger.
 — Doctore, suntem în nouăzeci și nouă? Sau nouăzeci și opt?
— Nouăzeci și nouă, răspunde. Nouă februarie.
E cât se poate de senin. Privire scurtă la medicament:
— Ai citit pe ambalaj? I-am sugerat Valentinei să lase ambalajul,
se folosesc astfel de trucuri, ți se suflă.
— Ce-ar fi să-mi suflați și tot restul? În general, cum am nimerit
aici și ce a fost cu mine?
Zâmbește:
— O să-ți suflu, nicio grijă, dar de vorbit n-am să vorbesc. Doar ți-
am explicat totul. Conștiința dumitale amintește de un stomac după
înfometare, să îl supraîncarci înseamnă să îl omori. După cum vezi,
sunt sincer cu dumneata în măsura în care acest lucru e posibil.
— Atunci spuneți-mi ce e acum în Rusia. Măcar în linii generale.
Geiger a rămas o clipă pe gânduri.
— Locul dictaturii l-a luat haosul. Se fură ca niciodată. La putere
sunt oameni care fac abuz de alcool. Asta – în linii generale.
Da… Iată cum stau lucrurile, aviator Platonov.

Vineri

Două zile nu mi-a venit să scriu, m-am gândit la cele spuse de

Geiger. Și la faptul că sunt în nouăzeci și nouă. La nimic altceva,
fiindcă nu-mi intră în cap. Iată, se părea că am înțeles, că am
acceptat, că m-am liniștit, dar pe urmă parcă m-am trezit și iarăși mi
se-nvârtește capul. Are dreptate Geiger: dacă mai aflu ceva nou
acum, probabil că o să înnebunesc. Mai bine să mă gândesc la trecut.
Era în Siverskaia o stradă lungă, Țerkovnaia 7, mergea de la moară,
pe lângă biserica Petru și Pavel, până la un podeț îndepărtat peste
râu. Urca de la Oredej și cobora tot la el după ce făcea un ocol. Pe
drumul ăsta își făcea marșurile detașamentul nostru. Era un
detașament mic, dar sută la sută de luptă și echipat de minune. În

7 A bisericii (tzerkov biserică).

față – steag cu vulturul bicefal, după el – gornistul cu toboșarul, și
abia pe urmă detașamentul propriu-zis. Drumul era în cea mai mare
parte neted, așa că izbuteai să bați bine pasul pe el. Steagul fâlfâia,
gornistul trâmbița, iar toboșarul bătea toba. Respectiv, acest toboșar
eram eu. Tata îmi cumpărase toba pentru marșurile din Siverskaia –
una adevărată, cu piele. Spre deosebire de una de jucărie, scotea un
sunet prelung, răsunător și în același timp profund. Și ce frumoasă,
ce dulce era răpăiala ei pentru mine: tram-tararam, tram-tararam,
tram-tararam-pam, trampam-pam.
Auzindu-ne, veneau la gardul vilelor lor generalii în rezervă. Ne
dădeau onorul. Pentru această ocazie, generalii purtau chipiuri
decolorate cu cocarde, la care își duceau mâinile. Tot ce era mai jos –
halatele matlasate, vestele tricotate și restul de inventar nemilitar –
era ascuns de gard. Generalii se uitau mult timp în urma noastră,
pentru că le trecea prin față tinerețea lor. Iar în ochi aveau lacrimi.
Unde ne duceam și pentru ce? Acum nu pot răspunde cât de cât
limpede, după cum n-aș fi putut răspunde, pesemne, nici atunci.
Înainte de toate, era fericirea de a ne mișca laolaltă, o anumită
solemnitate a ritmului. Nu trâmbița, nu steagul, ci toba făcea din
mica noastră ceată un detașament, ea dădea procesiunii noastre ceva
ce îi desprindea de pământ pe cei care mergeau. Toba o simțeai în
piept, parcă chiar în inimă, și puterea ei te fermeca. Ne intra în
urechi, în nări și în pori odată cu vântul cald de iulie și cu foșnetul
pinilor. Aflându-mă în Siverskaia după niște ani (toamna târziu,
absolut din întâmplare), am deslușit în ploaie răpăitul ei.

Sâmbătă

Da, pe Anastasia am cunoscut-o în ’21. Desigur, nu la patinaj. În

casa de pe Bolșoi Prospekt colț cu Zverinskaia, unde ne-a instalat, pe
mama și pe mine, Petrosovietul8. Ni s-a dat o cameră într-o locuință

8 Organul puterii în Petrograd (Consiliul deputaților muncitori, țărani și

supusă compactării. Au fost compactați Serghei Nikiforovici Voronin,
profesor la Academia Teologică, și fiica sa, Anastasia. Adică,
Anastasia Sergheevna. Simplu, Anastasia, dar niciodată Nastia. Nu
știu de ce îi spuneam așa, doar era mai mică decât mine cu șase ani.
Poate pentru că îmi plăcea foarte mult numele ei întreg, și de fiecare
dată îl rosteam savurându-l: Anastasia.
Geiger mi-a mărturisit că nu are idee cum revine în cazul meu
memoria. Repetând cursul evenimentelor din viață?
Sau, cel mai probabil, fără nicio ordine, de-a valma? Sau, poate, în
funcție de felul întâmplărilor trăite, îmbucurătoare sau triste?
Conștiinței îi este propriu să împingă ce e mai rău în cotloanele cele
mai îndepărtate ale memoriei, și când memoria se năruie probabil
că mai întâi piere ce a fost rău. Dar ce a fost bucurie rămâne. Iată, de
Anastasia mi-am amintit chiar în clipa când mi-am revenit. Nu pot
încă să spun cine e și ce a fost ea în viața mea, dar mi-am amintit-o.
Și, pentru simplul fapt că i-am rostit numele, m-am deblocat.
Voroninilor le lăsaseră din apartament numai salonul. Ușile spre
cele două camere care dădeau în el – în stânga și în dreapta – au fost
blocate, în prezența noastră, cu scânduri. Scânduri de un cenușiu
murdar, nerindeluite, peste elegantele uși „modern”. Le-a bătut
portarul, iar Voroninii, tatăl și fiica, l-au privit în tăcere. Mama și cu
mine stăteam și noi și ne uitam. Zgomotul pe care îl făcea ciocanul
portarului era ba plin, ba uimitor de firav. Portarul era beat. Nu
nimerea floarea cuielor și, când cuiele se îndoiau, le îngropa îndârjit
în lemn, culcate. Patul meu a stat după aceea lângă ușa bătută în
cuie, și seara examinam cuiele îngropate. Mă enervau teribil. As fi
vrut să înlocuiesc scândurile acelea cu altele, dar nu mă puteam
hotărî să le smulg de-acolo. Mă îngrozea să văd sub ele ușa
mutilată.
În camera din dreapta salonului a fost adus Nikolai Ivanovici
Zarețki, salariat al fabricii de mezeluri. Era un individ liniștit, dar

soldați roșii).
nu prea plăcut. Se spăla rar și degaja un persistent miros stătut. Nici
șosetele nu și le spăla dacă nu era absolut necesar, ca să nu se uzeze,
în schimb le cârpea destul de des, în care scop se ducea în bucătărie.
În general, în bucătărie Nikolai Ivanovici cârpea șosete și stătea de
vorbă, dar de mâncat, mânca numai la el în cameră – salam adus de
la fabrică.
În camera din stânga am fost repartizați noi. De la ferestrele
noastre se vedeau o parte din Bolșoi Prospekt și o parte din
Zverinskaia9 – strada care ducea și la menajeria Petrogradului. În
prima seară am stat cu mama la ferestrele mari, uitându-ne la
întâlnirea celor două străzi. Erau ca două râuri care se unesc – cu
trecătorii care pluteau pe trotuare, cu trăsurile și mașinile care
lunecau fără grabă. Priveliștea te fermeca, nu-ți venea să te
desprinzi. Bătea un vânt puternic de octombrie, și geamurile
deveneau elastice sub apăsarea lui: se vedea sub ce presiune erau.
Mie mi se tot părea că, doar puțin mai tare dacă ar apăsa vântul,
geamurile n-ar rezista, ar țâșni într-o ploaie lipsită de prospețime pe
pervaz, pe podea, pe capetele trecătorilor.
Încet-încet se întuneca, iar noi tot stăteam și ne uitam cum pe
carosabil se aprindeau farurile, prefăcând vehiculele într-un flux de
licurici. Vecina… Tot ce mă îngrozise până atunci (căci nu locuisem
niciodată cu vecinii) se transformase într-o neașteptată bucurie, deși
nu o recunoșteam încă în sinea mea ca pe o bucurie. Simplul gând
că, de-acum înainte, Anastasia pe care o văzusem avea să fie mereu
undeva prin preajmă mi se revărsa prin corp, îl simțeam ca pe o
căldură fizică. În vitrina librăriei Viața de la parterul casei de vizavi
s-a aprins lumina.

Duminică

Biserică este, dar slujbă nu e. Și clopotele zac topite – au căzut de

9 Zver’ – animal sălbatic.

pe grinzile care au ars complet. În mijloc e clopotul cel mare cu o
crăpătură adâncă. De el s-a lipit limba clopotului mic, dar el,
clopotul cel mic, nu e. Te prinde mirarea: doar n-o fi fugit. Văzând
însă alături ceva topit și fără nicio formă, te dumirești – uite-l,
clopotul cel mic. Și te gândești: astăzi, vasăzică, e duminică, păcat că
nu e slujbă, și spui pentru tine Tatăl nostru. Pe zidurile bisericii sunt
urmele focului. N-a ars acum, dar mirosul de ars a rămas. Lângă
scara care duce la biserică – un morman de cărți cărora li s-a dat foc:
cel mai probabil de la ele e și mirosul.
Te apropii pe furiș de morman – câteva cărți aproape că nu au
fost atinse de foc, poți să citești tot: „Cu sfinții odihnește, Hristoase,
sufletul robului Tău, unde nu este durere, nici întristare, nici
suspin…” Dar cu viii, cărora le e câteodată mai rău decât celor
răposați, ce e de făcut? Cu cei care au parte de durere și întristare? Și
de suspin? Te uiți – Evanghelia de altar. Pe jumătate arsă. Îți treci
degetele prin cenușă, iar pe urmă îți atingi pe neobservate buzele, ca
un sărut.
— Platonov, de ce ai buzele negre?
Cine întreabă? Și ce treabă are cu buzele mele?
— Așa, s-or fi înnegrit de la ceva. De la viață, poate.
Mă uit în jur – ce frumusețe dumnezeiască! Marea, soarele la
asfințit. Iar dacă urci pe deal, se vede că asta e o insulă. O bucată de
uscat înconjurată de cer. Valuri nu sunt, suprafața pare lustruită, nu
se leagănă, e ca un luciu de apă. Și o cărare pe apă, îngeri care
zboară. Ți-e groază că, imediat ce va pieri cărarea, totul se va
cufunda în beznă, și nimeni nu știe ce are să înceapă în locul acestei
frumuseți. Și nici cine va zbura acolo în locul îngerilor nu se știe.
Uite, pesemne, de ce, cât era lumină, lui Robinson îi era cum îi era,
dar la asfințit îl cuprindea spaima. E cumplit gândul în sine că te
cufunzi într-o beznă care îți strânge inima ca o menghină, și te abții
din toate puterile să nu începi să urli.
Auzindu-mă țipând, în salon a intrat în fugă sora Valentina. M-a
luat în brațe și m-a sărutat pe frunte. A scos o batistă din buzunar și
mi-a șters lacrimile. Mi-a apăsat altă batistă de nas.
— Suflați!
— Dar ne tutuim…
— Atunci suflă!
Am suflat. Doar n-o să-ți sufli nasul în mâna cuiva cu care
vorbești cu dumneavoastră.
— Ai visat ceva urât? Valentina se uită la mine fără să clipească.
Spune, ai visat?
— Am visat. Dar poate… mi-am amintit.
— Ce ți-ai amintit? Fiindcă e important.
— O insulă. O senzație apăsătoare.
— Ce insulă? Îți amintești numele?
— Nelocuită. Nu mă chinui. Stai culcată lângă mine.
Valentina se culcă lângă mine și mă mângâie pe păr.
— Ai visat, poate, că ești Robinson Crusoe? Nu sunt rare aceste
cazuri. Când un om nu are multe impresii proprii de viață…
— Poate chiar am visat. Taci… Roagă-te pentru mine și taci!

Luni

Seara, Zaretki își bea vodca și își mânca salamul în tihnă.

Zgomotul cârligului aruncat în inelul ușii, foșnetul ziarului așternut,
gâlgâitul apei de foc. Odată, beat fiind, Zarețki mi-a povestit că trece
prin controlul de la poartă cu salamul în izmene. Se încinge cu o
sfoară pe sub cămașă. De sfoara asta, cu o ață, își leagă în față
salamul și îl îndeasă în izmene.
— Dacă mă pipăie, le spun: puțulica – a chicotit Zarețki. Că doar
nu iau mult, numai cât să mănânc seara.
Exact așa a spus – puțulica… Să aibă Zarețki? Sunt unii de care
detaliile de acest fel nu se lipesc.
După ce am aflat de metoda de aducere a salamului, mi s-a făcut
frică, nu cumva să mă invite la cină. Ar fi fost de-ajuns să toarne
vodca și să mă poftească să gust salamul – și vomitam pe loc… M-
am temut degeaba: aceste ospețe ale lui Baltazar aveau loc în
singurătate, Zarețki, de regulă, nu invita niciodată pe nimeni. Și deși
atunci când discuta cu femeile (am auzit asta nu o dată) vocea îi
devenea negreșit mai caldă, nici măcar pe ele nu le invita în odaia
lui. În general, organul pe care îl simula atât de bine la punctul de
control nu îi făcea nicio trebuință lui Zarețki.
Îmi amintesc figura lui tristă la bucătărie, lângă primus, singur cu
mirosul propriu lui: un amestec de vodcă, gaz lampant, salam și
corp nespălat. În lumina care abia licărea a becului electric. Mi se
părea că, în prezența acestui om, becul nu poate, pur și simplu, să
ardă mai viu, dar la fel ardea și fără el. Uneori, după ce clipea de
mai multe ori, se stingea de tot, și în bucătărie rămânea numai
flacăra arzătorului de la primus, care nu lumina nimic. După o
vreme, când se aprindea becul, îl descopereai din nou lângă primus
pe Zarețki. Cu mâna pe ventil.
Ventilul îl deschidea doar puțin de tot, așa că tot ce era pe foc
abia-abia fierbea. Așa se străduia el să economisească gazul. Dar
poate doar căuta un pretext ca să zăbovească mai mult în bucătărie.
Da, nu se aduna cu nimeni, dar de o comunicare cât de cât, după
cum se vedea, avea nevoie chiar și el. S-ar fi putut spune că Zarețki e
singur, dacă acest cuvânt ar fi redat ceea ce se petrecea cu vecinul
nostru. Este oare singur în trunchi viermele de lemn? Fiindcă
Zarețki avea în el ceva de vierme. Maleabilitatea, moliciunea.
Capacitatea de a prelua temperatura mediului înconjurător.

Luni

Astăzi, Geiger îmi spune:

— Între 1941 și 1945 a fost Marele Război pentru Apărarea Patriei,
altfel spus – al Doilea Război Mondial.
 — Pe timpul meu, Mare se numea războiul care a început în 1914,
replic eu.
— Da-da, dă din cap a încuviințare Geiger, acum el se numește
Primul Război Mondial.
Mi-a povestit multe despre Marele Război pentru Apărarea
Patriei. Nu-mi vine să cred… Nu-mi vine să cred. Deși, la drept
vorbind, de ce?

Marți

Mirosul de flori din Siverskaia. Erau flori la multe vile. Când luau
cu chirie o vilă, orășenii cereau în mod special să aibă straturi de
flori, și florile, recunoscătoare, miroseau frumos. Seara, când se
stingea și cea mai slabă boare de vânt, aerul se prefăcea în nectar.
Puteai să-l bei – ceea ce noi și făceam șezând în veranda deschisă și
admirând apusul impresionant (mai spre sfârșitul verii – în
semiîntuneric, la lumânare).
Vilegiaturiștii iubeau crizantemele – mai ales după ce Anastasia
Vialțeva10 a cântat o romanță despre ele. A cântat chiar aici, în
Siverskaia, la conacul baronului Frederiks11, iar eu stăteam pe malul
celălalt al Oredejului și îi ascultam glasul. Glasul acesta zbura în
voie pe apă, însoțit de luminile conacului, iar eu, pe malul meu,
prindeam fiecare notă. Mă apuca disperarea când vântul dezlănțuit
vâjâia prin frunziș, tremuram de frigul nopții și de preaplinul noilor
mele simțăminte.
În anul acela ne-am cumpărat patefon și o ascultam pe Vialțeva
de dimineață până seara, și aproape toți vilegiaturiștii o ascultau.

10 Anastasia Dmitrieva Vialțeva (1871–1913) cântăreață de estradă și de

operetă, interpretă de romanțe țigănești; a murit de leucemie la 42 de ani.
11 Vladimir Borisovici Frederiks (1838–1927) – om de stat rus, ultimul
ministru al Curții Imperiale a Imperiului Rus (1897-1917), general de
cavalerie, baron până în 1913, apoi conte.
Vialțeva însăși, vilegiaturistă la Siverskaia, se plimba pe lângă vilele
altora și se asculta pe sine. Uneori fredona. Și crizantemele erau
veștejite, și în numele cântăreței se auzea veștejirea12 – așa se
potriveau toate în cântul ei, încât rar era cineva care să nu plângă.
Era un cânt care te pătrundea.
Despre veștejire. Tata a adus din oraș un harbuz de Astrahan. L-
au spălat – era cu dungi, strălucitor, cu codiță. I-au ciocănit coaja cu
degetele: dong! dong! – un sunet plin, elastic. Adevărat. Nu aveam
printre noi specialiști în pepeni, dar era clar: un pepene prost nu
putea să sune așa. Tata l-a tăiat în două – și exact așa a fost: roșu,
zemos, mirosind a sfârșit de vară. Pe urmă a tăiat din fiecare
jumătate semicercuri care străluceau în soare.
După ce am mâncat pepenele, au rămas cojile, netede, verzi,
foarte frumoase. Eu n-am lăsat să fie aruncate și le-am pus sub
verandă, ca să le mai admir. În ziua următoare își pierduseră luciul,
iar după alte două zile s-au zbârcit. Dar eu tot n-am lăsat să fie
aruncate la gunoi, fiindcă îmi rămăsese în minte frumusețea lor, și
au mai stat sub verandă o vreme. Pline de muște. Și atunci am
înțeles: frumusețea se veștejește foarte repede.
Țin minte cum, pe Bolșoi Prospekt, am mâncat pepene verde cu
Anastasia, cu tatăl ei și cu mama mea. Asta a fost în acel ciudat
salon oval rămas Voroninilor după „compactarea” locuinței lor.
Harbuzul acela, de oraș, a rămas și acum o enigmă – la Petrograd nu
se găsea pe-atunci nici pâine, și deodată harbuz… I-l vârâse în brațe
lui Voronin, chiar pe stradă, un bărbat în manta (pe atunci mergeau
mulți în manta). I-a făcut cu ochiul – încearcă-l, zice, și s-a pierdut în
mulțime. Voronin a zâmbit timid, dar nu ne-a putut explica nimic.
Harbuzul nu mai strălucea ca atunci, în Siverskaia, dar nici
timpul nu mai era același. Mama a urmărit atent cum taie Voronin
harbuzul – n-a făcut-o la fel de iscusit ca tata, cuțitul o lua mereu
într-o parte. Iar eu o urmăream atent pe mama, și ea știa, pentru că

12 Vialîi – veștejit, ofilit.

ne aminteam amândoi același lucru. Dar mă mai uitam și la
Anastasia, și mă gândeam că, uite, cândva o să se veștejească și ea, și
că ce e proaspăt și luminos pe fața ei se va zbârci, ca și coaja
harbuzului. Se poate așa ceva? Și răspundeam: nu se poate.

Miercuri

Azi mi s-a luat temperatura: 36,6. Pentru prima dată de când mi

se ia. Geiger a spus că tendința pozitivă este evidentă. Ce-i drept, a
fost temperatura de dimineață, spre seară situația s-a înrăutățit
puțin: 37,1. Mercurul s-a târât totuși peste linia roșie – doar cu o
gradație, dar s-a târât. Pe insulă aveam des febră mare – mai ales la
infirmerie.
Infirmeria e pe deal. Zăcem pe paturi de scânduri, aproape unul
în altul. Așternuturi nu există, scânduri goale. Și noi suntem goi –
nici îmbrăcăminte de corp nu are nimeni. Dar nici n-ar folosi: mulți
au diaree de la tifos, toate paturile sunt murdare. Vrei să te întorci –
negreșit dai cu mâna în rahat, uscat sau proaspăt. Al altuia sau al
tău. Mâna alunecă pe scândură. Nu toți au puterea să se scoale
pentru nevoi, așa că fac sub ei. Dar ce să spui – că nici să înjuri n-ai
putere.
De pe deal, dacă te uiți, se vede toată insula, iar mai departe –
marea, cât vezi cu ochii, înghețată, pentru că e luna februarie. Așa,
goi, ne-au gonit de pe deal jos, la baie, vreo două verste. Și după
baie, transpirați – înapoi. Pe un ger de minus douăzeci, pe viscol.
Vânt, ce-i drept, nu era, fiindcă mergeam prin pădure. Picioarele
goale alunecau pe zăpada bătătorită, mereu cădea câte cineva, nu
atât din pricina zăpezii lunecoase, cât fiindcă-și pierdea puterea.
Când ai temperatură mare sau fierbințeală, în primele secunde e
chiar plăcut, dar pe urmă, brusc, îngheți atât de tare, că nu mai poți
să te miști. Unii, după ce cădeau, nici nu se mai ridicau, și erau târâți
de-o mână sau de-un picior. Iar ei urlau. Doar așa puteai să îți dai
seama că sunt vii. Când tăceau, se auzea scârțâitul zăpezii sub
picioare.
Bineînțeles, după aceea mulți dintre noi mureau, omul are
limitele sale. Un rol îl avea și faptul că nimeni nu se mai agăța de
viață, iar fără asta e greu să supraviețuiești: omul moare atunci când
îl cuprinde nepăsarea. Zace alături de tine, aiurează sau spune ceva
rațional – și brusc amuțește. Te întorci, îi vezi falca lăsată și pricepi: a
murit. Și poate să zacă așa mult și bine, pentru că nimeni nu intră
aici, și chiar dacă intră, nu se repede să-l scoată. El zace, iar tu, ai și
tu liniște: nu urlă și nu dă din mâini.
Am chemat-o pe sora Valentina cu o voce care părea calmă, am
poftit-o printr-un gest să ia loc lângă patul meu și am întrebat-o ce
mai face. Dar pe urmă nu m-am mai stăpânit și am început să plâng
în hohote. Mă transform într-un adevărat isteric.

Joi

În Siverskaia era un loc care se numea Țările calde. O plajă la

Oredej, sub o râpă roșie, de argilă. În locurile acelea totul era roșu,
și, apropo, calul roșu al lui Petrov-Vodkin 13 e de fel tot de-acolo. Un
alt cal ar fi fost, pur și simplu, cu neputință aici. Aceasta era culoarea
țărilor calde – la Robinson, cred, totul era așa. Ei, poate mai era și
albastru, și verde, dar aceste culori, dacă stai și te gândești, erau și la
Siverskaia. Stând să mă bronzez în Țările calde, mă gândeam la
insula nelocuită. Obrazul meu simțea nisipul fierbinte. Ca să se
păzească de razele soarelui, Robinson umbla cu un veșmânt din piei
de capră. Ar fi putut merge îmbrăcat așa și prin Siverskaia, și nimeni
nu s-ar fi mirat – vilegiaturiștii de-acolo se îmbrăcau în fel și chip.
Odată, stând culcat pe spate în Țările calde, mi-am ridicat capul și

13 Kuzma Sergheevici Petrov-Vodkin (1878-1939) important pictor rus și

sovietic, grafician, critic de artă, scriitor și pedagog. Unul dintre tablourile
lui este intitulat Cal roșu la scăldat (1912).
n-am văzut pe nimeni. Pe nimeni nicăieri – nici pe malurile, nici în
apa Oredejului. Dar mai înainte fusese cineva, nu se poate să nu fi
fost. M-am ridicat, mi-am luat ghiozdanul și am pornit-o în lungul
malului. Am trecut podețul pe malul celălalt; și-acolo – pustiu. Mai
întâi m-am gândit că mi s-a părut, că pur și simplu oamenii se
ascund, ori că s-au dus pentru o vreme după treburi, dar ei chiar nu
erau. Mergeam, și cu fiecare minut mă convingeam că se petrecuse
ceva care eliberase pământul de oameni. Cel puțin, pământul de la
Siverskaia.
Nu era numai o senzație – era o certitudine. Prea multe arătau că
era absolut pustiu. Vântul vuia prin pini cum nu își mai îngăduise
niciodată până atunci. Oredejul strălucea cu niște scântei cum nu
mai văzusem înainte. În toate se simțea o eliberare care nu ar fi fost
posibilă în prezența oamenilor. Tot ceea ce era opresat mai devreme
de existența acestora tindea acum spre limitele propriilor
posibilități: copacii – spre verde, cerurile – spre albastru. Felul cum
șerpuia râul era pătruns de o anume primordialitate, dar și numele
lui, Oredej14, era primordial. Astfel de nume nu sunt date de oameni,
ele sunt create chiar de natură – așa cum sunt trunchiurile
încovoiate lângă o apă, stâncile roase de vânt. Oredejul a curs aici
înainte de a fi fost oameni, iar acum curge după ce nu mai sunt.
Râul îmi arunca în întâmpinare meandră după meandră, și nu
mai sfârșea, și tot mai sus se înălțau deasupra lui stâncile roșii.
Mergeam, și simțeam cu toată ființa mea că stăpânesc acest pământ
minunat. Impredictibilitatea Oredejului, prospețimea vântului,
unduirea ierburilor de lângă apă – toate astea îmi aparțineau mie și
numai mie. Îmi cutreieram domeniile, care (ciocănit de ciocănitoare
în pin) știau foarte bine că nu le mai stăpânește nimeni, că puterea

14 Primele consemnări datează din secolul al XIII-lea. în legătură cu

numele acestui râu există mai multe supoziții. Una dintre ele este că
provine de la cuvântul redrîi din limba rusă veche, care înseamnă roșcat,
dată fiind culoarea malurilor acestui râu.
mea e doar convențională. Pe toată întinderea râului și a pădurilor
eram numai eu, și nu aveau a se teme de nimic din partea mea. Am
procedat chiar la o trecere în revistă și am trecut pe lângă ele cum
trece un comandant la paradă – întorcând în chip nefiresc capul,
oprindu-mă din când în când și salutând. Câte ceva îmi răspundea –
dădea din ramuri, fluiera, croncănea, dar ceva nu, rămânea chiar
neobservat. Fiecare lucru observat de mine era însă de primă
importanță, fiindcă acum eu eram singurul care poseda în totalitate
această cunoaștere.
Drumul urca odată cu malul. Cumva insesizabil, râul era în afara
limitelor vizibilului, era pe fundul râpei. Despre faptul că acolo, jos,
nu era numai apă, ci și pământ vorbeau vârfurile copacilor, care abia
dacă ajungeau până deasupra râpei. Aș fi putut să ating aceste
vârfuri dacă m-aș fi apropiat de marginea râpei. Dar nu mă
apropiam.
Deasupra râului se mai ridicau încă niște case, numai că acum
erau, fără de speranță, goale. Aceste case se înfășuraseră deja în
volbură, crescuseră prin ele ierburi și copaci, deveniseră parte din
natură. Acoperișurile le atârnau peste ochi, se cocârjaseră și stăteau
să cadă. Ușile, neînchise, le scârțâiau întruna în vânt. Curentul
mișca în ferestre perdelele pe jumătate putrezite.
Am simțit cum începe să crească în mine groaza, și era groaza
singurătății. Malul începuse să coboare din nou. Am zărit jos micul
pod peste râu și m-am repezit spre el. Sub picioarele mele a prins să
răsune bătaia scândurilor. Se legănau și se loveau una de alta,
lăsându-se în voia ecoului. Zgomotul lor a continuat și când eram
deja pe mal, de parcă armata nevăzută a naturii mă urmărea ca pe o
ultimă plăsmuire care nu-i aparținea. Am traversat în fugă (nu din
pricina fricii, ci a tristeții) și m-am repezit prin pădure spre casă. Era
de nesuportat gândul că nici acasă nu mă așteaptă nimeni. Lumea
cea mare se putea apropia de sfârșit, dar acesta nu ar fi fost încă
sfârșitul total. Nu-mi pierdusem totuși speranța că mica mea lume,
cea a familiei, rezistase. Alergam și plângeam, și simțeam cum
lacrimile mi se rostogolesc pe obraji, cum plânsul îmi taie respirația.
Când m-am apropiat de casă, începuse să se întunece. Pe
fereastră, în lumina aprinsă, l-am văzut pe tata. Ședea în poziția lui
preferată, picior peste picior, cu mâinile înnodate la ceafă. Cu
degetele mari își masa gâtul. Mama îi turna din samovar apă
fierbinte. Sub imensul abajur galben totul părea ireal. Părea o
fotografie veche – poate pentru că totul se petrecea neauzit. Dar
degetele tatei se mișcau pe ceafă cât se poate de clar, iar apa fiartă
din samovar curgea, și din ea se ridicau aburi. Nu lipsea decât
cuvântul rostit.
Mama a ridicat capul. A spus:
— Ei, uite c-ai venit, drăguțule.
Tata mi-a luat mâna și mi-a strâns-o.
Ce fericire a fost aceea! O fericire ca aceea nu-mi mai amintesc.

Vineri

Când am intrat noi în locuința Voroninilor, Anastasia avea

cincisprezece ani. Cum toți locatarii și-au dat datele pentru cartelele
de alimente, i-am aflat vârsta. Poate chiar în ziua când ne-am mutat.
Șase ani diferență, m-am gândit, și m-am mirat singur de gândul
meu. Acest gând ne alătura pe mine și pe Anastasia, deci – ne lega.
Oare întâmplător m-am gândit la ea astfel? Că nu la fel m-am gândit
la vârsta mea și la vârsta lui Zaretki.
Aproape imediat am început să o recunosc pe Anastasia după
pași. Mergea ușor, pășea de pe călcâi pe vârf. Voronin mergea
târșâind. Zarețki – parcă pe catalige. Mișcarea Anastasiei o
recunoșteam din camera mea după scârțâitul abia perceptibil al
scândurilor. După durata mersului și după declicul întrerupătorului
ghiceam unde se duce – la baie, la toaletă sau la bucătărie. Baia și
toaleta erau aproape, și întrerupătoarele se deschideau și se
închideau cu un declic ușor. Drumul spre bucătărie era cel mai lung,
iar întrerupătorul de la bucătărie era mai zgomotos decât celelalte.
Când începeai să îl rotești, se auzea sunetul jalnic al arcului, iar la
sfârșit – o împușcătură amortizată. De câte ori auzeam această
împușcătură, aș fi vrut să mă duc la bucătărie.
Uneori chiar ieșeam din cameră. Cel mai adesea noaptea, când tot
apartamentul dormea deja. Pe Anastasia, care se scula ca să bea apă,
o găseam în cămașa de noapte. În locuințele la comun fiecare
mănâncă și bea la el în cameră, dar Voroninii continuau să o facă așa
cum erau obișnuiți – în bucătărie. Tot de obișnuință ținea și cămașa
de noapte: în viața la comun se aruncă de obicei peste ea un halat.
Când ne-am ciocnit prima oară, Anastasia s-a scuzat pentru
ținută: se gândise că toată lumea doarme. Eu am răspuns că nu-i
nimic – cumva, cu așa un surplus de înflăcărare am răspuns, că ea
mi-a aruncat o privire mirată. Când ne-am mai ciocnit după aceea,
Anastasia era tot în cămașa de noapte, dar nu s-a mai scuzat.
Probabil înțelesese deja că nu ne ciocnim întâmplător. Dar mai
înțelesese și că îi stă foarte bine cămașa – de mătase, prelinsă de pe
umerii ei ascuțiți.
Stătea cu spatele la dulăpiorul din bucătărie, cu palmele sprijinite
pe tăblia mesei. Mângâia cu degetele (degete lungi) lemnul brun-
cenușiu. Așa au început discuțiile noastre nocturne, cele mai în
surdină din viața mea. Ca să nu trezim pe cineva, vorbeam în
șoaptă. Șoapta e un fel deosebit de comunicare, ca să nu mai spun
de șoapta nocturnă. Chiar dacă vorbești despre lucruri obișnuite, ele
încep să pară cu totul altfel. Iar noi mai și vorbeam despre lucruri
neobișnuite.
Uitându-mă la pielea catifelată a Anastasiei, mi-au venit iar în
minte cojile de pepene. Fără să mă aștept nici eu, am întrebat-o:
— Nu ți-e frică să îmbătrânești?
Ea nu s-a mirat. A ridicat din umeri.
— Nu de bătrânețe mi-e frică… De moarte. Să nu fie groaznic.
 — Dar ai fi gata să nu mori și doar să îmbătrânești tot mai tare?
— Nu știu. Anastasia a zâmbit. Dar de ce trebuie neapărat să
îmbătrânești ca să nu mori?
— Ei, pentru orice trebuie să plătești.
— Nu pentru orice – pentru daruri nu trebuie. Dacă mi s-ar da un
asemenea dar – să nu mor fără niciun fel de condiții…
— Atunci?
— Atunci aș trăi! a spus ea râzând, aproape strigând. S-a speriat.
Și-a apăsat un deget pe buze. Acum o să dea fuga toți…
N-a dat fuga nimeni.

Sâmbătă

În ultimele trei zile temperatura mea s-a menținut normală, și

Geiger a hotărât să îmi organizeze o plimbare prin curtea spitalului.
Îmbrăcatul a durat mult și a fost meticulos. Dar în primul rând
neobișnuit. O scurtă dintr-un material de neînțeles, pe care Geiger l-
a numit cu puf. Asemănător oarecum cu ceea ce îmbracă cei care se
duc la pol. Cizme cu fermoar. Fermoarul îl mai aveam în minte, dar
nu se punea la cizme. Am încercat de câteva ori cum se închide și se
deschide – grozav. Geiger se temea foarte tare să nu răcesc sau să nu
mă molipsesc de ceva. Asta, după cât spune el, este una dintre
cauzele pentru care contactele mele cu lumea exterioară sunt cât se
poate de limitate. În schimb, dacă totul o să decurgă normal, se
preconizează ca plimbarea să fie zilnică.
Când am ieșit în curte, aerul tăios mi-a oprit respirația. Mi-au dat
lacrimile. La ferestrele spitalului am văzut câteva perechi de ochi –
se uitau la mine. Când am ridicat capul, au dispărut. Înseamnă că
aici sunt totuși oameni.
Zăpadă – scârțâie. Din gură – aburi. Mi-am scos mănușile și mi-
am dat cu zăpadă pe față (Geiger m-a rugat să îmi pun mănușile).
Am clătinat o creangă de arțar, am produs ninsoare. Stăm toți –
Geiger, Valentina și eu – în zăpadă. Râdem.
Deși mie nu-mi place zăpada. Pe insulă se întâmpla ca zăpada să
rămână până la jumătatea anului. Mergeai pe ea în încălțări din
cârpă legate cu sfoară (ce cizme cu fermoar acolo!), și nu interesa pe
nimeni în mod deosebit dacă răcești sau nu. Iar dacă erai primul din
convoi pe un drum nebătut, zăpada îți ajungea până la brâu. Și chiar
dacă se mersese cu o zi înainte pe-acolo, peste noapte se troienea
iarăși. Făceai pașii cât mai mari, ca să birui cu un pas o distanță cât
mai mare. Era o beznă de iad, înaintai pe dibuite, te împiedicai
întruna de cioturile căzute în zăpadă. Iar în mâini aveai un joagăr. Te
împiedici de un ciot, cazi cu joagăr cu tot, și te gândești: ce-ar fi să
mă acopere de sus până-ntr-atât, încât să mă găsească abia la
primăvară. Iar la primăvară ce să mai ia, ce mai rămâne la
primăvară din mine?
I-am văzut pe cei pe care îi găseau primăvara – îi numeau ghiocei
– cu ochii ciuguliți, cu urechile roase. Pentru ca așa, morți, să nu mai
vadă escorta, mi-am spus, să nu îi mai audă înjurăturile de mamă.
Odată a trebuit să târăsc un trup înghețat până la șanțul cu cadavre.
L-am ținut de subsuori (atunci nu mai știam de scârbă), iar
picioarele îi săltau pe movilițe. Îl târâm și, puțin, îl invidiam – viața
asta nu-l mai privea, în timp ce pe mine, încă, da.
Atunci se întâmpla ca unii să înghețe în pădure. Nu pentru că ar
fi luat hotărârea asta, ci de oboseală. Se dădeau mai la o parte, se
așezau pe jos sleiți, și, pesemne, le era mai ușor să înghețe decât să
se ridice și să continue lucrul. Se așezau, nedormiți, să își tragă
sufletul – și erau troieniți. Și înghețau, fiindcă somnul nu împiedică
moartea. Erau troieniți repede – mai încearcă pe urmă să-i găsești!
Pe-aceștia, în general, nici nu-i prea căutau: pricepeau că au
înghețat, că n-au fugit, n-aveai unde să fugi de pe insulă. Știau că în
primăvară o să-i găsească.
Geiger a spus că dacă această plimbare o să decurgă bine, o să ies
în fiecare zi. Uitându-mă la el, m-am gândit că, probabil, ca și mine,
stă culcat cu Valentina. Adică nu ca mine, oh, nu ca mine, bănuiesc
cum… Ce bun e spitalul pentru idile – sunt multe paturi în el!

Duminică

Astăzi mi-au pus în salon un televizor. Geiger mi-a explicat

îndelung principiul lui și ce am de făcut. Am învățat destul de
repede. Uitându-se ce sigur apăs pe telecomandă, Geiger a fost, după
părerea mea, ușor dezamăgit. Crezuse că n-o să mai pot de uimire.
De fapt, da, chiar m-a uimit. Dar cinematograful m-a uimit la
vremea lui mai mult – ca să nu mai vorbim de faptul că ecranul era
acolo incomparabil mai mare. Chiar așa fără sunet cum era.
— E un cuvânt mătăhălos, i-am spus lui Geiger referitor la
televizor.
— Spune-i vizei, a răspuns el.
E ceva de vițel aici; mă mai gândesc dacă se face să spun asta. M-
am uitat cu Geiger la știri. Eu n-am înțeles aproape nimic – în mare
parte pentru că mă gândeam la sunetele transmise de televizor –
cuvinte, muzică, urlet de sirene. Da, cu sonor e cu totul altceva…
— Ce înseamnă default? întreb.
— Vara trecută banii s-au depreciat.
— Și acum ce trebuie să se facă?
— Să se fure mai puțin, probabil. Numai că în Rusia asta e
imposibil.
Îl aud deja pentru a doua oară vorbind de hoție. Păi, s-a furat
întotdeauna – în o mie nouă sute nouăzeci și nouă, în o mie opt sute
nouăzeci și nouă, și la fel în toți ceilalți ani. De ce îl preocupă acest
lucru atât de mult? Fiindcă e neamț? Nemții, îmi închipui, nu
practică asta la o asemenea scară, pentru ei e surprinzător că se
poate fura cu atâta dezinvoltură. Și pentru noi e surprinzător, dar
furăm.
Pe ecranul televizorului sunt case. Nu mai au monumentalitatea
dinainte, sunt cumva ușoare, chiar e de mirare cum stau. Sticlă
multă și metal. Uneori nu e de înțeles ideea arhitecturală – ceva
acoperit cu sticlă. Simt privirea lui Geiger.
— Îți plac?
Despre case mă întreabă.
— Eu sunt obișnuit ca o casă să fie din cărămidă, răspund. Și cu
acoperișul în pantă.
— Ei, ce arată aici e Moscova, dar la Piter totul e cum îți place
dumitale. Când o să începi să ieși pe stradă, o să vezi singur.
Când o să încep să ies? am vrut să întreb.
Nu am întrebat. M-am prefăcut absorbit de televizor.
Mașinile care merg sunt nostime. Nu seamănă deloc cu cele care
erau pe timpul meu… Numai că și acest timp este acum al meu, și
Geiger vrea să mă adaptez la el. Îmi urmărește reacția.
— Ce simți fiind într-o țară, de fapt, nouă? întreabă.
— Simt că are noi dificultăți.
Zâmbesc. Geiger zâmbește și el – oarecum mirat: se aștepta la
altceva.
— Fiecare timp are dificultățile lui. Ele trebuie învinse.
— Sau evitate.
Se uită la mine atent. Spune cu jumătate de glas:
— Dumneata n-ai reușit…
N-am reușit. Geiger, după părerea mea, e un om social. Iar eu nu.
Țara nu e măsura mea, și nici poporul nu e. Am vrut să spun: omul
– iată măsura, dar asta sună ca o zicere. Deși… Oare zicerile nu sunt
adevărate – mai cu seamă dacă sunt rezultatul unei experiențe de
viață? Sunt, de bună seamă. O să scriu, lasă să citească Geiger.
Lui, între altele, i se pare că felul cum scriu eu nu e foarte
obișnuit. Ce are în vedere, nu mă lămurește deloc. Așa, un ușor
accent necontemporan, zice, dar, dacă nu mi se cunoaște povestea,
aproape că nici nu se observă. Ei, foarte bine. Dar eu, dimpotrivă,
aud că el și Valentina vorbesc altfel decât am vorbit înainte noi doi.
Se simte o mai mare degajare, și încă, poate, un șchiopătat în
intonație. Foarte plăcut, de altfel. Încerc să preiau toate astea – am
ureche bună.

Luni

Azi m-am uitat toată ziua la televizor. Am schimbat canalele. Pe

unul se cântă, pe altul se dansează, pe al treilea se vorbește. Se
vorbește curgător, înainte nu se pricepeau să vorbească așa și, în
primul rând – nu dezvoltau așa o viteză, în special moderatorul:
pronunță cu un glas melodios, împarte discursul nu în fraze, ci în
inspirări ale aerului. Poate orice, numai să nu inspire nu poate, că
altfel ar vorbi fără pauze. Un virtuoz. Un om-limbă.
A intrat Valentina, cu masa de prânz. Arăt spre ecran:
— Așa se dansează acum?
— Ei, da – zâmbește cam așa. Nu-ți place?
— Ba da, de ce nu? Energic…
Nostimada e că așa erau înfățișați la teatrul de amatori din
Siverskaia apucații. Erau la tratament, dar dansau. Mai exact, dansul
lor arăta necesitatea tratamentului. Pe unul dintre actori îl
cunoșteam, venea câteodată la noi la o cafea. Pe scenă, în lumina
difuză de un roșu-aprins, era impresionant, chiar înspăimântător,
dar la masa de pe veranda noastră părea un om debil. Își ștergea
întruna cu un șervețel fruntea transpirată. Din când în când omora
câte un țânțar care se așeza pe el și îl punea cu grijă în același
șervețel. La plecare îi înmâna trofeul mamei. În viața neteatrală era
contabil, iar numele lui de familie era Pecionkin15.
— Probabil – Valentina îmi toarnă ceai – nici cântecele moderne
nu vă… iartă-mă, nu-ți plac.
Chiar nu-mi plac. Tac, nu vreau să fiu dușmanul a tot ce e nou.
— Cântecele dinainte erau melodioase, continuă ea, iar în cele de-

15 Pecionîi copt.
acum principal e ritmul. Dar și ritmul e ceva, nu?
Zilele trecute mi-a atras atenția faptul că ea nu mai arată ca o soră
de caritate. Acum își poartă părul desfăcut, și îi stă foarte bine. De
altfel, o prindea și înfățișarea de la început. Când i-am spus acest
lucru, mi-a răspuns că Geiger i-a cerut să nu mai facă pe sora de
caritate. În primele zile se temuseră teribil de șocul pe care ar fi
putut să îl aibă noua realitate asupra mea. Reiese că Geiger căutase
pince-nez-ul, termometrul vechi și tot restul. Dar după aceea au
lăsat-o mai ușor: eu, potrivit spuselor Valentinei, m-am ținut bine, și
n-a fost nevoie de nicio operetă. În realitate, Valentina e doctorand la
Facultatea de Psihologie, își scrie disertația.
Bănuiesc pe ce subiect.

Marți

Într-o sâmbătă a morților am întâlnit-o pe Anastasia la cimitirul

Smolensk. Eu îmi pomeneam bunica și tatăl, ea – mama. Ea pleca,
eu abia venisem. Cum s-a făcut (de obicei, în aceste zile se vine la
cimitir cu toată familia) că amândoi eram acolo fără rude? Nu-mi
amintesc. Îmi amintesc numai ce bucuros am fost când văzut-o pe
Anastasia. Întâi am rămas o clipă pe loc, dar pe urmă am luat-o
amândoi pe alee.
— De ce a murit mama dumitale? am întrebat.
— De ftizie. S-a chinuit mult. Dar tata și cu mine tot speram că o
să trăiască.
I-am luat mâna și i-am strâns-o cu putere – degete reci. Am simțit
că îmi răspunde cu o strângere. Ne-am dus împreună la mormântul
tatei și al bunicii. L-am curățat de frunzele uscate căzute și am șters
cu o cârpă gardul de fontă. Muriseră când încă se mai puteau
comanda împrejmuiri. Iar acum eu nu putusem să cumpăr nici
măcar niște răsaduri – și doar se vindeau întotdeauna la intrarea în
cimitir. Am hotărât să nu smulg iarba (să crească totuși ceva), dar
Anastasia a stăruit să o smulg. A spus că iarba acoperă aducerea-
aminte despre un om, și cât timp are cine să vină de hac ierbii, omul
mai e cumva pe pământ. Nu știu. Eu nu gândeam așa. Iarba, firește,
am smuls-o amândoi.
Pe urmă ne-am plimbat prin cimitir. Pe aleile mai îndepărtate încă
nu fuseseră strânse frunzele căzute, inspiram mirosul lor putred.
Întorci acest galben intens cu piciorul, și pe dos e brun-cenușiu.
Aerul e rece de te ustură nasul. Da, îmi atârna atunci de nas o
picătură – și Anastasia a zburat-o. Și-a scos o mână din manșon și
așa, pur și simplu, a zburat-o. Râdea. Îngrozitor de penibil, dar în
același timp… plăcut. Aproape că… Lasă.
Da, eram gata să uit: tot atunci l-am întâlnit pe Zarețki. Văzându-
ne, a spus:
— Și eu, uite, o pomenesc pe maică-mea.
Ținea în mână o floare roz de hârtie. Din buzunarul paltonului
ros ieșea gâtul unei sticle. Sticla încăpuse toată, dar, cum buzunarul
se căscase, se vedea. În celălalt, sunt sigur, avea salamul. Țin minte
că m-am mirat sincer că Zaretki a avut cândva o mamă. L-o fi dus,
când era mic, de mână. Și mai înainte – l-a purtat în pântec,
pesemne că da. Îmi era mai simplu să îmi închipui că a apărut prin
înmugurire.
Mă gândesc – dacă era într-adevăr toamnă, de ce am vrut să
cumpăr răsaduri? Când e sâmbăta morților? De trei ori în Postul
Mare, de Pastele Blajinilor și de Sfânta Treime. Sâmbăta Sfântului
Dumitru e în noiembrie16. Înseamnă că eram în noiembrie? Sau torul
s-a petrecut primăvara – acum începeam să am îndoieli. Aer tăios
era, manșon era, oare de ce m-am gândit eu că era toamnă?
Deja nu mai sunt sigur că pășeam pe frunze – mai curând, pe
zăpadă. Pe o zăpadă brun-cenușie de primăvară, jerpelită, numai
petice. Care scoate un sunet ud și clefăit. Trecând pe lângă biserica
Smolenskaia, am auzit un susur – apa de pe acoperiș se scurgea în

16 Conform calendarului iulian, folosit de Biserica rusă.

butoaiele puse dedesubt. Iar din gurile noastre ieșea, odată cu
cuvintele, abur.
— Gândește-te, la fel o să vină să ne viziteze aici copiii și nepoții
noștri, a spus Anastasia. O să meargă pe deasupra noastră, o să
vorbească. Despre tot felul de nimicuri, de una și de alta. Iar noi o să
zăcem jos la noi. Și o să tăcem.
Suna așa, ca și cum aveau să fie copiii și nepoții noștri comuni. Și
ca și cum aveam să zăcem și să tăcem împreună. Mergeam
gândindu-mă la cuvintele ei și mă închipuiam zăcând sub pământ.
Și, uite, cineva mă vizitează, și a și început să se plictisească, să îl
apuce urâtul stând aici. Visează la cum are să se întoarcă din orașul
morților în orașul viilor, și gustă dinainte bucuriile lui vii de seară.
Cum îmi imaginam și eu atunci cum o să mă duc acasă cu Anastasia
(pe jos, de-a lungul pârâului Smolenka), cum o să bem în bucătărie
un ceai fierbinte și cum o să mă cuprindă fericirea. Și faptul că
bunica și tata zăceau tăcuți nu mă oprea, fiindcă ei se bucurau
întotdeauna de bucuriile mele. Ce-i drept, pentru ei, mari băutori de
ceai, nici nu era loc la masa noastră.
Acum am mai cumpănit încă o dată totul: păi da, sigur, era
toamnă. Și nu mă pregăteam să cumpăr răsaduri – pentru că nici nu
se vindeau, de vreme ce era toamnă. Luna în care ne-am cunoscut
noi e octombrie. Iar întâlnirea la cimitir a fost în noiembrie – țin
minte că abia ne știam unul pe altul. La plecare, la poarta
cimitirului, ne-a ieșit înainte un om, poate calic, poate sărac cu
duhul. Ne-a pus în mână și mie, și ei câte o frunză galbenă și ne-a
numit mire și mireasă. Anastasia s-a înroșit. I-am dat omului zece
mii. Sau o sută – nu-mi amintesc, banii nu valorau atunci nimic.
Frunza mea am păstrat-o multă vreme.

Miercuri

— Dumneata ce crezi, de ce a avut loc Revoluția din Octombrie?

m-a întrebat Geiger. Că dumneata ai văzut totul.
Așa, pe neașteptate. Te pomenești că o să iasă la iveală că Geiger
scrie romane istorice.
— În oameni se acumulase mult rău… îmi aleg cuvintele ca să
răspund. Trebuia să se găsească o ieșire.
— Curios fel. Curios… Deci dumneata nu legi revoluția de
situația socială, de premisele istorice și de alte detalii?
— Oare faptul că totul era tulbure nu e o premisă istorică?
Geiger a pus un scaun vizavi de patul meu și l-a încălecat.
— Dar se consideră că tulburările din nouă sute șaptesprezece au
avut cauzele lor – războiul, pauperizarea poporului, nu știu mai
ce…
— Au fost vremuri cu mult mai rele – și nimic, niciun fel de
tulburări.
Geiger și-a pus mâinile pe speteaza scaunului și bărbia pe mâini.
Bărbia s-a făcut numai crețuri, s-a micșorat.
— Interesant fel de a gândi. Chiar neistoric cumva…
Geiger se uita la mine fără nicio reținere, cum se uită cineva care
cugetă. Se ciupea de lobul urechii. Are urechi mari, dar câtă vreme
nu și le ciupește, nu se observă: multe gesturi de prisos sunt pe
lume.
După ce a plecat, m-am uitat la televizor – la ceea ce numesc aici
în engleză talk-show. Se întrerup toți unul pe altul.
Tonuri de intriganți și de oameni fără multă carte, o vulgaritate
insuportabilă. Aceștia să fie noii mei contemporani?

Joi

Discuțiile mele nocturne cu Anastasia au continuat. Ședeam pe

câte un taburet – uneori, față în față, dar cel mai adesea alături,
rezemați de perete sau de dulăpior. Când ședeam alături, brațele
noastre se atingeau și îi simțeam căldura. Ceva mai mult decât
căldură – electricitate. Amândoi o simțeam. Mă temeam să nu
înceapă să sară scântei între noi.
Jos, în spatele ferestrei, se auzeau trăsurile târzii, și faptul că
mergeau încet avea un efect liniștitor. Învățasem să știu când o luau
drept pe bulevard și când treceau ca să dea cotul pe Zverinskaia.
Din când în când, liniștea nopții era sfâșiată de huruiala
automobilelor, și nouă ne era frică să nu-i trezească pe locatarii
casei. Chiar îi trezea. Adormiți, târșâit, răzbeau până la toaletă.
După ce, cu o bubuială, trăgeau apa, se opreau în ușa bucătăriei și se
uitau miop la noi. Nu ziceau nimic.
Odată, când Anastasia a avut gripă, s-a întâmplat să rămână
singură acasă. Toți plecaseră după treburi – toți în afară de mine,
fiindcă eu nu aveam treburi mai importante decât Anastasia.
Stăteam la ușa ei și auzeam cum îmi bate inima. După ce am
ciocănit, am intrat. Anastasia era în pat, culcată. Când m-am
apropiat, am văzut că nasul și pleoapele i se umflaseră și erau roșii.
Ca după plâns.
— Nu te apropia, a spus cu o voce guturăită, o să iei răceala.
M-am apropiat. M-am așezat cu grijă pe marginea patului.
— Foarte bine. Că în doi e mai plăcut să fii bolnav.
— Nu e nimic plăcut – mi-a arătat din cap cartea care stătea pe
plapumă. Nici să citesc nu pot.
A vrut să se așeze în capul oaselor, dar n-am lăsat-o – mi-am pus
palma pe umărul ei. Patru degete stăteau pe cămașa de noapte, iar
al cincilea, cel mai abil, s-a pomenit la marginea gulerului. Degetul
mic. Atingându-i pielea. În el se mutaseră toate organele mele de
simț, și eu tot eram degetul mic.
— Stai culcată… Am găsit putere să-mi desprind mâna. Vrei să-ți
citesc? În copilărie, când eram bolnav, îmi citeau întotdeauna.
Anastasia m-a privit curioasă. Respira pe gură. A dat cartea la o
parte.
— Atunci citește-mi ce îți citeau.
 M-am dus la mine în cameră și am adus ce îmi citeau mie. În timp
ce citeam, am căutat pe plapumă degetele Anastasiei. Fără să-mi iau
ochii din carte, am întrebat:
— Pot să-ți țin mâna? Ca să-ți dau afară boala prin ea.
Ca răspuns am simțit o strângere ușoară. Am reluat lectura.
Citind frază după frază, mă gândeam că nu mai citisem niciodată cu
voce tare cuiva. Când am ajuns acolo unde e descrisă frica lui
Robinson de a nu se îmbolnăvi, m-am uitat la Anastasia. Stătea cu
ochii închiși, nu era limpede dacă mai asculta sau dormea.
Asculta. M-a mângâiat pe mână și a spus:
— Nu e comod dacă stai așezat – îți obosește spatele. Stai culcat
peste plapumă.
Și după o clipă de tăcere:
— Te rog…
Acest te rog aproape că m-a dat gata. Mi s-a pus un nod în gât și
mi-a pierit glasul. A scârțâit patul când mi-am zvârlit târlicii și m-
am întins – puteau scârțâi așa și încheieturile mele înțepenite. Dar
pe urmă glasul mi-a revenit și am început să citesc iar. Trăgându-se
mai aproape, Anastasia mi-a pus o mână pe piept. Îi simțeam pe gât
respirația fierbinte. Când respirația a devenit ritmică, m-am uitat la
ea: dormea. Am simțit bucurie și liniște. Am rămas mult timp unul
lângă altul, m-am ridicat doar atunci când am auzit o cheie
răsucindu-se în broască. Am sărutat-o pe Anastasia pe fruntea care-i
frigea și am ieșit.
După două zile m-am îmbolnăvit și eu. Simțind cum mi se
inflamează tot mai tare gâtul cu fiecare oră, m-a cuprins fericirea.
Anastasia și cu mine împărtășeam aceeași boală. Acum venea ea la
mine și, culcată alături, îmi citea. Înțelegeam amândoi că ceea ce se
petrecea între noi cam depășea ceea ce înseamnă îngrijirea unui
bolnav, dar nu vorbeam despre asta și nu încercam să numim acest
lucru. Numești – sperii. Definești – distrugi. Iar noi voiam să
păstrăm.
 Vineri

Odată, era toamnă, cu vreo doi ani înainte de a termina liceul, a

venit la mine, pe Peterburgskaia (atunci deja Petrogradskaia), Seva.
Cu o față secretoasă. Figura lui, în general vorbind, era foarte
expresivă. Era când concentrată, când șireată, când înțelegătoare,
când tristă, dar de data asta nici nu mai era o față, era un secret. Fără
să scoată vreo vorbă, Seva a trecut imediat în odaia mea. După ce m-
a întrebat dacă mai e cineva în casă (nu era nimeni), a închis totuși
ușa cu cheia. Cheia asta zăcuse mulți ani în ușă, dar nu o folosise
nimeni niciodată. Nu m-as fi mirat dacă nu s-ar fi răsucit, având în
vedere că nu-și găsise rostul (crescuse, se lăbărțase), ori, pur și
simplu, pentru că o răsucea ghinionistul Seva. Dar s-a răsucit.
Cu capul lăsat într-o parte, pozând, Seva s-a rezemat cu coatele
de perete. De burtă își apăsa un rucsac mic, ale cărui margini se
mișcau în ritmul respirației lui accelerate. După ce și-a tras sufletul,
Seva a desfăcut rucsacul și a scos din el un teanc de foi.
— Uite…
Mi-a dat întreg teancul, deși toate foile aveau același conținut. S-
au dovedit a fi manifeste. Manifestele îndemnau la schimbarea
imediată a puterii.
— De unde le-ai luat?
— În drum spre gimnaziu s-a apropiat de mine un individ.
Necunoscut. M-a rugat să le împart gimnaziștilor.
— Și tu?
— Am spus că o să le împart. E vorba, pricepi, de salvarea Patriei.
Și în atari împrejurări eu, bineînțeles…
Pe lângă manifeste, a ieșit la iveală din rucsac și o sticlă cu vin.
Izbind-o hotărât, Seva a pus-o pe masă.
— Sticla tot el ți-a dat-o?
— Nu, sticla am șterpelit-o de-acasă. Ca să marcăm începutul
luptei revoluționare. Adu pahare.
De mult nu mai comandase așa. Am adus pahare. Seva radia pur
și simplu știindu-se participant la un secret. După ce am băut câte
un pahar, l-am întrebat dacă a citit romanul Demonii. Seva a început
să-mi vorbească îngăduitor și, cine știe de ce, pe nas:
— Știi, numai de romane nu-i nevoie – bine? Astea toate sunt în
trecut, acum o sută de ani. În momentul de fată necesitatea obiectivă
e să luăm puterea în…
— Bine, fără romane. Tentativă de lovitură de stat. Cinci ani de
ocnă, dacă nu și zece. Adio gimnaziu, adio Petersburg. Ești gata
pentru așa ceva?
S-a dovedit pe loc că vărul meu nu era gata pentru așa ceva. Nu
am râs cu voce tare, fiindcă mi s-a făcut milă de el. Rozaliu în obraji
după vin, Seva a pălit vizibil, iar buzele, ca de obicei, au început să-i
tremure:
— Mie, pur și simplu, mi s-a părut…
Aș putea să spun că lui Seva i s-a ridicat părul în cap – pentru că
i-l ridica prin fereastră vântul. Mă rog, eu o să spun așa: ceea ce intră
de obicei în această expresie corespundea stării lui. Seva a mai spus
ceva confuz, iar eu mă uitam la el și nu ascultam. De ce, mă
gândeam, l-am speriat așa? De ce i-am frânt zborul, căci, dacă e să
vorbim serios, cine s-ar lua de el, un elev de gimnaziu? Ei, în cel mai
rău caz, l-ar descoase, dar și asta e puțin probabil.
Seva a fost atât de decepționat, că nici n-a mai terminat de băut
vinul. Mi-a lăsat și sticla, și manifestele, cu rugămintea să le distrug.
Le-am distrus, firește, pentru că nici alcoolul, nici revoluțiile nu mă
atrăgeau. Sticla cu restul de vin am dus-o la gunoi – vasăzică, Seva a
șterpelit-o degeaba. Manifestele le-am aruncat în sobă, și comorile
gândirii revoluționare au ars fără urmă. Conținutul lor mi-a ieșit cu
totul din minte.
Ceea ce a rămas este ziua caldă de septembrie intrată în odaia
mea prin fereastra deschisă. Deschisă toamna – ceva atât de rar.
Freamătul palmierului pe postamentul sculptat (trandafiri și crini).
Raza piezișă de soare aterizată pe masa de scris. Focalizată pe un
teanc de cărți. Zborul ușor, insesizabil fără soare, al prafului. Pe
manualul de istorie – o buburuză.

Sâmbătă

Lera Amfiteatrova m-a întrebat:

— Deci mă vrei?
Pe Lera o vedeam pentru prima oară, dar am răspuns afirmativ:
ce altceva puteam să răspund la cincisprezece ani? Cel mai mult m-a
mirat acest deci – el se pretindea a fi rezultatul unei discuții, or
tocmai, că nu fusese nicio discuție. Fuseseră câteva priviri ale mele
spre tânăra femeie care stătea în celălalt capăt al sălii. Ea le prinsese.
În felul cum o făcuse fusese mult mai multă chemare decât fusese
propriu-zis în priviri. O voiam? Nu știu. Poate o și voiam. Dar mă
uitasem la ea pentru că era ieșită din comun. După croiala
îndrăzneață a rochiei înțelesesem că era o emancipată.
Despre emancipate – ce nu se povestea la noi în clasă, cu o
descriere detaliată a aspectului exterior și a lejerității moravurilor
(ceea ce Lera a și demonstrat fără zăbavă), astfel încât am încadrat-o
fără nicio greutate. Se purta în deplină concordanță cu descrierea
standard – cu excepția, poate, a părului tuns scurt – și își interpreta
partitura în ceea ce se numește fa de sus. De mirare era faptul că
obiect al atenției ei devenisem eu, care nu mă remarcam prin nimic.
Dar poate că nu era de mirare. De ce să-și manifeste felul progresist
față de cineva care era deja suficient de progresist?
M-a luat cu hotărâre de mână și, în muzica răsunătoare, m-a dus
prin sală spre ieșire. Mi s-a părut că ne mișcăm în ritmul acelei
muzici, și această mișcare ritmică a noastră îmi paraliza voința, atâta
câtă mai era. Încerc acum să-mi amintesc ce sală era aceea, ce
muzică era – fără succes. Dar nici nu e important, au și dispărut
imediat. Îmi amintesc palma transpirată a Lerei, cu tot vântul rece
din stradă. Cum am rătăcit prin niște curți-puțuri căutând locuința
ce îi (ea a spus ne) fusese pusă la dispoziție de o prietenă. Cheia de
la apartament o ținea gata pregătită în mâna liberă, cu brațul întins
în direcția în care ne deplasam. Și cheia scoasă înainte de vreme, și
brațul întins dădeau mișcării noastre impetuozitate, dar, în măsură
și mai mare – teatralitate.
Am zburat pe niște trepte știrbite până la ultimul etaj. Unde Lera,
în sfârșit, și-a folosit cheia și am intrat într-o cămăruță. Ca mobilă
erau acolo numai un pat, o masă și un scaun. În spatele scaunului se
mai vedea o ușiță care dădea, probabil, în bucătărie. Lera s-a lipit de
mine. Era o idee mai înaltă decât mine, și trăgeam pe nări tot suflul
ei umed. Și-a aplecat capul. Mi-a atins buzele cu buzele ei. Și-a
trecut limba pe buzele mele. S-a întors încet cu spatele la mine.
— Și acum desfă-mi șireturile rochiei…
Pe grumaz îi tremurau inelușe blonde. M-am apucat să desfac.
— Ce-i, e prima dată când desfaci șiretul unei rochii? Și, în
general – totul e prima dată?
— Totul e prima dată…
Lera a oftat adânc. Rochia a fost desfăcută și scoasă. După rochie
au urmat o bluză ușoară și un jupon cu volane. Niște chiloți cu
picior și o cămășuță. Șiretul de la corset mi-a revenit iarăși mie
(iarăși în oftaturile Lerei). Am avut de furcă o groază cu
prinzătoarele ciorapilor – până la urmă le-a desfăcut ea. S-a așezat
pe scaun. Eu m-am lăsat pe vine și i-am scos ciorapii din picioare.
Odată cu ciorapii negri, mâinile mele au alunecat pe pielea albă a
Lerei. Extraordinar de albă. Pe-atunci femeile nu se bronzau.
Mai e nevoie să spun că, odată culcați în pat, numărul pretențiilor
și oftaturilor Lerei a sporit? Nu se codea să-mi orienteze mișcările,
făgăduind cuiva nevăzut că era ultima oară când școlea băieței. Mi
s-a părut că după o vreme oftaturile ei și-au pierdut nota de
indignare, dar până la urmă nu sunt sigur. Câți ani avea? Cred că
optsprezece, nu mai mult. Dar atunci mi se părea infinit de adultă.
Pe urmă a fumat stând pe scaun. Picior peste picior, dezbrăcată
încă. Cu degetul mare și cu arătătorul ținea un țigaret de argint cu o
țigară și dădea afară cu precauție fumul din gură. Eu, instalat
turcește pe pat, o examinam în tăcere. Vedeam pentru prima oară
un corp de femeie gol. Arătând spre cruciulița de pe pieptul meu,
Lera a întrebat:
— Tu crezi în Dumnezeu?
— Da.
— În epoca aeroplanelor e rușinos să fii credincios. Uite, eu sunt
fiică de preot, dar nu cred. A tras un fum. De ce taci?
— Au desființat aeroplanele moartea?
Lera a izbucnit în râs:
— Bineînțeles!

Luni

Mi-am amintit. Mi-am amintit totul despre aviator. Aveam 11–12

ani când tata m-a luat cu el la aerodromul Komendantski – să văd
cum zboară aeroplanele. Cu doi ani înainte nu exista niciun
aerodrom Komendantski – era doar hipodromul Komendantski,
unde aveau loc și mitingurile aviatice. După ce s-a construit alături
aerodromul, mitingurile se țineau pe el… Știu de la Geiger că acum
asta se numește show aviatic, dar mie îmi place mai mult miting.
După părerea mea, în viața de-acum e prea mult show. Vorbesc ca
om care se uită cât e săptămâna de lungă la vizei.
Iulie, soare. Vântul cald face să freamăte dantela umbrelelor.
Mulți sunt cu pălării de paie, unii cu niște coifuri triunghiulare
făcute din ziare. Noi ne-am dus dis-de-dimineață, ca să stăm în
primul rând de spectatori. Putem să ne uităm pe îndelete nu numai
la aeroplane, ci și la aviatori. Chiar în clipa când i-am văzut pe acei
oameni, am luat hotărârea fermă că mă voi face aviator. Nu pompier,
nu dirijor – aviator.
Voiam să stau și eu tot așa, înconjurat de ajutoare, și, uitându-mă
în depărtare, să duc fără grabă țigara la gură. Să îmi răsucesc și eu
așa vârfurile ridicate ale mustăților. Înainte să mă duc spre aeroplan,
să îmi închei pe bărbie catarama la cască. Să îmi pun fără grabă
ochelarii-conserve. Dar farmecul cel mai mare nu consta pentru
mine în asta. Pe mine mă fermeca cuvântul ca atare – aviator.
Vibrația lui contopea frumusețea zborului și mugetul motorului,
libertatea și forța. Era un cuvânt minunat. Mai târziu a apărut
liotcik17 pe care l-ar fi inventat Hlebnikov 18. Cuvântul nu e rău, dar e
cam ciunt: are în el ceva de vrabie. Iar aviator – aviatorul e o pasăre
mare și frumoasă. O astfel de pasăre voiam să fiu și eu.
Aviator Platonov. Nu a devenit chiar numele meu de-acasă, dar
câteodată îmi spuneau așa. Și îmi plăcea.

Marți

Păi eu chiar gândesc neistoric – aici Geiger are, probabil, dreptate.

Privirea istorică îi face pe toți ostatici ai marilor evenimente sociale.
Dar eu văd lucrurile altfel: exact invers. Marile evenimente cresc în
fiecare individ în parte. Mai cu seamă marile zguduiri.
Totul este foarte simplu. În fiecare om există rahat. Atunci când
rahatul tău intră în rezonanță cu rahatul altora, încep revoluții,
războaie, fascism, comunism… Și această rezonanță nu e legată de
nivelul de trai sau de forma de conducere. Adică, poate, este legată,
dar nu în mod direct. Ce este curios: binele nu se repercutează deloc
cu aceeași viteză în sufletele celorlalți.

Miercuri

17 Pilot, aviator.
18 Velimir Hlebnikov (1885-1922) poet și prozator rus, reprezentant al
avangardei ruse, reformator al limbajului poetic, creator de cuvinte noi.
 O săptămână întreagă nu am scris. Am bolit. Valentina e de
părere că a fost prea rece pentru mine în timpul plimbării și mă
sfătuiește să mă îmbrac mai călduros. Geiger nu e de acord cu ea.
După părerea lui, am fost atât de transpus descriind cum am fost
bolnavi Anastasia și cu mine, încât chiar m-am îmbolnăvit. Nu este
departe de adevăr.
Iar de scris, nu că nu am putut – nu am vrut, nu am avut
dispoziție. Dispoziție în general. Geiger a spus că e normal. Că în
primele săptămâni m-au ținut încordarea, mobilizarea în urma
șocului, dar cum a intrat viața cât de cât pe un făgaș – m-am delăsat.
Da, sunt de acord, m-am delăsat. Dar mie tocmai făgașul meu nu-mi
place. E cumva strâmb, discontinuu – pe unde a tot cotit atâția ani?
Și în primul rând – unde duce? La viața aceea ciudată pe care o văd
la televizor? Această viață nu mă atrage deocamdată. Nici pe Geiger,
după cum a ieșit la iveală.
Iar în privința jurnalului a spus să nu mă neliniștesc – nimeni nu
mă silește să scriu în el în fiecare zi. Nu mă silește – pentru asta
chiar mulțumesc. Și n-o să scriu. În general vorbind, Geiger îmi
place din ce în ce mai mult. Nu se prea lasă pradă emoțiilor, e chiar
puțin rece, dar prin răceala asta se simte o bunăvoință reală.
Mai rău e invers, când în spatele unei veselii exterioare se
ascunde una de șobolan. Am avut un cunoscut, Aleksei
Konstantinovici Averianov. Mic, chel, cu un cap mare, leit o
ciupercă. Și se înmulțea, probabil, prin spori, cum să ți-l imaginezi,
așa cum era, cu o femeie? Deși – nu, erau și pe la el niște femei,
sigur, tot așa mici ca și el. Stai de vorbă cu el un ceas-două – un om
numai suflet: blând, prevenitor, binevoitor din fire. Râde de se
prăpădește, de nici nu mai știe de el, cu niște hahahauri distincte,
răsunătoare, cu capul lăsat într-o parte. Iar într-o bună zi se
dovedește că nu este blând și nu este binevoitor, ci un invidios
patologic, iar pe la spatele tău spune niște…
 Cine era acest Averianov? Cu ce se ocupa, de unde îl cunoșteam –
nu-mi amintesc nimic. Dar, iată, natura lui de ciupercă,
comportamentul lui de vierme mi-au rămas în memorie. Da, mi-au
rămas și lentilele bombate ale ochelarilor. Care făceau ca și ochii lui
să pară bombați. Dar cum de a venit brusc vorba despre el? Ah, da,
Geiger – uite, el nu-i așa.
— Tocmai mi-am amintit de un oarecare Averianov, îi spun, firea
lui, statura, până și ochelarii. Dar ce a însemnat el în viața mea – nu-
mi amintesc nici dacă mă omori. De ce sunt construite așa
amintirile? Și ce înseamnă amintire din punct de vedere științific?
— Amintirea este o anumită combinație de neuroni, de celule ale
encefalului. Intră în legătură alți neuroni – îți apare o altă amintire.
— Cu alte cuvinte, pentru ca Averianov să îmi apară în întregul
lui nu mi-au ajuns neuronii? E cumva foarte mecanicist.
— Da, nu îți face griji, poate că o să-ți mai apară Averianov în
toată splendoarea. Poate că nici n-o să te bucuri. Iar în afară de asta
– Geiger și-a încheiat nasturele de sus al halatului –, ar fi plictisitor
dacă amintirile dumitale ar reflecta viața în oglindă. Ele o fac
selectiv, și asta le apropie de artă.
Mie, de fapt, nici nu îmi trebuie Averianov. Ce îmi amintesc
despre el este absolut suficient.

Joi

Ce mă miră la televiziune: acolo tot timpul au jocuri. Ghicesc

cuvinte, melodii, dar și, am citit, se pregătesc să trimită pe cineva să
supraviețuiască pe o insulă nelocuită. Toți sunt veseli, inventivi și
destul de mediocri, aș zice. Se vede că n-a existat în viața lor o insulă
pe care să fie nevoiți să supraviețuiască. Asta le-o lipsi oare?

Sâmbătă
 Mă tot gândesc la natura amintirilor. Nu cumva ceea ce păstrează
memoria mea e numai o combinație a neuronilor în cap? Mirosul
bradului de Crăciun, clinchetul de sticlă al ghirlandelor în curent –
neuroni sunt? Pârâitul fâșiilor de hârtie pe rama ferestrei când e
deschisă în aprilie și casa se umple de aerul primăverii. Se umple de
discuțiile cu voce înceată de pe stradă. De țăcănitul tocurilor seara
pe trotuar, de bâzâitul insectelor de noapte pe tavan. Dar
simțământul nostru fremătător, al meu și al Anastasiei, de care îmi
amintesc cu recunoștință și îmi voi aminti până la sfârșitul vieții –
tot neuroni să fie? Șoapta ei prinzând glas din pricina râsului,
mireasma părului ei când e culcată lângă mine.
După zilele cu gripa stăteam deseori culcați unul lângă altul. De
obicei ziua, când nu era nimeni în casă. Stăteam îmbrățișați. Uneori,
fără să ne atingem unul de altul. Stăteam de vorbă. Tăceam. Într-o
astfel de clipă i-am șoptit chiar în ureche:
— Vreau să fii soția mea.
Anastasia era pusă pe râs, și mi-a fost frică să nu înceapă să râdă.
Dar ea nu a râs. A răspuns scurt:
— Și eu vreau.
Tot în ureche. Am simțit buzele ei calde.
Nici nu trecuserăm la tu unul cu altul. Mie mi se părea că
neprihănirea relațiilor noastre nu trebuie supusă nici unor încercări,
nici chiar unora neînsemnate, cum este un tu. Anastasia mai avea
mai puțin de un an până la majorat, și eu mi-am promis să aștept
până la majorat.
— Doar ți-e greu așa… a spus odată Anastasia. Fără o femeie.
— Am o femeie. Pe dumneata.
Ea s-a înroșit.
— Atunci voi fi femeie… de tot.
Am sărutat-o pe frunte.
— Nu vreau înainte de cununie.
Cel mai acut simțământ este cel nesatisfăcut, și eu îl încercam pe
de-a-ntregul. Niciodată acel dumneata al meu nu a fost mai senzual.
Îi simt și acum jarul pe buze. Cel mai adevărat jar. E greu de crezut
că se ajunge aici printr-o combinație de neuroni.

Luni

Omul nu e pisică, el nu poate ateriza în patru labe oriunde ar fi

aruncat. A fost pus într-un anumit timp istoric pentru ceva anume.
Ce se întâmplă când îl pierde?

Marți

Azi a fost o zi deosebită – am fost pentru prima dată în oraș.

După procedurile matinale, Geiger a întrebat:
— Vrei să mergi cu mașina?
Voiam? După atâtea săptămâni în salon? Fața mi s-a luminat într-
un zâmbet prostesc. Ultima dată zâmbisem la o astfel de ofertă în
copilărie, când fiecare călătorie mi se părea o sărbătoare. Dar nici
acum nu era ceva banal. Aveam ocazia să merg nu cu un automobil
obișnuit din tinerețea mea, ci cu unul dintre aparatele acelea
aerodinamice pe care până acum le văzusem numai la televizor. Dar
principalul e că se termina sihăstria mea forțată și că mă cufundam
în noua viață.
Mă cufundam – este cuvântul exact. Doar cufundă-te, îmi spuneau
mama și tata pe plajă, temându-se să nu răcesc. Dar să nu înoți. N-o
să înot, nu, și să te cufunzi e o fericire. Temându-se că organismul
meu slăbit va ceda celui dintâi microb, Geiger nu m-a lăsat să ies din
automobil. Din când în când oprea și îmi dădea voie să cobor
geamul. Apăsam un buton de pe ușă, și geamul luneca în jos cu un
bâzâit abia perceptibil. Nu-mi puteam lua ochii…
Așa am stat puțin în fața Ermitajului, a Călărețului de Aramă și a
catedralei Sf. Isaac. N-am descoperit nicio schimbare esențială față
de timpul meu. Ei, poate asfalt în locul pavelelor. Stâlpii electrici
sunt cumva altfel, nu sunt din lemn. Am fost pe Vasilievski Ostrov –
și acolo e totul în perfectă ordine. Am plecat apoi în Petrogradskaia
Storona.
La colțul lui Bolșoi cu Zverinskaia ne-am oprit (am parcat, a
croncănit Geiger). Am ieșit din automobil acolo unde era înainte
librăria Viața: acum era ceva fără cărți. Ceva mai degrabă
gastronomic. Iar casa de vizavi de Bolșoi era înainte cu două etaje
mai mică. Îmi amintesc bine, fiindcă mă uitam des la ea de la
fereastră, și aveam toată viața ei ca în palmă. Înseamnă că au
supraetajat-o.
Spre această casă ne-am și îndreptat. Geiger a apăsat trei butoane
de lângă clanță și ușa s-a deschis. Am început, încet, să urcăm. Scara
e numai scuipați și mucuri de țigări: scuipații sunt obișnuiți, dar
mucuri ca acelea n-am mai văzut. Arătau cu totul neobișnuit. Lângă
una din uși, Geiger a zornăit niște chei.
— E apartamentul unor prieteni ai mei, mi-a spus, cine știe de ce,
în șoaptă. Din el se vede excelent casa dumitale.
Am intrat. Totul e neobișnuit – podelele, mobila, lămpile. Adică
îți dai seama ce sunt și e clar la ce servesc toate, dar în același timp
te surprind. Ferestrele dau spre două locuri: spre Bolșoi Prospekt și
spre curte. Geiger m-a dus la fereastra care dă spre Bolșoi. M-am
mirat în sinea mea: e iarnă în oraș, dar cercevelele nu sunt duble,
sunt altfel, subțiri. Totuși în apartament e cald.
Uitându-mă la ferestrele de la fosta mea locuință, mi-am amintit
cum le izolam împreună cu Anastasia. Cu tăișul cuțitului îndesam
vată în crăpăturile cercevelelor și lipeam deasupra benzi de hârtie.
Fierbeam clei de amidon. După aceea, de la mirosul cleiului eram
întotdeauna mai binedispus. Mi-am amintit senzația plăcută, de
intim, toamna. Afară e frig, e vânt, dar la noi o să fie caid. Luând de
la Anastasia o fâșie unsă, am simțit pe obraz o buclă din părul ei. I-
am sărutat degetele – și-a tras mâna. Nebunule – au clei pe ele… A
lins cleiul de pe buzele mele.
Geiger a scos din servietă un binoclu și mi l-a dat. Aha, într-
adevăr, uită-ne pe amândoi cum stăm, acum se poate vedea totul. Ea
dă cu clei și îmi pasează mie, și eu lipesc. Netezesc cu grijă fiecare
fâșie pe cercevea. Hârtia e umedă, alunecoasă, are cocoloașe pe
dedesubt. Fâșia se mai rupe ici și colo, fără să se facă auzită, și eu
pun frumos cap la cap și lipesc, fără să netezesc. O treabă migăloasă.
Era ceea ce ar fi trebuit să ne salveze de iarnă, dar nu ne-a salvat.
Căldura din casă tot s-a dus.

Joi

Acest dumneata al meu și Anastasia mi se par acum ceva cam prea

de tot, chiar caraghios. Dar atunci erau pentru mine aproape o
chezășie a intangibilității ei, a Anastasiei. Până la un anumit punct –
un simbol al ascezei mele, ceva asemenea rasei în care călugărului îi
este, probabil, mai ușor să reziste ispitelor. Sau, dimpotrivă, mai
greu.
Un început de senzualitate exista, firește, în relația noastră, dar
era un fel aparte de senzualitate. Ea nu mergea mai departe de
privire, de intonație, de atingere din întâmplare, și asta îi dădea o
intensitate incredibilă. Noaptea, stând în pat, îmi aminteam
discuțiile noastre din timpul zilei. Le interpretam și le
reinterpretam.
Pe ușa bătută în scânduri, lângă care stătea patul meu, licăreau
chiar și în întuneric cuiele îndoite. Îmi treceam un deget peste ele.
Mă gândeam că de partea cealaltă a ușii se află patul ei. Uneori
auzeam câte un scârțâit înăbușit. Parcă dormeam amândoi în același
pat, separați de peretele despărțitor. Deocamdată, mă gândeam,
separați.
Ceea ce ascundeam noi cu atâta grijă de ceilalți nu era, desigur,
niciun secret pentru nimeni. Sunt lucruri care, stând sub același
acoperiș, nu pot fi ascunse. Până și Voronin, distrat ca un profesor,
ghicise câte ceva. Începuse să se uite la mine, cum se spune, cu o
atenție nouă, și această atenție era binevoitoare. Profesorul ba mă
bătea încurajator pe spate, ba zâmbea fără niciun motiv. Odată s-a
apropiat de mine și de Anastasia și ne-a îmbrățișat. O îmbrățișare
care echivala cu o binecuvântare.
Lunile care au urmat mi-au fost luminate de prietenia cu
Anastasia și cu tatăl ei. Aproape seară de seară ne adunam în
camera lor și beam ceai. Care, de fapt, nu era ceai (ceaiul era atunci
imposibil de procurat), ci niște plante uscate și niște fructe de
pădure care păstrau aroma verii. Culese de Anastasia. Câteodată –
după îndelungate stăruințe – venea și mama. Ea se jena. Considera
că, locuind într-un spațiu comun, este foarte important să respecți
distanța. Ceea ce mi se pare corect.
Se întâmpla să mai fie, aha, Averianov – așa cum mi l-am amintit
nu demult: capul lăsat pe un umăr, lentilele groase ale ochelarilor.
Când venea, se așeza într-un fotoliu și se pierdea în el. Vorbea puțin.
Zâmbea, dar mai des râdea. Râdea tare – ca dintr-un preaplin de
sinceritate. Era coleg cu Voronin la Academia Teologică, era profesor
și el. L-am văzut acum în fotoliu (un greier din cărțile de colorat) și
mi-am amintit totul despre el. Cum ar spune Geiger, legătura
neuronilor s-a restabilit. Când, în iarna aceea, l-au arestat pe
Voronin, principalele declarații privind activitatea sa
contrarevoluționară le-a dat Averianov. A fost arestat pe baza
denunțului lui Zarețki, dar procesul a fost montat pe baza
declarațiilor lui Averianov. Zaretki nu articula cuvântul
contrarevoluționar.

Sâmbătă

Ieri am mers în Siverskaia. Eu as fi vrut cu trenul, dar Geiger s-a

opus. A spus că în trenuri sunt viruși, iar rezistența organismului
meu este slăbită. După părerea mea, exagerează. La vremea lui,
organismul meu era așa de rezistent, că mersul cu trenul era o
nimica toată pentru el. Dar nu hotărăsc eu, ci Geiger.
Am plecat cu mașina. Geiger, ca și înainte, la volan, eu – pe
scaunul de lângă el. Mi s-a pus centura. Automobilul de-acum (mai
bine – mașină, mi-a sugerat Geiger) prinde o viteză de necrezut. Pe
străzile din oraș nu se simte foarte tare, dar odată ce ieși din oraș ți
se taie respirația. Când am început să depășim alte mașini, am
simțit cum îmi înțepenesc mâinile pe brațele scaunului. Geiger a
observat și asta, și a redus viteza. Dar cărui rus (a zâmbit) nu-i
place… Am zâmbit și eu. M-am gândit că dacă la viteza aceea am
intra în ceva, organismul meu ar zbura bucăți-bucăți – indiferent de
rezistența lui. După cum și al lui Geiger.
Mașinile din față treceau ca vântul și ne împroșcau cu stropi de
noroi, așa că parbrizul se încețoșa întruna. Oprea nu numai vântul,
ci și lumina. Dibaciul Geiger îl stropea cu apă și îl curăța cu
ștergătoarele. Cum învățasem să cobor geamurile, am apăsat butonul,
dar a năvălit în mașină o asemenea tornadă, că am închis imediat.
Da, e mai bine așa, a încuviințat Geiger. Mai bine așa.
Am parcat lângă stația de cale ferată, pe care nu am recunoscut-o.
Mai exact, parcă am recunoscut una dintre construcțiile ei, care
acum devenise magazin. Iată, așa ești acum, Siverskaia… Când am
ieșit din mașină, Geiger m-a rugat să îmi pun o mască de tifon. Am
ridicat din umeri și mi-am pus-o. La urma urmelor, el este șef aici,
iar eu sunt obișnuit să mă supun. Dar chiar și prin tifon se simțea
aerul fără de seamăn al Siverskăi. Am luat-o, pe o stradă cu case
sărăcăcioase, cu patru etaje, spre dig.
În Siverskaia se vedea clar că iarna e pe sfârșite. Fiindcă există un
miros de primăvară, unul anume, care apare când încă e zăpadă
peste tot. Nu miros, mai degrabă un fel de moliciune a aerului.
— Dar unde e vila baronului Frederiks?
Din pricina măștii, vocea mea suna surd, chiar cumva acuzator.
 — Nu s-a păstrat.
Zăpada e deja afânată, nu scârțâie.
— De ce nu s-a păstrat?
Gest nedefinit al lui Geiger, care nu lasă loc altor de ce. Coborâm
spre dig. Ruinele de lângă apă sunt complet acoperite de gunoi.
Admirăm cum țâșnesc de sub noi șuvoaie de spumă. Nu fusesem
aici niciodată iarna, așa că mi-a fost puțin mai ușor. Faptul că
Siverskaia nu seamănă cu ea însăși ți-l poți explica, dacă vrei, prin
aceea că acum are înfățișarea ei de iarnă. Dar vara se mai poate
întoarce totul la ce-a fost. Absolut totul, inclusiv vila lui Frederiks.
Da, uite-l, drumul: după ce traversam peste dig, pe-atunci
drumul urca. Faleze roșii. Da, tata trăia atunci, și bunica trăia. Și
mama. Mă tot gândesc la mama și nu vreau să îl întreb pe Geiger
cum de e ea acolo. Acolo. Doar e clar că a murit de mult, dar mă tem
să aud.
Am trecut pe strada Țerkovnaia, deși pe tăblițe scrie Krasnaia19.
Dacă se are în vedere argila devoniană, atunci este chiar cât se poate
de potrivit. În scurt timp am văzut casa noastră. Și-a schimbat
culoarea și acoperișul și s-a făcut mai joasă, dar cum să nu, o
recunoșteai fără greș. Geiger, discret, a rămas în urmă. Cu mâna pe
portiță, am cercetat atent casa. Ea e. M-am întors către Geiger, și el a
dat din cap. Până și lumina din fereastră e ușor galbenă, ca înainte.
Din casă a ieșit un bărbat în vârstă și s-a îndreptat spre portiță.
Văzându-mă, a încetinit pasul. S-a oprit.
— Am locuit în această vilă cu chirie, am explicat eu. Cândva,
foarte demult.
Omul a clătinat din cap:
— Această casă o am de la tatăl meu. Nici el, nici bunicul nu au
închiriat-o nimănui.
— Poate străbunicul?
Uitându-se la masca mea, a întrebat politicos:

19 Roșie.
 — Sunteți aici la tratament?
— Da, într-un fel.
El a dat din cap. A ieșit în stradă și, vârându-și o mână printre
scândurile portiței, a închis clanța pe dinăuntru. A luat-o fără grabă
spre dig.
Plecarea lui nu a făcut să se stingă lumina în casă – probabil
rămăsese cineva. Poate familia mea. Să fi intrat, i-aș fi văzut pe toți
cei apropiați mie (ei, uite c-ai venit, drăguțule) și aș fi înțeles că
totul, în afară de șederea lor extratemporală la masă, e vis și
fantasmă, și, năpădit de fericire, aș fi izbucnit în plâns ca atunci, în
ziua peregrinărilor mele de unul singur. Dar n-am intrat.

Duminică

Veselă pasărea sare

Pe-a belelelor cărare
Și nici nu-i trece prin minte
Ce-o așteaptă înainte.20

Mi-am amintit vechiul cuplet, legat de ce – nu știu.

N-o fi despre mine?

Luni

Iarna ne sculam la ora șase, dar se lumina pe la amiază.

Dimineața mi se părea cea mai îngrozitoare parte a zilei. Chiar dacă
spre seară muream de dureri, de oboseală și de ger, măcar atunci
nădăjduiam la odihna de noapte. În timp ce dimineața deschideam
ochii cu gândul că începe iarăși totul. De multe ori nu puteam să mă
trezesc. Deschideam ochii, mă ridicam (pentru o tărăgănare de o
clipă erai bătut cu o bâtă), dar nu mă trezeam. În timp ce ne duceau

20 Poezie din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, de autor necunoscut.

la locul de muncă, dormeam de-a-n picioarelea: se poate dormi și în
mers. Nu ne spălam – n-aveam când, ne mai ștergeam fața cu
zăpadă sau cu mușchi ud când eram deja la muncă. Apucam doar
să ne mâncăm bucata de pâine și să bem apă. Se aducea niște apă
fiartă, dar până să ți-o toarne era aproape rece. Nici nu avea
importanță, că oricum nu avea nimic în ea. Și nici după ce să bei n-
aveai. Visam doar la două lucruri pe lume: să mănânc și să dorm pe
săturate.

Marți

După profesorul Voronin au venit seara. Încruntați, concentrați,

cum se și cuvine cuiva care reprezintă o mare putere. Care nu a
venit de capul lui. Percheziționând camera, nu se grăbeau. Cu
degete nedeprinse să dea paginile, cercetau carte după carte.
Obosind să mai răsfoiască, luau cărțile de cotor și le scuturau
energic. Cădeau semne de carte, vederi, la un moment dat a zburat
de-acolo, rotindu-se, o bancnotă de zece ruble de dinainte de
Revoluție. La fel de minuțios au cercetat lenjeria. Stând pe coridor,
am văzut cum pipăiau degetele lor cearșafurile în care dormea
Anastasia.
Anastasia. Când angajații GPU21 și-au prezentat actele, ea s-a
lăsat în fotoliu. Profesorul încă le mai preciza ceva, dar ea se lăsase
deja în fotoliu – nemișcată, fără să spună nimic. Palidă cum nu o mai
văzusem niciodată. Voronin s-a uitat și el la ea și s-a speriat. S-a
lăsat pe vine în fața fotoliului, a luat-o de bărbie și a spus că o să se
aranjeze totul. Au dus-o în celălalt capăt al camerei. Unul dintre ei i-
a adus apă, un gest cu o licărire de omenesc în el.
Că totul s-a petrecut în urma denunțului făcut de el, Zarețki nu a
ascuns. Temându-se să nu fie scăpat ceva la percheziție, i-a dus pe
cei veniți și la dulapul din bucătărie al Voroninilor. Au găsit o

21 Direcția Politică de Stat, organ pentru asigurarea securității statului.

strecurătoare, o râzătoare și câteva borcane goale. Ce căutau nu știa
nimeni – cel mai probabil, nici căutătorii înșiși.
— Acum dumneata răspunzi de ea, mi-a șoptit Voronin pe
coridor.
Ne-am îmbrățișat. Pe urmă și-a îmbrățișat fiica. Cel care îi
adusese apă Anastasiei i-a desfăcut brațele strânse pe după gâtul
tatălui ei. Și una, și alta făceau parte, probabil, din acțiunile lui
obișnuite. De față cu tatăl ei, Anastasia n-a plâns – i-a fost frică
pentru el, că nu avea să reziste. A izbucnit în plâns după ce el a ieșit.
Vorbea, și cuvintele ieșeau din ea în hohote, unul după altul, ca o
vomă. O îngrozea faptul că plecase seara – nu ziua, nu noaptea,
când lucrurile par a avea o ordine, ci când timpul e nesigur, între.
M-am dus la ușa lui Zaretki și am smucit clanța. S-a dovedit
închisă pe dinăuntru cu zăvorul. Am tras de ea cu amândouă
mâinile, și zăvorul a zburat. Zaretki era așezat la masă, cu brațele
încrucișate pe ea. Masa era goală, nu era pe ea nici chiar salamul.
— Te omor, păduche! am zis încet.
— Omori un proletar – ești deferit justiției, a răspuns la fel de
încet Zarețki.
Nu era sfidare în cuvintele lui, mai degrabă tristețe. Ședea
nemișcat, doar unul din pomeți, umflat, i se crispa. O amfibie. O
reptilă tristă. M-am dus chiar lângă el.
— O să te omor astfel încât n-o să afle nimeni.
Toată noaptea aceea am petrecut-o în camera Voroninilor.
Anastasia ședea în fotoliu, eu – alături de ea, pe podea. Spre
dimineață a adormit, și am dus-o în pat. Când am așezat-o pe el, a
deschis ochii și mi-a spus:
— Nu-l omorî. Auzi, nu-l omorî.
Parcă a spus în somn.
Eu am tăcut, neștiind de fapt ce să răspund – bine, n-o să-l omor?
O să încerc să nu-l omor? Mă gândeam: cum o să fie viața după
arestarea tatălui ei? M-am uitat la Anastasia: adormise din nou.
Acuși adorm și eu. La un moment dat mi-a căzut tocul din mână și
m-a trezit. O să continui mâine.

Miercuri

Continui. Viața după arestarea profesorului a decurs, oricât ar

părea de ciudat, aproape ca înainte. De Zarețki ne ciocneam și eu, și
mama, și Anastasia, la bucătărie, pe coridor și în fața toaletei. De
mirare e că ne salutam. Prima l-a salutat mama (îi era teamă că
Zarețki o să continue cu denunțurile și spera că așa o să îi cumpere
tăcerea), apoi eu, dar în cele din urmă și Anastasia. Mama îl saluta
cu voce tare, dar noi doar dădeam din cap. Nu ne gândeam la
viitoarele lui denunțuri – pur și simplu, trăind sub același acoperiș,
e greu să te prefaci că omul nu există. E greu să trăiești într-o ură
permanentă, chiar dacă e justificată.
Câteodată, Anastasia și cu mine stăteam culcați unul lângă altul,
dar nu ne îngăduiam niciunul dintre gesturile de tandrețe de
dinainte. Ni se părea că, atât timp cât tatăl ei era închis, nu aveam
dreptul la nimic de acest fel, că, dacă avea să se întâmple ceva cu el,
vinovați vom fi numai noi. E greu de explicat, dar legam cumva
eliberarea lui de castitatea noastră. Și când, la sfârșitul iernii,
Anastasia a împlinit șaisprezece ani, nimic nu s-a schimbat în relația
noastră. Puteam deja să ne cununăm, dar în împrejurările de-atunci
ne era la fel de imposibil ca și înainte.
Trecând odată beat pe coridor, Zarețki mi-a spus:
— Nu știu nici eu de ce l-am denunțat pe profesor. M-am dus așa,
cine știe de ce, și l-am denunțat. A făcut câțiva pași spre toaletă și s-
a întors. Dar pe voi n-o să vă denunț, să n-aveți grijă.
După aceea, m-am întrebat nu o dată de ce a făcut el de fapt
denunțul. Să se fi simțit jignit? Dar pe Zarețki nu l-a jignit nimeni,
pur și simplu nu i se dădea atenție. Mda… Poate asta a și fost cea
mai mare jignire pentru el?
 Din când în când mergeam cu Anastasia pe Gorohovaia, în
speranța că ni se va da voie să-l vedem pe profesor, dar nu ni se
dădea. Nici pachet nu primeau. Oricum încerca Anastasia să le
vorbească zbirilor de-acolo – și le zâmbea, și făcea auzite niște note
metalice, și se gudura –, nu ajuta la nimic. Fizionomiile lor
neevoluate rămâneau impenetrabile. Mă uitam la ei și îmi
închipuiam cum, apucându-i de păr, îmi iau avânt și dau cu ei de
perete. Dau până mă lasă puterile, dau cu satisfacție, de le sare
sângele brun-cenușiu-murdar pe scaunele tip, pe jos, pe tavan. Așa
făceam de câte ori ne duceam. Și cred că nu se putea să nu știe.
Ultima dată ne-am dus pe 26 martie și oamenii aceia ne-au spus că
profesorul Voronin a fost împușcat.

Vineri

Astăzi în locul surorii Valentina a apărut sora Angela. E tânără,

dar nu are farmecul Valentinei. O înfățișare destul de vulgară, nicio
legătură cu numele. Geiger a spus că Valentina e bolnavă, și tonul
lui nu prea mi-a plăcut. Nu știu de ce.
Toată ziua am încercat să scriu la computer. M-am simțit ca
primul tipograf22.

Sâmbătă

Acum câteva zile, Geiger mi-a adus o carte a unui american

despre înghețarea morților pentru a fi înviați ulterior, îmi mai
propusese deja ceva asemănător. Atractivă lectură – mai ales când
ești în spital. Autorul enumeră problemele de care se lovesc pionierii
congelării – nu sunt simple. Le va fi permis văduvelor și văduvilor
să se căsătorească după înghețarea celui răposat? Ce să facă cei

22 Termenul rusesc (pervopeceatnik) se referă la Ivan Fiodorov (1525–1583),

primul tipograf din Rusia.
decongelați și înviați dând de soții foștilor soți? Există dreptul legal
de a congela o rudă sau (adaug de la mine) un vecin de apartament?
Poate cel care a fost declarat oficial cadavru și a fost congelat să aibă
drepturi și obligații legale? Poate să voteze după decongelare?
Ultima întrebare chiar m-a înduioșat.
De altfel, principala complicație o constituie, după părerea
americanului, nu atât votarea, cât înghețarea și dezghețarea. La
răcire, din suspensia celulară se separă lichidul, care se transformă
în cristale de gheață. După cum se știe, prin înghețare apa se dilată
și poate vătăma celula. Mai mult decât atât, ceea ce nu s-a
transformat în gheață devine o soluție salină extrem de caustică,
putând ataca celula. În schimb, în cazul unei înghețări foarte rapide
– și aici ar exista parcă un motiv de optimism –, dimensiunile
cristalelor și concentrația soluției saline sunt mai mici.
Pentru a preîntâmpina vătămările, la înghețare se folosește
glicerină – ea neutralizează soluția salină. Așa încât sarcina numărul
unu la dezghețare devine îndepărtarea glicerinei din organism. Fără
rezolvarea ei, toate celelalte acțiuni nu au sens – cu glicerină în loc
de sânge nu zburzi. Există, ce-i drept, și alte întrebări: de ce îmi
aduce Geiger lucruri de acest gen, iar eu le citesc pe toate?
— Rezultă, îl întreb într-o zi pe Geiger, că problema nu e atât
înghețarea, cât dezghețarea corectă?
— Așa rezultă.
— Dacă înțeleg bine, cu toate succesele științei, nu s-a reușit să fie
înviat la dezghețare nimeni?
— S-a reușit, răspunde.
— Interesant! Cine? Un babuin?
Geiger se uită la mine compătimitor și cumva chiar cu o atenție
încordată:
— Dumneata.
 Joi

Toate zilele astea m-am gândit la cele auzite. La început, parcă am

luat totul calm, dar pe urmă, al doilea val m-a cam dat peste cap. Cu
mine s-a reușit dezghețarea: de aici rezultă logic că am fost înghețat.
Ce poți să mai spui…
Gândul o lua razna, făcea slalom. Căuta să nu se întoarcă în
punctul de plecare. Mi-au venit în minte buștenii înghețați din
Neva. Sticlele, ligheanele, câinii și porumbeii morți – tot ce ieșea,
topindu-se cu greu din gheață, primăvara. Cum arătam în postura
de prizonier al gheții – ca un porumbel? Ca frumoasa adormită,
poate? îmi apărea oare prin gheață fața lividă și aveam ochii închiși?
Sau nici nu era deloc gheață? Mai degrabă nu era – înghețarea se
face, după câte am citit, cu azot.
Erau zile pe insulă când voiam chiar eu să îngheț. Să mă așez sub
un copac și să uit de toate. Mi-l aminteam atunci pe Lermontov –
„să-dorm, să pot uita”. Îmi imaginam foarte bine cum se ajunge aici.
Când deja nu-ți mai e frig, când nu-ți dorești nimic – nici să trăiești.
Mai exact spus, nu te gândești la viață și nu te gândești la moarte,
de-aceea nu ți-e frică. Speri: se va face cumva acolo, se va petrece
acolo ceva care n-o să îngăduie să pieri definitiv. Dar nu se petrecea.
Îi găseau primăvara sub pini într-un hal de nici nu vrei să-i descrii.
Dar eu, mi-aduc aminte, i-am și descris – nu făceau față iernatului.
Acolo să fi înghețat eu? Nu pare să fie așa: o bună înghețare cere,
după cum se știe, glicerină. Mă uit la mine în oglindă și mă gândesc
fără falsă modestie că, în fond, nu m-am păstrat rău.
Geiger a intrat de câteva ori și m-a bătut pe umăr. Mă bătea și
ieșea, fără să spună un cuvânt. De fapt, ce poți să spui?
— Dar cum ați reușit să mă dezghețați? întreb. Și în primul rând:
cum ați reușit să scoateți glicerina?
— Un specialist… în privirea lui Geiger e stimă. Dar nu a fost
glicerină.
— Cum nu a fost? mă mir eu.
— Păi da, nu a fost. Tocmai asta-i enigma.

Vineri

Sfârșitul lui martie. La sfârșitul lui martie s-a prăpădit Zarețki. A

fost găsit cu țeasta spartă, pe malul râului Jdanovka, nu departe de
fabrica de mezeluri unde lucra. A venit la noi anchetatorul
Treșnikov de la cercetări penale – un tip solid, la vreo patruzeci de
ani, cu niște mustăți de morsă. Treșnikov cerceta cine i-ar fi putut
dori moartea lui Zarețki. A întrebat dacă avea dușmani sau rude
cărora le-ar putea reveni camera lui. Dușmani sau rude (se pricep să
formuleze acolo, la cercetări) – noi nu știam nici de unii, nici de alții.
A întrebat unde ne aflam fiecare dintre noi în ajun, seara, dar noi
fuseserăm cu toții acasă.
Treșnikov a spus că Zarețki era descheiat la pantaloni, că avea la
brâu o sfoară și că un capăt al sforii atârna în indispensabili.
— Știți la ce servea sfoara? a întrebat.
Noi știam că era pentru salam, dar, cine știe de ce, am spus:
— Nu știm.
Treșnikov bănuia că Zarețki era maniac și încercase să violeze pe
cineva. Că de-aceea a și pățit-o. Noi am obiectat că n-am remarcat la
el ceva de felul acesta și că femei, în general, nu veneau la el. Acest
din urmă lucru i s-a părut suspect lui Treșnikov.
— Asta, când nu vin femei, nu e semn bun, a oftat el.
Pe urmă eu, din partea apartamentului nostru, m-am dus la
morgă pentru identificare. L-am recunoscut fără nicio greutate. Pe o
masă de marmură zăcea într-adevăr Zarețki – mic, gol-goluț, cu pete
cadaverice pe față. Ceea ce numea el puțulică se dovedea a fi uimitor
de mic. Era suficient să te uiți ca să înlături orice idee de viol.
Nu erau niciun fel de vătămări vizibile pe capul lui Zarețki –
craniul era găurit la spate. Pentru că nu se găsise obiectul cauzator
de moarte, Treșnikov presupunea că fusese împins și se lovise cu
capul de o piatră – acolo, pe mal, erau multe pietre tăioase. Admitea
și o lovitură dată din spate. În care caz era puțin probabil ca Zarețki
să fi atacat pe cineva, era de crezut tocmai contrariul. Dacă răposatul
nu ar fi fost descheiat la pantaloni, Treșnikov ar fi înclinat poate spre
această variantă.
Eu, sigur, i-aș fi putut spune anchetatorului că defunctul scotea
din fabrică, în pantaloni, salam. După ce trecea de postul de control
– descria chiar el asta când era beat –, cobora pe un mal abrupt spre
râu, unde nu e lume. Își descheia pantalonii și dezlega salamul, iar
după aceea îl ducea în mână. Ceea ce este foarte de înțeles: nu e
comod să mergi cu un salam în pantaloni. Dacă îi spuneam asta,
Treșnikov ar fi ajuns la concluzia simplă că Zarețki nu era singurul
amator de salam în locul acela pustiu. Că pe foametea din timpul
nostru, angajatul fabricii de mezeluri căzuse victimă dragostei
nutrite de cineva pentru acest produs. Căci faptul de a nu fi fost
găsit prins de sfoara de la brâu arăta că salamul fusese luat.
Numai că nu i-am spus nimic lui Treșnikov: lasă să creadă ce vrea
despre Zarețki. A fost felul meu de a mă răzbuna pe răposat? Nu
știu. Nu pot spune că nu mai puteam de mila lui. La plecare,
Treșnikov a întrebat, nu știu de ce, dacă Zarețki a turnat la GPU. Cu
un al șaselea simt, am hotărât că e mai bine să nu mint și am spus că
a turnat. Ce însemna această întrebare? O aluzie la faptul că aveam
și noi motive să îl omorâm și că el știe acest lucru? Acțiunea penală a
fost în scurt timp închisă.
Zarețki a fost înmormântat lângă mama lui, la cimitirul
Smolensk, unde ne ieșise în cale cu o sticlă de vodcă în buzunar.
Înmormântarea a fost organizată pe cheltuiala fabricii de mezeluri,
fără mare pompă, dar mai ales, se zice, fără lume. Probabil
conducerea fabricii a hotărât să nu întrerupă procesul de producție
a salamului și nu a învoit pe nimeni, dar poate că printre angajații
fabricii se dovedise a nu fi fost nimeni apropiat cât de cât de Zarețki.
Mai de crezut este, firește, varianta a doua. Nici Anastasia și cu
mine nu ne-am dus la înmormântare. Ceea ce e de înțeles.

Sâmbătă

Iată ce a ieșit la suprafață din adâncurile conștiinței mele: se

consideră că desenul academic este bazat pe cunoașterea și
înțelegerea formei, el e străin de reproducerea lipsită de sens și de
redarea în funcție de impresie. Și încă: forma trebuie să se înscrie în
format, ca să nu plutească și să nu apară la periferia desenului locuri
plictisitoare.
Oricum, mă întreb: astfel de lucruri vin numai în mintea
pictorilor sau în mintea oricui? De pildă, a lui Geiger?

Luni

Astăzi, Geiger a apărut însoțit de un băiețel de vreo șapte ani.

Mai exact, Geiger venise după niște acte ale Valentinei (erau pe
pervaz), iar băiatul se uita prin ușa întredeschisă – îl vedeam. Când
l-am întrebat pe Geiger ce e cu Valentina, ușa s-a deschis de tot.
— Are toxicoză precoce, a spus băiatul. Iar eu și cu tata am venit
după lucrurile ei.
În spatele lui a apărut un tip negricios, tuns scurt, cu o sacoșă în
mână – probabil soțul Valentinei. Mai mic de statură decât ea. L-a
împins pe băiat de la ușă și a trântit-o. Geiger și-a desfăcut brațele.
— Valentina e din nou însărcinată, și eu, închipuie-ți, n-am niciun
amestec.
După cum trântise ușa, soțul Valentinei nu era convins de asta.
— Nici eu n-am niciun amestec, am glumit eu.
— Te întristează? a întrebat serios Geiger.
N-am spus nimic. Mă bucura neamestecul lui Geiger.
 Ca descriitor al vieții, înclin să îl cred.

Marți

Geiger mi-a spus că în curând o să ies în lume. Am întrebat ce

înseamnă, deși înțelegeam perfect. Că doar mă uit la televizor și
citesc ziare. Geiger, stând așa cum îi place lui, călare pe scaun, mi-a
explicat că în viitorul apropiat voi intra în spațiul mediatic. În calitate,
mă rog, de newsmaker (există pe lume un astfel de cuvânt). Mai
devreme sau mai târziu trebuia să se întâmple.
— Un experiment cere bani, iar interesul public înseamnă bani, a
spus Geiger.
Am tăcut, întorcând pe toate părțile frumoasa frază. Autorul ei a
tăcut și el. În spatele ferestrei strălucea soarele și se auzea ropotul
mărunt al picăturilor pe pervaz. Topirea zăpezii se producea sub
privirea plină de interes a lui Geiger, dar fără participarea lui. Cam
ca și dezghețarea mea. Zilele trecute, el a mărturisit că nici până
acum nu a înțeles ce soluție a fost introdusă în vasele mele. În ele s-a
găsit ser fiziologic, care nu asigură integritatea celulelor la
înghețare, în mod cert a fost și un adaos chimic care, în anii
somnului meu înghețat, se volatilizase pur și simplu. Dacă n-ar fi
fost, este de crezut că nu m-aș fi dezghețat așa de ușor.
Descoperind în vasele mele serul fiziologic, Geiger l-a înlocuit la
dezghețare cu sânge care avea grupa mea, ceea ce, după spusele lui,
nu a fost chiar atât de complicat. Compoziția soluției inițiale a fost o
descoperire genială a celor care m-au înghețat, dar formula acestei
descoperiri, dintr-o serie de cauze, nu s-a păstrat. Despre cauze nu
m-am apucat să întreb – nu e chiar așa de interesant. Cunoscând
particularitățile țării noastre, e mai simplu să te miri că s-a păstrat
totuși ceva.
În această poveste, pe mine și pe Geiger ne consolează faptul că
m-am păstrat eu. Asta considerăm noi o realizare incontestabilă.
 Miercuri

Mi-am amintit ceva de care nu pot să nu roșesc. Dar nici nu pot

să nu râd. Cum ne-am dus eu și Seva la o prostituată – așa s-ar
putea intitula această povestire. Anume cum ne-am dus – întrucât
cu asta treaba s-a și terminat, și anume la o singură prostituată –
pentru că a fost una pentru amândoi.
Ideea a fost a lui Seva. Adică nu ideea, ci visul. Îmi spusese nu o
dată că dacă am strânge bani am putea să ne ducem, de exemplu, la
o casă de toleranță. Cuvintele de exemplu poposeau invariabil în
aceste enunțuri, ceea ce pe mine mă făcea să râd. De exemplu,
puteam să ne ducem la circ sau la un spectacol de iluzionism, dar ca
să ne ducem de exemplu la prostituate era, după părerea mea, cam
ciudat. Cel mai probabil, lui Seva i se părea că aceste cuvinte mai
destind situația. Că poate fac propunerea mai puțin ciudată.
Judecând după cât de des revenea la ea, tema îl preocupa în mod
sensibil.
Seva spunea că, de fapt, nu e nevoie de cine știe ce sumă, deși din
banii de buzunar n-aveam cum să o strângem prea repede nici pe
aceea. Din calculele lui mai reieșea și că a lua o prostituată pentru
două persoane e mult mai ieftin decât să iei două prostituate și că
nu trebuie decât să faci învoiala corect. Fiindcă suntem așa de tineri
(a chicotit Seva), fata se va gândi că nu suntem mare lucru la pat, în
vreme ce noi (Seva a făcut o mișcare obscenă din șolduri), ce mai, o
s-o torturăm.
Ocazia ni s-a prezentat la sfârșitul anului școlar. L-am sărbătorit
la noi, pe Bolșoi, și fiecare a fost recompensat de părinți cu bani.
— Astăzi ne ducem la prostituate, mi-a șoptit la ureche Seva. Fii
pregătit.
Eu n-am răspuns nimic. Nici nu precizase ce avea în vedere ca
pregătire.
 — Se închiriază aici, alături, pe Bolșaia Pușkarskaia.
După ce am șovăit puțin, am încuviințat. La urma urmelor,
fuseseră atâtea discuții despre asta, încât să îl las acum singur pe
Seva ar fi fost o trădare. Iar dacă e să fiu chiar cinstit, mă încerca și
pe mine o oarecare – hai să spunem așa – curiozitate.
Și ne-am dus. Pe drum, Seva mi-a spus ce și cum anume trebuie
făcut cu o damă.
— Unuia din noi poate n-o să-i reușească astăzi, mi-a spus așa,
parcă în treacăt, Seva. Așa se întâmplă când ești agitat.
După felul critic cum m-a privit era limpede cui n-o să-i
reușească. Asemenea priviri nu își permitea prea des la adresa mea.
Fetele stăteau acolo unde spusese el, și asta m-a făcut să îi acord
mai multă încredere. Când Seva s-a îndreptat spre una dintre ele
(cea mai solidă, după cât mi s-a părut mie), am preferat să rămân la
distanță. El mi-a aruncat o privire distrată, dar nu și-a schimbat
direcția. Apropiindu-se de aleasa lui, a discutat cu ea temeinic. Din
când în când arăta spre mine, iar fata ridica din umeri. Mie nu mi-a
aruncat nicio privire, fiindcă problema, după toate probabilitățile,
nu eram eu, ci banii. În cele din urmă, Seva a reușit să cadă la
învoială cu ea, și am fost invitați amândoi să o urmăm.
— Avem două ore cu ea, mi-a șoptit Seva din mers. Deci o oră
pentru fiecare.
Fata pe care se pregătea Seva s-o tortureze se numea Katia. Fată,
bineînțeles, nu era – nici după natura ocupațiilor, nici ca vârstă.
Mergând în rând cu Katia, am cercetat-o pe furiș: era trecută de
treizeci. N-am avut deloc mult de mers. Katia a cotit în curtea unei
case de lemn și a urcat la etaj.
Nimic din ce îmi închipuiam eu nu era în locuința Katiei – nici
perdele roșu-aprins, nici pat imens cu baldachin. Era o locuință
sărmană – chiar locuință, unde, după ce se elibera de clienți, ea
locuia pur și simplu. Dar nici Katia însăși nu aducea câtuși de puțin
a vestală a amorului. După ce s-a rezemat în coate pe măsuța din
bucătărie, am avut în fața noastră o femeie obosită, destul de ofilită.
Primul s-a dus cu ea în cameră, se înțelege, Seva. Eu am rămas în
bucătărie, pregătindu-mă să îmi astup urechile de cum vor începe
gemetele. Dar nu a urmat niciun geamăt. După o jumătate de oră,
din cameră a ieșit Seva – cu mâinile în buzunarele pantalonilor.
Roșu ca un rac (se istovise?) și deja îmbrăcat. În urma lui s-a arătat
în ușă Katia – nici îmbrăcămintea ei nu era în prea mare dezordine.
Oboseala ei (o torturase, vasăzică, ticălosul!) se accentuase vizibil.
Cu un gest, m-a invitat în cameră. Și-a netezit părul blond și, după
părerea mea, nu foarte curat.
— Așa. Am spus că unuia din noi n-o să-i reușească azi… a
trântit deodată Seva.
Vioiciunea tonului nu lăsa nicio îndoială că făcea aluzie la mine.
— Chiar, cui? am întrebat nu fără provocare în glas.
— Mie…
Pe fața lui Seva a apărut un zâmbet forțat. Zâmbetul ăsta – în
combinație cu ochii indescriptibil de triști! – a făcut să simt
ridicându-mi-se din rărunchi un hohot de râs. Ajuns la limita de
sus, ieșea spasmodic din mine, și n-am putut să-l mai opresc. În
chip neașteptat pentru mine, a început să hohotească și Katia.
Hohotea grosolan și malițios, cutremurându-se din tot trupul ei
mare, și nu mai era în ea nici urmă de oboseală. Râdea, scheunând
ușor, chiar și Seva – altceva nu-i mai rămăsese de făcut.
Cu Katia, se înțelege, nu m-am mai dus și eu. I-am dat banii
pentru o persoană. Primind banii, nu s-a oprit din râs. Odată ajunși
în stradă, am stat o groază și ne-am uitat la ferestrele ei. Era o zi
însorită de iunie. Vântul ușor aducea miros de lemn încălzit și de
balegă de cal, căzută ici și colo pe pietrele caldarâmului, și fluturau
perdelele la fereastra Katiei. Iar după perdea (am văzut) stătea Katia
și se uita la noi. Figura ei nu mi-a rămas în minte, dar mirosurile și
legănatul perdelelor – astea mi-au rămas. Și luciul mat al unei pietre
de caldarâm în soare, și casele de lemn. Mai târziu am aflat că în
casele acelea stăteau femei ca și Katia. M-am plimbat nu demult cu
Geiger pe Pușkarskaia – acum nu mai sunt acolo casele acelea, și
nici femeile. Trupurile lor, care au absorbit atâta sudoare și spermă,
au putrezit de mult.

Joi

Geiger a spus că vârsta mea biologică este de aproximativ treizeci

de ani. În azotul lichid aproape că nu am îmbătrânit.

Sâmbătă

La o săptămână după ce acțiunea penală în privința lui Zarețki a

fost închisă, au venit la noi ca să facă percheziție. Numai că acum nu
erau de la anchete penale, ci de la GPU. La vremea aceea îi văzusem
și pe unii, și pe alții, și puteam să compar. Primii erau în majoritate
de dinainte de revoluție. Oameni pe înțelesul meu, cu un anume
simț al umorului, chiar simpatici oarecum. Cei care lucrau la GPU
păreau exact opusul lor: concentrarea lor încruntată nu predispunea
la glume. Când fusesem chemat să îl recunosc pe Zarețki, îl
avusesem alături la această identificare pe anchetatorul Treșnikov. El
râdea și mi-a spus că principala deosebire dintre o anchetă penală și
una politică este că la prima se caută omul pornind de la caz, iar la a
doua i se caută omului un caz. Despre calitățile profesionale ale
celor de la GPU, Treșnikov s-a exprimat fără cine știe ce stimă.
Dar camera mea au percheziționat-o tocmai ei. Văzusem deja
percheziția din camera Voroninilor, iar cea care avea loc acum nu se
deosebea prea mult de ea. Deosebirea consta numai în faptul că
multe lucruri pe care le atingeau ghepeușnicii aveau istoria lor,
sufletul lor, pentru că fuseseră atinse de tata și de mama – mai cu
seamă de tata, pentru că el nu mai era cu noi. Mi-a fost greu să văd
cum unul dintre cei veniți cântărea în mână ceasul de argint al tatei
și îl lipea de ureche. L-a deschis, nu cu prestanța aceea care te
impresiona, cum făcea tata, ci într-un fel necioplit, ca o maimuță
care desface o nucă găsită.
Mi-a fost greu să văd cum scormonesc în lenjerie. Știam ce scârbă
îi este mamei și îmi imaginam perfect ce simțea în timp ce mâinile
acelea străine umblau prin cearșafuri și cămășile de noapte. O să
spăl totul, se gândea, o să spăl bine totul, să nu rămână nicio urmă a
mâinilor lor. Dar poate că nu se gândea. Ședea în semiîntuneric,
temându-se să se miște. I se părea că soarta mea se află acum pe o
balanță îngrozitoare, și se temea să nu o încline spre pieirea mea.
Le încurc, bineînțeles: balanța – ea era în gândurile mele. Și nu
mama era așezată – Anastasia era, mă temeam că era gata să leșine.
Iar mama le apuca mâinile celor care veniseră și le spunea că eu nu
sunt vinovat de nimic. Ei răspundeau că justiția revoluționară o să
lămurească, iar ea continua să spună ceva – repede, incoerent, ca și
cum voia să descânte nefericita mea soartă…
Eu mă uitam la dulapul unde stătea Themis, și am înțeles că
nimeni nu o să mai lămurească nimic și că orice rezultat al
procesului va fi nedrept, pentru că nu mai exista instrumentul
cântăririi. Vederea statuetei de bronz cu balanța ruptă a fost pentru
mine cel mai îngrozitor lucru din seara aceea – mai îngrozitor chiar
decât ființele acelea care cotrobăiau prin lucrurile mele intime, mai
îngrozitor poate decât ceea ce mă amenința pentru viitor. Vederea
acestei statuete nu lăsa nici cea mai mică speranță. Am înțeles brusc,
cât se poate de clar, că de câțiva ani dispăruse noțiunea de drept și
nedrept. De sus și jos, de lumină și întuneric, de omenesc și
animalic. Cine și ce va cântări, dar și cine mai are nevoie acum? Lui
Themis a mea îi rămăsese numai sabia.
Când m-au luat, mama l-a reținut pe unul dintre ei și i-a spus în
șoaptă câteva cuvinte. Era cel pe care îl interesase ceasul tatei. Ea i-a
luat palma și i-a vârât ceva în ea. Ceasul – ce altceva putea să-i vâre?
Amatorul de ceasuri n-a răspuns nimic și a zâmbit șiret. Mâna cu
ceasul a lunecat în buzunarul pantalonilor bufanți. Mama s-a lipit
de umărul lui, neînțelegând încă faptul că nu folosise la nimic.
Ultima îmbrățișare nu s-a dus la mine, ci la el, în speranța de a
cumpăra pentru mine măcar indulgență. Anastasia era lângă mine,
și am mai apucat să îmi lipesc obrazul de ea, dar, când mama s-a
aruncat spre mine, între noi stătea deja escorta.
Pe palier m-am întors și mi-am aruncat privirea la dreptunghiul
luminos din ușă. În spatele celor din escortă le-am văzut pe cele
dragi mie – s-a dovedit că pentru ultima oară. Le văd și acum cu o
exactitate fotografică. Știu că și ele m-au văzut când m-am întors. M-
au fotografiat pentru toată viața – m-a luminat flash-ul durerii lor.
După moartea mea, cele două fotografii se vor contopi într-una.
În stradă m-au împins într-un furgon închis. Când după mine s-
au urcat în el ghepeușnicii, ușa s-a trântit cu un zdrăngănit, și n-am
auzit zgomot mai lipsit de speranță. Fereastra, cu zăbrele, era chiar
sub plafon – datorită ei am putut să disting fețele lugubre ale
tovarășilor mei de drum. Și am mai văzut caturile de sus și
acoperișurile unor case. Pe unele le recunoșteam, și așa am înțeles
unde mergeam. Îmi amintesc că nu era încă întuneric. În ciuda
faptului că era seară, pe cer se revărsa lumină: se apropiau nopțile
albe. Mi-am luat rămas-bun de la oraș – simțeam că n-am să mă mai
întorc. Așa a și fost. Acum m-am întors în cu totul alt oraș. Iar acela
nu mai e.

Luni

În copilărie îmi plăcea să mă uit cum muncesc lucrătorii la pavaje.

Cum puneau hexaedrele de lemn în pavajul din calupuri. Cum
turnau smoală în rosturi și puneau pe deasupra nisip. Pe un pavaj
din acesta, roțile treceau fără zgomot, moale – lemnului îi e proprie
această moliciune vie. Uneori, dimineața, înainte să plec la
gimnaziu, auzeam cum reparau pavajul, schimbând pavelele
frontale stricate. Pavelele hexagonale le aduceau cu căruțele sau le
tăiau pe loc din prefabricate pe măsura golului și le bătătoreau cu
maiuri masive, cu un zgomot surd, de lemn. Auzeam zgomotele
astea prin somn, și nu mă supărau, dimpotrivă, făceau ca minutele
rămase până la sculare să fie și mai dulci, pentru că oamenii care
lucrau acolo se sculaseră deja de mult, sufereau de frig, încovoiați în
vântul sărat, iar eu stăteam culcat în patul cald, încă mai stăteam, și
minutele mele mi se păreau o veșnicie. Același lucru îl simțeam
când portarii începeau, încă pe întuneric, să curețe zăpada cu
lopețile. O răzuiau. Spărgeau gheața. Se suduiau cu voce joasă între
ei. Spre deosebire de mine, ei nu se bucurau de zăpadă. Nu o
așteptau, ca mine, încă de la jumătatea toamnei, deschizând
dimineața ochii, ridicând privirea și încremenind: s-a luminat
tavanul de la reflexele străzii albite peste noapte?
Acum nu mai iubesc nici eu zăpada.
Săptămâna trecută s-a citit Canonul de Pocăință al lui Andrei din
Creta, iar astăzi a început Săptămâna Patimilor. L-aș ruga pe Geiger
să-mi aducă Canonul de Pocăință, dar e puțin probabil să îl aibă.
Mi-e dor de Valentina. Oare se va întoarce?

Miercuri

Geiger mi-a povestit că ideea înghețării le-a venit autorităților

după moartea lui Lenin. Convingându-se cu exemplul lui Lenin că
după moarte conducătorul statului suferă aceleași modificări ca și
cetățeanul de rând, autoritățile au fost cuprinse de neliniște. O
soluție li s-a părut păstrarea cadavrelor în stare înghețată până când
știința avea să fie capabilă să prelungească viața biologică. Grija lor
firească pentru o existență după moarte a și servit, după cum a spus
Geiger, drept impuls pentru cercetările în domeniul congelării. Să îl
congeleze pe însuși conducătorul proletariatului mondial nu
încercaseră, iar să-l îmbălsămeze s-au apucat când se descompusese
deja de tot.
Geiger a amintit de grupul academicianului Muromțev,
însărcinat după moartea lui Lenin să se ocupe de problemele
congelării.
— Îți este cunoscut acest nume?
— Îmi este, răspund nesigur. Da, parcă îmi este…
Multe dintre cele pe care le citisem la american fuseseră făcute,
după cum se vede, încă din anii ’20, de către Muromțev. Și șobolanii,
și iepurii – toți fuseseră înghețați și dezghețați excelent în
laboratorul lui –, totul, cu excepția maimuțelor, care în Leningradul
de atunci erau, asta e, de negăsit. Laboratorul a lucrat cu mare
succes – din 1924 până în 1926, când Muromțev a fost arestat.
După cum mi-a explicat Geiger, în anul 1926, academicianul a
refuzat categoric să îl congeleze pe Feliks Dzerjinski 23, care, după un
discurs de două ore la o plenară a ȚK24, fusese lovit de apoplexie.
Savantul a explicat refuzul de a-l congela pe Dzerjinski prin faptul
că știința nu este încă pregătită pentru experimente atât de
complexe. A încercat în tot felul să demonstreze că trecerea de la
șobolani la Dzerjinski este imposibilă fără experiențe pe forme
intermediare, dar nu l-au ascultat.
Muromțev a fost acuzat de sabotaj. În versiunea acuzatorilor, el
nu l-a congelat pe Dzerjinski pentru că nu a dorit ca Feliks cel de
fier să fie cândva, în viitor, dezghețat. După câteva săptămâni de
interogatorii, acuzatul a acceptat această versiune. A recunoscut că
i-a fost milă de urmașii care ar fi fost nevoiți să aibă de-a face cu
Dzerjinski, dar și că a sabotat totalmente intrarea conducerii Tării
Sovietelor în nemurire.

23 Feliks Edmundovici Dzerjinski (1877–1926) – revoluționar comunist,

fondator și prim conducător al poliției politice bolșevice (CEKA).
24 Țentralnîi Komitet – Comitetul Central.
 Joi

La primul interogatoriu nu m-au bătut. Anchetatorul Babușkin,

care făcea interogatoriul, doar a notat datele procesului-verbal. M-a
mai întrebat dacă recunosc participarea mea la complotul organizat
de Voronin. A spus că recunoașterea sinceră mă va scuti de multe
necazuri. Am negat toate învinuirile, și Babușkin m-a ascultat
gânditor. În ziua aceea arăta obosit. Atunci mi-a și trecut prin minte
că, într-un fel, chiar corespundea numelui său25.
După interogatoriu am fost dus într-o încăpere întunecoasă care
mirosea urât. Cum am zăbovit puțin în fața ușii deschise (priveliștea
era înspăimântătoare), m-au împins cu forța peste prag. M-am
împiedicat de ceva și am căzut. Un timp am zăcut cu fața în jos.
Ochii îi aveam închiși, dar nasul inspira duhoarea încăperii, iar
palmele simțeau podeaua de lemn moale, aproape putrezită. Fusese
cândva de lemn, dar își schimbase natura din pricina umezelii și a
mizeriei. Zăceam fără să mă mișc, parcă tot mai speram că cele ce se
petreceau erau în vis, că trebuie să nu expir, să nu mă mișc, și mai
ales să nu mă trezesc în acest loc al visului, ca să nu devină realitate.
Speranțele mele nu s-au adeverit. În cele din urmă m-am ridicat
totuși. La început în patru labe, după aceea de tot. Am văzut
siluetele tovarășilor mei de cameră – atât am deslușit. Unul dintre ei
mi-a arătat locul meu pe prici. Nu m-a întrebat nimeni nimic, iar eu
nu am spus nimic. M-am culcat, și de data asta chiar am adormit, și
am dormit adânc, fără vise. Peste noapte m-a trezit un geamăt al
cuiva, pe urmă am adormit din nou. Dimineața, când s-a dat
deșteptarea, nu puteam pricepe unde sunt.
La al doilea interogatoriu, Babușkin m-a bătut. Probabil că în ajun
nu fusese chiar în cea mai bună dispoziție și hotărâse să nu înceapă
cu o treabă de mântuială. Dar e posibil și ca seara să fi avut niște
treburi. De data asta, Babușkin era în formă și nu se grăbea nicăieri.

25 Babușka – bunică.
M-a pus pe un scaun, mi-a legat mâinile și picioarele, după aceea și-
a suflecat mânecile cămășii și m-a lovit cu toată puterea în față. Am
simțit cum îmi șiroiește sângele din nas pe buze și pe bărbie. Când
am căzut de pe scaun, Babușkin mi-a smuls ghetele și m-a bătut cu
o bâtă de lemn peste călcâie. Era cumplit de dureros, dar nu ducea
la schilodire. Probabil nici chiar în departamentul lui nu era
încurajată schilodirea.
Când m-a legat și și-a suflecat mânecile, nu mi-a fost frică. M-am
gândit că vrea să mă sperie. Dar el nu speria – el bătea, și o făcea
chiar cu o anume desfătare. În tăcere. Tăcut am fost și eu. După
aceea am văzut în viața mea multe bătăi, ele erau însoțite de zbierete
și înjurături, dar bătaia aceea, din pricina liniștii ei, a fost cea mai
neobișnuită. După ce a pus întrebarea, o singură dată, Babușkin a
hotărât să mă bată până răspund. Eu nu din eroism am tăcut.
Căzusem parcă într-o stare de leșin și înțelegeam doar vag ce se
petrece.
Văzând că nu primește răspuns la întrebare, mi-a pus-o totuși pe
cea de-a doua.
— Cum l-ați – bătându-mă, Babușkin păstra în chip ciudat acest
dumneavoastră – cum l-ați omorât pe vecinul dumneavoastră Zaretki?
Zaretki ne-a scris că l-ați amenințat că îl omorâți, doar că noi nu i-
am dat atenție. Mi-a fluturat prin față scrisoarea lui Zarețki. Și rău
am făcut.
La al treilea interogatoriu am fost dus, ținut de subsuori, de doi
paznici. Atât de tare mi se umflaseră picioarele de pe urma bătăilor,
că nu mai puteam merge singur. Ghetele nu-mi mai încăpeau, și
picioarele mele goale se târau pe pardoseala de piatră a coridorului.
La acest interogatoriu, Babușkin mi-a citit declarațiile lui Averianov,
care descrisese în detaliu rolul meu în complotul contrarevoluționar
al lui Voronin. La acest interogatoriu am mărturisit că am participat
la complot și am recunoscut că l-am omorât pe Zarețki.
 Vineri

Geiger mi-a adus Canonul de Pocăință, și l-am citit toată ziua.

Încet, oprindu-mă.
De unde voi începe a plânge faptele vieții mele cele ticăloase?
Ce începere voi pune, Hristoase, tânguirii de-acum?26

Duminică

Astăzi este Pastele. Azi-noapte am fost cu Geiger la catedrala

Sfântul Vladimir, unde mă duceam în anii dinainte. La început nu a
vrut să mă ducă acolo, se temea că fiind adunată atâta lume o să iau
vreun virus, dar am insistat. Cum toată strada era înțesată de
mașini, am lăsat-o pe a noastră după colț. Era, într-adevăr, lume
multă.
Afară, miliția încerca să facă față îmbulzelii; cu greu am reușit să
intrăm. Și înăuntru era multă lume. Nu era aer. Nu se schimbase
nimic acolo, doar icoanele se întunecaseră de tot. Geiger a cumpărat
două lumânări, și am încercat să ne facem loc mai în față. Ceea ce nu
s-a dovedit tocmai simplu. Ne-am alăturat unui flux îngust care
înainta prin smucituri. Abia după câteva minute de stat ne-am dat
seama că era flux – așa de încet se mișca. Ceara lumânării îmi cădea
pe degete, fără să mă ardă. Am mirosit – nu era ceară, ci parafină.
Și mi-am amintit un alt Paște – fără lumânări, și nici măcar în
biserică, ci sub cerul liber. Nu era doar așa, liber, era fără nori, fără
sfârșit, cu fulgurații de auroră boreală jucând pe el. Singura dată din
memoria mea când pe noi, deținuții, ne-au scos noaptea din
companiile corecționale; și noi ne-am strâns lângă biserica
cimitirului. Așa un Paște nu mai văzusem niciodată și, probabil, nu
o să mai văd. Cum biserica o umpluseră cu precădere episcopii,
pentru preoți și mireni aproape că nu mai rămăsese loc.

26 Din Canonul Sfântului Andrei Criteanul.

 Noi stăteam printre morminte, în troienele care se topeau, și
prindeam cuvintele slujbei care ajungea la noi prin ușile deschise. Și
mirosea deja a primăvară, și vântul era cald, și sub picioarele
noastre zăceau cei din morminte. Pentru prima dată după multe luni
pe insulă, mi-am simțit inima ușoară. Noi știam că după noaptea de
nesomn ne așteaptă o zi chinuitoare de muncă, dar nimeni nu s-a
întors la companie, fiindcă sentimentul de fericire care ne cuprinsese
era mai de preț. Până și cei care se aflau abia la începutul unei lungi
perioade de lagăr au crezut într-o apropiată eliberare. O vedeau
limpede în strălucirea nocturnă a cerului.

Marți

Ieri a fost mult așteptata conferință de presă. Așteptată, ce-i drept,

nu de mine, nu eu eram nerăbdător. Eu doar mă frământam: cum
aveau să mă primească? în noaptea precedentă n-am dormit, și nici
în noaptea de după. Abia astăzi, ziua, am izbutit să adorm. M-am
trezit acum – seară, afară e întuneric, e neplăcut. Simt că se apropie
agitația dinainte, la noapte iar n-am să dorm: cum o să trăiesc acum?
Am fost acoperit de anonimatul meu ca de o zăpadă. Dar acum?
Toată lumea îmi știe acum fata, sunt o celebritate, numai că eu n-am
deloc nevoie de asta. Dacă aș fi contemporan cu prezentul,
notorietatea mea m-ar bucura, cred că m-aș scălda în ea. Numai că
eu le sunt străin, ce să caut eu printre ei? Se uită la mine ca la un
pește în acvariu, în ochii lor e doar curiozitate. Mă simt nu știu nici
eu cine. Exact ca în copilărie, când am fost împins în mijlocul sălii și
mi s-a spus: du-te fără frică.
Dar mie mi-e frică. Înainte să intru în sala de conferințe, mă uit
prin ușa întredeschisă – puzderie de oameni, camere de luat vederi.
Mi se spune că mulți n-au reușit să răzbată. Și, brusc, recunosc
această sală. Am fost în ea când eram la universitate. Aceasta e oare
universitatea? Și faptul că îmi amintesc sala nu înseamnă că am
învățat aici? Asta da întrebare. Am atâta minte să n-o pun
nimănui… A reieșit că nu e universitatea. Fără să întreb, mi se
spune că suntem în clădirea Academiei de Științe. Deasupra scării
de onoare (mi se arată) e mozaicul Poltava al lui Lomonosov. N-oi fi
fost academician în viața trecută?
Când intru cu Geiger și cu vicepreședintele Academiei de Științe
în sală, toată lumea aplaudă. Vicepreședintele spune că, după
părerea lui, aceste aplauze sunt pentru capacitatea științifică a
Academiei Ruse și pentru curajul omului care sunt eu. Când
pomenește de curaj las ochii în jos, fiindcă despre înghețare, cu tot
ce a însemnat ea, îmi amintesc vag. Ca și despre curaj.
Câteva dintre aceste circumstanțe se lămuresc când ia cuvântul
Geiger. El le comunică celor de față că înghețarea s-a făcut în lagărul
cu destinație specială Solovki de către grupul academicianului
Muromțev, care s-a aflat acolo cu tot colectivul său. Îmi mut privirea
la Geiger, și el, fără să se întrerupă, îmi confirmă din cap. Când a
vorbit cu mine despre Muromțev nu a pomenit de Solovki. De fapt,
aș fi putut să ghicesc asta.
Geiger vorbește încă mult, se oprește asupra particularităților
conservării mele, asupra detaliilor medicale ale dezghețării, dar nu
îl mai ascult. Multe încep să se așeze la locul lor în memoria mea –
insula, chinurile, frigul. Mai cu seamă frigul – cosmic, de nebiruit
care tot creștea, și, după cum se vede, iată cu ce s-a terminat.
Temându-se să nu pericliteze reabilitarea mea, Geiger nu le dă
voie ziariștilor să îmi pună întrebări despre trecut. Ei întreabă
despre prezent. La primele întrebări răspund cu o voce guturală și
din când în când îmi dreg glasul. Temperatura – spun – e normală.
Tensiunea se încadrează în normal. Simt întruna cu buzele suprafața
care fâșâie a microfonului, mă aud pe mine parcă dintr-o parte.
Pauzele din discursul meu sunt umplute de declicurile aparatelor
foto. Spun niște fraze scurte și mă rușinez singur de mine: așa ar
putea răspunde un babuin dezghețat, nu o persoană din Veacul de
Argint.
— Se știe că în primele săptămâni de după dezghețare ați avut
unele probleme cu sănătatea. Acum vă simțiți mai bine?
— Mai bine… încerc să fiu mai degajat. Cel puțin e mai bine decât
în azot lichid.
Aplauze: ce tip, s-a decongelat și glumește! Simt că mă înroșesc.
— Dar cu Blok ați vorbit? se strigă din rândurile din spate.
Geiger se ridică și dă mustrător din cap.
— Doar am rugat…
— L-am văzut la o seară de poezie, răspund, dar nu am vorbit.
Cu Remizov27 am vorbit, la o coadă. El locuia pe linia lui 14…
— Despre ce ați vorbit?
Geiger bate amenințător cu creionul în microfon.
— Nu-mi amintesc. Mă umflă râsul, dar mă silesc să mă
stăpânesc. Eu mă duceam după alimente pe linia lui 8, și el tot pe
linia lui 8. Și nu știam că e Remizov, abia pe urmă am înțeles, după o
fotografie.
Buzele mi se întind într-un zâmbet, și în sală încep toți să
zâmbească. Râd în hohote, și toți râd în hohote. Încep să plâng în
hohote, iar în sală e liniște. Geiger se repede la mine (scaunul i se
răstoarnă cu un bubuit), mă ia pe după umeri și mă scoate pe ușa
din spate afară. Acolo ne așteaptă mașina. Mă scutură frisoanele –
așa am dârdâit în toți anii aceia.
Și niciodată n-o să mă mai încălzesc.

Miercuri

Dar am vrut mult să vorbesc cu Blok. Eu, care știu prea puține pe
dinafară, învățasem poezia lui Aviatorul. Iată începutul ei:

27 Aleksei Mihailovici Remizov (1877-1957) scriitor, unul dintre cei mai

străluciți stiliști din literatura rusă.
 Un zburător ca o săgeată
În slobod iureș, năzdrăvan,
Ca o fantasmă-naripată
Porni-n albastrul ocean. 28

Chiar aflaseră pentru mine numărul de telefon al lui Blok, dar n-

am telefonat. Numărul ăsta mi-l repetam zi și noapte. Pot să îl spun
și-acum: 6–12–00.

Joi

Din Kem29 am fost duși cu șlepul Clara Zetkin. În cala închisă

etanș, fără lumină și fără aer. Din lotul de deținuți, m-am urcat pe
șlep printre ultimii, așa că am rămas pe scară, chiar lângă ieșire.
Erau mai puțini acolo, și prin crăpăturile trapei care dădea pe punte
pătrundea aerul marin. Asta mi-a salvat viața. Mulți dintre primii
care fuseseră împinși în cală au fost striviți ori s-au sufocat.
Cam la o oră după ce am părăsit cheiul din Kem s-a dezlănțuit o
furtună. Valurile Mării Albe sunt mai mici decât cele de ocean, dar
sunt mai greu de suportat – poate tocmai fiindcă nu sunt înalte. Cei
mai slabi au început să vomite de la cel dintâi balans. Oamenii erau
îndesați în cală ca sardelele în butoi, vărsau pe ei și pe cei din jur.
Din cauza asta li s-a făcut rău și celor care nu se temeau de obicei de
tangaj.
Dar răul abia avea să urmeze. Când vasul a început să se lase
când cu un bord, când cu celălalt, s-au auzit niște țipete sfâșietoare.
Mureau cei care erau lângă bord. O masă de oameni, de mii de
puduri, i-a presat de fierul ruginit al șlepului și i-a făcut turtă. Mai
târziu, când au fost târâte pe chei, trupurile lor mutilate lăsau dâre

28 Traducere de M. Djentemirov și M. Calmicu, în Versuri alese, Editura

Cartea Rusă, București, 1956.
29 Oraș și râu în Karelia. Râul se varsă în Marea Albă.
de dizenterie.
Am vărsat și eu – mi s-a întors stomacul pe dos. Frica de înec,
care mă cuprinsese în primele minute de balans, a trecut repede.
Nepăsarea apărută îmi creiona imaginea adâncurilor reci unde nu
aveam să mai vărs și nu aveam să mai aud strigătele celor care
mureau. Unde nu e escortă. În ceasurile acelea cumplite nu m-am
gândit, cine știe de ce, că nici unuia dintre noi nu-i va fi dat să iasă
din bezna și duhoarea aceea, că, până și pe fundul fundului, trapa
ruginită a Clarei Zetkin va rămâne închisă etanș și noi vom pluti
veșnic în fecalele și borâtura noastră.
În Golful Prosperității ne-au scos pe chei îmbrâncindu-ne. S-a dat
ordin ca aceia care nu erau în stare să meargă să fie trași de ceilalți
deținuți. Și cei care mergeau, și cei care nu puteau să meargă
simțeau cam același lucru. Eram fericiți că rămăseserăm vii, fiindcă
niciunul dintre noi nu văzuse în viața lui ceva mai înspăimântător
decât pântecul Clarei Zetkin. Atunci ni se părea că nici nu vom mai
vedea.
Pe mal ne-au pus rânduri-rânduri și au început să ne învețe să
răspundem la salutul conducerii. Am strigat „Trăi…”
comandantului de grupă, comandantului de companie și șefului
lagărului. Șeful lagărului, Nogtev, s-a clătinat, beat, în fața
rândurilor și s-a declarat nemulțumit de salut, pentru că nu am
strigat toți odată. După toate cele îndurate pe mare, nu mai aveam
vlagă. Voiam teribil să dorm. Ca să nu adorm, am tras adânc în
piept aerul marin, care făcea parte din lumea liberă dinainte.
Înseamnă, mă gândeam, că o parte a acestei lumi va rămâne totuși
în viața noastră.
Ne-am repetat salutul de un nesfârșit număr de ori. Vântul îl
împrăștia pe toată insula, dar asta nu l-a făcut cu nimic mai bun.
Trăi al nostru era considerat insuficient de energic, dar este de crezut
că așa și era. Pentru un trăi energic nu aveam pur și simplu putere.
Strigau bandiți și academicieni, episcopi și generali țariști, dar vocile
lor nu se contopeau într-un singur strigăt. Eu eram în primul rând,
alături de generalul Miller. Era general combativ, care făcuse Marele
Război la o vârstă încă destul de tânără. În jurul nostru zburau
pescăruși, am fost atent – și ei strigau trăi, și, pare-se, mai bine decât
noi, de vreme ce de la ei Nogtev n-a avut pretenții. Cu siguranță,
pentru o clipă am adormit totuși…
Când am deschis ochii, Nogtev se îndrepta deja spre noi. Am fost
sigur că din cauza mea. Că înfățișarea mea nemilitară i-a stârnit
mânia șefului lagărului, și că acum venea să mă învețe minte. Dar
nu; nu a venit la mine, ci la Miller, model de ordine și de ținută. Cu
ochiul lui format, Nogtev l-a remarcat imediat pe cel care era așa
cum el nu ar fi putut să devină niciodată. S-a apropiat în scurta lui
de piele cu un pas tot mai întins – golanul golanilor. Scoțându-și din
mers revolverul.
— Cum stai în fața comandantului? a urlat Nogtev. Comandantul
să-l mănânci din ochi, jigodie!
Miller s-a uitat liniștit la Nogtev. Și-a îndreptat sacul pe umăr cu o
mișcare în care nu era nici agitație, nici frică. Cu un scârțâit al
scurtei de piele, Nogtev a lipit revolverul de fruntea generalului și
câteva clipe a tărăgănat. În secundele acelea am fost sigur că nu va
mai trage. Ochi înguști. Un fir de păr scăpat pe pomeții de mongol,
rași. În asemenea cazuri, zăbava înseamnă renunțare.
Nogtev a tras.
Două caraule l-au tras de picioare pe cel ucis spre ghereta pazei.
Au luat din mers și sacul. Cadavrul a rămas să zacă într-o poziție
ciudată – pe-o parte, cu o mână sucită nefiresc. Ochii – deschiși.
Generalul continua să privească la ce se petrecea pe mal cu calmul
dinainte.
După aceea, s-a făcut cu noi instrucție. Ne-am întors la dreapta, la
stânga și împrejur, și ne adia vântul cald de vară, pentru că până și
la Solovki vara e caldă. Și în vântul acela, mirosul de rășină de pin și
de fructe de taiga era amestecat cu prospețimea mării. Marea Albă
nu mirosea ca mările sudice, dar prospețimea ei pătrundea în
fiecare celulă a corpului. Soarele care nu apune al nordului strălucea
pe crestele valurilor. Noi stăteam cu spatele la golf, dar, când ne
întorceam, strălucirea aceea se vedea, și mă bucuram cu adevărat,
îmi amintea marea în împrejurimile Aluștei, unde fusesem la odihnă
cu părinții mei în anul 1911.

Vineri

Da, Alușta. Stăteam în zona Professorski Ugolok, în vila juristului

Hiacintov, care condusese cândva teza de doctorat a tatei. Când nu a
mai fost nicio îndoială că familia Hiacintov își va petrece vara lui
1911 (?) la Nisa, bătrânul l-a invitat pe fostul său elev să stea la vila
lui din Crimeea. Așa ne-am trezit noi la Alușta – exact în anul 1911.
Professorski Ugolok era la o jumătate de oră de mers pe jos de
poștă. Cu zece copeici puteai ajunge acolo cu tramvaiul, dar noi nu-l
luam aproape niciodată. La poștă mergeam pe jos, era plimbarea
noastră de seară. Mergeam pe lângă chiparoși, măslini și tufe de
ienupăr și inspiram aerul umed, înmiresmat. Aerul de Piter e și el
umed, dar umezeala lui e rece și neplăcută, aș spune că ea nu
mângâie. Ceea ce scriu astăzi nu puteam încă exprima atunci, dar
simțeam profund.
Plaja. Iubeam neînchipuit de mult plaja. Zgomotul cu care se
izbeau valurile – solemn, dens, ca bașii în fosa orchestrei. Umblatul
ud pe nisip, ca pe urmă iar să intru în apă. Și după aceea, gata, pe
nisip – cu urechile pline de apă. Pe lângă mine – țipete, lovituri de
minge. Care clatină apa în urechi, dar nu trec prin ea, se aud ca de
departe. Te răsucești pe-o parte, și dopul de apă se desfundă,
scurgându-se, firișor invizibil, pe ureche. Zgomotele redevin acute.
În mijlocul cerului – soarele. Te uiți la el printre degetele pe care nu
le ții lipite strâns – să vezi, într-o clipă le și pârlește. De altminteri,
degetele sunt deja trandafirii pe margini.
 Edificiile de nisip. Nisipul ud se scurge de pe degetul mijlociu,
încremenește în chip de turnuleț. Spre mare – ziduri întărite cu
pietricele. Iar valurile își rostogolesc leneș marginea înspumată până
la ele. Zidurile nu rezistă mult valurilor, iar după aceea trebuie
ridicate din nou și trebuie adâncit șanțul din fața lor. În general, să
fii stăpânul unui castel înseamnă treabă, nu glumă.
Stăpâni suntem doi – eu și Mitea Dorn, fiul renumitului chirurg
moscovit. Castelul îl fortificăm împotriva unui posibil atac al
sălbaticilor, care e de așteptat (normal) dinspre mare. Sălbaticii sunt
feroce, au vorba guturală, neplăcută. Sunt canibali. Vin în pirogi,
înghițind totul în cale. Dar mie și lui Mitea ne este așa de bine, și nu
ne paște niciun pericol pe insulița noastră verde. Din vârfurile
turnurilor de pază cresc crenguțe de chiparos, care se mișcă frumos
în vânt.
Din când în când se rostogolește câte un val puternic. Trecând de-
a lungul fortificațiilor noastre, nu că le distruge, dar le roade, le
netezește contururile. Le face cu câteva sute de ani mai vechi – cam
cum e fortăreața din Alușta, ascunsă, nu departe de-aici, în
verdeață. Rostesc în gând cuvântul Alușta și îi descopăr însușiri cu
totul noi pentru mine. Ce cuvânt ud și strălucitor – zici că e un
harbuz în soare. Alușta… Mitea Dorn observă cum mi se mișcă
buzele, dar nu întreabă nimic.
Iată, plecăm de pe plajă, în pantaloni scurți și cămașă, cu
panamale pe cap. Ne e rușine să purtăm pălării de copii, dar tatăl
lui Mitea ne explică… Nu aud cuvintele doctorului, în capul meu
sunt ceața și oboseala de după plajă. Observ mișcările mâinilor lui
păroase, cu oscioare ieșite în afară la încheieturi. Degetele lungi,
făcute parcă anume pentru bisturiu, degetele – cu ele taie, taie, taie
carne omenească. Părul de pe falangele degetelor e decolorat, se
vede numai când e ud.
Sub haine începe să se simtă sarea de mare, îți strânge pielea.
Când aplec capul, îmi vine soarele pe grumaz. După baie e plăcută
căldura lui, și merg cu capul plecat. Sub picioare – pietriș, crenguțe
de chiparos; uneori – cărăbuși și șopârle. Șopârlele le iau în palmă, și
ele se prefac că mor. Știu că e o șmecherie de-a lor, dar și eu mă
prefac la rândul meu că le cred: le pun cu grijă pe iarbă. De câte ori
n-am vrut mai târziu să mă prefac mort – să mă pună tot așa pe
iarbă și să nu mă mai atingă. Numai că nu te credeau, așteptau să
mori cu adevărat.

Sâmbătă

Mă uit deja de câteva săptămâni la televizor cum îi bombardează

americanii pe sârbi. De ce, pentru ce? M-am gândit să îl întreb pe
Geiger când o să vină, dar am uitat, pentru că Geiger a venit să îmi
spună că Valentina și-a dat demisia. Soțul ei vrea ca ea să fie
preocupată numai de viitorul lor copilaș. Și nu de Geiger, adaug de
la mine.
— Dar cum e cu disertația ei? întreb. Și de ce mie nu mi-a spus
niciodată despre familia ei?
— Ești gelos?
Nu, nu sunt gelos. Mă doare când din viața mea pleacă oameni.
Toți contemporanii mei au plecat, iar acum a plecat și Valentina.
Da, Geiger mi-a mai spus că adună documente pentru
reabilitarea mea. Se vede că eu am reacționat cam cu nepăsare, de
vreme ce el a început să îmi explice cu de-amănuntul. Reabilitarea e
necesară, mă rog, pentru anularea antecedentelor, deși el, Geiger,
înțelege că eu personal nu am nevoie de nicio reabilitare. Chiar –
oare am nevoie?

Luni

Astăzi m-au dus la televiziune. Se află în Petrogradskaia Storona,

nu departe de Kamennoostrovski Prospekt – iată, vasăzică, de unde
vine radiația fermecată. Ce ciudat, acest mister are o adresă în
oraș… Când am trecut pe Kamennoostrovski, am recunoscut câteva
case de la începutul secolului. În una dintre ele am fost cu puțin
timp înainte să fiu arestat, trebuia să duc înapoi niște cărți pe care le
luase profesorul Voronin ca să le citească. Ce ciudat: omul nu mai
este, dar cartea continuă să trăiască.
La televiziune, mai întâi m-au machiat: mi-au pudrat fața, mi-au
pulverizat pe păr un lac dintr-un flacon metalic. Pe timpul meu, asta
se numea pulverizator, dar acum – spray. Spray, sigur, e mai scurt. În
engleză sunt multe astfel de cuvințele – micuțe, sonore, ca mingea
de ping-pong – comode și, în general, economice. Numai că înainte
nu se făcea economie la cuvinte.
În studio mi s-a pus un microfon. Mi s-a spus că discuția va fi
înregistrată, nu în transmisie directă (pronunț aceste cuvinte ca pe
apă!), ca să nu am emoții. De fapt, nici nu am avut emoții – la
înregistrare e ca la înregistrare. Emoții ai când sunt în jur mulți
oameni, se uită la tine, te mai încurajează, sau, să zicem, te întrerup
– pe când aici? Liniște. Calm desăvârșit. Prezentatoarea e cordială,
stă picior peste picior. Am văzut-o de multe ori pe ecran –
întotdeauna stă așa. În mână are un pix cu pastă, care pare a se
învârti singur în jurul axei sale. Strălucește în lumina reflectoarelor.
Degete lungi, pline de inele. E clar, să învârtești un pix cu degete ca
astea e o ocupație profitabilă.
— În fiecare zi vă amintiți ceva nou?
— În fiecare.
— Ce v-ați amintit astăzi?
Fustă scurtă, i se văd genunchii. Răspunzând, încerc să nu mă uit
mai jos de talie.
— O casă de pe Kamennoostrovski. Am trecut pe lângă ea și am
recunoscut-o. Are, știți, niște balustrade interesante… împletite. Și
crini din fier forjat – ceva extraordinar de frumos. Cu puțin timp
înainte să fiu arestat, am urcat pe această scară și am atins lemnul cu
palma. Netezimea aceea, nu știu de ce, mi-a rămas în minte,
degetele mele o simt și-acum. Mă dusesem la un apartament de-
acolo – să înapoiez niște cărți. Așadar, am sunat. S-a auzit
zăngănitul zăvorului – nu scrâșnet, nu scrâșnește, ci chiar zăngănit
–, asemenea zgomote scot zăvoarele temeinice, cele de la jumătatea
ușii. Am intrat – mirosul deosebit pe care îl are o casă în care sunt
multe cărți. Ușa a deschis-o o fată șchioapă – mi-am dat seama
imediat, cine știe de ce, că e șchioapă… Dar poate știam? Față
îngustă, ochi înfundați – există un astfel de gen la Piter. Pe umeri, un
șal. A mers înaintea mea, nestânjenită de faptul că șchiopăta. Și
peste tot, într-adevăr, cărți, și mai adusesem și eu patru sau cinci.
Mulțumesc, am spus. Uitați, am zis, am fost rugat să le aduc.
Povestesc, probabil, multe lucruri inutile…
— Nu, de ce, totul e teribil de interesant. Pixul se învârtea tot mai
repede între degetele ei. În ce fel v-a rămas în memorie ziua
Revoluției din Octombrie?
— Știți, nici nu mi-a rămas. Abia mai târziu, înțelegând ce zi a
fost aceea, mi-am refăcut-o în memorie. Era, dacă nu cumva
confund, lapoviță. Mai exact, întâi a fost o ploaie care s-a
transformat în ninsoare udă. Ieșisem să mă duc undeva, îmi uitasem
acasă fularul, și fulgii mi se topeau pe gât, îi simțeam topiți pe
pielea mea fierbinte. Era vânt, se întunecase devreme, știți și
dumneavoastră că pentru Petersburg e cea mai scârboasă vreme…
Mai vorbeam, dar la un moment dat în stânga mea s-a iscat o
ușoară mișcare: Geiger îi făcea semn prezentatoarei să încheie. Ea
mi-a mai pus o întrebare și a oprit filmarea. Mi s-a părut că era
oarecum dezamăgită – ori pentru că o oprise Geiger prea devreme,
ori de răspunsurile mele. Mai degrabă de răspunsuri: cred că nu
auzise ce voia.
După filmare m-au întrebat dacă aș putea găsi apartamentul la
care mă dusesem. Mi s-a părut că aș putea – de vreme ce
recunoscusem casa, de ce nu aș… Geiger a întrebat pentru ce este
necesar. I s-a răspuns că s-ar dori să se filmeze momentul întâlnirii
mele cu trecutul. Așa s-ar și intitula această emisiune – întâlnire cu
trecutul. Geiger a spus că nu poate să mă lase pentru o emisiune cu
un titlu atât de banal. I s-a propus să dea orice alt titlu, dar Geiger a
continuat să șovăie. Nu era convins că o astfel de întâlnire va fi în
folosul meu. Mai exact, considera că ea trebuia pregătită. Dar ei, cei
de la televiziune, l-au înduplecat.
Când ne-am apropiat de intrarea principală, n-am recunoscut-o.
În locul ușii sculptate din stejar stătea strâmb ceva căptușit cu niște
șipci de lemn. Legănându-se în curent, scotea un scârțâit. Unul
dintre cei doi operatori TV a bătut în șipci cu degetele. „Cherestea”,
a spus. A dispărut în întunericul dinăuntru. Al doilea operator a
propus să fiu filmat în timp ce mă apropiam de ușă. M-au dus în
colțul casei și m-au rugat să mă apropii încă o dată și să intru. M-am
apropiat și am vrut să deschid ușa, dar deodată am văzut că în loc
de clanță era un șurub lung. Am zăbovit o clipă: întâlnirea cu
trecutul își pierduse chiar din primul moment ținuta. Am început să
trag cu degetul mare și cu arătătorul de șurub, dar ușa nu s-a
deschis de prima dată. M-am uitat la degetele mele: filetul lăsase
urme vizibile. Am mai apucat o dată șurubul, cu putere. Ușa s-a
deschis.
Scara principală m-a întâmpinat cu un miros înțepător de urină.
Lumină nu era – doar raza de la camera TV. Îmi bătea drept în ochi,
nu vedeam nimic. Picioarele le puneam pe trepte pe dibuite. Urcam,
și raza urca și ea dintr-o parte; m-am împiedicat, și s-a împiedicat și
raza: călcaserăm împreună pe aceeași treaptă tocită. Pentru
autenticitate, am pus mâna pe balustradă. Era în felul lui un gest de
efect, întru totul corespunzător întâlnirii cu trecutul, dar mâna n-a
putut înainta frumos, lunecând. În locul netedului cizelat – pe care,
repet, și-l amintea mâna mea am simțit o bară de metal pe care nu se
mai afla lemn. Și cu toate că nu se vedea aproape nimic, picioarele
m-au dus singure la ușa care trebuia.
 Geiger a sunat, și, în spatele ușii – mai întâi abia auzit, apoi tot
mai tare –, s-a auzit un târșâit. La limita de sus a zgomotului (se
pricepeau să târșâie acolo, în apartament), ușa s-a deschis. În prag a
apărut un bărbat într-un maiou perforat. Era chel și nu părea treaz.
Când l-a ajuns raza camerei, a mijit ochii și a întrebat în ce scop este
filmat. I s-a explicat că eu fusesem în acest apartament în 1923 și că
aș dori să intru și acum. Omul în maiou nu s-a mirat, dar a spus că
azi nu poate să mă lase. Azi are musafiri. A propus să venim mâine.
În felul lui, avea dreptate. Pentru cineva care așteptase aproape
optzeci de ani, încă o zi nu conta. Mi i-am imaginat, nu știu de ce, pe
musafirii lui – probabil ședeau și ei tot în maiouri, ședeau de mult.
Și aveau să sadă și de-acum înainte. Știam că nu voi mai veni aici,
pentru că altfel aveau să rămână cu mine ei, nu cei care locuiseră aici
înainte. Ei aveau să ocupe în memoria mea locul celor dinainte, așa
cum ocupaseră apartamentul lor. Și mi-am amintit numele de
familie al oamenilor care locuiseră înainte în acest apartament:
Meșceriakov.
Primul a ieșit afară Geiger. Lăsându-i să treacă pe toți ceilalți,
ținea ușa de șurub. A început să spună că a fost în tot felul de țări, și
că peste tot – cu tot războiul, cu toată revoluția – la ușile de la intrare
se păstraseră clanțele vechi. Se pare că se păstraseră destul de mult
timp și la Petersburg. La treaba cu clanțele se ajunsese relativ recent,
când au început să le deșurubeze ca să le vândă la fier vechi. După
părerea lui, dispariția clanțelor a devenit semnul vizibil al sfârșitului
unei vieți normale. Începutul sălbăticirii treptate, dar neabătute.
Totuși, ce importanță dă omul ăsta clanțelor!

Marți

Vila profesorului Hiacintov. Chiar și pe căldura din Crimeea, ea

rămânea răcoroasă. Venind de la plajă, așteptam cu plăcere să mă
afund în semiîntunericul vilei, care avea să-mi răcorească trupul
încins. Răcoarea acestei case nu însemna și prospețime. Mai degrabă
un îmbătător aer închis, care avea în el mirosul plăcut al cărților
vechi și al numeroaselor trofee oceanice, ajunse într-un chip de
neînțeles la profesorul jurist. Răspândind un miros ușor sărat,
stăteau pe rafturi stele-de-mare uscate, scoici sidefate, o carapace
gigantică de broască-țestoasă (era fixată pe un suport oblic), o sabie
de pește-sabie, un ac de pește-ac, o cască colonială de plută și măști
de indigeni. Cât despre indigeni, nu aveam nici cea mai vagă idee
despre meleagurile lor. Poate aveau vreo legătură cu Robinson –
contam foarte mult pe-atunci pe asta.
Dând cu grijă la o parte ofrandele mării, luam de pe rafturi cărțile
profesorului. Erau volume de Mayne Reid și Jules Verne, povestiri
despre călătorii pe mare, descrieri de țări exotice – lucruri infinit de
depărtate de jurisprudență. În vila lui din Crimeea, profesorul
Hiacintov aduna ceea ce visa el în copilărie, dar nu fusese să fie.
Ceea ce nu era prevăzut de modul său de viață și nu își avea locul în
Corpul de Legi al Imperiului Rus. În țările dragi inimii lui, bănuiesc
că, în general, nu existau legi.
Stăteam turcește într-un fotoliu de cimișir (la mirosurile casei se
adăuga mireasma de cimișir) și citeam cărțile lui Hiacintov. Dădeam
paginile cu mâna dreaptă, iar stânga ținea strâns o bucată de pâine
cu unt și cu zahăr. Mușcam și citeam. Și zahărul scârțâia pe buzele
mele. Din când în când ridicam ochii din carte și mă gândeam cum
devii jurist. Visezi la asta din copilărie? E îndoielnic. Eu am visat să
fiu ba pompier, ba dirijor, dar jurist – niciodată.
Dar îmi mai imaginam că rămân în odaia aceea răcoroasă pentru
totdeauna, că stau în ea ca într-o capsulă, că afară sunt revoluții și
cutremure, că nu mai sunt acolo nici zahăr, nici unt, nici chiar
Imperiul Rus, iar eu tot stau și citesc, citesc… Anii care au urmat au
arătat că în privința zahărului și a untului am ghicit, dar, uite, cu
statul și cu cititul, vai, n-am nimerit. Noua viață nu predispunea la
citit.
 Da, important: pe unul dintre dulapuri stătea o Themis – exact la
fel ca a noastră, doar că era cu balanța, fiindcă nimeni din casa
Hiacintovilor nu hotărâse, probabil, s-o rupă. Acum mi se pare că
statueta asta i-o dăruise tatei chiar Hiacintov. Evident că fusese un
lucru pe gustul lui.

Sâmbătă

Astăzi l-am întrebat pe Geiger:

— Mama mea a murit?
— A murit, a răspuns el. În ’40.

Duminică

Azi am fost cu Geiger la cimitirul Smolensk. Am început

dimineața cu slujba de la biserica Maicii Domnului din Smolensk
(eu am început-o, Geiger a stat afară), pe urmă ne-am dus la capela
Sfintei Xenia. Xenia, după cum se vede, a fost canonizată nu demult.
Țin minte că m-am dus cândva cu mama la capelă, și Xenia era
venerată încă de-atunci: cei veniți lăsau bilețele. Mama mi-a spus:
„Scrie și tu”. Am scris. Ce rugăminte oi fi avut?
O văd și acum pe mama în ziua aceea de primăvară – cu o basma
legată strâns, care parcă îi strângea trăsăturile feței și îi dădea o
înfățișare severă și cumva deprimată. Mai întâi vremea fusese
posomorâtă și bătuse vântul, dar pe urmă, undeva chiar la margine,
cerul s-a făcut albastru. Noi stăteam la mormântul tatei, iar albastrul
s-a întins până a ajuns la locul durerii noastre, unde s-a oprit. Așa că
mama și cu mine ședeam la hotarul dintre albastru și gri, și cerul
așa a rămas, nu s-a mai schimbat nimic pe el. Eu am turnat vodcă în
păhărele, ea a tăiat feliuțe subțiri de pâine. Dosul palmei îi era
străbătut de firele venelor, pe care parcă nu le mai văzusem până
atunci. Poate apăruseră din pricina frigului. Dar poate că erau
începutul bătrâneții ei.
— De ce a murit?
Special am întrebat pe drum, ca să nu lămurim nimic la
mormântul mamei. Odinioară, mama nu-mi dădea voie să vorbesc
despre cei prezenți la persoana a treia, iar acum ea era, oricum,
prezentă. Am întrebat oarecum încurcat…
— De pneumonie. Geiger și-a suflat nasul într-o batistă de hârtie.
S-a spus că a răcit chiar aici.
Mormântul l-am găsit fără greutate, nu e departe de alee. După
ce intrase mama în el, nu se schimbase nimic la suprafață. Mama a
intrat în el în sensul strict al cuvântului – spațiul fusese prevăzut
pentru două locuri, și, după cum mi-a spus Geiger, mama a fost
îngropată deasupra bunicii. Era aceeași cruce de granit care fusese
pusă de tata după moartea bunicii. După ce murise el, fusese gravat
pe cruce și numele lui. Când a fost îngropată acolo mama, nimeni
nu a gravat nimic, pur și simplu nu a avut cine să o facă. Chiar dacă
nu e pus numele și nu e o moviliță, mama e aici și, da, e prezentă. Se
simțea asta.
Geiger a scos dintr-un buzunar lateral un recipient și două
păhărele de argint cu învelitori din piele. În recipient era coniac.
— În ’40 i s-a trimis o înștiințare despre moartea dumitale, a spus
Geiger umplând paharele. Interesant e diagnosticul: pneumonie.
Înghețându-te, cekiștii au dat dovadă de simț al umorului.
Pneumonie. Ai răcit în azotul lichid.
Am băut fără să ciocnim.
După această înștiințare, mama nu a mai avut pe nimeni
apropiat, nu a mai avut unde să se ducă în afară de cimitir. Stătea
aici cu ceasurile, vorbea cu cei duși. A murit de aceeași boală pe care
mi-o atribuiseră mie în înștiințare. Să fi fost întâmplător? N-am cum
să aflu până când n-am să mă întâlnesc cu ea. Gândindu-mă la
mama, îmi spuneam că putea să fi murit în timpul blocadei – poate
pentru că în ultimele zile citisem despre blocadă.
 — În acest cimitir sunt și morminte ale altor oameni pe care i-am
cunoscut, i-am spus lui Geiger.
El a încuviințat din cap, dar n-a răspuns nimic – probabil aștepta
să mai pun întrebări. Dar n-am întrebat nimic. Nimic. Ieșind pe
poarta cimitirului, m-am gândit: bine că mama n-a apucat blocada.
Anastasia a apucat-o oare?

Marți

Tata, răcit, face gargară în baie, iar eu mă instalez pe un taburet

lângă el. Vreau să văd cu ochii mei lucrul acela misterios care
produce în gât zgomotele gâlgâite, modulațiile acelea ciudate – de la
ghiorăit până la geamăt – pe care doar în astfel de ocazii le auzi de
la el. Așa urcă naturalistul spre marginea craterului, vrând să
prindă clocotele lavei înaintea erupției. La cererea mea, mama îmi
dă o lumânare. Gâlgâiala din gâtul tatei abia dacă e luminată de
flacără, iar faptul că este ascunsă constituie și principala atracție.
Mai târziu, când am mai crescut și făceam deja singur gargară ca un
maestru, am descoperit că îți reușește și fără voce. Reușește – dar
prost, fiindcă vocea amână expirarea și o face mai puternică. În timp
ce murmurul fără voce nu are forță și e jalnic.

Miercuri

Buștenii. Buștenii mari erau numiți pe insulă bustihani.

Treisprezece bușteni din aceștia avea sarcină fiecare să predea
cekistului la terminarea schimbului. Lucram câte doi – deci în total
douăzeci și șase de bușteni. Sarcina era de neîndeplinit – cel puțin
pentru cei care nu mai făcuseră o astfel de muncă.
Trebuia doborât copacul și curățat de crengi și de noduri, dar mai
întâi trebuia să răzbești la partea de jos a trunchiului, care se pierdea
în zăpada adâncă. O dezgropam cu mâinile goale – lopeți nu erau,
nici măcar mănuși nu se dădeau. Ca să ni se mai încălzească
mâinile, dădeam zăpada cu picioarele – goale și ele, fiindcă
încălțămintea noastră consta în niște opinci din coajă de tei pe care
le încălțam peste obiele din pânză de sac. După ce curățăm partea
de jos a trunchiului, aduceam sub el un joagăr și începeam să tăiem.
La început, de înghețat ce era trunchiul, dinții alunecau, dar când
pânza fierăstrăului intra în carnea pinului se mai ușura efortul. Date
fiind mișcările identice, ritmice, timpul părea că dispare, iar tu te
prăbușeai în altă realitate. Șezând pe vine sau stând în genunchi,
tăiam până când ne înțepeneau mâinile pe mânerele fierăstrăului.
Atunci ne ridicam și schimbam locurile, schimbând în acest fel și
mâinile. Aveam nevoie să ne ridicăm și ca să ne încălzim cât de cât
picioarele înghețate.
Picioarele nu de puține ori degerau și trebuiau amputate. Ceea ce
nu înseamnă că numărul celor cu un singur picior creștea brusc la
Solovki – oamenii aceștia, de regulă, nu supraviețuiau. Mureau în
infirmerie de epuizare ori pentru că, la amputare, cioturile erau
înfășurate în niște cârpe prost spălate.
Așa a murit Vasia Korobkov, cu care făceam eu pereche. Spusese
de la amiază că nu își simte picioarele, dar niciunul dintre cekiști nu
a stat să-l asculte. Am văzut că Vasia nu mai putea deja să dea la
joagăr, nu mai putea nici să se țină pe picioare, ședea în zăpadă
lângă trunchi. Am încercat să dau mai departe singur, el doar atârna
la capătul joagărului, și brațul nu i se mișca. La terminarea
schimbului am predat doar zece bușteni, mai puțin de jumătate din
cât trebuia. Ne-au lăsat în pădure până dimineață, să ne îndeplinim
toată norma. Vasia i-a rugat plângând pe cekiști să ne îngăduie să ne
întoarcem la companie. Nu ne-au îngăduit, au început să dea în el
cu paturile puștilor, și n-am fost scutit nici eu. Înjurăturile lor se
pierdeau în viscol, chiar și loviturile aproape că nu se simțeau de
gros ce era rumegușul alb.
Am rămas în pădure toată noaptea, dar nu am făcut nici măcar o
bucată. La început, Vasia a zăcut pe zăpadă, pe urmă l-am pus pe un
buștean, i-am scos opincile și i-am frecat picioarele cu zăpadă – erau
gheață, reci și tari. În puterea nopții era întuneric beznă, dar când s-
a oprit deodată viscolul am văzut fața lui Vasia la lumina lunii. Mai
curgeau pe ea lacrimile, dar nu mai avea nimic jalnic și plângăreț –
gerul îi înțepenise trăsăturile. Fața lui pierduse putința de a plânge
sau de a râde, apăruse pe ea ceva grav, dacă nu chiar solemn.
Din când în când fugeam încoace și-ncolo ca să mă încălzesc,
doar că anevoie – n-aveam putere. În zori, eu am luat-o de la capăt –
fără să fi dormit și fără să fi mâncat. Mi-au dat un alt tovarăș de
muncă și m-au pus să muncesc. Pe Vasia l-au târât doi deținuți la
infirmerie, unde i-au amputat ambele picioare. După o zi a murit de
septicemie.
Când, la un moment dat, i-am povestit lui Geiger cum munceam
noi pe un ger de minus patruzeci de grade – fără îmbrăcăminte
caldă, fără încălțăminte și fără hrană –, mi-a spus că nu înțelege cum
e posibil să rămâi în viață în asemenea condiții.
Păi nici nu am rămas.

Joi

Am părăsit spitalul. Mai devreme sau mai târziu urma să o fac:

Geiger a considerat că nu e indicat să trăiesc în continuare în
climatul de seră al spitalului. Toată săptămâna ne-am ocupat de
mutare, așa că n-am mai avut deloc posibilitatea să scriu. Vorbind
despre posibilitate, am în vedere nu atât timpul, cât altceva.
Asta însemnând locul unde m-am mutat: în vechiul meu
apartament! Locuiesc din nou acolo, la intersecția dintre Bolșoi și
Zverinskaia. Se vede că, la insistența doctorilor (a se citi: a lui
Geiger), autoritățile orășenești au răscumpărat fosta mea
kommunalkă, au reparat-o și m-au instalat acolo. Camera în care
locuisem cândva cu mama a fost destinată personalului medical
care mă îngrijea (cu precădere surorii Angela), în salon am fost
instalat eu, iar camera lui Zarețki a fost lăsată pentru situațiile în
care mă vizita Geiger. Totul a fost făcut ca să mă obișnuiesc cât mai
repede posibil în noul mediu.
Prima mea zi în noua locuință am petrecut-o singur. După câte
înțeleg, așa s-a manifestat tactul față de amintirile mele – și am fost
recunoscător pentru acest lucru. Umblam dintr-o cameră în alta.
Totul e absolut altfel – podelele, ușile, cercevelele. Altfel e până și
mobila veche – special cumpărată înaintea mutării mele. Am deschis
robinetul de la bucătărie – zgomotul apei e cu totul altfel. În anii ’20
răpăia cu zgomot în chiuveta de tablă, dar acum nu mai răpăie. Și
chiuveta nu e din tablă. Ca înainte a rămas numai volumul
încăperilor, dar nici de acest lucru nu sunt sigur. După cum mi s-a
spus, în toți anii care s-au scurs, apartamentelor la comun li s-a
modificat de atâtea ori suprafața și au fost reîmpărțite de atâtea ori,
încât să cauți asemănarea cu trecutul ar fi de-a dreptul fără sens.
Și totuși ea exista. În apartamentul proaspăt renovat, cu noua lui
mobilă veche, această asemănare se făcea simțită într-un anumit fel.
De exemplu, în faptul că știam cu precizie câți pași sunt de la
fereastră până la ușă. În faptul că puteam să văd cu ochii închiși ce
se vede de la fiecare fereastră. Dar mai ales: închizând ochii, mi se
pare întotdeauna că aud glasurile celor care au trăit odinioară aici.
Am înțeles pentru prima dată cât se poate de clar că i-am pierdut pe
cei care au trăit aici, pentru totdeauna.
M-am întins pe pat și am închis ochii. Voiam să pier, să nu fiu, să
îngheț din nou și să nu mă mai dezgheț. Am căzut într-un somn
tulbure, vâscos. Somnul mă trăgea tot mai adânc și tot mai fără de
ieșire, încât nici nu mai înțelegeam dacă umbrele din casă le visez
sau umblă peste tot aievea. Știam că în astfel de cazuri e nevoie de
voința de a te trezi, de un efort, dar tocmai asta nu mă hotărâm să
fac, pentru că nu mai știam ce e mai îngrozitor – visul sau realitatea.
Un astfel de sentiment aveam cândva pe insulă.
 M-a trezit soneria de la ușă. Era Geiger – ce mult m-am bucurat!
Dacă nu era el, nu m-aș mai fi trezit niciodată. A venit să mă vadă și
a adus o sticlă de coniac. Vocea lui calmă și coniacul m-au liniștit.
Acum nu mai voiam să dorm – voiam să mă așez și să stau de vorbă.
Printre altele, l-am întrebat pe Geiger dacă pot să ies și singur. El
a răspuns că e chiar necesar. A scos din buzunar un portofel și mi l-a
dat. Mi-a explicat îndelung valoarea bancnotelor, cum și ce se
plătește ș.a.m.d. N-am reținut mare lucru. Am stat de vorbă până pe
la două noaptea, iar pe urmă Geiger a dat telefon acasă și a spus că
rămâne peste noapte la mine. M-am gândit că nu știu nimic despre
el – nici despre familie, nici ce preocupări are în afara activității lui.
Că a stat astăzi cu mine cum e: în afara activității, sau face parte din
ea?
Geiger s-a culcat în odaia lui Zarețki, pregătită pentru el, dar mie
tot nu mi-e a dormi – m-am săturat de somn în timpul zilei. Stau și
scriu. Din când în când aud scârțâind arcurile patului de după
perete. Bine că e Geiger, nu Zarețki.

Vineri

De unde voi începe a plânge faptele vieții mele cele ticăloase?

Sâmbătă
Seara am stat la fereastră. Am zărit pe pervaz coniacul lăsat de
Geiger – deschis, de altminteri. Mai întâi m-am uitat jos, la mașinile
care treceau, iar pe urmă – la cer. Pe cer – avioane, atât de deosebite
de aeroplane. Eu, aviatorul Platonov, beam din coniacul lui Geiger și
îmi aminteam aerodromul Komendantski, care, după cum se pare,
nu mai există. Oare cum vine asta – nu mai există? Cum se poate
duce de pe fața pământului o întreagă lume, o întreagă viață cu
bucuriile, tragediile și descoperirile ei, când cu o așteptare, când cu
zgomotul plicticos al ploii acolo, pe băncile goale, când cu
vârtejurile de praf vara pe câmpul rămas pustiu?
Unde este, te întrebi, această lume? Unde sunt femeile cu toalete
elegante, care le oferă buchete aviatorilor? Unde sunt bărbații cu
chipiuri care le alunecă pe nas? Cu bastoane și cu țigări în dinți –
unde sunt bărbații aceia? Unde suntem noi toți cei care stăteam la
marginea câmpului, cu ce fel de Atlantidă ne-am dus la fund? Unde
e, în sfârșit, gigantica inscripție Societatea rusă de aeronautică,
împodobind hangarul din care ieșeau aeroplanele?
Căci eu știam toate aceste aparate ca pe degete. Le deosebeam cu
ochii închiși, după zgomotul motorului. Monoplanul Blériot de
biplanul, să spunem, Voisin sau Farman. Îi știam la față pe aviatori:
Pégoud, Poiré, Garros, Nesterov, Maciejewiez. Nu că îi văzusem
personal pe toți – dar acasă la mine erau atârnate portretele lor.
Unde sunt aceste portrete?
Nu mai sunt – de fapt, de-asta am și băut coniac. De-asta îl și
termin acum, când scriu aceste rânduri. Zilele trecute am fost
întrebat: „De ce ați dorit cu atâta ardoare să deveniți aviator – era un
vis legat de cer?” Ei, bravo! Dar nu era numai cerul aici, erau și alte
lucruri minunate – și casca, și ochelarii, și mustățile. Și, iarăși,
țigările scumpe. Jacheta îmblănită și pantalonii de piele. Trebuie
înțeles că aviatorii erau adevărați idoli, elita.
Deși idolii aveau și ei părțile lor slabe. Bunăoară, aviatorii
miroseau a ulei de ricin, care era folosit pentru ungerea motorului.
Mai ales cei care zburau în șube. Și mulți așa și zburau: acolo, la
înălțime, e foarte frig. Acolo, de altfel, mai trebuie să și ajungi. Eu
am văzut cum un aviator a străbătut câmpul, dar nu a reușit să
decoleze. L-a mai străbătut o dată – același rezultat. Toată lumea
râdea, se împroșca șampanie. După a patra încercare i s-a făcut
semn cu fanionul și a fost trimis în hangar.
Așadar, un vis. Dar, sigur, un vis legat și de cer. Față de care (de
cer) noi toți cei de pe aerodrom suntem atât de mici:
 Iar jos, sub arșița de soare,
În pâclă deasă, fără vânt,
Mulțimi de oameni și hangare
Strivite-s parcă la pământ.30

Noi toți suntem parcă striviți aici, asta așa e. Dar în cer – acolo
totul e altfel.

Duminică

Astăzi, pentru prima dată, am ieșit din casă singur. Am luat-o pe

Bolșoi Prospekt spre podul Tucikov. Am traversat Aleksandrovski
Prospekt prin pasajul subteran – fostul Aleksandrovski, acum
Dobroliubov. Dobroliubov31, de altfel, a început ca un om
cumsecade, s-a ocupat de literatura rusă veche… Pe pod – un vânt
care îmi hărțuia trendul (dat de Geiger). La mijlocul podului m-am
oprit, m-am apropiat de parapet. Apa e neagră, clocotește în jurul
pilonului – la fel ca acum șaptezeci de ani. Atunci, după moartea
Cebotarevskăi32, soția lui Sologub33, m-am dus să mă uit la apa asta –
sinistru. Veneau mulți.
Ieșind pe Malîi Prospekt în Vasilievski Ostrov, am traversat linie
după linie. Câte ceva s-a schimbat, desigur, dar recunoști totul. De
pe linia lui 17 am cotit la dreapta, am dat colțul – cimitirul

30 Aleksandr Blok, „Aviatorul“, voi. cit.

31 Nikolai Aleksandrovici Dobroliubov (1836-1861) – critic literar, poet,
publicist, democrat revoluționar.
32 Anastasia Nikolaevna Cebotarevskaia (1876-1921) prozatoare, autoare
dramatică, traducătoare, participantă la mișcarea feministă. Labilă psihic,
s-a sinucis aruncându-se în Neva.
33 Fiodor Sologub (1863-1927) poet, prozator, dramaturg și publicist. Unul
dintre cei mai importanți reprezentanți ai simbolismului.
Smolensk. Aici e, dragul de el: nu m-a înșelat memoria. Când am
intrat pe poarta cimitirului, mi-am simțit inima, chiar mi-a stat
pentru o clipă. Am mers pe aleea centrală, am ocolit biserica – și m-
am oprit iar.
Mi-am amintit pe unde s-o iau. La mama – drept înainte. La a
mea. La mama ei, a Anastasiei – pe unde? Și doar mergeam
împreună, și nu o dată. Mi s-a părut că la stânga. Am ieșit din alee
și, făcând să trosnească crengile căzute, am început să îmi fac drum
printre morminte. Citeam nume. Sologub, Cebotarevskaia – ei,
poftim, ne-am întâlnit, și nu m-am mirat.
Voronina… M-a luat groaza, oh, ce groază am simțit. Mi-am ferit
privirea, dar pe urmă, ca din fugă, m-am uitat iar. Voronina
Antonina. Mihailovna. A-ul acela cu care începea numele îmi tăiase
respirația, nici să citesc până la capăt n-am mai fost în stare. Am tras
adânc aer în piept și am citit: Antonina, nu Anastasia. Deci
Anastasia nu e trecută aici. Și ce-i cu asta? Mă tem că nimic. Doar
mă bucur să aflu că în acest mormânt nu e Anastasia.
Când am plecat, la poarta cimitirului mi-a ieșit în cale un cerșetor.
De data asta nu avea frunze galbene – se pare că acum era alt
cerșetor. Dar, de fapt, e luna mai – de unde frunze galbene acum? Și
totuși: uite – mi-a trecut prin minte – dacă întorc capul, în spate e
ea… N-am avut curajul să-l întorc. Am miluit cerșetorul și i-am spus
să se roage pentru Anastasia și Innokenti.
— Pentru sănătate, pentru liniștea sufletului? a întrebat el.
Începea să bureze.
— Nu știu… E cam neclar și cu una, și cu alta.
Păcat, totuși, că nu m-am întors. Fusese o clipă când totul era
posibil.

Luni

Într-o zi de mai a anului 1921 băteam în cuie niște panouri de

lemn împreună cu Ostapciuk. L-au întrebat:
— Cum te cheamă?
Iar el:
— Ostapciuk. Ivan Mihailovici.
Așa a și scris pontatoarea – înmuind creionul în salivă, chiar
acolo, pe un panou, pe o foaie micuță care fremăta. Creionul ei era
chimic, buzele și limba – violete. Părul, legat cu o basma, auriu,
bătând în roșu. Chiar de la primele ore ale dimineții strălucea
soarele. Sunt uneori lucruri cu totul nesemnificative, dar, cine știe de
ce, îți rămân în minte.
Panourile erau pentru propagandă, erau destinate afișelor. Noi le
făceam ca prestație în muncă – pe cheiul Jdanov, în curtea unui
atelier de tâmplărie. Nici nu știam ce avea să se pună pe ele, ce
propagandă. Luam pur și simplu scânduri vechi dintr-un maldăr, le
tăiam cu fierăstrăul la dimensiunile unui panou și le așezam frumos
pe jos. Aruncam peste ele două scânduri de-a curmezișul și le fixam
în cuie de cele de dedesubt. După aceea le întorceam și băteam pe
margini un cadru din șipci. Rezulta un panou.
Ostapciuk și-a scos vestonul și cămașa.
— O să răciți. E răcoare.
— Nu, a răspuns Ostapciuk, la soare nu răcesc. Las’ să simtă și
corpul, barem din an în Paști, soarele.
Corpul lui Ostapciuk chiar era provocator de alb – neplăcut de
alb, ca al unei creaturi a nopții.
— Și mi-e și milă de veston și de cămașă, a adăugat după câteva
minute. De ce să le stric la muncă?
Nu i-am înțeles precauțiile: hainele lui numai bune nu erau, se
vedea imediat. Dar am tăcut. Eu nu m-am dezbrăcat. Anticipând
deprinderea de mai târziu, din lagăr, simțeam încă de-atunci că e cu
atât mai bine cu cât omul are mai multe pe el.
În pauză ni s-au adus din atelier câte o bucată de pâine, o
bucățică de zahăr și o cană de ceai de morcov. Ostapciuk și-a vărsat
ceaiul și mi-a propus să fac același lucru. Eu șovăiam, dar el a
insistat. Arăta a om care știe bine ce face. Am vărsat și eu ce era în
cană. Și atunci, din rucsacul care stătea pe scânduri, Ostapciuk a
scos o sticlă cu un lichid ușor tulbure. După mijitul șmecheresc al
ochilor, am înțeles că trebuie să îmi exprim aprobarea. Și că nu am
nicio părere de rău după ceaiul vărsat, fie el și de morcov. Și cu toate
că a bea basamac cu Ostapciuk nu era o mare bucurie, le-am
exprimat și pe una, și pe alta.
— Mi l-au trimis rudele nevesti-mii de la țară, mi-a spus tovarășul
meu de băutură. Ai rude la țară?
Nu, n-aveam. Nici măcar soție n-aveam.
Ostapciuk a turnat, cu gâlgâieli, basamacul în căni. A mutat sticla
de la o cană la alta, fără să îi salte gâtul – și nu a prăpădit nicio
picătură. În aer s-a simțit un miros tare de poșircă.
— Pentru succesul propagandei noastre, a zis Ostapciuk.
Judecând după grimasa pe care a făcut-o, nu credea în acest
succes. Cu un zgomot de tinichea, am ciocnit. Sorbind câte puțin, cu
câte o înghițitură din gustare la fiecare înghițitură de băutură, mi-
am mâncat pâinea, iar pe urmă și zahărul. Ostapciuk s-a mărginit
însă la pâine, iar zahărul, după ce l-a lins de câteva ori, l-a pus cu
grijă în rucsac.
Restul pauzei l-am petrecut amândoi întinși pe scânduri. El mi-a
povestit din viața lui, iar eu m-am uitat cum pluteau norii pe cer.
Pluteau foarte repede, schimbându-și din mers forma și chiar
culoarea. Apăreau de după un zid al atelierului și, în scurt timp,
dispăreau după acoperișul casei de-alături. Fiecare – o întruchipare
a schimbării și a instabilității, spre deosebire de Ostapciuk, care
fusese toată viața paznic la Observatorul Pulkovo. Acum
Observatorul nu funcționa și, deocamdată, el nu avea ce păzi.
Mirosul scândurilor, ziua aceea de mai și chiar istoriile lui
Ostapciuk mă făceau să simt ceva care nu era departe de fericire. Tot
ce vedeam și simțeam în ziua aceea spunea deslușit că viața abia
începe. Și dacă cele mai simple întâmplări ale ei au atâta prospețime
și bucurie, atunci chiar ai ce aștepta de la evenimentele importante
care abia o să urmeze. Așa mi se părea atunci.

Marți

Seva – mie:
— Intră în partidul bolșevic!
E iunie. Soare. Răzbește prin frunzișul stejarilor din Petrovski
Park. Mergem pe o alee, călcând pe ghindele de anul trecut.
— De ce să intru?
— Ca să pregătim revoluția. Revoluțiile, după cum spune Marx,
sunt locomotivele istoriei.
Seva, după cât se vede, este acum marxist.
— Dar dacă locomotiva te duce undeva unde nu trebuie? întreb.
Că doar n-o conduci tu.
Seva nu admite o astfel de posibilitate. Se uită la mine supărat –
de la o vreme, i-a apărut privirea asta.
— Partidul, spune, înseamnă forță. Știi cât de mulți suntem! Nu
pot greși toți.
În primul rând, pot.
În al doilea, e suficient să greșească mecanicul.
În al treilea, poate fi vorba despre o acțiune intenționată. Rău
intenționată.
Nu-i spun lui Seva nimic din toate astea, fiindcă nu vreau să-l mai
supăr. În altă situație, poate că i-aș spune, dar acum nu vreau. Țin la
ziua asta de vară, cu sirenele vapoarelor pe Neva și cu mersul nostru
pe alee. „Partidul înseamnă forță.” Iar Seva, mă gândesc mergând
alături de el, e slab. Și o să se supere pe mine din cauză că e slab,
doar îl știu bine. Li se alătură celor care i se par puternici și speră să-
i dea și lui din puterea lor. Nu-i vor da nimic. Pentru o clipă îmi
trece prin cap că dacă Seva ar deveni tiran, eu aș fi primul pe care l-
ar termina.
Seva, unde ești acum? în care mormânt?

Miercuri

Dimineața, ducând gunoiul, am observat un om care scotocea în

container. În ciuda frumoasei denumiri, gunoiul rămâne gunoi, și
oamenii, ca și înainte, nu se jenează să scotocească în el. Nici acest
om nu se jena. Punea toate lucrurile care îi plăceau pe capacul
containerului și le examina mai cu de-amănuntul. M-a rugat să îi
arăt gunoiul meu. După ce a cercetat ce adusesem, brusc, a întrebat:
— Da’ chiar e adevărat că v-au dezghețat?
I-am povestit lui Geiger.
— Asta înseamnă să ai notorietate, mi-a spus. Ești și recunoscut.

Vineri

Astăzi Geiger mi-a adus niște ochelari. Cu o ramă groasă, dar cu

sticlă obișnuită – ca să nu fiu recunoscut. De fapt, spune el, se
puteau cumpăra ochelari negri, dar cu ei, în primul rând că nu e
comod, iar în al doilea, atrag chiar ei atenția. Pentru că, după
conferința de presă, chiar începusem să fiu recunoscut pe stradă.
— Păstrează această înfățișare de rezervă, a spus Geiger. Nu-ți
scoate niciodată ochelarii.
N-o să-i scot. Când, în a doua parte a zilei, au venit de la
televiziune să mă filmeze, i-am scos. Au fixat îndelung camera,
lumina, mi-au pudrat fața. Interviul propriu-zis a durat și el vreo
oră și jumătate. Și în tot acest timp am stat fără ochelari.
— În ce vedeți diferența dintre timpul de atunci și cel de acum?
Din cauza luminii puternice, nu disting fața jurnalistului. E greu
să vorbești când nu vezi fața interlocutorului.
— Știți, atunci până și zgomotele erau altele – zgomotele
obișnuite ale străzii. Țăcănitul copitelor s-a dus cu totul din viață, iar
dacă e să luăm motoarele, chiar și zgomotul lor e altul. Atunci era
numai bubuiala gazelor de eșapament, acum e o huruială generală.
Claxoanele, și ele sunt altfel. Da, am uitat un lucru esențial: acum
nimeni nu strigă. În timp ce pe vremuri strigau telalii, spoitorii,
lăptăresele. Zgomotele s-au schimbat mult…
— Zgomotele nu sunt totul, cred eu; cuvintele s-au schimbat,
acesta este principalul lucru. S-au schimbat, nu?
— Se poate, răspund eu. Poate că s-au schimbat. Numai că mai
ușor te obișnuiești cu cuvintele noi decât cu zgomotele noi sau, să
zicem, cu mirosurile.
— Eu tot încerc să vă aduc la teme istorice – râde –, iar
dumneavoastră îmi vorbiți numai despre zgomote și despre
mirosuri.
Mi se urcă sângele la cap. Vai, cum mi se urcă!
— Oare nu înțelegeți că este singurul lucru care merită
menționat? Despre cuvinte se poate citi în manualul de istorie, dar
despre zgomote nu se poate. Dumneavoastră știți ce înseamnă ca
într-o clipă să fii lipsit de aceste zgomote?
Oftez din rărunchi. Câtă vreme sunt singur cu mine sau, să
spunem, cu Geiger, sunt liniștit. El înțelege că am fost lipsit de
timpul meu și nu vorbește în plus. Îmi iartă istericalele. Acum,
blând dar insistent, conduce afară grupul de la televiziune. De pe
coridor se aud bombănelile lor nedumerite.
După ce au plecat cu toții, mi-am pus ochelarii și m-am privit
îndelung în oglindă.

Sâmbătă

Nu știu cum se face că oameni diametral opuși pot să aibă același

nume. Era pe insulă un cekist, un ticălos cum nu s-a mai pomenit –
ei bine, numele lui de familie era Voronin. Cum se poate? De ce? Ori
nu există nicio legitate în privința numelor? Visam la o osândă
pentru el, o inventam în timp ce munceam, și asta îmi dădea putere
atunci când părea că nu mai aveam niciun strop. Voiam să îl rog pe
Dumnezeu să-l treacă în listele acelea din care nu mai ești șters
niciodată, și nu există iertare dacă ai ajuns în ele, dar mă temeam ca
nu cumva numele lui să arunce vreo umbră asupra tatălui
Anastasiei. Mi-am amintit de Zaretki, și cum îi mai doream răul, și
cum a murit Zarețki – și mi-a fost insuportabil de rușine, fiindcă
Zarețki avea de fapt trăsături omenești, pe când Voronin nu avea.
Nu am să descriu ce făcea Voronin.
Sunt întrebat de fiecare dată cum am supraviețuit în lagăr. Au în
vedere nu numai latura fizică a vieții, ci și pe aceea care face ca omul
să fie om. Întrebarea e justificată, fiindcă lagărul este un iad nu atât
din cauza chinurilor trupești, cât din cauza dezumanizării multora
dintre cei care au ajuns acolo. Ca să nu lași să fie distrus în tine ceea
ce a mai rămas omenesc, trebuie să părăsești Iadul măcar vremelnic,
măcar mental. Să te gândești la Rai.

Duminică

Te trezești la vilă dis-de-dimineață – se întâmpla. Toți dorm încă.

Ieși în vârful picioarelor pe verandă, ca să nu trezești pe nimeni.
Pășești cu grijă, dar podelele tot scârțâie. E un scârțâit liniștit, nu îi
deranjează pe cei care dorm. Te străduiești să deschizi fără zgomot
fereastra, dar cerceveaua se lasă greu, geamurile zdrăngănesc, îți
pare deja rău de ce faci. Dar deschizi fereastra – și te bucuri.
Perdelele nu freamătă, nu e pic de vânt. Te miri ce intens e aerul, și
ce tare miroase a conifere. Pe cercevea se mișcă încet un păianjen, îți
pui coatele pe pervaz (vopseaua veche se cojește și se lipește de
piele) și te uiți afară. Iarba strălucește de rouă, umbrele de pe ea au
intensitatea dimineții. E liniște ca în Rai. Mie mi se pare, nu știu de
ce, că în Rai trebuie să fie liniște.
 De fapt, uite-l, Raiul. În casă dorm mama, tata și bunica. Ne
iubim unii pe alții, ne e bine împreună, e tihnă. Nu e nevoie decât ca
timpul să înceteze să se miște, să nu tulbure binele care s-a instaurat.
Nu vreau evenimente noi, las’ să existe ceea ce este deja, ce, e puțin?
Pentru că dacă totul o să continue, oamenii dragi mie o să moară.
Cei care dorm liniștiți în casă o să moară. Ei nu știu că fericirea
noastră e suspendată deasupra unei prăpăstii îngrozitoare. O să se
trezească, o să trăiască evenimentele care le sunt sortite – și sfârșitul.
Că doar se știe care e direcția. Și pe mine mă așteaptă asta. Dar
înaintea celorlalți – pe bunica, probabil, în ochii căreia nu văd încă
neliniște. Bănuiește, cu siguranță, că starea noastră de bine e
iluzorie, că e numai până la un timp.
Raiul e absența timpului. Dacă timpul se va opri, nu vor mai fi
evenimente. Vor rămâne neevenimentele. Pinii, uite, o să rămână, jos
– maronii, noduroși, sus – netezi și chihlimbarii. Agrișul de lângă
gard n-o să piară nici el. Scârțâitul portiței, înăbușit de plânsul
copilului din vila de-alături, prima bătaie a ploii pe acoperișul
verandei – tot ceea ce nu e suprimat de schimbarea guvernelor și de
căderea imperiilor. Tot ceea ce se înfăptuiește pe deasupra istoriei –
în afara timpului, eliberat.

Luni

A fost Geiger. Înainte de a pleca a spus deodată că Anastasia

trăiește.
Anastasia trăiește.
24 mai 1999. Anastasia trăiește.

Marți

N-am dormit toată noaptea. Dis-de-dimineață îl sun pe Geiger, ca

să mergem împreună la ea. O clipă, el își drege vocea, răspunde cu o
voce răgușită:
— E la spital.
— La ce spital?
— La numărul 87. Asta nu e important. Oricum, e prea devreme,
acolo se poate suna abia peste vreo două ore.
Mă uit la ceas – șase dimineața, de-asta are așa o voce. La opt și
jumătate mă sună el.
— Trebuie să amânăm călătoria. Anastasia Sergheevna nu e
deocamdată pregătită.
Tac. Pentru că chiar nu știu ce să întreb. Este la spitalul 87 și nu
vrea să mă vadă.
— A spus că nu e pregătită, bălmăjește Geiger. Știi, este de înțeles.
E femeie…
Dar eu nu înțeleg. Nu dezaprob, nu mă supăr – doar că nu
înțeleg. Peste zi îl sun încă o dată pe Geiger.
— Poate nu a înțeles că sunt eu – că eu sunt. La nouăzeci și trei de
ani e posibil și asta, nu?
— Memoria, într-adevăr, îi revine numai uneori… Geiger trece
din nou la o bălmăjeală. Dar că ești dumneata, cred eu, a înțeles
totuși.
Cu atât mai mult nu înțeleg. Ce e asta – jenă? Dar să te jenezi poți
după douăzeci de ani, hai – după treizeci, nu după mai bine de
șaizeci. O întâlnire ca asta e aproape postumă, acum e totuna cum
arăți. Și chiar, în general, că ești femeie sau că ești bărbat, mie mi se
pare că, la vârsta asta, mare importanță n-are. Dar Anastasiei nu i se
pare așa.

Miercuri

Știu că ea e undeva pe-aproape, dar nu pot s-o văd. Cum să

trăiesc cu gândul ăsta? Cât să aștept? Nici n-am stare să mă ocup cu
ceva, ca să-mi abat gândul de la ea. Până acum citeam mult, mă
uitam la televizor – studiam, ca să zic așa, noua realitate. Dar acum
mă gândesc numai la Anastasia, și nu doar prin amintiri – încerc să-
mi imaginez cum este ea acum. Încerc – și mă tem. Nu pentru mine
mă tem, ci pentru Anastasia, mă tem că îi e frică să nu mă sperie.
Îmi amintesc cum a spus că nu vrea să moară niciodată – și nu a
murit. Nici să îmbătrânească nu voia – poate nici nu a îmbătrânit?
Greu de crezut… Cu bună știință nu îl întreb nimic pe Geiger
despre felul cum arată ea. Cum o fi acum – cheală, fără dinți?
Cheală, nu neapărat, dar, da, fără dinți, cu siguranță.
Părul ei era moale, ca… mătasea. N-am vrut să scriu mătase –
prea s-a banalizat, așa scriu toți. Dar dacă așa era – ca mătasea. Ca și
cămașa ei de noapte din mătase, pe care nu am atins-o niciodată în
timpul discuțiilor noastre târzii. Printre însușirile mătăsii e și faptul
că se lasă. Poate chiar să se lase să cadă. Părul meu e mai aspru, se
poate încreți, încâlci, zbârli, dar să se lase nu poate. Pentru că nu e
mătase, îmi îngropam fața în părul Anastasiei și întrebam în șoaptă
– de unde are însușirea asta? Care e natura acestui val de culoarea
grâului – liniștit, proaspăt, răsfirându-se pe umeri? întrebam: îmi
aparține, acum e și proprietatea mea? Bineînțeles, răspundea ea,
cum altfel, doar ce are fiecare dintre noi devine comun. Eu îmi
puneam palma sub valul acela și îl ridicam până la părul meu. Dar
se poate crede, întrebam, că ăsta e părul meu? Nici nu se poate
crede altceva, răspundea ea.
E la spitalul 87. Chiar, unde o fi acest spital?

Joi

Geiger mi-a povestit azi care a fost cursul vieții ei. Nu i-am cerut
eu – știam că nu prea aveau cum să mă bucure aceste informații –,
dar nici nu m-am apucat să îl întrerup.
Anastasia m-a așteptat destul de mult – până în 1932; pe urmă s-a
căsătorit cu constructorul-șef al uzinei Baltik, Pozdeev. În 1933 li s-a
născut un fiu, Innokenti (Geiger s-a uitat la mine cu înțeles), de
unde se vede că ea se gândea la mine și atunci. Dar deja nu mă mai
aștepta.
În 1938, Pozdeev a fost acuzat de colaborare cu serviciile străine
de informații și condamnat la moarte prin împușcare. În prima iarnă
a blocadei, Innokenti a murit. După cum a spus Anastasia după
aceea, de numele acesta sunt legate cele mai importante două
pierderi ale ei. După moartea lui Innokenti nu a mai dorit nu numai
să lupte pentru ceva, dar nici să trăiască, și s-a culcat lângă copil, ca
să moară. A fost găsită în locuința pustie, dusă la spital, iar după
aceea, evacuată la Kazan.
După război, Anastasia s-a căsătorit cu profesorul entomolog
Osipov. Cu toate că în 1946 li s-a născut un fiu, Serghei (de această
dată i-a dat numele tatălui ei), căsnicia lor nu s-a dovedit a fi
trainică. Anastasia a constatat dezamăgită că Osipov – în
concordanță cu obiectul cercetărilor sale – era un om mărunt. Până
la urmă, și-a luat fiul și a plecat de la el.
Prăpastia dintre foștii soți a fost, judecând după toate, atât de
mare, încât până și numele de familie primit de băiat a fost după
mamă: Voronin. Dar poate că problema nu fusese atât de mult
prăpastia, cât nemărginita dragoste a Anastasiei pentru tatăl ei.
În copilărie, Serghei Voronin și-a văzut tatăl de două sau de trei
ori, vizite pe care și le amintește vag. Iar când băiatul a crescut, tatăl
nu mai era în viață: Osipov a murit subit în timpul uneia dintre
expedițiile în Asia Mijlocie.
Destinul lui Serghei Voronin a repetat până la un punct destinul
tatălui său, rămas pentru el un necunoscut. Oricât de ciudat ar fi
(dar, poate, nici nu e ciudat?), a devenit și el entomolog. Îl așteptau
și pe el o căsătorie târzie și un divorț timpuriu. Au existat totuși și
deosebiri față de viața tatălui. Prima dintre ele a constat în faptul că
lui Serghei Voronin i s-a născut o fiică (1980), pe care a numit-o,
firește, Anastasia. A doua, și cea mai importantă, este aceea că
cercetătorul nu a pierit în Asia Mijlocie: dată fiind specia cercetată
de el, nici măcar nu s-a dus acolo.
În timpul perestroikăi a plecat la o universitate din Statele Unite
ale Americii, și acolo a și rămas. Fosta lui soție a continuat să
trăiască la Piter, dar fiica ei a preferat să nu rămână cu ea. La
paisprezece ani (cu ocazia uneia dintre numeroasele lor certuri), ea
s-a mutat la bunica ei, și cele două Anastasii au locuit de-atunci
împreună. Acum trei săptămâni, Anastasia cea bătrână a ajuns la
spital.
Anastasia cea bătrână. Când ne-am despărțit, ea avea 17, iar eu 23
de ani. Acum ea are 93, iar eu cam 30 – aceasta este, dacă e să-l cred
pe Geiger, vârsta mea biologică. Eu am zăcut în azot lichid, iar ea a
crescut, a înflorit, s-a ofilit, s-a ramolit. Se pare că firea i se
schimbase în rău, își insulta colegii de muncă (chiar, oare ce
devenise?), își numea soțul „insectă”. Păi sigur că îl numea așa –
doar era entomolog. Cum să nu-l numească?
Faptul că ea a rămas Voronina face să îmi fie cumva mai ușor.
Vreau oare s-o văd?

Vineri

Vreau mult.
Vreau mult s-o văd.

Sâmbătă

M-am sculat devreme, am băut o cafea. Am găsit în Pagini aurii

numărul de telefon al spitalului orășenesc 87. Am sunat. Așa cum
m-am așteptat, spitalul e departe, la periferie, nu am cum să mă
descurc singur. Am chemat un taxi. Simțisem că astăzi o să mă duc
la ea, dar nu i-am spus nimic lui Geiger. Acolo trebuie să mă arăt
singur.
 M-am urcat în mașină, ne-am îndreptat spre sud. Cât am mers
prin orașul vechi a fost bine, dar cum am ajuns în Kupcino 34 mi s-a
întristat sufletul. Nu pare din Petersburg locul acesta. Ne-am oprit
lângă spital – nenorocit, ca și raionul. Prăpădit. Geamuri crăpate
lipite cu fâșii de hârtie, ici-colo, în loc de geam – placaj. Clădirile
vechi, chiar într-o stare ca asta, nu sunt atât de deprimante, se poate
sta chiar și în cele neîngrijite. Dar cele noi sunt netrainice,
nenaturale, se vede imediat că sunt imitație.
Sub copertina de la intrare fumau doi inși în halate albe și
scuipau vârtos pe jos. Două cămile. Am trecut pe lângă ei spre
ghișeu. Acolo era o bătrână cu ochelarii atârnați de un șnur.
— Voronina Anastasia Sergheevna în ce salon este?
Și-a pus ochelarii. După ce și-a scuipat pe un deget, a răsfoit ceva.
Și uitasem să întreb la telefon programul de vizite. Și de papuci, și
de halat.
— Etajul patru, salonul 407.
— Care sunt orele de vizită?
— Vizitați când vreți, a spus fără să ridice ochii.
Fără să desfacă buzele.
— Dar cum arată acum?
— Cine?
— Voronina.
Nu a răspuns. Mai bine făceam să o întreb de halat. Sau de
papuci.
— De altfel, aveți acolo două cămile care stau – și am arătat spre
intrare. Uitați-vă la intrare, nu la mine!
Am luat-o pe scară (liftul nu mergea); becurile ardeau din două-n
două. Semiîntuneric fiind, a fost cât pe-aci să zbor în niște plante
artificiale. De produse de acest fel m-am ciocnit deja de câteva ori în
noua mea viață, mai ales în instituțiile de stat. Frumusețea lor e,
după părerea mea, îndoielnică, în schimb nu au nevoie de lumină.

34 Raion în sudul Petersburgului.

Au nevoie, mai degrabă, de contrariul ei: cu cât e mai puțină lumină,
cu atât arată mai bine. Ciudat: eram în stare, într-o situație ca asta,
să mă gândesc la ele. Din pricina emoției.
Tot ce scriu acum vine din emoție. Din conștiința mea care
pâlpâie, pare-se, nu complet dezghețată. Nu știu de ce am scris toate
astea: doar nu m-am dus nicăieri astăzi. Telefonul, adresa și chiar
fotografia spitalului le-am găsit în Pagini aurii, dar de dus, nu m-am
dus. Doar am telefonat și am aflat numărul salonului: 407. Dar să
mă duc, n-am găsit în mine suficientă hotărâre.

Duminică

Ziua a început ca și ieri. M-am sculat devreme, am băut o cafea.

Am chemat un taxi și, da, m-am dus totuși. Spitalul, geamurile
lipite, cei doi fumători la intrare – totul ca și cum ar fi fost
fotografiat. Și scorpia la ghișeu, cu ochelarii pe șnur.
Iată-l, etajul patru. Merg pe un coridor, citesc romburile cu
numerele saloanelor – unele sunt, altele au fost rupte. Numărul 407
este scris pe ușă cu creionul. Bat. Inima îmi bate și ea. Din salon (nu
imediat) mi se spune să intru – o voce de femeie, grosolană, aproape
bărbătească. Apăs pe clanță – e înțepenită. Aceeași voce îmi spune
să apăs mai tare. Zguduindu-se spasmodic, ușa se deschide. Și mă
zguduie și pe mine – chiar acum, când scriu.
Intru, mă izbește în nări un miros pătrunzător de urină. Opt
paturi pe două rânduri. Opt bătrâne: șapte culcate, una semișezând
– cea de lângă fereastră. Se vede că ea a și răspuns. Încerc să ghicesc
care dintre ele e Anastasia.
— La cine ați venit? întreabă cea care sade.
Da, ea a răspuns: rar așa voce. E de-ajuns să-ți imaginezi că o voce
ca asta răsună lângă tine toată viața…
— La Anastasia Sergheevna.
— La Voronina? Dar ce-i ești – nepot? Ori doar rudă?
 Bună întrebare, principalul e că îmi dă de ales. Mă uit la cea care
a întrebat. Fața e contra luminii, nu se vede, are numai glas.
— Doar rudă.
Bătrânele de prin paturi prind să se miște, unele se ridică puțin în
coate. De pe un taburet cade o cană de tinichea, o ridic. Pe marginea
cănii, acolo unde au atins-o buzele, e lipită pâine molfăită, uscată.
— Păi dacă-i ești rudă, ia și îngrijește-o, mă povățuiește o voce, că
de două zile stă-n rahat mamaia, și nu se-apropie unu’. Și devenind
brusc mai vocală: Pe bunici nu vrea nimeni să le spele.
Nu vrea. Ochii mi se obișnuiesc cu lumina și încep să disting
trăsăturile celei care vorbește. Nici urmă de furie în ele. Nas cârn, de
țară, rânduri-rânduri de zbârcituri pornind de la el. Păr cărunt
scăpat de sub basma.
— Nu face gură, Katia – se aude din alt pat. Omul vine prima
dată, și tu sari cu gura pe el.
— Dă pân-acu’ unde-a fost? se interesează Katia.
— Unde a fost nu mai e. (Asta, trebuie să observ, așa este.) Dar
nepoata a fost ieri? A fost. Și de spălat, că veni vorba, ar putea și
sora.
Katia molfăie din buze, parcă ar cântări și o astfel de posibilitate.
— Așteaptă tu de la a noastră. Vocea îi sună aproape împăciuitor.
Fără sută nu mișcă un deget. Acuma pesemne că s-a trântit în oficiu.
Iar eu tot nu am idee încă cine de-aici e Anastasia. Nu mi-o arată
nimeni, pentru că își închipuie că știu. În sfârșit, interlocutoarea
Katiei dă din mână spre unul dintre paturi:
— Nu sta să ne asculți pe toate. Mergi la mamaia matale.
Înțeleg unde trebuie să merg, și fac primul pas. De fapt,
înțelesesem din prima secundă, dar mi-a fost frică de confirmare.
Acum, că mi s-a confirmat, mă duc. Fără să ridic ochii la Anastasia,
cercetez noptiera de lângă pat. O sticlă de apă minerală, un tub cu
cremă, un pahar cu o proteză dentară. Dantura Anastasiei.
Anastasia. Zace cu ochii închiși. Cu gura întredeschisă. Respiră
greu. Când expiră, se formează din când în când bășicuțe, și se
sparg imediat. Mâna stângă e pe pătură, făcută pumn, parcă
amenință pe cineva. Pe cine? Pe bolșevicii care ¡-au omorât tatăl și
m-au băgat pe mine în azot? Viața în general? Iau această mână de
încheietură și o duc la buze. De câte ori am făcut asta – abia
atingând-o, aproape insesizabil. Urmărind fiecare linie de pe
îndoitură, simțind firișoarele invizibile. Dar acum mâna e alta, cu
totul alta. Udă de lacrimile mele. Pumnul se desface încet: e târziu
să amenințe. Dar nici nu are pe cine.
— Da’ oricum… spal-o.
Asta e Katia.
— O spăl. Numai că nu știu cum să fac…
— Așa e cu toți când vine vremea. Las’ că-ți spunem noi.
Ea, nici la Solovki n-ar fi pierit.
Mi se dă dispoziție să scot de sub saltea mușamaua și să o întind.
Apucând-o pe Anastasia de un umăr, o întorc pe-o parte (trupul îi e
ușor) și pun sub ea mușamaua. Anastasia are pampers (parcă așa,
nu?) – am văzut din astea la televizor, la bebeluși.
— Nu-ți fie frică! comandă Katia. Tot omul ajunge să se
obișnuiască.
Nu mi-e frică. Îmi amintesc cum visam să văd trupul gol al
Anastasiei. Îmi fug ochii la fața ei. Ochii Anastasiei se întredeschid,
dar nu e nimic în ei care să arate că e conștientă. E chiar mai bine
așa.
— Scoate-i-l! Bine că nepoată-sa a-nceput să cumpere d-ăstea, că
pân-atunci ne descurcarăm cu pelinci.
Desfac pampersul. Îl îndepărtez auzind cum se desprinde de
carnea ei. Un miros. Fără ocol spus, o duhoare puternică. Duhoare,
ei și? în Solovki, ce n-am tras în piept și ce n-am atins! Am în fața
mea singurul om apropiat mie, și dacă asta îi este starea, ea trebuie
luată ca atare. E o fericire că acest om există, că a rezistat până m-am
întors la viață. Fac pampersul rulou și îl pun frumos pe jos.
 — Acuma scoate de sub pat țucalu și pune-l pe mușama. Ridic-o
nițel pe mamaie de șale și pune-o cu poponeața pe țucal. Katia se
ridică și, lipăind, dibuie după papuci. Nepoata se descurcă singură.
Învață și tu.
Katia dispare pentru un minut din salon și se întoarce cu o
stropitoare și un burete. Apa din stropitoare e caldă și, după
culoare, cu permanganat de potasiu. Ciudat, dar tocmai tonul
Katiei, de comandant de regiment, mă ajută, nu-mi dă voie să mă
lase puterile. Cu mâna stângă torn câte puțină apă, cu dreapta o spăl
pe Anastasia la fund. Așa, cu grijă, plimb buretele.
— Desfă-i mai mult picioarele, altfel nu se spală!
Să nu taci, Katia, să nu taci, fiindcă în liniște e cu neputință să fac
asta. Sub jetul de apă zboară în țucal ceva dintr-un rahat.
O șterg pe Anastasia cu un prosop. Șterg mușamaua. Duc afară
pampersul, spăl oala. Mi se ordonă să ung totul cu cremă, să nu se
irite. Storc cremă din tub pe degete și îi ating vintrele. Simt cum îmi
tremură mâna. Floarea de odinioară pe care o dorisem atât de mult.

Luni

Ultima zi de mai, mâine e vară. Scriu, abia e trecut de unu

noaptea: de fapt, e deja vară. Am fost în timpul zilei la Anastasia,
mi-am amintit de o vară.
Ne întâlnim întâmplător la colțul dintre Kamennoostrovski și
Bolsoi. Unde te duci? Acasă. Și eu tot acasă. Merg cu ea pe Bolșoi
Prospekt, cu soarele în ochi. Tălpile ei de lemn au ecou. Se
străduiește să pună piciorul cu grijă – dar tot troncănesc, așa e
încălțămintea asta. La colțul cu Ordinarnaia, de unde o fi apărut – o
birjă. Ridic în ultimul moment mâna și o țin pe Anastasia. Pieptul ei
îmi atinge mâna. Ceva se rupe în mine – din cauza atingerii, dar și
mai mult – de frică, putea să nimerească sub birja aceea. Într-o zi
însorită. În vântul baltic, cald. Ar fi zăcut pe caldarâm, iar vântul i-ar
fi dat peste cap rochia. Picioarele sucite aiurea, lemnul șters al
tălpilor. Tot timpul mi-era frică pentru ea: dacă i se întâmplă brusc
ceva, aeriană, fragilă cum e? S-a dovedit a fi mai rezistentă decât am
crezut eu. Viața a făcut-o așa.
Apropiindu-mă de ușa salonului, m-am ciocnit de Nastia. O
observasem încă de pe scară și îmi dădusem seama că e ea.
Mergeam cu doi pași în urma ei, și inima mă înțepa, ca ieri. Nu mă
uitasem la ea ca lumea, dar înțelesesem deja că îi seamănă: părul,
mersul – exact ca ale Anastasiei. Probabil că mă așteptam, poate
chiar speram, dar chiar s-a dovedit că îi semăna – când s-a întors. La
ușă. Dând cu ochii de mine:
— Sunteți Innokenti?
Am încuviințat din cap. M-am temut că îmi piere graiul.
— Eu sunt Nastia. Mi-a întins mâna. Imediat ce v-am văzut la
televizor, am știut că o să veniți.
A zâmbit. M-am trezit că îi țineam încă mâna. O mână răcoroasă.
Slabă, se simte fiecare oscior.
— De Anastasia mi-a spus doctorul…
— Știu. Eu i-am spus doctorului. Mâna îi lunecă din a mea. M-am
gândit că e important pentru dumneavoastră.
Important… Zâmbetul îl are ca al Anastasiei. Se spune că nu cu
părinții seamănă copiii, ci cu bunicii.
Duhoarea din salon nu te mai izbea în nări, ca ieri. Nu că slăbise,
pur și simplu încetase să se simtă. Anastasia, ca și înainte, nu era
conștientă, și totuși mi s-a părut că azi era mai bine decât ieri. Ochii
îi erau deschiși. Privirea nu îi era focalizată, umbla aiurea prin
cameră, dar se mișca.
Împreună cu Nastia, am spălat-o pe Anastasia pe cap. Mai întâi
am strâns pernele și i-am pus un prosop în jurul gâtului, ca să nu se
scurgă apa. Pe urmă eu am adus un lighean mic cu apă caldă. L-am
pus amândoi cu grijă în locul pernelor și am purces la spălat. Eu i-
am ținut capul, iar Nastia, făcând și masaj cu palmele în care își
pusese șampon, i-a spălat părul. Era scurt, ziceai că e un arici mic.
Ceea ce, împreună cu privirea care nu clipea, dădea impresia de
demență totală. Când, clătindu-i părul, am turnat apă cu
stropitoarea, Anastasia a clipit de câteva ori, dar în privirea ei nu s-a
schimbat nimic.
— Îmi aduc aminte de părul ei lung, i-am spus, nu știu de ce,
Nastiei.
— I l-au tăiat la spital, să fie mai ușor de spălat.
Pe urmă i-am spălat corpul cu un burete – după ce am pus
mușamaua și prosoapele. Nastia i-a tăiat unghiile. Anastasia nu s-a
împotrivit, dar nici nu a dat vreun semn de participare.
— Acum câteva zile, bunica era încă, în general, în ordine, a spus
Nastia – chiar aici, în spital fiind. A reușit chiar să refuze întâlnirea
cu dumneavoastră. Dar acum – vedeți și dumneavoastră cum…
Când, împreună cu Nastia, am ieșit din salon, am fost întâmpinați
de jurnaliști. Din cauza atâtor flash-uri, am strâns ochii.
— Ce ați simțit când ați văzut-o pe iubita dumneavoastră după
atâtea zeci de ani?
Am strâns pleoapele și mai tare și nu le-am mai desfăcut. Așa
procedam uneori și în copilărie, asta m-a salvat de la multe. Așa m-
am și văzut la știrile de seară.

Marți

Dimineața a plouat. Ploaia se năpustea în geamuri, parcă

îndrepta cineva un jet spre ele. Apartamentul meu e pe colț: e vânt
ba dintr-o parte, ba din cealaltă. Culcat în pat, mă uitam cum curge
apa pe sticlă în valuri fine, transparente. Când valurile au început să
aibă irizări divers colorate, curiozitatea m-a făcut să mă scol. Jos, o
mașină de miliție – un accident. Mi-am amintit imediat un alt
accident – doi căruțași, chiar în acest loc, tot pe ploaie. Și atunci am
stat la fereastră – în ce an a fost asta? Tot ce e pe lume a fost deja
cândva… Mi-am lipit fruntea de geam. Se ciocniseră două
automobile. Nu chiar rău, doar faruri înfundate. Și doi inși în ploaie
– în costum, cu cravată, teferi după accident, se înjurau de mama
focului. Ca și căruțașii, de altfel.
A trecut pentru o clipă Geiger, mi-a adus bani. Nu e prima dată
când îmi aduce, dar tot nu întreb de unde sunt. Aș vrea să sper că
sunt de la guvern, în contul unei compensații – ori de la Dumă, de la
președinte. Interesant, or avea așa un buget – pentru dezghețarea
populației? Și banii sunt, așa, nostimi, mici în comparație cu cei
dinainte. Va trebui, sigur, să întreb de unde sunt.
A venit sora medicală Angela – a spălat pe jos și mi-a făcut o
injecție. La cererea mea, nu mai vine în fiecare zi, așa încât în ceea ce
privește podelele a fost foarte în regulă. Dar injecția am impresia că
mi-a făcut-o cu rea intenție – ce rost au niște injecții care nu ți se fac
regulat? Pur și simplu m-a înțepat în fund, ca să mă pună la punct.
Pentru că de la început am preferat să nu rămână noaptea, iar după
aceea am rugat-o și să vină mai rar – am jignit-o, se-nțelege de la
sine. Interesant, în ce calitate mi-a trimis-o Geiger? Că mă irită rău
de tot.
La unu am chemat un taxi. M-am înțeles cu Nastia ca astăzi să ne
întâlnim la intrarea în spital. La două, imediat ce termină ea orele la
universitate. Nastia studiază la Facultatea de Economie. Pentru o
fată e o alegere neobișnuită, aș zice eu, dar viața s-a schimbat, s-a
schimbat total. Ce știu eu despre această viață ca să spun
„neobișnuit”?
La unu și jumătate eram la spital. M-am plimbat în jurul clădirii
încercând să ghicesc ferestrele Anastasiei. Mi-am amintit că
geamurile de la salonul ei aveau crăpături lipite cu fâșii de hârtie.
Dar mai toate ferestrele erau împestrițate cu fâșii, una lângă alta –
cum să ghicești? Mi-a venit în minte, păi sigur, o poveste a lui
Andersen, crucile cu cretă. Mi-o citea bunica înainte să adorm. Pe
măsură ce avansa în adâncul poveștii, lectura își pierdea intonațiile,
apoi și sunetul. Dintre noi doi, bunica adormea prima.
Nastia a venit la două fix, asta da punctualitate. Răspândea un
miros plăcut, necunoscut – fin, aproape imperceptibil. În vremurile
dinainte femeile miroseau altfel – cum să nu-mi amintesc de părul
Anastasiei? Poate sunt demodat, dar valul acela de prospețime,
care… Se pare că m-am zăpăcit.
Iată despre ce e vorba. Când ne-am așezat pe bancă să ne punem
botoșii și Nastia s-a lăsat puțin pe spate ca să își potrivească pe
sandale încălțămintea aceea ciudată, fața mea a ajuns în dreptul
gâtului ei: prin parfumul fin al Nastiei a răzbătut mirosul părului
Anastasiei! M-am apropiat fără să vreau de ea, și în clipa aceea ea s-
a întors, ca și cum simțise totul cu ceafa, și m-a surprins. M-am
înroșit: simțise, și mă prinsese. Dar poate că nu are rost să lămurești
totul.
Pe Nastia și pe mine ne aștepta o surpriză: Anastasia fusese
mutată într-un salon separat. La acest salon ne-a condus, coborând
în hol pentru noi, medicul-șef al spitalului. Statură mare:
macrocefal, îndesat. Și totuși, mi-a trecut prin minte, n-are picioare
strâmbe. Peste costumul cu vestă e aruncat halatul alb. La gât un
stetoscop – interesant, pe cine o asculta la el în cabinet?
— Sunt medicul-șef al acestui spital, a spus și a atins tăblița de pe
halat: „Medic-șef’.
Dinspre el venea miros de cafea, era clar de la ce fusese întrerupt.
Și de țigară. E de crezut că o strivise la repezeală în scrumieră când
fusese sunat de jos. Dar, mă întreb, de ce l-au sunat? De ce mutarea
într-un salon separat? Au interpretat ochii mei închiși ca pe o
expresie a groazei, a impresiei total neplăcute lăsate de condițiile de
viață din spital?
— Chiar și în condițiile noastre deloc simple, am hotărât să îi
punem la dispoziție Voroninei un salon separat. Hotărârea a fost
firească, dacă avem în vedere…
Mi se adresa în primul rând mie, și doar din când în când Nastiei.
Eu dădeam din cap, dar nu ascultam, fermecat de ritmul ușilor care
zburau pe lângă noi. O ușă s-a deschis și am văzut-o pe Anastasia.
Pe un pat – perfecțiune a tehnicii, nici nu pot spune pat o instalație
cu autopropulsie, cu o mulțime de mânere, butoane și roți. Cu o
lenjerie de pat albă ca zăpada. În mijlocul salonului.
Era o priveliște ciudată. Când Anastasia zăcea într-un salon
supraaglomerat și urât mirositor, ea era parte a vieții obișnuite.
Plutea, ca să spun așa, în fluxul cotidianului – trist, dar firesc. Acum
ea nu mai făcea parte din ceea ce înseamnă comun. Fusese pusă la
antipodul comunului, ca orice este scos în afara vieții. Ca
monumentul din centrul pieței, ca sicriul din mijlocul bisericii. Iar în
ceea ce privește îngrijirea corporală, Anastasia nu mai avea
probleme. Când Nastia a scos prosoape curate, i s-a spus că acum
nu mai trebuie să o spele pe bunica – mă rog, o spală ei.
Pe bunica.

Miercuri

M-am trezit – soare. Am deschis fereastra – vreme caldă. Pe la

unsprezece a sunat Nastia și a propus să ne întâlnim o oră mai
târziu la stația de metrou Sportivnaia. Stația, după câte văd, e
aproape de casa mea, lângă capela catedralei Sfântul Vladimir. Când
am ieșit, Nastia era deja acolo. Cu o geantă gri din pânză, cu o
bluziță aruncată peste ea. Umerii goi. Părul desfăcut – ca al
Anastasiei, când, acum aproape un secol, se ducea în toiul nopții la
bucătărie. Am luat (gentleman) geanta Nastiei, și pe umărul ei a
rămas o dunguță trandafirie. În jurul dunguței, abia perceptibili,
pistrui. Poate și Anastasia avea – umerii ei nu i-am văzut. Ba da, i-
am văzut – alaltăieri.
Am intrat în stație și Nastia a cumpărat cartele.
— N-am mai mers niciodată cu metroul…
— N-ați pierdut mare lucru.
 Am coborât pe scara rulantă, ne-am urcat în trenul subteran, am
ieșit din el, ne-am urcat în altul, și totul – pentru prima oară. Se pare
că, într-adevăr, nu pierdusem mare lucru. Mă enervează mai ales
faptul că peste tot se aud difuzoare – reclame. La afișe te poți
întoarce cu spatele, dar de zgomot cum să scapi? Mi-am astupat
urechile – Nastia a râs.
Ieșind de la metrou, am ajuns la o alee acoperită cu pătrate din
beton. Făceam pentru prima dată bucata asta de drum pe jos. În
stânga era un șir de garaje nevopsite, iar în dreapta – un loc viran cu
niște mesteceni prăpădiți plantați în linie. În noroiul uscat, cu urme
de roți de mașină, acești mesteceni nu bucurau ochii. Viața lor era
un chin. Cochetăria lor amărâtă era și mai dezolantă decât rugina
garajelor: ele, cel puțin, nu aveau nicio pretenție. Mergeam printr-un
Petersburg pe care nu-l cunoșteam încă. După vreo douăzeci de
minute a răsărit în fața noastră spitalul.
Anastasia era aranjată, dar la fel de absentă ca înainte. Uneori
deschidea ochii, și părea că, uite, uite, o să vorbească. Dar nu a
vorbit. Dintre buzele ei căzute nu ieșea decât respirația greoaie. În
primele câteva minute a trebăluit prin salon (zdrăngănitul de sticlă
și de metal al tăvii) o soră medicală, pe urmă a plecat. Noi am stat
pe scaunele din stânga Anastasiei. I-am luat mâna și i-am strâns-o
ușor. Anastasia a deschis ochii. Și i-a închis. Mâna ei a rămas în a
mea. Degetele mele i-au desfăcut cu grijă degetele – cândva ne
plăcea să facem asta.
Dimineața, după ce mă asiguram că nu mai era nimeni acasă, mă
duceam în camera ei și mă așezam lângă pat. Ea, firește, auzea că
am intrat și că am luat scaunul – doar vedeam cum îi tremurau
pleoapele. Știam amândoi că nu doarme, dar ne era drag momentul
când ochii ei albaștri se deschideau. Voiam amândoi ca primul pe
care îl vedea să fiu eu. Mă aplecam și îi sărutam ochii, și buzele mele
îi simțeau genele. Anastasia scotea o mână de sub plapumă și, încet,
ca prin somn, o mișca spre mine. Slabă, cu vene albastre, ca un mic
șarpe de pat. Degetele noastre se împleteau, se strângeau între ele,
uneori până la durere, până trosneau, și liber îmi rămânea numai
degetul mare, și, uite, cu el, în ciuda durerii, ori poate chiar din
pricina ei, mângâiam mâna Anastasiei.
— Bunica a spus cumva că pricina catastrofei a fost un oarecare
Zarețki, a spus încet Nastia. Că de la denunțul lui au început toate
nenorocirile.
— Se poate spune și așa…
I-am simțit privirea.
— Dar se poate și altfel?
— Nu exclud că totul a început mai înainte. Numai când anume
nu e clar.
În drum spre metrou, Nastia m-a luat de braț. Și mi-a făcut
plăcere.

Joi

M-am întâlnit iar cu Nastia la Sportivnaia și ne-am dus la spital.

Uitasem să îmi pun ochelarii, și în metrou m-au recunoscut. Mi-au
cerut autografe, câțiva chiar de-a valma. Am coborât la stația cea
mai apropiată și am scotocit mult prin geantă – în cele din urmă am
găsit ochelarii. Am ajuns la spital; acolo – reporterii TV; Nastia îi
zărise încă de departe. Mi-am scos ochelarii, ca să nu-mi deconspir
chipul de rezervă. Am trecut prin frontul ziariștilor fără să spun o
vorbă. Dar când am intrat în spital, a venit spre mine o fată brunetă
cu un microfon. Puteam să trec și acum pe lângă ea, dar m-am oprit.
Ceva din figura ei mi-a câștigat bunăvoința.
— O iubiți la fel ca înainte? a întrebat ea.
Da, un chip frumos. Cu un chip ca ăsta chiar că poți să pui
asemenea întrebări. Cei din stradă au intrat și ei în sala de primire și
ne-au înconjurat.
— O iubesc.
 La fel ca înainte?

Vineri

Cum m-am trezit, am înțeles că mă îmbolnăvesc. O durere surdă

în articulații, junghiuri în pomeții obrajilor, îmi lăcrimează ochii. I-
am telefonat lui Geiger, i-am spus că mi se pare că am influență.
Gripă, a confirmat Geiger. Nu mi-a dat voie să ies din casă. În vreo
patruzeci de minute a și apărut cu medicamente.
— Era de prevăzut, a declarat, că mersul cu metroul va duce aici,
fiindcă nu ai imunitate la infecțiile de acum. Dar trebuie să treci și
prin asta. Important este ca deocamdată să nu te duci la spital – e
periculos atât pentru dumneata, cât și pentru Anastasia. Pentru ea
poate fi chiar mai periculos.
Eu nu am încă imunitate, iar a ei, după cum se vede, e mai
scăzută decât trebuie. După plecarea lui Geiger am încercat să o sun
pe Nastia, dar n-am găsit-o acasă. La ora stabilită am ajuns la capela
de lângă metrou. Nastia era acolo, iar eu m-am apropiat de ea cu
pași nehotărâți, chiar ferindu-mă și acoperindu-mi gura cu palma.
Ea mă zărise de departe și urmărea puțin mirată felul în care mă
apropiam. Cu degetul mare (gest de neîncredere) și-a dus o șuviță
de păr după ureche. Oprindu-mă la doi-trei pași, i-am explicat
despre ce e vorba. A înțeles și am convenit să ne telefonăm.
Acasă mă aștepta singurătatea. Venirile matinale ale lui Geiger nu
le pun la socoteală: să aibă grijă de mine e datoria lui de doctor. Da,
el își îndeplinește datoria cu maximă responsabilitate, chiar cu
prietenie, dar nu se poate compara cu veghea mea de odinioară la
patul Anastasiei când s-a îmbolnăvit. Ba chiar pe patul. Îi citeam
Robinson Crusoe, și ea îmi ținea mâna. Și acum, când ne-am întâlnit
după o veșnicie, mâinile noastre s-au atins din nou. Anastasia, ca și
atunci, zăcea în pat și era din nou bolnavă. Ce-i drept, boala (boala?)
este acum alta, dar și Anastasia e alta. S-a schimbat foarte mult.
 Și totuși, fiindcă ea există, mi-e mai ușor. Prezența ei pe pământ e
o dovadă că n-am visat viața mea dinainte. Culcându-mă în pat, pot
să închid ochii și să mă gândesc că, uite, acum o să vină la mine
Anastasia, o să-mi ia mâna și o să-mi dea din răcoarea ei. Fiindcă
acest lucru pot încă să mi-l imaginez: se ridică de pe patul de spital,
vine aici și îmi ia mâna. Cât ești viu, nimic nu e imposibil –
imposibilul vine numai odată cu moartea. Dar nici asta nu e
obligatoriu.

Duminică

Toată ziua de ieri mi-am petrecut-o pe jumătate adormit. Geiger e

îngrijorat: nu se aștepta ca gripa să treacă atât de greu.
— Plătești pentru faptul că toate deceniile astea nu ai fost bolnav,
mi-a spus. E procesul de adaptare.
Frumos…
De trei ori pe zi vine la mine o soră. Nu e Angela; e o tanti în
vârstă și plicticoasă, visul bolnavului. Îmi ia temperatura, îmi dă
tablete. Uneori îmi face o injecție. De fiecare dată sună Geiger (aud
cum la celălalt capăt al firului vocea i se transformă într-un zumzet
amărât). Acum îl am musafir în fiecare seară.
Ultima dată m-am îmbolnăvit pe insulă – acolo, firește, îngrijirea
era alta. Alta. Seara mi-a luat felcerul temperatura: 39,5.
— Învoiți-mă mâine de la muncă, m-am rugat eu.
— Nu pot, a răspuns, procentul de învoiri e fix. Asta e, o să mergi
la o muncă ușoară. Fiindcă ai 39,5, am eu grijă.
Dimineața abia m-am sculat, beculețul chior din baracă mi se
lăbărța în ochi. Întuneric, noiembrie, soarele răsare abia peste vreo
cinci ore – și ce soare e aici? Mai slab și decât beculețul. Când ne-au
repartizat, să nu-mi cred urechilor: la săpat șanțul. Și eu nu am
putere nici să merg. Nu am putere nici măcar să obiectez. Îmi e rău
de tot, deși, dacă e să compari cu tifosul, poate că e ceva mai ușor.
 Stau până la genunchi în apă. Ca încălțări – opincile din coajă de
tei, dar în opinci e și mai greu, le scoți înainte de a intra să muncești
la șanț. În picioare simt un frig de gheață, în restul corpului –
dogoare. Așa o dogoare, că nu lipsește mult să înceapă să fiarbă apa
de la picioarele mele. Îmi alunecă tălpile pe pământul mlăștinos,
turbifer. Îl scot din apă, lopată cu lopată. Iese la suprafață clefăind.
Parcă luându-și rămas-bun de la mediul lui. Lăsând să se scurgă din
el noroi negru – lopată cu lopată. Nu mai pot. Zac pe marginea
șanțului.
Voronin. Văd că vine Voronin cu revolverul, dar nu am putere
nici să mă mișc. Da, se pare că acum mă și împușcă. Și o să se
termine toate pentru mine – șanțul, deșteptarea, apa chioară zisă
supă. De Zarețki a fost bine – n-a avut nimic de felul ăsta. A fost
pălit cu un obiect greu, nici nu s-a chinuit. Iar pe mine m-au bătut la
interogatorii și m-au sufocat în cala Clarei Zetkin, ca să mă termine,
sleit, pe marginea unui sunt. Un foc de revolver – și nu mai sunt. Nu
mai e cititul bunicii când eram bolnav, nu mai e vila din Siverskaia,
nu mai e Anastasia. Uite câte o să duc după mine. Dar poate totul o
să rămână undeva – în vreo parte a universului, că nu e obligatoriu
să fie în capul meu –, o să-și găsească vreun port fără vânt și o să
existe acolo.
Voronin m-a lovit cu piciorul și, spre mirarea mea, nu m-a durut.
Poate pentru că nu mai aveam mare legătură cu corpul meu. Ei și,
m-a lovit… Cineva i-a spus că sunt bolnav, și Voronin m-a mai lovit
o dată. Să fi închis ochii, ca și cum nu mai eram conștient – de ce
oare nu i-am închis? Sau chiar nu mai eram, fiindcă, absolut
conștient, e greu să înțelegi ce se petrece.
Voronin a procedat cum proceda întotdeauna. L-a pus pe un
deținut de la canal, lovindu-l, să urineze într-o cană. Cana mi-a
adus-o în dreptul feței și mi-a propus să beau sau să mă duc la
muncă. A tras cocoșul și a numărat până la trei…
Se spune că pentru ceea ce s-a făcut în lagărele de concentrare nu
există prescripție. O să trimit această descriere la procuratură, la
poliție sau acolo, la Curtea Supremă – să audă și ei de Voronin.
Scriu și simt că îmi crește temperatura. Îmi vâjâie capul. O să merg
până la Judecata de Apoi, să-l acuz pe Voronin nu atât de batjocură
și ucidere, cât de însușirea numelui celui mai drag mie. Oare se dă
importanță acolo numelor de familie?
Atunci chiar mi-am pierdut cunoștința. Asta m-a salvat de la
împușcare; mi-am revenit la infirmerie. Dar când m-am restabilit am
fost trimis la carceră pe Sekirnaia Gora35 – pentru refuzul de a
munci.

Luni

Geiger m-a anunțat astăzi că sora Angela nu va mai veni la mine.

Foarte bine, e de înțeles. Pricep de ce mi-au trimis-o, dar consider că
nu e în regulă. Nu-mi trebuie o soră atât de vulgară.

Marți

Astăzi s-a dat pe unul dintre canale un film despre mine. Era
făcut din fragmente din interviurile pe care le dădusem în ultima
vreme. Fragmentele alternau cu o cronică cinematografică despre
Solovki, cu o muzică tristă. Muzica era în locul tuturor sunetelor și
cuvintelor de-atunci, care erau, bineînțeles, nemuzicale. În special
cuvintele.
Se spune că un adevăr incomplet e minciună. Falsitatea acestei
cronici cinematografice nici nu consta în faptul că e o făcătură la
comanda GPU. N-am văzut pe nimeni la infirmerie cu lenjerie de
corp curată, nimeni nu citea ziare în încăperea pentru repaus, nu
juca șah etc. Nu-i asta, repet. Doar că, în chip ciudat, siluetele alb-
negre care bântuie pe ecran au încetat să aibă vreo tangență cu

35 Deal pe insula Solovki.

realitatea, sunt doar niște semne decolorate ale ei. La fel ca desenele
pe stâncă din peșteri – animale și omuleți nostime, amintesc de cele
de-acum, dar despre viața de-atunci nu spun nimic. Te uiți la ele,
dar limpede este numai faptul că bizonii erau patrupezi și oamenii
bipezi – cum sunt, de fapt, și acum.
Dar la Solovki existau sunete – izbirea capului de prici când
trecea caraula și lua zek-ul36 de păr și dădea cu el de stâlpul priciului
până obosea; sau trosnetul lindinilor apăsate cu unghia. Erau și
mirosuri. A ploșnițe strivite mirosea. A corpuri nespălate – fiindcă
munceam zilnic până la epuizare, dar aproape că nu ne spălam. Și
toate se contopeau în mirosul comun al disperării, în culoarea și
sunetul disperării, fiindcă ele doar par ascunse în suflet și
inaccesibile organelor de simt.
Existau pe insulă, bineînțeles, și foșnetul pădurii, și freamătul
ferigilor, și mireasma conurilor de pin, și cerul. Dacă pui mâinile la
ochi în chip de binoclu, acoperind tot ce este în jur, îți poți imagina
că nu peste Solovki e cerul, ci undeva deasupra Parisului, sau măcar
a Piterului. Astfel de lucruri nu c-ar fi dat speranța că avea să se
schimbe soarta (ea era imprevizibilă), dar parcă atestau că totuși
sunt prezente pe lume elemente ale raționalului – dacă nu la
oameni, atunci în natură. Aici intră și scârțâitul unei uși când e vânt
(un scârțâit moale, apoi brusc – o bufnitură energică), și mirosul
rugului de la exploatările forestiere. Te uiți la foc un minut, arunci
un lemn, două, și parcă ți-e mai ușor. Arde, așa cum îi e rostul.
Legile omenești pot fi schimbate, dar cele fizice, după cum se vede,
nu.
Am urmărit imaginile cronicii cinematografice (era dată pe
fondul unui țăcănit stilizat) și am recunoscut multe. Am recunoscut
porțile – oh, cum mi-a sărit inima când am intrat pe ele prima dată.
Pentru că, atunci când am coborât de pe vapor la debarcader, mă
aflam deja în lagăr, dar faptul că eram închis l-am conștientizat abia

36 Prescurtare a cuvântului zakliucionnîi deținut în condiții speciale.

când am intrat pe poartă. Scrisesem din greșeală proscris; nu era rău
nici așa. L-am recunoscut pe șef, pe ticălosul de Nogtev. Apropo de
ticăloși: mi s-a părut că undeva a apărut pentru o clipă și Voronin.
Să fie, să nu fie el?
Să-l luăm pe Voronin – ce este el acum? Niște oase – o mână de
oase, dacă nu l-au ars, bineînțeles. Ce spaimă băga atunci în toți, iar
acum – niște rămășițe și o marionetă cenușie într-un cadru. Uite, l-
am numit ticălos, continui să-l urăsc. Numai că dacă o fac acum,
înseamnă că îl urăsc pe cel de-acum, iar el – se știe ce e deja. Atunci
pe cine urăsc? Dar, dacă simt și acum toate astea față de el,
înseamnă că nu e praf și pulbere? Poate că, rămânând în memoria
mea, Voronin a devenit parte din mine și îl urăsc în mine?

Miercuri

A sunat Nastia, m-a întrebat cum mă simt. Îmi face plăcere că se

interesează. Mă surprind că mi-e dor de ea. Am întrebat-o cum e
Anastasia. Nu-mi vine să spun bunica, deși Nastia numai așa spune.
E-n ordine, răspunde, adică – la fel ca până acum.
Nastia a spus că toate nenorocirile noastre au început de la
Zarețki. Dar, spre deosebire de Voronin, față de Zarețki nu simt ură.
Simt milă – amestecată poate cu dispreț, dar milă. Cum se îndopa,
după ce se încuia, cu salamul lui – așa ceva numai milă poate să-ți
facă. Nici nu știu ce zăcea în puțina lui minte și de ce l-a denunțat
pe profesor… Important este, la urma urmelor, altceva: el nu era
mâncător de oameni din vocație. Ca, de pildă, Voronin. E îngrozitor
că a fost omorât.
După film sunt sunat cu solicitări de interviuri – refuz. În primele
săptămâni după ce, ca să spun așa, m-au descoperit, am acceptat,
dar după puțin timp am înțeles că mă repet. Am început să încerc să
spun același lucru altfel, dar de fiecare dată ieșea și mai prost. I-am
împărtășit acest lucru lui Geiger. A răspuns că nu e nicio rușine să te
repeți, toți oamenii, mă rog, cunoscuți fac asta, așa că pot continua
cu curaj. Presa actuală e făcută, după spusele lui, după principiul
reclamei – cu cât te repeți mai mult, cu atât mai bine. A dezvoltat o
întreagă teorie, potrivit căreia tendința omului spre nou este mai
slabă decât atașamentul de vechi. Acest lucru ar fi exprimat deosebit
de clar la copii, care sunt mai bucuroși întotdeauna să recitească
decât să citească. Poate așa și e, întotdeauna l-am preferat pe
Robinson Crusoe tuturor noutăților… Dar interviurile am început să
le refuz.
Dintre toți cei care mi-au telefonat, m-am hotărât să îi vin în
întâmpinare numai unei domnișoare – îi tremurase vocea. Iată ce fac
cu bărbații vocile care tremură. Ce-i drept, am acceptat să răspund
numai la telefon și numai la o singură întrebare. Pe care s-a canonit
o groază să mi-o pună.
— Care este principala descoperire pe care ați făcut-o în lagăr?
Întrebare, de fapt, banală, ca tot ce conține cuvintele principal, cel
mai etc. E ciudat că a trebuit atâta behăială pentru o asemenea
întrebare. Dar cu cât e mai banală întrebarea, cu atât este mai
complicat să răspunzi la ea.
— Am descoperit că omul se transformă în vită incredibil de
repede.

Joi
Astăzi m-au sunat de la firma Produse congelate. Mi-au propus un
contract pentru o reclamă. Am închis.
Am scris din nou la computer – câteva pagini din Robinson
Crusoe. Oricum, scriu mult mai repede.

Vineri

Astăzi e o săptămână de când sunt bolnav. Se pare că merg spre

bine. Temperatura nu e mare, în jur de 37,7, dar sunt foarte slăbit.
De dimineață a trecut Geiger, insistă cu regimul la pat. De altfel, zac
și fără insistențele lui: n-am putere. Când i-am spus de produsele
congelate a râs. A spus că acum sunt vremuri pragmatice, că ar
trebui chibzuit bine înainte de a refuza. La plecare m-a mai sfătuit o
dată să fiu mai atent cu ofertele publicitare, și, după fața lui, n-am
înțeles dacă glumea sau nu.
A sunat Nastia, ceea ce a făcut să mă simt mai puțin singur. A
vorbit cu compasiune, dar a sunat din politețe, cred. Doar se simte
din ton. Dar ce altceva pot să aștept? Nu, nu am pretenția la o relație
specială cu ea, nu asta am în vedere. Simt însă că aici le sunt tuturor
străin. Ei au viața lor, felul lor de a vorbi, de a se mișca, de a gândi.
Prețuiesc alte lucruri. Și nu că ar fi mai rele sau mai bune decât ale
mele; pur și simplu sunt altele. Am venit la cei care trăiesc acum ca
un om de pe alt continent, poate chiar de pe altă planetă. Se
interesează de mine, mă examinează ca pe un exponat de muzeu,
dar nu mă consideră de-al lor.
Singurătatea nu e întotdeauna ceva rău. Când eram pe insulă,
numai asta visam, singurătate. După ce se dădea retragerea,
adormeam foarte repede, mă prăbușeam pe prici, dar înainte să mă
cufund cu totul în somn se scurgeau câteva minute, și acela era
timpul visurilor mele.
Mi-l imaginam pe Robinson Crusoe târându-se de-a lungul fâșiei
bătute de valuri, mă mutam de pe insula mea pe insula lui și, chiar
dacă nu făceam schimb de locuri cu el (ce-i trebuia lui insula mea?),
îi luam locul pentru câteva clipe pe acel binecuvântat pământ
nelocuit. Cu tălpile goale, simțeam covorul de frunze din pădurea
tropicală, unde chiar și pe caniculă există prospețime, iar iarna e
verde, pentru că acolo nu e iarnă. Covorul se auzea mustind sub
picioare, întorceam spre mine frunzele imense ca niște căușe și mă
delectam bând apa adunată în ele după ploaia din timpul nopții.
Care se scurgea cum voia, nimerindu-mi în nas, în ochi, răsucindu-
se în zbor într-un fuior strâns, strălucitor.
Nu vorbeam cu nimeni, doar cu papagalii, dar și aceia îmi
spuneau numai ce voiam să aud de la ei. Aici nu existau nici muncă
forțată, nici escortă, nici chiar deținuții care îmi erau tovarăși, umiliți
și sălbăticiți – nimic din ceea ce nu corespunde unui mod de viață
omenesc și din ce nu voiam să văd. Cei care creaseră iadul Solovki îi
lipseau pe oameni de omenesc, în timp ce Robinson – el, dimpotrivă,
umanizase întreaga natură din jurul lui, făcuse din ea o prelungire a
lui. Aceia distrugeau orice amintire despre civilizație, iar el crea
civilizație din nimic. Din memorie.

Luni

Am citit undeva că Themis era înfățișată de greci fără a fi legată la

ochi. Fără balanță și fără sabie. Cea pe care o cunoaștem noi acum
este Justiția romană, care i-a urmat lui Themis. Bun, să fie la romani,
să fie Justiția – mie mi-a plăcut Themis așa cum era. Și mâna ridicată
cu balanța (la mine, sigur, e fără balanță), și sabia în mâna cealaltă,
chiar și legătura de pe ochi. Veșmântul lung coborând în falduri,
sânul stâng dezgolit. Care pe mine, adolescent, mă tulbura.
Câteodată luam statueta de pe dulap și o puneam pe biroul meu.
Degetul îmi luneca pe lustrul ei ideal. O luam în mână și mă
minunam cât de bine se potrivea în palma mea: degetele intrau ușor
în faldurile veșmântului, iar brațul ei ridicat devenea un reazem
pentru palma mea. Admiram perfecțiunea formei la pipăit. Probabil
că acest lucru a și făcut să fiu pictor…
Pictor! Acum multă vreme fusesem pe aproape – îmi aminteam și
în același timp nu-mi aminteam. Așa îți amintești câteodată ceva în
somn, și nu crezi că e adevărat. Dar acum, deodată, am crezut: am
fost pictor… Bun, n-am fost, am vrut să devin, dar pictor. Răspunsul
la întrebarea ce am fost totuși a venit acum, când mă gândeam la
Themis. A apărut în conștiință cât se poate de clar. Themis. Formă.
Perfecțiune. Iar eu sunt pictor, student la Academia de Arte. Sfincșii
de pe chei. Vaza, calul, Apollo. Fâsâitul creionului pe hârtie. De ce
nu mi le-am amintit?
Am găsit acum un creion, am hotărât să desenez ceva. O vază, un
cal… N-am reușit. Probabil că sunt prea tulburat. În ciuda orei
târzii, l-am sunat pe Geiger, i-am spus ce am descoperit.
— Da, a răspuns, ai studiat la Academia de Arte, chiar cu
rezultate foarte frumoase. Nu ai absolvit din pricina circumstanțelor
știute.
Ascultându-i vocea stinsă, mi-am dat seama că îl trezisem din
somn, și gândul nu mi-a fost lipsit de o bucurie răutăcioasă.
Amintindu-mi ce am fost, am simțit nu numai bucurie, ci și iritare.
Mi s-a părut că Geiger ar fi trebuit de mult să-mi dea de înțeles acest
lucru. Ceea ce i-am și spus. El (pauză) a răspuns că a șovăit în
această privință, dar că până la urmă a hotărât așa cum a hotărât. Și
faptul că am astupat acum această gaură din memoria mea confirmă
justețea liniei urmate: lucrurile cele mai importante din viața mea
trebuie să mi le amintesc singur.
Așa. Dar dacă nu îmi aminteam?

Marți

Azi-dimineață Geiger a venit cu o trusă de acuarele, cu hârtie și

cu pensule din păr de nevăstuică siberiană. Pare-se că telefonul meu
a avut efect asupra lui. M-a examinat cu de-amănuntul și mi-a dat
voie să ies din casă. Am sunat-o imediat pe Nastia. Ne-am întâlnit la
Sportivnaia și ne-am dus la spital. Starea Anastasiei rămăsese
aproape neschimbată. Spun aproape pentru că, chiar înainte să
plecăm, s-a ridicat puțin într-un cot și i-a spus Nastiei pe nume.
Ținând ochii în tavan. Dacă o văzuseră pe Nastia, nu se știe.
La întoarcere am propus să mergem să mâncăm undeva. Am ieșit
de la metrou pe canalul rebotezat acum Ekaterininski. Micul
restaurant la care m-a dus Nastia avea vedere spre Kazanski Sobor 37.
De catedrală ne despărțea granitul canalului, și undeva, jos, curgeau
apele lui nevăzute.
— Comandă pentru amândoi, am rugat-o. Ultima dată am fost la
restaurant acum vreo sută de ani.
— Optzeci și ceva, nu mai mult, m-a corectat Nastia.
— Cochetez.
Stăteam unul în fața celuilalt lângă o fereastră, și întreaga
fereastră era ocupată de imensa catedrală. Care se uita la noi cu
vădit reproș, fiindcă mă văzuse de atâtea ori plimbându-mă cu
Anastasia. Șezând cu ea pe treptele de granit, care chiar și în serile
de vară erau reci. Ultima imagine rămasă în memorie e de toamnă:
între coloanele catedralei zburătăcește un ziar. În amurg seamănă cu
o stafie de mărime medie, iar Anastasia și cu mine ne uităm în
tăcere la el. Și noi, și catedrala eram atunci cu optzeci de ani mai
tineri.
Acum mă vedea cu Nastia. Nu e ce crede, aș fi putut să-i spun.
Nu i-am spus. Aveam gura ocupată de biftecul comandat de Nastia,
dar problema nu era biftecul – nu înțelegeam nici eu ce se petrece cu
mine. O plac pe Nastia? Sigur că o plac. Îmi este ușor și bine cu ea.
Aceste două sentimente nu le-am avut nici în anii de lagăr, nici (cu
atât mai mult) în deceniile care au urmat. Consider că, într-un fel, o
trădez pe Anastasia? Nu, nu consider. Când mi-a venit în minte
acolo, lângă fereastră, întrebarea m-a tulburat, dar acum, acasă, m-
am liniștit. Am înțeles cât e de absurdă.
Privirea mi-a căzut pe vopselele lui Geiger – cum a reușit să
cumpere azi toate astea? Dar, poate, nu azi? Poate totul era deja
cumpărat și aștepta să îi vină vremea?

Miercuri

37 Catedrala Kazan.
 Ferestre-vitrină cu perdele de pânză. Copii de statui antice din
ghips. Sclavul lui Michelangelo, discobolul. Apoxiomen, cu dubla
înclinare a capului – în față și într-o parte, racursi dificil.
Protoforme: sferă, cub, cilindru, piramidă, con, prismă hexagonală,
prismă triunghiulară. Părți ale feței lui David: nasul, ochii, buzele.
Ieri, în toiul nopții, am încercat să pictez. N-a ieșit nimic.

Joi

O revistă care se bucură de popularitate mi-a comandat un articol

despre anul 1919 la Petersburg. A picat cât se poate de bine. Cu
desenul nu prea merge – să reușesc oare cu scrisul? Da, și nu plătesc
prost, nici nu mă așteptam la atât. Avertizez din capul locului
redacția că nu voi scrie despre evenimente și nici chiar despre
oameni – despre acestea se știe și fără mine. Pe mine mă interesează
viața de toate zilele în detaliile ei mărunte, lucrurile care pentru
contemporani par de la sine înțelese și nedemne de atenție. Care
însoțesc toate evenimentele, iar pe urmă dispar fără să le fi descris
cineva – ca și cum totul s-ar fi petrecut în vid.
Ei dau din cap – poftiți, scrieți, nu e nicio problemă, dar eu nu mă
mai pot opri. Așa rămân scoiculițele în roci, spun, miliardele de
scoici mici care au trăit pe fundul oceanului. Noi înțelegem cum
arătau, dar nu avem idee despre viața lor obișnuită, în afara rocii,
viața în apă, printre alge fără astâmpăr, în lumina unui soare
preistoric. Apa asta nu există în scrierile istorice. Dar
dumneavoastră, râd ei la redacție, sunteți poet. Nu, obiectez eu în
spiritul lui Geiger, sunt descriitor al vieții.

Vineri

Pe Sekirnaia Gora am urcat cu două escorte și am simțit cum mi

se contractă stomacul de frică. Mi s-a făcut rușine de frica asta, nu
mi se mai întâmplase să am așa o frică, nici chiar în drum spre
Solovki. Escortele erau niște indivizi liniștiți, mai degrabă
indiferenți, ceea ce, potrivit etaloanelor de lagăr, este tot ce poate fi
mai bun. Nu m-au gonit din urmă, aproape că nici nu înjurau, dar
nici nu arătau vreun interes deosebit pentru soarta mea. Nici între ei
nu vorbeau nimic. Se vedea bine că îi sleise viața de lagăr, iar acum
pur și simplu își cruțau puterile. Lagărul nu-i termina numai pe
deținuți.
Când am ajuns sus, în fața noastră s-a deschis o priveliște de o
frumusețe incredibilă. Păduri galbene. Lacuri albastre. Undeva,
chiar la orizont, marea plumburie. Mi-am amintit: pădurile nu erau
complet galbene. Se vedeau petele verzi ale brazilor, parcă turnase
cineva o culoare în alta și nu le amestecase. Nu mi-a căzut bine. Am
luat această frumusețe drept un semn al faptului că aveam să mor
curând. M-am gândit că așa ceva – cel mai frumos lucru pe care ți-a
fost dat să-l vezi în viața ta – ți se poate arăta numai înainte de
moarte. Puteau vedea și escortele, dar ele nu se uitau în partea
aceea.
M-au dus la carceră, care își avea locul într-o biserică, și au bătut
cu paturile puștilor. De partea cealaltă a ușii a clănțănit un lacăt –
parcă erau dinții lupului din poveste. Parcă mă înghițea. Mi s-a
ordonat să intru, escortele au rămas afară. Trecând pragul, le-am
aruncat o privire de rămas-bun. Ce greu mi-a fost că plecau, ce
singur mă simțeam. Ca un copil dat de rude la cămin. În fața morții
care mă aștepta, până și acești oameni mi se păreau apropiați.
Am fost dus în naos, mi s-a ordonat să-mi scot încălțămintea și să
las pe mine numai îmbrăcămintea de corp. Văzând cimentul de pe
jos, am rugat să mi se dea voie să nu-mi scot ciorapii. Am fost lovit
în plină figură. Desculț, în izmene și cu fața însângerată, am intrat în
noua mea celulă. A fost chiar bine că mă loviseră. Așa mi-a fost mai
ușor.
 Sâmbătă

Astăzi m-am dus la întâlnirea cu Nastia, la metrou, cu o jumătate

de oră mai devreme. Și nu a fost ceva întâmplător: ieșind din casă,
am fost conștient că era prea devreme. M-am așezat pe parapetul de
la locul de întâlnire și m-am gândit: ce e cu mine, sunt nerăbdător s-
o văd? Am și ridicat din umeri. Nu, am decis, pur și simplu nu îmi
place să stau acasă. Acolo am doar fantome, mi-e urât.
M-am uitat cum puneau asfalt pe carosabil. Nespălați, băuți, cu
niște veste soioase (cândva portocalii), aruncau asfaltul fierbinte cu
lopețile, iar un cilindru compresor îl întindea. Și fețele lor erau
îngrozitoare. Nici când se pava cu calupuri nu erau așa. A început
să plouă, la început mărunt, pe urmă mai tare. În adânciturile din
asfaltul gras, fumegând, s-au făcut băltoace. Fum amestecat cu
aburi: muncă de iad. O ține mult asfaltul turnat pe ploaie? Ba încă și
turnat de niște indivizi ca aceștia.
În depărtare am văzut-o pe Nastia – delicată, cu o umbreluță. Ca
o figurină, ceea ce eu (ca pictor) prețuiesc foarte mult la femei.
Zărindu-mă, a grăbit pasul, aproape că a început să alerge. Ca să nu
mă ude ploaia. Atâția ani am înghețat, iar acum, uite, mă udă. A
ajuns la mine alergând și m-a luat sub umbrelă. A scos din buzunar
o batistă de hârtie și mi-a șters fața – plăcut! Imediat s-a oprit și
ploaia. Nastia, cu un declic, a făcut să se închidă umbrela. Apucând-
o ca pe o pasăre udă, i-a strâns frumos cutele-aripi.
Coborâm la metrou. Mulțumită Nastiei, știu deja cum să stau pe
escalator la coborâre – cu o treaptă mai jos decât însoțitoarea, cu fața
întoarsă spre ea. Pe părul însoțitoarei strălucesc picături. Pe geantă
se întinde o urmă udă de la umbrelă.
— Știi, Nastia, mi-am amintit ce am fost. Fac o pauză. Pictor.
Pictor începător.
Ea mă privește cu o curiozitate moderată. Nu știe cât timp mi-a
luat ca să îmi amintesc.
 — Ați reușit să vă găsiți lucrările de-atunci?
Dau din cap că nu. Nastia mă întoarce în sensul de mers și
părăsim escalatorul.
— Nu-i nimic, o să faceți unele noi! Nu-i așa?
Zâmbește.
— Nu-mi aduc aminte cum se fac. Nastia, imaginează-ți, nu-mi
aduc aminte…

Duminică

Toată ziua de ieri mi-am făcut în minte planul articolului. A mers

ușor, fără niciun efort. Doar sunt pictor – pictor, nu istoric. Pentru
mine nu e importantă succesiunea evenimentelor, pe mine mă
preocupă numai existența lor ca fapte. Punctele planului le scriu
fără nicio logică, pe măsură ce îmi amintesc.
Nu existau lucruri noi – toată lumea umbla în haine vechi. Ceea
ce avea chiar un anume șic – vremuri grele era zicerea favorită a acelui
timp. Vremurilor grele trebuie să știi să le supraviețuiești: poartă ce
ai avut până se face ferfeniță, nu îmbrăca nimic nou, chiar dacă ai.
Așa și erau purtate, prelungindu-li-se viața.
Ziarele nu se vindeau, ci se lipeau la colțurile caselor. Oamenii
muncii le citeau în grup. Asta apropie.
Alimente vândute pe ascuns. Vânzarea la liber era interzisă.
Apa nu ajungea la etajele de sus. Acolo apa se strângea în căzi.
Căzile se umpleau până sus, iar baie se făcea la lighean.
Tot despre îmbrăcăminte: toată lumea umbla șifonată – dacă era
frig, nu te dezbrăcai la culcare.
Lumina mai mult nu ardea, se dădea curent două ore pe zi. Se
făceau lămpi cu gaz.
Iarna înghețau țevile de scurgere. Nu se folosea toaleta, se mergea
la privata din curte, cel mai adesea cu oala de noapte, pentru a fi
golită. Dar private nu erau în toate curțile.
 Tramvaiele erau o raritate, erai nevoit să mergi pe jos. Și chiar
dacă apăreau, erau pline ochi.
O priveliște neobișnuită: iarna nu ieșea fum pe coșuri. Nu era
nimic de pus pe foc. Ce se putuse demonta fusese demontat pentru
lemne. Se tăiaseră cu fierăstrăul ușile dintre camere. Anastasia s-a
îmbolnăvit, am împrumutat de la portar cincizeci de bucăți de lemn
de foc, după care mi-am stors mintea o lună cum să i le dau înapoi.
Nu am avut ce face, i-am dat pentru lemne o solniță de argint – o
aveam încă de la bunica. O jale.
Cartelele. Pentru zahăr, pentru pâine. Vânzând niște cartele mi-
am procurat galoși.
Statul cu orele pentru gaz lampant la Petrocomună.
Turtele din coji de cartofi. Ceaiul de morcov sau de mesteacăn.
Tot despre mâncare: la colțul dintre Bolșaia Morskaia și Nevski a
zăcut multă vreme un cal căzut, din crupa căruia se tăiase o halcă de
carne.
Cele mai răspândite cadouri în anul 1919: ceară roșie, hârtie,
penițe, creioane. Eu i-am dăruit Anastasiei un borcan cu melasă.
Încerc să reconstitui lumea aceea care s-a dus pentru totdeauna,
dar rezultă numai niște biete fărâme. Și, peste ele, un sentiment – nu
știu cum să îl exprim corect… Iată, noi eram în lumea de-atunci
diferiți, străini, deseori dușmani, dar, dacă te uiți acum, vezi că eram
cumva de-ai noștri. Timpul ne era comun tuturor, ceea ce, după cum
se dovedește, înseamnă foarte mult. El ne făcea să fim participativi
unul față de altul. Pentru mine este îngrozitor că acum toți îmi sunt
străini. Toți, în afară de Anastasia și de Geiger. Ai mei sunt acum
numai doi oameni, în timp ce înainte era toată lumea.

Luni

L-am întrebat azi pe Geiger de ce nu am putut atâta vreme să-mi

amintesc că am fost pictor. Și cum se explică faptul (aici mi s-a
subțiat vocea) că acum nu reușesc să desenez nimic.
— E ceva cu celulele creierului care răspund de această zonă, a
spus Geiger. După toate probabilitățile, nu s-au refăcut după
dezghețare.
— Și era ocupația mea de bază…
— Poate tocmai de aceea aceste celule nu s-au refăcut. După ce a
tăcut puțin, a adăugat: în schimb, scrii bine. Creativitatea, cum se
spune acum, creativitatea dumitale a pierdut un canal, dar a căpătat
altul. Oare descrierile dumitale literare nu sunt un rod al picturii?
Elegant răspuns.

Marți

Azi m-am gândit iar la Sekirnaia Gora. În cazul ei sunt

neputincioase și pictura, și descrierile literare. Oare ce descriere
poate reda un frig care nu se mai sfârșește, zi și noapte? Sau
foamea? Orice povestire presupune un eveniment încheiat, în timp
ce aici e un înspăimântător fără de sfârșit. Nu te mai poți încălzi, un
ceas, încă unul, încă unul, zece. Și nu numai cu frigul, și cu foamea e
cu neputință să te obișnuiești. Locatarii de la etajul izolatorului stau
pe stinghii desculți, doar în izmene. Încăperea nu e încălzită. E
interzis să vorbești, e interzis să te miști. Băncile sunt înalte,
picioarele nu ajung la podea. După câteva ore se umflă într-așa un
hal, că nu te mai poți ridica pe ele. Tortura durează mult, durează, și
durata asta omoară. Cum să descrii tortura asta? Doar să scrii
despre ea tot atâta timp cât durează. Ore, zile, luni.
Luni – rar cine rezistă: își pierd mințile, dar, mai des, mor. Stai din
zori, simți cum îți atârnă tălpile, e curent, simți cum trage de jos, de
la pardoseala de ciment. Stinghiile îți intră în carne. Pe urmă, când
picioarele parcă nici nu mai simt nimic, vine chinul întregului trup,
chinul de a nu mai putea sta așezat. Îți duci pe furiș palmele sub
picioare și încerci să te desprinzi puțin de tot de stinghie, să te miști
cât de cât.
În ferestruica din ușă sunt ochii caraulei. Urmăresc cum ți se
încordează palmele, cum, îndoite din genunchi, picioarele ți se
ridică o idee mai sus decât picioarele tovarășilor. Caraula intră cu o
bâtă. Lovește – în cap, peste umeri. Te prăvălești de pe bancă și, cu
urlete sălbatice, te izbești cu capul de pardoseală. Și parcă te
desprinzi de trupul torturat. De urletul tău animalic. Tu ești cel care
urlă așa? în tine dă cu picioarele paza care vine în fugă, pe tine te
leagă? îți frânge brațele și ți le leagă la spate, de picioare. Nu mai ești
om, ești roată, atunci de ce nu te dau de-a dura?
Te târăsc sus pe trepte, te trag în „luminator”. „Luminatorul” e
partea de sus a bisericii, care servea înainte de far. Acum nu mai
există acolo nici felinar, nici geamuri. Doar vânt, cel mai puternic
vânt, cel care e în vârful dealului. Îi reziști o vreme, dar pe urmă
rezistența dispare. Și timpul dispare – durata aceea care nu poate fi
descrisă. Te lași în voia vântului aceluia, el îți va vindeca rănile, el te
va duce în direcția care trebuie. Și zbori.

Joi

Azi, când am fost la spital, Anastasia a spus: „Innokenti”. Fără a

fi în stare de conștientă, cum a fost înainte, când a pomenit numele
Nastiei. Și totuși, are licăre ale conștiinței, ceva se întâmplă acolo,
cineva e prezent acolo. Să zicem, Nastia și cu mine.

Vineri

Anastasia a spus din nou numele meu.

M-am aplecat și am spus:
— Sunt aici, Anastasia.
Am repetat de câteva ori – rar și deslușit.
Am întrebat:
 — Ce ai vrut să-mi spui?
Zăcea cu ochii închiși. Respira anevoie.
Oare m-a auzit?

Sâmbătă

Seamănă cu Karl Marx, numai că are ochelari. Mâna dreaptă se

sprijină în baston, stânga desenează pe tablă cu un indicator lung
din metal, cu cretă la capăt. Alcătuirea ochiului. Globul ocular – o
sferă prinsă între pleoapa de sus și cea de jos. Toate liniile invizibile
se desenează ca vizibile, forma apare ca transparentă.
Îmi trece deodată prin cap că probabil ar fi fost mai bine dacă
Marx ar fi pictat – el și numeroșii lui adepți. Să îl fi desenat pe David
al lui Michelangelo, să fi șters cu pâine uscată surplusul de grafit, să
se fi dus la Plios38 să facă studii. Cred că ar fi fost mai puțină durere
pe lume. Un om care desenează are cumva un ascendent fată de
unul care nu desenează, e mai pătruns. Prețuiește lumea în toate
manifestările ei. O păstrează.
I-am împărtășit aceste considerații lui Geiger. El și-a țuguiat
buzele și a tăcut un timp. Întrebându-l direct ce crede despre teoria
mea, a răspuns că nu o poate susține. Că el cunoaște un ticălos
trecut prin toate relele, care a fost în tinerețea lui pictor. Ce să mai
spui? Influența exercitată de pictură își are limitele ei.

Luni

38 Așezare atestată istoric în anul 1141, devenită oraș în 1925, aflată pe

malul Volgăi, în nordul regiunii Ivanovskaia. De acest loc sunt legate
numele mai multor pictori, printre care I.E. Repin, Fiodor Vasiliev, A.K.
Savrasov, dar mai ales Isaac Levitan, care a pictat aici multe dintre pânzele
sale cele mai importante.
 Astăzi am fost la Anastasia singur – Nastia se pregătea pentru
ultimul examen din sesiune. Am chemat un taxi și m-am dus. De
mers cu metroul a devenit imposibil: ochelarii nu mă salvează, sunt
recunoscut fără greș și cu ochelari. Și taximetristul m-a recunoscut.
S-a uitat îndelung la mine în oglinda retrovizoare și pe urmă a
întrebat:
— Iertați-mă, acolo, în gheață, simțeați ceva? Aveați vreo, cum se
spune, dorință?
— Aveam o dorință – să mă dezghețe.
Pauză.
— Asta e foarte de-nțeles.
Anastasia m-a întâmpinat cu o tăcere, și în această zi nu a spus
nimic. O mână (pete galbene pe piele) atârna din pat. M-am așezat
pe scaun lângă pat și i-am luat mâna în a mea. Mi s-a părut că
palma ei a răspuns, că s-a strâns ușor. Poate că așa răspunde orice
palmă când o iei. Simplă contractare a mușchilor.
M-am aplecat spre urechea Anastasiei și am întrebat: își
amintește mâinile noastre atingându-se? în viața dinainte – își
amintește? Pleoapele ei au tremurat, dar nu s-au deschis. Am
început să îi povestesc cum am împodobit noi bradul. Cum scoteam
eu podoabele din cutie și le desfăceam cu un foșnet din hârtia în
care erau înfășurate. Și după ce le găseam agățătoarea și o
îndreptam, îi treceam ei podoabele. Îi atingeam degetele cu degetele
mele – de altfel, în văzul tuturor. Activitatea noastră comună oferea
această posibilitate.
Asta a fost seara. Iar dimineața, când am intrat la Voronini,
bradul era cu totul altul. Strălucea (ploaie de podoabe) în soarele
palid de decembrie. Oberlihtul era deschis, și ghirlandele aveau un
clinchet abia auzit. Da, am spus eu în șoaptă ținând mâna
Anastasiei, există sunete rare, care nu seamănă cu nimic. De
exemplu, clinchetul unei ghirlande în curent – e numai din sticlă,
nici nu se poate spune cât e de fragilă – și-o amintește oare? Sunetul
ăsta mi-e foarte drag și mi-l amintesc deseori.
I-am amintit în șoaptă Anastasiei și alte lucruri dragi. De
exemplu, cum mi-a luat odată palma, spunând că vrea să îmi vadă
soarta. Și-a plimbat pernuța degetului pe împletitura de linii și a
spus ceva, iar mie îmi treceau fiori prin palmă. Nu îi auzeam
cuvintele, fiindcă urechile mele nu funcționau. Dintre toate părțile
corpului meu exista numai palma pe care luneca degetul Anastasiei.
Urmărea fiecare moviliță, fiecare linie. Cea mai lungă s-a dovedit
linia vieții. Interesant, o fi fost oare luat în considerare atunci și
timpul cât aveam să fiu înghețat?

Joi

M-am trezit în lazaret. Nu în baraca aceea împuțită unde fusesem

înainte, ci într-o încăpere luminoasă și curată. Totul – podeaua,
tavanul, masa, scaunele, patul – era alb, și, cumva liniștit, mi-a trecut
prin minte gândul că după bătăile de pe Sekirnaia Gora am nimerit
direct în Rai.
Dar nu era Raiul, nu așa erau lucrurile de-aici. Scaunul era
vienez, dat din gros cu vopsea albă, pe măciuliile patului – șiroaie
încremenite de vopsea; în Rai nu s-ar fi vopsit așa. Odaia era albă,
dar pământească. Aplecându-mă din pat, am văzut până la urmă și
obiecte care nu erau albe – o găleată albastră cu o cârpă roșiatică. Pe
găleată scria cu litere roșii, scurse „LAZAR”.
Tot restul nu era alb de fapt. Bunăoară, podeaua. S-a dovedit a fi
de un cafeniu-deschis. Stăteam culcat și mă miram că un minut mai
devreme putuse să mi se pară altfel. Reveniseră nu numai culorile,
ci și mirosurile. În încăpere mirosea, fără nicio îndoială, a
medicamente, iar de la găleata cu inscripție misterioasă venea un
miros de clorură de var. Și una, și alta inutile, cred, în Rai.
În încăpere a intrat o soră medicală, și am mijit ochii. E o
deprindere din lagăr – să dai impresia că nu exiști. Când auzi că
mișcă cineva, să încremenești. Să te faci una cu întunericul. Să nu
vezi nimic și să fii nevăzut.
După ce a șters podeaua, sora a luat găleata și cârpa și a ieșit. S-
au auzit pași bărbătești. Printre gene am văzut cum pe podeaua încă
udă pășesc pantofi. Nici nu-mi mai aminteam când văzusem pentru
ultima oară pantofi în lagăr. Pe pantofi se sprijineau cutele unor
pantaloni. Negrului sever al pantalonilor i-a luat locul albul unui
halat. Cel care intrase s-a aplecat deasupra patului și a spus numele
meu.
Venirea lui mi-a amintit prima apariție a lui Geiger – deși, poate,
totul a fost invers, și Geiger mi-a amintit după aceea de cel care
intrase. După cum se știe, în timp se merge în ambele sensuri. Ce e
important: am deschis ochii. Necunoscutul s-a uitat la mine fără să
spună nimic. Bărbuță de profesor, ochelari. N-am spus nici eu nimic,
pentru că el era cel care trebuia să vorbească. Și a vorbit:
— Prima dumitale sarcină, Innokenti Petrovici, este să te
restabilești.
Asta presupunea cumva o întrebare despre a doua sarcină, dar
nu am pus-o. Uitându-mă la găleată, am întrebat:
— LAZAR e prescurtare de la lazaret?
— E o altă prescurtare. A zâmbit. Laboratoria po zamorajivaniu i
reghenerații39, dar e puțin probabil ca dumneata să fi auzit de acest
laborator.
Am auzit? Și da, și nu. La Solovki existau câteva laboratoare
despre care nu se știa nimic precis – nici felul activității lor, nici
măcar denumirea. Dar oamenilor unuia dintre ele – după cum
începeam să înțeleg, chiar ai acestuia – li se spunea în lagăr lazari.
Odată chiar am întrebat pe cineva de ce li se spune lazari, dar atunci
nu am primit răspuns.
De câteva ori îi văzusem pe lazari la debarcader. Coborau din
șalupă și dădeau impresia, potrivit etaloanelor de lagăr, de oameni

39 Laboratorul pentru înghețare și Regenerare.

norocoși – hrăniți, îmbrăcați și (învățasem să apreciez asta fără greș)
nebătuți. Spre deosebire de interlocutorul meu, lazarii nu purtau
pantofi, dar și cizmele lor erau un semn de bunăstare. Mi-am mai
amintit și că lazarii veneau pe insula Bolșoi Solovețki 40 de pe insula
Anzer. Și că plecau tot acolo.
— Noi ne aflăm acum pe Anzer? am întrebat.
Privire mirată.
— Da, pe Anzer.

Sâmbătă

Ziua a început devreme, cu un telefon al Nastiei. Foarte devreme

– la șase. Tocmai i se comunicase de la spital (pentru o clipă mi s-a
oprit inima) că Anastasia a redevenit conștientă. Nastia voia să
treacă să mă ia cu un taxi și m-a rugat să o aștept peste douăzeci de
minute la intrare. După zece minute eram jos. Pe Bolșoi Prospekt
aproape că nu erau trecători. Și mașini treceau rar. Etajele de sus
erau poleite de reflexele soarelui care se înălța de după Fortăreața
Petropavlovsk. Mai văzusem asta.
În zorii unei zile de vară de prin anul 1911 așteptăm trăsura
pentru gară. Soare, caturile de sus, vântul răcoros al dimineții. Eu
sunt în pantaloni scurți (bretele încrucișate) și am piele de găină pe
genunchi. Sar ca să mă încălzesc, deși, la drept vorbind, nu mi-e
chiar foarte frig. Mai degrabă sunt agitat. Mă îngrijorez că n-o să
vină trăsura – și n-o să ne mai ducem la Alușta. Sandalele mele
clămpănesc zgomotos pe pavaj. Zgomotul e acoperit treptat de
țăcănitul copitelor. Șoptesc: fericire, fericire! A sosit trăsura.
A sosit taxiul. Mă așez lângă Nastia, pe bancheta din spate. Podul

40 Mănăstirea fortificată Solovețki, aflată pe această insulă, a devenit

primul lagăr cu destinație specială imediat după Revoluție. A redevenit
mănăstire în 1990.
Birjevoi41 și podul Dvorțovîi42, Piața Senatului, Moskovski Prospekt.
Chiar dacă nu mergem la Alușta, în general, se pare că ne îndreptăm
spre sud: în mașină se face mai cald. Cobor geamul și îmi sprijin un
cot pe el. Mâna e inertă, degetele se mișcă sub apăsarea vântului –
moale și melancolic – ca vegetația subacvatică. Ce o să-i spun
Anastasiei? Ce o să-mi spună ea?
Chiar lângă salon ne-a oprit o soră. După ce și-a revenit,
Anastasia rugase să fie chemat un preot, care a și spovedit-o. După
vreo zece minute, cu Sfintele Daruri în brațele întinse, preotul a ieșit.
După aceea a stat în salon sora. Când a ieșit, a spus că avem numai
cinci minute – nu trebuie mai mult. M-am uitat la Nastia, ea a dat
din cap că da. Mi-a simțit spaima. În prag, m-a împins ușor înainte.
Am deschis ușa.
M-a întâmpinat privirea Anastasiei. M-am dus spre ea, ca spre un
far în întuneric, cu pași mici. Pe umăr am simțit palma Nastiei, dar
nu mi-a ajutat. Aș spune chiar că m-a stânjenit. De fapt, probabil că
trebuia să intru aici singur. Vocea mi-a rămas în gât și, apropiindu-
mă de pat, n-am rostit un cuvânt. M-am lăsat în genunchi și mi-am
lipit fruntea de mâna Anastasiei. I-am simțit pe ceafă cealaltă mână
– aproape imponderabilă. Mâna s-a mișcat. M-a mângâiat pe păr,
cum mă mângâia odinioară. Suntem în apartamentul nostru de pe
Bolșoi, și toți suntem încă vii – mama, profesorul Voronin și chiar
Zarețki. Și el e viu. Ei toți au plecat la treabă, iar Anastasia și cu
mine am rămas. Ea e bolnavă și am trecut să o văd. Și mi-am pus
fruntea pe mâna ei, și ea mă mângâie. Văd toate astea ca aievea și,
după cum se pare, vorbesc – vorbesc cu voce tare. Ele mă ascultă în
tăcere-Anastasia, Nastia și sora. Deodată, Anastasia rupe tăcerea.
Spune:
— Zarețki.
Sună ca un scârțâit de portiță. Ca un cui pe sticlă. Cel mai departe

41 Al Bursei.
42 Al Palatului.
de ea, de cea de-atunci, s-a dus nu înfățișarea – glasul. Ridic capul.
Anastasia se uită la soră.
— Zarețki e păcatul meu.
Sora încuviințează din cap – firește, din politețe. Puțin probabil să
știe ceva despre Zarețki.
— Ce spui tu, bunico? întreabă Nastia, și tonul ei nu presupune
răspuns.
— Eu l-am… Cum se spune acum? La comanda mea… Tocmai
asta e, la comanda mea! Aici e nenorocirea.
— Bunico!
— Uite asta ți-e bunica. O pacoste…
Anastasia trage brusc aer în piept și dă în tuse. Sora o bate cu
palma pe spate și o ridică puțin pe perne. Ne face semn, fără să vadă
Anastasia, să plecăm. Aceste precauții n-au niciun rost – oricum
Anastasia nu vede nimic. Pe jumătate culcată, cu ochii închiși,
respiră greu. Ieșim.
După câteva minute, Anastasia e scoasă din salon pe targă. Targa
zboară cu o viteză neobișnuită pentru un spital, dar noi nu
rămânem în urmă. Cei care ies în cale pe coridor sar în lături, la
perete. În plină viteză, targa intră pe ușile date de perete de la
reanimare. Ușile ni se închid în nas.
O oră mai târziu, iese și vine la noi un doctor de la reanimare și
ne spune că Anastasia este în comă. Rămânem în continuare la ușă.
După o vreme ni se aduc scaune; stăm până seara. Pe la zece, în
baza regulamentului spitalului, suntem rugați să ne ducem acasă.
Eu nici nu știam că era deja ora zece – doar era lumină. Înțelegem
amândoi că nu e vorba de regulament – le este milă de noi. Plecăm.

Duminică

Dimineață ne-am dus la spital. Nicio schimbare.

Seara m-a sunat Geiger. Ieri, vasăzică, s-a împlinit o jumătate de
an din ziua când am redevenit conștient.
Va redeveni oare și Anastasia?

Luni

La fel, nicio schimbare. În împrejurările de față, și asta poate fi

socotită o veste bună.

Miercuri

Azi și ieri am fost amândoi la spital. Am stat pe scaune pe

coridor. Ne-au întrebat ce rost are să stăm acolo dacă, oricum, nu
suntem lăsați să intrăm la reanimare. Rostul este, am spus noi, că
suntem aproape.
Ieri ne-a invitat la el medicul-șef și ne-a spus că subordonații lui
fac tot ce este posibil. Ne-a tratat cu coniac. După coniac, fata i s-a
rumenit și a devenit ceva mai destinsă. Ne-a spus că, de fapt, nu e
nicio speranță. Ne-a dat și mie, și Nastiei câte o carte de vizită – cred
că pentru a doua oară deja. Conducându-ne, și-a îndreptat halatul
aruncat pe umeri. Sub halat – un costum scump, după cât spune
Nastia. Care s-ar fi pierdut cu totul sub un halat închis la toți
nasturii. Costumul sub halat mi-a amintit de academicianul
Muromțev. Era tot ce avea medicul-șef dintr-un academician.
Muromțev. Costumul, pantofii, dar în primul rând felul de a
vorbi, toate erau departe de ceea ce însemna Solovki. O dată pe zi
mă examina – uneori împreună cu doctorul curant, alteori separat.
Încet-încet am început să înțeleg că și interesul lui era separat,
coincidea numai în parte cu cel medical. De altfel, n-a fost nevoie să
fac mult timp presupuneri în legătură cu acest interes. La un
moment dat, Muromțev a făcut în așa fel încât sora să ne lase
singuri și m-a pus, cum se spune, la curent.
După refuzul academicianului de a îngheța cadavrul lui F.
Dzerjinski (în anul 1926), întregul personal al Laboratorului pentru
înghețare și Regenerare (LAZAR) a fost arestat și trimis de la
Leningrad la Solovki. Încercările de justificare prin lipsa de
experiență în domeniul înghețării oamenilor nu au avut succes. Nu
a ajutat nici scrisoarea trimisă de Muromțev la ȚK, în care expunea
în detaliu rezultatele înghețării șobolanilor și explica refuzul de a-l
îngheța pe Dzerjinski. Potrivit spuselor anchetatorului care l-a
interogat pe Muromțev, scrisoarea purta rezoluția autografă a lui I.
Stalin, prin care decizia academicianului era considerată greșită. În
rezoluție se arăta că pentru cadavrul lui Dzerjinski trebuie aplicate
aceleași metode științifice ca și până atunci, iar răposatul trebuie să
fie considerat un șobolan mare.
În același timp, scrisoarea referitoare la înghețare avusese în mod
evident efect asupra lui Stalin. Așa se explica, în opinia lui
Muromțev, fericita soartă a colectivului de la LAZAR. Ei nu numai
că au scăpat de împușcare, dar au și fost cazați în condiții, prin
comparație cu cele din lagăr, omenești. Aflându-se deja la Solovki,
cei de la laborator au aflat că autorul rezoluției nutrește un interes
personal pentru experimentele care se efectuau. Nu reprimase încă
toți dușmanii, dar știa că trebuie neapărat să le vină de hac – deci
venise vremea să se gândească la o viață veșnică.
Acest interes s-a manifestat în deplinătatea lui atunci când, într-
una din zile, Stalin l-a sunat pe academicianul Muromțev. A întrebat
dacă șobolanii care au fost folosiți pentru experiment sunt vii.
Primind un răspuns afirmativ, Stalin a propus ca experimentul să fie
continuat cu oameni vii. Fără să aștepte vreo îndrumare științifică
din partea conducătorului, academicianul s-a încumetat, nici mai
mult, nici mai puțin, să aibă replică, în sensul că, atunci când vasele
de sânge sunt umplute cu soluția, nu prea are importanță dacă
organismul este viu sau mort, pentru că la înghețare el oricum pare
că se mortifică, și, în fine, unde să găsească el oameni vii în
asemenea scopuri.
 Stalin a tăcut puțin. El chiar nu înțelegea problema, pentru că în
lagăre erau totuși încă mulți oameni vii. Conducătorul i-a cerut
academicianului să i-l dea la telefon pe șeful lagărului, și i-a cerut
acestuia să găsească vii. Gândindu-se că acesta este un fel de a fi
făcut vinovat de condițiile în care sunt ținuți deținuții, șeful a
promis cu o voce pierită să găsească vii. Deși, desigur, nu i se
aducea nicio vină.
Viii au fost găsiți la izolatorul de pe Sekirnaia Gora. Din punctul
de vedere al șefului lagărului, aceștia erau oameni gata de orice. Ei
nu aveau cine știe ce așteptări în privința timpului cât aveau să mai
rămână vii. Avantajul lor față de ceilalți vii consta în faptul că ei
alegeau înghețarea de bunăvoie. Acești oameni nu trebuiau să fie
supuși vreunor bătăi care să altereze materialul uman – deci și
puritatea experimentului.
Muromțev a mai povestit încă multe (mai târziu m-a invitat nu o
dată la plimbare), dar din zi în zi îl ascultam cu tot mai puțină
atenție. Mergeam alături de el pe mal, dădeam din cap când se
întrerupea și când râdea; când râdea el, că eu mă gândeam la ale
mele. Iar uneori nici nu mă gândeam – pur și simplu mă uitam cum
zburau pe mal smocuri murdare de spumă. Cum pietrele ascuțite
ale Anzerului spintecau valul care pleca. Relațiile mele cu
Muromțev erau calde, într-un fel, aveam o activitate comună, dar
exista o circumstanță care m-a îndepărtat treptat de el. Și anume
faptul că Muromțev rămânea să trăiască. Iar eu mă pregăteam să
mor.

Vineri

Astăzi, după spital, Nastia m-a invitat la ea acasă. Mai exact,

acasă la Anastasia – într-un vechi apartament spațios, nu departe de
locul unde era biserica Znamenskaia. Care, spre mirarea mea, nu
mai este. Este metroul: lumii cerești i-a luat locul lumea
subpământeană.
Pentru venirea mea, Nastia, după cum s-a văzut, pregătise un
prânz. Primul fel borș, al doilea carne de porc prăjită în vin –
necrezut de gustos. În toate aceste luni, firește, m-am hrănit bine –
din dispoziția lui Geiger, mi se aducea prânzul în sufertașe – dar
una e prânzul din sufertaș, și alta din mâinile calde ale Nastiei.
Acela e șablon, aici e de casă… Mă simt chiar stânjenit că scriu așa
de amănunțit despre mâncare.
— Dumneata ai pregătit totul special pentru mine? am întrebat.
Ce stupid sună acest dumneata. A zâmbit: chiar așa. Special.
Strângând farfuriile de pe masă, i s-a atins piciorul de șoldul meu.
În acest dumneata al meu cu ea nu există incandescența care era
cândva cu Anastasia. Probabil timpul s-a schimbat: ceea ce era intim
pare acum ceremonios și stupid. Va trebui să trec într-un fel cu
Nastia la tu. Dar în ce fel?
Uitându-mă la cărțile de pe rafturi, am văzut-o… pe Themis.
Statueta cu balanța ruptă din copilăria mea. Raftul cu Themis s-a
desprins de celelalte rafturi și a început să plutească prin cameră.
Vasăzică, mâncam lingură după lingură din borșul Nastiei, iar în
spate era Themis. Am întins mâna spre ea, și imediat mi-am retras-
o. Nastia mi-a observat gestul.
— Statueta aceasta e a bunicii. Unul dintre puținele lucruri care s-
au păstrat din vremurile de demult. Dar aceasta o recunoașteți?
Alături de Themis stătea o fotografie a mea. Este deci de
presupus că Anastasia a fost moștenitoarea mamei mele. De fapt, cui
altcuiva putea să îi lase mama aceste lucruri? Fotografia fusese
făcută de tata nu cu mult timp înainte să moară.
Siverskaia, 1917; stau în picioare, rezemat de balustrada
podețului. Brațele încrucișate pe piept, privirea – la cererea tatei – în
depărtare. Sub mine – curgerea iute a Oredejului, în șuvoaiele lui se
încolăcesc alge. Dacă te uiți mult la ele, par a fi niște șerpi de apă
(există așa ceva?) plutind în susul râului. Miros de apă și de pini,
cântec surd de cuc în adâncul pădurii.
— De ce să mă uit în depărtare, îi spun eu tatei, e nefiresc, e ca și
cum nu te-aș observa pe tine cu aparatul foto.
— Nu, răspunde tata ascunzându-se după trepied, acum privești
în veșnicie, pentru că portretul foto include prezentul și trecutul tău,
dar poate că și viitorul. Ironia, sigur, e sănătoasă, dar uneori –
îndreptându-se, se uită gânditor la mine – nu trebuie să te jenezi de
patos, fiindcă râsul își are limitele lui și nu are capacitatea de a
reflecta ceea ce e înălțător.
Pe urmă tata reglează aparatul foto ca să îl fotografiez eu pe el, și
stă și el tot așa pe podeț și se uită în depărtare. În privirea lui este,
fără îndoială, mai multă veșnicie decât în a mea. Până la trecerea în
veșnicie, tata mai are câteva săptămâni. În general, la gara Varșavski
este deja gata totul.

Sâmbătă

Trecerea mea în veșnicie urma să se petreacă la Solovki. Din

discuțiile cu Muromțev am aflat că nu am șanse să supraviețuiesc
după înghețare. În timpul plimbărilor noastre, el a fost invariabil
binevoitor, deși e puțin probabil că îmi purta un interes personal –
mai degrabă voia să își facă o imagine generală despre cel care avea
să fie înghețat de această dată.
Aflând că sunt credincios, academicianul mi-a spus că acordul
meu pentru a fi înghețat nu înseamnă sinucidere. El considera că ar
fi fost în măsură mult mai mare sinucidere dacă aș fi hotărât să mă
întorc pe Sekirnaia Gora.
— Ai numai două căi – Muromțev a spus asta cu voce egală –, și
amândouă se pare că duc la moarte.
Cel puțin era cinstit. Am ridicat din umeri:
— Toate căile duc la moarte.
— Dacă decizi să fii lazar, vei trăi două-trei luni cu tot confortul.
După mine, e mai bine să mori în condiții bune și sătul. Dar alegerea
îți aparține.
Și am făcut-o. Am devenit lazar.

Duminică

Anastasia a murit. Mă duc la spital, unde mă va aștepta Nastia.

Anastasia a murit.

Luni

Azi ne-am ocupat de pregătirile pentru înmormântare, și asta mi-

a distras atenția de la moartea ei. Cât timp am comandat împreună
cu Nastia cele de trebuință și am convenit asupra unor lucruri, nu că
Anastasia era vie, dar parcă nu era încă cu desăvârșire moartă. Era
un participant tăcut la discuții – măcar pentru faptul că ele se
învârteau în jurul ei.
Ieri s-a mai petrecut un eveniment legat indisolubil de Anastasia.
După ce am plecat de la spital (nu mai găsisem în salon trupul
Anastasiei), ne-am dus la mine. Nastia s-a oferit să mă conducă,
fiindcă starea mea o îngrijora. Și chiar n-aș fi făcut față. Moartea
Anastasiei, așteptată și firească, care a trezit în Nastia o tristețe
senină, a acționat asupra mea cu totul altfel.
M-a zdruncinat. Vorbeam tare și incoerent, vocea nu-mi dădea
ascultare, și din când în când o lua în sus, ca la cocoș. După ce am
ieșit din incinta spitalului, parcă m-am liniștit, dar în taxi m-a
apucat iarăși și am țipat la șofer. Lucrul cel mai de mirare este că îmi
amintesc totul până în cele mai mici amănunte – chiar și cum,
înjurându-mă cu șoferul, m-am gândit că pe urmă o să-mi fie rușine.
Acasă m-am așezat în fotoliu și am început să plâng. Cu
Anastasia se rupsese ultimul fir care mă lega de timpul meu. Nastia
s-a așezat pe pervazul ferestrei. Am simțit pe cap mâna ei. I-am luat
mâna în mâna mea și i-am sărutat-o. De câteva ori am sărutat-o.
Nastia și-a tras cu grijă mâna.
— Nu trebuie. Dumneavoastră aveți nevoie numai de ea, așa e?
Mi s-a făcut frică să n-o pierd și pe ea.
— Vreau să fii ea.
Aceasta a fost prima noastră noapte. Pătrunzând în Nastia, știam
că astăzi ea trebuie, negreșit, să zămislească. Conștiința acestui fapt
mi-a dezgolit sentimentele, le-a făcut insuportabil de acute, a
străpuns, m-a făcut bucăți, a irupt în ea, și am strigat. În clipa aceea
chiar n-am mai știut dacă era Nastia sau Anastasia. Și am devenit tu
unul pentru altul.

PARTEA A DOUA

Vineri [Geiger]

Zilele trecute, Innokenti mi-a spus că de vreo două săptămâni nu

mai ține jurnalul. M-a anunțat cumva în treacăt.
Eu știam și așa că nu îl mai tine. Numai că nu de vreo două
săptămâni, ci de aproape o lună, dar, după cum spune un vechi
banc, cine tine socoteala?
Totuși, nu m-am abținut și am precizat că este o lună. Drept
răspuns m-a făcut neamț – ha. Pe urmă a zâmbit și a spus că pentru
el asta e o laudă. Am zâmbit și eu, mă rog, abgemacht. Am răspuns
că și pentru mine e o laudă.
Da, principalul: m-am agățat de această discuție și l-am convins
să continue jurnalul. Pentru asta, bineînțeles, a trebuit să îi promit că
și Nastia va face acest lucru. Și chiar și eu. Altfel, Innokenti, după
cum s-a exprimat el, se va simți ca un șobolan pentru experimente.
Uite-așa…
Ce să facem, o să scriem toți – fiecare la computerul lui. Pe urmă
punem totul la un loc.
 Mie, nu știu de ce, mi se pare că scrisul este pentru Innokenti o
plăcere. Un fel de a înlocui pictura, la care ceva nu mai merge. Iar în
ultima vreme nu mai scrie pentru că viața este acum mai importantă
pentru el decât creația.
Cu mine e altceva. Vorbesc prost. Scriu prost. Nici viață, nici
creație – știința, atât. Tot ce îmi trebuie să scriu despre Innokenti se
află, în general, în jurnalul de observații.
Sau nu totul?

Vineri [Nastasia]

Să scriem cu toții! La început, ideea mi s-a părut cam ciudată, dar

pe urmă m-am gândit: de ce nu? O să fie un jurnal tripartit – păi e
interesant!
Primul lucru cu care trebuie început – chiar trebuie, pentru că nu
există știre mai importantă: sunt însărcinată! S-a întâmplat, cred,
chiar în prima mea noapte cu Platonov. Temperamentul lui m-a
speriat atunci. Mi s-a părut că o dată sau de două ori chiar și-a
pierdut pentru o clipă cunoștința. Ceea ce e de înțeles: el mă iubește
cu o dragoste dublă – pentru bunica și pentru mine. Și asta nu mă
deranjează. Dimpotrivă.
Ce m-a deranjat și m-a frământat este gândul că nu sunt virgină.
Pentru un om de azi e un amănunt, dar iubitul meu e deosebit. El și
la tu a trecut cu mine abia în prima noastră noapte, iar cu bunica
nici nu a trecut. Geiger, referitor la Platonov, l-a citat pe Bunin: „Un
om care nu-i al veacului de-acum”. Pe-atunci era o atitudine severă
față de virginitate – să n-o pierzi! Dar gentilul meu prieten nici n-a
pus vreo întrebare în această privință. Deși, cred, și-a dat seama de
tot. Se poate spune chiar că a simțit în adâncul lui.
De când ne-am mutat în apartamentul lui, pe Bolșoi, nu am auzit
de la el altceva decât cuvinte de dragoste. Și înainte, bineînțeles,
ghicisem cum mă privește, dar atunci nu-mi putea spune nimic.
Acum însă, da, vorbește. Și eu vorbesc, pentru că îl iubesc foarte
mult. Platoșa e deștept, e fin. Foarte bun, printre altele, la pat: n-ai
zice că e după dezghețare. E bun, și îi spun asta tot timpul. Drept
răspuns – zâmbește. Uite, ăsta e un zâmbet frumos.
Zâmbește, iubitule!

Sâmbătă [Innokenti]

Așadar, continuarea însemnărilor. Dacă e să fim exacți, acestea nu

mai sunt însemnări. Pornind de la faptul că mi s-a propus să
folosesc un computer, am inventat cuvântul întipăriri. Le-am spus
cuvântul lui Geiger și Nastiei, și ei au dat apatic din cap. Nu le
place, oh, nu le place! Nici frumos nu li se pare. Nici mie, ca să spun
adevărul, dar nu arăt. Verific cât de departe va merge răbdarea
prietenilor mei.
Deocamdată rabdă. Geiger – el e în general fericit că am luat iar,
ca să mă exprim preindustrial, condeiul; cam de o lună, după cum
se vede, nu am scris nimic. Într-un fel m-a obosit scriptologia
dinainte, am cam lăsat-o baltă, dar acum, îndemnat de Geiger, încep
iar. Ca să spun deschis, nu fără șovăieli.
Geiger a insistat asupra faptului că jurnalul este un gen vechi, așa
că pentru mine e ceva organic. Că eu, ca să folosesc expresia lui
Bunin, nu sunt „un om al veacului de-acum”. Am ținut jurnal cât se
poate de bine o jumătate de an – de ce să nu țin și mai departe? De
„veacul de-acum’” îmi vorbise deja la un moment dat. O frază
grăitoare, am memorat-o. Adevărul e că eu l-am citit numai pe
Bunin cel timpuriu și nu-mi amintesc să fi fost acolo, dar motivația
lui Geiger o înțeleg. Pentru el e important să se documenteze asupra
celor ce se petrec în creierul meu. Dar mie la ce-mi trebuie? După
cum a remarcat chiar Geiger, am scris șase luni bătute pe muchie –
oare nu e de ajuns?
I-am spus că aceste însemnări mă fac să fiu într-un fel ceva
deosebit, experimental. Chiar un fel de șobolan, în timp ce eu
trebuie să mă contopesc cu noua viață, și, în general (am chicotit
forțat), am soție tânără, seara nu-mi arde de însemnări. Geiger mi-a
replicat că șobolanii nu țin jurnal și că nimeni nu mă împiedică
(privire spre Nastia) să mă contopesc cu noua viață. A fost, o spun
de-a dreptul, stăruitor.
Geiger m-a convins că procesul reabilitării mele trebuie să
rămână în știință. Ca reacție la șobolan, a propus să fim toți trei în
aceeași ipostază – eu, Nastia și el. Întâmplările, după părerea lui, vor
fi prezentate în trei dimensiuni, astfel încât privirea asupra celor ce
se petrec va fi tridimensională. Faptul că vom scrie toți cei din troica
noastră trebuie să mă liniștească, pentru că nu voi mai fi într-o
situație deosebită, în general, Geiger m-a liniștit.
Dar principalul abia urmează: Nastia este însărcinată.

Luni [Geiger]

Interesant, oare cum o percepe Innokenti pe Nastia? Ea a apărut

în viața lui în afara mea. La fix, cred. Adevărul e că nici organizat nu
ieșea mai bine. E ceva ce a venit de la sine.
Să o luăm pe Nastia. În primul rând, îl iubește. În plus, îl iubește
cu tot ce înseamnă viața lui. Cu sentimentele lui pentru Anastasia,
cu experiența lagărului, cu celebritatea de-acum.
Celebritatea lui, după cât mi se pare mie, face obiectul unei
atenții deosebite din partea Nastiei. Pur și simplu se scaldă în ea.
Ceea ce este scuzabil: Nastia, de fapt, e încă un copil.
Nu e proastă. Pentru un om ca Innokenti, e un lucru important. E
emoțională. Poate excesiv de emoțională, ceea ce poate enerva
uneori. De fapt, în cazul nostru, această caracteristică a Nastiei e mai
degrabă un plus. Firea ei activă îl trage pe Innokenti în noul lui
timp.
Femeile ruse sunt, în general, formidabil de vii. Mie, neamțului,
asta îmi place la ele.
Iar Nastia este în plus și practică. Nu zgârcită, nu sparsam43, ci
practică. De vreme ce ne-au venit în minte nemții, această calitate
este, desigur, germană. La ea se exprimă prin niște detalii, niște
expresii.
De exemplu, dăm pe stradă de o tarabă cu pepeni verzi. Innokenti
vrea imediat, ceea ce este de înțeles, să cumpere un pepene. Nastia
spune că alături, la supermarket, sunt pepeni mai buni. Și mai
ieftini. Dar problema e că el vrea să cumpere pepene aici și acum.
Lui îi place ca viața să-și dea singură la iveală bogățiile în fața lui.
Iar supermarketul – el, pardon, e altceva. Aici e ceva de care ai dat
tu, acolo îți procuri.
În pragmatismul ei nu este nimic rău. Doar că pentru vârsta și
firea ei e ceva puțin surprinzător. Cum se împacă asta cu
emoționalitatea ei?
Dar poate e stilul epocii? Generație de juriști și de economiști.
Numai că, te întrebi, unde e visul?
Zborul, unde e?

Marți [Innokenti]

Când a murit Anastasia, m-am întrebat dacă relațiile mele cu

Nastia nu sunt o trădare. Nu în sensul bărbat-femeie, ci chiar în ceea
ce înseamnă dimensiunea lor umană. Dacă e să fiu sincer până la
capăt, întrebarea asta a apărut încă înainte de moartea Anastasiei,
dar mi-a fost frică să o pun. Chiar și mie însumi. Fiindcă ghiceam
încotro bate. Dar și după ce mi-am pus această întrebare, în primele
săptămâni după moartea Anastasiei m-am temut să răspund la ea,
deși să amân răspunsul era deja cu neputință.
Uneori, ceva greu de făcut în condiții obișnuite reușește mai lesne
pe hârtie. Sau pe computer, dacă luăm cazul meu.

43 Econoamă (în germană în original).

 La întrebarea dacă viața mea cu Nastia este o trădare fată de
Anastasia, răspund categoric: nu.
Principala dovadă e sarcina Nastiei. Anastasia și cu mine trebuia
să avem un copil, dar noi nu am putut să avem un copil. Nastia
poartă în ea carnea Anastasiei – înseamnă că viitorul nostru copil
este în parte și copilul Anastasiei. Dacă istoria rusă nu ar fi atât de
lipsită de matcă44, Nastia ar fi acum nepoata pe care aș fi avut-o cu
Anastasia. De fapt, numai istoria e problema? Și care se face să pui
totul pe seama ei?
Acum, am observat că în Rusia a fost îndrăgită zicerea cu absența
modului conjunctiv în istorie. Ca și pe timpul meu, apar și acum
ziceri, și sunt repetate și unde își au, și unde nu-și au locul. Istoria,
vedeți, nu are… Poate chiar nu are, numai că sunt situații când pare
că ea acordă o a doua șansă. Este o repetare și în același timp o
nerepetare a ceea ce a fost.
Cum altfel să explici faptul că mie mi s-a mai dat o dată șansa de
a trăi? Că eu – dacă e să spunem lucrurilor pe nume – am înviat? Că
Anastasia a trăit până la târzia întâlnire cu mine? Că am întâlnit-o
pe Nastia, pe care o iubesc și care mă iubește? Să fie toate acestea
pur și simplu situații de sine stătătoare sau, mai mult decât atât,
întâmplări? Bineînțeles că nu. Eu și Nastia (și Anastasia!) avem de-a
face cu bucățele din același mozaic, fiindcă, atunci când o
multitudine de întâmplări se compun într-o imagine generală, este
vorba despre o legitate.
Nu pot să mă hotărăsc să mă duc la mormântul Anastasiei. Mă
tem să mă încredințez că a murit.

Miercuri [Innokenti]

Acum, când viața intră încet-încet pe un făgaș, în orice, până și în

44 Kromeșna cuvânt format în slava veche prin calchierea cuvântului

grecesc eksoteros (aflat în afară, dincolo de limitele a ceva).
cea mai banală viață de zi cu zi, se face simțită fericirea. De fapt,
tocmai viața de zi cu zi e fericirea – mergi unde vrei, citești ce vrei…
În fine, pur și simplu trăiești. Dar cea mai mare fericire a mea e în
Nastia și în așteptarea copilului. Seara, când stau cu Nastia pe
canapea, îi mângâi burta. În care schimbările sunt aproape
insesizabile. Iar ceea ce, chipurile, este sesizabil – așa spune Nastia –
e rodul închipuirii mele. Păi da, ea vede mai bine: oricum ai lua-o,
ea își cunoaște mai bine abdomenul.
Mă gândesc fără contenire la micuț. Am scris acum micuț – ca și
cum sexul e stabilit: masculin. De fapt, nu e așa. Chiar mi se pare că
aș vrea mai mult o fetiță. Ea ar continua acest sir – Anastasia,
Nastia… Numai ce nume ar trebui să aibă nu e clar. E obositor când
toată familia are același prenume.

Miercuri [Nastia]

Copilașul e tema favorită a lui Platoșa. Chiar e surprinzător

cumva… De unde atâta maternitate la un bărbat? Ar fi mai corect
spus paternitate, dar, cine știe de ce, nu merge. Seara începe să mă
mângâie pe burtă, și mă gâdilă. Întreabă de ce mă încordez când mă
atinge. Ridic din umeri, dar eu știu de ce: ca să nu încep să râd din
cauza gâdilatului, fiindcă, în mod sigur, râsul l-ar jigni. Mi-e frică și
să nu trag vreun vânt. De când sunt însărcinată au început să mă
chinuie gazele, în special după cină. Ele fac, cred, stomacul mai
mare, iar Platonov al meu ia asta drept creștere a copilului.
Ne-am tot gândit în care apartament ar fi mai bine să locuim
acum – în al meu sau în al lui. Am hotărât că în al lui Platonov. Am
hotărât – adică eu și cu Geiger, iar Platonov, drăguțul de el, nu s-a
amestecat. Geiger a spus că pentru un om care a fost dezghețat e
mai bine să locuiască într-o ambianță cunoscută lui. În privința vieții
celor dezghețați e mai bine să nu te pui cu el – e specialist pe bune.
Dar nici nu e nevoie: apartamentul de pe Bolșoi e mai bun și mai
comod. Iar apartamentul meu o să-l închiriem – de ce să nu
producă? Chiar dacă Geiger i-a aranjat lui Platoșa un sprijin din
partea statului, acum e deja limpede că numai cu atât nu ne
descurcăm. Fiindcă statul nostru sprijină anemic de tot.
Platonov o să aibă acum o mulțime de cheltuieli noi, e o
celebritate. O să fie unde gândești și unde nu gândești – păi cine nu
vrea să îl cunoască acum? Vreau să fie cel mai bun. Să fie un
adevărat leu de lume, nu un exponat de la Kunstkamera 45. Iar eu și
copilașul o să fim pe lângă el, mai mult nu ne trebuie.

Joi [Geiger]

Am citit acum că datele calendaristice țin de timpul liniar, iar

zilele săptămânii – de cel ciclic.
Timpul liniar e istoric, iar cel ciclic e închis în el. Nici nu e timp.
E veșnicie, se poate spune.
Rezultă că istoria prezentată de troica noastră nu bate niciunde. E
cea mai de nădejde istorie.
Poate nici nu e istorie.

Vineri [Innokenti]

Marx. Preda desenul. Impozant și, da, formidabilă asemănare cu

autorul Capitalului. Fiind profesor de pictură, nu se putea să nu
sesizeze. O fi sperat că noile autorități nu se vor atinge de cineva cu
această înfățișare? Glumea? Protesta? Nu pot să îmi amintesc
numele lui, dar de ce să nu îi spun pur și simplu Marx?
Merge legănat pe lângă șevalete. Făcând parchetul să scârțâie. Își
scarpină barba cu degetele lui groase. Spune:
— Forma plutește pe coală. Trebuie folosit întreg formatul, în el
trebuie organizată o lume.

45 Muzeul de Etnografie și Antropologie al Academiei de Științe a Rusiei.

 Trebuie organizată o lume. Voce surdă, viscerală. Pare că acolo,
înăuntrul acestui om, șade încă unul și dă indicații.

Sâmbătă [Geiger]

Am fost astăzi la Platonovi. O să îi numesc așa, deși deocamdată

nu s-au căsătorit oficial. Frumos nume. Tot ce include numele de
Platon are o nuanță de înțelepciune.
O are și acest cuplu? Da, într-o anumită măsură. Innokenti – prin
circumstanțele vieții lui. Prin cantitatea celor trăite. Nastia – prin
calități înnăscute.
De fapt, nu se poate spune că Nastia e înțeleaptă, e caraghios să
spui asta despre o copilă. Am în vedere numai faptul că ea
organizează judicios viața lor comună. O înțelepciune feminină, nu?
Dar, în genere, înțelepciunea înseamnă în primul rând experiență.
O experiență care a fost înțeleasă, firește. În lipsa înțelegerii, toate
vânătăile căpătate sunt fără rost.
Când am spus cu voce tare acest lucru, Innokenti a obiectat că
înțelegerea poate să se producă și fără vânătăi. În gura unui om cu
un asemenea bagaj de viață sună autoritar. Numai că dacă nu sunt
vânătăi, nu este clar ce era de înțeles. Innokenti nu a explicat în
vreun fel, iar eu nu m-am apucat să întreb.
După aceea a fost o cină remarcabil de gustoasă. Printre altele, la
lumina lumânărilor. Nastia le-a pus în două sfeșnice aduse de acasă.
A spus că sunt ale bunicii și a întrebat dacă Innokenti le recunoaște.
El a făcut un gest nedefinit. Iar Nastia, cred eu, ar fi dorit mult ca el
să le recunoască.
Ar fi putut, desigur, să le recunoască. Măcar în semn de
gratitudine pentru cină.
După cină, ei s-au așezat pe canapea. Eu în fotoliu. Innokenti a
stat tot timpul cu mâna pe burta Nastiei. Am dedus că Nastia e
însărcinată. I-am întrebat oarecum în glumă dacă e așa. Dar ei au
răspuns cât se poate de serios: da, e însărcinată.
Asta mă bucură. Foarte mult. I-am felicitat.
La propunerea lui Innokenti, ne-am apucat să jucăm loto. Pe
timpul lui se juca. Acum nu se mai joacă, dar ce importanță are? Mai
ales că e așa de plăcut să joci. Așa de intim.
Jucam și mă gândeam că Innokenti a meritat această intimitate ca
nimeni altul.
Și m-am mai gândit că dacă aș fi președinte, aș pune populația
FR46 să joace seara loto. Din tot ce ar putea întreprinde acum
autoritățile, ăsta mi se pare cel mai bun lucru.

Duminică [Innokenti]

Ieri am petrecut o seară frumoasă cu Geiger. A fost foarte

entuziasmat aflând că Nastia e însărcinată. Păi da, pentru un
naturalist e întotdeauna plăcut când cel aflat sub tutela lui se
înmulțește: asta arată un tonus bun. Glumesc. Relațiile noastre cu
Geiger sunt în primul rând omenești, și doar pe urmă medicale etc.
De când am ieșit din spital, acest lucru a devenit și mai evident.
Poate să dea impresia că e rece, dar eu îl cunosc. În felul lui, e un om
de suflet.
Că pentru Geiger e caracteristic faptul că ține la adevărurile
unanim acceptate, asta e altceva. Mai exact, ține la formulă, poate
chiar – la zicere. Ei, în genul că tensiunea crește după cafea sau, să
zicem, după crimă urmează pedeapsă. Dar zilele trecute am citit că,
uite, cafeaua e departe de a ridica întotdeauna tensiunea. Ca să nu
mai vorbesc de crimă și de pedeapsă.
Despre Nastia, Geiger a spus nu demult că pentru vârsta ei e
surprinzător de pragmatică și că tineretul se maturizează rapid.
Cineva din afară s-ar gândi că e o laudă, numai că eu l-am studiat
deja destul de bine pe Geiger. El privește această calitate a Nastiei ca

46 Federația Rusă.
pe un paradox, lui neplăcându-i paradoxurile. Nu e un prieten al
lor. Chiar îmi cam imaginez de la ce zicere pornește aici: tinereții îi
este propriu romantismul – ceva de genul ăsta. Iar faptul că
romantismul se poate asocia cu calități practice îl irită în adâncul
sufletului.
El e un om al regulilor. Și iubește formula pentru că ea exprimă o
regulă. În regulă stă puterea lui (este categoric puternic), dar în
același timp și slăbiciunea: se teme de excepții. Geiger, sunt convins,
înțelege că viața e mai complicată decât orice schemă, dar în același
timp ține la scheme. Pentru el, de asta depinde ordinea lumii. Iar în
viața rusească excepția este regulă, numai că Geiger nu înțelege asta.
Sau, mai degrabă, nu acceptă.
Tema de ieri au fost cucuiele și vânătăile, care ar genera automat
experiență. Vânătăile, odată trecute prin înțelegere, chiar sunt
experiență – exact așa a fost spus. Dar mie nu mi se pare că e așa.
Adică e posibil: vânătăile pot să dea experiență. Dar pot și să nu dea.
Uite, bunăoară, principalele mele impresii nu au legătură cu
vânătăile, deși vânătăi – oho, câte am avut. Ba încă la propriu.

Luni [Nastia]

Azi am reușit să cad la învoială pentru închirierea

apartamentului bunicii. A mers repede, nimic de zis. I-am spus lui
Platoșa că nu am ținut la preț și am fost răsplătită pentru moderație.
M-a sărutat pe nas. Nicio părere, detaliile de felul ăsta nu îl
interesează. Mi-am frecat nasul de bărbia lui.
— Înțelegi, zevzecule, că acum o să trăim mai înlesniți?
— Principalul, răspunde el, e să trăiești, restul vine cumva de la
sine.
— Ca să vină sunt necesare, printre altele, eforturi.
Rezultă că, dintre noi doi, cea cu veniturile sunt eu. E ofensator
pentru mine? Nicidecum. Ar fi o catastrofa dacă ar mai începe să se
ocupe și Platoșa de bunăstare. Noi doi suntem puternici prin faptul
că suntem diferiți și ne completăm unul pe altul. Asta se numește
căsnicie ideală. Eu îi fac viața confortabilă, iar el recuperează tot ce a
pierdut cât a fost înghețat.
Citește mult. Lângă patul nostru sunt două teancuri de cărți: în
partea lui, unul mare, iar în a mea – ei, da, unul mic. Ieri m-am uitat
prin cărțile lui Platonov: istorie, filosofie, literatură. Nu fleacuri. Iar
în teancul meu – e jenant și de spus. Polițiste și loveburgeri. Produse
preponderent de damă. Indigene.
Cărțile mele pot întotdeauna să fie lăsate pentru mai târziu, lăsate
chiar baltă, dar ale lui Platoșa – nu, nu pot. Oh… Ele sunt obiectul
geloziei mele. Mă strecor sub brațul lui și șoptesc:
— Innokenti Petrovici, sunteți foarte ocupat?
Râde. Își cere iertare. Foarte temperamental își cere, iar eu mă
împotrivesc moale. Se dovedește că sunt mai interesantă decât
cartea, care zboară pe jos. Zace, desfăcută, cu coperta în sus și ne
urmărește finalul apoteotic. Iar mie îmi mai cade din când în când
privirea pe ea. Și la un fa de sus dau cu ochii de Arnold, să zicem,
Toynbee. Asta cam descurajează. Dar mai înduioșător decât orice e
faptul că după un minut Platonov al meu se dă de-a dura peste
mine după carte, și se apucă din nou de citit. Acum, când scriu asta,
el citește o carte despre cucerirea cosmosului în URSS. E, într-un fel,
surprinzător.
N-o fi rău că, însărcinată, mă dau atâta-n bărci? Va trebui să-l
întreb pe doctor.

Marți [Innokenti]

Am citit astăzi o carte despre Solovki – era descris acolo punctul

de etapă Kem. Iar acela e chiar locul unde l-am văzut ultima oară pe
vărul meu Seva. Nu-mi vine să scriu despre asta.
 Miercuri [GeigerJ

Innokenti mi-a povestit că l-a sunat „un oarecare Belkov” de la

guvern. A discutat cu el destul de mult.
Era vorba, bineînțeles, de Jeltkov. Persoană cunoscută de toată
lumea (în afară de Innokenti). Jeltkov i-a oferit orice fel de sprijin. Și-
a lăsat numărul de telefon, ca Innokenti să îl sune dacă are nevoie.
Fiind în Piter, a promis „să vină la un ceai”.
Sehr demokratisch.47

Miercuri [Nastia]

Pe Platoșa l-a sunat Jeltkov de la guvern. Aș spune însuși Jeltkov.

I-a oferit tot sprijinul. Cineva, ce-i drept, a spus că atunci când ți se
oferă tot sprijinul trebuie să ai dubii: o astfel de ofertă nu obligă la
nimic. Dar Jeltkov cred că nici nu are la ce să fie obligat în cazul de
față: ce poate să ofere dacă Platoșa nu are nevoie de nimic?
Iar Platonov e tare și el – a discutat fără niciun fel de emoție,
destul de impasibil, se poate spune. Fără exagerată (ah) bucurie,
chiar Iară o emoție cu greu stăpânită – foarte calm. Eu, stând în fața
lui, am dat din mână – adică, mai cu suflet un pic. În sinea mea am
fost mândră de el – e sunat de la conducerea țării, și discută așa, fără
să se tulbure. Bărbat.

Joi [Innokenti]

Geiger nu este, bineînțeles, atât de rectiliniu cum l-am descris eu

zilele trecute. I-am dat replica la pragmatismul Nastiei. A înțeles
deja că astfel de cuvinte mă afectează, și acum tace. Geiger, mai bine
taci… Așadar, iată: cu toate că eu am exagerat câte ceva în
însemnările mele, în ceea ce e principal cred că nu am greșit. Geiger

47 Foarte democratic (în germană în original).

e un om inteligent și fin, care crede în idealurile sociale, reflectate la
el în tot felul de afirmații, nu de puține ori în lozinci destul de
înflăcărate. După cum am observat, știe o mulțime. Le rostește
aparent degajat, dar ține mult la ele în sufletul lui.
Ceea ce pare că nu înțelege el este faptul că realitatea obosește din
pricina lozincilor și începe să se evapore din ele. Rămân numai
zicerile, care nu se folosesc deloc așa cum era de așteptat. Bunăoară,
pe timpul meu iubeau zicerea cu pace popoarelor și pământ
țăranilor. Bun, și? În loc de pace au primit război civil, și în loc de
pământ – prodrazviorstka48, iar după aceea colhozuri. Nimănui nu i-
ar fi trecut așa ceva prin cap – nici chiar lui Geiger dacă ar fi trăit
atunci. Cum și-ar fi adaptat el atunci lozincile la realitate?
Sau considerațiile lui despre experiență – mă tot gândesc la ele.
Poate că vânătăile chiar generează o anume experiență, dar eu
continui să consider că ea nu e esențială. Uite, bunăoară, în copilărie
am văzut deseori în biserică morți – este, dacă vrei, tot o vânătaie.
Dar îmi amintesc ca acum: morții aceia nu au făcut să se nască în
mine frica de moarte. Mă uitam la ei atent, nu mi-era frică nici să îi
ating. Odată am mângâiat un bătrân pe frunte: fruntea era rece și
aspră. Mama s-a speriat, s-a repezit să mă tragă, iar eu nu
înțelegeam de ce.
Moartea am descoperit-o și m-a înspăimântat abia după ani de
zile, pe vremea când mă maturizam, dar n-a fost pentru că am văzut
morți. Descoperirea asta a fost condiționată de logica dezvoltării
mele interioare.

Sâmbătă [Geiger]

Tema experienței l-a afectat serios pe Innokenti al nostru. Am mai

avut o discuție cu el pe această temă. Innokenti a spus că pe el nu l-
au format bătăile din lagăr. Ci cu totul alte lucruri. De pildă, țârâitul

48 Predarea obligatorie a produselor alimentare.

unui greier de câmp în Siverskaia. Mirosul samovarului când dă în
clocot.
Eu am încercat să îi explic că și acest lucru este luat în
considerație. La urma urmelor, orice fapt se produce pe un anumit
fond. Dar el doar a dat din mâini. Greierul de câmp, zice, chiar este
un fapt esențial.
— Bun, recunoști că istoria e un lanț de evenimente? întreb eu.
— Recunosc, răspunde Innokenti. Întrebarea este ce trebuie
considerat eveniment.
Istoria lui Innokenti nu e numai în afara timpului. Ea se
deosebește și prin faptul că e formată nu din evenimente, ci din
fapte.
Sau așa: eveniment al ei este tot ce se petrece pe lume. Inclusiv, se
înțelege, greierul de câmp și samovarul. De ce? Păi, după cum
reiese, pentru că și unul, și altul răspândesc liniște și pace. În asta,
zice, constă rolul lor istoric.

Luni [Nastia]

Ziua a început cu o dezamăgire. Ne-au sunat preconizații noștri

chiriași că au renunțat la apartament. Nu știu de ce; am întrebat din
ce cauză – au răspuns că personală. I-am comunicat asta
cetățeanului Platonov, dar atitudinea lui față de cele întâmplate a
fost calmă. Mie însă mi-a părut rău. Am irosit o groază de timp și de
putere cu căutatul, am găsit un cuplu fără copii – și poftim. Trebuie
să iau totul de la capăt. Nu există fericire, m-am gândit. Și mi-am
amintit pe loc poezioara din vremea tinereții lui Platoșa cu
locuitorul australian – el, vasăzică, pe fundul mării se lasă și caută
fericirea omenească. Uite de cine avem noi nevoie.
Interesant este că, astă-seară chiar, am fost la o recepție la
Consulatul Australiei. Eu am fost pentru prima oară la o recepție
străină – nostim. La început a apărut consulul și ne-a salutat pe toți
în numele locuitorilor australieni. Printre altele, a vorbit și un
neaustralian: a început, în chip neașteptat pentru toți, să explice de
ce trebuie bombardată Serbia. Cel mai caraghios e că, asemenea
jucăriei, avea ochii bulbucați, iar cele spuse s-au dovedit a fi o
reeditare a poezioarei lui Platonov.
Pe urmă a fost un cocktail. La Platonov al meu veneau întruna tot
felul de oameni și își exprimau aprecierea pentru curajul lui. El își
lăsa tarta și le mulțumea politicos. Spunea că pur și simplu nu a
avut de ales. Mi-am admirat amabilul însoțitor. De ce a fost invitat la
consulat, n-am înțeles nici eu, nici el. Probabil că în această zi
adunau aici oameni curajoși.

Marți [Geiger]

Innokenti s-a schimbat. Nu se mai vede la el frica de ceea ce nu

era pe vremea lui. De fapt, și timpul prezent e acum al lui. S-a
adaptat la el chiar bine.
Nu că are siguranță – are liniște. Și pare că se obișnuiește cu rolul
de celebritate.
E invitat peste tot, peste tot sunt bucuroși de prezența lui. Am
auzit cum răspunde la telefon: „Mulțumesc…”, „Trebuie să mă uit
în agendă.
Innokenti chiar are deja o agendă. Ea e Nastia.
Cel mai mult, o astfel de viață îi place, bineînțeles, ei. Nastia e în
al nouălea cer, și nu își ascunde simțămintele. Nostim. Amintindu-și
din când în când că e gravidă, își ia o mină obosită. Dar chiar și
atunci strălucește de fericire.
Asta mă bucură. O asemenea sursă de pozitiv nu găsești ușor.
Pentru pacientul meu acest lucru e foarte important.

Joi [Innokenti]
 Anzer este, probabil, singurul timp omenesc dintre toți anii mei
la Solovki. Nu numesc fericit acest timp numai datorită faptului că
fiecare zi a restabilirii fizice mă apropia de ziua plecării mele. De
ziua morții mele, îmi șopteam, pentru că nici eu, nici ceilalți lazari
nu ne făceam niciun fel de iluzii în privința rezultatelor înghețării.
Muromțev făcea totul ca să ne prelungească timpul șederii pe
Anzer, dar ce însemnau câteva săptămâni dăruite față de viața
confiscată?
Ne simțeam ca niște animale care sunt hrănite pentru tăiere și
care, spre deosebire de animalele obișnuite, știu acest lucru. Viața
noastră chiar avea ceva animalic – era o îndobitocire care nu lăsa să
te apuce disperarea. Parcă îți țineau capul sub apă și brusc îți
dădeau drumul, te lăsau să iei aer – și tu inspirai cu toată gura și nu
prea te gândeai la ce te-aștepta pe urmă. Pur și simplu te bucurai că
poți să respiri.
Muromțev obținuse pentru lazari deplină libertate de mișcare. Li
se dădea un permis cu care se puteau mișca nestânjeniți pe insulă.
După micul dejun (apropo, foarte sățios), mă duceam la plimbare.
Aveam pe mine o scurtă din blană de oaie și o căciulă din blană de
lup, iar în picioare – cizme ofițerești moi. Pe drum întâlneam
deținuți pe jumătate dezbrăcați, cu roabe – așa cum fusesem și eu cu
foarte puțin timp în urmă. Ei mă petreceau în tăcere cu privirea: de
vorbit cu lazarii era interzis cât se poate de drastic. Ajungeam la
mare și mă plimbam pe mal.
Deși în adâncul insulei, mai ales în zonele ei împădurite, era deja
zăpadă, pe mal, fiind descoperit, zăpada aproape că nu se menținea.
Numai ici-colo, prinsă de tufișuri, își făcea simțită nesupărător
prezența, dar până și aceste pete se amestecau cu nisipul și
deveneau invizibile. Anzerul avea niște țărmuri de nisip minunate.
Pășind pe nisip, îi simțeam chiar prin cizme moliciunea și îmi
închipuiam că mă aflu în sud: vară, panglica pălăriei panama
umedă, fire de nisip între degetele transpirate.
 Mă sileam să nu mă uit la apă, fiindcă nu era o apă de vară.
Marea nu avea deasupra ei un cer de azur, așa încât nu avea de unde
să își ia o nuanță adecvată. Dar nisipul arăta exact ca vara. E
adevărat, era rece, dar eu nu mă atingeam de el.
Citesc acum despre cosmos. E interesant că primii au nimerit
acolo câinii.

Vineri [Geiger]

Innokenti a semnat astăzi contractul pentru reclama la alimentele

congelate. E rezultatul faptului că cei care au sunat au dat de Nastia.
El îmi spusese la un moment dat că l-au sunat. Le-a închis.
Probabil că și eu le-as fi închis.
Dar Nastia nu le-a închis. A discutat cu ei ca un om de afaceri, a
aflat mărimea onorariului și a fost impresionată.
Într-un fel, ea are dreptate. Categoric, banii dați de stat lui
Innokenti ca alocație nu ajung. Și mai vin și neregulat. A trebuit să
introduc în clinică consultații cu plată. Nu este absolut legal. Dar
veniturile rezultate au mers pentru pacientul nostru.
E interesant că despre contractul semnat mi-a spus Nastia. Nu
fără mândrie. Innokenti nu a făcut niciun fel de comentariu. E
stânjenit?
Dacă contractele cu produsele congelate vor continua, voi putea
să renunț la consultații.

Vineri [Innokenti]

Nastia s-a schimbat oarecum. Fată de cum era înainte de moartea

Anastasiei, e un pic alta. În fiecare zi descopăr o Nastie nouă, ceea ce
e o mare mulțumire, în ce măsură seamănă ea cu Anastasia?

Sâmbătă [Nastia]
 Pentru săptămâna viitoare e programată o mare conferință de
presă la o agenție de știri. La început am crezut că e o inițiativă a
agenției, dar celor de-acolo le-a scăpat că evenimentul e plătit de o
firmă de legume. Printr-o coincidență (ei!) de necrezut, cea căreia îi
face reclamă Platoșa. Ce curios – negustorii de legume fac reclamă
nu numai verzei lor, ci și celui care îi face reclamă. Totul e bine
gândit.
Apropo, Platonov al meu a semnat un contract pentru o serie de
clipuri publicitare. Imediat ce l-a semnat, l-au dus la un studio
cinematografic pentru primul clip. El a cam dat înapoi, a zis că nu e
îmbrăcat pentru filmare, că așa și pe dincolo, dar ei au spus că,
dimpotrivă, va trebui să se dezbrace. Eu i-am spus la ureche că nu
are de ce să-și facă cine știe ce griji: lenjeria lui de corp e nouă.
Numai că asta nu l-a liniștit.
Sosim la studio. Vedem un recipient dintr-un material special –
argintiu, cu vreo sută de nituri lustruite. Pe marginile recipientului –
vată îmbibată cu clei, ca un strat de gheață, iar de la fund se ridică
un gaz care reprezintă gerul azotic. Sub formă de fulgi pufoși, gazul
se așterne pe jos în jurul recipientului. Platoșa este dezbrăcat până la
chiloți și pus în butoi. De fapt, el abia dacă se vede în acest butoi.
Din afara cadrului este întrebat:
— Ce v-a ajutat să rezistați aici atâtea decenii?
El scoate un pachet de legume congelate și le ridică deasupra lui:
— Iată ce!
Întregul studio se tăvălește pe jos de râs.
Iar mie mi se face deodată milă de el.

Duminică [Geiger]

Innokenti și Nastia mi-au descris filmarea reclamei.

Pe de o parte, e hazliu. Dar pe de alta – bagatelizează tragismul
vieții lui Innokenti. În primul rând, în propriii lui ochi.
Reiese că a zăcut amorțit atâtea decenii într-un butoi. Nici că i-a
păsat, fiindcă s-a hrănit cu legume congelate.
Oricum, ce trivial! Schrecklich49!

Luni [Innokenti]

Am filmat acum două zile pentru un clip publicitar – Nastia s-a

înțeles cu agenția pentru o serie întreagă. O tâmpenie de necrezut, e
penibil și de povestit, dar dau un onorariu nebunesc. Niciodată nu
mi-aș fi închipuit că așa ceva o să aducă atâția bani.
Citesc acum despre ceea ce s-a petrecut în țară după arestarea
mea. Autorii exprimă tot timpul ideea că întreaga țară a devenit un
lagăr. Bineînțeles, câte ceva mai auzisem eu încă pe-atunci de la cei
nou-închiși, câte ceva știam grație lui Muromțev, ale cărui legături
cu capitalele nu se întrerupseseră. Dar adevărata amploare a terorii
nu mi-o închipuisem totuși.
Muromțev. Era un om franc, într-un fel, nu prea se sinchisea. De
necazuri mai mari l-a scăpat, cred, faptul că era deja la Solovki. S-a
aflat în centrul tornadei, unde, după cum se știe, este calmul cel mai
mare. Pentru ceea ce îmi spusese mie în timpul plimbărilor noastre,
în libertate ar fi fost împușcat de vreo treizeci de ori. De altfel nici
eu, pregătindu-mă pentru cufundarea în azot, nu îmi mai
ascundeam opiniile – de nimeni, nu numai de Muromțev. Cuvintele
mele ajungeau, mai mult ca sigur, până la conducerea lagărului, care
nu își făcea însă nicio grijă în privința lor. Știa că toate opiniile mele
vor fi înghețate odată cu mine. Și n-aveau să se dezghețe niciodată.
Ceilalți lazari aveau prudența de lagăr, ceea ce pe mine, sincer,
mă mira. Poate chiar credeau că vor fi dezghețați cândva și se
temeau de eventuale acuzații în viitor? Frica lor avea un efect
demoralizator asupra mea. Nu cumva credeau că nici viitorul

49 Îngrozitor (în germană în original).

îndepărtat nu avea să ne scoată din iadul bolșevic?

Câteodată, Muromțev mă poftea în locuința lui (el avea o locuință

separată!) și mă trata cu cafea cu coniac. Când buzele lui atingeau
ceșcuța de cafea, vârfurile zbârlite ale mustăților i se lăsau
neașteptat de jos. Se vedea că mustățile academicianului erau
supuse unei îngrijiri deosebite. Îi împodobea figura și un barbișon,
iar ochelarii rotunzi și subțiri luceau, dar nimic nu avea Muromțev
mai frumos decât mustățile. Aceste mustăți, împreună cu cafeaua și
coniacul, insuflau speranță. Atât timp cât existau oameni care arătau
ca acesta, viața normală nu părea fără întoarcere.
În timpul uneia dintre discuții, Muromțev mi-a spus:
— Curând va începe adevărata teroare.
— Dar ce, am fost eu curios, acum nu e adevărată?
— Degeaba ironizezi. Pentru o teroare adevărată sunt necesare
două lucruri: pregătirea societății și cel care se va pune în frunte.
Societatea este deja pregătită. Nu mai este mult de făcut.
— Și cine se va pune în frunte?
Muromțev a tăcut un timp.
— Cel mai puternic. După cum știi, el m-a sunat o dată, așa că,
uite: puterea i se simte până și la telefon. Una animalică,
neomenească.
I-am dat crezare lui Muromțev: lucrase cu șobolani.

Marți [Nastia]

Dimineață a sunat Jeltkova dat de mine. Mai exact spus, a sunat

referentul lui, și când i-am răspuns că Platonov nu este acasă, a
intervenit în discuție Jeltkov însuși și a spus că e chiar mai bine așa.
— Dumneata și cu mine o să punem la cale un mic complot:
aranjăm, fără știrea soțului dumitale, să bem un ceai. Îl invităm, cum
s-ar spune, la gata.
 — Sunteți la Petersburg? am întrebat eu.
— Dar dumneavoastră?
Hohot în receptor. Râd și eu, dar mai mult din politețe. Ne luăm
rămas-bun, pe diseară. Jeltkov e un bărbat excepțional. Are umor,
comunici ușor cu el. Ce-i drept, din spusele lui rezulta că Innokenti
Petrovici visa de mult la acest ceai, numai că nu îl implorase, și iată,
acum, în sfârșit, avea să fie. Dar asta e un fleac, nu e ceva rău. Chiar
e în favoarea lui Jeltkov într-un anumit sens – adică și noi suntem
oameni vii, putem și noi la o adică să tragem o minciună. Când nu
ai chiar niciun punct slab e cam neomenesc…
Am cumpărat împreună cu Platoșa niște pateuri și tot felul de
dulciuri orientale de la o cofetărie. La șase seara s-a auzit soneria la
ușă. Am deschis. Primii au intrat doi agenți de pază (din urechi le
ieșeau fire), după ei niște inși în uniforma cofetăriei Nord, și abia pe
urmă cetățeanul Jeltkov. După Jeltkov urmau vreo zece foto și
telereporteri. Delegația o încheiau alți doi agenți de pază. Noi,
zăpăciți, ne-am dat înapoi, în camera mare, iar cei veniți (parcă era
un atac) au înaintat spre noi.
Ceai am băut vreo zece minute – exact cât le-a trebuit ca să fixeze
cadrul și să facă filmarea. Atmosferă, o spun deschis, n-a fost. Dar
nici nu avea cum să fie atmosferă, de vreme ce la masă, deși fuseseră
invitați toți, stăteam numai eu cu Platonov și cu Jeltkov. Ceilalți
membri ai delegației, în picioare pe lângă perete, țăcăneau camerele
și vorbeau în stații radio. Am luat câte o înghițitură, și toată trupa,
făcând gălăgie și tropăind, a plecat. Ne-a rămas un ceainic mare
pentru infuzii, cu inscripția „Din partea Guvernului FR”, și trei
torturi Nord, dintre care apucaserăm să desfacem numai unul.
Interesant, oare așa își bea el ceaiul întotdeauna?

Marți [Geiger]

A sunat Nastia. Mi-a povestit că în seara asta a trecut pe

neașteptate pe la ei Jeltkov.
Dar eu știam deja. Văzusem la televizor. Au arătat tot. Innokenti
Platonov și Jeltkov, ocrotitorul dezghețaților.
De fapt, nu Jeltkov era subiectul. Nastia a sunat în legătură cu
pateurile și torturile: sunt gustoase și nu are cine să le mănânce. M-a
invitat să vin mâine la ceai.
Mă duc, bineînțeles.

Miercuri [Geiger]

Am băut ceai. Eu nu sunt Jeltkov, nu a mers repede. Am stat până

la unu și jumătate, m-am întors acasă cu taxiul.
În chip neașteptat pentru mine, Innokenti a început să vorbească
despre dictatură și despre teroare. Ce nenorocire sunt ele pentru
popor. (Nastia îmi arăta în tăcere spre pateuri.)
Iar după aceea, dă-i și dă-i, că dictatura este până la urmă decizia
societății, că Stalin este exponentul voinței societății.
— Nu este voința societății să moară, am obiectat eu.
— Ba este. Se numește sinucidere colectivă. De ce se aruncă pe
țărm grupuri de balene, nu te-ai gândit?
Nu m-am gândit.
— Vrei să spui, am zis, că Stalin este numai un instrument al
acestei sinucideri?
— Da. Ca frânghia sau briciul.
— O astfel de opinie îl degrevează pe scelerat de răspundere: ce
să ceri de la o frânghie?
Innokenti a clătinat din cap.
— Nu, răspunderea îi rămâne sceleratului. Trebuie înțeles numai
că răul nu avea cum să nu se întâmple. Era așteptat.
Era așteptat?

Vineri [Nastia]
 Azi-dimineață m-am trezit mai devreme decât cetățeanul
Platonov. M-am așezat turcește pe pat și m-am uitat la soțul meu,
care dormea. Pe fața lui nu era seninătate, era suferință. Buzele îi
tremurau ușor, și pleoapele. De ce? te întrebi. După toate loviturile
sorții și după toate pierderile – așa un happy-end. A găsit de toate:
atenție din partea tuturor (dar ce spun eu – de-a dreptul glorie!),
bani, chiar și pe Anastasia lui pierdută a găsit-o în mine.
Tare aș fi vrut să-l trezesc, dar n-am avut curajul. Ar fi trebuit să
explic că, vasăzică, el în somn… O explicație de felul ăsta ar putea să
îl traumatizeze. Și-așa Geiger îmi atrage tot timpul atenția să fiu cu
băgare de seamă cu el. Și nu l-am trezit, am stat și m-am uitat la el.
O mână pe plapumă – firișoarele venelor, chiar sub piele:
radioscopia asta are ceva copilăresc în ea. Și când mă gândesc – e
mâna unui om de o sută de ani! Mână care mă mângâie.
Într-un interviu dat unei reviste pentru femei am fost întrebată
(într-un interviu! eu!) în ce măsură îl apreciez pe Innokenti Petrovici
ca bărbat. O întrebare, bineînțeles, de prost-gust. Am și răspuns că
întrebarea e de prost-gust, dar nu m-am abținut și am spus că
Innokenti Petrovici este, ca bărbat, oho-ho!
Am stat ce-am stat, și pe urmă m-am băgat din nou sub plapumă.
Am început să mă gândesc la vrute și nevrute. Ieri, de exemplu, mi
s-a adresat un alt agent publicitar, care reprezenta un concern de
mobilă. Îl ruga pe Platoșa să aducă la cunoștința opiniei publice că
prețurile la mobilă cresc peste tot vertiginos, dar că la ei, de trei ani
deja, sunt ca înghețate. Telespectatorul, în ideea comanditarilor, o să
prindă imediat curaj și o să se apuce să le cumpere mobila. Pentru
acest enunț banal, lui Platoșa i se oferă o sumă de o dată și jumătate
mai mare decât pentru legume – am la ce să mă gândesc. Și, oricum,
mobila e mai onorabilă decât legumele.

Sâmbătă [Innokenti]
 Marx – către mine, bătând cu bastonul:
— Linia de construcție este fundamentul lucrării. Dumneata nu ai
terminat cu construcția formei, e prea devreme să treci la modelarea
în clarobscur.
Dar eu, după cât se vede, am trecut. De ce? se pune întrebarea.

Sâmbătă [Geiger]

Prin Nastia, lui Innokenti i s-a propus să facă onorurile unei

petreceri corporatiste. La o fabrică, de altfel, de instalații frigorifice.
Asta mi-a spus chiar Nastia. Mi-a cerut sfatul.
Am luat-o pe după umeri și am sfătuit-o să reducă din viteză.
Nastia nu a obiectat. Din câte a spus, de-aceea mi s-a și adresat,
pentru că propunerea i s-a părut problematică.
Ei, e remarcabil că i s-a părut. Fiindcă spiritul activ al Nastiei a
început să mă îngrijoreze. Innokenti simte acest lucru.
— Probabil că dumneata o consideri pe Nastia foarte
pragmatică… mi-a spus el zilele trecute. Ca să spun pe rusește –
interesată.
— Nu, nu o consider. Cred că în ea încă vorbește copilăria, și
vorbește, pur și simplu, în stilul de azi.
Innokenti s-a uitat lung la mine.
— Știi, așa cred și eu.
Am râs amândoi.
Pot să spun când nu mi-a venit să râd. Când am văzut la televizor
reclama cu Innokenti. Eu nu mă uit la televizor, doar la cină îl
deschid pentru scurt timp. La știrile de seară. Și acum, după știri,
deodată – Innokenti în butoi. Și azot lichid, și legume. Și textul acela
bizar…
Am vrut să stau de vorbă serios cu Nastia. Pe urmă m-am gândit:
dar poate că ea are dreptate în anumite privințe. Banii sunt într-
adevăr necesari. Banii. Geld.

Luni [Innokenti]

Văd că pe Geiger îl enervează felul activ de-a fi al Nastiei. Dar în

discuția cu mine a calificat-o chiar el drept copilărie. Foarte corect: e
într-adevăr copilărie. O astfel de percepție a lucrurilor mă ajută și pe
mine, mă face să mă împac cu ceea ce mi-e străin în comportamentul
Nastiei. Dar felul ei de-a fi copilăresc – oricum s-ar manifesta – mă
înduioșează, uneori aproape până la lacrimi. Uneori mă sperie cu
faptul că aparține altei lumi, că e incompatibilă cu mine, cu
experiența mea.
Mi-e teamă că nu o să ne potrivim niciodată, fiindcă pe mine –
am spus-o deja – experiența mea nu m-a format. Ea ucidea. Citesc
mult acum despre vremurile sovietice, și la Șalamov, mi se pare, am
dat de ideea că, după ce ai supraviețuit faptelor îngrozitoare din
lagăr, nu trebuie să povestești despre ele: ele ies din cadrul
experienței umane, și, poate, după ele este de fapt mai bine să nu
trăiești.
Am văzut lucruri care m-au marcat înlăuntrul meu, ele nu încap
în cuvinte. În lagărul de concentrare erau aduse loturi de femei
deținute, pe care, de cum veneau, le siluiau cei de la pază. Când
apăreau semne că au rămas gravide, nenorocitele erau trimise pe
insula Zaiațki – insula Julietelor. Acesta era locul de pedeapsă pentru
desfrânare sexuală, pedepsită sever în lagăr. Pe insula absolut pustie,
unde veșnic e vânt, condițiile erau crâncene, și multe dintre ele nu
supraviețuiau. Scriu asta, și pe deasupra celor scrise de mine
rătăcesc umbre care au fost cândva oameni. Cuvintele devin praf: nu
se constituie nicicum în oameni.
Pentru ca ele, cuvintele, să își recapete forța, trebuie descris ceea
ce este de nedescris. Ființe delicate, educate la Smolnîi 50, sub buzele

50 Institutul Smolnîi pentru fete de nobili.

băloase ale ghepeușnicilor. Sub mâinile lor nespălate. Lepădăturile
acelea mirosind a sudoare, puțind, chemau cele mai frumoase femei
ca să „spele podelele”, iar ele n-aveau cum să nu se supună.
Urletul unei femei căreia îi împușcaseră soțul, îi luaseră cei cinci
copii și o trimiseseră în Solovki. Acolo au siluit-o și i-au dat o boală
urâtă. I-a spus doctorul despre boală. La intrarea în infirmerie a
început să se tăvălească pe pământul înghețat. N-au bătut-o imediat,
i-au poruncit să se ridice. După aceea au început să dea în ea cu
cizmele, lovind-o tot mai tare și mai des, cu o plăcere de fiară. Ea
țipa tare, ascuțit, și tăcea scurt după loviturile sub stomac. Cel mai
îngrozitor în urletul ei era nu intensitatea lui, ci nota joasă,
nefeminină, cu care se termina fiecare strigăt ascuțit.
Eu am văzut asta. Și de-atunci nu izbutesc s-o alung din
memorie. Eu trăiesc cu asta, și asta este ceea ce mă deosebește de
Nastia și ne face să fim oameni de pe planete diferite. Cum vom
putea să trăim împreună așa, infinit de diferiți?
Ea cu grădina ei primăvăratică, eu cu un asemenea abis. Eu știu
ce înspăimântătoare e viața. Iar ea nu știe.

Marți [Nastia]

Azi a fost conferința de presă a lui Platoșa. De data asta soțul meu
a arătat mult mai sigur de sine decât înainte. Gândul acesta mi-a
trecut prin cap în timpul conferinței și mi-a fost confirmat seara,
când am revăzut-o. Nu are sens să o redau: e publicată în întregime
în Vecerka.

Marți [Geiger]

M-am uitat astă-seară la o mare conferință de presă a lui

Innokenti.
Fusese pus, stând jos, pe fondul unui mare panou de reclamă.
Ceea ce dădea evenimentului un aspect cât se poate de comercial.
Innokenti a devenit mai sigur de sine. A răspuns calm.
Degetele lui învârteau un creion. Nastia mi-a spus mai târziu că
serviciul PR de la legume îi adusese creionul (bine că nu un morcov
congelat). Ca să îi dea un aer de siguranță. Nastia nu cred să aibă
nevoie de așa ceva.
Nu s-a putut fără impromptu-urile acelea drăguțe de care e plină
viața. Când Innokenti a răspuns la întrebarea privind suma
ajutorului primit de el din partea statului (vuiet de dezamăgire în
sală), pe panoul de reclamă a apărut „OOO51 Patria”.
Patriotica firmă nu a fost remarcată numai de operator. Un
reporter de la un ziar, arătând spre panoul de reclamă, l-a întrebat
pe Innokenti dacă nu i se pare că Patria chiar a fost față de el un
OOO. Dar gluma a rămas în suspensie. Innokenti nu știa ce
înseamnă această abreviere.
Nici când i s-a explicat totul nu a râs. A început să discute cu cea
mai mare seriozitate, spunând că nu este nimic rău în răspunderea
limitată a Patriei. Fiecare trebuie să răspundă pentru sine. Numai
răspunderea personală poate fi nelimitată.
Iar după aceea a spus că e absurd să învinuiești statul pentru
necazurile tale. Și istoria – e absurd. Poți să te învinuiești numai pe
tine.
Corespondenții s-au posomorât. Unul a întrebat:
— Nu învinuiți statul pentru că ați ajuns în lagăr? Pentru că v-au
transformat într-un bloc de gheață? Pentru că viața dumneavoastră a
devenit o adevărată pedeapsă – nu se știe pentru ce?
— Pedeapsă care să nu se știe pentru ce e nu există, a răspuns
Innokenti. Trebuie doar să te gândești, și răspunsul se va găsi în
mod sigur.
Interesantă logică. În mod bizar, coincide cu logica GPU. Acolo te

51 Obșcestvo s ogranicennoi otvetstvennostiu Societate cu răspundere limitată

(S.R.L.).
ajutau să găsești răspunsul.

Marți [Innokenti]

Mă tot întreb dacă Nastia seamănă cu Anastasia. Când abia ne

cunoscuserăm, mi s-a părut că seamănă. Dar acum – parcă nu. Nu
pot să definesc schimbările care s-au petrecut în Nastia. A devenit
degajată? Sigură de ea? Se spune că numai în căsnicie poți să cunoști
o femeie. Bun, e tot o zicere, una banală, dar asta înseamnă că nu e
adevărată?
Da, cât timp nu am trăit împreună, Nastia era puțin altfel. Dar ar
fi ciudat să păstrăm stilul relațiilor noastre dinainte, când
circumstanțele legăturii noastre s-au schimbat. De exemplu, acum
ne vedem unul pe altul goi, și-atunci – să vorbim ca înainte? Etapa
asta, Anastasia și cu mine pur și simplu n-am avut-o, altfel cred că s-
ar fi schimbat și ea. Și e deja timpul să încetez să o compar pe Nastia
cu Anastasia. Nastia este ea însăși, nu e oița Dolly și nu e copia
bunicii – este un om absolut de sine stătător. Atunci de ce o măsor
cu o unitate străină?

Miercuri [Nastia]

Azi-noapte m-a trezit un fel de scâncet liniștit. Am aprins veioza

și am înțeles că era Platoșa. Plângea în somn și avea fața udă de
lacrimi. Încerca să rostească ceva, dar gura nu i se deschidea, iar
glasul îi era, cine știe de ce, subțire, aproape de copil. De-asta și
aducea a scâncet. Un chip cu ochii închiși e de obicei inexpresiv, dar
în el era atâta durere… Nu chip – ci o mască tragică, reflectând ce
îndurase el acolo, în viața trecută. Să-l trezesc? Să nu-l trezesc?
Voiam să curm imediat somnul ăsta neguros, dar mi-a fost frică să
nu fie și mai rău așa. Am atins cu buzele buzele lui Platoșa și am
simțit sare. A deschis ochii, dar nu s-a trezit. I-a închis din nou, și pe
urmă a dormit fără să mai geamă.
Dar eu n-am mai putut să adorm. Au început să-mi vină în cap
toate prostiile de peste zi. Mi-am adus aminte că astăzi am căzut în
sfârșit la învoială și închiriez apartamentul meu, am luat și un
avans. M-am apucat să decid ce să las acolo: bineînțeles, mobila,
vesela, încă niște nimicuri. Să iau: cărțile la care țin, tot felul de
mărunțișuri intime, lucrurile bunicii. În astfel de cazuri se face o
listă, dar n-am vrut, ca să nu îl trezesc pe Platoșa.

Joi [Innokenti]

Câțiva ghepeușnici de la unitatea medicală au siluit o fată. Eu

zăceam după peretele despărțitor din lemn și auzeam totul. Să mă
scol nu eram în stare. Am strigat după doctor, dar nu era acolo. Am
început să lovesc în perete, dar nu m-a luat nimeni în seamă. Am
continuat să bat. A venit unul dintre violatori, m-a tras jos din pat și
m-a izbit de câteva ori cu cizma. Mi-am pierdut cunoștința.
M-a trezit plânsul de după perete. Se auzeau și vocea doctorului,
și zdrăngănit de instrumente. După aceea, doctorul a intrat la mine.
— Eu pot să vă arăt un ghepeușnic care a fost acolo, am spus. A
venit să mă bată, și îl țin minte.
Doctorul m-a ajutat cu băgare de seamă să mă culc în pat.
— Chiar îl ții minte? s-a întors el din prag. În locul dumitale, l-aș
uita cât se poate de repede.
În mod surprinzător, știam cine zăcea după perete. Era ființa
aceea imaterială pe care o văzusem cândva în Petrogradskaia
Storona. Balustrada cu crini din fier forjat a scării, mirosul de cărți al
locuinței. Ea mergea în fața mea. Șchiopăta. Eu o urmam mergând
încet pe lângă rafturile cu cărți. Șchiopăta, da. Părul strâns la spate,
un șal pe umeri: te uiți și vezi – bibliotecară până în vârful unghiilor,
ba și cu cărțile acelea împrejur. Îi mai adusesem și eu câteva – dintre
cele luate de profesorul Voronin de la familia lor. Meșceriakovii:
numele se unise cu adresa, de-aceea se păstrase. Familia
Meșceriakov. Ce familie era? Nu am mai aflat.
Nici numele ei mic nu îl aflasem. Nu am vrut? Socoteam că o
taină nu trebuie să aibă nume?
Am trecut în bibliotecă (de fapt, toate încăperile erau aici
bibliotecă). Două fotolii, de o parte și de alta a unei mese rotunde.
Ea s-a întors, a rămas în picioare în spatele fotoliului de pe partea
cealaltă și și-a pus mâinile pe spătar. M-am uitat pentru prima oară
bine la ea: nu, nu e bibliotecară. În niciun caz.
— Uitați! I-am întins cărțile. Am fost rugat să vi le predau.
Și pentru că ea continua să tacă, am spus:
— Mulțumesc.
A zâmbit. Uimitor chip: gotic, ochi cu linie coborâtoare. Și o venă
care șerpuia pe gâtul delicat. Și infirmitatea aceea… A răspuns:
— Nu aveți pentru ce.
Nu mi-a oferit ceai, nu i s-ar fi potrivit defel – adică să se apuce să
fiarbă apă pe lampa cu gaz? Dar nici să iau loc nu mă invitase. O
regină. Stăteam și mă uitam la ea. Îmi imaginam fericirea de a o
avea. Nu fericire – altceva, cu o ființă ca ea nu putea fi fericire, poate
o dulce durere? Era deosebită, și acest lucru atrăgea. Pe toți. Nu
degeaba o vânaseră până și fiarele de ghepeușnici de la unitatea
medicală. Solistele ansamblurilor de dansuri populare nu-i mai
mulțumeau. Voiau, nemernicii, ceva imaterial.
În noaptea aceea de lagăr, după ce au plecat toți, ea a venit la
mine. Șchiopătând. Târându-se. Mă reținuse și ea atunci, la Piter, și
aici m-a recunoscut. S-a așezat pe patul meu, pe urmă s-a întins,
fiindcă așezată nu putea sta. I-am mângâiat mâinile. I-am mângâiat
părul – cu sânge închegat, aspru, ca o sârmă. În tăcere. Știam deja –
cu ea trebuia să taci. Dar atingerile noastre au fost mai profunde
decât cuvintele. Spre dimineață, ea și-a lipit buzele de urechea mea:
— Mulțumesc…
Am vrut să îi răspund, dar mi-a acoperit gura cu palma:
 — Altfel, acum n-aș mai fi fost eu.
Palma îi mirosea a medicamente.
Culcată lângă mine, ea era Anastasia. Când a plecat, mi-a fost clar
că pe ghepeușnic o să-l omor. M-am simțit ușurat, și am adormit.

Vineri [Geiger]

Ieri s-a luat legătura cu mine de la Smolnîi. Mi s-a spus că

guvernatorul ne invită pe Innokenti și pe mine la el. Pentru că
problema apartamentului lui Innokenti se rezolvase la nivelul
guvernatorului, am răspuns că îl voi ruga să vină.
I-am telefonat. N-a avut nimic împotrivă. Și, în general, a avut o
atitudine foarte calmă.
Ne-am dus astăzi, spre ora douăsprezece. A trebuit să așteptăm
puțin, guvernatorul primise pe cineva. Când am fost invitați în sala
unde aveau loc primirile, presa era deja acolo. Conlocutorii au fost
așezați în fotolii la o masă rotundă.
Guvernatorul a rostit câteva fraze de pe o hârtiuță. Nu îmi pot
aminti acum niciuna – cu excepția ultimei. În ea se spunea că
Innokenti trebuie să înțeleagă ca nimeni altul deosebirea dintre
democrație și dictatură.
Innokenti a mulțumit. Din câte înțeleg eu, nici nu se cerea mai
mult, dar el a hotărât să răspundă. La urma urmelor, de ce nu?
A spus că nivelul specific al răului este cam același în toate
epocile. Răul, pur și simplu, ia diferite forme. Uneori se face prezent
prin anarhie și criminalitate, iar uneori prin putere. El, ca longeviv, a
văzut și una, și alta.
Guvernatorul s-a gândit puțin și l-a întrebat pe Innokenti cum se
simte.
Răspunsul nu a fost nici de data asta formal. Oaspetele i-a
povestit guvernatorului despre variațiile temperaturii și tensiunii
sale. Ceea ce, desigur, a fost ceva neașteptat. Aber schön52.

Sâmbătă [Innokenti]

Ieri m-au sunat de la un partid și mi-au propus să intru în el. Eu

m-am arătat ezitant. Mi s-a explicat că acest partid este la putere și
că dacă vreau să obțin ceva… O am pe Nastia – ce altceva pot să
obțin? Am mulțumit și am închis telefonul. Pe urmă a sunat Geiger
cu o invitație din partea guvernatorului. Am acceptat imediat să mă
duc împreună cu el, dar despre telefonul de la partid, cine știe de ce,
nu i-am spus. Poate pentru că a coincis cu invitația. Oare ce vor de la
mine? Reclame? Le-au plăcut clipurile mele cu legume?
Astăzi, când ne-a primit guvernatorul, am avut posibilitatea să
mă uit bine la el de la mică distanță, să îmi fac o idee despre cum
arată puterea. Și arată, o spun deschis, obișnuit, nimic supranatural:
începuturi mari de chelie, față îngrijită și în același timp cumva
șifonată, piele pătată. Mă uitam la guvernator și mă gândeam că
apropierea de el nu are niciun efect asupra mea, parcă ar fi o
prezență televizată. Da, comparația este exactă: obiectul observației
e lângă tine și se vede bine, dar nu ai contact cu el, el e de partea
cealaltă a ecranului.

Duminică [Innokenti]

Nu, totuși o să scriu despre vărul Seva. Seva la punctul de etapă

Kem. Seva în scurtă de piele și cu chipiu cu steaua roșie.
Noi, zek-ii, stăteam de trei ore în formație și îl așteptam pe șeful
care avea să ne hotărască soarta. Mai exact, sorțile, fiindcă până și-
aici fiecare își avea propria soartă. A apărut șeful: era Seva. Mergea
însoțit de câțiva cekiști. Nu pot spune că am fost foarte mirat
văzându-l – poate doar în prima secundă. De fapt, te puteai aștepta

52 Dar frumos (în germană în original).

la așa ceva de la el. Găsise puterea aceea mare pe care o căuta, și
acum acționa în numele ei.
Nu m-a observat imediat. Întâi s-a așezat la masă, și-a turnat apă
din carafa. A băut. Dar pe urmă a ridicat ochii și m-a zărit. Mi s-a
părut că a zâmbit – doar mi s-a părut. Nu fusese zâmbet – fusese un
spasm. Și-a coborât imediat privirea pe hârtia de pe masă.
Scărpinându-și nasul, a început să dea citire: numele și locul unde
este repartizat. În ciuda durității afișate, vocea îi tremura. Când s-a
apropiat de litera P, a început să se frângă.
— Platonov!
În privirea lui Seva sunt frică și implorare. Se gândește, cu
siguranță, că rudenia cu mine îl va compromite. Că cekiștii aveau să
raporteze imediat acolo unde trebuie.
— Prezent! răspund.
Eu și Seva, doi aviatori. La mare, una și mai nordică decât atunci.
Numai că acum el e conducătorul, toate manetele sunt în mâinile
lui. Încotro zburăm?
— Până voi da o dispoziție anume, rămâne pe insula Popov.
Dăduse în răgușeală.
— Am înțeles, rămâne!
Mă uit în podea. Vopseaua de pe scânduri se umflase, formase o
cămilă care zăcea pe podea. Ce bine le e cămilelor în țările calde. Pot
scuipa pe orice. Și fără să îl văd pe Seva, îi simt ușurarea: nu am
arătat că ne cunoaștem. Am atâta minte ca să înțeleg că un punct de
etapă nu este cel mai bun loc pentru recunoașteri.
Din clipa aceea am început să nădăjduiesc că el mă va scoate din
lagăr. Sau că mă va lăsa aici, să zicem, la o muncă ușoară. Așteptam
ca azi-mâine să dea cumva de mine sau, pur și simplu, să mă cheme.
Mai întâi ca să mă încurajeze, iar pe urmă – cine știe? – ca să îmi
ușureze soarta.
Nu s-a întâmplat nimic de felul acesta. Seva nu a avut interes nici
să mă întâlnească, nici să mă țină în preajma lui. Temător cum era,
cred că a considerat că pericolul ar fi fost prea mare pentru el.
Ordinul lui Seva a apărut după douăsprezece ore. Am fost trimis
la compania 13a lagărului Solovki cu destinație specială. Era unul
dintre locurile cele mai dure de pe Solovki. Să își fi propus Seva să
mă termine? Nu știu. Nu sunt sigur decât că, semnându-și ordinul, a
suferit. Poate și-a amintit și disputa noastră despre locomotivele
istoriei.

Marți [Geiger]

Nastia nu a fost invitată la guvernator. Pretenția mi-a exprimat-o

ulterior Innokenti.
Inițial nu spusese nimic în sensul ăsta. Rezultă de aici că pretenția
pornește chiar de la neinvitată. Innokenti m-a rugat ca în situațiile
de acest fel să o menționez neapărat și pe Nastia.
Arată palidă. Se vede că sarcina ei nu merge prea ușor. De-aici și
nervii.
Apropo de mersul la guvernator. Cât am așteptat, Innokenti mi-a
spus că zilele trecute a terminat de citit o carte despre eroii
cosmosului. Dintre numeroșii eroi, cea mai puternică impresie i-au
lăsat-o, în mod ciudat, Belka și Strelka53. Despre care a vorbit cu
emoție.

Marți [Nastia]

Platoșa și Geiger s-au dus la guvernator – pe mine nu m-a invitat

nimeni. Nu că aveam mare nevoie de acest guver’, în principiu, mă
doare-n cot de el – numai că, potrivit etichetei, soția celui invitat
trebuie să fie împreună cu el. Lui Geiger probabil că nici nu i-a dat
prin cap, dar Innokenti Petrovici ar fi putut să se gândească. Întâi nu

53 Cele două cățelușe lansate în cosmos cu nava sovietică Spntnik-5 în 1960,

primele animale participante la un zbor cosmic orbital.
i-am spus ce cred despre asta, dar pe urmă, când am făcut dragoste,
i-am spus. El: vai, dar ce neplăcut, nu mi-am dat seama pe loc, nici
nu mi-a dat prin minte.
Păcat că nu i-a dat. Gata, astăzi nu mai am chef să scriu.

Joi [Innokenti]

Am studiat drumurile ghepeușnicului violator. Nu chiar studiat –

cum puteam eu urmări pe cineva care se mișcă liber prin lagăr? Pur
și simplu munceam în atelierul de reparații, care era în apropierea
locului unde stăteau ei tolăniți. Numele ghepeușnicului (asta am
aflat destul de repede) era simplu – Panov. Cât despre drumurile lui,
nici ele nu erau complicate: duceau la baia pentru personalul de
comandă, care era în spatele atelierului.
Panov apărea de obicei sâmbăta, împreună cu ghepeușnicul care
îl schimba; uneori venea și în timpul săptămânii. La început am
crezut că individul se întâlnea acolo cu dame, dar, după cum a ieșit
la iveală, prefera să își aranjeze acasă întâlnirile de acest gen. Panov
venea la baie atât de des numai pentru că îi plăcea baia de aburi.
Aprecia desfătările trupești și în sens mai larg, dar baia de aburi era
probabil cea mai importantă pentru el. Intersectarea noastră în
spațiu (așa se potriviseră lucrurile!) mi s-a părut a nu fi
întâmplătoare. Ea m-a convins definitiv că, totuși, o să-l lichidez pe
Panov – așa cum intenționam.
Nici măcar nu aveam nevoie să alerg după el: trecea el singur pe
lângă mine, îl vedeam prin geamul tulbure al atelierului. Odată am
luat o găleată și o cârpă și am spălat geamul. Au râs toți – adică
pentru ce? Nu pot (am spus) să suport geamurile murdare. Așa sunt
eu obișnuit încă de-acasă. Ei, dacă e de-acasă (dar tot râdeau), atunci
e altă treabă. În schimb, am început să îl văd bine pe Panov – când
se ducea și când se întorcea. La înapoiere mergea uneori singur, de
unde se putea trage concluzia că în acele cazuri fusese ultimul la
baia de aburi.
Odată, după ce l-am văzut mergând obosit (capul în jos, un deget
în nas) pe lângă fereastră, m-am furișat din atelier prin ușa din spate
și, fără să ies afară, m-am strecurat spre baie. La geamul din tinda
băii nu era lumină. Ușa de la baie era închisă cu cheia. Pe care am
descoperit-o repede sub grătarul de lemn de la ușă, dar am lăsat-o
acolo. Principalul îl aflasem: Panov rămânea și după ce, conform
regulamentului din lagăr, baia trebuia închisă, iar personalul trebuia
să plece. I se lăsa cheia, și închidea el singur baia.
Puteam să plec deja, dar am mai ridicat o dată grătarul de lemn.
Era făcut grosolan, cu spații mari între stinghii. Dintr-un crac al
pantalonilor am scos pânza unui fierăstrău pentru metal. O parte o
avea tocită, cealaltă era înfășurată într-o țesătură grosolană. Am
băgat pânza de fierăstrău între două stinghii, și a încăput bine. I-am
apăsat muchia cu două degete. A intrat de tot, a rămas doar un mic
capăt de care puteai s-o tragi afară. Dar dacă nu știai de ea, nu se
putea observa. Iar de știut de ea, știam numai eu. Și taina asta mi-a
făcut viața mai ușoară.

Vineri [Geiger]

Am fost sunat de la administrația prezidențială. Mi s-a comunicat

prin cuvinte solemne că Innokenti și cu mine suntem invitați la
Moscova pentru a fi decorați.
În clipa aceea mi-am adus aminte: mă sunaseră acum vreo două
luni. Mă întrebaseră cine, pe lângă mine, merită să fie decorat
pentru un experiment științific curajos. Am răspuns că, în primul
rând, nu știu dacă eu sunt demn de așa ceva. Am fost întrerupt
politicos și mi s-a propus să mă gândesc totuși. Wahnsinn54…
Dacă experimentul a fost curajos pentru cineva, acela a fost
Innokenti. L-am numit.

54 Nebunie (în germană în original).

 De această dată și-au exprimat îndoiala interlocutorii mei. Se
temeau că Innokenti Petrovici fusese într-o anumită măsură… obiect
al experimentului.
— Nu, am obiectat eu surprinzător de înflăcărat. Nu, nu și nu.
El a fost cel mai adevărat subiect – dacă or aprecia asemenea
cuvinte. A acceptat conștient experimentul și a fost subiectul lui.
Vasăzică, iată, și la administrația prezidențială sunt capabili să te
asculte cu atenție. Decorații am primit amândoi – și eu, și Innokenti.
Numai că mie mi-au dat Ordinul pentru Onoare, iar lui – Ordinul
pentru Curaj. La el au apreciat totuși cel mai mult curajul. Care,
după cum i-am spus la telefon anunțându-i decorarea, generează
negreșit onoare.
Innokenti a primit vestea imperturbabil. A întrebat numai dacă
Nastia a fost invitată la ceremonie. Nu, n-a fost. Și nu prea cred că
aici pot să schimb ceva.

Vineri [Innokenti]

M-a sunat acum Geiger și mi-a spus ceva ciudat despre niște
ordine. Nu că nu cred în așa ceva (în ce n-am crezut după
dezghețare!), dar nu prea se potrivește cu mine. În afară de asta,
Geiger a aflat că la Kremlin ești invitat fără rude. Nastia o să se
simtă iarăși jignită. N-o fi fost păcălit pur și simplu cu ordinele
astea? Am citit despre asemenea cazuri.

Vineri [Nastia]

Mâine intră chiriașii în apartamentul meu. Astăzi i-am luat pe

sfinții purtători de decorații și am mers acolo ca să facem ultimele
retușuri. Vasăzică, așa am și stat în taxi: în spate, pe scaunul din
dreapta – Onoarea, în stânga – Curajul, iar pe scaunul din față eu,
nu se înțelege cine. Ei, să zicem, Maternitatea – aș putea să devin
mamă eroină? Dar așa, fără pompă.
Ei sunt stânjeniți că nu am fost invitată la ceremonie, și eu îi
liniștesc cum pot. Să merg la Emsk nu-mi doresc chiar deloc. Una e
să mă plimb cu copilul în burtă prin Smolnîi, și alta să stau printre
străini la înghesuială. Dar mă bucur că de data asta și-au adus
aminte de mine. Doar îi iubesc așa de mult pe amândoi – chiar și pe
plicticosul de Geiger!
Am pus apartamentul într-o relativă ordine, am adunat patru saci
de lucruri, pe care nu mi-a venit să le las unor străini, și le-am dus
pe Bolșoi Prospekt. Un obiect deosebit de prețios mi s-a părut
statueta lui Themis, ajunsă la bunica de la mama lui Platoșa. Lui
Themis i-a fost ruptă balanța, ceea ce, potrivit legendei, e opera
mâinilor soțului meu. Special am luat-o pe Themis cu el de față –
solemn și fără să mă grăbesc –, dar nu a avut nicio reacție. Când am
pus-o pe dulap în sufragerie, a încuviințat moale din cap.
— Ce poate fi mai presus decât dreptatea? am strigat ca să-l scot
din amorțeală.
El s-a gândit puțin. A spus:
— Probabil numai mila.
Când Geiger a plecat, mi-a mărturisit că l-a durut capul. Păi
atunci, sigur, nu-ți arde de dreptate.

Sâmbătă [Nastia]

Ieri Platoșa chiar nu s-a simțit bine. L-am culcat și a adormit

imediat. După un timp l-am sunat pe Geiger ca să-i spun despre
starea lui Platoșa. I-am spus cu această ocazie și că jucăria pe care o
iubea în copilărie nu-l mai bucură.
— A scris, și-a amintit Geiger, că această statuetă e într-un fel
legată de primii lui pași în pictură. Dacă nu cumva chiar i-a insuflat
această preocupare. Iar acum acest lucru îi dă un fel de stupoare.
Poate că de-aici sunt și problemele cu Themis.
 — Atunci ce să fac cu ea?
— Păi nimic, să stea acolo. Poate are ecou.
Așa deci. Ei, atunci să stea.

Luni [Innokenti]

Mă tot gândesc: cum de hotărâsem totuși atunci să îl lichidez pe

Panov? Impulsurile de acest fel dispar repede în lagăr. Nu că nu ai
putere (bineînțeles că nu ai), dar pur și simplu nu vezi ce sens are o
astfel de vendetă. Sentimentele se evaporă. Nu rămâne nimic din
ele, totul merge spre autoconservare. Când, mai târziu, îmi așteptam
pe Anzer înghețarea, nu mai aveam niciun fel de suferință și de
obidă. După toate bătăile, batjocurile și torturile – nu mai existau.
Exista oboseală.
Iar în seara aceea liniștită, după ce am ascuns unealta în grătarul
de la tinda băii, am răsuflat ușurat. Să porți la tine așa ceva nu era
lipsit de pericol. Și nici nu îmi trebuia. Aveam nevoie de ea anume
aici, acum nu rămânea decât să aștept un moment prielnic.
Momentul l-am așteptat până a sosit, dar pe Panov nu l-am
omorât.
Era o seară cam la fel de liniștită când am băgat de seamă că era
singur în baie. Tot ce e legat de Panov s-a petrecut, da, în seri
liniștite. Furișându-mă din atelier, m-am apropiat de baie. Am văzut
de departe lumină electrică în tinda băii și mi-am amintit noaptea
când a fost siluită fata șchioapă. Am încercat să-mi induc starea
aceea în care mâna lovește singură. Nu că lovește, ci împunge, taie.
O mișcare abilă și elegantă, care duce pânza îngustă de fierăstrău
între coastele lui Panov. Nu voiam să se chinuie, voiam să nu
trăiască, pur și simplu să-i curm existența abjectă.
După ce am ridicat fără zgomot grătarul, am scos unealta, în
ultimele raze ale soarelui i-am admirat tăișul, strălucirea – de câte
ori nu trecusem peste ea pile de toate mărimile, făcând ultimele
retușuri cu cea mai fină dintre ele! Și o ascundeam tot timpul, o
ascundeam de cei care erau în atelier. Platonov… Mă depărtez, țin
unealta sub cot, mă trag spre perete. Platonov, pentru cine
meșterești tu tăișul ăsta? Nimeni nu m-a întrebat, nimeni nu m-a
dibuit. Și în seara aceea am admirat tăișul, fără să-mi fac cine știe ce
griji că mă va zări, să zicem, Panov. Eram atât de montat, încât
oricum nu ar fi trecut de mine.
Înainte de a deschide ușa, m-am apropiat de fereastra tindei. Pe
banca de lemn, nemișcat, zăcea Panov. Zăcea pe spate, cu brațele de-
a lungul corpului, iar corpul era de un alb cadaveric și nu dădea
semne de viață. Am început să mă uit atent la abdomenul lui,
încercând să prind o cât de mică mișcare dată de respirație, dar nu
mișca deloc.
Mi-am dat seama ce îmi amintea această imagine din fereastră:
era o repetare a ceea ce văzusem la morgă la identificarea
cadavrului lui Zaretki. Mă uitam la cel care fusese înainte Zarețki și
mă gândeam că dreptatea triumfase. Și mi-am dat seama că nu mă
bucura această victorie. Și că aș fi vrut mult ca Zaretki să fie viu.
O mână a lui Panov a tresărit și a început să-i scarpine pieptul.
Am inspirat adânc. Nu știam nici eu ce simțeam în clipa aceea –
bucurie sau dezamăgire. Știam un singur lucru: că nu îl voi omorî
pe Panov.

Marți [Innokenti]

Azi, în timpul zilei, am zburat cu avionul la Moscova. Geiger mă

dăscălește: cuvântul „avion” poate fi omis, se subînțelege, că doar
nu cu aeroplanul, zice el. La fel, zice, nu trebuie să mai spui „sun la
telefon – e de-ajuns, simplu, „sun”… Tocmai am cinat amândoi la
restaurantul hotelului și stăm fiecare în camera lui.
Spre deosebire de doctorul Geiger, aviatorul Platonov a urcat azi
pentru prima oară în cer – iată un aviator aparte. Care nu prea
zboară. Și nici măcar unicul meu zbor, cel de astăzi, nu a fost reușit.
Când avionul a început să ruleze pe pista de decolare, a început să
îmi fie cam rău, să mă sufoc, să-mi fie greață. Geiger (a spus că mă
făcusem foarte palid) a deschis ventilația deasupra scaunului meu,
și mi-a fost ceva mai bine. N-am mai avut nimic când avionul a luat
înălțime.
Mi-a venit în minte imaginea ultimei dăți când am fost cu tata pe
aerodromul Komendantski. Sfârșit de august. Miting aviatic, ploaie,
umbrele deasupra mulțimii. Dintre aeroplanele așezate în șir, cel
mai aproape de noi e cel al aviatorului Frolov. Zborul lui este
așteptat cu un interes deosebit: s-a anunțat că astăzi va face o
demonstrație cu figuri de înaltă acrobație, nemaivăzute până acum.
Frolov stă în picioare sub o aripă a aeroplanului său, cu o țigară
neaprinsă în gură. Căutându-și chibriturile, se plesnește peste
numeroasele buzunare ale combinezonului. Le găsește. Hârșâie.
Chibriturile s-au umezit de la ploaie. Și atunci mă gândesc așa: dacă
astăzi, deodată, aviatorul Frolov se va zdrobi (este, totuși, înaltă
acrobație), înseamnă că nu i s-a împlinit, chiar înaintea morții, o
dorință atât de simplă.
Mi-e milă de aviator. Îi cer tatei chibriturile și alerg spre el peste
câmp. Este interzis, și mă fluieră organizatorul, dar eu alerg să îi
dau chibrituri aviatorului. El, cine știe cum, a înțeles totul și vine
spre mine. Zâmbește. Eu tot alerg ținând în mâna întinsă cutia cu
chibrituri. Ajungem unul în dreptul altuia. Aviatorul ia chibriturile
și își aprinde țigara. Trage primul fum, îi văd fața printre rotocoale.
Luându-și rămas bun de la mine, îmi strânge mâna cu putere. Cu
așa o putere, numai că nu țip, dar reușesc să mă stăpânesc. Așadar,
așa e strângerea de mână a unui aviator. Întorcându-mă în mulțimea
de spectatori, traversez iar o parte a terenului de zbor, dar
organizatorul nu mai fluieră. Stă întors cu spatele.
Și iată-mă alături de tata, mă uit la terenul de zbor. Vine rândul
aviatorului Frolov. Și-a fumat deja de mult țigara și stă în scaunul
aeroplanului. Elicea se învârtește. Aeroplanul zvâcnește și
trepidează, ținut de opt oameni de la aerodrom. La semnalul
aviatorului, oamenii dau drumul aripilor, și cad la pământ. În fine,
aparatul se eliberează de ultimul care îl ținea la sol. Săltând când cu
o roată, când cu cealaltă, rulează puțin și își ia zborul în aer. Brusc,
parcă chiar prea brusc, ia înălțime.
Zborul. Aeroplanul plutește în aer ca o pasăre mare. Nici în
ruptul capului nu înțeleg cum se ține acolo. Când se vorbește despre
legile fizicii, despre construcția aparatului – înțelegi. Dar când te uiți
cum planează în aer – nu mai înțelegi. Și te minunezi. Și ți-e foarte
frică pentru omul care stă în el.
Și nu degeaba mi-a fost frică… Nu degeaba. Totul s-a întâmplat
când figurile complicate fuseseră deja demonstrate. Din
îndepărtatul înalt al cerului, aeroplanul lui Frolov venea la aterizare.
Deodată, coborârea lină, în cerc, s-a întrerupt. Comparația cu o
pasăre împușcată, întâlnită după aceea în toate ziarele, mi se pare și
acum singura cu putință. În ciuda romantismului său evident, ea
corespundea celor văzute de mine: aripa dreaptă s-a frânt, ca a unei
păsări, și aparatul, rotindu-se în jurul axei sale, s-a năpustit în jos.
După aceea s-a scris că s-a rupt cablul care leagă aripile
biplanului, iar construcția și-a pierdut rigiditatea, dar în clipele
acelea nu înțelegeai nimic altceva decât că se apropia o nenorocire.
S-ar mai fi putut spera, sigur, că aviatorul executa una dintre figurile
de înaltă acrobație și că va ieși îndată din picajul său, dacă n-ar fi
fost aripa aceea frântă – aproape desprinsă de aparat, tremurând în
vânt – ea nu lăsa nicio speranță.
Mulțimea de pe aerodrom a amuțit dintr-odată. Toți știau deja că
aviatorul zbura spre moarte. A zburat parcă incredibil de mult, iar
rotirea aeroplanului arăta comic, ceea ce făcea să fie cu atât mai
îngrozitor. De fiecare dată când aparatul se întorcea spre noi cu
partea de sus, se vedea Frolov așezat în scaunul de pilot, și de
fiecare dată mâinile lui erau puse altfel: probabil trăgea cu disperare
de diferitele manete încercând să scoată aparatul din vrie. Clipele
zborului lui au durat, au durat mult, și am apucat să mă gândesc că
în felul ăsta i se prelungește viața, că acum îl văd viu, iar peste o
clipă va fi mort, și lucrul ăsta îl știu toți – și el, care trage de
manetele aparatului, și noi, încremeniți în tăcere… Mă pregăteam să
prind cumplita clipă a trecerii vieții în moarte, dar, bineînțeles, nu
am prins nimic.
Când aeroplanul s-a înfipt cu botul în pământ (trosnetul de lemn
al construcției), tăcerea a explodat în strigătul pe o mie de glasuri al
mulțimii. O masă de oameni s-a năpustit din toate părțile spre
aeroplan, inundând într-o clipă terenul de zbor – cum se
răspândește cafeaua pe fața de masă când e vărsată. Oamenii se
pregăteau deja să alerge, iar izbirea aeroplanului de pământ le-a dat
startul. Am alergat și eu odată cu ceilalți, ghicind după aripile rupte
ale aparatului starea aviatorului. Alergam și strigam, dar, fără să-mi
dau nici eu seama, mi-am încetinit fuga, am trecut din primul rând
mai în spate, ca să nu fiu printre cei care se vor apropia primii de cel
zdrobit. Și cu cât fugeam mai încet, cu atât țipam mai tare, încercând
parcă să suplinesc cu țipătul acela disperat faptul că nu eram în linia
din față.
Când l-am văzut totuși, Frolov nu arăta atât de îngrozitor cum
mă temusem. Fruntea despicată, un firișor de sânge din gură, o
mână întoarsă nefiresc pe dos. Cu mâna aceea luase de la mine
chibriturile. Cu ea îmi strânsese mâna – tare, de mă duruse. Acum
nu mai era în stare de nicio strângere de mână, nici de cea mai slabă.
Mi-am amintit mâna aceea mai târziu, când am citit cunoscutele
versuri ale lui Blok:

Aripile-i pe șes, departe,

Încovoiate-s crengi de pom…
Și-n sârmele mașinii moarte
 Mai moarte-s mâinile de om…55

Mai moarte decât mașina – cunoșteam valoarea acestui detaliu.

Miercuri [Nastia]

Am văzut la televizor reportajul de la Kremlin. Băieții mei m-au

entuziasmat astăzi. Decoratul Platonov a găsit cu cale să vorbească
în timpul decorării despre Belka și Strelka – foarte nimerit, cred, și
cu dragoste pentru natură. Geiger – la fel, nimic: a lansat din mers
un „mulțumesc” și s-a întors la locul lui. Fără să se uite la
comandantul suprem. Nu se omoară după el – păi, și de ce s-ar
omorî, dacă stăm să ne gândim? Pe scurt, am fost mândră de ambii
decorați.

Miercuri [Geiger]

Cu Innokenti pe drumul de întoarcere de la Moscova. La vagonul

de dormit – am hotărât să mergem totuși cu trenul.
El nu prea suportă avionul. Îi amintește de un aviator care a
murit. Care a murit sub ochii lui.
Eu scriu.
Innokenti se uită la distincții. A pus în fața lui cele două cutiuțe –
în una Onoarea, în cealaltă Curajul. Molfăie gânditor din buze. Are
aerul unui om cuprins de nedumerire. E de tot hazul dacă te uiți la
el.
Azi-dimineață ne-au adunat la administrația prezidențială din
Staraia Plosciad56. Îi știam pe toți viitorii decorați – sau aproape pe
toți.
În scurt timp ne-au urcat într-un autobuz și ne-au dus la Kremlin.

55 Din poezia „Aviatorul“, de Aleksandr Blok, vol. cit.

56 Piața Veche.
Am așteptat decernarea distincțiilor într-o sală cu plafon jos. Am
mâncat pateuri și am băut suc.
Prin sală umbla un organizator de la serviciul de protocol.
Propunea să i se lase lui cadourile pentru președinte. Nu se cuvine
să i se înmâneze personal ceva președintelui.
S-a apropiat și de noi, dar Innokenti și cu mine doar ne-am
desfăcut brațele. Nu ne pregătiserăm să înmânăm nimănui nimic. Pe
fața organizatorului a trecut o umbră de dezamăgire.
Când ne-a invitat pe toți să mergem pentru decorare, Innokenti
era la toaletă. Dezamăgirea organizatorului a devenit și mai mare.
Primul dintre noi doi a fost chemat Innokenti. Uitându-se pe o
hârtiuță, președintele i-a lăudat curajul și l-a comparat cu Gagarin.
— Mă tem că nu merit comparația cu Gagarin, a replicat cu
tristețe Innokenti, fiindcă acest curaj al meu a fost de nevoie. Este,
mai degrabă, de felul curajului pe care l-au avut Belka și Strelka,
care n-au avut nici ele cum să scape. Așa că e mai bine să fiu
comparat cu ele.
În sală s-a aplaudat, președintele a zâmbit nesigur. S-a alăturat
aplauzelor generale. Cât despre Belka și Strelka, e clar că au fost
ceva neașteptat pentru el.
Innokenti și-a pus acum amândouă ordinele. Le văd pe pieptul
lui printre sticlele de apă minerală. Îi stau bine.

Vineri [Innokenti]

Ieri m-am întors cu Geiger de la Moscova. O călătorie

neobișnuită. Mergând prin Kremlin, mă gândeam: să fi nimerit aici
în anii ’20 și ’30, puteam să întâlnesc pe vreunul dintre cei care…
Toate nădejdile noastre, toată ura se ridicau precum un abur
tocmai spre acest loc, spre vârful lumii. Cu asta ne încălzeam, asta
inspiram. Dar să fi fost într-adevăr la Kremlin în anii aceia, să le fi
spus în față tot ce gândeam despre viața noastră! E și de râs,
bineînțeles: nu apucai să spui un cuvânt, nici să deschizi gura – era
bine dacă reușeai să arunci și o privire. Să-i zărești doar – asta deja
nu era puțin lucru. Să te lase inima și să mori, dar să vezi.
Dar m-am uitat la cel de-acum: nu m-a lăsat inima. Nici nu mi-a
bătut mai tare. Și nu pentru că ar fi cine știe cum, ci pur și simplu
pentru că acesta nu este timpul meu, nu e de-al meu, simt asta și nu-
mi pot apropia acest timp. Nu simt față de ceea ce se petrece nimic
în afara unui interes abstract. E ca și cum aș fi fost prezentat
președintelui Republicii Zimbabwe, să zicem: da, președinte, da,
interesant, dar pe dinăuntru niciun ecou. Și poți să-i spui tot ce vrei
– dar nu-ți vine. Nu te interesează.
După decorare am fost invitați la o cupă de șampanie. Am băut
șampania de Kremlin și mi-am spus deodată că e băutura puterii.
Îmi tot vin astfel de idei. Mi-am imaginat cum, odată cu ea, îmi
pătrund prin gât puterea și știința de a învinge, dar în primul rând –
responsabilitatea aceea deosebită pentru țară, care transformă
funcționarul în conducător, iar problema țării devine problema lui
personală, și țara însăși devine o parte a propriului său eu.
I-am împărtășit lui Geiger reflecțiile mele despre această băutură,
dar el n-a fost de acord cu sensul ideii mele:
— Acolo unde este un bun funcționar nu e nevoie de conducător.
Remarcabil. O opinie europeană. Îmi apropii cupa de cupa lui
Geiger:
— Dar unde ai văzut dumneata în Rusia un bun funcționar?
Ciocnim, și scap paharul din mână. Mă uit cum, ca într-o filmare
cu încetinitorul, zboară, și știu că peste o clipă o să împroaște în
toate părțile – cu șampanie, cu cioburi, dar el tot zboară și, în sfârșit,
cade, și stropii se împrăștie care-ncotro – exact cum mi-am imaginat.
Am devenit martorul unui timp neobișnuit – nu al celui prezent și
cu atât mai puțin al celui trecut; poate al celui viitor? Doar am văzut
această imagine o veșnicie întreagă până să cadă paharul. Se apropie
în fugă câțiva oameni din personal, îmi spun să nu îmi fac
probleme. Nici nu îmi fac, de fapt.

Sâmbătă [Geiger]

Îmi tot vine în minte voiajul nostru, al lui Innokenti și al meu.

Mai cu seamă discuția de după șampania pe care a asemănat-o cu
o băutură a puterii. Ce fantezie ciudată! Băutura asta, zice,
transformă funcționarul în conducător.
Nu știu ce bea președintele actual (mă tem că alte băuturi), dar
din el nu a ieșit nici una, nici alta…
Pe mine, de fapt, mă uimește Innokenti. Omul a îndurat cea mai
dură tiranie, și rostește atât de ușor cuvântul „conducător”…
Unglaublich57…
Nu degeaba i-a căzut paharul din mână.

Duminică [Innokenti]

În computer există un program-redactor, care corectează automat

greșelile. Am rămas cu strania impresie că uneori redactorul meu
are plăcerea de a corecta mai mult decât e necesar: adaugă câte ceva,
iar câte ceva, invers, șterge. Sunt profund convins că își arogă cam
mult. Din pricina acestui program am în permanență senzația unei
prezențe străine… I-am spus și lui Geiger – el a râs și a spus că nu
mai dă de mult atenție lucrurilor de felul ăsta. Obișnuita mârlănie
de computer, zice.

Luni [Nastia]

Geiger mi-a adus zilele trecute un teanc de pagini. Însemnările

lui Platoșa din prima jumătate de an a noii lui vieți – transcrise de
pe caiete în computer și printate. Mi le-a adus, după spusele lui, ca

57 De necrezut (în germană în original).

să îmi înțeleg mai bine soțul. Dar eu, în treacăt fie spus, îl înțeleg
destul de bine și așa. Ce m-a mirat însă cu adevărat la aceste
însemnări: cât de detaliat descrie fiecare amănunt, și cu o dragoste
cu atât mai mare, cu cât sunt mai de demult! I-am spus asta, și mi-a
răspuns că scrie la un proiect de viitoare reconstituire generală a
lumii. Glumește, dragul de el.
Interesant, oare în acest proiect amintirile lui Platoșa au aceeași
valoare cu amintirile altor persoane – de exemplu, cu ale mele? Deși
– cine să aibă nevoie de trecutul meu? Și la scara istoriei – pff, nici
măcar nu e încă trecut: e prezent. Ce aș putea să descriu eu?
De exemplu, careul de dimineață de la grădiniță – ca în lagăr sau
în armată. Micul dejun de mai mare jalea. De la cocoloașele din
terciul de griș îți vine să verși, când e curent vine miros de clor de la
toaletă. Aplecată peste terci, aleg cu grijă cocoloașele cu lingura, dar
tot îmi mai scapă și, prea târziu, le dibui cu limba. Atunci vomit pe
loc.
Eu nu am dragoste față de aceste amănunte – și cine o să aibă?
Trebuie totuși să le îndrăgească și să le descrie și pe ele cineva, altfel
lumea va rămâne incompletă. Poate trebuie să mă înghețe și pe
mine, pentru ca peste o sută de ani să le prețuiesc și să le înfățișez
urmașilor?

Luni [Geiger]

A venit actul de reabilitare a lui Innokenti.

Spune că „dată fiind absența elementelor crimei”. Adică nu a
făcut parte dintr-un complot contrarevoluționar și nu l-a omorât pe
Zarețki. Că așa este, nu s-a îndoit, nici fără asta, nimeni.
Dar hârtia e bine, totuși, să o ai. Într-o țară așa de birocratică
precum Rusia, trebuie să fii întotdeauna pregătit să dovedești că nu
ești cămilă. În cazul nostru, totul este extrem de simplu: statul este
vinovat – deci el trebuie să recunoască acest lucru.
 Pe Innokenti nu l-a impresionat această hârtie. Chiar mi s-a părut
că i-a trecut o undă de nemulțumire prin ochi. Să disprețuiască atât
de mult statul, încât să nu-i trebuiască reabilitarea? Nu, nu mi s-a
părut.
Poate i se pare că, pentru toate suferințele lui, o hârtioară ca asta e
ceva prea de nimic?
L-am întrebat:
— Îi recunoști statului dreptul de a te declara nevinovat? Dacă nu
i-l recunoști – și asta e de înțeles.
A ridicat din umeri.
— Nevinovat te poate declara numai Dumnezeu. Iar ceea ce face
statul nu e chiar așa de important.
Ei, depinde cum o iei.

Marți [Innokenti]

În viața fiecărui lazar venea clipa când i se injecta somniferul și

era trimis la congelare. Injecția era cea din urmă manifestare, una
secretă, de milă față de obiectul experimentului, și venea din partea
academicianului Muromțev. Înalta conducere apreciase că trebuia să
fii nu numai viu, ci și vioi la congelare. Dar academicianul,
considerând pe drept cuvânt somnul o formă de viață, s-a abătut de
la această dispoziție, și lazarii i-au fost recunoscători. Oricum ai
întoarce-o, în împărăția lui zero absolut e mai ușor să te cufunzi în
somn. Înainte de injecție, lazarii își aminteau deseori zicala rusească
potrivit căreia somnul nu e o piedică pentru moarte. Aplicată la
obiectivele lui Muromțev, zicala suna cinic, dar, în mod ciudat, chiar
ea îl întărise pe academician în hotărârea de a injecta somniferul.
Adormind, m-am gândit la Lazăr. Soarta lui era pentru mine
singura speranță. Dacă se dovedise cu putință să fie înviat după
patru zile un mort care deja mirosea, ce putea fi imposibil în
învierea unui om înghețat după toate regulile? Înțelegeam că a fi
găsit viu la dezghețare era exclus, dar nu voiam să plec cu
sentimentul deznădejdii. Domnul l-a înviat pe Lazăr după patru
zile. Când mă vor învia pe mine – și mă vor învia oare? Voiam să
cred că da.
Gândindu-mă acum la dezghețarea mea, dat fiind numărul anilor
care au trecut, mă întreb: n-a devenit ea învierea unei întregi
generații? Căci orice amănunt pe care mi-l amintesc eu acum devine
automat un detaliu al epocii. Dar poate nu în detaliu stă problema,
ci în întreg? Poate chiar de aceea am fost înviat, pentru ca toți să
înțelegem încă odată ce s-a petrecut cu noi în anii aceia cumpliți
când am trăit eu? îi împărtășesc gândul meu Nastiei. Nu cumva,
spun, toate astea au fost concepute anume pentru mărturiile mele?
Doar am văzut și am păstrat în minte tot. Iar acum le descriu.

Joi [Nastia]

Am o stare a-ntâia în ultimele zile. Mi-e greață, nu-mi vine să fac

nimic – as zăcea și nu m-as mai ridica. Dar nu, am o groază de
treburi de tot felul – în primul rând trebuie să gătesc pentru Platoșa.
Nu e mofturos, se mulțumește și cu o coajă de pâine, dar tocmai asta
mă mobilizează. Îmi spune:
— Legumele congelate din reclamă – am ajuns să le și visez. Nu
putem să angajăm cu banii ăștia o femeie?
Putem. Numai că eu, bunăoară, nu vreau să se fâțâie cineva pe
lângă noi doi prin casă, mi-e mai simplu să pregătesc eu masa. Dar
cum adică mai simplu – pentru mine e o mare plăcere să gătesc
pentru el. Și chiar are, oho, nevoie de asta: Platoșa nu e un soț
oarecare, el e unul deosebit, este cineva de-o seamă cu veacul. Are
nevoie de îngrijire.
Râd eu, dar are un fel de debilitate. Ieri a alunecat în cadă și a
căzut. Bine că e o cadă de plastic, nu de fontă – nu s-a lovit tare,
doar că m-am speriat. Dintr-un salt am și fost la el; mă uit – stă
întins în cadă. Zâmbește.
— Mi-am trecut un picior peste marginea căzii, zice, și celălalt s-a
dus.
Mamăăă! Și-a trecut un picior – păi așa ar putea să vorbească un
bătrân, nu un bărbat în floarea vârstei! Care are, ce-i drept, nouăzeci
și nouă de ani, dar asta, hm!, nu-l deranjează chiar deloc ca bărbat.
I-am spus de căderea asta lui Geiger – s-a încruntat. M-a rugat să-l
urmăresc mai atent pe Platoșa. Mai atent de-atât…
Da, Geiger i-a obținut reabilitarea lui Platonov cel decorat – zice
că acest lucru poate fi important. Se miră că hârtia a venit așa de
repede, explică asta prin celebritatea lui Platoșa. Cât despre erou, el
se arată indiferent, ceea ce e chiar puțin ciudat. Înțeleg că, una peste
alta, nu are nevoie să-l reabiliteze nimeni, că fițuica asta nu acoperă
nicio miime din ce a îndurat el, dar nici nu e nimic ofensator în ea.
Cu toate astea, se uită la Geiger aproape supărat.

Vineri [Innokenti]

Cam prost: am căzut zilele trecute în baie. Cu un bubuit. Nastia a

alergat speriată, m-am prefăcut că e totul în ordine, deși de fapt m-
am lovit. I-am spus că mi-a alunecat piciorul, dar nu fusese nici
pomeneală de așa ceva. Piciorul mi s-a frânt pur și simplu, și am
căzut. Cel mai neplăcut e faptul că nu e pentru prima oară.
Săptămâna trecută am traversat în fugă, m-am împiedicat de
bordură și puțin a lipsit să cad. A doua zi m-am dus după lapte – și
am căzut pe treptele magazinului.
Când cade un tânăr – dând din brațe, cu o privire speriată –, e
cumva grozav de penibil. La un bătrân nu-i nimic, dar la un tânăr –
oh, degeaba ai tu o sută de ani la activ. Și te ajută toți să te ridici, te
compătimesc toți – ce respingător e să fii în centrul atenției!
Aversiunea asta o am pesemne de la tata. Dar ce ciudat: zăcând pe
treptele magazinului, m-am gândit nu știu de ce la el, cum zăcea el
tăcut în gara Varșavski.
Încep să mă îngrijoreze căderile mele, după cum și cupa aceea de
la Kremlin. Nu știu dacă se face să îi spun lui Geiger, și așa tremură
în ce mă privește, iar dacă îi spun – adio viață liniștită: investigații,
interdicții.
Poate doar mi se pare, dar totul a început de când s-a întors în
casa noastră statueta lui Themis. Ea îmi aduce aminte și că am eșuat
cu pictura, și evenimentele dureroase care s-au petrecut înaintea
arestării. Nu este exclus ca totul să fie de natură psihică. Geiger mi-a
și spus că jumătate din boli se trag de la psihic. Ca și, că tot veni
vorba, însănătoșirile. E important să îți creezi o stare de spirit bună.
Să încerc s-o scot singur la capăt cu chestia asta.

[Nastia]

Decoratul are o nouă fantezie. Vrea să reconstituie întreaga

lacună apărută în timp după ce a fost el înghețat. Acum adunăm
amândoi cărți și filme din anii ’30 până în anii ’80. Mai ales filme –
în ciuda neroziilor sovietice din ele, viața de zi cu zi e redată
întocmai. Și moda: pantalonii largi din anii ’50 și mânecile suflecate
ale cămășilor. Pantalonii mulați și pantofii cu vârf ascuțit din anii
’60. Platoșa îmi dă un cot:
— Uită-te la fete: fetele sunt cu totul altfel, și doar n-au trecut nici
cincizeci de ani.
— Ei da, bun, sunt puțin altfel, dar ca să fii așa… Dar acum ce fel
de fete sunt? întreb.
— Păi tu nu vezi? Așa, nervoase, rele, expresia e „nu mă atinge!”
Nu la toți, sigur, dar la mulți.
— Și-ți place mai mult frumusețea sovietică? îl mușc eu cu grijă
de ureche.
El ridică din umeri. Nu-i place, se pare.
 Luni [Geiger]

Innokenti se uită acum la filme și jurnale de actualități din trecut.

Spune că are un gol în timp, și îl umple.
M-am uitat ieri cu el la un jurnal de actualități din anii ’50.
Nostim. Ca de pe altă planetă.
La prim-planul unei comsomoliste a oprit videomagnetofonul.
Da, o figură expresivă. Am remarcat, apropo de asta, că epoca se
reflectă mai bine pe figurile feminine decât pe cele masculine. Poate
pentru că femeile au fața mai mobilă.
— Încă sunt milioane în lagăre, dar pe fața ei e o fericire
neprefăcută. Neprefăcută! Innokenti s-a dus chiar lângă ecran. De ce
e atât de fericită, im? În ciuda a orice.
Nastia a făcut o grimasă. Da, figurile feminine sunt fenomenal de
mobile.
— Dar de ce toxicomanul nu simte duhoarea din speluncă? am
zis eu. De ce realității îi este preferată utopia?
— Eu, în treacăt fie spus, nu am preferat-o. Innokenti a luat
telecomanda și a trecut pe televizor. Canalele au început să se
schimbe în viteză. Uite, acum par a fi toți liberi, dar ce înfățișare acră
au! Eu eram convins că odată cu libertatea vine și bucuria.
— Rezultă, a lansat Nastia, că e mai bine să te afli într-o utopie și
să fii fericit decât să fii liber, dar trist.
Innokenti și-a desfăcut brațele. Telecomanda a căzut cu zgomot.
Inițial nu am vrut să scriu despre asta: Innokenti mă îngrijorează.
E ceva cu sănătatea lui. Probleme cu funcțiile motorii. Și
deocamdată nu îmi dau seama despre ce anume este vorba.
Nastia mi-a spus de căderea lui Platoșa în baie. Am văzut eu
însumi paharul spart la Kremlin. Sigur, poți să și cazi, ți se poate
întâmpla să și scapi paharul, și telecomanda, dar e în toate astea
ceva care mă pune în gardă.
Am început să îl urmăresc mai atent pe Innokenti. În mersul lui a
apărut o nesiguranță. Imperceptibilă dacă nu te uiți atent, dar
înainte nu era.

Marți [Nastia]

Ieri ne-a sunat antreprenorul Tiurin. Așa s-a și prezentat: Tiurin,

antreprenor. Petrolist, pare-se. A vorbit cu el Platoșa, după ce a pus
difuzorul, ca să aud și eu (se adaptează Platonov al nostru nu pe zi,
ci pe oră ce trece). Tiurin a spus că va organiza într-o seară un foc de
artificii pe insula Elaghin – ne-a invitat insistent. Iar eu mi-am
amintit brusc: măiculiță, e printre primii zece pe lista Forbes\ Om de
Moscova, în Piter nu sunt din ăștia. Nici în Siberia, unde își
pompează el petrolul. Lăsând la o parte patriotismul local, păi toți
banii, carierele, dar și tot restul, se află la Moscova. E un fapt care
trebuie recunoscut, este absurd să-l contești, chiar nu e de deviat de
la această chestiune, cum fac eu acum.
Vasăzică, din câte spune el, antreprenorul Tiurin a trecut azi prin
Piter și i-a venit să organizeze seara un foc de artificii – deodată, fără
nicio pregătire. A întrebat dacă nu ne supărăm că ne pică hodoronc-
tronc pe cap cineva, de fapt, necunoscut. Necunoscut, a fost de
acord Platoșa, dar nu ne supărăm. Viața, a spus Tiurin, trebuie să fie
de voie: ai chef de un foc de artificii astăzi, și anume pe Elaghin –
bun, va fi un foc de artificii. Să-i fi nimerit cuvintele în urechea
omului fără adăpost care scormonește în gunoiul nostru. Acela pur
și simplu nu știe cum trebuie să fie viața, altfel organiza un foc de
artificii pe Elaghin.
Platoșa vorbea cu Tiurin fără niciun chef, dar i-am făcut un semn
energic să se stăpânească. Înțeleg că toată canonada asta pe Elaghin
e negustorie sinistră și lăcomie de ultima speță, și totuși… Vreau
foarte mult să merg acolo. „Vreau foarte mult să merg acolo”, am
scris pe o foicică și i-am pus-o sub ochi lui Platoșa.
— Bine, i-a spus Platoșa, vom veni.
 Nu a trebuit să ne ducem noi: ni s-a trimis o limuzină… Acum s-a
apropiat de mine pe la spate stăpânul meu. A citit cuvântul limuzină
și a început să râdă.
— Încetează, zice, nu mai scrie de limuzină.
Ai dreptate, iubitule, ai dreptate… Dar nu, despre două lucruri
tot o să spun. După artificii a început onorul, așa că salvele au fost
nominalizate. Prima salvă a fost dedicată, păi, sigur, lui Tiurin, a
doua – lui Platoșa. Și încă ceva, poate cel mai uluitor. Am observat
pe degetul lui Tiurin un inel fantastic de frumos, cu briliant. I-am
spus – de față cu toți, ca să-i fac plăcere. Iar el și-a scos inelul și i l-a
întins lui Platoșa – îi vine, cică, mai bine lui. Și mi-a făcut cu ochiul.
Platoșa a refuzat, dar Tiurin i-a vârât inelul în palmă și i-a îndoit
degetele. Un gest de mare efect, a spus unul dintre ziariști, regesc
(cadrul ăsta l-am văzut azi în câteva ziare). Deși Tiurin, repet, e mai
degrabă negustor decât rege. Dar inelul chiar e formidabil – azi m-
am uitat toată dimineața la el. Platoșa, prostuțul de el, nu vrea să și-l
pună.

[Innokenti]

Dar ce prescurtare nimerită totuși – LAZAR, chiar dacă ai în

vedere că eu n-am zăcut numai patru zile. Am văzut icoane care
înfățișează învierea lui Lazăr: el iese din criptă, iar oamenii care stau
în jur își astupă nările. Bun… Potrivit descrierii lui Geiger, când m-
au scos din azot nu arătam nici eu grozav. Ce-i drept nu miroseam.
În primul rând, Lazăr nu a murit brusc – a bolit, a bolit din greu.
Nici plecarea mea la congelare nu a fost pe neașteptate. Vasăzică, am
avut amândoi timp să ne pregătim. Și probabil că am avut amândoi
aceleași gânduri înaintea plecării. Dar pe urmă pe el l-a înviat
Dumnezeu – cum a trăit el cu acest fapt? Că până și eu, una peste
alta, întors la viață de Geiger, nu pot să realizez întru totul
dimensiunea celor petrecute. Ajung la singurul gând posibil: cu
mâinile lui Geiger m-a dezghețat Dumnezeu.
Cum a decurs viața lui Lazăr după înviere? Da, se știe că ar mai fi
trăit încă treizeci de ani și că a fost episcop într-un oraș din Cipru,
dar nu aceste amănunte, care se numesc biografie, le am eu în
vedere. Pe mine mă preocupă ce a simțit el după ce a plecat deja o
dată din lumea celor vii.
Fiindcă atunci când un om se întoarce – de oriunde – nu e ceva
întâmplător. E o schimbare a hotărârii luate sau a desfășurării firești
a evenimentelor. Pentru orice întoarcere trebuie să existe cauze care
au greutate. Dar când un om se întoarce nu de oriunde, ci de pe
lumea cealaltă, el are niște misiuni anume. Lazărul celor patru zile
aduce dovada atotputerniciei lui Dumnezeu.
Eu ce dovadă aduc? În cele din urmă, a aceluiași lucru. Dar, pe
lângă asta, probabil a timpului în care am fost pus mai întâi. Cei
care trăiau în vremea mea nu știau încă ce anume să ateste în fața
urmașilor, nu știau ce anume va fi util peste decenii. Dar eu știu.
Ceea ce mă ajută într-o oarecare măsură, deși, sigur, doar într-o
oarecare măsură, pentru că mărturiile mele nu au totuși nicio
valoare. Și totuși e bine dacă vor servi la învierea timpului meu
dinainte – fie ea și imperfectă.
La înviere mă gândesc tot mai des. Despre ea vorbește și numele
Nastiei. Uneori mi se pare că Nastia a înviat-o pe Anastasia, că ele
sunt inseparabile și alcătuiesc o viață aparte, creată special pentru
mine din două vieți diferite. Dar câteodată un astfel de gând mi se
pare o nebunie, pentru că neagă unicitatea fiecărei vieți în parte. Ce
pot spune cu certitudine este doar că le iubesc pe amândouă.

Joi [Nastia]

Lui Platoșa i s-a propus să promoveze petrecerea corporatistă a

unei companii de gaze. El a refuzat. Când am auzit la cât se ridica
onorariul, sinceră să fiu, m-am bosumflat. Lui Platoșa nu i-am spus
niciun cuvânt de reproș: e bărbat – el hotărăște. Cei cu gazele nu s-
au lăsat totuși. Luând legătura cu mine, au explicat că ei fac forări
experimentale în Arctica, drept care au nevoie de Innokenti
Petrovici ca de aer. Dacă nu pentru promovare, măcar ca oaspete.
Fără ca onorariul să scadă în acest caz. Tot ce se cerea de la
Innokenti Petrovici era să apară cu Ordinul pentru Curaj, să
rostească un toast pentru directorul general al companiei (și soție) și
să le ureze tuturor succes la extracția gazelor. Asta era deja altă
treabă. E caraghios, sigur, cu toastul și cu directorul, dar nu e mare
lucru și nu e rușinos. Platoșa a acceptat.
L-am rugat să îi spună lui Geiger că hotărârea s-a luat în afara
mea, altfel prietenul nostru comun m-ar mânca. E interesant că
Geiger înțelege importanța bancnotelor, dar când se ajunge la
mijloacele de a le câștiga încep grimasele, toate acele „vezi
dumneata, Nastia…” etc. Nu vreau să par mai mercantilă decât toți,
poate visez să fiu o lady Hamilton, dar cineva trebuie să se ocupe
totuși de mijloacele de trai. E ciudat, în general vorbind, că nu
neamțul face asta.
Oricum, ne-am dus, păliți de soare58, la această acțiune. Locul –
palatul Iusupov; la intrare și pe scări (uau!) – negri în livrele, peste
tot flori proaspete. În hol, membrii consiliului directorial, deputați,
actori de cinema, bandiți, zombi de tip sovietic, fotomodele,
corespondenți, palavragii profesioniști – într-un cuvânt, toți iubitorii
de gaze.
Am fost întâmpinați de șeful serviciului PR al companiei, Vădim.
Luându-ne pe amândoi pe după umeri, ne-a adus la cunoștință
printr-o șoaptă sonoră și fără vreo introducere:
— Cel mai mult îmi place ziarista Jabcenko. Invitația era clar
pentru o persoană: pentru ea. Ei bine, știți ce-a făcut? Știți?
— Nu știm, am răspuns noi în cor.

58 Parafrază a unui vers din poezia lui A.N. Nekrasov „Meditație la

intrarea principală“ (1858).
 — I-a dat soțului ei invitația, iar ea a apărut după o jumătate de
oră și a spus că e pe listă. A arătat și actul de identitate. Paza a
verificat lista și, normal, i-a dat drumul.
— Și soțul ei se numește tot Jabcenko? a vrut să știe Platoșa.
— Păi aici e toată șmecheria. Cine se mai uită la inițiale când are
de-a face cu un asemenea nume59? O cățea! Scuze…
Vădim a zâmbit fermecător. După un minut discuta cu altcineva.
Ni s-a adus șampanie. L-am întrebat în glumă pe Platoșa dacă
șampania nu-i va face probleme când o să vorbească. El a zâmbit și
s-a bătut peste buzunarul sacoului. Acolo era textul tipărit al
toastului, furnizat de același Vădim. Omul eliberat din captivitatea
de gheață ridica paharul în sănătatea soților Savcenko, Vitali și
Liudmila, care se luptă cu gheața tocmai la Polul Nord. Toată lumea
știa că soții se luptă cu gheața fără să părăsească Nevski Prospekt,
dar s-a considerat că metaforic se poate spune astfel.
Înăuntru, în palat, Platoșa arăta cam obosit. Da, zâmbea – îi stă
așa de bine când zâmbește! –, dar era un zâmbet cam chinuit. Băuse,
sigur, destul de mult, aș spune – prea mult, numai că oboseala lui
nu era legată de asta. Îl cuprinsese din primele minute ale venirii la
banchet.
De exemplu, nu l-a bucurat prezentarea platourilor cu mâncare,
cu doisprezece chelneri purtând prin sală un purceluș la tavă, urmat
de un platou cu nisetru și de încă multe altele care nici nu știu cum
se numesc. L-am întrebat pe Platoșa dacă nu cumva se simte rău,
dar mi-a spus că simte doar o ușoară indispoziție.
Am stat la masă cu un amiral în rezervă – un unchiaș binevoitor,
care avea grijă să nu treacă vreun toast fără să bea un pahar. După
vreo jumătate de oră, Platoșa l-a întrebat pe vecinul nostru, ca
amiral în rezervă, dacă e adevărat ce-a fost atunci. Amiralul a
răspuns că e adevărul curat. A zâmbit, prezentându-și albul danturii
false. După puțin timp, Platoșa a mai repetat o dată întrebarea, pe

59 Jaba (rusă) broască râioasă.

urmă încă o dată, dar amiralul a răspuns la fel de binevoitor ca și
prima dată.
Păcat că toastul promis nu s-a ținut la începutul seratei – atunci ar
fi corespuns mai mult planului celor cu gazele. Dar cum toastul
fusese gândit ca punct culminant, s-a făcut auzit mai spre sfârșit.
Când Platoșa a invitat să se ridice paharul pentru soții Jabcenko care
se luptă cu gheața, sala nu a obiectat cine știe ce. Nici nu sunt sigură
că toastul a fost auzit de toți. Interesant e că soții Jabcenko, care
ședeau într-un colț îndepărtat al sălii și strigau mai tare decât toți,
au auzit. Nu i-a mirat că după scandalul cu intrarea la banchet se
ține un toast în cinstea lor. Nu i-a mirat nici anunțatul lor război cu
gheața. S-au ridicat în picioare și s-au înclinat.
Onorariul l-am primit totuși.

[Innokenti]

În locuința mea dinainte mă simt uneori ca pe o insulă – în

mijlocul mării unei vieți străine. Un biet Robinson Crusoe.

[Geiger]

Innokenti mă îngrijorează tot mai tare.

Mișcările lui devin tot mai puțin sigure.
Uneori văd cum trage puțin un picior când merge. Dacă nu te uiți
atent, nu observi. Dar eu mă uit atent. Vreau să ghicesc cursul, să
înțeleg cum va evolua situația.
Problemele nu sunt însă numai motorii. Am impresia că a început
să îi fie afectată memoria operativă. Dacă e distras brusc în timp ce
vorbește, își pierde deseori ideea.
Deocamdată nu vreau să vorbesc despre acest lucru cu nimeni,
nici cu Nastia. Nu vreau să îi sperii. Tot sper că e ceva trecător.
Și petrecerea aceea corporatistă a celor cu gazele. Înțeleg că
alcoolul e cauza confuziei. Și totuși nu-mi place întâmplarea asta.
Cum poți să uiți ce ai învățat toată seara dinainte?
Și petrecerea în sine – e opera Nastiei. Oricât m-ar asigura
amândoi că Nastia nu are aici niciun amestec, nasul meu îmi spune:
ea a pus la cale.
Îmi vine să-i dau una peste scăfârlie, dar mă stăpânesc. Are un
haz al ei.

Duminică [Innokenti]

Ne-am plimbat azi prin cimitirul lavrei Sf. Aleksandr Nevski.

Mie, de fapt, îmi place să mă plimb prin cimitire. Nastiei nu-i place.
Odată, în timpul unei plimbări, mi-a spus că acolo o chinuie un
gând: că fericirea noastră o să ia sfârșit cândva. Cândva chiar se va
sfârși, răspund, poate chiar curând – orice e posibil pe lume. Am
spus, și mi-a părut rău: Nastia a început să plângă. Ceva ce nu prea
îi stă în fire.
Dar ieri a fost foarte frumos – un soare difuz de septembrie, pe
jos frunze, una câte una, pete galbene, încă nu covor. Nastia mergea
ținându-mă de braț, cu obrazul sprijinit de umărul meu, ceea ce ne
făcea să mergem încet. Ne uitam la inscripțiile de pe morminte.
Pietrele vechi sunt foarte frumoase – mai frumoase decât cele de-
acum, chiar mai bogate. Iar inscripțiile sunt pur și simplu minunate,
fiindcă ortografia lor veche nu se compară cu cea nouă: în ea e
suflet. Și veacul de aur al literaturii noastre tocmai de ea e legat.
Chiar copilăria și tinerețea mea – și ele sunt legate de ea, deși eu
nu aparțin veacului de aur. Platonov (privire pe deasupra pince-nez-
ului), când se scrie iat60 în rădăcina cuvintelor? Memoria i-a pierdut
chipul, silueta, glasul, dar privirea asta a ei pe deasupra pince-nez-
ului a rămas. Deși, de fapt, de ce „a ei” – să fi fost bărbat? Da, precis

60 Literă a vechiului alfabet chirilic, eliminată ca urmare a unei reforme a

ortografiei încheiată în 1917.
era bărbat – șnurul în buzunarul redingotei… Iat, răspund, se scrie
într-o serie de cuvinte cu străveche origine rusă:
61
…
Pe o piatră de granit care răsare în fața noastră descopăr ceva
cunoscut, numai că încă nu înțeleg ce. Ba da, înțeleg, înțeleg: păi da,
un nume. Terenti Osipovici Dobrosklonov, 1835–1916. Și fraza: „Du-
te fără frică!” Ea, cine știe de ce, nu este scrisă, dar nu se scrie totul
pe lume.
Du-te fără frică, Terenti Osipovici, în împărăția Cerurilor. Ursul
împăiat de la intrare, fuga mea prin anfilada de încăperi și
declamarea triumfală a poeziei. Teoretic, acesta poate fi un alt
Terenti Osipovici, dar inima mea simte că e chiar acela. A murit,
vasăzică, cu un an înainte să înceapă totul. Cu un an – uite ce noroc
a avut Terenti Osipovici. A murit liniștit, fără să aibă habar de
schimbările care aveau să vină, în sânul familiei, vreau să cred, cu
speranța că viața acesteia va fi lipsită de griji.
Din 1916 au trecut 83 de ani, și din Terenti Osipovici, este de
presupus, n-a rămas mare lucru: scheletul, verigheta, nasturii
mundirului lui minunat (poate chiar mundirul!) și, desigur, barba
despicată. Da, o mică parte, o nimica toată, dar a lui, a acelui Terenti
Osipovici care m-a încurajat într-un moment dificil în cel de-al
șaselea an al vieții mele. Uite, zace sub pământ, la doi metri de
mine…
— Dacă dezgropăm aici, îi spun Nastiei, putem vedea un om pe
care l-am întâlnit ultima oară în 1905.
Nastia mă privește lung. Tace sugestiv. Se pare că ea nu vrea să-l
dezgroape pe Terenti Osipovici.
— E pur și simplu unul dintre martorii copilăriei mele, îi explic
eu. Tata mi-a spus tot numele lui, și l-am ținut minte. Se-ntâmplă. A
fost unul dintre primele nume care mi-au rămas în memorie. Și
deodată dau de el aici, poți să-ți închipui?

61 A fugi, sărman, palid, pleoapă, veac.

 — Nici nu se poate întâlnire mai fantastică.
Nastia se sprijină și mai tare de umărul meu. Vede că nu se
pregătește nimeni să îl dezgroape pe Terenti Osipovici.

[Nastia]

O plimbare ciudată – așa aș intitula relatarea despre ziua de

astăzi. Ne-am plimbat prin cimitirul Nikolski al lavrei Sf. Aleksandr
Nevski. Apropo, nu ne plimbăm pentru prima oară prin cimitir:
Platonov are – cum să spun? – o slăbiciune pentru astfel de
plimbări. Pe mine nu mă atrag în mod deosebit, iar pe de altă parte,
cimitirul – ca să nu mai spun ce mult îți ridică moralul – numai
Disneyland nu e. Dar să mă plimb e nevoie, pentru copil.
Așadar, ne plimbam, ne plimbam, când, brusc, Platoșa rămâne
pironit lângă un mormânt. Zace acolo Terenti Osipovici
Dobrosklonov – acest nume e păcat să nu-l ții minte 62. Terenti
Osipovici e autorul îndemnului „Du-te fără frică”, care ar fi fost
rostit în copilăria viitorului meu soț. Îndemnul, nimic de zis, e
frumos, nu e mai prejos decât numele de familie al lui Terenti
Osipovici, dar efectul pe care l-a avut acest mormânt asupra lui
Platoșa nu poate fi descris.
Mi-a povestit în detaliu tot ce e legat de această frază, după care,
pe neașteptate, zice că dacă Terenti Osipovici ar fi dezgropat, în
afară de schelet și de mundir nu s-ar găsi nimic. Ei da, aprob eu, în
această privință nu trebuie să îți faci iluzii. Iar el s-a gândit puțin și a
zis că, probabil, se va găsi și barba. Și niște piese din metal. Și simt
deodată că spune asta cumva pe bune, serios. Că încă puțin, și
deschide el mormântul și găsește tot. Am stat la mormânt vreo oră.
Cel mai trist în plimbarea noastră a fost că, atunci când am intrat
în lavră, lui Platoșa i s-a sucit din nou piciorul. El a spus că din
cauză că la poartă drumul e pavat cu pietre și că el, deh, e obișnuit

62 Dobrosklonnîi – bine intenționat.

deja cu asfalt. Am dat din cap că da, dar – sub pretextul
preaplinului de sentimente – m-am prins strâns de brațul lui. Și mi-
am pus capul pe umărul lui, ca să fiu cât se poate de aproape de el.
Merge cumva foarte nesigur. Nu știu, oare să-i spun asta lui Geiger?
El suflă și-n iaurt, o să înceapă să-și târască pacientul la investigații,
iar Platoșa nu mai poate să audă de spital. Deocamdată aștept.

Marți [Innokenti]

Depindea mult de locul pe care îl ocupai în sala de studii. Cel mai

interesant era să stai într-un punct cu un racursi ascuțit. De
exemplu, să vezi Sclav murind al lui Michelangelo foarte de jos și pe
trei sferturi întors – cea mai interesantă perspectivă a lui. Capul îi e
oricum dat mult pe spate, iar dacă îți ai locul în primele trei rânduri
ți se dezvăluie întotdeauna partea de jos, nevăzută, a bărbiei și
nările. Ochiul alunecă mai jos de nas, fruntea nu se vede deloc. Se
străduiau să stea în astfel de puncte cei care aveau capacitatea de a
construi o formă complicată după legile perspectivei, dar și de a
vedea și respecta proporțiile.
Da, apropo, Marx e Aleksandr Vasilievici Pospolitaki. Am dat de
el într-o carte despre Academia de Arte Plastice. L-am recunoscut
într-o fotografie de grup a corpului profesoral și i-am găsit numele
și semnătura. A pierit la Canalul Marea Albă. Înfățișarea lui, cred,
prea sărea în ochi. Ceea ce corespundea anilor 1910 ieșise cu totul
din uzanțe în anii ’30. Aleksandr Vasilievici se dovedise insensibil la
schimbarea stilurilor.

[Geiger]

Am tot citit, în lunile din urmă, ce a scris Innokenti, și parcă m-

am pătruns de felul lui de a privi.
Uneori privesc lucrurile exact ca el.
 Zdrăngănitul instrumentelor aruncate în tavă.
Pârâitul bandajului când este scos.
Mirosul după ce se spală pe jos – de lămâie, uneori de căpșuni.
Dacă nu e dulceag, dă o stare de spirit mai bună.
Era mirosul schimbărilor. Numai după ce l-am simțit am înțeles
cât de radical s-a schimbat viața. Că înainte mirosea a clor – am mai
apucat timpul acela.
Cât mi-am făcut specializarea, mai câștigam câte ceva ca
infirmier, și spălam pe jos cu apă cu clor. Mirosul e cam respingător,
dar e legat de tinerețea mea. Când îl simt, inima îmi bate mai
repede.
Se vede că e posibil ca și ceva respingător să aibă căldura sa, și
după o vreme să îi duci dorul. Ca să nu mai vorbim despre ceva
frumos.
Timpul meu nu s-a întrerupt, dar uite că sunt în stare să-mi fie
așa de dor de trecut.
Ce să mai spun de Innokenti – el are două vieți, ca două maluri
ale unui fluviu mare. De pe malul de-acum se uită la cel de-atunci.
Căci el nu a trecut acest fluviu. Și fluviul nici n-a fost. Pur și
simplu s-a trezit – iar în urma lui era apă. Ceea ce fusese cândva un
drum devenise un fund de apă. Și pe acest drum el nu mersese.
Mi-a spus cumva că tânjește după anii netrăiți.

Joi [Innokenti]

L-am citit pe Bahtin. Din când în când, Geiger îmi aduce cărți pe
care, după cum spune el, un om instruit trebuie să le cunoască –
măcar în mare. Îmi aduce ce a apărut mai bun în diferite domenii în
timpul somnului meu de gheață. Citind, mă gândeam: pentru
păcatele lui, Robinson a fost aruncat pe insulă și lipsit de spațiul lui
natal. Iar eu am fost lipsit de timpul meu – și tot pentru păcate. Dacă
n-ar fi Nastia…
 Apropo, după cât se vede, și ea l-a citit pe Bahtin. Ea i-a numit pe
cei lipsiți și de timp, și de spațiu cronotopless. Geiger a râs cu mare
poftă – cu toată atitudinea lui complicată față de ea, o apreciază pe
Nastia. Dar eu n-am râs. M-am gândit deodată la cei lipsiți de timp
și de spațiu: păi aceștia sunt morții. Rezultă că Robinson și cu mine
suntem semimorți. Dar poate chiar morți – pentru cei care ne-au
cunoscut în timpul și în spațiul dinainte.

Sâmbătă [Geiger]

L-am sunat pe Innokenti – a răspuns Nastia. A spus că Platoșa e

plecat la cimitirul Smolensk. Că de câteva ori s-a dus și ea cu el, dar
că plimbările dese prin cimitire (sforăit în receptor) au început să o
apese.
— Plimbările prin cimitire?
— Da, prin cimitire. E noul lui hobby. Nastia a tăcut puțin. Își
caută cunoscuții dinainte.
M-am dus la Smolensk. Mi-am amintit unde este mormântul
mamei lui și am luat-o într-acolo. După două minute l-am văzut în
capătul aleii pe Innokenti. Cu – la sfatul meu – ochelari negri, ca să
nu fie recunoscut. Oricum e recunoscut.
Mergea și, din când în când, șchiopăta. Avea în mâini ceva
înfășurat într-un ziar. În Veciorka. Sulul era ciudat, la început mi-a și
abătut atenția de la șchiopătat.
După ce ne-am salutat, l-am întrebat pe Innokenti ce se poate
duce la cimitir într-un sul. Innokenti s-a înroșit. A mormăit ceva
nedeslușit. Dacă știam că întrebarea mea îl tulbură așa, nu întrebam.
— Poți să ascunzi orice… Am zâmbit.
— Nu am nevoie să ascund nimic.
Innokenti a desfăcut ziarul. În el era statueta lui Themis. Ia te
uită! Ce să facă cu ea, mă întreb, la cimitir? Ce dreptate restabilește
el aici?
 Mi-a venit să râd, dar m-am stăpânit. Pentru ce, pentru ce… Poate
i-a adus-o mamei lui – nu se ducea la Anastasia. Se pare că e la ei
ceva legat de Themis. De-aceea s-o fi înroșit…
Ne-am îndreptat încet pe alee spre ieșire. Eu mergeam cu capul în
jos. Ca și cum aș fi fost cufundat în gânduri. Eram atent la picioarele
lui.
Într-adevăr, șchiopăta.
Cât de curând, trecem la investigații serioase. Nu i-am spus nimic
despre asta.

[Nastia]

Platoșa ne-a molipsit cu descriptivismul lui. Repetă întruna:

descrieți cât mai mult! Mă surprind gândindu-mă cum să descriu
mai bine una sau alta. Până și Geiger, am auzit, încearcă să redea
câte ceva. Dar, de fapt, de ce nu și Geiger? Pe ce bază îl lipsesc de
aptitudini artistice? De altfel, Geiger, în germană, înseamnă violonist.

Duminică [Geiger]

Uite, să spunem, corul de la matineu.

La școală aveam cor. Eu, desigur, nu cântam în el – cu urechea
mea! Dar ascultam transportat – la matineele care erau cu ocazia
diferitelor sărbători.
Cel mai mult mă bucura matineul de Anul Nou.
Coriștii (tropăit ușor) se aliniau pe o construcție din lemn, pe care
nu știu nici acum cum să o numesc. Bănci puse pe scenă pe trei
niveluri.
După cum spunea conducătoarea corului, această construcție
punea în valoare pe deplin posibilitățile vocale ale celor care cântau.
Ei erau aranjați pe ea în așa fel, încât sunetul zbura cumva special –
direct în suflet. Cel puțin în al meu.
 Minunate erau vocile fetițelor – argint curat –, ele făceau ca
matineele să fie frumoase. Vocile lor le și numeam, în gândul meu,
matinale.
În fiecare zi ascult în mașină muzică, inclusiv corală.
Ce rar se cântă acum cu voci matinale! Se poate spune că nici nu
cântă.
O extracție ca la carte a sunetului, profesională, numai că vrajă nu
e. Nu e dimineață.

[Nastia]

Anul 1993, sunt cu mama la Tunis. Suntem pentru prima dată la

odihnă în străinătate (și ne numărăm printre primii). Pentru prima
dată fără tata. Deși pe banii lui – ni-i trimite din America. Oficial, nu
a plecat încă de la noi, chipurile, nu i s-a terminat contractul, dar,
cum s-ar spune, totul e clar cu el. Odată, când a venit, m-am uitat pe
fereastră după el și am văzut cum îl aștepta în curtea noastră o
tinerică, o fătucă. Nu că n-ar fi considerat necesar să se ascundă –
pur și simplu nici nu se gândise la asta. Nici nu-i dăduse prin minte
că pot f văzuți. S-au sărutat și au plecat luându-se de degetul mic –
o modă străină, la noi nu se mergea încă așa. Pe urmă m-am ciocnit
de acest cuplu în oraș – tata s-a fâstâcit. Ea, americanca, venise cu el,
stătea la hotel. Din câte înțeleg, cea mai mare parte din zi el și-o
petrecea la ea în cameră.
De fapt, ce spuneam? Da, Tunis. Voiam să descriu Tunisul – una
dintre cele mai luminoase impresii ale mele. Cartagina, care trebuie
distrusă, și senatorul acela – cum îl…? Am uitat… Plaja. Căldura
căreia îi ia locul răcoarea din holul hotelului. Fructe și legume
africane – avem bilet „totul inclus”. Chiar în prima seară (asta s-a
dovedit a fi tot inclus) am avut o diaree clasa-ntâi.
Serile au muzica lor. Sunt extraordinar de răcoroase și de plăcute.
Nu le-ai asocia cu Africa, dar, uite, ca să vezi… Poate chiar ele au
făcut pământul ăsta atât de atractiv. Adică au atras agresori de
diferite neamuri – inclusiv pe propria mea mamă. Mă săturasem să-i
tot răspund la ocări și, cum nu puteam să schimb biletul de avion,
număram zilele rămase până la plecare. De ce oare scriu toate astea,
când nu mama e problema?
Problema e Platoșa. Simt: se petrece ceva rău, și eu sunt întoarsă
pe dos. Am vorbit deja cu Geiger: e îngrijorat. Foarte îngrijorat. De
fapt, discuția cu el m-a și turtit. N-am înțeles nici jumătate din ce
mi-a spus, dar cât am înțeles e de-ajuns ca să mă paralizeze.

[Geiger]

Computeristul nostru mi-a spus că programul nu pune

întotdeauna ziua pe însemnări.
Am întrebat dacă se poate reconstitui ce zile au fost. Mi-a răspuns
că se poate – în lumea virtuală se poate, cică, totul. Totul: e o
problemă de timp și de efort.
Deodată, m-am gândit: dar oare e nevoie?

Marți [Innokenti]

După ce Nastia a plecat la cursuri, m-am dus din nou la cimitirul

Nikolski. Vederea lui m-a îndurerat – doar mi-l amintesc când era
neprădat. Nu mai sunt frumoasele pietre de mormânt din marmură
care erau acolo în copilăria mea. M-am întrebat la ce vor fi trebuit
pietrele acelea – ca să fie refolosite? La pavarea străzilor? Ce se
întâmplă cu un popor care își devastează cimitirele? Ceea ce s-a
întâmplat cu noi.
În zilele de pomenire veneam aici cu părinții la câte o rudă. Îmi
plăceau aceste ieșiri – erau ca niște excursii în afara orașului:
verdeață, heleșteu – parcă nu era cimitir, ci parc. Și asta la doi pași
de Nevski. Nu se simțea acolo niciun fel de tristețe. Nici chiar
moarte nu se simțea. Datorită acestui cimitir, poate, nici nu mă
temeam de moarte. Mă temeam, firește, dar cumva așa, fără panică.
A mai fost un loc unde nu m-am temut de moarte: pe insulă. Spre
deosebire de cimitirul Nikolski, acolo moartea se simțea peste tot.
Nu se poate spune că venea după victimele ei în barăcile noastre: ea
locuia în ele. Prezenta ei devenise atât de cotidiană, încât nici nu i se
mai dădea atenție. Se murea fără frică.
Cei care mureau erau îngropați – simplu, fără sicrie. Scoteau
cadavrele de la infirmerie și le aruncau, într-o ladă, în căruță. Lada,
în care încăpeau patru trupuri, era acoperită cu un capac din
scânduri. Dacă trupurile nu încăpeau, infirmierul se suia pe capac și
le îndesa. Le căra la groapă și le arunca acolo. Groapa se astupa pe
măsură ce se umplea. Erau multe asemenea gropi și, din când în
când, mi se întâmpla să trec pe lângă ele. Și nu-mi stârneau groază.
Doar o dată m-am îngrozit – când unul dintre cadavre a început
să miște. Exact așa: unul dintre cadavrele goale, în curs de
descompunere. Uitându-mă la forfotirea lui, nu mi-am îngăduit nici
măcar gândul că era viu. Nimic din el nu amintea de un om viu. Dar
el a întins deodată o mână spre mine și s-a prezentat:
— Safianovski…
Și pleoapa stângă, umflată, nu i-a dat voie să-și deschidă ochiul.
Astăzi am stat la mormântul lui Terenti Osipovici și mi-am
amintit ce grozav m-a ajutat atunci. Și cu câtă precizie și-a găsit
cuvintele. Zăcea la doi metri de mine – o distanță infimă, de fapt.
Mormântul lui fusese strâns între două movile făcute manual și
amintea de o barcă printre valuri.
Nastia, cred, s-a gândit data trecută că am de gând să îl dezgrop.
Oare am de gând? Mai degrabă nu. Deși nu mi se pare că a-i
deschide mormântul ar fi ceva de speriat. Nu mai de speriat decât să
vezi foială într-un mormânt la Solovki. Ei, și Terenti Osipovici mort
nu s-ar fi deosebit probabil foarte mult de el viu: capul lui semăna și
când trăia cu un craniu. Da, aș fi vrut tare mult să-l văd. Dacă s-ar
putea să cobor ăștia doi metri, aș coborî la el. Dacă mi-ar spune de-
acolo „Du-te fără frică!”, m-aș duce.

[Geiger]

Lui Innokenti trebuie să i se facă urgent o tomografie

computerizată a encefalului. Tomograful de la clinica noastră s-a
stricat, a trebuit să vorbesc la altă clinică.
În oraș sunt extrem de puține aparate, unul-două, atât. La fiecare
e o coadă imensă.
Am încercat să explic pentru cine este necesar. Au dat din cap
compătimitor. Au explicat că înscrierile se fac cu o jumătate de an
înainte. Au propus o variantă mai rapidă: patru luni. Ca pentru un
om care a stat congelat. O, mein Gott…63
Am dat trei sute de dolari – a fost programat pentru poimâine.

[Innokenti]

Niște lucruri ciudate cu memoria. Lapsusuri de scurtă durată.

La rugăciunea de dimineață te rogi la Sfânta fecioară: „Izbăvește-
mă de amintirile cele multe și cumplite” – și mă rog. Numai că
lapsusurile mele sunt de altă natură: din când în când uit ce mă
pregăteam să fac acum un minut.
Dar amintirile cele cumplite rămân.

Joi [Nastia]

Platoșa s-a înscris la Arhiva de Istorie.

— Ce-o să cauți acolo? întreb.
— Contemporani de-ai mei.
— Păi și eu sunt contemporana ta, râd eu, cine-ți mai trebuie?

63 Dumnezeul meu (în germană în original).

 Dar el n-a râs.
— Așa, tot felul de oameni, zice, nu foarte importanți în
comparație cu tine. Martori mărunți ai vieții mele.
M-am strâns în el, și el m-a sărutat pe frunte. Îmi place când mă
sărută pe frunte. Îmi plac și celelalte săruturi ale lui, dar în astea e
ceva deosebit – prietenesc, frățesc chiar. E ceea ce, mai întotdeauna,
nu are de-ajuns nici cel mai bun amant. Acum înțeleg de ce a ținut
așa de mult bunica la el. Și dacă stai să te gândești, i-a rămas
credincioasă toată viața. Iar eu nu-l iubesc mai puțin. Înainte nu
spuneam lucrurile astea nici mie, nici lui. Dar azi, înainte de culcare,
i-am spus. Stând în picioare, pe jumătate întoarsă către el. El mi-a
pus mâinile pe umeri și m-a întors spre el. Am stat mult așa. În
tăcere.
Mâine i se face tomografia. Sunt, nu știu de ce, neliniștită.

Vineri [Innokenti]

Astăzi a fost tomografia organizată de Geiger. Starea mea nu îl

bucură (nici pe mine, sincer să fiu), de-aceea suntem aici, la un
centru de consultare. Geiger e neobișnuit de grav. Spune că trebuie
să lămurim ce e cu starea mea. Starea mea e fituită de mult, remarc
eu. Gluma are ceva de bravadă jalnică. Geiger nu râde. Și niciunul
dintre cei care manevrează tomograful nu râde.
Înainte de a trece la treabă sunt întrebat dacă nu am claustrofobie.
Ce poate spune cineva care a zăcut atâția ani într-un termos
înghețat? Interesant, imediat ce m-au întrebat, am început să nu mai
fiu sigur. M-am întrebat și eu în timp ce mă descălțam. N-am avut
răspuns nici când m-am întins pe cușetă. Eram confruntat cu
întrebarea asta pentru prima dată. Și am răspuns „nu”.
Dar când deasupra mea s-a închis capacul și am început să intru
încet într-un fel de tub, m-am gândit că probabil trebuia să spun
„da”. Prea amintea asta de deplasarea sicriului la crematoriu –
arătată într-un program TV. Și capacul aparatului amintea teribil de
un capac de sicriu. Nu degeaba mă rugase doctorița să închid ochii.
De ce nu i-oi fi închis?
Ultimul lucru pe care l-am văzut intrând în tub a fost faptul că
doctorița a dispărut după o ușă de fier. De fier! Și eu să nu mă mise
în tubul ăsta. Mă întreb ce trebuie să fi simțit Gogol, dacă e adevărat
ce se povestește despre el… M-a cuprins o panică nemanifestă. Am
închis degrabă ochii. Mi-am închipuit bolta înstelată deasupra
capului. Mi-a fost mai ușor. Ceva a început să bâzâie, să pârâie, pe
urmă a amuțit. Din nou a început să bâzâie. Inteligenta mașină mi-a
radiografiat creierul. Acum, drăguța de ea, o să vadă de ce mi se
sucesc picioarele și de ce am devenit uituc. Și o să raporteze totul,
calm și fără părtinire.
Am ieșit din tub. În timp ce îmi legam șireturile la ghete, am
văzut cum Geiger a luat din mâinile doctoriței radiografia și s-a
uitat la ea în lumină. După fața lui nu a fost clar dacă era mulțumit
sau nu. Și-a luat la revedere și a plecat la clinica lui. Cu radiografia
sub braț.

[Geiger]

O catastrofă.
Nu știu cum m-am stăpânit în fața lui Innokenti. O adevărată
catastrofa – a fost clar de cum mi-am aruncat ochii pe radiografie.
Dar cu toată atenția am examinat totul abia la clinică – m-am luat
cu mâinile de cap. E de nedescris numărul celulelor care au murit.
Cel mai îngrozitor lucru este că nu am nici cea mai vagă idee
despre cauza nemijlocită a morții celulelor.
Sigur, la o privire generală, e limpede că înghețarea, dar
mecanismul? Care e mecanismul concret a ceea ce se petrece? Fără a
înțelege clar acest lucru nu e posibilă niciun fel de intervenție.
Și totul începuse ca o „poveste de succes”…
 Fiindcă, după dezghețare, totul a fost în perfectă ordine. Lui
Innokenti, încă inconștient, i s-a făcut o tomografie. Atunci
tomograful mergea…
O întrebare importantă: ce să le spun Platonovilor?
Sau să nu le spun? Iar dacă spun, să le spun amândurora? Unuia
din ei?
Cui?

[Innokenti]

Astăzi am fost la arhivă. Numai că nu m-au întâmpinat cu pâine

și sare. Simt, se vede, o înrudire cu mine: doar sunt eu însumi
aproape un fenomen de arhivă. M-au întrebat ce perioadă istorică
mă interesează. Dar pe mine nu mă interesează o perioadă istorică,
ci oameni. Plus niște sunete, mirosuri, modul de a se exprima, de a
gesticula, de a se mișca. Câte ceva îmi amintesc, dar unele le-am
uitat deja. Le-am uitat cu totul. Când am spus asta, au tușit, au
zâmbit. S-au gândit probabil că nu m-am dezghețat încă de tot. Mi-
au spus să precizez anii. Ei, am spus, cam din 1905 până în 1923.
Asta pentru Piter. Iar din 1923 până în 1932 – pentru Solovki. Un
angajat roșcovan pe nume Iașin a fost trimis la depozit după
„cartoane”.
Cartonul e o cutie mare cu materiale de arhivă. Iașin a adus mai
multe, cuprinzând diferite perioade. În fiecare carton era un opis.
Am deschis opisul din primul carton și m-am cufundat în cercetarea
lui. Erau acolo liste cu instituții și cu personalul lor, arhive ale
birourilor, dispoziții ale autorităților și chiar grupaje de tăieturi din
ziare. Ceva mai încolo continua să stea cel care adusese totul, Iașin,
și îi simțeam în ceafa privirea compătimitoare.
Compătimirea roșcovanului s-a dovedit a fi activă. În cele din
urmă s-a apropiat de mine și și-a oferit ajutorul. A întrebat ce nume
mă interesează în primul rând.
 — Numele acestea pentru dumneavoastră nu… am început eu,
dar Iașin m-a întrerupt.
— Faceți o listă a lor, cu anii în care presupuneți că au activat.
Pentru început, să zicem o listă cu zece persoane.
Care sunt anii activității lui Terenti Osipovici? De altfel, cu
Terenti Osipovici lucrurile sunt, mai mult sau mai puțin, clare –
drumul lui s-a sfârșit la cimitirul Nikolski. Dar ciudatul meu tovarăș
Skvorțov? Skvorțov, cel gonit de la coadă în Petrogradul înfometat.
Cel de-o seamă cu veacul. Dar cekistul Voronin? Activitatea lui am
simțit-o cu vârf și îndesat, cu fiecare celulă a corpului meu. Skvorțov
și Voronin,64 două păsări neasemănătoare care au zburat prin viața
mea… Am scris zece nume și i le-am dat lui Iașin.

Marți [Nastia]

Mă gândesc tot timpul la sănătatea lui Platoșa. Simt neliniște.

Ziua, temerile astea mi se par aproape caraghioase, dar noaptea –
nu prea. De fapt, ce le provoacă? Nimic. Nimic! Sunt niște temeri pe
care le are Geiger și care, sper, nu se vor confirma. Ele m-au și
speriat de fapt.
Azi-dimineață m-am dus în baie, chipurile, să mă spăl pe dinți –
m-am încuiat și mi-am înăbușit hohotele de plâns. Am dat drumul
la apă, ca să fiu sigură că nu se aud. Chiar și nasul mi l-am suflat
fără zgomotele de trompetă – de fapt, mi-am șters fără zgomot mucii
–, că nasul ți-l sufli când plângi.
Drept e că ți-l sufli și-așa, pur și simplu.

[Innokenti]

A sunat Iașin, a spus că a găsit date despre Ostapciuk.

— Notați.

64 Skvoreț – graur; voron – corb.

 — Notez.
Ostapciuk, Ivan Mihailovici. Anul nașterii: 1880. Din 1899 până în
1927 a lucrat ca paznic la Observatorul Pulkovo.
(În anul 1921, adaug, făcea împreună cu mine, pe Jdanovskaia
Naberejnaia 11, panouri agitatorice din scânduri bătute în cuie.
Beam un basamac tulbure, pe care i-l trimiteau de la țară rudele
soției lui, și stăteam tolăniți pe scânduri.)
Vasăzică, în anul 1927 pleacă chiar în satul acela, Divenskaia,
care, în treacăt fie spus, se află nu departe de Siverskaia. Pleacă,
presupun eu, doar de frică, fiindcă presimte teroarea. Lui Ostapciuk,
după cât se vede, i se pare că teroarea e mai ușor de îndurat la țară.
Dacă e așa, Ostapciuk se află în eroare.
După câteva luni este arestat în satul acela pentru agitație și
propagandă antisovietică. Una dintre dovezile legate de această
activitate a fost confecționarea panourilor agitatorice într-o însorită
zi de mai a anului 1921. Se vede că după aceea au fost atârnate pe
aceste panouri materiale considerate de anchetă antisovietice. În
câmpul de vedere al anchetei puteam să nimeresc și eu, care luasem
parte la confecționarea panourilor, dar, cine știe de ce, nu am
nimerit. Nu cumva pentru că la vremea aceea eram închis pentru
omor? Puțin probabil. În locul anchetatorului, eu, dimpotrivă, aș fi
legat un caz de celălalt, căci un ucigaș, nu încape nicio îndoială, e cel
mai bun candidat pentru acțiuni agitatorice antisovietice.
Dar cel mai interesant lucru abia urmează: agitatorul antisovietic
Ostapciuk era la începutul anului 1923 la Solovki. Puteam să ne
întâlnim? Teoretic, da – dacă îl trimiteau pe Ostapciuk la
Laboratorul pentru înghețare și Regenerare. Dar nu l-au trimis, și
destinele noastre s-au despărțit din nou. În anul 1935 s-a întors la
Leningrad și s-a aranjat la dragul lui Observator Pulkovo, unde a
lucrat chiar până la moarte, survenită în anul 1958.
Toate acestea Iașin le-a aflat din dosarul personal al lui
Ostapciuk, păstrat printre materialele Observatorului Pulkovo. În
aceleași hârtii s-a găsit indicat și locul unde a fost înmormântat Ivan
Mihailovici: cimitirul Serafimovsk. Apreciind devotamentul
angajatului în timpul vieții, Observatorul nu l-a lăsat nici după
moarte. În rapoartele financiare ale instituției, spune Iașin, s-a
păstrat nu numai decontul pentru construirea unei pietre de
mormânt, ci chiar și cel pentru coroanele și florile duse la
mormântul răposatului. O dată la cinci ani figurează și cecurile
pentru cumpărarea vopselei „imitație argint”, ceea ce dovedește că
gardul este vopsit regulat. În colțul din dreapta sus al
monumentului stă gravat în latina necunoscută lui Ostapciuk: Per
aspera ad astra65.

[Geiger]

Astăzi am stat de vorbă cu Nastia. I-am explicat totul. Mai bine

zis, i-am explicat tot ce am putut, pentru că nici eu nu înțeleg prea
mult.
Despre latura medicală a problemei nu am să scriu aici. Am
descris-o în toate aceste zile în istoricul bolii, iar să o repet acum ar
cam fi o prostie. O prostie, mai ales pentru că descrierea mea
conține numai întrebări.
Nastia a simțit acest lucru și a cuprins-o panica. În primul
moment m-a prins strâns de braț. A făcut o criză de nervi.
E bine că e așa. Ar fi fost mai rău dacă emoțiile s-ar fi interiorizat.
Din starea aceea e mult mai greu de ieșit.
Am o stare de spirit oribilă. Medicul nu trebuie să se atașeze de
pacient. Asta face să fie mai rău pentru amândoi.
Numai că pentru mine Innokenti nu e un pacient. După ce am
reușit să îl scot viu din azot, mi-a devenit ca un fel de fiu. Sună
emfatic, dar așa e. Cu atât mai mult cu cât nu am un fiu. Nici fiică

65 „Pe căi anevoioase către stele“ – dicton provenit dintr-un vers al

tragediei Hercule furios de Seneca.
nu am.
Interesant, oare Nastia îi spune lui Innokenti ce se întâmplă cu
creierul lui? Eu nu i-am interzis nimic. Nu știu nici eu dacă să îi
spun.
Dar dacă întreabă? Bun, dacă întreabă, atunci… Nici atunci nu
știu. Aș zice că l-am studiat bine, dar nu pot să prevăd reacția. Dacă
e să i se spună, probabil că e mai bine să o facă Nastia.
Mă uit și văd: am pe braț o vânătaie – m-a strâns cu adevărat
Nastia. Dar și ea e adevărată. În ciuda aiurelilor pe care le are în cap.

Joi [Nastia]

Am avut o discuție cu Geiger. O așteptam. Înțelesesem deja că nu

trebuie să mă aștept la vești bune. Mi-e greu să reproduc în detaliu
ce a spus, dar esența celor spuse e ucigătoare. În creierul lui Platoșa
au început să se „stângă” în masă celulele. Spunând „stingere”,
Geiger avea în vedere nu moartea lor deplină, ci o slăbire bruscă a
funcțiilor. Situație în care multe celule mor și numai un număr
nesemnificativ dintre ele se regenerează. De regenerare, după
părerea lui, vorbește faptul că Platoșa a încetat să șchioapete cu
piciorul drept. În același timp, starea lui generală se înrăutățește – și
destul de rapid. Zilele astea, Geiger o să încerce să vadă ce e cu
măduva spinării lui Platoșa – vede și acolo probleme.
Acum eu expun toate astea coerent, dar când am auzit cele spuse
de Geiger am fost ca nebună. Acum îmi e jenă. El și așa se poartă
reținut cu mine (parcă eu nu văd?), dar acum chiar o să fugă de
mine. Nu l-am întrebat dacă e bine să îi spun totul lui Platoșa, dar
pe urmă am înțeles că trebuie să hotărăsc eu singură. Pe de o parte,
e îngrozitor să pui pe un bolnav o asemenea povară, dar pe de alta –
curând el o să înțeleagă oricum că i se ascunde ceva, și atunci starea
lui va fi și mai rea. M-am gândit, m-am gândit, dar n-am ajuns la
nicio concluzie. Seara, când l-am văzut, am izbucnit în plâns și i-am
spus tot. Sigur, nu tot. Exact cât mă pregătisem să-i spun dacă mă
hotărâm. Și rezultatul a fost că m-am hotărât.
El a ascultat totul calm. A spus că era de așteptat. Că deceniile
petrecute în azot lichid trebuiau să se manifeste cumva.
Când eram deja în pat, am spus:
— Biruim noi totul. Trebuie doar să nu ne pierdem speranța.
M-a luat în brațe. Și-a apăsat buzele de rădăcina nasului meu. A
șoptit:
— Bineînțeles. Mă ocup cu asta de când sunt.

[Innokenti]

Nastia mi-a spus de rezultatele RMN-ului 66. Mai bine spui toate
trei cuvintele – rezonanță magnetică nucleară că prescurtarea sună
cam de speriat. Ca, de altfel, și rezultatele investigației.
Azi m-am dus la cimitirul Serafimovsk. Din descrierea de la
arhivă știam că mormântul lui Ostapciuk e chiar lângă biserica
cimitirului. L-am găsit fără nicio greutate: inscripția Per aspera ad
astra sare în ochi de departe. Pe piatra care se închisese la culoare se
dăduse de curând cu aceeași vopsea cu care se vopsise gardul.
Interesant, în mulțimea celor spuse de Ostapciuk în ziua aceea de
neuitat, tocmai despre stele nu fusese nicio vorbă. Ziua întâlnirii
noastre – devenită zi a despărțirii.
Fiindcă m-am și gândit chiar atunci: mă văd cu el pentru ultima
oară, și a fost de-ajuns pentru ca întâlnirea să îmi rămână în
memorie. Nu că mi-ar fi făcut cine știe ce impresie contactul cu
Ostapciuk; gândul că ne despărțeam pentru totdeauna m-a
impresionat. Nu-mi intra în cap și era înfiorător, fiindcă pierderea
oricărui om și a oricărui lucru face parte din moarte. Care e
pierderea a tot.
Aici, la cimitirul Serafimovsk, îl văd pe neașteptate pe Ostapciuk

66 În rusă – MRT (poate, trimitere la mertveț – mort).

în persoană turnând basamac în căni. Contradictoriu cum e, mirosul
poșircii îl face să se strâmbe și în același timp să se bucure de el. E
gol până la brâu, și-a scos tunica, fiindcă și-o cruță și nu vrea s-o
terfelească degeaba. Șade pe postamentul mormântului său și,
ținându-se cu degetele de nas (e tare basamacul), ridicând bărbia,
primește în el băutura. Eu urmăresc cum i se mișcă lui Ostapciuk
mărul lui Adam.
Acum e rândul meu: scot provizia de vodcă și o torn în paharele
de argint luate de acasă – în 1921 nu exista un asemenea lux, dar cu
atât mai bine pentru noi amândoi. Bem, fiindcă așa se cuvine în
acest loc (aici nu trebuie să facem panouri), dar, sincer să fiu, de
mult voiam să beau cu Ostapciuk. El se află la doi metri de mine –
fie, nu alături, ci sub pământ – dar e aici. Mă gândesc că de această
dată are pe el tunica sau ceva pentru ocazii – firește, dacă nu i-a fost
milă să le îmbrace, că în pământ se strică totul îngrozitor.
În prezența lui Ostapciuk nu-mi mai e așa frică. Cu tot
nenorocitul meu de RMN, eu, spre deosebire de el, sunt viu și,
poate, o să mai trăiesc o vreme. Pot să mă deplasez, să merg,
bunăoară, cu tramvaiul pe strada Savușkin până la poarta
cimitirului, să cumpăr vodcă, una-alta, dar, mai ales, să plec de-aici,
de la cimitir, viu. Spre deosebire de același Ostapciuk, care zace zi și
noapte sub frumoasa inscripție. Noaptea – în lumina rece a stelelor
la care, dacă e să dăm crezare inscripției, a aspirat atât de mult la
locul de muncă.

Sâmbătă [Nastia]

Ieri Platoșa a venit beat. Întreb:

— Dacă nu e un secret, unde ai băut?
— Nu e secret, bucuria mea. La cimitirul Serafimovsk, cu
Ostapciuk.
— Și cine-i acest Ostapciuk?
 — Ostapciuk, bucuria mea, e un defunct.
M-a sărutat, iar pe urmă a mai stat vreo oră și jumătate la
computer.

[Geiger]

Nu înțeleg mai deloc ce se întâmplă.

Nu sunt capabil să am influență asupra lui.
Mi-e teamă.
Azi am visat un automobil care mergea cu o viteză teribilă. Și la
volanul automobilului eram eu. Dar partea proastă e că volan nu
exista de fapt. Și nici frâne. Ca să înțelegi acest vis nu e nevoie de
interpret.
Da, știu că stingerea celulelor e rezultatul suprarăcirii de lungă
durată. Numai că asta nu mă ajută prea mult. Nu am niciun răspuns
la întrebarea cum anume are loc totul.
De ce degradarea celulelor a început abia după o jumătate de an?
Că dacă celula e degradată, în mod logic este de presupus că nu se
mai „trezește”. Dar ea s-a trezit și a stat foarte frumos trează o
jumătate de an!
Dar dacă admitem că degradarea a început imediat și acum pur
și simplu a luat-o la vale? Dar nu, n-a fost asta: Innokenti s-a aflat
sub cel mai atent control.
S-ar putea crede că am schimbat metodele de reabilitare și am
provocat stingerea celulelor. Dar metodele nu s-au schimbat. Nu s-
au schimbat!
Îmi fierbe creierul.

[Nastia]

Platoșa a fost desemnat „Omul anului”, după câte spune revista

Vremia67. Și numele revistei i se potrivește, și titlul e drăguț, dar
bucuria, bineînțeles, lipsește. Dacă ar fi fost acum o săptămână, ne-
am fi bucurat, am fi sărbătorit, of…
Platoșa se uită la noi de pe coperta revistei, dar în același timp –
de pe toate panourile și standurile publicitare: reclama din Vremia e
super. Cei de-acolo au găsit o fotografie excelentă: subiectul, vădit
lucru, nu știe că e fotografiat, vorbește cu cineva, zâmbește.
Fotografia e, bineînțeles, alb-negru, și lumina e pusă formidabil, dar
ce are mai simpatic sunt ridurile care apar odată cu zâmbetul. Ca un
artist de cinema e Platoșa acolo.
Pe lângă fiecare chioșc încetinesc fără să vreau pasul. E frumos.
Ah, frumos! Și mă gândesc: cu el, așa cum e, nu se poate întâmpla
nimic. Doar există totuși o oarecare logică în evenimente! Altceva e
un bătrân cu privirea tulbure, uzat de viață, pe când aici e un tip
care arată ca un playboy (că nu știe nimeni că el nu e playboy),
poftim – un Brad Pitt sută la sută –, și atunci cum, mă întreb, cum să
asociezi toate astea cu „stingerea celulelor”?

[Innokenti]

Întâi am citit Robinson Crusoe, iar apoi Evanghelia, pilda fiului

rătăcitor.
I-am spus cândva Nastiei că mila e mai presus de dreptate. Iar
acum m-am gândit: nu mila, ci iubirea. Mai presus de dreptate e
iubirea.

[Geiger]

Am trecut după lucru pe la Innokenti.

Era singur acasă. E prima oară când ne vedem singuri după
tristele noutăți despre starea lui.

67 Timpul.
 În prezența Nastiei era mai ușor. Ea nu lasă să se instaleze
tăcerea, sprachfreudiges Mädchen68.
Dar acum, jumătate din timp am tăcut. Nici el, nici eu n-am vrut
să vorbim despre rezultatele investigațiilor.

[Innokenti]

Nevski. Înmormântarea aviatorului Frolov. Seva și cu mine am

venit să îl conducem pe ultimul drum pe acest om curajos. Părinții
mei îl deplâng și ei pe aviator, dar acasă. Nu au venit, ca să nu
plângă în fața oamenilor – știau că nu se vor putea stăpâni. Dar Seva
și cu mine – de ce să nu plângem? Plângem. Eu, care am doisprezece
ani, stau fără să mă rușinez pe umerii lui, ca să văd cât de cât ceva –
stau mulți așa. Ne-am înțeles ca pe urmă să îl țin eu pe umeri, dar,
nu știu cum, nu s-a făcut. Am uitat. Mâinile mele sunt încleștate sub
bărbia lui Seva, și simt cum cad pe ele lacrimile lui.
Iată, apare cortegiul funebru, care pare să tot treacă pe lângă noi.
Fixez avid cu privirea această imagine, și pe urmă o răsucesc de
atâtea ori în memorie, încât, în conștiința mea, ea rămâne multiplă.
Ca într-o filmare inversă, cortegiul se întoarce în grabă spre capătul
lui Nevski și își începe din nou solemna înaintare.
Primii, cu crucea, prapuri și coroane, merg ofițerii. Crucea în
centru, prapurii pe margini, coroanele la urmă. După ei defilează
două coloane care duc ordinele și medaliile defunctului. Și în sfârșit,
catafalcul cu un baldachin înalt, care se înalță deasupra întregii
procesiuni. Sub baldachin e sicriul închis. În sicriu este defunctul
drag nouă tuturor. Icar, cum scrie pe una dintre coroane.
Toate acestea plutesc lent spre noi. Strigătele și discuțiile din jur
se sting. Se aude doar țac-țac-ul cailor înhămați la catafalc. Mă înfig
în părul lui Seva, dar el nici nu bagă de seamă. Încerc să mi-l
închipui pe Frolov în sicriu – mâinile puse pe piept cu icoana, o

68 Fată vorbăreață (în germană în original).

cunună de hârtie pe frunte. Palid. Miros de tutun de la buzele lui.
Aroma ultimei țigări, fumate datorită mie.
Noi stăm cu spatele la Gostinîi Dvor69, iar pe lângă noi, imensă, ca
o mare, mulțimea curge spre lavră. O mare vâscoasă, care acoperă
tot ce îi iese în cale – tramvaie cu cai, trăsuri, felinare. Tot ce a
nimerit în acest șuvoi, indiferent de natura lui, este deopotrivă de
imobil.
În sfârșit, mă grăbesc, și ne alăturăm acestei mulțimi, fiindcă
deplasarea e posibilă numai într-o direcție – spre cimitirul Nikolski.
Mergem pe Nevski – pe lângă grădina Ekaterininski, pe podul
Anicikov, prin piața Znamenskaia –, ei, și ajungem, așadar, la lavră.
Nu înțeleg de ce nu m-am dus până acum la cimitirul Nikolski la
mormântul aviatorului Frolov.
Iată, aceasta este imaginea. Anotimpul nu mi-l amintesc. Pe
Nevski – păi da, dacă nu e zăpadă – nici nu-ți dai seama de
anotimp. Copaci aproape că nu găsești aici, iar oamenii se îmbracă
toți cumva nediferențiat, fără să ia seama la anotimp. Dar, dacă stai
să te gândești, aici nici nu sunt anotimpuri. Este timp de iarnă și este
timp de neiarnă, iar tot restul lipsește pe meleagurile noastre.

[Nastia]

Zilele trecute, Platoșa a spus că trebuie să ne cununăm. Dar eu

am înțeles ce înseamnă. El vrea să treacă legătura noastră în
domeniul veșniciei. Consideră că nu ne mai putem baza pe timp. Că
zilele lui sunt numărate. Nu o spune direct, dar frazele aruncate de
el în diverse împrejurări cam dau un astfel de mozaic. Pe care îl văd
numai eu, pentru că eu sunt cu Platoșa tot timpul. Bun, poate și

69 În traducere literală Curtea oaspeților. în prezent are sensul de piață

acoperită sau centru comercial. La origine, termenul desemna o incintă cu
mici magazine în care negustori din alte orașe veneau la date prestabilite
să își vândă marfa.
Geiger. Da, sigur, Geiger.
El, deși nu știe de această intenție a lui Platoșa, îi simte bine
starea. Iar eu o simt pe a lui. Cred că nu suferă mai puțin decât noi,
dar nu discută nimic despre boală – nici cu Platoșa, nici cu mine.
Așteptam de la el niște cuvinte liniștitoare, dar până la urmă n-am
mai așteptat. La început m-a șocat, dar pe urmă am înțeles care e
problema. Geiger e un om rațional și în același timp cinstit, la modul
nemțesc. Nu știe ce se întâmplă cu Platoșa și din cauza asta nu
găsește cuvinte liniștitoare. Mă gândesc că, fără să se bazeze pe
fapte, i se pare nu numai absurd să mă liniștească, ci și imoral. Iar
aici se înșală rău.
Platoșa nu spune nici el nimic – din alte motive. El e un om
curajos și preferă să țină totul în el. Se teme să nu mă traumatizeze.
Pe Geiger nu se teme să nu-l traumatizeze, dar în privința asta sunt
amândoi de părere că nu are sens să discuți ceea ce nu înțelegi. Și
tac și unul, și altul. Când eu încerc să vorbesc despre asta, niciunul
din ei nu mă sprijină.
Da, a sunat acum Jeltkov, l-a felicitat pe Platoșa pentru „Omul
anului”. I-am făcut semn lui Platoșa: invită omul la un ceai, că îi face
plăcere. Nu l-a invitat.

[Innokenti]

Săptămâna asta a sunat de două ori Jeltkov – o dată când era și

Nastia, o dată în lipsa ei. De telefonul în lipsa ei nu i-am spus.
Atunci mi-a zis că are pentru mine un proiect politic interesant. Că
eu, ca om călit ca pe timpuri (o fi avut în vedere azotul?), aș putea fi
de folos… Nu l-am lăsat să termine. I-am spus că eu sunt în primul
rând un om apolitic.
— Dar, a obiectat el, nici n-ați auzit în ce constă proiectul meu!
— Bine că n-am auzit. Dacă mă pomenesc că e vreun secret de
stat, și eu, refuzând, trebuie să trăiesc cu el?
 — Păi chiar e secret, a bombănit Jeltkov. Bun, ne lipsim de
proiecte. Mai bine să bem un ceai, da?
A hohotit cu râsul lui dinainte – ca atunci când am băut ceai.
De ce o considera Nastia râsul ăsta sincer?

[Nastia]

Astăzi Platoșa s-a dus la Geiger la clinică pentru analiza

periodică de sânge, iar eu m-am dus la catedrala Sfântul Vladimir.
Am mers prin parcul care, se spune, a fost înainte cimitirul bisericii.
Pe alei, ici și colo, fără să facă încă un covor – frunze de arțar și de
plop. Mi-am dat seama deodată că e deja începutul toamnei. Așa, o
ușoară ofilire, nu e încă vestejirea.
Până acum am mers la biserică amândoi, iar acum am venit
singură, și mi s-a strâns inima. Oare vine ziua când o să merg pe-aici
singură? Dacă ar fi numai gândurile astea, le-aș putea goni cumva,
dar acum mai văd și că e toamnă: un fel de ducere cu totul. Când
am trecut pe lângă săraci la poarta bisericii, nici nu m-au acostat,
pur și simplu m-au petrecut cu privirea – vasăzică, așa o figură
aveam.
A fost slujba de seară – nu știu bine cum se numește. Lăcașul e în
semiîntuneric, e luminat doar de lumânări. După ce am intrat, m-
am îndreptat spre altarul din stânga, unde e icoana marelui mucenic
și tămăduitor Pantelimon. Lângă icoană era atârnată rugăciunea
către el, și am citit-o. Iar după aceea mi-am lipit fruntea de sticla
icoanei și am stat mult timp așa. I-am povestit lui Pantelimon despre
Platoșa. Despre cât a suferit și s-a chinuit el în viață, dar mai ales
despre faptul că noi așteptăm acum un copil. Alături de mine erau
oameni care sărutaseră icoana, sticla de sub fruntea mea nu mai era
rece, și eu tot povesteam și povesteam. Mișcăm în tăcere din buze.
Căldura geamului pe care îl încălzisem se transforma pentru mine
în căldura lui Pantelimon. Ajungeau până la mine rugăciunile spuse
cu glas încet, și asta îmi aducea liniște.
Pe urmă am stat la Mântuitor, la icoana Bucuria tuturor celor
necăjiți. N-am mai avut niciodată până acum o discuție de felul ăsta,
iar acum uite că s-a putut. A fost o discuție adevărată, deși am
vorbit numai eu. Răspunsul a fost speranța care a luat locul
deznădejdii. Bucuria fără seamăn a unei necăjite.
M-am întors acasă mai târziu decât Platoșa. Când m-a întrebat
unde am fost, i-am povestit, deși nu avusesem de gând. Mi-era
teamă că spunându-i de biserică o să-și dea seama cât de gravă mi
se pare starea lui. Mi-era teamă că asta poate să-l dărâme definitiv.
Nici nu bănuisem că voi fi cuprinsă de o astfel de bucurie și că o să
pot să i-o împărtășesc.
Mi-a spus:
— Strălucești toată. Mă tem că dacă n-o să-mi meargă cum
trebuie, lumina asta a ta o să se transforme în ceva contrar.
La asta, sincer vorbind, nu mă așteptam.
— Tu îmi propui să mă rog pentru tine și să nu cred că se poate
îndeplini? Dar ții minte că la Cehov e undeva un preot care
ducându-se să se roage pentru ploaie își ia cu el umbrela?
— Nu-i nevoie de umbrelă. Doar roagă-te.
M-a sărutat pe frunte. N-are dreptate. Nu are!

[Innokenti]

La Nastia a venit Salvarea. De câteva zile se plângea de o greutate

în burtă, dar nu m-a lăsat să chem un doctor, iar astăzi situația s-a
înrăutățit de tot, așa că a trebuit să chemăm. Bine că doctorii au
cerut să fie dusă la maternitatea Nevski, unde a fost ținută sub
observație de la începutul sarcinii. Nu înțeleg de ce, ca un prost, n-
am insistat mai devreme pentru spital. Ba înțeleg, desigur. Îi era
groază să mă lase singur. Și mie mi-e groază să rămân. Numai că
acum la ce să mă aștept? Numai când mă gândesc la asta mi se face
rău. Fiindcă trebuia să insist. Să o iau de mână și să o duc la spital.
Când am ajuns cu ea la maternitate, mi-era chiar rău. Am rugat să
mă duc cu ea în salon, să stau lângă ea – unde-o fi! Ce-i cu
dumneata, frate, de-ați venit așa de târziu – e noapte-afară! Ca și
cum am ales noi când să venim… Mai departe de camera de gardă
nu m-au lăsat. Iar pe Nastia au dus-o cu targa în salon. E așa de
dureros să vezi pe cineva apropiat dus cu targa. Of!
Am mai stat vreo oră pe un pat la camera de gardă. Au venit să
mă examineze: cred că a fost prezent tot personalul spitalului. De
examinat, m-au examinat, dar ca să fiu lângă Nastia n-au făcut
nimic. Ni-mic. Până la urmă m-au rugat să părăsesc și patul: la ei,
deh, spitalul trebuie închis noaptea. Am plecat fără să scot o vorbă.
Aș fi putut, sigur, să le spun cum îmi e rău, dar n-am găsit cuvântul
ca atare.
După câteva minute m-am pomenit pe Nevski. Am intrat la
metrou, mi-am cumpărat și cartelă – dar n-am plecat.
— Mergeți? m-a întrebat angajata. Că și închidem.
Închideți. În clipa când m-am imaginat acasă fără Nastia, m-am
răzgândit și n-am mai plecat. Ieșind de la metrou, m-am îndreptat
spre gara Moskovski, am hotărât să stau acolo. Oameni, mulți
oameni – iar eu visam la un loc luminat și fără lume. Nu-mi ardea
nici să vorbesc cu ei, nici chiar să-i văd. Nu-mi ardea să știu că ei
sunt. Fiindcă în general, după ce mă despărțisem de Nastia, era mai
bine ca ei să nu fi fost. Prezența lor făcea doar să simt și mai acut
singurătatea. Am stat la gară vreo oră și jumătate.
Am ieșit în piața Znamenskaia – așa o țin minte, ca Znamenskaia,
când era încă biserica, cu genialul monument. Mi-am imaginat cum,
cu un mers de piatră, revine la locul său împăratul. În față, mașini
cu semnalizatoare închid circulația pentru Maiestatea Sa: nu se
așteptaseră. Calul său pășește încet: țăcănitul copitelor, scântei pe
asfalt. Dacă m-am întors eu, de ce nu s-ar întoarce împăratul?
Amândoi suntem istorie.
 Am pornit-o încet în direcția lavrei. Am obosit, picioarele mi se
îndoiau. În fața unei case era o masă de bucătărie, scoasă de cineva.
M-am așezat pe ea. Băteam ușor darabana cu picioarele în portiță,
scoțând un sunet surd de tobă. Niciodată nu mai stătusem așa pe
Nevski. Pe o masă de bucătărie. M-am odihnit puțin; am plecat mai
departe.
Spre mirarea mea, intrarea în lavră era deschisă. Oamenii care
stăteau la poartă așteptau ceva. După un minut a apărut o mașină
Vodokanal70 și a intrat încet pe poartă. M-am dus și eu, mergând încet
în urma ei. Nu m-a oprit nimeni: evident, aduceam prin ceva a
lucrător de la Vodokanal. Poate prin îngândurare. Oamenii care au
de-a face cu apa sunt deseori îngândurați.
După o scurtă șovăială, m-am hotărât să intru în cimitirul
Nikolskoe. Am văzut că mașina se îndrepta și ea spre cimitirul
Nikolskoe. Mergea la fel de încet, parcă pe pipăite, și lumina
farurilor ei smulgea din umbră copacii și monumentele. Care
căpătau dimensiuni incredibil de mari și se mișcau în razele de
lumină schimbându-și locurile, pierzându-și umbrele și căpătând
altele.
La cimitirul Nikolskoe se lucra de zor. În lumina unor reflectoare
puternice urlau două excavatoare care scoteau pământ, așa mi s-a
părut, din morminte și îl puneau pe spațiile libere. Nu, nu din
morminte. Când m-am apropiat mai mult a devenit clar că utilajele
lucrau pe alee – săpau un șanț dintr-un capăt în altul al ei. În acest
timp, deasupra șanțului se vedea nu numai pământ, ci și câteva
sicrie scoase la suprafață. Rândurile de morminte, după numeroșii
lor ani de existență, încetaseră să mai fie rânduri, și erau morminte
care ocupau aproape jumătate din alee. La acestea, era clar, se lucra
acum.
Mi-am amintit că mormântul lui Terenti Osipovici ieșea și el din
rând, și gândul că o să-i fie tulburată pacea ca să se facă pe ascuns

70 Întreprindere comunală de alimentare cu apă și canalizare.

un șanț – da, gândul ăsta m-a străfulgerat. Trecând de-a lungul
șanțului care se întindea în urma celui de-al doilea excavator, m-am
oprit (imaginea se potrivește perfect) ca înțepenit: sicriul lui Terenti
Osipovici stătea deja pe un morman de pământ proaspăt. Firește, nu
puteam fi sigur că în sicriu era chiar Terenti Osipovici, dar sicriul
stătea chiar deasupra mormântului lui – cine să fi fost acolo dacă nu
el?
M-am dus lângă sicriu. O scândură laterală se desprinsese, dar
lumina reflectorului nu cădea în locul acela. Nu se vedea nimic prin
el. Fără să deschizi capacul nu puteai fi sigur că acolo era Terenti
Osipovici. Dar cum s-o faci?
În timp ce mă tot gândeam, din mașina venită s-a întins o
conductă flexibilă. S-a desfășurat de pe un tambur gigantic care se
învârtea cu un sunet neașteptat de fin. Se montau conducte de
alimentare cu apă în cimitir – noaptea, ca să nu deranjeze pe nimeni.
Conducta era pusă frumos pe fundul șanțului. Toți se uitau ca vrăjiți
cum, ca să asigure alimentarea cu apă a celor vii, municipalitatea
începuse de la cei morți. Fără să atrag atenția cuiva, am făcut un pas
spre sicriu și am pus mâna pe lemnul pe jumătate putrezit al
capacului. L-am pipăit. Într-un loc era o mică fantă între capac și
sicriu. Mi-am vârât degetele acolo și am ridicat puțin capacul.
Nu a fost nevoie de niciun efort: capacul s-a ridicat ușor. Mi-am
mai aruncat o dată privirea la cei din jur – se uitau toți, ca și mai
devreme, la punerea conductei. Am ridicat dintr-o singură mișcare
capacul și l-am împins spre marginea sicriului. În raza reflectorului,
care bătea de sus, au început să se vadă rămășițele unui om. Omul
acesta era Terenti Osipovici. L-am recunoscut imediat.
Părul cărunt, lipit de craniu. Mundirul de gală, aproape neatins
de putrefacție. Așa fusese de fapt și în timpul vieții. Lipsea, ce-i
drept, nasul, și în locul ochilor se căscau două găuri negre, dar în
rest, Terenti Osipovici își semăna. O clipă m-am așteptat să mă
îndemne să merg fără frică, dar pe urmă am observat că nu are nici
gură.

[Geiger]

Nastia e în spital.
Pe Innokenti nu l-au lăsat astăzi la ea, i-au spus să vină mâine. M-
a sunat să-mi spună. Dar și să mă roage să găsesc o descriere a
aeroplanului Farman-4.
Întreb:
— Pentru ce?
El:
— Păi ca să fie, doar reconstituim un tablou general al celor trăite.
Adaugă asta la celelalte texte ale noastre.
Adaug, nu e mare lucru. Deschizi enciclopedia și scrii.
Totuși. Nu mă simt împăcat. Nu știu dacă e bine să susțin astfel
de inițiative.
Bun… O să considerăm că totul e normal.
Așadar, Farman-4, biplan – cu două perechi de aripi. Cu două
locuri. A fost produs între anii 1910 și 1916. Motor de 65 de cai
putere, elice cu diametrul de 2,5 m. Greutatea 400 kg, putea ridica
180 kg. Fuzelajul era făcut din lemn de pin, aripile și comenzile erau
învelite într-o pânză galben-crem. Sehr raffiniert71. Pe un Farman
zbura Frolov (sună ca o poezioară). Cu el, din nefericire, s-a și
prăbușit.
De ce scriu toate astea nu știu. Nu e simplu să o faci. Și totuși e
mai simplu decât să scrii despre rezultatele analizelor lui Innokenti.

[Innokenti]

Ieri-noapte am scris până am adormit pur și simplu la masă. Am

visat aeroplanul lui Frolov. În vis mi-am amintit chiar și denumirea

71 Foarte rafinat (în germană în original).

lui: Farman-4. Uite că memoria l-a păstrat și pe patru, cine ar fi
crezut! Am visat că avionul lui rulează pe aerodrom, dar nu
decolează. Aviatorul vede cum, sub ghetele lui, iarba, florile,
frunzele de ceva – totul se contopește într-o masă verde-închis. Poate
chiar era mai bine dacă nu decola… Să fi mers și să fi tot mers – ce-
ar fi fost rău? Să fi săltat pe movilite, să fi tremurat ușor din aripi.
Numai că nu așa îl iubeam noi.

[]

Am rămas peste noapte la Innokenti. Am stat de vorbă până la

trei.
A adus vodcă – întâi o sticlă, pe urmă încă una. Nu am obiectat –
ce să mai obiectezi? Am și băut amândouă sticlele.
De fapt îmi era frică să nu înceapă să mă întrebe despre sănătatea
lui. N-a început.
Îl îngrijorează mult mai mult sănătatea Nastiei acum. Îi e foarte
frică să nu moară copilul.
Discuția a alunecat nu știu cum spre modul actual de organizare
a vieții. Innokenti l-a numit anarhie. Remarca mea a fost că după
anarhie vine de obicei o conducere autoritară. Ceea ce, de fapt, e
foarte trist.
Iar Innokenti – deținutul Innokenti! – a spus că autoritarismul
este poate un rău mai mic decât anarhia.
A comparat populația țării cu peștii de mare adâncime. Ei, cică,
nici nu pot trăi decât sub presiune.
Pun asta pe seama cantității băute.
O descoperire neplăcută. Cât am stat de vorbă, Innokenti s-a
înecat de câteva ori. Probleme vizibile la înghițit, și nu e de la gât.
Ține de encefal.

[Innokenti]
 Am fost astăzi la Nastia. Nu se simte grozav și nici nu arată
grozav – e palidă, chiar verde. Nu am văzut-o niciodată așa. Am stat
la ea până seara târziu, până m-au dat afară. La prânz am mâncat
aproape toată porția ei, fiindcă ea n-a putut să mănânce. După
părerea medicului curant, e din cauza intoxicării organismului.
Mâncarea, ca s-o spunem fără ocol, nu e de la Metropol 72. Mă
gândesc și eu: doar bucătarii de-aici nu fac intenționat mâncarea așa
de proastă, nu? Pur și simplu nu pun în ea ce e prevăzut, mai pe
șleau spus – fură. Oamenii noștri. Nu e de făcut nimic cu ei.
Iar Geiger spune: nu se poate pune presiune pe astfel de oameni,
pe niciun fel de oameni nu se poate pune. Jumătate de noapte am
discutat ieri cu el despre avantajele democrației. Avantajele astea le
văd și fără el. Pe undeva or fi firești și la locul lor, dar la noi nu se
pot manifesta nicicum. În istorica patrie a lui Geiger, de exemplu,
pot, dar la noi – nu.
Eu cred că toată problema stă în răspunderea personală. Per-so-
na-lă. Când ea nu există, sunt necesare niște măsuri care să
acționeze din afară. Dacă, de pildă, un om are probleme cu coloana
vertebrală, i se pune un corset. E un lucru destul de rigid, dar el ține
corpul atunci când nu îl ține coloana vertebrală. Lucru pe care i-l voi
spune și lui Geiger. I-am dat un exemplu marin, dar acum îi voi da
unul medical.

[Geiger]

L-am examinat zilele trecute pe Innokenti și mi-a atras atenția

faptul că brațele și picioarele îi sunt puțin mai slabe. Cauza –
reducerea masei musculare. Asta indică probleme la măduva
spinării.
Astăzi i s-a făcut o tomografie prin emisie de pozitroni. Nu prea

72 Unul dintre cele mai elegante restaurante din Sankt-Petersburg.

sunt motive de bucurie. De ce oare am considerat eu că lucrurile se
vor limita la encefal? Era de așteptat ca refrigerarea să aibă influență
asupra întregului organism. Inclusiv asupra măduvei spinării. Dar
cum, cum anume a influențat? Dacă aș înțelege asta…

[]

Nastiei i s-a făcut astăzi ieșirea din spital. În timpul

tratamentului, din câte se vede, i s-a făcut o ecografie. Iar la ieșire i
s-a comunicat și principala noutate: vom avea o fetiță. O fiică. Astăzi
m-am gândit toată ziua la asta. Nu știu de ce am avut impresia că va
fi băiat. Nu înseamnă că o fetiță e mai rău: sunt lucruri care pur și
simplu par de la sine înțelese.
Pe de o parte, pe un băiat l-aș fi putut sfătui mai mult, fiindcă am
parcurs drumul ăsta, care nu e ușor. Pe de altă parte, drumul meu a
început aproape cu un secol în urmă. Mai are acum vreo valoare
această experiență – e o mare întrebare. Așa că din punctul de
vedere al experienței, nu are mare importanță dacă o să am un fiu
sau o fiică. Ca bărbat, probabil că e mai plăcut pentru mine să am o
fiică. Și, dacă stau să mă gândesc, tot ce a fost mai bun în viața mea a
fost legat de femei.
Am recitit acum – ce idioțenii! Doar e clar că aici nu sunt
aplicabile considerații abstracte. Fiindcă iubești un om concret, nu
un băiat sau o fetiță. Iată, are să se nască acest om și el va înceta să
fie o abstracție, și atunci… Dar va fi oare pentru mine acest atunci?

[]

Sunt din nou acasă. Noi suntem din nou acasă! Noi cu fetița
noastră: tocmai am aflat că avem fetită. De ce nu mi-au spus că am
fată – le-a fost frică să nu o deochi? Nu au crezut într-un
deznodământ fericit? Sau nu e decât invincibila reavoință de
sorginte sovietică? N-ai cum să ghicești și, de fapt, nici nu mă
interesează.
Mi se pare că fiica noastră o să ne scoată din groapa asta pe
amândoi – și pe el, și pe mine. Când am venit amândoi de la spital,
am spus în taxi:
— Platoșa, iubitule, de tine sunt total dependente două doamne.
Acum, pur și simplu nu mai poți să nu te ții tare.
Și el chiar a zâmbit drept răspuns, dar atât de chinuit, încât
numai că nu m-a podidit plânsul. Mai bine, zău, nu zâmbea. M-am
strâns în el, mi-am pus capul pe umărul lui și pe urmă l-am luat în
brațe. Șoferul s-a uitat la noi prin oglindă, iar noi am mers așa tot
drumul – îmbrățișați.

[Innokenti]

A sunat Iașin, a spus că are ceva interesant pentru mine. Când

am sosit, mi-a dat o mapă cu materiale despre vărul meu Seva.
Venise în urma cererii făcute de arhivă la procuratură – vasăzică,
săpase adânc Iașin… Profesionist, chiar l-am admirat. Hârtiile le-a
scos una câte una, și cu un fel de îndemânare. Cu mănuși albe, el –
roșcat. Chiar pe prima filă am dat de mine – în lista celor repartizați
la compania 13. Cu semnătura lui Seva. În dreptul a două nume era
acolo o notă care ordona detenție deosebit de severă. Unul dintre
aceste nume era al meu. Atât de mult își dorise Seva să scape de
mine?
Și cât zburaserăm amândoi cu zmeul-aeroplan, eu pe scaunul din
față, el pe cel din spate! Și nici la etapă n-a stat pe cel din față: nu m-
a împușcat, nu m-a lipsit de viață cu propria lui voință. M-a lăsat să
mor de la sine – firește, dacă moartea prin epuizare poate fi
considerată de la sine. Alergam, și eu încetineam pasul, fiindcă
vedeam că Seva își pierde suflul. Lipăiam cu picioarele prin nisipul
ud, rânjind, împroșcând stropi, iar zmeul zbura maiestuos deasupra
mării – o altă stihie pe care nu se putea alerga –, și cu el parcă
zburam și noi. Când ne poticneam, aeroplanul nostru plonja, dar
aproape că nici nu se observa, era ca și cum ar fi prins alt curent de
aer.
Cum de se poticnise atât de tare Seva, încât aeroplanul lui intrase
în picaj? Din documentele aduse de Iașin rezulta că în anul 1937
vărul meu a fost împușcat. Torturi în timpul anchetei nu erau
menționate ca atare în documente, dar după unele exclamații care
ajunseseră în procesul verbal se putea deduce că existaseră. După
exclamații, dar mai ales după natura informațiilor debitate de Seva
în funcție de loviturile primite. O discuție mai mult sau mai puțin
concretă a avut loc numai la primul interogatoriu. Restul – pentru că
Seva nu avea ce relata – aducea a încercări eșuate de a ghici ce
doreau anchetatorii.
Procesele verbale, de obicei zgârcite cu cuvintele, de data asta nu
făcuseră economie la amănunte. Era redat în detaliu ce a spus Seva
cerșind să trăiască, cât de tare bocea, ca o babă, și cum se repezea să
sărute cizmele anchetatorilor. Venindu-i, după cât se vede, un pic de
minte, la ultimele interogatorii a propus să fie trimis la asimilarea
raioanelor deșertice din Uzbekistan. Le-a cerut să vină la el peste
zece ani și să mănânce fructe din livada plantată de el. Seva le-a
descris anchetatorilor cum o să bea ceai cu toții la ceasurile serii,
când deja nu mai e arșiță și respiri în voie. Judecând după detaliile
înregistrate, spusele lui Seva au avut un mare efect asupra
anchetatorilor. Este de presupus că aceștia, obosiți de interogatorii,
visau și ei de mult la tihnita viață de grădinar. În mod ciudat, citind
asta m-am simțit și eu mai ușurat.

[]

Astăzi am vorbit pentru prima dată serios cu Innokenti despre

sănătatea lui. „Mai exact, despre nesănătate”, a corectat el. Bine că
glumește…
Mi-am amintit un banc în care e adus la spital un om cu un cuțit
între coaste. „Te doare rău?” întreabă doctorul. „A, nu, răspunde
omul, numai când râd.”
I-am spus bancul lui Innokenti. A dat din cap. A mormăit ceva de
genul că bancul ăsta ar fi despre el. Dar pe urmă și-a ridicat fata, și
avea lacrimi în ochi.
Nu eu am deschis subiectul, ci el. A început să vorbească despre
modificările pe care le observă la el. Știu sigur că nu citește cărți de
medicină, altfel aș crede că citează descrierea simptomelor
tulburărilor cerebrale.
Judecând după toate, cel mai sensibil îi este afectată memoria
operativă. Uită lucrurile care abia s-au petrecut. Nu toate, din
fericire.
În schimb, evenimentele de la începutul secolului și le amintește
fără cine știe ce efort.
A devenit isteroid – observ chiar și eu. Brusc, în toiul discuției
noastre, Innokenti a declarat că nu vede ce rost mai au însemnările.
— Ce înseamnă „mai”? întreb. Ce s-a schimbat față de lunile
precedente?
— Ei, doar înțelegi foarte bine pe ce drum mă aflu.
— Eu, unul, nu înțeleg. Din păcate, deocamdată nu înțelege
nimeni.
El s-a uitat țintă la mine. S-a uitat cu răutate.
— Să scriu numai ca să mai susții o disertație? Niciodată n-a
vorbit Innokenti așa cu mine. Am tăcut, fiindcă nu am știut ce să
spun. Deodată, s-a apropiat și m-a îmbrățișat:
— Iartă-mă, Geiger. Sunt îngrozitor de nedrept.
Și, în treacăt fie spus, eu am susținut deja toate disertațiile
posibile.
 []

M-am dus din nou la arhivă, să aflu în continuare despre

procesul lui Seva. Tablourile idilice cu grădina în pustiu alternau
din când în când, când Seva era terminat de tot, cu blesteme atât la
adresa anchetatorilor, cât și a puterii sovietice per ansamblu. E
interesant că într-o clipă din asta a amintit discuția noastră despre
locomotivele istoriei. Le-a relatat-o călăilor lui și a spus:
— N-am crezut că locomotiva asta o să mă ducă aici. Și doar m-a
prevenit Innokenti: mergi pe jos.
Noile interogatorii erau legate de lămurirea a ceea ce avea să se
întâmple cu Innokenti. Faptul că pe mine, vărul lui, Seva personal
m-a trimis într-un loc fără speranță a fost perceput ca o stratagemă
deosebit de rafinată și ca parte a unui plan criminal. Când s-a pus
următoarea dată presiune pe el, Seva a prezentat nu un singur plan,
ci trei cap-coadă, dar niciunul nu avea legătură cu situația mea de-
atunci, de care el nu știa.
Aflând că am fost înghețat, Seva a avansat o a patra variantă. Și
anume că se intenționa ca microbul revizionismului, de care eram
eu ros, să fie strecurat pe calea congelării în viitorul comunist. În
cele spuse de el nu se mai simțea spirit – doar trup făcut zob, care
nu mai voia decât să i se curme chinurile. Nu voia nici măcar viață,
de vreme ce autoînfierarea reflectată de materiale nu îi făgăduia
altceva decât împușcarea.
Tot dând la iveală noi amănunte despre el și despre mine,
nefericita mea rudă a cerut chiar să fiu dezghețat și interogat sub
tortură. Câteva file lipite la dosar făceau cunoscut că s-a întreprins o
astfel de încercare. Ea s-a sfârșit jalnic pentru anchetatori. După ce a
devenit limpede din a cui dispoziție s-au făcut experiențele cu
înghețarea, încercarea de a mă dezgheța a fost considerată
revizionistă, și eu am rămas la locul meu. Spre deosebire, de altfel,
de anchetatori, care au fost deferiți justiției.

[]

Platoșa și cu mine am hotărât să legalizăm relația noastră – în fața

lui Dumnezeu și a oamenilor. La început în fața oamenilor: pentru
cununie e necesară o ștampilă pe actul de identitate. În general, la
starea civilă e o coadă destul de lungă, dar aici ne-a ajutat Geiger.
Unul dintre șefii de la biroul pașapoarte e un fost pacient al lui.
— Înainte de biroul pașapoarte a fost și el înghețat? l-am întrebat
pe Geiger.
— Invers, a răspuns el, a înghețat intrând în serviciu. Dar
câteodată se mai dezgheață: pe voi o să vă înregistreze fără să stați
la coadă.
Vasăzică, are și Geiger simțul umorului. Relațiile noastre cu el
sunt mai bune ca niciodată.
M-am dus pe urmă la catedrala Sf. Vladimir și am vorbit pentru
cununia noastră. Au vrut să știe: cu cor sau fără cor – bineînțeles, cu
cor. Cum adică fără cor? Seara i-am povestit totul lui Platoșa,
inclusiv despre ajutorul lui Geiger la accelerarea formalităților. Iar
el:
— Dacă Geiger se grăbește așa, înseamnă că lucrurile stau rău cu
mine. Dintre noi toți, el e omul cel mai informat.
Am început să îi spun că Geiger nu se grăbește deloc, dar chiar
atunci a sunat telefonul. I se mai cerea un interviu lui Platoșa. El a
refuzat și a închis. De discuția dinainte nu și-a mai amintit, sau pur
și simplu nu a vrut s-o continue. Am trecut, cum se spune, peste
moment. Câteodată e greu să fii lângă el.

[Innokenti]

Mi-e rușine de mine. Simt frică, și de-asta îi chinui pe cei din jur,
care sunt, de fapt, doar doi. De ce o fac? Că nici măcar nu mi-e mai
ușor. Mă tem că în mine a apărut o iritare ascunsă, fiindcă eu o să
mă duc, iar ei o să rămână. Dacă e într-adevăr așa, purtarea mea e
de două ori mai rușinoasă. Trebuie să mă urmăresc cu atenție.
I-am spus lui Geiger zilele trecute că nu am de gând să mai scriu.
Iar acum înțeleg că am de gând. Din cauza fetiței. Dacă nu îi este dat
să mă vadă viu, o să mă prezint în fața ei, ca să spun așa, în scris, și
paginile mele o vor însoți în viață. Nu are rost să scriu despre marile
evenimente – oricum va afla despre ele. Descrierile trebuie să fie
legate de ceea ce nu ocupă un loc în istorie, dar rămâne în inimă
pentru totdeauna.
De pildă, halta părăsită de pe linia de cale ferată cu ecartament
îngust. Uitată de toți, ca și calea ferată cu ecartament îngust. Nu-mi
amintesc unde era și unde ducea calea ferată – dar chiar ducea? Se
întindea, ruginită, printre bălării, aproape că nici nu se mai vedea. Și
mă jucam cu niște copii sub o rampă, și printre scândurile ei
răzbătea soarele. Se mișcau ierburile, țârâiau greierii de câmp, era
zăduf. Dar sub podina de scânduri adia un vânt răcoros. Rampa era
înaltă, așa că nu trebuia să ne aplecăm. Dar noi stăteam așezați –
perechi, spate în spate. Era bine, ședeai pe moale: iarba creștea și
sub rampă, chiar dacă nu era deasă, și ceva mușchi creștea. Un băiat
rămăsese fără pereche. Și deodată spune:
— Vine furtună, s-a zis cu noi!
Nu păruse a fi nimic care să prevestească o furtună, dar ceva
chiar părea să o facă: de după o pădurice ignorată de noi înainta un
nor plumburiu. Spre deosebire de băiatul care ne dăduse de veste,
noi, văzându-ne de ale noastre, nu băgaserăm de seamă nimic. În
viața mea de mai târziu am observat că oamenii singuri au simțurile
mai fine și sesizează apropierea schimbărilor mai devreme decât
ceilalți. Și norul a intrat în strălucirea solară cu tot inventarul lui:
ploaie, fulgere, tunet și chiar grindină. O grindină, cum se spune,
cât oul de porumbel. Poate, da, de porumbel. Eu nu văzusem ouă
din astea, dar grindina chiar era mare. Răpăia așa de tare pe
scânduri, că, mă gândeam, n-aveau să reziste mult.
Să mai adaug că fulgera și tuna. Nu chiar tuna – trosnea într-un
chip infernal. Ca și cum cerul se rupea în tăria lui în două părți
inegale (în depărtare lumina încă soarele). Da, sigur, eu mai
supraviețuisem furtunilor și înainte, și nu doar o dată, dar la toate
furtunile dinainte treceau câteva clipe între fulger și tunet. Mama și
cu mine număram câteodată acele secunde. Dar acum bubuielile
răsunau odată cu fulgerul, asta era înspăimântător. Noi ședeam ca
mai înainte, spate în spate, dar acum ne unea nu sentimentul
prieteniei, ci frica. Printre scânduri curgea apa – se prelingea pe
după gulerele cămășilor noastre, șiroia rece pe corp. Și băiatul
rămas fără pereche a strigat în răstimpul dintre două fulgere:
— Electricitate cerească!
Și mi s-a făcut o milă disperată de el, și mila a biruit frica. M-am
tras de lângă spinarea de care izbutisem să rămân țintuit și i-am dat
locul meu celui care striga. Dar el nici nu s-a clintit. Savura grozăvia
singurătății. Și plenitudinea cunoașterii.

[]

M-am uitat în minologhiu după un nume pentru fiica noastră.

După calculele doctorilor, ea trebuie să se nască pe 13 aprilie. E ziua
Sfintei Anna. I-am spus lui Platoșa – s-a bucurat. A spus că acest
nume i le amintește pe al meu și pe al bunicii. Și eu sunt bucuroasă:
Anna e un nume frumos, nu pot să fie numai Anastasii. M-am
gândit să mă uit ce sărbătoare mai e. Și am văzut că e a
preasfințitului Innokenti, apostol în Siberia și America. Formidabil.
Continuăm să ne pregătim pentru cununie – în principal, pe
dinăuntru, pentru că nu vrem să o celebrăm în niciun fel. Ca invitat
– numai Geiger. Platoșa l-a rugat să scrie despre cununie. Geiger a
oscilat puțin, dar nu a îndrăznit să refuze: doar Platoșa scrie pentru
el de mai bine de o jumătate de an.
Da, important: ne-am înregistrat (ce sovietic cuvințel!). Ne-am
dus la starea civilă a raionului Petrograd și ne-am înregistrat – în
pulovere și în blugi. A ieșit o băbătie și și-a făcut gura pungă ca să
ne adreseze cele cuvenite, dar Platoșa a oprit-o. I-a spus calm că, să
vedeți, nu e nevoie de asta. Ea a priceput și nici nu s-a ofensat. Și-a
limitat discursul la „Semnați aici”. Am semnat.
Am băut bere la cel mai apropiat pub – eu fără alcool, iar Platoșa
– nemțească nefiltrată. În general vorbind, în ultimele zile starea de
spirit a lui Platoșa e puțin-puțin mai bună. Nu, nu e bun cuvântul –
s-a schimbat. Nu e mai vesel – este mai liniștit, ceea ce e deja un
progres.

[]

Am uitat să spun: furtuna a fost scurtă și a apărut repede soarele.

Șiroaiele dintre scânduri se făceau tot mai subțiri. M-am uitat pe
furiș la cel care strigase „electricitate cerească”. Ședea cu brațele
încrucișate și cu o figură tristă, de proroc. Era ceva de pe lumea
cealaltă în el. Interesant, cine o fi fost și ce o fi devenit?
Am mai stat un timp și ne-am uitat cum strălucea apa care se
scurgea. Acum nu mai erau nici măcar firișoare subțiri. Mai întâi,
apa a acoperit crăpăturile ca o peliculă, dar pelicula aceea s-a spart
imediat și s-a transformat în stropi mari, egali. Am ieșit sub cerul
liber și am văzut curcubeul. Ruginita noastră linie ferată cu
ecartament îngust se ducea pe sub el ca pe sub un pod.

[]

Astăzi Innokenti și Anastasia s-au cununat la catedrala Sf.

Vladimir.
În ajun, Innokenti m-a rugat să descriu cununia. Eu am propus să
filmez cununia pe video. El m-a luat de braț și a spus:
— Nu, descrie-o, te rog, cu cuvinte. Că până la urmă rămâne
numai cuvântul.
Afirmație discutabilă. Am tăcut. Dar scriu – doar eu i-am cerut să
scrie.
Mai e și faptul că, în cazul de față, n-am cum să descriu eu cel
mai bine. Sunt foarte străin de slujba pravoslavnică. Dar și de cea
luterană, dacă stau să mă gândesc. Deși sunt botezat ca luteran.
Deci, cununia. A durat cam patruzeci de minute, acesta este
singurul lucru pe care îl pot spune cu precizie.
Sensul părților ei îmi este inaccesibil, cu rare excepții. De
exemplu, când preotul întreabă pe fiecare dacă se cunună de
bunăvoie. Sau când beau amândoi din aceeași cupă. Te mișcă până
în adâncul sufletului.
Când a băut Nastia, Innokenti a privit-o așa, cu uimire. Nu pot să
găsesc cuvântul. Cu însuflețire, cred. Da, cu însuflețire.
S-ar fi putut face o fotografie formidabilă. Focalizare clară pe
Innokenti, iar figura Nastiei puțin estompată. Și licărul cupei de
bronz. Poate chiar o să apară așa o fotografie. A fotografiat cineva
acolo, niște ziariști.
Iar mie îmi tot umblau prin cap niște prostii. Cum ar fi că anul
nașterii lui Innokenti e 1900, iar al Nastiei, 1980. Diferență, ca să
spunem așa, de vârstă.
Oare o să-i placă lui Innokenti descrierea mea?
Scriu și mă gândesc: poate cununia îl va scoate din depresie.

[]

În noaptea de după cununie nu ne-am culcat. Am stat așezați pe

pat, sprijinindu-ne unul de altul. Fără să spunem niciun cuvânt.
Niciunul. Ne-am ținut de mână și ne-am simțit unul și același. Ne-
am culcat spre dimineață. Am adormit pe loc.
 Iar a doua zi, Platoșa se uita la televizor și, deodată, spune:
— Cum e posibil să fie irosite cuvinte de neprețuit cu seriale, cu
aceste show-uri de nimic și cu reclame? Cuvintele trebuie folosite
pentru a descrie viața. Pentru a exprima ceea ce nu este încă
exprimat, înțelegi?
— Înțeleg, am răspuns.
Chiar înțeleg.

[]

Ce fericire că am întâlnit-o.

[]

După ceai am discutat cu Innokenti despre rolul personalității în

istorie. Doar trebuie să discutăm despre ceva, pe lângă medicină.
El a repetat ideea lui favorită despre conducători. Că poporul,
zice, îl găsește exact pe acela de care are nevoie în acel moment.
Îi spun prudent:
— Dumneata cum îți imaginezi: în 1917 toți au avut nevoie de
același lucru? Bătrâni, tineri, deștepți, proști, drepți, vinovați – la fel?
— Dar unde vezi dumneata deștepți? Și mai ales – drepți? Tare.
Această vinovăție comună m-a frapat cândva la
Pușkin. Află, zice, cine e drept și cine e vinovat, dar pedepsește-i
pe amândoi.73
Această mentalitate e legată la el de starea generală. Care se
înrăutățește.

[]

Am avut o dispută cu Geiger. După părerea mea, el are ciudata

73 În romanul Fata căpitanului.

impresie că, de fiecare dată, cineva ne aruncă de sus frânghia. Că nu
o împletim noi singuri. Iată dar un apărător al poporului rus… Deși
la un moment dat mi-a vorbit despre speranțele lui: se va duce
puterea sovietică, își spunea, și o să începem să trăim! Bun, și? Am
început acum să trăim? Puterea sovietică nu mai e de atâția ani – am
început să trăim?
Nici venirea ei nu a fost întâmplătoare – doar țin bine minte.
Bolșevicii sunt numiți acum „un grup de complotiști”. Dar cum
putea „un grup de complotiști” să doboare un imperiu milenar?
înseamnă că bolșevismul nu e ceva din afara noastră.
Geiger nu crede într-o mișcare colectivă spre pieire, nu vede
cauze raționale pentru ea. Dar există și cauze iraționale. Însă tot ce-
amenință pieire inimei în tăinuire, desfătându-ne neînțeles... 74 Nu e,
bineînțeles, întotdeauna și nu e pentru toți oamenii (aici Geiger are
dreptate), dar pentru un mare număr din ei este! De-ajuns pentru a
transforma țara într-un iad! Vărul meu se dă cu opriciniki75, vecinul
se duce să îl denunțe pe profesorul Voronin. Colegul lui Voronin,
Averianov, dă despre el niște declarații monstruoase. De ce?!
Ei, Dumnezeu cu el, cu vărul meu, el e un om slab și a vrut să se
afirme. La Averianov, să zicem, a fost invidie – un sentiment natural
la un coleg. Dar de ce a denunțat Zarețki – din considerente
principiale? Că doar el nu avea principii (și, bănuiesc, nici
considerente). Pentru bani? Dar nu i-a dat nimeni bani. El singur
mi-a spus, beat fiind, că nu știe de ce a făcut denunțul. Dar eu știu:
de prea mult rahat în organism. El, rahatul ăsta, a crescut în el și a
așteptat condițiile sociale ca să se verse. Și uite că s-au împlinit.
Dar pe de altă parte – atunci poate că nici nu e vinovat că l-a
denunțat pe tatăl Anastasiei? Poate sunt de vină condițiile sociale?

74 A.S. Pușkin, „Ospăț în timp de ciumă“, traducere de Adrian Maniu, în

Opere alese, voi. II, Editura Cartea Rusă, București, 1954, p. 173.
75 Opricinina – regim de teroare, cu măsuri extrem de represive, instituit în
Rusia de Ivan al IV-lea, cu trupe speciale pentru asigurarea acestui regim.
Geiger, cred, chiar așa consideră. Dar nu condițiile sociale l-au
denunțat pe profesor, ci Zarețki. Deci el a săvârșit o crimă, și faptul
că i s-a dat în cap a fost pedeapsa. Pedeapsă dreaptă, subliniez,
pentru un mișel, deși puțini au știut asta. Mai complicat e în
privința celui care a dat. Acela e mișel, sau instrument al dreptății?
Sau și una, și alta? Cum să îi explici toate astea Annei?

Innokenti, stând la computer, m-a întrebat:

— Unde se află conținutul Internetului?
La început nu am înțeles întrebarea.
— Cum adică unde? În Internet…
— Poți să-mi numești locul concret unde se păstrează? Sau
trebuie să înțeleg că e turnat uniform pe rețea?
— Sunt computere care păstrează informația, ele se află la
centrele de calcul…
Nu m-a lăsat să termin.
— Adică nu există nimic mistic, sunt mașini bine definite care
păstrează acest conținut, da?
Da. Nu am înțeles ce l-a mirat atât de tare.

[]

Geiger mi-a explicat cum funcționează Internetul: conținutul lui

este amplasat într-o serie de computere. Dacă te gândești, se pare că
altfel nici nu se poate, iar eu aproape crezusem că e un sistem
aparte, care stă deasupra computerelor. Dacă nu chiar într-o
realitate aparte, apărută din însăși faptul că ele, computerele, sunt
legate între ele.
Acum mi-a venit deodată ideea că acesta este în felul lui un
model de viață socială. Care, dacă stai să te gândești, nu e viață, ci o
fantomă. A te cufunda în el nu e lipsit de pericol: chiar poate ieși
foarte bine la iveală că în bazinul acesta nu era apă. Viața, realitatea
sunt la nivelul sufletului omenesc, acolo sunt rădăcinile a tot ce este
rău și a tot ce este bun. Totul se rezolvă prin contactul cu sufletul.
Cu asta se ocupă, probabil, numai preotul. Bun, poate și artistul –
dacă îi reușește. Mie, uite, nu mi-a reușit.

[]

Platoșa spune că se gândește tot timpul la Anna – așa îi spunem

acum fetiței noastre. Știu că e prea devreme, că n-ar trebui, dar ce să
facem dacă ea a intrat deja în viața noastră, îi simțim, de exemplu,
caracterul. Când lovește cu piciorușul în burta mea, înțelegem că
fetița va fi o luptătoare. Platoșa mă roagă să-l chem când lovește.
Odată am văzut amândoi cum mi s-a clătinat burta sub piciorușul
Aniutei!
El vrea ca Anna să știe totul despre el. De aceea se pregătește să
scrie mult mai amănunțit acum. Îi spun:
— Nu te complica mai mult, să mai crească puțin și o să-i
povestești tu totul.
— Nu, mi-a răspuns, o să scriu: pe hârtie totul e mai trainic, e mai
sigur. Povestirile orale, știi, se rod în memorie, dar ce este scris nu se
schimbă. Și, mai ales, se poate reciti.
Numai că eu știu de ce scrie! Dumnezeule, nu e niciun secret aici.
Crede că nu o să trăiască până se va naște ea.

Odată, în Siverskaia, am văzut cum de pe un câmp prost cosit a

decolat un aeroplan. Rulând cu viteză, aviatorul ocolea hopurile,
sălta pe movilițe și deodată – o, ce fericire! – a fost în aer. Văzând ce
spasmodic se deplasa aparatul pe câmp, nimeni nu se aștepta, sincer
vorbind, să zboare. Dar aviatorul și-a luat zborul. Și nu au mai fost
pentru el nici câmp cu movilițe, nici spectatori care râdeau – a avut
înainte cerul cu nori care se întindeau spre el și pământul pestriț, ca
din petice, sub aripi.
 Este o imagine în care, de-atunci, văd simbolul felului în care
trebuie să decurgă viața. Mi se pare că oamenii care s-au realizat au
această caracteristică: depind în mică măsură de cei din jur.
Independența, sigur, nu e un țel, dar este ceea ce ajută la atingerea
țelului. Alergi prin viață cu o slabă speranță că îți vei lua zborul, și
toți se uită la tine cu milă, în cel mai bun caz, fără să te înțeleagă.
Dar tu îți iei zborul, și, de sus, ei toți îți par a fi niște puncte. Nu
pentru că s-au micșorat așa într-o clipă, ci pentru că văzuți de sus se
prefac în puncte (cursurile la Bazele desenului) – sute de puncte-fețe
îndreptate spre tine. Cu gurile – așa vezi tu – căscate. Iar tu zbori în
direcția aleasă de tine și desenezi în eter figurile la care ții. Cei de jos
le admiră (poate sunt și puțin invidioși), dar nu pot să schimbe ceva,
pentru că în aceste sfere totul depinde numai de iscusința celui care
zboară. De aviator, minunat în singurătatea sa.

[]

Platoșa mi-a povestit despre zborul unui aviator în Siverskaia.

După tonul povestirii mi-am dat seama imediat că nu era atât
despre aviator, cât despre el însuși: el are moduri diferite de a
povesti despre alții și despre el. A vorbit, a vorbit – și brusc a căzut
pe gânduri.
— La ce te gândești? întreb.
— De ce moviliță m-am împiedicat eu totuși? De ce n-am decolat?
Ce mi-a distrus înzestrarea pentru pictură?
Am început să îl conving că înzestrarea nu se putea duce așa, pur
și simplu, că va reveni cu siguranță. Nu era doar o consolare – eu
chiar cred cu tărie asta. Iar comparația cu aviatorul – e frumoasă,
desigur, dar, aplicată lui Platoșa, șchioapătă. El m-a îmbrățișat și a
spus că și el șchioapătă. După aceea am rămas mult timp așa, stând
jos în tăcere. Legănându-ne încet.
*
 Innokenti a hotărât să scrie pentru fiica lui. Să își descrie viața.
În acest context, ne-a adresat mie și Nastiei o rugăminte ciudată:
să îl ajutăm să scrie.
— Cum? am întrebat eu. Cum poți ajuta pe cineva să își descrie
propria viață?
— Nu viața propriu-zisă, ci ceea ce este pe marginea ei. Mi-e
teamă pur și simplu că nu o să reușesc să fac totul singur.
Așadar, Innokenti o să ne spună ce să descriem.
Va fi vorba nu despre ceea ce este individual, ci general. Despre
ceea ce toată lumea percepe la fel.
De exemplu, despre țânțarii din Siverskaia.
Și ce-a mai pomenit? Dusul la frizer, bicicleta pe o alee udă…
Din câte înțeleg eu, el face un tablou important și amplu. În care
scop adună ajutoare pentru desenarea fundalului. Ajutoarele vor
desena figurile secundare în contururile date de el…
— Eu nu refuz să ajut, spun, dar nu sunt un ajutor bun. Scrisul nu
e vocația mea.
— Dimpotrivă, Geiger, eu te prețuiesc pentru că ești laconic și
scrii simplu.
— Dar pe mine, a întrebat Nastia, pe mine pentru ce mă
prețuiești?
Innokenti a stat puțin pe gânduri.
— Exact pentru opusul acestor calități.
Înțeleg că aici nu încape refuz. Dar nu înțeleg cum să iau această
idee. Ca pe o necesitate imperioasă a lui? Ca pe o ciudățenie? Ca pe
o boală care progresează?
Cel mai simplu ar fi să iau ultima variantă, dar nu mă grăbesc.
*
Ciudată treabă. Platoșa ne-a rugat pe mine și pe Geiger să-l
ajutăm la descrierile lui. Da, da, răspundem noi, sigur. Dar, dacă e să
fiu cinstită, nu știu cum să mă raportez la acest lucru. Iar dacă l-aș
întreba, l-aș jigni. Nu m-am putut stăpâni, l-am întrebat a doua zi.
Platoșa nu s-a simțit câtuși de puțin jignit.
— Raportează-te, a spus, ca la descrierea unei vieți.
— A ta?
— A mea. Ei, și față de descrierea vieții în general.

Ce mult i-a mirat pe amândoi rugămintea de a mă ajuta la

descrieri – să fie chiar atât de ciudată? Au dat afirmativ din cap la
tot, dar fețele lor, fețele… Sigur, fondul nu e favorabil pentru ceea ce
fac – posibile tulburări cerebrale etc. etc. Esența ideii mele nu e însă
evidentă? Da, fiecare om are amintirile lui, dar există lucruri care
sunt retrăite și amintite la fel. Politica, istoria, literatura –, ele, da,
sunt percepute în mod diferit. Dar zgomotul ploii, foșnetul
frunzelor noaptea – și un milion de alte lucruri –, toate astea ne
unesc.
Doar nu ne luăm la ceartă pe tema lor până să dăm în răgușeală
și, mai știi, să ne spargem unii altora capetele. Asta este baza a tot.
Cu asta și trebuie lucrat, asta le și cer oamenilor dragi mie. Pentru ca
printre cele descrise de mine să apară vocile lor. Ele nu alterează
vocea mea, dimpotrivă – o îmbogățesc.
Doar eu numai cu asta mă și ocup, caut drumul spre trecut: ba
prin martori (ei, odată cu moartea Anastasiei, nu mai există), ba prin
amintiri, ba prin cimitir, unde s-au mutat toți tovarășii mei de drum.
Încerc să mă apropii de trecut pe diverse căi, ca să înțeleg ce este. E
ceva separat de mine, sau trăit de mine până acum? Trecut am avut
și până la somnul de gheață, dar el nu a fost niciodată în așa măsură
de sine stătător ca acum. Tot ce mi-am amintit despre trecutul meu
nu mi l-a apropiat. Acum e ca o mână tăiată și cusută la loc. Mâna
asta poate se și mișcă de bine, de rău, dar nu mai e a mea.
De fapt, anii în azot nu schimbă nimic în ceea ce privește trecutul.
Ei acutizează problema, dar nu o generează: problema exista și
înainte. Esența ei constă în faptul că trecutul e rupt de prezent și nu
are legătură cu realitatea. Ce se întâmplă cu viața când încetează să
fie prezent? Trăiește numai în capul meu? Același cap care pierde
acum zeci de mii de celule pe zi și îi face suspicioși chiar și pe cei
apropiați? În capul meu trebuie să intre urgent oameni vii cu
amintirile lor-mele… înviind amintirile noastre comune, oamenii
aceștia vor învia poate și ceea ce îmi aparține numai mie.

Siverskaia anilor 1900 – capitala vilegiaturistică a Rusiei. Capitala

țânțarilor. Mai ales în iunie. Cred că de țânțari nu se duce lipsă nici
acum – barem schimbați-i numele în Komarovo76 –, numai că acum
există spray-uri, pastile, geluri. Dar atunci? Ei, poate geluri. În rest,
cred că predomina rugul, care ardea cu cârpe vechi, frunze și
mărunțișuri de tot soiul, care scoteau mult fum. Dar pe Platoșa nu îl
interesează latura tehnică a problemei.
Pentru el sunt importante detalii precum aterizarea precaută, cam
ca de elicopter, a unei gâze pe mână. Țânțarul nu e muscă, nu se
deplasează pe mână. Unde aterizează, acolo și lucrează. Își înfige
trompa în pielea lipsită de apărare și începe să sugă sânge. Îl
plesnești pe mână – și ți se mânjește pielea cu sânge. În copilărie am
auzit că dacă pocnești țânțarul la locul crimei nu te mănâncă pielea.
Cred că e o exagerare cu scop educativ: după crimă trebuie să
urmeze pedeapsa. În același loc și în același moment. Cum s-ar
spune, ispășirea prin sânge.
Cel mai parșiv e bâzâitul noaptea. E mai rău, poate, decât
înțepătura. E comparabil cu freza dentistului: încă nu e clar dacă o
să te doară, dar zgomotul sfredelului te străpunge. Prin somn, te
aperi moale, sau îți vâri pur și simplu capul sub pătură. Peste un
minut îl scoți – te înăbuși. Și în cameră e înăbușitor: ferestrele – tot
din cauza țânțarilor – sunt închise! Suferi de două ori: și din pricina
țânțarilor, și din pricina zăpușelii. În fine, arunci pătura și îți lași
corpul pradă țânțarilor. Cel puțin nu mori de cald. Ce e interesant:
țânțarii nu prea se năpustesc asupra corpului gol. Poate sunt

76 Komar – țânțar.
zguduiți de amploarea gestului. Sau poate o asemenea nuditate îi
șochează.
Oare o să îi placă lui Platoșa cele scrise de mine?

Am simțit dorința de a desena – de mult nu am mai simțit așa

ceva. Am pus-o pe Themis pe masa din sufragerie. Pe etajeră, după
ce am eliberat-o de cărți, am mutat lampa de pe birou. Am obținut o
lumină bună, cu umbră. Am pus șevaletul, am luat o coală, un
creion cu grafit și m-am apucat să desenez. Încă n-a apărut mare
lucru pe coală, dar am simțit că desenul o să-mi reușească. După
toate încercările făcute, nu puține, astăzi mâna și-a amintit brusc
mișcările. Cu fiecare hașură a căpătat siguranță, și nu m-am mai
gândit la regulile desenului – mâna știa singură totul.
Când am terminat, am aprins toate corpurile de iluminat și am
început să analizez cu atenție desenul. Avea multe neajunsuri, dar
asta era neimportant. Pentru prima dată după lunile scurse de la
dezghețare am izbutit să desenez ceva valabil. Principala mea
pretenție era legată, poate, de umbră. Mi-am amintit cum am fost
învățat să nu o înnegresc, să nu astup cu grafit porii hârtiei. Chiar
prin hașuri, hârtia trebuie să transpară puțin. După cum definise
acest lucru luminoasa amintire a lui Marx, mai bine insuficient decât
excesiv. Ceea ce s-ar aplica artei în general.
Am luat coala de pe șevalet și am pus-o pe masă. M-am dus la
bucătărie și am deschis cutia cu pâine. Lângă pâinea proaspătă erau
bucățele uscate, pe care Nastia nu le arunca, le păstra pentru
porumbei. Am avut noroc: printre pesmeți negri ca smoala era o
bucățică de pâine albă uscată. Am fărâmițat-o mărunt pe desen. Cu
mișcări circulare, apăsând ușor, am plimbat fărâmițele pe suprafața
desenului până au tras grafitul care prisosea. Cu grijă, am dat jos cu
o pensulă fărâmițele înnegrite. Pe cele mai mici le-am suflat.
Toate liniile au rămas, dar au devenit mult mai pale. Am luat
creionul și am mai trecut odată cu el pe desen. Acum era puțin
altfel: accentele se schimbaseră. Și mi-a plăcut mai mult așa. Am
simțit o bucurie. Și mi-a și trecut prin minte – nu, nu mi-a trecut,
pur și simplu m-a străpuns – un gând: vasăzică, pe fondul morții în
masă a bietelor mele celule sunt unele care se refac?

Iulie 1913.
Razele nedogoritoare ale asfințitului traversează o frizerie, în raze
se rotește praful.
Frizerul 1, un ins chel, trecut de tinerețe, tunde un ins trecut de
tinerețe, dar care nu este chel. Zăngănitul foarfecii în gol, în aer.
Trece în regim de lucru: zgomotul plin al tăierii părului.
Frizerul 2 este și el trecut de tinerețe și chel. Aprinde spirtiera și
încălzește la roșu un periculos brici. Trece pămătuful peste obrajii
clientului.
Îți poți încredința părul unui frizer chel, ținând seamă de
complexele și invidia posibile? Este o întrebare…
Ambii clienți decid în cheie pozitivă. Clientul 2 riscă mai puțin, el
este doar bărbierit. În acest caz nu pot fi cauzate mari prejudicii
înfățișării. Cel mult niște tăieturi pe obraji.
Frizerii discută unul cu altul.
Au o discuție lungă – poate cât ziua – despre prețurile
alimentelor. Pe clienți nu îi pot lăsa să ia parte la ea – doar
intervenții referitoare la câte un produs. Dar la toată discuția – nu.
Repetă unul după altul cuvinte și chiar fraze. Meditativ, de mai
multe ori.
Clienții nu pot repeta așa. Pentru asta ar trebui să stăpânească
ritmul specific tunsului. Calmul specific lui. Iar acest lucru le este
accesibil numai profesioniștilor.
Acum, când scriam, m-a sunat Iașin de la arhivă. A spus că
Voronin s-a dovedit a fi viu.
Nici nu am înțeles imediat despre cine era vorba. Când am
înțeles, nu mi-a venit să cred. Voronin, lepădătura din lagăr, este
viu! Ticălosul acela cum rar întâlnești este viu!
Iașin m-a sunat întâi pe mine, nu pe Innokenti. A spus: e un caz
deosebit, trebuie să hotărască doctorul.
Păi da, deosebit. Și nu e prea clar ce este de hotărât aici.

Geiger mi-a făcut examenul periodic. Mi-a cerut să închid ochii,

să întind mâinile și să îmi ating cu fiecare din ele vârful nasului. Nu
am reușit. Adică am reușit, dar nu dintr-odată, ceea ce, după câte
înțeleg, nu se ia în considerare.
— Nu se ia în considerare, da? întreb.
El zâmbește moale. Apreciază, adică, faptul că sunt așa de tare.
Bănuiește, ce-i drept, că tăria asta e isterică, și nu e chiar departe de
adevăr.
De unde voi începe a plânge faptele vieții mele cele ticăloase? I-am citit
Nastiei Canonul de pocăință. E acolo o frază uimitoare: Dumnezeu de
voiește, biruită e ordinea naturii. Am repetat-o amândoi de mai multe
ori.

Adineauri am discutat cu Innokenti despre dreptatea supremă.

Lui îi place această expresie.
Să spunem că i s-a atribuit uciderea lui Zarețki și că a fost trimis
la Solovki. Întreb: în această pedeapsă nemeritată unde e dreptatea
supremă? Iar el răspunde că, din punctul de vedere al dreptății
supreme, nu există pedeapsă nemeritată.
Frumos, deși nu din cale-afară de convingător. Ceea ce se
numește dar să-i pedepsești pe amândoi…
Dar uite ceva despre care am și scris: zilele trecute a ieșit la iveală
ghepeușnicul Voronin – lepădătura lepădăturilor. Nu există
nelegiuiri pe care să nu le fi săvârșit.
După cum reiese, a atins bine-mersi suta de ani. Când i-a venit
vremea, a ieșit la pensie cu gradul de general și primește o pensie de
merit. Locuiește în casa Kirov de pe Kamennoostrovski Prospekt.
 Interesant, oare ce o să spună Innokenti când o să afle acest
lucru? Ce o să spună despre dreptatea supremă? Innokenti care,
exact invers, își pierde catastrofal sănătatea.
Tot ce fac eu deocamdată este să constat modificările din
organismul lui. Care, vai, sunt multe. Prea multe.
Dacă totul va continua să evolueze cu aceeași viteză…
Da, îi dau lui Innokenti niște medicamente. Da, ele atenuează
cursul bolii. Dar fără vreo influență asupra cauzelor ei. Aceste cauze
sunt la fel de ascunse ca și până acum.
De ce mor celulele? De ce abia acum? De ce numai anumite grupe
ale lor? Răspunsurile nu le cunoaște nimeni.
Numai Dumnezeu, cum formulează acest lucru Innokenti. Și cum
raporturile mele cu sfera cerească sunt destul de complicate, nu mi
se transmit informații.

Dumnezeu de voiește, biruită e ordinea naturii. Platoșa mi-a citit cu

voce tare Canonul de pocăință, și am descoperit aceste cuvinte
tulburătoare pentru noi. Nu, nu tulburătoare – e parcă prea puțin
pentru ele. Cuvinte pline de bucurie și de speranță. Pentru mine
sensul lor e evident de mult, dar nu puteam să îl exprim atât de
bine. Și în Geiger îmi pun speranța, bineînțeles – nu e un oarecare în
medicină –, dar mult mai mult în Acela în mâinile Căruia sunt și
medicina, și Geiger, și Platoșa, și eu.
Noi putem să primim ajutorul Lui numai prin puterea credinței
în El, așadar și prin puterea rugii noastre. Aici trebuie să se unească
două lucruri: dorința de însănătoșire și credința. Și una, și cealaltă
trebuie arătate nu numai de către cel bolnav, ci și de cei apropiați
lui. De apropiați, cred eu, chiar în mai mare măsură, pentru că ei au
mai multă putere (fiindcă sunt sănătoși), iar bolnavul mai e supus și
depresiilor.
Acum despre altceva. Despre brusc ieșitul la iveală Voronin, cu
care Geiger a luat deja legătura. În primul și în primul rând:
consortul meu, în ciuda așteptărilor, are mintea sănătoasă. Tot în
ciuda așteptărilor, Voronin nu e împotriva întâlnirii cu un fost zek –
eu eram sigură că n-o să accepte. A reacționat, după cum a spus
Geiger, fără vreun sentiment deosebit; a spus doar: „Să vină”. Acum
Geiger vrea să-l pregătească pe Platoșa. Să-i sugereze cu grijă – uite,
să zicem, dacă Voronin ar trăi…
Nu știu ce sentimente îi va trezi lui Platoșa vestea despre Voronin.
Variante sunt multe – până la dorința de a-l omorî. E îngrozitor de
spus: o dorință firească.

M-am hotărât totuși să nu arăt deocamdată nimănui desenul

meu. Să mai exersez puțin și să desenez ceva care chiar să merite,
astfel încât Nastia și Geiger să-l aprecieze. Dacă mi-ar reveni
complet priceperea, l-aș desena pe Zarețki. Portret de om aplecat
trist peste un salam. Nu l-aș desena batjocoritor, ci cu compasiune.
Dacă nu cu iubire, cel puțin cu milă. Fiindcă nu a fost nimeni care
să-l regrete, și la înmormântarea lui nu a curs nicio lacrimă.
Niciuna.
În general vorbind, mie mi se pare că atunci când descrii cu
adevărat un om nu poți să nu îl iubești. El, chiar și cel mai rău,
devine opera ta, îl primești în tine și începi să te simți răspunzător
pentru el și pentru păcatele lui – da, într-un anumit sens, și pentru
păcate. Te străduiești să le înțelegi și, pe cât posibil, să le justifici.
Dar pe de altă parte: cum să înțelegi fapta lui Zarețki, dacă el singur
nu o înțelege?

— Ești ateu? m-a întrebat Innokenti.

— Nu, eu nu mă definesc așa. Mai degrabă sunt un om care crede
în cunoașterea științifică. Dacă știința îmi va demonstra că
Dumnezeu există, atunci…
— Nu te amăgi. La întrebările cele mai importante știința nu a
putut să răspundă. Și nu va putea – la niciuna.
 — De pildă?
— Cum a apărut totul din nimici Cum apare și unde pleacă
sufletul? O mare de întrebări – și toate sunt dincolo de limitele
științei.
— Posibil. Și totuși pentru mine e dificil să trec peste aceste limite.
Deși uneori trec.
Acum, când e vorba de Innokenti, trec.
Mi-a citit o frază dintr-o litanie. Sensul ei este că, atunci când
Dumnezeu vrea, e învinsă ordinea naturală a lucrurilor.
Limitele științei, în cazul meu și al lui Innokenti, sunt mai strânse
ca niciodată. Ți se înfig pur și simplu în coaste, îmi insuflă gândul
religios că aici poate ajuta numai El.

Am vorbit cu Geiger despre Dumnezeu. El nu îl neagă pe

Dumnezeu ca posibilitate, dar crede în primul rând în faptele
confirmate de știință. Iar în fapte nu trebuie să crezi, este suficient să
le cunoști. Faptele sunt multe, câtă frunză și iarbă, numai că ele se
referă la neesențial. Uneori mi se pare chiar că aceste fapte abat de la
esențial. Dintre milioanele de explicații mărunte nu se încheagă una
atotcuprinzătoare. Și nu se va închega – pentru că una și cealaltă se
află în dimensiuni diferite. Așa că degeaba așteaptă Geiger aici
trecerea cantității în calitate. A explică B, B explică C, și așa la infinit,
dar unde e ceea ce explică toată această infinitate în ansamblu?
Abundența de descoperiri încețoșase deja mințile foștilor mei
contemporani, care făcuseră din ateism o modă. Încă pe-atunci
aminteau de o vaca-Domnului pe șosea. Care se târâie zece metri și
e încântată de ce-a făcut. I se pare că a studiat și a înțeles totul. Dar
nu va afla niciodată unde începe șoseaua și unde duce. I-am
împărtășit această comparație lui Geiger. El a mijit ochii:
— Dar vaca asta, în ciuda acestei încrederi în sine, e a lui
Dumnezeu. Deci Dumnezeu admite diverse opinii.
E șiret teutonul, nu-l prinzi cu una, cu două.
 — Vaca, bineînțeles, e a lui Dumnezeu, de-aceea i s-au și dat
aripi. Ca să vadă tot drumul, insecta trebuie doar să-și ia zborul spre
cer, înțelegi? A fost și un cântecel pentru copii care spunea asta.
— De ce „a fost”? Râde. Este.

Geiger i-a spus în sfârșit lui Platoșa despre Voronin. Nu deodată,

ci pregătindu-l, dar i-a spus. Platoșa a ridicat ochii spre Geiger și l-a
privit îndelung. Crezusem (mă temusem) că o să se năpustească pe
loc la Voronin, dar nu s-a năpustit. A întrebat calm când mergem la
el.
Prima impresie putea fi că reacția lui la această veste e cam
nepotrivită. După părerea mea, asta a și fost impresia lui Geiger. Dar
mie mi se pare că Platoșa trăiește lucrurile cele mai importante în
tăcere. Deși… La plecare, Geiger i-a întins mâna. Se aștepta, poate,
ca Platoșa să spună ceva despre vestea care pe noi ne dăduse peste
cap. Dar Platoșa numai ce spune: – Dacă nu ți-e greu, Geiger,
descrie tunurile care stau în gara Siverskaia. Sunt puse pe niște
platforme mobile descoperite. Vara lui 1914. O ceață care trece în
ploaie.

Vara lui 1914. O ceață care trece în ploaie.

Țevile îndreptate în sus ale tunurilor. Verzi-închis, apar încet-încet
din cenușiu. Țintesc gânditoare spre cer, cu luciul lor opac.
Picăturile se scurg pe ele și o iau brusc la vale. Curg pe
platformele de metal, pe roțile care strălucesc în locurile unde aține
șinele. Aici domnește nemișcat metalul – și dea Domnul să nu se
miște! Are, ca ecou la eșaloanele care trec, un vuiet și un tremur
mărunt.
Mai devreme sau mai târziu, de sub platforma din față se va
scoate tălpicea-frână și se va atașa o locomotivă. Totul se va pune în
mișcare. O tristă deplasare spre vest.
Tot acest metal dur va fi contrapus moliciunii corpului omenesc.
Care, în bucățele mici, va zbura în toate părțile.
Tunurile își pierd aerul gânditor, poate chiar se vor usca. Vor
trage neobosit în ținte și pe lângă ele. De fapt, pot să tragă și ude.

Nastia a plecat la universitate, iar eu am citit. Pe urmă m-am uitat

la știri la televizor – am închis repede. Am luat de pe comodă
fotografia profesorului Voronin, m-am uitat cu atenție la ea.
Profesorul stă picior peste picior în fotoliu. Cu un cot rezemat pe
măsuța pe care se află un teanc de cărți. Cu un baston în mână (nu
purta niciodată baston). Părul pieptănat pe spate, barba încă neagră
cu, simetric, insulițe cărunte. O distincție aparte, academică. Caut în
ochii profesorului urmele viitoarei suferințe – există așa ceva în
fotografiile vechi, o descoperi antedatată –, dar, uite, nu pare a fi…
Oare nu a prevăzut? Sau s-a conformat așteptărilor fotografului, s-a
privit cu ochii aceluia?
Imobilitatea apăsătoare a fotografiilor de dinainte de Revoluție.
Nastia, mi-a trecut prin gând, nu a văzut niciodată cum se mișca
străbunicul ei. Dar eu am văzut. Văd, ca să fiu la obiect. Intru fără
opreliști în rama de argint și mă uit cum profesorul, dând la o parte
bastonul, se ridică încet din fotoliu. Poate chiar cu un oftat sau, să
zicem, cu un trosnet al încheieturilor – ca un om care a stat nemișcat
în această fotografie aproape un secol. Merge cu picioarele puțin
îndoite, aș putea să-i arăt Nastiei cum, dar nu despre asta e vorba.
Indiferent pe cine și ce aș arăta, acela va fi portretul meu.
Iau de pe etajera cu cărți albumul cu Solovki. Îl deschid la pagina
77 (țin minte pagina!) și văd fotografia omului cu exact același
nume: Voronin. După față nu ai spune că e feroce – așa a spus și
Nastia când i l-am arătat. Aș fi vrut să aibă fruntea teșită, iar în gură
– colți. Să fi reflectat ce avea pe dinăuntru. Dar nu: fruntea e înaltă,
trăsăturile sunt regulate, este pieptănat cum se cuvine, e frumos
bărbierit. Cu înfățișarea lui putea să lucreze ca director de studii
sau, să zicem, director de club, și nimeni nu ar fi aflat despre
înclinația lui spre vampirism. Mâine am să mă întâlnesc cu el. Mă
uimește calmul meu. Poate e din cauză că știrea despre Voronin este
prea incredibilă.
Întotdeauna m-am mirat că un nume poate desemna firi atât de
diferite. Rezultă că Voronin poate fi și așa, și așa. Dar cum devine cel
care este? Bună întrebare.

Ne-am dus seara la Voronin – Platoșa, Geiger și eu. Eu m-am dus

doar ca să-i conduc, fiindcă înțelegerea a fost numai pentru Geiger
și Platoșa. Da, plus un oarecare Cistov de la organe. Pentru prezența
acestui Cistov77 (aduce a nume conspirativ de agentură) a insistat
Voronin. Nimic de zis, oricine ar fi făcut așa în locul lui. Doar că ar fi
fost oricine în locul lui? Iar ăsta se teme chiar și acum pentru viața
lui de nimic. O lindină. Ce-a spus acolo bunica de Zarețki – că la
comanda ei? În privința lui Zarețki, cred că bunica delira. Dar cu
Voronin – as face și eu la fel. Știu că nu trebuie să vorbesc așa, dar l-
aș pedepsi dacă aș ști unde și cum. Cum îmi vine în minte că l-a
batjocorit pe Platoșa…
Așadar, ne-am dus toți trei la Voronin, și eu mi-am spus: păi da,
Voronina zboară la Voronin78! Uitasem și că acum sunt Platonova…
M-am ținut o idee în urma lor, mă uitam cum merg. Era vânt,
aproape uragan – pe un timp ca ăsta e bine să intri pe la ticăloșii de
tot felul: carevasăzică, iată-mă-s! Însoțitorii mei mergeau aplecați în
față, opunând rezistență vântului amestecat cu frunze și stropi mari,
chiar dacă încă rari, de ploaie. Și gulerele impermeabilelor le
tremurau între degete. Așa ar putea arăta, m-am gândit eu,
răzbunarea care vine, deși nici vorbă nu era, bineînțeles, de
răzbunare.
La intrarea principală ne aștepta deja Cistov. Când am intrat în
hol, a scos dintr-o mapă o hârtie și l-a rugat pe Platoșa să o semneze.

77 Cistîi – curat.
78 Voron – corb; vorona – cioară.
Era o declarație că Platoșa nu are nimic împotriva lui Voronin și că
nu intenționează nimic la adresa lui. Cistov a scos din buzunar un
stilou scump, l-a pus împreună cu hârtia pe mapă și a încremenit
ținând totul în fața lui Platoșa. S-a lăsat o pauză.
— Fără asta, Innokenti Petrovici, i-a explicat Cistov, nu vom
merge la cetățeanul Voronin.
Innokenti Petrovici a luat gânditor stiloul.
— Dar în stilou ce e?
— Închipuiți-vă, cerneală!
În tonul lui Cistov n-a fost nici urmă de nemulțumire.
Platoșa a semnat hârtia și Cistov a ascuns-o în mapă. Stiloul l-a
vârât la loc în buzunar.
— Eu, știți, vă înțeleg emoțiile, a spus el pe același ton egal, dar
înțelegeți-mă și dumneavoastră pe mine. Legea e lege. Totul trebuie
să decurgă fără excese. Promiteți?
— Promit, a răspuns cumva foarte serios Platoșa.
Și a repetat:
— Promit.
Au urcat toți trei la apartament, iar eu am rămas jos, lângă lift.
Dacă, m-am gândit, văzându-l pe Platoșa, SS-istul nostru crapă? Un
exces de acest fel mi s-a părut acceptabil.

Întâlnirea cu Voronin. Ciudată.

Presupusesem diferite scenarii, dar nu pe acesta.
Mă gândeam că vor fi blesteme de ambele părți. Sau o împăcare.
Dar aici – nici una, nici alta.
Când am intrat, Voronin era așezat într-un fotoliu. Ținea cu
amândouă mâinile o ceașcă. Jachetă călduroasă, pantaloni, papuci.
Craniu învelit în piele, cu puf în părți.
La ceașcă, bănuiesc, s-a gândit ca să își ocupe mâinile. Ca să
poată să nu întindă primul mâna – s-a temut că nu i se va răspunde.
Eu, unul, nu aveam oricum de gând să dau mâna cu el.
 Dar poate că nici nu se temea. Poate că îi atribui o prea mare
finețe a simțurilor.
Cu noi mai era cineva în civil – îl invitase Voronin. După ce a
intrat, s-a semiașezat pe pervazul ferestrei și pe urmă parcă nici n-a
mai fost. Ideal însoțitor. Vasăzică, el la fereastră, iar Innokenti și cu
mine în prag.
— Știu că ai înviat, a murmurat Voronin. Am vrut să te văd.
Vocea aproape că îi lipsește, dar voința i-a rămas. Ea îl va părăsi
ultima.
A vrut să îl vadă pe zek-ul Platonov – poftim, e livrat. Sub
supraveghere, de altfel. E livrat și tace.
— Ce, m-am schimbat? îl întreabă Voronin pe Innokenti.
— Da.
— Tu, în schimb, nu.
În cameră intră o femeie și ia ceașca din mâinile lui Voronin.
Rămâne acolo în picioare, balansându-se de pe călcâie pe vârfuri.
Făcând parchetul să scârțâie.
Pe sticla ferestrei bâzâie o muscă.
— Păi, prinde-o, Cistov! sugerează în șoaptă Voronin. Cistov își
lunecă încet palma pe geam și, cu o mișcare scurtă și precisă, prinde
musca în palmă. Ne explică:
— Când aduci mâna din spate, ea nu vede.
Scoate musca din cameră. Femeia i se adresează lui Voronin:
— Vă mai trebuie ceva, Dmitri Valentinovici?
Fără să-i răspundă, Voronin se uită țintă la Innokenti:
— Nu te-aștepta la căință.
Femeia, oftând, se uită în ceașcă.
— De ce? întreabă Innokenti.
Închizând ochii, Voronin rostește încet, dar deslușit:
— Am obosit.
A obosit. Cistov, care s-a întors, ne arată ceasul.
Plecăm.
 Ce uimitor e orânduită viața! Voronin s-a dovedit a fi ultimul care
poate depune mărturie despre timpul meu. Căutam morți care să
depună mărturie – dacă nu prin cuvinte, măcar prin existența lor –,
iar acum se găsise unul viu. Acum nu e atât criminal, cât martor. Și
eu simt asta, și simte și el. Și nu e ură între noi. Apare – da, da! – un
fel de solidaritate. Așa găsești pe o insulă nelocuită limbajul comun
cu un sălbatic. Într-un anume sens, eu și Voronin suntem acum în
doi pe o insulă. Din vremea noastră suntem numai noi doi. Că
mărturiile lui nu diferă prea mult de mărturiile unui mort – asta e
altceva. Și înfățișarea lui Voronin e cumva postumă.
A spus: nu te-aștepta la căință. Mă întreb pentru a câta oară: de
ce? De ce a fost lăsat în viață până la o sută de ani – nu ca să se
căiască? E un mare criminal, și Cel de Sus poate că i-a tot tărăgănat
plecarea ca să-i dea posibilitatea să își schimbe gândurile. Voronin a
spus că a obosit. Toți au socotit asta ca fiind un semnal că
întrevederea a luat sfârșit. Dar eu cred că el s-a referit la starea lui, în
care deja nu mai există nici răutate, nici căință. Sufletul se cufundă
în somn.

Ceaiul toamna pe veranda deschisă. Cu o cizmă se ațâță cărbunii

care mocnesc. O cizmă moale, ca o armonică. Și curată – cum altfel
să ațâți ceva pe o masă? De fapt, de ațâțat se poate și undeva în altă
parte, dar cei care stau la masă vor să vadă totul de la bun început.
Samovarul e mare, și apa fierbe în el cu încetineală. Toți așteaptă să
apară primele fuioare de abur, dar aburul iese deocamdată numai
din gurile celor care șed acolo. Se vede bine în razele soarelui care
devine tot mai slab și nu încălzește pe nimeni. Aerul e tăios, miroase
a râu și a pini. După gard latră un câine, se aude cum i se lovește
lanțul de cușcă. Stând în lanț, poate s-o moleși și n-o mai lătra așa –
da de unde! E agitat. Ia parte la viața socială.
Toți – oricine ar fi fost – sunt îmbrăcați gros, unii au șaluri. Se
întind mâini spre samovar: te poate încălzi deja. Conversația –
interminabilele titanic și ferdinand – merge în valuri, când mai încet,
când mai animat. Trece în bolboroseala (toți sunt cam epuizați)
premergătoare momentului când samovarul începe să fiarbă. Gata,
fierbe. Imediat apare ceainicul pentru infuzie și prinde primul jet al
samovarului care încă gâlgâie. Time-out, ca să se infuzeze. Vin una
după alta ceștile. Cei care șed acolo beau ceai – se desfată cu el, am
putea spune.
Evenimentul este datat 1914. Sau, bunăoară, 1911. Platoșa cere
insistent ca toate descrierile să fie datate. De ce? întreb. Pentru a
arăta, spune, că evenimentele fundamentale (băutul ceaiului pe
verandă, și el) pot defini vremuri total diferite, deci – universale.
Potrivit spuselor lui, acest argument în favoarea datărilor exacte
poate fi în egală măsură și împotriva lor. Rezultă, m-am gândit eu,
că și argumentul e universal.

Să zicem, anul 1907.

Copilul e răcit și tușește rău.
I se citește Robinson Crusoe.
Tușea e așa de rea, că nu trece doar cu cititul. Doctorul a
recomandat ventuze.
Ele se pun cu participarea întregii familii. Bunica citește, mama și
tatăl pun ventuzele pe noptieră și pregătesc fitilul.
Cu mișcări ușoare, circulare, se unge cu vaselină spinarea
copilului.
Ventuzele le va pune tatăl. Tot ce este mai de răspundere ia
asupra lui.
Bolnavul are șapte ani, și îi e frică. I se pun ventuze pentru prima
oară.
Se sperie chiar de-a binelea când e aprins fitilul înmuiat în spirt.
Gândul ar putea duce la Inchiziție, dacă pacientul ar ști de ea.
O flacără deschisă este întotdeauna ceva de speriat.
 Băiatul se întinde pe burtă și ia perna în brațe. Își înfundă fața în
ea. Peste o clipă simte pe spate prima ventuză.
Nu e așa dureros cum părea. Poate chiar nici nu doare.
Ridică puțin, cu grijă, capul. Urmărește cu privirea mâinile
tatălui.
Tatăl trece fitilul prin interiorul ventuzei și o pune pe spatele
băiatului. Arde puțin, sigur.
Simte cum ventuzele i se înfig în piele. Tatăl îi face cu ochiul.
Mama pune pătura peste spatele cu ventuze.
Bunica citește mai departe din Robinson Crusoe. Asociată cu
ventuzele, cartea are efect terapeutic.
Un nou acces de frică – înaintea scoaterii ventuzelor. Băiatului i se
pare că i s-au înfipt în spate definitiv. Amintesc de niște pești mici și
răi. Poate piranha.
Tatăl își trece cu grijă degetul arătător pe marginea ventuzei, și ea
se dezlipește cu un plescăit sonor. Cincisprezece plescăituri clasa-
ntâi.

S-a înrăutățit problema cu mersul. Am senzația că merg pe

mușchi. Pun piciorul cu grijă, parcă mă tem că îmi cade. Încotro mă
îndrept nu mai e un mister pentru mine: pierzând mii de celule pe
zi, n-ai cum să nu ghicești cum se va sfârși drumul. Pierderile astea
nu pot fi la nesfârșit.
Mi-am impus să nu mă plâng – nici chiar lui Geiger, ca să nu mai
spun de Nastia. De vreme ce cauzele a ceea ce se întâmplă nu sunt
clare, nu ar aduce nimănui decât amărăciune. Cu atât mai mult cu
cât… mda… nu e prima mea plecare din viață. Dar în lagăr moartea
părea o ieșire, în timp ce acum pare o plecare. Plecare de la cei pe
care îi iubesc. De la ceea ce iubesc. De la amintirile mele pe care,
uite, le notez de atâtea luni.
Astăzi m-am trezit foarte devreme – era încă întuneric. Am stat
nemișcat, ca să n-o trezesc pe Nastia. M-am uitat cum rătăcesc
farurile mașinilor pe tavan. Înainte mergeau pe Bolșoi Prospekt
tramvaiele care le înlocuiseră pe cele cu cai. Mă uitam cu orele după
ele, încercând să înțeleg secretul mișcării lor autopropulsate. Mă
incita, cine știe de ce, mai mult decât deplasarea automobilului.
Poate din cauza masivității tramvaiului, care, la prima vedere, nu
părea făcut pentru deplasare în spațiu și, cu atât mai puțin, pentru
transportul citadin. Dar, mă gândeam, dacă unei asemenea
construcții îi este dat să se miște din loc, ea ar putea fi destinată
unor scopuri de apărare, sau – și mai bine – de atac. Mi-am imaginat
deplasarea a sute de tramvaie pe câmpurile de luptă, și spectacolul
era grandios.
Din când în când, ca să încerc rezistenta construcției, puneam pe
șine o monedă de cinci copeici. Experimentul mi se părea atât de
important, încât, grație nepăsării mele de copil, eram împăcat cu
gândul unor eventuale pierderi – mai exact spus, nici nu mă
gândeam la ele. Ele fuseseră născocite de tata, ca să mă dezvețe de
problematica distracție. El presupunea că tramvaiul poate să iasă de
pe șine și îmi atrăgea blând atenția că, înainte de a mă decide pentru
riscanta experiență, trebuie să cântăresc posibilul prejudiciu.
Ce să spun acum? La vremea aceea știam deja că monedele de
cinci copeici nu erau o piedică pentru tramvai: el pur și simplu nici
nu le observa. Eu urmăream de fiecare dată dacă gigantul nu se
zguduie când trece peste ele – nici măcar o dată nu s-a zguduit. Dar
tata avea dreptate în ceea ce privește faptul că disponibilitatea de a
pierde le este într-adevăr proprie experimentatorilor, chiar și celor
maturi. Ei, trag eu concluzia, sunt niște copii mari, și pentru ei,
după cum a confirmat istoria nefericitei noastre patrii, capul retezat
al unei păpuși nu diferă de cel al unui om.
Revenind însă la acei ani binecuvântați, voi spune că m-am ales
cu o colecție de strălucitoare bucățele de metal strivite. Atingându-le
cu vârful degetului arătător, simțeam încă ce mai rămăsese din
efigie, dar asta nu-mi micșora plăcuta senzație de neted. Da,
netezimea, chiar și lustrul acestor foste monede sunt pentru mine o
amintire care s-a păstrat în mod deosebit. În țara copilăriei mele,
unde era cum nu se poate mai bine, ele deveniseră o adevărată
valută. Formidabila lor suprafață și degetul meu arătător – ele
fuseseră create unul pentru altul. În istoria de peste o sută de ani a
punerii monedelor de cinci copeici sub tramvai, experiența mea este
una dintre primele. Remarc în acest sens că acțiunile mele nu au fost
consecința unui mimetism orb: eu am inventat acest lucru.
Dacă toate acestea nu vor fi scrise, mă tem că vor dispărea fără
urmă. Ceea ce va fi o lacună considerabilă în istoria omenirii, dar
cea mai mare pierdere va fi pentru Anna, la care mă gândesc tot
timpul. Pentru ea am scris deja destul de multe lucruri, dar de
cuprins totul, pur și simplu nu pot. Din fericire, acum sunt ajutat, și
treaba merge mai repede.

1910. Începutul lui martie. O casă din lemn, cu etaj, nu departe de

calea ferată. În zilele cu soare începe să se topească zăpada, toți cei
din casă aud cum picură. Picăturile își străpung calea în zăpada
înghețată și răsună în fel și chip – în funcție de mărimea golului
făcut. Noaptea totul se strânge, îngheață, așa încât dimineața
picăturile trebuie să își reia treaba aproape de la capăt. Sigur, în
martie zăpada nu mai e albă ca la început. E ca o față ciupită de
vărsat, cu neregularități și urme lăsate de câini, pisici, ciori – de tot
ce umblă pe lângă casele cu etaj. Zăpada asta e acoperită cu un strat
de funingine, care apare statornic chiar prin zăpada proaspătă. Dar
poate că e o funingine proaspătă. Special zboară de fiecare dată
peste zăpada proaspăt căzută și o acoperă – din pură repulsie față
de alb.
De-a lungul rambleului căii ferate sunt bălți imense – iazuri
întregi. Aceste bălți îngheață și ele noaptea, dar sunt așa de adânci,
că nu apucă să înghețe până la fund – oare au fund? În copilărie te
temi că nu au. Până la amiază, copacii stau într-o pojghiță de gheață,
însă pe urmă ea se topește. Apa acestor bălți e rece și neagră. Nici
gând să intri în vreuna.

Ține-ți mintea în Iad și nu deznădăjdui. Am răsfoit cartea despre

Athonit și mi-au căzut ochii pe aceste cuvinte. Am dat deoparte
cartea și m-am ocupat de altele, dar cuvintele tot țâșneau și se
aprindeau. Erau pentru mine. Ține-ți mintea în Iad – e starea în care
m-am cufundat de câteva săptămâni. Și nu deznădăjdui – e ceea ce
izbutesc tot mai greu. M-am repezit la carte, și n-am putut găsi locul
imediat – dar l-am găsit. Despre cuvintele acestea s-a spus că au fost
o revelație dată lui Siluan Athonitul. Nu știu cine e acela Siluan
Athonitul, nici măcar nu sunt sigur că înțeleg cum trebuie aceste
cuvinte, dar ele m-au revigorat puțin.
Iadul meu de-acum este faptul că moartea e mult mai
înspăimântătoare aici decât pe insulă. Sigur, acolo mă agățăm de
viață cum puteam, dar de moarte nu mi-era frică. Când spațiul vital
a început să tindă spre zero, moartea aproape că mi s-a părut o
ieșire. Simțeam cum o așteaptă trupul meu chinuit, dar sufletul se
lupta cu această dorință. Sufletul stătea de veghe.
Acum însă mă tem de moarte ca niciodată înainte. Am totul –
familie, bani și această ciudată celebritate a mea –, dar, judecând
după toate, n-am să mă pot bucura mult timp de ele. În fața morții,
banii și celebritatea nu înseamnă nimic – este atât de evident acest
lucru. Mă sperie despărțirea de ființa care mi-e apropiată – de hazlia
mea Nastia, pe care, după cum mi se pare acum, am știut-o toată
viața. Și de Anna, care trăiește în ea și care este o continuare a mea.
Pe care, poate, nici nu o voi vedea. Să înțelegi toate astea înseamnă
să-ți ții mintea în Iad. Aici este vorba clar despre minte: să înțelegi –
cu mintea. Iar cu ce-o mai fi – să nu ajungi la disperare.

1916. Bicicletă pe un drum de pământ după ploaie. Merge cu un

fâsâit ușor.
 Roțile ridică apa de pe drum și o aruncă pe aripile bicicletei. De
unde se scurge pe jos în stropi mari, murdari.
Uneori roțile intră în câte o băltoacă mare. Zgomot de apă
despicată. Două valuri pornesc dinspre centrul bălții spre margini.
Din când în când bicicleta dă peste rădăcini de copaci. Geanta cu
scule zdrăngăne. Șaua bicicletei saltă pe arcuri. Se lasă tot mai mult
seara.
Biciclistul fixează de roată rotita dinamului. Lumină și bâzâit.
Deplasarea cerculețului de lumină pe drum.
Exista lanternă de bicicletă în 1916? Nu știu.
Cred că exista.
Nu e important.

Îmi amintesc tot mai greu ce a fost acum un minut – o oră – o zi.
Mi-e jenă în fața Nastiei de lapsusurile evidente – evidente, deși
deocamdată, din fericire, nu sunt dese. În astfel de cazuri mut
discuția din actualitate undeva pe la începutul secolului. Așa fac cei
tari de ureche, în loc să răspundă la întrebări, întreabă ei. Ieri,
schimbând tema, m-am apucat să-i povestesc Nastiei despre
punerea în scenă a Revizorului la gimnaziu, la care, de altfel, luasem
parte și eu. Ea a priceput imediat, dar n-a lăsat să se vadă. A spus că
asta va sta la baza uneia dintre descrierile pe care le face la
rugămintea mea. Da, sigur, excelent, am răspuns eu. În sinea mea
însă, m-am întrebat: dar va putea să descrie viața mea și fără această
bază? Cum s-ar spune, după intuiția ei? Dacă ea s-ar deprinde să
găsească și să descrie lucruri potrivite mie, viața mea ar putea să
continue și în lipsa mea.

Punerea în scenă a Revizorului la gimnaziu. Maria Antonovna și

Anna Andreevna de la gimnaziul de fete vecin foșnesc din rochiile
aduse de la teatru. Mirosul de naftalină însoțește costumele de la
teatru până la gimnaziu: nu se atenuează fiind purtate – dimpotrivă,
pare că devine și mai puternic la aer curat. Așa e și cu buchetul
vinului: când se scoate dopul, el începe să se desfacă, să își
răspândească toate aromele și să bucure. Rămâne să ne gândim că
rochiilor scoase din garderobe le este dată o însușire asemănătoare –
firește, în măsura în care toate nuanțele mirosului de naftalină au
capacitatea de a bucura.
Decoruri aproape că nu sunt – o măsuță de marmură din
cabinetul directorului, cu o lumânare aprinsă pe ea. O etajeră cu
cărți (adusă de la bibliotecă) – au fost alese cărți de acum o jumătate
de veac. Hlestakov se apropie de Anna Andreevna. Sub picioarele
lui scârțâie scândurile scenei, ceea ce se aude bine în primele
rânduri: nu degeaba arta cere distanță. Anna Andreevna, spune
Hlestakov… îi atinge brațul. Brațul tremură, și vocea tremură. Eroul,
așa trebuie înțeles, nu are nicio emoție, dar băiatul care îl
interpretează, simțind brațul fetei prin țesătura deasă a rochiei, se
emoționează. Nu a făcut încă nimănui nicio declarație de dragoste și
se folosește de această declarație scenică, sau, mai exact spus, în
acest text găsește… Ce anume găsește în el? La repetiție chiar a rostit
cu multă sensibilitate textul. Nu este exclus să se îndrăgostească din
pricina a ceea ce spune.
În sala gimnaziului, în ciuda ferestrelor deschise, te sufoci, s-a
întâmplat să fie un iunie fierbinte în acest an. În spatele ferestrelor,
vârfurile numai puf ale plopilor stau, în lipsa vântului, ca desenate.
Anna Andreevna are picături de transpirație pe frunte, Ivan
Aleksandrovici are și el, iar în sală înțeleg toți ce se petrece între ei
doi și, dându-și coate, așteaptă să vadă cum se vor sfârși lucrurile.
Această tandrețe nu e prevăzută de piesă, dar ea este foarte
evidentă. Spectatorii observă tot, n-ai cum să le ascunzi ceva. Sunt
atenți. La sfârșitul scenei aplaudă cu mâini pătate cu cerneală. Prin
Ivan Aleksandrovici transpare Platoșa al meu, dar Anna
Aleksandrovna tip 1914 bănuiesc că a putrezit de mult.
 Azi-noapte n-am dormit, și mi-am amintit împușcătura lui Pușkin.
Acolo Silvio își amână riposta cu șase ani. Apare în momentul când
eroul s-a căsătorit și este fericit… Moartea nu mă afecta pe insulă.
Atunci îmi era aproape indiferentă. Ea s-a întors cu împușcătura ei
acum, când în viața mea a apărut bucuria. Mult a mai așteptat. Oare
trebuie să înțeleg că e riposta ei?

Lui Innokenti i-a scăzut și mai vizibil memoria operativă.

Nastia îmi vorbește tot timpul despre acest lucru, descrie
situațiile. Dar văd și eu singur.
Uită ideea începută. Se pomenește că nu ține minte în ce odaie
voia să se ducă.
Nu ține minte nimic din ceea ce se face automat. Dacă s-a spălat
pe dinți, dacă și-a luat medicamentele.
Medicamente îi prescriu o groază. Efectul, ce-i drept, este
aproape nul. Nu au capacitatea de a opri ceea ce este principal –
faptul că mor celulele.
Am regândit și reverificat de zece ori – fără rezultat. Am scotocit
prin publicațiile din ultimul deceniu – nimic.
Niciodată nu am simțit o asemenea neputință, mă doare. Mă
doare că Innokenti se stinge.
Să îl trimit, poate, în străinătate? De pildă, la München. Nu cred
că știu acolo ceva ce nu se știe la noi, dar… O altă părere – tot e
important.
Aș putea spune că îmi va reveni o răspundere mai mică, dar nu
asta mă neliniștește pe mine. Principala mea răspundere este față de
el, de altceva nu mă tem.
Nenorocirea e alta. Simt că deja nu avem prea mult timp să
hotărâm totul. Zeit, Zeit.79

M-a întrebat:

79 Timp, timp (în germană în original).

 — Ce-i cu tine?
Am spus:
— Mi-e frică să nu mori.
Până acum nu s-au rostit astfel de lucruri. Deși au fost gândite.
Mi-am pierdut pentru o clipă frânele. El e singurul om apropiat pe
care îl am, singurul căruia pot să-i spun amarul meu. Și acest om
apropiat se duce. Iar eu n-am cui altcuiva să mă plâng. Am procedat
monstruos.
Am început să plâng și m-am strâns în el.
— Iartă-mă că am spus de moarte. Frica asta m-a ros pe
dinăuntru, și uite – a ieșit.
— Haide, în primul rând încă n-am murit…
Doamne, ce mai poate fi aici în al doilea rând?
Ședea palid, slăbit. Iar pe mine nu mă asculta vocea.
A spus:
— Moartea nu trebuie privită ca o despărțire pentru totdeauna. E
o despărțire vremelnică. A tăcut o vreme. În general, cel care pleacă
nu are timp.
Cel care pleacă. Răsună ca vuietul curentului în tunel.
— Dar cel care rămâne? Că doar el are timp.
A zâmbit.
— Păi să se ocupe cu ceva în așteptare.
Atâta vreme despărțiți. Îngrozitor.

În urma unor mari eforturi am reușit să iau legătura cu Jeltkov. I-

am descris situația lui Innokenti și i-am cerut ajutorul.
Jeltkov a început să bălmăjească ceva. Să vedeți, eu, ăăă, nu
răspund de medicină…
Eu, perplex, am repetat că sunt necesare consultații în străinătate,
analize care costă. Cu alte cuvinte – că va trebui achitată nota de
plată. O mulțime de note de plată.
Dar Jeltkov al nostru s-a derobat total. Neașteptat, văd, pentru
mine.
Să fie pentru că Innokenti nu a fost interesat de proiectul lui
politic?
I-am povestit cuiva care îl cunoaște – nu s-a mirat. A spus că dacă
Innokenti a devenit neinteresant pentru el, Jeltkov a și uitat deja de
pacientul meu. A prevăzut chiar că Jeltkov nici nu va mai fi accesibil
la telefon.
Îmi exprim prudent îndoiala:
— Ei, nu poate fi chiar așa un tip de rahat!
— Fii serios! a râs interlocutorul meu. Nu se jenează.
Scheisse…80

I-am spus Nastiei că despărțirea prin moarte e vremelnică. Cred

în asta – căci totul, așa mi se pare mie, e dat potrivit credinței. Vrei
să te întâlnești cu un om – te vei întâlni negreșit. Mă tem, ce-i drept,
că e o slabă consolare pentru ea acum.
Interesant, oare acolo, în afară de oameni, întâlnești ceva? Ceva ce
nu pare să fie fundamental în viață, dar de care, simt, nu-mi va fi
ușor să mă despart. De exemplu, sfârâitul lumânărilor în bradul de
Anul Nou. Acele de brad pe care le desprinzi și le duci cu băgare de
seamă în foc. Și care, arzând, răspândesc miros de cetină – intens, ca
tot ce e de rămas-bun. Scânteierea luminilor seara, iar noaptea –
mormanul negru, stins. Te trezești peste noapte – primul gând e la
brad. Te îndrepți spre el în cămașa de noapte. Mergi aproape pe
dibuite, adică mai degrabă după zgomot – un abia perceptibil
clinchet cristalin când se face curent. Picioarele, goale, se răcesc pe
parchet. Odată ajuns la brad, începi să le încălzești. Îți lipești pe rând
tălpile de pulpele fierbinți. Cad confetti. Se aude cineva, s-a dus la
toaletă. Te strângi în brațele largi ale bradului și te faci una cu ele.
Așteptând să treacă zarva la bucătărie, luneci prin nămeții de vată,
și acolo și dispari. Până dimineață… Mi se pare că și după moarte

80 Rahat (în germană în original).

m-aș scula să trag cu ochiul la brad. Bineînțeles, dacă l-aș mai avea.
Așa, și mai ce? Să zicem, farfuria cu zmeură din veranda vilei. Se
umple de culoare în dispersia unei raze de soare. Pe marginea
farfuriei se târâie o insectă cu aripile strânse neglijent. Nu e bondar,
nu e musculiță, nu e furnică. Și nu că n-ai mai fi văzut insecta asta,
dar îți vine greu s-o numești. Se mai întâmplă: timp de o jumătate
de viață întâlnești un om în același loc – la intrare, să spunem, sau la
librărie, și chipul lui îți e cunoscut până la ultima cutișoară, dar
numele nu i-l știi. Există astfel de însoțitori în viață. Dacă te desparți
de ei, ți-e dor – de înfățișarea lor insignifiantă, sfioasă, de aripile
strânse, de felul de a se mișca.
Sau, să zicem, rugul arzând în amurg. Se așterne pe Oredej, și nu
e mai prejos decât cărarea lunii. Ce se vorbește nu e discuție – așa,
cuvinte disparate, simple, împăcate. De pildă: să mai aduc lemne.
Sau: apa a fiert. Pârâitul unei crengi pe jumătate putrezite sub
picior. Gâlgâitul apei în gamelă, uneori – sfârâitul slab pe o așchie
de lemn. Ai vrea ca timpul să înghețe, ca râul la stăvilar. Să nu se
facă mai lumină, dar nici mai întuneric. Ca să rămână vizibile
falezele roșii – despre ele parcă am scris deja? Argila devoniană. O fi
argilă devoniană acolo?

Câteodată mă gândesc: care dintre noi e pacientul – Innokenti sau

eu?
Eu îndeplinesc prescripțiile lui, scriu, înțelegi, imagini din viață…
Nu m-am ocupat niciodată cu așa ceva și nici nu simt în mine astfel
de aptitudini. Sunt deprins să vorbesc cu cuvintele diagnosticelor și
rețetelor.
Dar, dacă e să fiu cinstit, îmi place din ce în ce mai mult să scriu.
Scrierea noastră comună este, aș spune, o încercare de a ne
transmite experiența către urmași. Lucru cu care omenirea s-a
ocupat de-a lungul întregii istorii. Numai că experiența noastră este,
ca să spunem așa, una deosebită. Pe mine m-a enervat la început,
dar acum e-n regulă.
De altfel, Innokenti nu transmite numai experiență.
Nastia spunea că a luat singur legătura cu o firmă de reclame și
și-a oferit serviciile. Ea a aflat întâmplător – au nimerit-o pe ea când
au venit să încheie contractul. Le-a făcut vânt pe scară și i-a cerut
explicații soțului.
Iar el șade în fotoliu moale, liniștit. Cu ce aveți de gând să trăiți,
întreabă, când n-o să mai fiu?
Ea tace, și lacrimile curg.
Dar Innokenti a simțit și singur că nu trebuia să vorbească așa.
Cred că, de fapt, nu a avut putere să își aleagă cuvintele. A spus de-
a dreptul ce gândea.
El nu crede că se va însănătoși. Ce înseamnă asta pentru un
bolnav nu mai trebuie spus.
Cel mai îngrozitor lucru e că nici eu nu pot să-i dau speranțe.

În presă s-au strecurat informații despre sănătatea lui Platoșa.

Mie, de fapt, nu-mi pasă, dar el iese pe stradă. Se vede gălbejit în
vitrinele chioșcurilor – fotografii și titluri, titluri: „Experimentul nu
a reușit”, „Platonov e bolnav pe moarte”. Un ziar a cumpărat
fotografia RMN-ului și a publicat-o pe prima pagină: „Creierul lui
Innokenti Platonov se distruge”. Dar nici nu au nevoie să cumpere:
văd și ei cum merge. Cum i se îndoaie picioarele, cum se ține de
brațul meu. Nu vrea baston: asta e deja prea de tot, zice, e o
recunoaștere a ceea ce e mai rău. O recunoaștere (n-am spus eu) a
evidenței. Dar pe de altă parte – poate că el are dreptate: câtă vreme
nu e recunoscută, evidența nu e evidentă.
Publicația cu RMN-ul i-am arătat-o eu lui Geiger. S-a înroșit ca o
mașină de pompieri și s-a repezit să sune pe cineva. Trei minute – o
selecție de înjurături de mamă, totul încheindu-se cu urarea să-i stea
propriile ouă în gât. Greu de împlinit, desigur – nu știu ce i s-a
răspuns de la celălalt capăt al firului. Deși nu mă așteptam la asta de
la Geiger, n-am să mint: mi-a plăcut. După mine, poate tocmai ceva
de felul ăsta îi lipsea neamțului.
Doar că, uite, pe Platoșa – of, pe Platoșa nu-l ajută cu nimic toate
astea. I-a apărut acum o idee fixă – cum să câștige mai mult pentru
mine și pentru fetiță. A spus că, întrucât el nu o să mai fie, vrea să le
asigure alor lui viitorul. A spus-o calm, ca pe ceva de la sine înțeles.
Zilele trecute a luat legătura cu o firmă pentru o reclamă – ceea ce,
proasta de mine, făceam eu până acum pentru el. Dar am curmat pe
loc afacerea.

Simt un dor arzător de anii pe care nu i-am trăit. Un fel de

durere-fantomă. Bun, eram înghețat atunci – dar eram! înseamnă că
și timpul acela este timpul meu, că sunt răspunzător pentru el.
Secolul XX îl simt ca fiind al meu tot, fără excepții. Când mă uit la
un jurnal de actualități sovietic, mă văd în planul doi pe mine. Să fie
întâmplător? Nu. Întâmplător poate fi considerat faptul că nu am
fost acolo și că nu am luat parte la evenimentele prezentate.
— Dacă înțeleg eu bine, m-a întrebat Geiger, pot fi descrise și
acele evenimente din viața dumitale care nu au fost?
— Absolut. Poate doar pare că nu au fost. Exact așa cum pare că
ceva care nu a fost a fost.
Principalul este să nu supraapreciezi evenimentele ca atare. Eu
cred că ele nu sunt ceva care tine de lăuntrul omului. Doar nu sunt
sufletul care determină personalitatea și este inseparabil de corp în
timpul vieții. În evenimente nu există inseparabilitate. Ele nu sunt
parte a omului, dimpotrivă – omul devine parte a lor. El nimerește în
ele, așa cum nimerești sub roțile trenului, și pe urmă, pe urmă vezi
ce rămâne din tine.
Îmi pun din nou întrebarea: ce trebuie considerat în general
eveniment? Pentru unii, eveniment este Waterloo, dar pentru alții –
un taifas seara la bucătărie. Să zicem, un taifas așa, tihnit, într-un
sfârșit de aprilie, sub un abajur cu un beculeț chior care pâlpâie.
Zgomot de mașini în spatele ferestrei. Discuția în sine, cu excepția
unor cuvinte, poate nici nu rămâne în memorie. Dar rămân
intonațiile – blânde, de parcă toată tihna lumii ar fi pătruns în ele în
acea seară. Când simțeam nevoia de tihnă, pe ele mi le aminteam, și
taifasul din acel aprilie.
A, nu, îmi aminteam și de o discuție într-o stație de cale ferată,
într-o iarnă – doar că, mă întreb, în ce an? Presupun că în 1918 sau,
poate, în 1922 – ani în care mai puteam să fiu martor la ea. De fapt,
s-ar putea foarte bine ca această discuție să fi fost purtată și în
absența mea – să zicem, în 1939. Oricum, eu nu am luat parte la ea –
am ascultat doar. Dar, chiar dacă nu aș fi ascultat, caracteristica ei
fundamentală nu s-ar fi schimbat: nu era cu nimic mai puțin tihnită
decât aceea pe care am descris-o. Iar în planul metafizic al
fenomenului însemna un singur lucru: nevoia de tihnă.
Așadar, să revenim la ce e important. Fiindcă numai la prima
privire pare că Waterloo și discuția sunt de necomparat, pentru că
Waterloo este istorie universală, iar discuția nu pare să fie. Dar
discuția este un eveniment al istoriei personale, pentru care cea
universală nu e decât o mică parte, un fel de preludiu. Este de
înțeles că, în atari condiții, Waterloo va fi uitat, în timp ce discuția
aceea frumoasă – niciodată.

Platoșa spune lucruri ciudate. Mi-am impus ca regulă să fiu de

acord cu el.

Anul 1939, ianuarie. Stație de cale ferată.

Zici că e stație polară: nămeți până la ferestre, țurțuri până la
pământ.
E ora patru după-amiază, dar aproape că s-a întunecat deja.
Lumină galbenă la fereastră. Înghețată cum e, pare că se
transformă într-un felinar mare. Un far pentru toți cei care vin spre
calea ferată. Nu sunt mulți: pe aici trec rar trenuri.
 În sala de așteptare (dar, la drept vorbind, sală e asta?) arde un
beculeț chior, el și umple fereastra cu lumina lui. Într-un colț e un
godin. Un interior ca vai de lume, în schimb e cald. Pe podeaua de
scânduri sunt urme de zăpadă topită.
Pe o bancă șed doi bărbați, stau de vorbă domol.
La discuția lor trage cu urechea, de la ghișeul ei, casiera. Din când
în când adaugă și ea câte ceva.
Cam o dată la o oră trec pe lângă stație marfare sau trenuri de
cursă lungă. Nici unele, nici altele nu opresc aici. Împroașcă
fereastra cu abur, după care încep să zăngăne monoton din vagoane
sau cisterne.
În astfel de momente, sub casieră se zgâlțâie scaunul. Se zgâlțâie
și banca sub cei care stau de vorbă. Ei tac și, cu o răbdare resemnată
întipărită pe fețe, așteaptă să treacă trenul.
Au pe genunchi căciuli cu urechi, pe care le scarmănă cu degetele
înroșite de ger. Unul are părul zbârlit, celălalt, dimpotrivă, turtit.
Așa acționează căciulile cu urechi asupra oamenilor, diferit.
De ce l-a înviat Dumnezeu pe Lazăr? Poate că Lazăr a înțeles ceva
ce putea să înțeleagă numai murind? Și această înțelegere l-a atras
din nou pe pământ. Mai exact, a fost milostivit să se întoarcă.
Dar poate că a avut un păcat greu, pe care îl putea îndrepta
numai fiind viu – și de aceea a fost înviat? Numai că e puțin
probabil ca un astfel de om să fi putut să aibă un păcat greu.
Se știe că după înviere Lazăr nu a zâmbit niciodată. Înseamnă că
el a văzut acolo ceva după care nimic din ceea ce e pământesc nu i-a
mai trezit emoție.
Fiind extras din viață, eu nu am văzut nimic. Dar eu nici nu am
murit.

1958. O dimineață de vară pe Fontanka. Soarele, lovindu-se de

geamurile ferestrelor, zboară sub un unghi ascuțit către fluviu. Un
portar cu șorț alb udă cu furtunul granitul cheiului. Mărește
presiunea apăsând cu un deget gura furtunului, și apa, cu un șuier,
șlefuiește suprafața roz, zgrunțuroasă. Ceea ce face portarul nu este
atât de simplu pe cât poate să pară și nici chiar lipsit de pericol.
Portarul lasă în jos gura furtunului și se uită absent la degetul roșu.
Pe urmă la apă și la curgerea ei nevolnică. Dă din cap. Apasă din
nou capătul furtunului, și acum udă neabătut. Trece jetul de pe
trotuar pe parapetul de granit și mai departe – pe ornamentele
grilajului. Metalul transformă jetul în milioane de stropi, iar ei devin
în soare curcubeu.
Pe caldarâmul proaspăt udat trece o Pobedă cu capota deschisă.
Roțile scot un ușor zgomot ud, în urma lor se formează striații mici.
La volan e o femeie blondă cu ochelari – zâmbește. Alături de ea, pe
scaunul din față, e o mapă cu șnur. Profesor. Mai mult ca sigur că e
profesor. Se duce la universitate sau, să zicem, la biblioteca publică.
Dimineața o întâmpină cu răcoarea care se prelinge din curțile
interioare. În curți e umed, acolo e vară numai la ultimele etaje, în
ale căror ferestre deschise sunt puse ghivece cu flori. Jos – frig și
mâzgă. Îmi vine să adaug: „și zăpadă”, dar nu ar fi adevărat. Doar
frig și mâzgă.

Gândindu-mă cum să-i asigur familiei mele viitorul, mă surprind

gândindu-mă că eu nu voi mai fi martor la ceea ce se va întâmpla cu
ea. Pentru mine nu mai există loc în acest viitor. Singura soluție e să
transfer eul meu în ei. Sau să intru chiar eu în ei. Nu exclud ca, în
mișcarea noastră, să ne întâlnim la jumătate, și eul nostru să devină
comun. Nastia și cu mine trebuie să avem păreri și aprecieri comune
– atât cât ne va permite timpul care ne-a rămas. Măcar în privința
celor mai serioase lucruri trebuie să ajungem la o poziție care să facă
insesizabilă absența unuia din noi. Astfel încât cel absent să fie
liniștit că hotărârea va fi luată așa cum trebuie și numai așa.

Astăzi am fost zguduit.

 Când am trecut pe seară pe la Platonovi, am văzut un desen al lui
Innokenti. Un portret al lui Zarețki.
Nu știu precis cum se numește această tehnică – presupun că
desen în cărbune. În ceva mai moale decât creionul.
Contururile se rup undeva, se dizolvă pe neobservate în foaia de
hârtie.
Silueta e aplecată peste masă. Degetele rășchirate zburlesc părul.
Pe masă – o sticlă și un pahar în care vodca e doar pe fund. O
bucată de salam mușcată la un capăt.
În cele înfățișate nu e nici urmă de șarjă. Nici în figura celui care
sade, nici măcar în privința sticlei și a salamului. Desenul este
profund tragic.
Cel care șade deplânge ceva (poate propria viață), iar vodca și
salamul sunt singurii martori. Trăsăturile feței sunt subțiri. Umerii
sunt gârbovi.
Acum, că tace, are o expresie elevată – poate asemănătoare cuiva
căzut pe gânduri. Iar Zarețki tace. Nu i se aud behăitul și vorbele
ticăloase.
Și te gândești: gândurile în care e cufundat sunt înalte. Iar
salamul e așa, o necesitate dură. O nevoie a trupului.
Nici nu se uită la el. Privirea îi e focalizată undeva dincolo de
limitele acestei odăi, poate dincolo de limitele lumii vizibile în
general.
Desenul acesta m-ar fi zguduit chiar dacă nu aș fi știut nimic
despre Zarețki. Dar știu – și desenul e de două ori mai zguduitor. El
îl absolvă pe Zarețki. Îl izbăvește de rolul lui îngrozitor – de larvă.
Desenul acesta e paiul de care putem să ne agățăm – Innokenti,
Nastia și cu mine. Rezultă că Innokenti a scăpat de acea misterioasă
interdicție de a crea. Poate desena din nou. Și încă cum!
În termeni mai apropiați mie: un anumit grup de celule s-a
refăcut. Cum și de ce – aceste întrebări sunt acum în van. Constat
faptul și nu încerc să îl explic.
 Platoșa e un geniu. Portretul ăsta formidabil pe care l-am văzut
Geiger și cu mine… Am vrut să spun ceva despre portret, dar mi-
am luat seama la timp, am înțeles că o să sune deplorabil. Ca și cum
ai povesti Război și pace, ori, să zicem, ai cânta Simfonia 40. O să spun
un singur lucru: ieri încă îl uram pe Zarețki – după cele povestite de
bunica. Dar, după portretul ăsta, l-am iertat. Aproape că l-am iertat.
Așa l-a desenat Platoșa. În ceea ce spun este un punct slab: eu sunt
soția lui. E vreo soție pentru care soțul ei să nu fie un geniu? Simt o
dorință fierbinte să îi devin pentru o clipă străină și să spun lumii
întregi: Platonov e un geniu! Numai că nu reușesc să-i devin străină.
El și cu mine suntem un singur trup și un singur suflet.
Platoșa nu are putere. Iese tot mai rar, iar acasă stă de obicei
culcat. Se uită la televizor. Sau scrie. Câteodată face atacuri de
panică. E speriat că va muri curând. Sau că va muri în somn, fără să-
și ia rămas-bun de la nimeni. Acum avem tor mai des o veioză
aprinsă – întunericul i se pare o prevestire a morții. Când ne culcăm,
mă roagă să-i dau mâna, o strânge, și doar așa adoarme. Dar cel mai
mult se teme că Anna și cu mine o să rămânem fără ajutor. Ne vede
deja orfane. Mă duc în baie, mă închid înăuntru și dau drumul la
apă, și la caldă, și la rece, la maximum. La noi urlă conducta când e
presiune mare. Și urlu și eu.

Citesc Cronica vremurilor trecute81. Cronicarul ia an cu an. Spune:

în anul de la crearea lumii a fost asta și asta, în anul următor – asta
și asta. Iar în anul cutare – „nu fu nimic”. Astfel de ani sunt numiți
goi. Ani în care nu a fost nimic. La început mi-am stors creierul – de
ce să fie amintiți acești ani? Pe urmă am înțeles: oamenii aceștia se
temeau să piardă fie și o fărâmă de timp. Cei care au trăit cu

81 Cea mai veche cronică slavă răsăriteană ajunsă până la noi, scrisă cam
prin anul 1113 la Kiev, istorie a Rusiei Kieviene de pe la 830 până pe la
1110.
veșnicia au prețuit într-un chip deosebit timpul. Și nu atât timpul,
cât continuitatea lui, lipsa golurilor. Credeau poate că adevărata
veșnicie vine abia după un timp trăit cu luare-aminte. Și asta am
simțit și eu! Am știut că nu trebuie să omit din viață deceniile cât am
fost înghețat. Și n-am greșit.
Dar în general viața se desface în părți, oricât mă străduiesc eu să
le leg la un loc. Se desface și se curmă. Ține-ți mintea în Iad și nu
deznădăjdui. Orice gândesc îmi cufundă mintea în Iad. Care asta și e,
deznădejde.

Am reușit să aranjez ca Innokenti să fie examinat la München.

Mai exact spus, nu eu, ci niște foști pacienți ai mei.
Nu e vorba atât de suma necesară, cât de impuls. De fapt, abia
acum recunosc față de mine că problemele organizatorice au fost
până la un anumit punct un pretext.
Să fie necesară această călătorie? În sinea mea nu sunt convins
nici acum.
Pe baza datelor trimise de mine, ei nu exclud o intervenție
chirurgicală, dar eu nu o consider utilă.
Eu am efectuat regenerarea lui Innokenti – pas cu pas. Cunoaște
cineva mai bine decât mine starea lucrurilor?
Pe de altă parte, poate că tocmai ceea ce știu mă obstrucționează?
Poate, tocmai pentru că situația s-a complicat, e nevoie de o privire
proaspătă?
În fine, poate că ceea ce se numește „atașare emoțională de
pacient” mă împiedică să iau acum decizia corectă?
De München o să-i spun chiar înaintea plecării. Nu trebuie mai
devreme. El și Nastia sunt și așa cu nervii la pământ.

1969. Demonstrația de 1 Mai. Dimineața e răcoare. De altfel, și

peste zi e la fel: doar nu e încă vară. Reflecțiile despre temperatură
sunt provocate de un termometru medical de dimensiuni gigantice
din material plastic expandat, pe care îl țin doi oameni și care arată
36,6. E limpede că nu e temperatura aerului. Te întrebi: a cui
temperatură o arată? A unui gigant necunoscut? A demonstrației în
general? Judecând după inscripția Țara Sovietelor, acest 36,6 se referă
la ea. Cineva din rândul demonstranților spune că țara e bolnavă
fără de speranță, dar i se pune un termometru cu o temperatură
desenată. Vorbește cu voce scăzută, ca pentru el. Nu e, de fapt,
pentru el.
Fâlfâie în vânt steagurile – de diferite culori, dar cu precădere
roșii. Portrete ale conducătorilor de partid și de stat (nu fâlfâie). Cei
sosiți stau în coloana instituției lor de învățământ – prima, să zicem,
Universitatea de Medicină. Așteaptă comanda de punere în mișcare.
Cineva scoate din buzunarul hainei o sticluță.
— Coniac. Doriți, Marlen Evghenievici?
— Cum să nu?
Înfășoară cu buzele gura sticluței și ia câteva înghițituri zdravene.
Răsuflă cu zgomot, se șterge și o duce din nou la gură. Cel care l-a
tratat se posomorăște. Nu se aștepta ca sticluța lui să fie folosită ca
biberon. Se teme că, după buzele lui Marlen Evghenievici, coniacul
își va pierde o parte din calități.
— Polina, bei?
După Polina, probabil, va mai putea atinge și el gura sticluței.
— Mulțumesc, nu, spune Polina.
Dar de obicei bea. I-o fi tăiat și ei pofta Marlen Evghenievici.
Coloana se urnește încet din loc. În frunte e termometrul, apoi
sunt steagurile și portretele. Curge, ca o dulceață care a dat pe-afară,
pe strada Lev Tolstoi. Pe Kirovski Prospekt se contopește cu alte
coloane, intră în ritmul general și în bucuria generală. În realitate,
bucuria e dată de ritm. De faptul că e adunată atâta lume. Dar, în
fond, desigur, n-ai de ce să te bucuri.
Nu ai de ce să te bucuri.
 1975. Alușta. Plaja de nisip. Cel ce scrie aceste rânduri contemplă
întinderea de apă. Șalupe, vase de pescuit cu năvoade, niște nave
imense, prelungi – să le numim pentru orice eventualitate
petroliere. Sunt atât de departe, încât nici nu se aud, iar deplasarea
lor amintește de filmul mut. Sau de legănarea unor nave din placaj
de-a lungul liniei decorului. Merg fix pe linia orizontului, nu se abat
de la ea nici în sus, nici în jos.
Între mine și mare e un cearșaf. A fost orientat după poziția
soarelui, pe jumătate întors spre mare. În timp ce țin sub observație
orizontul, pe cearșaf se așază o fată. O fată de vreo 16 ani. Tocmai a
ieșit din mare. Marea continuă să se scurgă din părul ei strâns într-o
coadă. Udătura de pe pielea ei e ca ploaia pe asfaltul proaspăt
turnat – picătură cu picătură. Comparația poate că nu e poetică, dar
este exact primul lucru care îmi vine în minte. Turnarea asfaltului
mi-a făcut la vremea ei o impresie foarte puternică.
Fata scoate din sacoșa de plajă o pungă de hârtie. Cu cireșe. Se
așază turcește, cu spatele la mine. Linia șirei spinării, omoplații,
genunchii mici – un greier de câmp. Nastia, uitându-se peste umăr
în text, spune că greierul de câmp nu are șiră a spinării. Eu îi spun
că pur și simplu geloasă. Nastia e de acord și mă sărută pe creștet.
Las așa greierul de câmp.
Priveliștea îți face sete. Iau portofelul și mă duc la automatul de
pe plajă. Apa cu sirop (trei copeici) e în cazul de față de nebăut.
Numai apă gazoasă simplă (o copeică) se poate bea în astfel de
condiții. Curge gâfâind în pahar, clocotește în el. Bășicuțele o iau în
sus și plesnesc cu stropi microscopici – aluzie străvezie (reușit
atribut) la faptul că apa din automat e rece.
Aluzia e însă mincinoasă, apa nu e rece. Dar mai bine așa decât
deloc, că în 1911, când am fost aici ultima oară, nici nu era automat –
și nu numai automat nu era. Trebuie să spun că totul s-a schimbat
aici foarte mult. Ce a rămas e marea bucurie pe care ți-o dă plaja.
Bucurie pe care o simți și numai gândindu-te la ea. Chiar și atunci
când înțelegi clar că pentru tine nu mai e loc acolo și că te așteaptă
lucruri mult mai puțin plăcute – chiar și-atunci simți bucuria asta.

1981. Leningrad, Kupcino. Căldură mare.

Aniversarea unei zile de naștere într-o clădire din panouri.
Când la Piter e căldură mare, e mai bine să nu intri într-o clădire
din panouri. Și, în general, e mai bine, strict vorbind, să nu locuiești
în ea.
Căldura de la Piter e umedă și lipicioasă. În clădirea din panouri
te sufoci de-a dreptul, și de aerisit este imposibil. Și stau toți lipiți
unul de altul în spațiul strâmt.
La asemenea zile de naștere simți că nu poți să bei. Poate doar
bere rece. Începi într-adevăr cu bere, dar termini se știe cu ce.
Schrecklich82.
— Luați salată Olivier. Uitați, scrumbie sub șubă.83
— În clipa asta, numai când aud cuvântul șubă…
Râsete. Se face auzit Okudjava84.
— Insist să gustați toți.
Drept urmare, se bea.
— Serîi, eu te înscriu la karate. Nu astăzi, bineînțeles.
Unul dintre oaspeți se întinde după vodcă, ca să țină un toast.
Iese la iveală că are cămașa umedă într-o parte.
Se ridică în picioare, ca să le toarne celor care stau de partea
cealaltă a mesei. Cu care ocazie se vede că are spatele ud.
Când se îndreaptă ca să țină toastul, devine limpede pentru toți
că e ud și pe burtă. Dacă rămânea așezat și nu făcea pe cocoșul, n-ar
fi observat nimeni nimic.

82 Oribil (în germană în original).

83 Salată cu scrumbie și legume, foarte populară în Rusia.
84 Bulat Okudjava (1924-1997) – autor-compozitor-interpret, poet,
prozator și scenarist sovietic, de origine gruzin-armean, de mare
popularitate între anii 1950 și 1980.
 — Țineți-i capul peste cadă! De fapt, cineva trebuie să stea alături
și să-i țină capul, că altfel se îneacă cu voma.
— Se numește aspirarea vomei.
— Păi ține-l tu, dacă ești așa deștept.
— Pe mine mă faci deștept?
— Nu, nu pe tine. Am glumit.
Începe o încăierare moleșită. Toată lumea se repede să-i despartă
pe bătăuși. Ei nu se împotrivesc.

Platoșa e tot mai greu de înțeles. Ne-a rugat pe mine și pe Geiger

să descriem, nici mai mult, nici mai puțin, moartea lui Zarețki. Eu
am început să protestez – păi, noi n-am văzut moartea asta, cum
putem s-o descriem? Răspunsul lui Platoșa: voi n-ați văzut multe,
dar cum-necum le-ați descris pe toate. A dat din mână – bine, nu-i
nevoie, am propus și eu așa. Geiger mi-a făcut semn pe furiș, și mi-
am mușcat limba. Zarețki nu e un personaj lipsit de importanță
pentru Platoșa, de la el a și început totul. Nu degeaba l-a desenat.
Când am obiectat, nu m-am gândit. Bun, dacă e să fiu cinstită, nu
prea înțeleg de ce are nevoie în general Platoșa de descrierile
noastre, dar, odată ce lui i se pare important acest lucru, întrebarea
cade de la sine. Numai să se însănătoșească, și aș descrie în fiecare zi
ceva pentru el – demonstrații, parcuri, nunți, omoruri.

Astăzi am aflat că peste câteva zile trebuie să zbor la München.

Am aflat întâmplător, primind cu poșta rapidă un pachet de la un
spital din München. L-am sunat imediat pe Geiger, care organizase
totul. Mi-a explicat că nu a vorbit despre plecarea mea pentru că nu
a vrut să ne agite înainte de vreme nici pe mine, nici pe Nastia.
Ne-a agitat, și încă cum. A rezultat că o să zbor singur. Geiger se
luptă acum cu Ministerul Sănătății pentru clinica lui și trebuie să fie
în fiecare zi acolo. O să vină și el la München, dar numai pentru o zi,
la consultul decisiv. În ceea ce o privește pe Nastia, doctorii îi
recomandă insistent să nu plece nicăieri. Spun că poate să se
sfârșească prost. Ea, în ciuda recomandărilor, e hotărâtă să meargă,
dar n-o s-o las.
Îmi e frică să merg singur. Nu arăt, dar chiar îmi e frică. Odată,
când eram copil, m-au dus la spital cu o criză de apendicită. M-au
speriat coridoarele albe, m-a speriat mirosul de medicamente, dar ce
m-a dus cu adevărat la disperare a fost faptul că nu li s-a dat voie
părinților mei în sala de operație. M-au dus cu targa, și am întors
capul și m-am uitat înapoi la ei – o pereche amărâtă, care mi-a făcut
cu mâna de undeva din fundul coridorului. M-au năpădit lacrimile
de singur ce m-am pomenit, dar și mai mult de mila lor, o milă
sfâșietoare, fiindcă știam că ei se simt și mai orfani decât mine. Nu
mi-am dat voie să urlu cu voce tare, ca să nu-i fac să sufere și mai
mult, dar așa îmi curgeau lacrimile, că s-au îngrijorat până și
asistentele, care văzuseră atâtea.
Această imagine licărea în memoria mea ca o pată ștearsă, ca un
felinar în ceață, dar acum mi-a apărut brusc în toată duritatea ei.
Atunci, în copilărie, plecarea mea nu fusese încă o plecare, și mă
întâlnisem din nou cu oamenii pe care îi iubeam. Unde o să mă ducă
mersul pe coridor de data asta – numai Dumnezeu știe. Seara, când
a venit la noi, Geiger a pomenit vorbind repede că probabil îmi vor
„deschide scăfârlia”. „Scăfârlia” și tonul degajat arătau că făcuse
repetiție cu fraza.

1923. Martie.
Zaretki, un om care a ieșit din schimb la fabrica de mezeluri, se
pregătește să plece acasă.
Cu un salam în pantaloni, trece cu bine de control. Salamul fiind
atârnat cu o sfoară chiar lângă organele genitale, cel de la pază nu îl
vede.
Organele genitale (asta se descoperă la morgă) Zarețki le are mici,
de aceea salamul are destul loc.
 Mai vârstnicul contemporan al lui Zarețki, Freud, ar fi considerat
că acest caz de hoție nu are legătură cu stomacul. Cine știe, cu
salamul în pantaloni, poate că victima chiar se simțea mai plină de
încredere. Poate că îi creștea aprecierea de sine.
Oricum ar fi, să mergi cu un salam în pantaloni nu e comod.
Salamul jenează când mergi. În fine, mai poate să se și desprindă. Să
se rostogolească din pantaloni în văzul tuturor.
Cine duce în acest fel un salam riscă, și Zarețki înțelesese acest
lucru.
După ce ajungea la o distanță destul de mare de fabrică, cobora
de obicei spre râul Jdanovka. Își descheia pantalonii și dezlega
salamul. Urca din nou pe chei – cu salamul în mână.
Un om cu un salam atrage întotdeauna atenția în Rusia, iar în
anul 1923 cu atât mai mult.
Mai departe sunt posibile variante.
Că pe angajatul fabricii de mezeluri începuseră să îl urmărească.
În ziua aceea fatală, poate că îl așteptau deja lângă râu. Stăteau după
un copac – după, să zicem, o salcie plângătoare. Cum și-a scos
Zarețki salamul, i l-au și înhățat.
Ce a fost mai departe? Aici intră în drepturi întâmplarea.
Zarețki o fi fost îmbrâncit, și s-o fi lovit cu tâmpla de o piatră
ascuțită. Așa a presupus anchetatorul Treșnikov, care nu știa de
salam. Sigur, aceleași persoane puteau să îl lovească ele cu piatra
aceea pe Zarețki – erau, mă gândesc, niște mici filantropi.
Apare totuși o întrebare: ce nevoie aveau să-l omoare? Doar
victima nu putea nici măcar să se plângă de pierderea obiectului
furat.
Varianta a doua.
Râurile atrag elementele declasate. Acolo, pe maluri, bântuie
mulți huligani de tot felul.
Unul dintre jdanovkiști îl zărește pe Zarețki. Galoșii cămătarului
lipăiesc prin zăpada udă – asta atrage atenția. Malul Jdanovkăi nu e
unul pe care să te plimbi în martie. Un om atent înțelege că insul
care lipăie prin zăpadă nu a coborât degeaba acolo.
Pregătit pentru orice evoluție a evenimentelor, observatorul îl
urmărește neauzit pe Zarețki. Îl urmărește de după presupusa
salcie. Încă nu știe ce anume are de gând Zarețki, dar vede deja în el
o victimă.
Are miros și instinct de vânător. Ca să folosesc o expresie actuală,
e o brută. Omoară fără să stea pe gânduri. Omoară pentru că e
posibil să omoare. Vede manevrele cu salamul (e obișnuit să nu se
mire), ia o piatră de jos și i-o lansează clientului în ceafa.
În timp ce îi urmărește agonia, mănâncă salamul. Dispare în
amurg.

Geiger a scris despre moartea lui Zarețki, iar Platoșa l-a rugat să
citească cu voce tare. Geiger, care a desființat cuvântul „nu” în
relația cu soțul meu, a început să citească. Eu m-am uitat numai la
Platoșa. A ascultat liniștit ciudata descriere comandată de el, și chiar
mă gândeam că s-a potrivit, dar a reieșit că nu. Așa a și spus: nu se
potrivește. Nu a explicat de ce. Lui Geiger, după cât mi s-a părut
mie, i-a fost puțin necaz, ceea ce, dată fiind ciudata cerere a lui
Platoșa, pare chiar cumva neașteptat. I-o fi fost necaz că, deși cererea
a fost ciudată, el i-a îndeplinit-o. Și, poftim, n-a nimerit.
Geiger mi-a spus mie:
— Ei, atunci descrie dumneata această moarte. S-a întors spre
Platoșa. Sau dumneata!
Platoșa a răspuns:
— Bine, am să încerc.
Eu am încuviințat din cap.
Am impresia că mai avem puțin până să dăm cu toții în sminteală
de-a binelea.
Dar mai e ceva – mâine Platoșa zboară la München. Și nu mă ia
cu el.
 Geiger nu s-a descurcat cu un lucru care pare atât de simplu, cum
e descrierea morții lui Zarețki. Rezultă că totuși nu e atât de simplu.
Să vedem ce o să scrie Nastia. Ieri mi-a spus că nu lupt ca să mă
însănătoșesc. Nu știu, poate că aici e de vină oboseala. E greu să ai
vreme îndelungată un sentiment acut – orice sentiment. Mi se pare
că obosești până și să te temi de moarte. În cele din urmă, la unii
asta ia forma unei indiferențe, la alții – a unei împăcări.
Îmi pierd puterea, memoria, dar nu simt durere – și văd în asta că
mi se arată milă. Că doar știu ce e aceea suferința. Ea e îngrozitoare
nu prin faptul că îți este chinuit trupul, ci prin faptul că deja nu mai
nădăjduiești să fii eliberat de durere: ești gata să te eliberezi de trup.
Să mori. Nu mai ești în stare pur și simplu să te gândești la lucruri
precum sensul vieții, iar singurul rost al morții îl vezi în eliberarea
de suferință. Dar când boala e liniștită, ai posibilitatea să te gândești
la toate și să te pregătești pentru orice. Și atunci toate lunile, sau
chiar săptămânile ce-ți sunt lăsate devin o mică veșnicie, încetezi să
le consideri un timp scurt. Încetezi să le compari cu durata medie de
viață și cu alte prostii. Începi să înțelegi că pentru fiecare om există
un plan. Și-atunci, ce durată medie…
Mâine – la München. Mari nădejdi nu îmi pun în această
călătorie, dar într-un fel mă bucur de ea. Noi toți am obosit, avem
nevoie să ne odihnim puțin unul de altul.

Astăzi l-am condus pe Innokenti la aeroport. Eu zbor la München

peste o săptămână.

Cea de-a doua zi fără Platoșa. E pustiu. Acum pot să plâng cât
poftesc – nu vede nimeni dar n-am lacrimi. Se vede că pentru
lacrimi e nevoie de prezența cuiva, chiar atunci când consideri că nu
observă nimic. M-am dus la slujba de seară – uite, acolo am plâns pe
rupte. Bine că în semiîntuneric nu vede nimeni nimic.
 Azi-dimineață Platoșa mi-a trimis un e-mail. Scrie că l-au primit
bine și că i-au arătat orașul. În partea a doua a zilei l-au plimbat prin
Parcul Englez. Parcul i-a plăcut cel mai mult, fiindcă i-a amintit de
locuri din Siverskaia. După aceea, Platoșa descrie în detaliu pădurea
din Siverskaia la sfârșit de toamnă. Aerul tăios, cu miros de putred,
un pârâiaș printre copaci, ciori pe crengi. Acestor păsări, scrie el, le
plac ramurile subțiri – așa, ca să se legene. Eu n-am remarcat, dar
cred că așa și e – câte bucurii au, dacă stai să te gândești, ciorile? E și
nostim, și impresionant: Münchenul a încăput în cinci rânduri,
restul e Siverskaia. În încheiere – întrebarea dacă am descris
uciderea lui Zarețki. Am crezut că o să uite după toate problemele
de-acum – n-a uitat. Trebuie să mă apuc, am promis. Nu-mi vine.

Mi-au arătat Münchenul. E un oraș frumos, dar inima îmi bate la

fel ca și până acum. Nu am fost niciodată în el, și nu răspund pentru
nimic aici – nici pentru mirosul plăcut al magazinelor lui, nici
pentru vegetație, nici pentru mașinile frumoase. Toate astea au
apărut și s-au dezvoltat fără participarea mea – cu excepția, poate, a
Parcului Englez, care mi-a amintit de copilărie. Chiar în ziua când
am sosit, m-am gândit că această venire e în sine, după cât se pare,
zadarnică. E greu de explicat, dar exact această impresie am avut-o.
Iar pe urmă, prima întâlnire cu doctorul, profesorul Meier. Cel
dintâi gând: neamțul meu e mai bun. La întrebarea „Wie geht es
Ihnen?” 85 am răspuns „Ich sterbe”86. În răspunsul meu se reflectau și
materialul trimis de Geiger, și felul cum mă simțeam în general, și,
firește, Cehov – doctorul Meier având despre toate acestea o idee cât
se poate de vagă. A mormăit un „Noch nicht”87, iar după aceea am
comunicat cu ajutorul unei traducătoare: germana mea din liceu se
epuizase.

85 Cum vă simțiți? (în germană în original).

86 Mor (în germană în original).
87 Încă nu (în germană în original).
 După o primă examinare, profesorul s-a adâncit pentru mult
timp în hârtii. S-a scurs o jumătate de oră, poate chiar mai mult.
Răsfoind istoricul bolii mele (pe care Geiger îl tradusese eroic în
germană), doctorul își scuipa întruna degetul arătător și își molfăia
buzele. Din când în când își scărpină nasul. Pe urmă a ridicat capul
și a spus:
— Minuni să nu așteptați de la clinica noastră. Asta – ca să nu fie
neînțelegeri. Dar vom face tot ce vom putea.
Am simțit că zâmbesc larg, arătându-mi toți dinții:
— Și eu care venisem după minuni…
— Minuni sunt în Rusia. Privirea lui Meier a devenit tristă. Acolo
trăiți după legi ale miracolului, noi însă încercăm să trăim în
concordantă cu realitatea. De altfel, încă nu se știe cum e mai bine.
— Dumnezeu de voiește, biruită e ordinea naturii – mi-am
exprimat eu principala nădejde, dar traducătoarea nu a putut să
traducă.
Ea m-a rugat să precizez ce am în vedere.
— Traduceți-i profesorului că are perfectă dreptate. Este de
cugetat aici.
Mergeam pe coridorul clinicii și reflectam la faptul că, desigur, e
mai bine ca lucrurile care se încadrează în limitele medicinei să le fie
încredințate nemților. Dar cazul meu a părăsit de mult aceste limite.
Așa încât, pentru ce mă aflu aici?
Innokenti tocmai mi-a comunicat că se întoarce la Piter.
A telefonat de la hotel, unde se dusese după lucruri. De acolo
pleacă la aeroport.
A rugat să nu îi spun Nastiei că se întoarce. Încă nu știe dacă va
reuși să-și ia bilet pentru cel mai apropiat zbor și nu vrea să o
neliniștească. Dar principalul e că nu vrea ca ea să încerce să îi
schimbe hotărârea. Ceea ce, dă de înțeles, se referă automat și la
mine.
Nici nu am încercat. I-am spus numai că îl aștept la aeroport.
 Nu a dat nicio explicație pentru hotărârea luată – și ce explicații
ar fi putut fi? A spus numai că abia aici a înțeles.
Tot e bine că a înțeles cineva. Eu nu înțeleg nimic. Nici măcar nu
știu dacă ar fi fost utilă intervenția medicilor din München.
Știu un singur lucru: i-am oferit această posibilitate. Iar el a ales.

Pentru prima dată după mai multe luni scriu de mână. Ceea ce e
destul de complicat: mâna nu se mișcă cum trebuie. Geiger numește
asta „probleme cu motorașul mic”. Scriu de mână pentru că, după
cât se vede, nu se poate folosi computerul în timpul aterizării
avionului. Cuvântul aterizare e cam exagerat. Acum o jumătate de
oră s-a anunțat că trenul de aterizare al avionului nu iese. Nu putem
ateriza.
Scriu pentru că trebuie să am o ocupație. Unii se uită pe geam.
Poate că nu s-ar uita, dar ni s-a spus să ridicăm storurile. În cazul
unei aterizări de avarie, ochii nu trebuie să piardă timp cu
acomodarea la lumina naturală. Unii plâng, așa că e mai bine să
scriu. Hârtia, mă gândesc, e mai sigură decât computerul. Pentru ea,
spre deosebire de computer, izbirea de sol nu e periculoasă. Ce-i
drept, poate să ardă.
Ca să nu se întâmple acest lucru, avionul deversează combustibil.
De două ori s-a auzit deja comanda să stăm cu capul apăsat de
scaunul din față, și avionul a intrat pe direcția de aterizare. După ce
a zburat pe deasupra pistei, a luat încet înălțime: trenul de aterizare
nu a ieșit nici de data asta.
Stau lângă geam în unul dintre ultimele rânduri ale avionului. În
dreapta mea e un neamț în vârstă cu o fâșie albă pe guler. Știu că
acest lucru înseamnă că face parte din cler. Întreabă cu un accent
german moderat:
— Câți zburăm noi acum, cam trei sute de oameni?
— Cel puțin, răspund.
E de înțeles unde merge cu gândul, dar nu vreau să-l urmez. Mă
întorc spre geam. Sub aripă e Petersburgul, și nici urmă de tren de
aterizare. Din când în când, cineva din echipaj se apropie de geam,
dar vede același lucru ca și mine – liniile insulei Vasilievski, cupola
de la Sf. Isaac și săgeata de la Petropavlovsk. Orașul acesta ales
poate oferi în ultimul moment o asemenea frumusețe.
Din cabină iese comandantul navei și se adresează la microfon
pasagerilor. Spune că defectarea trenului de aterizare este ceva
obișnuit în aviație și că încă nu a murit nimeni din această cauză.
Înfățișarea lui degajă calm. Din difuzoare se aud primele măsuri
¿im Anotimpurile lui Ceaikovski. În același timp, pe culoarele
paralele apar stewardesele. Nu mai zâmbesc ca la începutul
zborului, dar nici nu se vede panică pe fețele lor. Comandantul
(uniformă nou-nouță) străbate fără grabă salonul și dispare după
paravanul din coada avionului. Vecinul meu se uită fascinat la
prezentabilele frumuseți ruse care toarnă apă minerală în acordurile
lui Ceaikovski. Pericolul potențează perceperea frumuseții.
În spate se aud plânsete înăbușite și plezneli scurte. Mă întorc.
Printr-o fantă a paravanului văd cum, așezată pe un scaun rabatabil,
plânge în hohote una dintre stewardese, iar căpitanul o plesnește
peste obraji. Trecerea lui lipsită de grabă pe aici a avut un scop cât se
poate de concret.
În rândul paralel vomită cineva.
Mâna abia mai face literele, care sunt tot mai mici și mai strâmbe
– trebuie să mă odihnesc puțin. Da, e important: am promis să
descriu uciderea lui Zarețki. Se pare că nu e prea mult timp până la
aterizare.

Avionului dinspre München i s-a blocat trenul de aterizare.

Tocmai s-a anunțat de la aeroport.
Mi-e frică.
Încerc să nu mă gândesc la nimic.
Am cu mine jurnalul – o să descriu pur și simplu ceea ce văd.
Innokenti, cred, așa ar fi făcut.
Un singur lucru e bun: Nastia nu știe ce se întâmplă aici. Nu știe
nici măcar că Innokenti a plecat din München.
Cei care așteaptă stau plânși. Nemișcarea aceea specială a celor
care se pregătesc pentru o tragedie. Curentul întoarce celofanul
buchetelor – încet-încet, florile devin de rău augur.
În sala de așteptare și afară se aliniază primele camere TV.
Îmi trece prin minte sinistrul gând că, într-un fel, pentru un om
bolnav catastrofa… Gând sinistru prin nedreptatea lui.
În sala de așteptare își fac apariția psihologii. Îi reperează
instantaneu pe cei care au nevoie de asistență – de fapt, nici nu
trebuie să fii psiholog aici.
La mine nu vin. Eu scriu, și, ei știu, cineva care scrie se
încadrează în norma psihică.
Pe un ecran imens apar imagini televizate din aeroport.
Televiziunea e crudă. Fixează parcă neutru ceea ce se întâmplă – dar
tocmai aici e cruzimea.
Existența s-a dedublat. Oamenii cu buchete sunt aici, și exact
aceiași sunt pe ecran. Mă văd pe mine. Pe ecran, lângă mine, un
psiholog o îmbrățișează pe cea pe care a luat-o sub tutelă, o mângâie
pe spate. Ciudat, nu-i văzusem.
Mă întorc: așa e, stau în picioare. Cea luată sub tutelă plânge
pierdută pe umărul psihologului. Încă nu este clar dacă e cazul de
plâns: poate există încă șanse.
Avionul: en face. O construcție imensă, pe tot ecranul. Teatru de
operă, palat de gheață, aquapark – numai aparat de zbor nu.
Întruchipare a ideii de grandios.
Nu zboară – e suspendat. Pozează camerei, la marginea câmpului
de zbor, în vibrațiile aerului topit.
Vine la aterizare. Coboară.
Trece pe deasupra pistei.
Vedem deja că trenul de aterizare nu a ieșit nici de data asta – nu
ateriza! Nu ateriza…
Strigăt comun.
Avionul ia înălțime pentru următorul tur.

Dar eu am înțeles de mult că pe Zarețki l-a omorât Platoșa.

Acum, când el e așa de departe, mi-e mai ușor să scriu despre asta.
Bunica m-a derutat, bineînțeles, eu am comandat acela al ei – dar
numai pentru scurt timp. Pur și simplu nu mi-am imaginat, nu știu
de ce, cui i-a comandat. Mai exact, i-a spus. Când l-au arestat pe
tatăl ei, străbunicul meu, ea i-a spus lui Platoșa să nu cumva să îl
omoare pe Zarețki. Era greu să nu înțelegi această rugăminte. Cred
că îi venise și lui singur acest gând, dar, după ce i s-a și spus, ce îi
rămânea de făcut?
Omorul propriu-zis nu mi-l reprezint foarte bine. N-am să
fantazez – e prea grav totul. Am vrut de multe ori să stau de vorbă
cu Platoșa despre Zarețki, dar tot n-am îndrăznit. De vreme ce el nu
vorbește despre asta, m-am gândit că nu trebuie s-o fac nici eu. Dar
acum poate o să vorbesc. Că nu degeaba ni s-a adresat mie și lui
Geiger în privința lui Zarețki – era o cerere pentru mai mult.
Da, apropo, Geiger… Ceva mă face să am impresia că și el a
ghicit totul. Poate chiar înaintea mea. Dar – tace, tace.

Doamne, iartă-mă! I-am spus unui preot: eu m-am căit la

spovedanie pentru că am omorât cândva un om, dar după aceea nu
mi-a fost mai ușor. Însă preotul a răspuns: ai cerut iertare lui
Dumnezeu, pe care nu l-ai omorât; poate trebuia să ceri iertare celui
pe care l-ai omorât? Dumnezeul meu, dar ce pot eu să îi spun celui
ucis, și o să mă audă el oare de-acolo? Și am venit acasă, am luat
arma cu care am ucis și m-am dus la locul crimei. Ajuns acolo, am
spus: iartă-mă, Nikolai, robul lui Dumnezeu, că te-am omorât cu
statueta lui Themis într-o seară de martie a anului 1923. Poate că tu
aștepți chiar de-atunci aceste cuvinte, iar eu nu le-am rostit nicicum
– pur și simplu nu m-am gândit că se poate.
Pe urmă m-am dus la cimitir. Am luat-o cu mine pe Themis, și am
vorbit din nou cu robul lui Dumnezeu Nikolai. Pentru Themis am
cerut iertare separat – când am ucis, mi s-a părut că restabilesc
dreptatea, deși – despre ce dreptate poate fi vorba aici? E numai
nedreptate. Și de fapt la dreptate m-am gândit după aceea, inițial
am ales-o pe Themis din cu totul alt motiv.
Degetele se poziționau ideal pe statuetă. Părea că, în mod ciudat,
silueta fusese sculptată spre a fi cuprinsă cu palma – doar balanța
era o piedică. Dar când balanța s-a rupt, palma se oprea firesc în
brațul ridicat al lui Themis. Încât zeița de bronz a dreptății a devenit
mâner, iar soclul de marmură – ciocan. Statueta, folosită înainte
exclusiv în scopuri pașnice (în primul rând pentru nuci), s-a
transformat dintr-odată într-o unealtă a răzbunării. În timp ce
mergeam de-a lungul Jdanovkăi, pipăiam statueta pe care o aveam
în sân, și era rece ca un topor.
Pe Zarețki l-am așteptat ascuns după o tufă. Nu după o salcie
plângătoare, cum își imagina Geiger, ci după o tufa mare, pe care
nici nu știu să o numesc. Am avut de așteptat mai mult decât
presupusesem studiind deplasările lui Zarețki – probabil îl reținuse
ceva. Pentru mine era tocmai bine – lumina amurgului scădea tot
mai mult. Ce l-ar fi costat să nu vină atunci – de câte ori nu mi-a
sfâșiat gândul ăsta conștiința! Dacă s-ar fi amânat, nu s-ar mai fi
petrecut: pentru prima dată poți să îți aduni puterile, dar pentru a
doua e greu.
Dar nu s-a amânat. Zarețki a apărut – atât de neașteptat, că abia
am avut timp să mă las jos în spatele tufei mele. Nu știu ce îl
întârziase, dar fața lui era tristă. La fel de tristă cum l-am înfățișat eu
nu demult în desen. Era un chip de om, nu de reptilă. Dacă i-ar fi
rămas așa, poate totul ar fi decurs altfel în seara aceea de martie. Dar
chipul lui omenesc s-a topit, s-a rarefiat ca o mască veche, și prin el
s-au ivit vechile trăsături. A început să se descheie la pantaloni. M-
am uitat în jur – nu era nimeni.
În timp ce ieșeam din ascunzătoarea mea, m-am gândit că acesta
era chipul cu care îl denunțase pe tatăl Anastasiei. Asta mi-a dat
putere. Venind aici, mă temusem că în momentul hotărâtor n-am să
pot lovi. Că, în sensul propriu al cuvântului, mâna mea nu se va
ridica. Nu a fost deloc așa. Am făcut câțiva pași în direcția lui și,
simțindu-mi mâna perfect mulată pe statuetă, am lovit aproape fără
să îmi iau avânt. S-a auzit un trosnet sec, mai mult de lemn. Zaretki
a căzut fără să se întoarcă. Fără să mă vadă.
M-am aplecat peste el. Zăcea pe spate. Picioarele îi erau îndoite
din genunchi și tresăreau abia perceptibil. Din pantalonii descheiați
se ivea salamul. Învingându-mi repulsia, l-am desprins și l-am
aruncat în Jdanovka. Plescăitul a făcut să se apropie de locul acela
două rațe. S-au uitat cu părere de rău la cercurile care se dispersau.
Și parcă m-am decuplat. M-am cățărat fără grabă și am luat-o încet
pe chei, lăsându-l pe Zarețki în zăpada murdară, printre pietre.
M-am întors acasă. Am băut ceai cu Anastasia și am stat amândoi
în fotolii în camera ei. Ticăia ceasul; noi tăceam. Pe fondul ticăitului
taci în voie. A început să mi se pară că tot ce s-a întâmplat pe
Jdanovka a fost un vis. Dar timpul trecea, iar Zaretki continua să nu
fie. Și atunci am înțeles că nu a fost vis. Că fusese cea mai adevărată
realitate. Viață. Iar mai exact – moarte.
— E ceva cu Zarețki, a spus Anastasia.
— O să apară! Vocea mi-era vioaie.
— Așa, deodată, nu-i?
Anastasia a zâmbit abia vizibil.
Dacă ar fi știut ea cât de mult speram eu că o să apară. De speriat,
plin de sânge – numai să fi venit.
Dar n-a venit.

Pe câmp au început să apară mașinile de pompieri.

Se aliniază de-a lungul uneia dintre pistele de aterizare. Deci
aceea va primi nenorocosul avion.
Cadru din elicopter: într-o parte a aeroportului se deplasează pe
șosea o coloană de ambulanțe. La cinci sute de metri de ea – alta.
Brusc, mi-a trecut prin minte: ce denumire veche au – ambulanțe!
S-a păstrat în mijlocul atâtor pierderi.

M-am hotărât să mă ocup de descrieri, dar, cine știe de ce, am

deschis televizorul.
Unde – un reportaj în direct cu un avion de la München. Numai
bine nu mi-a căzut: în el putea să fie și Platoșa. Pe ambele părți ale
pistei de aterizare pompierii desfășoară furtunuri. M-am gândit: cât
riscă oamenii ăștia! Vor trebui, poate, să stingă avionul în flăcări.
Mi-am amintit că Platoșa, când era mic, voia și el să se facă
pompier. Încă de-atunci îl fermeca pericolul, încă de-atunci plângea
gândindu-se la tragismul și măreția acestor oameni. La lupta dintre
viață și moarte, în care moartea ia forma unei grinzi în flăcări sau a
unui depozit de pulbere. Sau a unui avion care aterizează fără tren
de aterizare.
Pe câmpul de zbor intră salvările. Din ele ies medici, sub
paltoanele aruncate pe umeri – albul halatelor. Numai când văd
albul ăsta mi se face rău, fiindcă aduce aminte de suferința
trupească.
La TV vorbește un expert în aviație. Spune că s-a luat hotărârea să
aterizeze „pe burtă”, și, prin urmare, acum se pregătește pista.
Pălăvrăgeala asta de pe ecran te scoate din sărite. Dacă ești așa
deștept, explică de ce n-a ieșit trenul de aterizare, sau, și mai bine, fă
tu ceva ca să iasă. Dacă nu poți – taci.
Tace.
E arătat avionul. A început deja să coboare.
Gros-plan cu pompierii. Se uită, fără să-și dezlipească privirea, în
direcția din care trebuie să apară avionul. Pe fețe au reflexe de la
luminile de avertizare. La o comandă, sunt ridicate gurile
furtunurilor. Din ele începe să curgă spumă.
De ce arată toate astea?

Trăiesc cu această amintire, și ea va rămâne cu mine până la

sfârșitul vieții. Pentru că sfârșitul poate veni în scurt timp, presupun
că ea va rămâne și după moarte. Acolo se vor întâlni toate
evenimentele și amintirile noastre despre ele. Dacă sufletul e veșnic,
se va păstra, cred eu, și tot ce are tangență cu el – fapte, întâmplări,
senzații. Fie și în altă formă, de film, poate în altă succesiune, dar se
va păstra, fiindcă îmi amintesc inscripția de deasupra unor renumite
porți88: Domnul păstrează tot.
Ating umărul vecinului meu:
— Ce credeți, când dau într-un seamăn, acest lucru trebuie să fie
înainte de a-i cere iertare pentru asta? Aceasta este succesiunea
evenimentelor?
În ochii lui se ivește o ușoară mirare.
— Dar cum altfel poate fi?
— Eu m-am gândit chiar acum: poate. Fiindcă adevărata căință
este întoarcerea la starea dinaintea păcatului, un fel de biruire a
timpului. Dar păcatul nu dispare, el rămâne ca un fost păcat, ca – nu
credeți? – o ușurare, pentru că a fost căit. El există și în același timp
e anihilat.
Interlocutorul meu își pune mâna peste a mea, care e pe brațul
fotoliului, și o strânge cu putere. În ochi are lacrimi.
— Din cele ce ați spus, eu nu am înțeles niciun cuvânt. Dar mi se
pare, nu știu de ce, că aveți dreptate.

Avionul intră la aterizare. Innokenti, prietene, fii tare!

88 Palatul din Petersburg al contelui Nikolai Petrovici Șeremetiev (1751-

1809), cunoscut ca ocrotitor al artelor și mecena, are deasupra porții
blazonul familiei, cu deviza Deus conservat omnia.
 — Ce tot scrieți acolo?
— Descriu obiecte, senzații. Oameni. Scriu în fiecare zi acum, cu
speranța că le salvez de la uitare.
— Lumea Domnului e prea mare pentru a conta pe reușită aici.
— Știți, dacă fiecare va descrie părticica lui, cât de mică, din
această lume… Deși, la drept vorbind, de ce mică? Se va găsi
întotdeauna cineva cu o cuprindere destul de mare.
— De exemplu?
— De exemplu, un aviator.

Ce noroc că Platoșa nu e în avionul ăsta.

Să luăm statueta lui Themis. E greu de imaginat copilăria mea

fără ea, ea i-a însoțit cele mai vii momente. Atunci când i-am rupt
balanța, nu știam încă ce unealtă îmi pregăteam. Dar, după cum se
vede, zburdălnicia mea de copil a fost parte a dramei care avea să se
desfășoare după niște ani pe malul Jdanovkăi. Vreau să spun că nu
există întâmplări importante și neimportante, și că totul este
important, și că totul intră în operă – fie bun, fie rău.
Acest lucru îl înțelege un pictor care redă viața în cele mai mici
detalii. Dar câte sunt cele pe care nu le poate reda! Pictând un strat
de flori într-un oraș sudic, nu poate transmite mireasma florilor într-
o seară de iulie. Nici zăpușeala umedă de după ploaie, când
mireasma aceea se împrăștie de poți s-o bei, n-o poate reda. Dar
există o clipă miraculoasă în care tabloul începe să o răspândească.
Pentru că adevărata artă este exprimarea inexprimabilului, a ceea ce,
dacă lipsește, știrbește plenitudinea vieții. Aspirația spre
plenitudinea exprimării e aspirația spre plenitudinea adevărului.
Există ceva care rămâne dincolo de limitele cuvintelor și ale
culorilor. Tu știi că există, dar nu poți accede la acel ceva – acolo e
abisul. Stai chiar acolo unde se izbesc talazurile de coastă și înțelegi
că mai departe este de mers cumva altfel – nu este exclus, chiar așa,
pe apă. Pentru că spunând, de pildă, „copilăria mea”, nu îi lămuresc
viitoarei mele fiice absolut nimic. Ca să îi dau cât de cât o imagine a
ei, va trebui să descriu mii de amănunte de tot felul, altfel ea nu va
înțelege în ce a constat fericirea mea de-atunci.
Atunci, ce anume se cere descris? Păi, firește, tapetul de deasupra
patului – îmi amintesc și-acum desenul lui cu flori. Seara, în minutul
de dinaintea somnului, un deget îmi alunecă pe el. Zgomotul
capacului oliței de noapte, pătrunzător, ca talgerele într-o orchestră.
Dintre zgomote – la fiecare mișcare a mea – îmi mai amintesc unul:
scârțâitul patului. Mâna îi mângâie barele reci și strălucitoare, se
împletește cu ele dându-le căldura ei. Se lasă în jos, pipăie cutele
cearșafului și se reazemă pe genunchiul bunicii care șade lângă pat.
Privesc lustra și umbrele ei de păianjen. În mijlocul plafonului e
lumină, iar în colțuri e întuneric. Pe dulap, iradiind dreptate, Themis
își ține balanța. Bunica citește Robinson Crusoe.
 EVGENII VODOLAZKIN
LAVR
© Evgenii Vodolazkin, 2012
The publication of the book was
negotiated through Kessler Agency and
Banke, Goumen & Smirnova Literary
Agency (www.bgs-agency.com)
All rights reserved.

© Humanitas Fiction, 2014, pentru

prezenta versiune românească
© Humanitas Fiction, 2014 (ediţia
digitală)

ISBN: 978-973-689-861-7 (epub)

EDITURA HUMANITAS FICTION

 Piaţa Presei Libere 1, 013701
Bucureşti, România
tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51
www.humanitas.ro

Comenzi online:
www.libhumanitas.ro
Comenzi prin e-mail:
vanzari@libhumanitas.ro
Comenzi telefonice: 0372.743.382;
0723.684.194
Cuprins
LAUR
Prolegomene
Cartea cunoaşterii
Cartea renunţării
Cartea drumului
Cartea liniştii
Tatianei
 Prolegomene

A avut patru nume diferite, pe etape.

Ceea ce poate fi considerat un
privilegiu, de vreme ce viaţa omului nu
este uniformă. Uneori se întâmplă ca
părţile ei să aibă prea puţin în comun.
Atât de puţin, încât poate să pară că au
fost trăite de oameni diferiţi. În
asemenea cazuri, n-ai cum să nu te miri
că toţi aceşti oameni poartă acelaşi
nume.
A avut şi două porecle. Una dintre
ele, Rukineţul, se trăgea de la slobozia
Rukina, locul unde venise pe lume. Dar
cei mai mulţi îl ştiau cu porecla Vraciul,
fiindcă pentru contemporanii lui a fost în
primul rând vraci. A fost, este de crezut,
mai mult decât atât, pentru că cele
înfăptuite de el au ieşit din limitele
posibilităţilor unui vraci.
Se presupune că acest cuvânt, vraci,
vine de la cuvântul vrati (a minţi, a
spune braşoave) – zagovarivati (a
descânta, a face farmece). O astfel de
înrudire presupune că, în actul tratării,
un rol esenţial îl avea cuvântul. Cuvântul
ca atare, orice însemna el. Cum
medicamentele erau puţine la număr,
cuvântul avea un rol mai important decât
acum. Iar de vorbit trebuia vorbit destul
de mult.
 Vorbeau vracii. Lor le erau cunoscute
nişte mijloace împotriva suferinţelor,
dar nu scăpau prilejul să se adreseze
direct bolii. Rostind fraze ritmice,
lipsite aparent de sens, ei descântau
boala, convingând-o să părăsească
trupul pacientului. Graniţa dintre vraci şi
descântător era la vremea aceea
relativă.
Vorbeau bolnavii. În lipsa unei tehnici
a diagnosticării, ei trebuiau să descrie în
detaliu tot ce se petrecea în trupurile lor
suferinde. Uneori li se părea că, odată
cu vorbele tărăgănate, copleşite de
durere, ieşea încet-încet din ei şi boala.
Doar vracilor le puteau spune despre
boala lor cu toate amănuntele, şi asta
făcea să le fie mai uşor.
Vorbeau rudele bolnavilor. Ele
precizau cele spuse de apropiaţii lor şi
chiar le corectau, pentru că nu toate
bolile le îngăduiau suferinzilor să facă o
relatare demnă de încredere despre
suferinţa lor. Rudele îşi puteau exprima
deschis teama că boala era incurabilă şi
(Evul Mediu nu a fost o epocă
sentimentală) se puteau văita că este atât
de greu să te ocupi de bolnavi. Şi asta
făcea să le fie şi lor mai uşor.
O particularitate a omului despre care
este vorba aici a fost aceea că vorbea
foarte puţin. El nu uita vorbele lui
Arsenie cel Mare: de multe ori mi-a
părut rău de vorbele pe care le-a rostit
gura mea, dar de tăcere nu mi-a părut rău
niciodată. De cele mai multe ori, el se
uita în tăcere la bolnav. Putea să spună
doar: trupul tău te va mai sluji. Sau:
trupul tău nu te mai poate sluji,
pregăteşte-te să îl părăseşti; află că
învelişul acesta este nedesăvârşit.
Faima lui era mare. Întreaga lume
locuită i-o cunoştea, iar el nu se putea
ascunde de ea niciunde. Apariţia lui
strângea mulţimi de oameni. El îi
cuprindea pe cei de faţă cu privirea, şi
tăcerea lui se transmitea celor adunaţi.
Mulţimea încremenea. În locul
cuvintelor, din sute de guri deschise
ieşeau doar nişte norişori de abur. El se
uita cum se topeau în aerul îngheţat. Şi
se făcea auzit scârţâitul zăpezii de
ianuarie sub picioarele lui. Sau foşnetul
frunzişului de septembrie. Toţi aşteptau
o minune, şi pe feţele celor ce stăteau
acolo în picioare se prelingea sudoarea
aşteptării. Se auzeau căzând pe pământ
picurii săraţi. Dându-se la o parte,
mulţimea îl lăsa să treacă spre acela
pentru care venise.
Îşi punea mâna pe fruntea bolnavului.
Sau îi atingea rana. Mulţi credeau că
atingerea mâinii lui vindecă. Porecla de
Rukineţul1, primită după locul în care se
născuse, căpătase astfel încă un înţeles.
De la un an la altul, măiestria lui în ale
lecuirii tot progresase şi, la zenitul
vieţii, atinsese culmi inaccesibile, pare-
se, omului.
1. Ruka, în limba rusă, înseamnă „mână“.
Se spunea că poseda elixirul
nemuririi. Din vreme în vreme, chiar
este exprimată ideea că cel care dăruise
vindecare nu putea muri ca toţi ceilalţi.
O astfel de părere se întemeiază pe
faptul că, după ce a murit, trupul său nu a
arătat urme de descompunere. Zăcând
multe zile sub cerul liber, el şi-a păstrat
vechea înfăţişare. Iar după aceea a
dispărut, ca şi cum cel căruia îi
aparţinea obosise să mai zacă. Se
ridicase şi plecase. Cei ce gândesc
astfel uită totuşi că, de la facerea lumii,
numai doi oameni au părăsit pământul
întrupaţi. Pentru demascarea
Antihristului, Dumnezeu l-a luat pe
Enoh, iar în carul de foc s-a ridicat la
cer Ilie. De vraciul rus datina nu
aminteşte.
Judecând după puţinele spuse ale
sale, el nu s-a pregătit să se afle veşnic
în trup – măcar că s-a ocupat de trup
toată viaţa. Şi nici elixirul nemuririi, cel
mai probabil, nu l-a avut. Lucrurile de
soiul acesta nu prea corespund celor pe
care le ştim despre el. Cu alte cuvinte,
se poate spune categoric că în prezent el
nu este cu noi. Mai este de menţionat şi
faptul că el nu înţelegea întotdeauna ce
timp trebuie socotit prezent.
 Cartea cunoaşterii

El a apărut pe lume în satul Rukina,

lângă mânăstirea Sfântul Kiril. Asta s-a
petrecut la 8 mai 6948 de la Facerea
lumii, anul 1440 de la Naşterea
Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în
ziua pomenirii lui Arsenie cel Mare.
Şapte zile după aceea a fost botezat cu
numele lui Arsenie. În aceste şapte zile,
mama lui nu a mâncat carne, ca să îl
pregătească pe nou-născut pentru prima
împărtăşanie. Patruzeci de zile după
naştere, ea nu s-a dus la biserică şi a
aşteptat să i se cureţe carnea. Când
carnea ei s-a curăţat, s-a dus la slujba
din zorii zilei. Lăsându-se să cadă la
pământ în pridvor, a rămas aşa câteva
ceasuri şi a implorat pentru pruncul ei un
singur lucru: viaţă. Arseni era al treilea
copil al ei. Cei născuţi înaintea lui nu
trecuseră de primul an.
Arseni a trecut. Pe 8 mai 1441, la
mânăstirea Sfântul Kiril de Belozersk,
familia a făcut o slujbă de mulţumire.
Sărutând după slujbă moaştele
preacuviosului Kiril, Arseni şi părinţii
lui au plecat acasă, iar Hristofor,
bunicul lui, a rămas la mânăstire. În ziua
următoare se împlinea cel de-al
şaptezecilea an al vieţii sale, şi el
hotărâse să îl întrebe pe stareţul
Nikandru ce să facă mai departe.
În principiu, a răspuns stareţul, nu am
ce să-ţi spun. Doară: trăieşte, prietine,
cât mai aproape de cimitir. Eşti atâta de
lung, că o să fie anevoios să te ducă
acolo. Şi, în general: trăieşte singur.
Aşa a spus stareţul Nikandru.

Şi Hristofor s-a mutat lângă un cimitir

din împrejurimi. La ceva depărtare de
slobozia Rukina, chiar lângă gardul
cimitirului, a găsit o izbă pustie.
Stăpânii ei nu supravieţuiseră ultimei
molime. Erau anii în care casele
deveniseră mai mari decât oamenii. În
izba făcută temeinic, cu loc berechet, dar
fără moştenitori, nu se hotărâse nimeni
să se mute. Cu atât mai mult cu cât se
afla lângă cimitirul plin de morţi de
ciumă. Dar Hristofor s-a hotărât.
S-a spus că, încă de pe-atunci, el şi-a
imaginat absolut clar care avea să fie
soarta acestui loc. Că, pesemne, chiar în
vremurile acelea îndepărtate, el a ştiut
că pe locul izbei lui avea să se ridice în
anul 1495 biserica cimitirului. Biserica
a fost ridicată în semn de recunoştinţă
pentru deznodământul fericit al anului
1492, la şapte mii de ani de la Facerea
lumii. Şi deşi aşteptatul sfârşit al lumii
nu s-a produs în acel an, tizul lui
Hristofor, în chip neaşteptat pentru sine
şi pentru ceilalţi, a descoperit America
(atunci nu s-a dat atenţie acestui lucru).
În anul 1609, biserica a fost distrusă
de polonezi. Cimitirul a intrat în
paragină şi pe locul lui a crescut o
pădure de pini. Cu cei ce culegeau
ciuperci intrau în vorbă năluci. În anul
1817 cumpără pădurea, pentru a produce
cherestea, negustorul Kozlov. După doi
ani, pe locul eliberat se construieşte un
spital pentru săraci. Exact după o sută de
ani, în clădirea spitalului intră CEKA2
districtuală. În concordanţă cu destinaţia
iniţială a terenului, instituţia organizează
pe el înmormântări în masă. În anul
1942, pilotul neamţ Heinrich von
Einsiedel, nimerind cu precizie, şterge
clădirea de pe faţa pământului. În anul
1947, terenul este reamenajat ca poligon
militar şi este alocat brigăzii a 7-a „K.E.
Voroşilov“, decorată cu ordinul
„Steagul Roşu“. Din anul 1991,
pământul aparţine gospodăriei
legumicole „Nopţi albe“. Odată cu
cartofii, membrii gospodăriei scot
numeroase oase şi proiectile, dar nu se
grăbesc să se plângă consiliului local.
Ei ştiu că, oricum, nimeni nu le va pune
la dispoziţie alt teren.
2. Comisia extraordinară pe întreaga Rusie
pentru combaterea contrarevoluţiei şi a
sabotajului, înfiinţată în 1917 de Lenin.
Păi, pe pământul ăsta ne-a fost dat
nouă să trăim, spun ei.
Această previziune amănunţită i-a
indicat lui Hristofor faptul că, atât cât va
trăi el, pământul va rămâne neatins, iar
casa aleasă de el va rămâne întreagă
cincizeci şi patru de ani. Hristofor a
înţeles că, pentru o ţară cu o istorie
furtunoasă, cincizeci şi patru de ani nu
înseamnă puţin.
Casa aceasta avea cinci pereţi: pe
lângă cei patru pereţi exteriori, izba mai
avea un al cincilea, interior. Despărţind
izba, el forma două odăi: una caldă (cu
cuptor) şi una rece.
După ce a intrat în casă, Hristofor s-a
uitat cu băgare de seamă dacă nu sunt
goluri între bârne şi a întins din nou pe
ferestre băşica de bou. A luat boabe de
fasole şi boabe de ienupăr şi le-a
amestecat cu aşchii de ienupăr şi cu
tămâie. A adăugat frunze de stejar şi
frunze de rută. Le-a pisat mărunt, le-a
pus pe jar şi timp de o zi s-a ocupat cu
afumatul.
Hristofor ştia că molima, cu timpul,
iese singură din izbe, dar nu a socotit de
prisos această măsură de prevedere. Se
temea pentru ai săi, care puteau să vină
ca să-l vadă. Se temea şi pentru cei pe
care îi trata, fiindcă veneau la el tot
timpul. Hristofor era tămăduitor cu
ierburi, şi veneau la el tot felul de
oameni.
Veneau cei chinuiţi de tuse. Le dădea
grâu măcinat şi făină de orz, pe care le
amesteca cu miere. Uneori le dădea alac
fiert, fiindcă alacul scoate umezeala din
plămâni. După cum era felul tusei, putea
să dea supă de mazăre sau apă în care
fiersese nap turcesc. Hristofor deosebea
tusea după cum suna. Dacă tusea era
spartă şi nu se arăta clar, Hristofor îşi
lipea urechea de pieptul bolnavului şi îi
asculta îndelung respiraţia.
Veneau ca să scape de negi. Acestora,
Hristofor le poruncea să îşi pună pe negi
ceapă sfărâmată cu sare. Sau să îi ungă
cu găinaţ de vrabie frecat cu salivă. Dar
cel mai bun remediu i se păreau a fi
seminţele de albăstrele, pisate şi
presărate pe negi. Seminţele de
albăstrele trăgeau rădăcina din negi şi ei
nu mai creşteau în locul cu pricina.
Ajuta Hristofor şi în cele ale patului.
Pe cei care veneau pentru asta îi
cunoştea imediat – după cum intrau şi
şovăiau în prag. Privirea lor tragică şi
vinovată îi stârnea lui Hristofor râsul,
dar el nu lăsa să se vadă. Trecând direct
la subiect, tămăduitorul cu ierburi îi
îndemna pe oaspeţi să-şi dea jos
pantalonii, şi oaspeţii se supuneau fără
să crâcnească. Uneori îi trimitea să se
spele în încăperea de-alături, sfătuindu-i
să dea mare atenţie prepuţului. El era
convins că regulile de igienă personală
trebuie respectate şi în Evul Mediu. Îl
irita să audă cum apa din căuş curge
întretăiat în hârdăul de lemn.
Ce zici de aista, însemna el mânios pe
o bucată de coajă de mesteacăn. Şi cum
i-or lăsa femeile la ele pe aşa unii? Te-
apucă groaza.
Dacă membrul de taină nu avea
vătămări evidente, Hristofor întreba
despre problemă cu de-amănuntul. Nu se
temeau să îi spună, fiindcă ştiau: el nu
era guraliv. În lipsa erecţiei, Hristofor
sfătuia să se adauge în mâncare anason
şi migdale, care sunt scumpe, ori un
sirop ieftin de izmă, lucruri care sporesc
sperma şi îmboldesc gândurile de pat.
Acelaşi efect era atribuit ierbii cu
ciudatul nume de seu de corb, precum şi
grâului obişnuit. Mai exista, în fine, şi
iarba las, care avea două rădăcini: una
albă şi una neagră. Cea albă făcea să
apară erecţia, cea neagră – să dispară.
Neajunsul acestui remediu era acela că
rădăcina albă trebuia ţinută la momentul
cu pricina în gură, lucru pe care nu erau
dispuşi chiar toţi să-l facă.
Dacă toate acestea nu sporeau sperma
şi nu stimulau gândurile de pat,
tămăduitorul trecea de la lumea vegetală
la cea animală. Celor lipsiţi de potenţă
li se recomanda să mănânce raţă sau
rinichi de cocoş. În cazurile critice,
Hristofor dispunea să se procure ouă de
vulpe, să fie sfărâmate în supă şi să se
bea cu vin. Cei cărora acest lucru le era
peste puteri, le recomanda să sugă ouă
obişnuite de găină, luate cu ceapă şi cu
nap.
Mai degrabă decât să creadă în
ierburi, Hristofor credea în faptul că
prin fiecare iarbă vine ajutorul
Domnului pentru un anumit lucru. La fel
vine acest ajutor şi prin oameni. Şi unii
şi alţii sunt numai instrumente. De ce de
fiecare dintre ierburile ştiute de el erau
legate calităţi strict determinate, el nu se
întreba, socotind întrebarea de prisos.
Hristofor înţelegea Cine făcuse legătura
aceasta, şi pentru el era de-ajuns că ştia
de ea.
Ajutorul dat de Hristofor celor
apropiaţi nu se mărginea la medicină. El
era convins că influenţa tainică a
ierburilor se răspândeşte asupra tuturor
domeniilor vieţii omeneşti. Ştia că iarba
susai cu rădăcină deschisă la culoare, ca
ceara, aduce reuşită. Le-o dădea celor
care se ocupau cu negoţul, pentru ca,
oriunde mergeau, să fie primiţi cu cinste
şi să li se ducă faima.
Doară să nu întreceţi măsura
fudulindu-vă, îi prevenea Hristofor. Că
mândria e rădăcina tuturor păcatelor.
Iarba susai le-o dădea doar celor de
care era absolut sigur.
Cel mai mult ţinea Hristofor la o iarbă
roşie, cu un acuşor, roua cerului. O
avea întotdeauna la el. Ştia că, oricând
se apucă de o treabă, e bine să o aibă în
sân. Să o ia, de pildă, la judecată, ca să
nu fie osândit. Ori să şadă cu ea la
ospăţ, de frica vreunui eretic care
pândeşte pe oricine s-a înmuiat.
Pe eretici Hristofor nu-i avea la
inimă. Îi dădea în vileag cu iarba numită
capul lui Adam. Adunând această iarbă
prin smârcuri, îşi făcea semnul crucii
spunând: îndură-te de mine, Doamne. Pe
urmă, după ce ducea iarba la sfinţit,
Hristofor îl ruga pe preot să o pună pe
altar şi să o ţină acolo patruzeci de zile.
Luând-o cu el după ce se scurgeau
patruzeci de zile, putea ghici fără greş,
chiar şi în mulţime, un eretic ori un
diavol.
Soţilor geloşi Hristofor le recomanda
lintiţă – nu lintiţa aceea care
înnămoleşte bălţile, ci iarba albastră
târâtoare pe pământ. Se pune la
căpătâiul femeii: adormind, ea spune
singură tot despre ea. Bune şi rele. Mai
era o cale să o faci să vorbească: inima
de bufniţă. Ea trebuia pusă la inima
femeii adormite. Dar puţini se încumetau
să facă asta: era înfricoşător.
El, Hristofor, nu avea nevoie de astfel
de mijloace, fiindcă nevasta îi murise cu
treizeci de ani în urmă. Îi prinsese o
furtună la marginea unei păduri în timp
ce umblau după ierburi, o lovise un
trăsnet. Hristofor stătea şi nu credea că
soaţa lui e moartă, acum o clipă era vie.
O scuturase de umeri, apa din părul ei
ud îi şiroia pe mâini. Îi frecase obrajii.
Buzele ei se mişcau fără un sunet sub
degetele lui. Ochii larg deschişi se uitau
la vârfurile pinilor. El se ruga de ea să
se ridice şi să se întoarcă acasă. Ea
tăcea. Şi nimic nu putuse să o facă să
vorbească.
În ziua când s-a mutat în locul cel nou,
Hristofor a luat o bucată de coajă de
stejar, nici prea mare, nici prea mică, şi
a scris: La urma urmelor, ei sunt deja
oameni în toată firea. La urma urmelor,
copilul lor a împlinit deja un an. Socot
că fără mine o să le fie mai bine. După
ce a stat puţin pe gânduri, Hristofor a
adăugat: Iar mai întâi de toate, ăsta a fost
sfatul stareţului.
 Când Arseni a împlinit doi ani, au
început să-l ducă pe la Hristofor.
Uneori, după ce prânzeau, ei plecau
împreună cu copilul. Dar de cele mai
multe ori îl lăsau pe Arseni pentru
câteva zile. Lui îi plăcea să stea la
bunicul. Aceste vizite au fost prima
amintire a lui Arseni. Şi au fost şi
ultimul lucru pe care avea să îl uite.
În izba bunicului, lui Arseni îi plăcea
mirosul. Avea în el miresmele puzderiei
de ierburi care se uscau sub tavan, era
un miros care nu se mai afla niciunde. Îi
plăceau şi penele de păun pe care i le
adusese lui Hristofor un pelerin şi care
erau prinse de perete în formă de
evantai. Când se afla la Hristofor,
băiatul se simţea cumva sub observaţie.
Îi mai plăcea icoana Sfântului
Mucenic Hristofor, care atârna sub
icoana Mântuitorului. În şirul severelor
icoane ruseşti, ea arăta ciudat: Sfântul
Hristofor avea cap de câine. Copilul se
uita cu ceasurile la icoană, şi prin chipul
impresionant al chinocefalului se iveau
încet-încet trăsăturile bunicului.
Sprâncenele zburlite. Cutele care
porneau de la nas. Barba crescută de sub
ochi. Petrecând mai tot timpul în pădure,
bunicul era tot mai bucuros să se dizolve
în natură. Începuse să semene cu câinii
şi cu urşii. Cu ierburile şi cu buturugile.
Şi vorbea cu un glas lemnos, scârţâit.
 Uneori, Hristofor lua icoana de pe
perete şi i-o dădea lui Arseni să o
sărute. Copilul îl săruta gânditor pe
Sfântul Hristofor pe capul miţos şi
atingea culorile stinse cu buricele
degetelor. Bunicul Hristofor urmărea
cum curenţii tainici ai icoanei curg în
mâinile lui Arseni. Odată a făcut
următoarea însemnare: copilul are o
putere de concentrare deosebită. Viitorul
lui îmi pare important, dar îl întrezăresc
cu greu.
De la vârsta de patru ani, băiatul a
început să fie introdus de Hristofor în
tainele ierburilor. De dimineaţă până
seara colindau pădurile şi culegeau
ierburi de tot felul. Prin râpe căutau
ruşcuţa de primăvară. Hristofor îi arăta
lui Arseni frunzuliţele ei ascuţite.
Ruşcuţa de primăvară ajuta la hernie şi
la fierbinţeală. Pentru fierbinţeală, la
iarba asta se adăugau cuişoare, şi atunci
bolnavului începea să îi curgă sudoarea
şiroaie. Dacă sudoarea era păstoasă şi
ieşea din ea un miros urât, trebuia
(uitându-se la Arseni, Hristofor s-a
poticnit) să te pregăteşti de moarte.
Privirea necopilărească a copilului l-a
făcut să nu se simtă în largul lui.
Ce înseamnă moarte, a întrebat
Arseni.
Moarte e când nu se mişcă şi tac.
A, aşa? Arseni s-a culcat pe muşchi şi
s-a uitat fără să clipească la Hristofor.
 Ridicându-l pe băiat, Hristofor şi-a
spus în gând: soţia mea, bunica lui, tot
aşa a stat atunci, de-asta m-am speriat
aşa de rău acum.
Nu trebuie să-ţi fie frică, a strigat
băiatul, că sunt iarăşi viu.
Într-una dintre plimbări, Arseni l-a
întrebat pe Hristofor unde se află bunica
lui acum.
În cer, a răspuns Hristofor.
În ziua aceea, Arseni a hotărât să
zboare până la cer. Cerul îl atrăgea de
mult şi, auzind că se află acolo bunica
pe care nu o văzuse, această atracţie a
devenit de nebiruit. Aici îl puteau ajuta
numai penele de păun, o pasăre – asta e
sigur – din rai.
 La întoarcerea acasă, Arseni a luat
din pridvor o sfoară, a scos de pe perete
penele de păun şi, cu o scară, s-a căţărat
pe acoperiş. Împărţind penele în două
părţi egale, şi le-a legat bine de mâini.
Prima dată, Arseni nu s-a pregătit mult
pentru cer. Voia doar să tragă în piept
aerul lui azuriu şi, dacă avea să
izbutească, să o vadă în sfârşit pe bunica
lui. Şi, poate, cu această ocazie să-i
transmită un salut din partea lui
Hristofor. Spunându-şi în mintea lui că
se poate întoarce taman bine la cina pe
care tocmai o pregătea bunicul, Arseni
s-a apropiat de marginea acoperişului, a
dat din aripi şi a făcut un pas înainte.
Zborul a fost ca vântul, dar nu a durat
mult. În piciorul drept, primul care a
atins pământul, Arseni a simţit o durere
pătrunzătoare. Nu s-a putut ridica, şi
zăcea tăcut, acoperindu-şi picioarele cu
aripile. Penele de păun rupte şi scuturate
pe pământ au fost zărite de Hristofor
când a ieşit să îl cheme pe băiat la cină.
I-a pipăit piciorul şi a înţeles că era o
fractură. Pentru ca osul să se refacă mai
repede, a pus pe locul vătămat o prişniţă
cu mazăre pisată. Pentru ca piciorul să
stea liniştit, i-a legat o scândurică.
Pentru a-i întări lui Arseni nu numai
carnea, ci şi spiritul, l-a dus la
mânăstire.
Ştiu că te pregăteşti de cer, a spus din
pragul chiliei stareţul Nikandru. Dar
modul cum procedezi îl socot, să mă
ierţi, exotic. Când o fi vremea, o să-ţi
povestesc cum se face asta.
De îndată ce Arseni a putut să calce
cu piciorul, au reînceput să culeagă
ierburi. La început au mers numai prin
pădurea de pe-aproape, dar cu fiecare
zi, pe măsură ce Arseni prindea putere,
mergeau tot mai departe. De-a lungul
râurilor şi pârâurilor adunau floarea
rusalcelor – flori roşii-galbene cu frunze
albe – împotriva otrăvii. Tot acolo, pe
lângă râuri, găseau planta baclan.
Hristofor învăţase să o recunoască după
floarea galbenă, frunzele rotunde şi
rădăcina ei albă. Iarba asta era bună de
leac pentru vaci şi cai. La marginea
pădurii culegeau didiţel, care creştea
doar primăvara. Trebuia rupt în zilele de
nouă, douăzeci şi două şi douăzeci şi
trei aprilie. Când se ridica o izbă, se
punea didiţel sub cea dintâi bârnă. Şi
mai mergeau după savă. Atunci
Hristofor era cu mare băgare de seamă,
fiindcă atunci când dădeai de ea exista
pericolul să ţi se tulbure mintea. Dar (şi
Hristofor se aşeza pe vine în faţa
copilului) dacă pui iarba asta pe urma
hoţului, ţi se întoarce ce ţi s-a furat.
Punea iarba într-un coşuleţ de nuiele şi o
acoperea cu brusture. În drum spre casă
culegeau de fiecare dată iarba
fermecată, care alungă şerpii.
Pune o semincioară din asta în gură şi
apa se dă la o parte, a spus odată
Hristofor.
Se dă la o parte? a întrebat serios
Arseni.
Cu o rugăciune – se dă la o parte.
Hristofor a simţit o stânjeneală.
Rugăciunea e totul.
Atunci la ce mai trebuie semincioara?
Băiatul a ridicat capul şi a văzut că
Hristofor zâmbea.
Aşa e datina. Treaba mea e să-ţi spun.
Culegând ierburi, au văzut odată un
lup. Lupul stătea la câţiva paşi de ei şi
se uita în ochii lor. Limba îi atârna din
gură şi tremura de des ce respira.
Lupului îi era cald.
Să nu ne mişcăm, a spus Hristofor, şi
o să plece. Mare Mucenic Gheorghe,
ajută-ne.
Ba n-o să plece, s-a împotrivit
Arseni. Doar a venit ca să fie cu noi.
Băiatul s-a apropiat de lup şi l-a luat
de grumaz. Lupul s-a lăsat la pământ. De
după labele din spate îi apărea vârful
cozii. Hristofor s-a sprijinit de un pin şi
s-a uitat cu luare-aminte la Arseni. Când
au luat-o spre casă, lupul s-a dus după
ei. Tot cu limba atârnându-i, ca un
steguleţ roşu. La marginea satului, lupul
s-a oprit.
De atunci au tot întâlnit lupul în
pădure. Când mâncau, lupul se aşeza
lângă ei. Hristofor îi arunca bucăţi de
pâine, şi lupul, clănţănind din dinţi, le
prindea din zbor. Se tolănea pe iarbă şi
se uita gânditor drept înainte. Când
bunicul şi nepotul se întorceau, lupul îi
însoţea chiar până acasă. Uneori
rămânea noaptea în curte, şi dimineaţa
plecau toţi trei după ierburi.
Când Arseni obosea, Hristofor îl lua
în spate, pus în desaga din pânză de in.
După o clipă îi simţea obrazul lipit de
ceafa lui şi înţelegea că băiatul doarme.
Hristofor păşea încet pe muşchiul cald
al verii. Cu mâna în care nu avea coşul,
îndrepta băierele pe umeri şi alunga
muştele din preajma băiatului adormit.
Acasă, Hristofor scotea din părul lui
Arseni scaieţii, uneori îl spăla pe cap cu
leşie. Leşia o făcea din frunze de arţar şi
din planta albă Enoh, pe care o adunau
amândoi prin locurile înalte. De la leşie,
părul auriu al lui Arseni se făcea moale
ca mătasea. În razele soarelui devenea
luminos. Hristofor îi împletea în el
frunzuliţe de angelică, ca să-l iubească
oamenii. Dar observa că oamenii îl
iubeau oricum.
Apariţia copilului răspândea o stare
de spirit mai bună. Asta simţiseră toţi
locuitorii satului Rukina. Când îl luau pe
Arseni de mână, nu mai voiau să îi dea
drumul. Când îl sărutau pe păr, li se
părea că au dat de un izvor. Era în
Arseni ceva care parcă le uşura viaţa
nicidecum simplă. Şi îi erau
recunoscători.
 Noaptea, Hristofor îi povestea
copilului despre Solomon şi Kitovras3.
Povestea asta o ştiau amândoi pe
dinafară, dar totul se petrecea ca şi cum
ar fi fost pentru prima dată, întotdeauna.
3. Legendă biblică apocrifă, apărută în Rusia
în Evul Mediu.
Când Kitovras a fost dus la Solomon,
el a văzut un om care îşi cumpărase
încălţări. Omul a vrut să ştie dacă
încălţările acelea îl vor ţine şapte ani, şi
Kitovras a râs. Mergând mai departe,
Kitovras a văzut o nuntă şi l-a podidit
plânsul. Şi l-a întrebat Solomon pe
Kitovras de ce a râs.
Că îl văzui pe omul acel, a spus
Kitovras, că nu are să apuce şapte zile.
Şi l-a întrebat Solomon pe Kitovras
de ce a plâns.
Plânsei, a spus Kitovras, că mirele
acel nu are să apuce treizeci de zile.
Într-un rând, băiatul a spus:
Eu nu înţeleg de ce a râs Kitovras.
Fiindcă ştia că omul acela o să învie?
Nu ştiu. Nu sunt sigur.
Hristofor simţea şi el că ar fi fost mai
bine ca Kitovras să nu fi râs.
Pentru ca Arseni să adoarmă mai
uşor, Hristofor îi punea sub pernă
răchitan. Şi Arseni adormea uşor. Şi
visele lui erau liniştite.
 La scurt timp după ce Arseni a făcut
de două ori şapte ani, tatăl lui l-a dus la
Hristofor.
În sat e îngrijorare mare, a spus tatăl,
oamenii se aşteaptă să dea ciuma. Las’
să fie aici băiatul, departe de toate.
Da’ fii şi tu, l-a îndemnat Hristofor, şi
femeia ta.
Io, tătâne, am de strâns grâul, că de
unde grâne la iarnă? Şi doar a ridicat din
umeri.
Hristofor pisă nişte pucioasă fierbinte
şi i-o dădu la el, s-o ia cu gălbenuş de
ou şi să bea zeamă de măceş. Îi porunci
să nu deschidă fereştile, iar dimineaţa şi
seara să aprindă în curte un foc cu lemne
de stejar. Când or începe cărbunii să
mocnească, să arunce pe ei pelin,
ienupăr şi rută. Atâta. Asta e tot ce poţi
să faci. Hristofor a oftat. Păzeşte-te de
năpasta ceasta, fiule.
Uitându-se cum mergea taică-său spre
căruţă, Arseni începu să plângă. Mergea
ca omul mic de statură, cu pas săltat. S-a
aşezat doar pe-o parte şi şi-a aruncat
picioarele pe fânul din căruţă. A apucat
hăţurile şi a plescăit la cal. Calul a
fornăit, a smucit capul, s-a clintit puţin.
Pe pământul bătătorit, copita a sunat sec.
Tatăl se leagănă uşor. Se întoarce, face
cu mâna. Se transformă într-un punct.
Dispare.
Ce ţi-e de plângi, îl întreabă Hristofor
pe băiat.
 Văd pe el semnul morţii, răspunse
băiatul.
Arseni a plâns şapte zile şi şapte
nopţi. Hristofor tăcea, fiindcă ştia că
băiatul avea dreptate. Văzuse şi el
semnul. Şi mai ştia că aici ierburile şi
cuvintele lui erau neputincioase.
La amiaza celei de a opta zi, Hristofor
l-a luat pe băiat de mână şi s-a dus cu el
în sat, la Rukina. Era o zi senină.
Mergeau fără să calce ierburile şi fără
să ridice praful. Parcă în vârful
picioarelor. Parcă intrând în odaia cu
mortul. Pe drumul spre satul Rukina,
Hristofor a scos din buzunar o rădăcină
de angelică muiată în oţet de vin şi a
rupt-o în două jumătăţi. O jumătate a
păstrat-o şi o jumătate i-a dat-o lui
Arseni.
Uite, ţine-o în gură. E cu noi puterea
lui Dumnezeu.
Aşezarea i-a întâmpinat cu lătratul
câinilor şi mugetul vacilor. Hristofor
cunoştea bine sunetele astea, nu le-ar fi
putut lua drept nimic altceva. Era muzica
ciumei. Bunicul şi nepotul mergeau încet
pe uliţă, dar numai câinii li se repezeau
în întâmpinare din lanţurile lor. Oameni
nu erau. Când s-au apropiat de casa lui
Arseni, Hristofor a spus:
Nu merge mai departe. Aici bântuie
moartea.
Băiatul a încuviinţat din cap, fiindcă
văzuse aripa ei. Au pândit casa. Aerul
încins tremura deasupra coamei
acoperişului.
Hristofor s-a închinat şi a intrat în
curte. Lângă gard stăteau snopii de grâu
netreierat. Uşa izbei era deschisă. Sub
soarele de august, dreptunghiul acela
căscat arăta a rău. Din toate culorile
zilei luase în el doar negrul. Tot negrul
cu putinţă, şi frigul. Nimerind acolo,
cum să mai rămâi printre cei vii?
Clătinându-se, Hristofor făcu un pas
spre uşă.
Stai pe loc, a răsunat din întuneric.
Glasul acela i l-a amintit pe cel al
fiului său. Dar i l-a amintit numai. Ca şi
cum altcineva, nu fiul său, folosise acest
glas. Hristofor nu s-a încrezut în el şi a
mai făcut un pas spre uşă.
Stai pe loc că te omor.
În întuneric s-a auzit o bubuitură şi, ca
şi cum i-ar fi căzut cuiva din mână, de
uşorul uşii s-a lovit un ciocan.
Lasă-mă să vă văd, a spus Hristofor
cu o voce răguşită.
I se tăiase răsuflarea.
Suntem deja morţi, a spus glasul. Şi
străini pentru cei vii. Nu intra, ca Arseni
să rămână în viaţă.
Hristofor s-a oprit. A auzit cum îi
pulsa pe tâmplă o venă şi a înţeles că
fiul lui spune adevărul.
Apă, a gemut din întuneric mama.
Mamă, a strigat Arseni şi s-a repezit
în izbă.
 A luat apă din căldare şi i-a dat
mamei căzute de pe laviţă să bea. A
sărutat-o pe faţa ca de tablă, dar ea
parcă dormea şi n-a putut deschide
ochii. A încercat să o ia de pe podea şi
palmele lui au simţit ganglionii inflamaţi
de la subsuorii ei.
Copile, nu mai pot să mă trezesc…
Braţul tatălui l-a apucat pe Arseni şi
l-a zvârlit spre prag. Din prag l-a şi tras
Hristofor. Arseni striga cum nu mai
strigase niciodată, dar nu îl auzea nimeni
în sat. Când s-a lăsat liniştea, a văzut în
prag trupul mort al tatălui.
 De-atunci, Arseni a rămas la
Hristofor.
Băiatul este cu siguranţă dăruit, a
însemnat odată Hristofor. Prinde totul
din zbor. L-am învăţat cum e cu ierburile
şi asta o să-i asigure hrana în viaţă. O
să-i trec multe alte cunoştinţe, ca să-şi
lărgească universul. Să afle în ce fel a
fost făcută lumea.
Într-o noapte înstelată de octombrie,
Hristofor l-a dus pe băiat într-o luncă şi
i-a arătat cum se întâlnesc tăriile – cerul
şi pământul:
La început a făcut Dumnezeu cerul şi
pământul. De-aceea le-a făcut, ca să nu
crează oamenii că îs fără de început
cerul şi pământul. Şi a despărţit
Dumnezeu lumina de întuneric. Şi lumina
a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul
l-a numit noapte.
Iarba se freca mângâioasă de
picioarele lor, iar deasupra capetelor
zburau meteoriţi. Ceafa lui Arseni
simţea mâna caldă a lui Hristofor.
Şi a făcut Dumnezeu soarele ca să
lumineze ziua, iar luna şi stelele ca să
lumineze noaptea.
Sunt mari astrele? a întrebat băiatul.
Da, în general… Hristofor şi-a
încreţit fruntea. Circumferinţa Lunii are
o sută douăzeci de mii de faze, iar
circumferinţa Soarelui – aproximativ,
fireşte, trei milioane de faze. Ele doar
par mici, dar adevăratele lor dimensiuni
sunt greu chiar şi de imaginat. Suie pe un
munte înalt şi priveşte câmpul. Turma ce
paşte acolo nu se arată vederii tale ca
nişte furnici? Aşa-i şi cu astrele.
După aceea, câteva zile vorbiră
despre aştri şi prevestiri. Hristofor îi
povesti băiatului despre soarele dublu,
pe care îl văzuse nu numai o dată în
viaţă: apariţia lui la răsărit sau la apus
înseamnă ploaie mare şi vânt. Uneori
soarele le pare oamenilor însângerat,
dar asta se întâmplă din pricina aburilor
ceţoşi şi arată că umiditatea este mare.
Dar alteori razele soarelui seamănă cu
părul (Hristofor mângâie părul lui
Arseni), iar norii parcă ard, şi asta e
semn de vânt şi de frig. Dacă însă razele
se încovoaie uşor spre soare, iar norii la
asfinţit se înnegresc – asta înseamnă
timp rău. Când la asfinţit soarele e curat,
e semn de timp liniştit şi senin. Timp
senin înseamnă şi când e lună trei zile,
dacă e curată şi subţire. Dacă e subţire,
dar ca de foc, e semn de vânt puternic,
iar când amândouă cornurile sunt egale
şi cornul nordic e curat, e semn că se
potolesc vânturile din apus. Dacă se
întunecă luna plină, aşteaptă-te la ploi,
dacă se subţiază din amândouă părţile –
la vânt, coroană în jurul lunii e semn de
nenorocire, iar coroană care se întunecă
– de mare nenorocire.
De vreme ce băiatul e vădit interesat
de lucrurile astea, de ce să nu-i spun
despre ele, s-a întrebat Hristofor. Odată
au ajuns pe malul unui lac, şi Hristofor a
spus:
A poruncit Dumnezeu ca râurile să
facă peşte care să înoate în adânc, şi
păsări care să zboare în tăria cerului. Şi
unele şi altele au fost făcute să plutească
în stihiile lor. A mai poruncit Dumnezeu
ca pământul să facă suflet viu –
patrupedele. Până la căderea în păcat,
jivinele le-au fost supuse lui Adam şi
Evei. Se poate spune că iubeau oamenii.
Dar acum – doar în cazuri rare, parcă s-
a stricat tot.
Hristofor bătu uşurel pe grumaz lupul
care se ţinea temător după ei.
Şi dacă stai să te gândeşti, păsările,
peştii şi jivinele seamănă în multe
privinţe cu oamenii. În asta constă, vezi
tu, unitatea noastră absolută. Noi
învăţăm unul de la altul. Puiul de leu,
Arseni, întotdeauna, e născut de leoaică
mort, dar în cea de-a treia zi vine leul şi
îi insuflă viaţă. Asta ne aminteşte nouă
că şi pruncul omului, până să fie botezat,
e mort pentru veşnicie, dar odată ce este
botezat se însufleţeşte. Dar există şi un
peşte miriapod. De ce culoare e piatra
pe lângă care înoată, de culoarea aceea
se face şi el: de e albă – alb, de e verde
– verde. Aşa sunt, copile, şi unii
oameni: cu creştinii sunt creştini, cu cei
necredincioşi sunt necredincioşi. Mai
există şi o pasăre, phoenix, care nu are
nici soţ, nici copii. Ea nu mănâncă
nimic, dar zboară printre cedrii libanezi
şi îşi umple aripile de mireasma lor.
Când îmbătrâneşte, zboară în înalt şi se
aprinde de la focul ceresc. Şi când
coboară, îşi aprinde cuibul şi arde şi ea,
şi în cenuşa cuibului ei se naşte un
viermişor, din care cu timpul creşte iar
pasărea phoenix. Tot aşa, Arseni, cei ce
primesc chinul pentru Hristos renasc în
toată slava pentru Împărăţia Cerească.
Şi mai e, în fine, pasărea caladrius, albă
toată. Iar cel ce cade bolnav are de aflat
de la pasărea caladrius a lui de-o să
trăiască ori o să moară. Şi dacă e să
moară, caladrius a lui îşi întoarce faţa,
dar de-i e dat să trăiască, pasărea,
veselindu-se, zboară afară, spre soare –
şi toţi au a înţelege că ea a luat boala
celui bolnav şi a spulberat-o în văzduh.
Aşa şi Domnul nostru Iisus Hristos,
urcând pe lemnul crucii a vărsat pentru
noi sângele Lui preacurat pentru
vindecarea de păcat.
Şi de unde putem să luăm noi pasărea
asta, a întrebat băiatul.
Fii chiar tu pasărea asta, Arseni. Doar
tu chiar zbori puţintel.
Băiatul a încuviinţat dus pe gânduri, şi
seriozitatea lui l-a făcut pe Hristofor să
nu se simtă în largul lui.
Ultimele frunze de pe mal au fost
suflate în apa neagră a lacului. Frunzele
se rostogoleau la grămadă pe iarba
maronie, apoi tremurau pe lacul vălurit.
Pluteau tot mai departe. Chiar lângă apă
se vedeau urme de la cizmele pescarilor.
Urmele erau pline de apă şi păreau
veşnice. Lăsate o dată pentru totdeauna.
Şi în ele pluteau frunze. Barca
pescarilor se legăna nu departe de mal.
Cu mâinile înroşite de frig, oamenii
trăgeau năvodul. Frunţile şi bărbile le
erau ude de sudoare. Mânecile le erau
grele de apă. În năvod se zbătea un peşte
de mărime mijlocie. Lucind în soarele
palid de toamnă, împroşca barca cu
stropi. Pescarii erau mulţumiţi de ce
prinseseră şi strigau tare între ei. Arseni
nu le înţelegea cuvintele. Nu putea să
repete nici un cuvânt de-al lor, deşi le
auzea clar. Lepădându-şi învelişul
înţelesului, cuvintele se prefăceau fără
grabă în sunete şi se topeau în văzduh.
Cerul era fără culoare, fiindcă îşi
dăduse deja toate culorile verii. Mirosea
a fum de cuptor.
Arseni se bucură la gândul că,
ducându-se acasă, vor încinge cuptorul
şi vor simţi desfătarea fără seamăn a
toamnei. De încălzit se încălzeau ca toţi
cei din jur, la negru, adică cu tot fumul
înăuntru. După aceea, pereţii izbei erau
calzi. Bârnele groase păstrau mult
căldura. Şi mai mult o ţinea cuptorul de
pământ. Pietrele aşezate lângă peretele
din fund al cuptorului se încingeau până
la roşu. Fumul se ridica sub tavanul înalt
şi ieşea gânditor prin burlanul de
deasupra uşii. Fumul i se părea lui
Arseni o fiinţă vie. Lipsa lui de grabă
era liniştitoare. Fumul trăia în partea de
sus, neagră de funingine, a izbei. Partea
de jos era orânduită frumos şi
luminoasă. Cele două părţi ale izbei, de
sus şi de jos, erau despărţite prin
polavociniki – nişte scânduri late pe
care cădea de sus funinginea. Dacă
treaba era făcută cum trebuie, fumul nu
cobora sub ele.
Încălzitul cuptorului intra în sarcina
lui Arseni. Aducea de la magazia de
lemne scurtături de mesteacăn şi le
punea în cuptor, ca o căsuţă. Între ele
îndesa vreascuri. Focul îl aprindea cu
tăciuni. Îi scotea din nişte lăcaşuri
anume din vatra cuptorului, numite
ocelki, în care tăciunii pentru aprins
focul se păstrau sub un strat de cenuşă.
Învelea tăciunii în frunze uscate şi sufla
cu toată puterea. Frunzele îşi schimbau
încet culoarea. Arzând deja pe
dinăuntru, încă mai părea că nu le pasă
de uscăciunea lor, dar cu fiecare clipă le
venea tot mai greu şi, dintr-odată, focul
le cuprindea din toate părţile. De la
frunze, focul se năpustea la vreascuri,
iar de la vreascuri la lemnele tăiate.
Lemnele începeau să ardă din părţi.
Dacă erau umede, trosneau, împroşcând
snopi de scântei. În viscolul de foc,
copilul vedea pasărea phoenix şi îi arăta
către ea lupului care şedea lângă el.
Lupul se încrunta la răstimpuri, dar era
de neînţeles dacă chiar vedea pasărea.
Uitându-se cu neîncredere la lup, Arseni
i-a spus lui Hristofor:
El stă nefiresc, aş spune încordat.
După mine, pur şi simplu se teme pentru
pielea lui.
Băiatul avea dreptate. Snopii de
scântei care zburau din cuptor făceau ca
lupul să fie neliniştit. Doar când focul a
ajuns să ardă egal, de sfârşit, lupul s-a
întins pe podea şi şi-a pus capul pe labe,
ca un câine.
Noi suntem răspunzători pentru ceea
ce îmblânzim, a spus Hristofor cu ochii
la lup.
 Uitându-se în cuptor, Arseni îşi vedea
acolo câteodată faţa. Era încadrată de
păr cărunt, strâns într-un ghem la ceafă.
Faţa era acoperită de zbârcituri. Cu toată
lipsa asta de asemănare, băiatul
înţelegea că aceasta era imaginea lui.
Doar că peste mulţi ani. Şi în alte
împrejurări. Era imaginea cuiva care,
stând lângă foc, vede chipul băiatului
bălai şi nu vrea ca cel care intră să-l
tulbure.
Cel care intră rămâne în prag şi,
punând un deget pe buze, şopteşte cuiva
peste umăr că Vraciul întregii Rusii este
ocupat acum. Se uită la flăcări.
Las-o să intre, Meleti, spune stareţul
fără să se întoarcă. Ce vroieşti, femeie?
 Să trăiesc vroiesc, Vraciule. Ajută-
mă.
Dar de murit nu vroieşti?
Sunt care vroiesc să moară, dă
lămurire Meleti.
Am un fiu. Ai milă de el.
Uite, acesta? Stareţul arătă spre gura
cuptorului, unde în contururile unei
flăcări se ghicea figura unui băiat.
Degeaba cazi în genunchi, cneaghină
(Meleti e tulburat şi îşi roade unghiile),
lui nu-i place asta.
Stareţul îşi desprinde privirea de la
flacără. Se apropie de cneaghina
îngenuncheată şi se lasă în genunchi
alături de ea. Meleti, mergând de-a-
ndărătelea, iese. Stareţul o ia pe
cneaghină de bărbie, se uită în ochii ei.
Cu dosul palmei îi şterge lacrimile.
Tu, femeie, ai o tumoare la cap. De-
asta ţi se înrăutăţeşte vederea. Şi îţi
slăbeşte auzul.
El îi îmbrăţişează capul şi îl strânge
la pieptul lui. Cneaghina îi aude bătaia
inimii. Suflarea de bătrân, îngreunată.
Prin cămaşa lui simte răceala crucii
purtate pe piele. Duritatea muchiilor ei.
Se miră şi ea că bagă de seamă toate
astea. Dincolo de uşile închise, Meleti
face surcele. Faţa îi e lipsită de
expresie.
Crede în Dumnezeu şi Maica Sa
Precistă şi vei afla ajutor. Stareţul atinge
cu buze uscate fruntea ei. Iar tumoarea ta
va da înapoi. Du-te în pace şi nu te mai
amărî.
De ce plângi, Arseni?
Plâng de bucurie.
Arseni se întoarce tăcut către lup.
Lupul îi linge lacrimile.

Omul a fost făcut din ţărână. Şi în

ţărână se va întoarce. Dar trupul care i-a
fost dat pentru timpul vieţii e minunat.
Tu trebuie să îl cunoşti cât se poate de
bine, Arseni.
Astfel a vorbit Hristofor,
îmbălsămându-l pe Andron din
Novgorod, înainte de a-l trimite pe
răposat acasă. Într-o scăldătoare din
slobozia Rukina, Hristofor a frecat
pielea lui Andron cu răşină de cedru
amestecată cu miere şi cu sare. Atins de
Hristofor, Andron tremura cu tot trupul
şi părea viu. Această impresie era
întărită şi de membrul răposatului, parcă
nepotrivit de mare pentru statura lui
scundă, chiar dacă era voinic. Lui
Arseni i se părea că Andron acum-acum
avea să se ridice, să-i mulţumească lui
Hristofor pentru îngrijire şi să iasă la
aer curat. Dar Andron nu s-a ridicat.
După încăierarea de peste noapte, zăcea
cu ţeasta crăpată şi cu cele dintâi pete de
cadavru pe spinare. Pe Andron cel venit
de-aiurea îl interesaseră fetele din sat
(chiar ieri). Asta fusese pricina
încăierării. Azi Andron era pregătit
pentru ultimul său drum la Novgorod.
În micul trup omenesc (a spus
Hristofor), asemeni soarelui într-o
picătură de apă, se reflectă nemărginita
înţelepciune a lui Dumnezeu. Fiecare
organ a fost gândit până în cel din urmă
detaliu. Inima, de pildă, hrăneşte tot
corpul cu sânge, şi în ea, cum se spune,
sunt concentrate simţămintele noastre,
uite de ce este ea apărată cu nădejde de
coaste. Dinţii mărunţesc şi de-asta sunt
din os tare, limba recunoaşte gustul, şi
de-asta e moale şi poroasă ca un burete,
urechea e făcută în formă de scoică, să
prindă sunetele care zboară. De
altminteri, urechile clăpăuge (Hristofor
şi-a trecut degetul pe urechea lui Arseni)
sunt semnul vorbelor de clacă. Dar mai
e şi urechea interioară, care nu se vede.
Ea duce sunetele de la urechea
exterioară la creier, şi creierul preface
sunetele în vorbă. La creier merg şi
venele de la ochi şi tot creierul preface
literele în cuvinte. El e împăratul
întregului corp şi se află cel mai sus,
fiindcă dintre toate făpturile pământeşti
doar omul e raţional şi vertical.
Gândirea lui incorporală, aflându-se în
corp, se înalţă la ceruri şi atinge
perfecţiunea acestei lumi. Spiritul
reprezintă ochii sufletului. Când ochii
ăştia se vatămă, sufletul ajunge orb.
 Ce e acela suflet, a întrebat Arseni.
Este ce insuflă Dumnezeu în trup, e
ceea ce ne deosebeşte de pietre şi de
plante. Sufletul ne face vii, Arseni. Îl
asemăn cu flacăra ce iese dintr-o
lumânare pământească, dar care nu e de
natură pământească, ea tinde să se înalţe
la stihiile de aceeeaşi natură cu ea.
Dacă sufletul face să fii viu, înseamnă
că îl au şi animalele, nu? Arseni arătă
spre lupul care stătea lângă el.
Da, animalele au suflet, dar el e de
aceeaşi natură cu trupul lor şi se află în
sângele lor. Şi ţine seamă: până la
potop, oamenii nu mâncau animale,
cruţându-şi sufletul, căci odată cu trupul
animalului moare şi sufletul său. Dar
sufletul omului are altă natură decât cea
a trupului, şi nu moare odată cu trupul,
căci sufletul omenesc e din altceva, iar
de la Creatorul însuşi e insuflat harul.
Ce e menit trupului omenesc?
Trupul nostru se naşte din ţărână. Dar
Domnul, care a făcut trupul din ţărână, o
să facă la un loc trupurile noastre
descompuse. Că, ştii, doar pare că trupul
se descompune fără urmă, că se
amestecă cu alte elemente, devenind
pământ, râu, iarbă. Trupul nostru,
Arseni, e ca mercurul vărsat, care stă,
desfăcându-se în biluţe mici, pe pământ,
dar nu se amestecă cu pământul. Stă aşa
până când vine cineva dibaci şi îl adună
la loc în vas. Aşa şi Cel de Sus adună
din nou trupurile noastre descompuse
pentru învierea tuturor.
Truda lui Hristofor a oprit pentru un
timp descompunerea trupului lui Andron.
Trupul avea un luciu mat şi răspândea
aromă de cedru. Era incredibil de alb.
Mai puţin faţa şi mâinile până la coate,
care păstraseră urmele culorii
negricioase avute până nu demult.
Terminând să îl frece cu unsoarea de
îmbălsămare, Hristofor a început să îl
înfăşoare pe Andron cu fâşii de pânză.
Le rupea cu pârâituri straşnice din
bucata de pânză ce îi fusese adusă, le
înmuia în unsoare şi le strângea bine pe
trupul celui răposat. Andron nu opunea
rezistenţă. Pleoapele neînchise de tot îi
dădeau un aer sarcastic şi cumva chiar
nepăsător. Părea că îşi râde de
strădaniile lui Hristofor cel asudat.
Părea să dea a înţelege prin toată
înfăţişarea lui că el oricum avea să
ajungă la Novgorod.
Hristofor nu se uita la faţa lui Andron.
Îi înfăşura trupul cu fâşie după fâşie,
legând strâns capetele.
Odată ce-am început să vorbim
despre trup, am să-ţi povestesc cum se
zămislesc copiii. La urma urmei, nici tu
nu mai eşti copil, şi e timpul să ştii că
din vremea căderii în păcat a lui Adam
şi a Evei, oamenii nu mai sunt făcuţi de
Dumnezeu, ci îşi nasc ei înşişi copiii.
Dar mai târziu ei mor, pentru că odată cu
darul naşterii au căpătat şi darul morţii.
Pruncul se zămisleşte din sămânţa
bărbatului şi din sângele femeii.
Sămânţa bărbatului dă tăria oaselor şi a
venelor, iar sângele femeii dă
moliciunea cărnii. Sângele, după cum
ştii, e roşu şi curge prin vase, iar
sămânţa bărbătească se află aici
(arătând spre ouăle mari ale lui Andron,
Hristofor i le alătură de coapsă), şi are
culoarea albă.
Arseni ştia ce culoare are sămânţa,
dar nu-i spusese lui Hristofor. Îi vorbise
despre asta stareţului Nikandru la
spovedanie.
Ţine mâinile deasupra învelitorii, l-a
sfătuit stareţul Nikandru.
 Dar n-a fost acasă, a fost la cimitir, a
spus Arseni.
N-are-a face, a şuierat stareţul. Chiar
şi la cimitir. Doar acolo zac oameni vii.
Eu am văzut doar morţi.
Pentru Dumnezeu toţi sunt vii.
Arseni şi-a întors faţa:
Eu am început să mă tem de moarte.
Stareţul şi-a trecut mâna peste părul
lui Arseni. A spus:
Fiecare dintre noi repetă drumul lui
Adam şi, odată cu pierderea
nevinovăţiei, înţelege că e muritor.
Plângi şi roagă-te, Arseni. Şi nu te teme
de moarte, fiindcă moartea nu e numai
durerea despărţirii. Ea este şi bucuria
eliberării.
 Să citească, Arseni a învăţat devreme.
Literele pe care i le arăta Hristofor le
memora în câteva zile şi, în scurt timp,
le aduna fără greutate în cuvinte. La
început l-a încurcat că în mai toate
cărţile cuvintele nu erau separate unele
de altele, ci erau un şir neîntrerupt.
Odată Arseni a întrebat de ce cuvintele
nu se scriu câte unul.
Păi ele se rostesc câte unul? l-a
întrebat la rândul lui Hristofor. Dar am
să-ţi spun şi mai mult. Uneori nici nu
contează cum şi de către cine e spus
cuvântul. E important doar faptul că a
fost spus, odată ce-a fost gândit.
Cea dintâi lectură, şi cea preferată, a
lui Arseni, au fost însemnările lui
Hristofor pe coajă de mesteacăn. Şi asta
din câteva motive. Gramotele4 de
mesteacăn erau scrise mare şi clar. Nu
erau mari ca dimensiuni. Erau cea mai la
îndemână lectură, fiindcă era plină izba
de ele. Şi, mai mult decât atât, Arseni
vedea cum erau făcute.
4. Aici, „cărţile“.
Primăvara, la vremea când se mişcau
sevele copacilor, Hristofor se ocupa de
prepararea cojii de mesteacăn. O jupuia
frumos de pe trunchiuri, în fâşii late, pe
care le fierbea preţ de câteva ceasuri în
saramură. Cojile se făceau moi şi nu mai
erau casante. După prelucrare, Hristofor
tăia coaja în foi egale. Acum putea fi
folosită, înlocuind foarte bine hârtia,
care era scumpă.
Hristofor nu avea un timp anume
pentru scris. Putea să scrie deopotrivă
dimineaţa, în timpul zilei şi seara.
Câteodată, dacă îi venea în minte o idee
de preţ, se scula noaptea şi o scria.
Însemna cele citite prin cărţi: a avut
regele Solomon şapte sute de soaţe, iar
ţiitoare trei sute, iar cărţi opt mii. Nota
propriile lui observaţii: în a zecea zi a
lunii septembrie lui Arseni i-a căzut un
dinte. Însemna rugăciunile de lecuire,
compoziţia leacurilor, descrierea
ierburilor, date despre anomaliile
vremii, semnele vremii şi scurte ziceri
de povaţă: păzeşte-te de tăcerea soţului
rău tot aşa cum te fereşti de câinele care
muşcă. Pe partea dinăuntru a cojii zgâria
literele cu un condei de os.
Hristofor nu scria pentru că s-ar fi
temut să nu uite. Chiar şi ajuns la
bătrâneţe, el nu uita nimic. După cum i
se părea lui, cuvântul scris pune în
ordine lumea. Îi opreşte instabilitatea.
Nu îngăduie înţelesurilor să se macine.
Tocmai de aceea era şi atât de larg
câmpul de interes al lui Hristofor.
Potrivit ideii celui ce scria, acest câmp
trebuia să corespundă vastităţii lumii.
Însemnările Hristofor şi le lăsa de
obicei acolo unde le făcuse – pe laviţă,
pe cuptor, pe o stivă de lemne. Nu le
ridica dacă picau pe jos, prevăzând vag
că aveau să fie descoperite mai târziu în
plan cultural. Hristofor înţelesese că,
odată scris, cuvântul rămâne aşa pentru
totdeauna. Orice avea să se întâmple
după aceea, fiind scris, acel cuvânt avea
deja consistenţă.
Urmărind pe unde se mişca Hristofor,
Arseni ştia deja unde să îi caute
însemnările. Uneori, în locul unei
gramote descoperite apărea în aceeaşi zi
alta, ba chiar mai multe. Câteodată, lui
Arseni i se părea că bunicul e o găină
purtătoare de ouă de aur, nu trebuia
decât să reuşeşti să le aduni. După
expresia de pe faţa lui Hristofor, băiatul
învăţa să ghicească până şi de ce fel
erau cele scrise. Sprâncenele încruntate
dădeau de presupus că în tomul care era
la rând erau înfieraţi ereticii. Expresia
de bucurie calmă însoţea de regulă
zicerile povăţuitoare. Dacă erau
însemnări despre înălţime, volum şi
distanţă, Hristofor, după cum observase
Arseni, îşi scărpina gânditor nasul.
Gramotele din coajă de stejar erau
citite de copil cu voce tare. În Evul
Mediu, în general se citea cu voce tare;
în cel mai rău caz, pur şi simplu se
mişca din buze. Însemnările care îi
plăceau cel mai mult Arseni le punea
într-un coş anume. De te îneci cu un os,
cheamă-l în ajutor pe Sfântul Vasile.
Vasile cel Mare glăsuieşte că Adam fuse
în rai patruzeci de zile. Nu avea
prietinie cu soaţa ta şi nu o să te arzi cu
focul. Diversitatea celor aflate acolo
surprindea imaginaţia copilului.
Dar sfera lecturilor lui nu se limita la
gramotele din coajă de mesteacăn. Sub
una dintre icoane, în colţul sfânt, se afla
Alexandria, străvechea poveste despre
Alexandru Macedon. Cartea asta fusese
copiată cândva de Feodosi, bunicul lui
Hristofor. Io, păcătosul Feodosi, copiai
astă carte în amintirea bărbaţilor
neînfricaţi, căci faptele lor nu sunt de
uitat. Astfel, pe cea dintâi pagină,
Feodosi se adresa urmaşilor. În
persoana lui Arseni îşi găsise cel mai
recunoscător cititor al său.
 Arseni a dat cu grijă icoana la o parte
şi a luat cu amândouă mâinile cartea de
pe poliţă. A suflat praful de pe legătura
ei şi şi-a trecut mâna peste pielea
înnegrită. Nu că era praf pe ea, dar aşa
văzuse Arseni că făcea Hristofor. Pe
urmă, băiatul a apucat ferecăturile şi le-
a deschis, făcând arama să sune liniştit.
Iată io, Feodosi… Sub semnătură era,
făcut de stră-străbunicul, portretul lui
Alexandru. Eroul şedea într-o poziţie
incomodă, cu coroana împărătească pe
cap.
Alexandria, Arseni o citea tot timpul.
O citea şezând pe o laviţă sau culcat pe
cuptor, cu mâinile strânse între genunchi
sau cu capul lăsat pe palme, dimineaţa şi
seara. Uneori – noaptea, la lumina lunii.
Hristofor nu zicea nimic: îi plăcea că
băiatul citeşte mult. La primele cuvinte
din Alexandria, de Arseni s-a apropiat
lupul. S-a culcat la picioarele lui şi a
ascultat neobişnuita istorisire. A urmărit
atent împreună cu Arseni evenimentele
vieţii împăratului Macedon.
Astfel, a reieşit că, ajungând în
Orient, Alexandru a descoperit acolo
oameni săbatici. Aveau statura de doi
stânjeni, iar capetele (mâna lui Arseni e
pe capul lupului) erau zbârlite. După
şase zile, în adâncul unui pustiu, oştile
lui Alexandru au dat de nişte oameni
ciudaţi, care aveau fiecare câte şase
mâini şi câte şase picioare. Alexandru a
omorât mulţi dintre ei, dar pe mulţi i-a
luat vii. Voia să îi ia în lumea locuită,
dar nimeni nu ştia ce mâncau oamenii
aceia, şi au murit toţi. Furnicile erau pe
pământul acela aşa de mari, că una,
înhăţând un cal, l-a tras în vizuina ei. Şi
atunci Alexandru a poruncit să se aducă
paie şi să se pună foc, şi furnicile au ars.
Dar pe urmă, mai trecând şase zile,
Alexandru a văzut un munte de care era
legat cu lanţuri de fier un om. Omul
acela era înalt de o mie de stânjeni şi lat
de două sute de stânjeni. Văzându-l,
Alexandru s-a mirat, dar să se apropie
de el nu a cutezat. Şi omul acela
plângea, şi încă patru zile i-au auzit
glasul. De acolo a ajuns Alexandru într-
un loc împădurit şi a văzut alţi oameni
ciudaţi: mai sus de mijloc – oameni, mai
jos de mijloc – cai. Când a încercat să îi
aducă în lumea locuită, a suflat peste ei
un vânt rece şi au murit toţi. Şi s-a dus
Alexandru din locul acela cale de o sută
de zile şi s-a apropiat de marginile
lumii, şi a simţit tristeţe.
Arseni a închis cartea pe care o citea
la cimitir, în razele soarelui aflat la
asfinţit. Încă nu era frig. Pietrele,
încălzite peste zi, radiau căldura.
Culcându-se pe o lespede de mormânt,
băiatul o simţea cu tot trupul său.
Lespedea era fără nume.
De ce pe morminte nu sunt nume, a
întrebat odată Arseni.
 Fiindcă Domnului îi sunt cunoscute şi
aşa, a răspuns Hristofor. Iar urmaşilor
numele nu le sunt de folos. După o sută
de ani nimeni nu-şi va aminti cui au
aparţinut. Se întâmplă să fie şi după
cincizeci. Dacă nu chiar şi după treizeci.
Aşa îşi amintesc în toată lumea, ori
doar în slobozia Rukina?
Se prea poate că în toată lumea. Dar
mai cu seamă în slobozia Rukina. Noi nu
facem cripte de marmură şi nu cioplim
nume, căci cimitirelor noastre li s-a dat
dreptul să se prefacă în păduri şi câmpii.
Lucru de bucurie.
Înseamnă că oamenii noştri au
memorie scurtă?
Se poate spune şi aşa. Doar memoria
nu trebuie să fie prea lungă. Nici asta,
ştii, n-are rost. Mai trebuie să şi uiţi câte
ceva. Eu, uite, ţin minte (Hristofor arătă
spre o lespede din piatră cenuşie) că
aici zace Eleazar Vetrodui 5. A fost un
om cu stare şi a putut să îşi îngăduie aşa
o lespede. Dar eu mi l-aş aminti şi fără
ea. Omul ăsta era puţin şchiop şi vorbea
cu o voce tăioasă, din gât. Vorbea
întretăiat, tăcând la răstimpuri, aşa că şi
vorba îi era şchioapă. Suferea de
balonare. Trăgea nişte vânturi de
speriat, şi i-am dat infuzie de muşeţel. I-
am dat apă de mărar şi alte leacuri care
te scapă de necazul ăsta. Şi l-am oprit să
bea noaptea lapte aburind. Dar, cum
avea vacă şi îi plăcea din cale-afară
laptele, Eleazar se delecta cu el la
ceasurile serii. Ceea ce făcea să aibă
gaze în pântec. Şi-i mai plăcea lui
Eleazar să cioplească în lemn. Şi mai
bine ca el nu cioplea nimeni în slobozia
Rukina, mai cu seamă când era vorba de
pervazuri pentru ferestre. Când lucra,
sforăia. Spunea ceva cu jumătate de
gură, ca pentru sine. Îşi trecea palma
peste buze, parcă îşi oprea vorba. Parcă
se temea de cele spuse. Măcar că, dacă
te gândeai, nu spunea nimic de temut.
Bunăoară, vorbea de însuşirile lemnului,
despre care noi, cei din sat, ştiam şi fără
el: că stejarul e tare şi pinul e moale. Şi,
Arseni, crezi ori ba, pervazurile lui stau
bine şi-acum. Îl întrebi câteodată pe un
tânăr: cine-i acela Eleazar? Nu răspunde
nimic. Dar şi bătrânii abia dacă îşi
amintesc, fiindcă ei îşi amintesc cu
nepăsare, fără dragoste. Dumnezeu îşi
aminteşte însă cu dragoste, şi din
memoria lui nu lipseşte nici un lucru, cât
ar fi de mic, şi El nu are nevoie de
numele lui.
5. Fluieră-vânt.
Arseni stă culcat pe lespedea caldă.
Stă culcat pe burtă, cu Alexandria
alături, închisă. Îi ating faţa căpşoarele
galbene de piciorul-cocoşului. Îl gâdilă,
şi el zâmbeşte. Lupul dă abia perceptibil
din coadă.
Eleazar, trage un vânt, îl roagă încet
Arseni. Măcar o dată. Ăsta să fie
semnalul tău de-acolo.
Eleazar tace ofensat.

În zilele înăbuşitoare ale lui iulie a

fost omorât stareţul Nektarie. Stareţul
trăia într-un schit în pădure, nu departe
de mânăstire. Dimineaţa, pe umerii lui
se aşezau păsări, şi el le dădea pâine
primită de la mânăstire. Înainte să îl
omoare, l-au torturat, făcându-şi
socoteala că aveau să găsească bani la
el, dar stareţul Nektarie nu avea bani.
Avea doar câteva cărţi. Le-au luat şi pe-
acelea, lăsând trupul chinuit al stareţului
în poiana de lângă mânăstire. I-au găsit
trupul fraţii de la mânăstire, a doua zi, şi
şi-au zis că e mort. Dar în trup mai
veghea încă spiritul, numai că doar atât
cât să mai spună un cuvânt: iert.
Răufăcătorii însă, neavând linişte în
aşteptarea Judecăţii de Apoi, tot
colindau prin împrejurimi. Atacau
drumeţi singuri şi cătune îndepărtate, şi
nimeni nu ştia cum arătau, căci încă nu
scăpase nimeni viu din mâinile lor.
Odată însă, au omorât un om care
umbla cu un câine. I-au luat hainele de
pe el şi i-au aruncat trupul pe drum, dar
câinele a rămas să-şi păzească stăpânul.
Şi l-a găsit un om milostiv, care ţinea o
cârciumă la marginea drumului. El a
spus o rugăciune pentru odihna robului
lui Dumnezeu, şi-a spus numele lui
Dumnezeu şi a dat trupul gol pământului.
Câinele, văzându-i milostivenia, s-a dus
după el, şi aşa a şi rămas, la cârciuma
lui.
Într-una din zile a încercat să intre în
cârciumă un om beat, şi câinele a
început să latre cu disperare, nelăsându-
l să intre. Şi când totul s-a repetat de
câteva ori, şi-au amintit care fusese
povestea cu câinele şi au bănuit tot răul.
Au pus mâna pe om şi l-au supus
încercării cu apa. Aruncat în lac, legat,
n-a lipsit mult să se înece, şi toţi s-au
gândit că cel supus încercării este, după
cum şi spusese, nevinovat, dar după o
clipă a apărut deasupra lacului vălurit şi
a început să înoate ca şi cum nu s-ar fi
întâmplat nimic. Striga că îl ţine la
suprafaţă alcoolul, care e mai uşor decât
apa, dar toţi au priceput că îl ţinea o
putere necurată.
Şi când au văzut cu toţii că era
vinovat, l-au supus încercării cu fierul
roşu, şi n-a făcut faţă nici la aceea, căci
felul cum erau arsurile a arătat limpede
că minţea. Dar când l-au ars cum se
cuvine, a spus că ceilalţi mişei, trei la
număr, sunt de căutat într-un cătun
părăsit, la cinci verste de-acolo. Li s-a
părut doar una, aşa au gonit în galop cele
cinci verste. Au înconjurat sătucul, să nu
plece vreunul. Chiar în prima izbă au
găsit doi, la care se aflau şi cărţile luate
de la stareţ. În timp ce îi legau, nici n-au
băgat de seamă că i-au omorât. Iar când
au venit înapoi, au aflat că cel prins
înainte murise când îl încercaseră. Şi,
omenoşi cum erau, au oftat cu uşurare,
căci dăduseră celor ce răposaseră
nădejde pentru Judecata de Apoi – dacă
nu pentru a vi se da îndreptăţire (că doar
omorâseră un om sfânt), atunci pentru
îngăduinţa ca, întrucât îşi înduraseră
supliciul aici, să le fie micşorate
chinurile acolo.
Dar cel de-al patrulea mişel rămăsese
neprins. Încercările de a-l prinde au
continuat, dar ele erau îngreunate de
faptul că nu se ştia cum arăta şi, în
general, cine era.
Cine e el, a întrebat cu tristeţe Arseni.
Un rus, cine altcineva, a răspuns
Hristofor. Alţii se pare că nu-s pe-aici.
Într-una din zile, când amurgurile se
îngreunaseră, au zărit mişcare în cimitir.
Mai degrabă, au simţit. Dinspre
ţintirimul de ţară, tăcut, adia către ei o
nelinişte. Într-o străfulgerare a înserării,
lui Arseni i s-a părut că vede umbra unui
mort. Dar Hristofor l-a îndemnat să îşi
ţină firea. Bătrânul ştia că de temut
trebuie să te temi de cei vii. Toate cele
ce i se întâmplaseră până atunci i se
trăseseră anume de la aceştia. Fără să îi
dea vreo lămurire lui Arseni, i-a
poruncit să părăsească fără să fie văzut
casa şi să se ducă în sat ca să cheme
oameni.
Haidem împreună, bunicule. Nu
trebuie să rămâi aici.
Nu, a răspuns Hristofor aprinzând o
lucină6. Trebuie să rămân, ca să nu-i
trezesc bănuieli. Tu du-te, Arseni.
6. Aşchie de lemn pusă pe un suport.
Arseni a plecat.
După un minut a apărut iar în uşă. A
dat buzna, adus parcă de o putere
străină. Puterea asta i s-a arătat îndată şi
lui Hristofor. În spatele lui Arseni era o
siluetă, şi bătrânul a recunoscut-o pe
loc. Era moartea. Răspândea miros de
trup nespălat şi gravitatea aceea
neomenească ce naşte în suflet groază.
Pe care o simte tot ce este viu. Din
pricina căreia pe după geamuri se
dezgolesc înainte de vreme copacii. Şi
cad păsări. Cu coada între picioare,
lupul s-a vârât sub laviţă.
Păsăruica s-a pregătit pentru drum
lung, dar n-a zburat departe.
El a spus asta cu glasul răguşit, neuns,
scărpinându-şi încet barba încâlcită. A
şovăit puţin, apoi a tras zăvorul la uşă.
S-a apropiat de Hristofor, şi el i-a simţit
răsuflarea stricată.
De ce-ai intrat în sperieţi,
7
zemliakule ?
7. Cuvântul, care înseamnă consătean,
concetăţean, vine de la zemlia – „pământ“
(rus.).
Nu crezi în Hristos? l-a întrebat cu
tărie Hristofor.
Trăim în pădure, ne rugăm la ce ştim.
Aşa-i credinţa noastră. Da’ ne mai trebe
şi bani, zemliakule. Ia vezi de caută.
Dar de unde sunt eu zemliak cu tine?
Cel ce intrase a făcut cu ochiul. Păi
eşti zemliak, că de-acu’ să socoţi că eşti
al pământului. (Din carâmbul cizmei
scoase un cuţit.) Acolo o să te şi trimit.
Îţi dau banii, dar du-te cu Dumnezeu.
N-o să spunem nimănui de tine.
Păi să nu spuneţi. (A zâmbit ştirb. Şi-
a luat avânt şi l-a lovit pe Arseni cu
mânerul cuţitului. Arseni a căzut.) Dă
zor, zemliakule: de-acu’ dau cu tăişul.
 Şi-şi mişcă nesăbuit de tare braţul.
Lupul sări.
Lupul sări şi i se atârnă de mână.
Atârna agăţat mai sus de cotul aceluia şi
sprijinindu-şi labele în şoldul lui. Aceea
era mâna fără cuţit. Mâna cu cuţitul se
afundă de câteva ori în blana lupului,
dar lupul rămase atârnat. Îşi strânse
fălcile pentru totdeauna. Şi atunci cuţitul
căzu. Cu o mişcare mecanică, fără viaţă,
mâna dreaptă se întinse în ajutorul celei
stângi. Apucă lupul de grumaz şi începu
să îl desprindă de carnea în suferinţă.
Mutra lupului se lungi, ca o mască
scoasă. Ochii se prefăcură în două bile
albe. Priveau undeva în tavan şi
reflectau aşchia aprinsă.
 Hristofor luă de jos cuţitul, dar celui
venit nu-i ardea de cuţit. El se căznea să
desprindă lupul de el şi, într-un sfârşit,
îl desprinse. Ce-i rămăsese lupului în
gură – o bucată de cămaşă? De carne?
De os? Nici lupul nu ştia. Zăcea pe jos
şi urla fără să-şi descleşteze colţii.
Numai că nu era mână, pentru că cel
venit parcă plecase cu mâna. Parcă îi
atârna ceva de umăr, dar ce anume –
deja nu mai era de înţeles. Atârna ca o
cravaşă, fără voinţă şi nesigur – lui
Arseni i se păru că putea chiar să cadă.
Cel venit se zbătea în uşă şi nu putea ieşi
nicicum. Hristofor îl ţinu de braţul întreg
şi deschise zăvorul. Ieşind, acela dădu
cu capul de pragul de sus. În pridvor mai
dădu o dată. Cu paşi mărunţi, foşni prin
frunzele de toamnă. Nu se mai auzi.
Pieri. Se topi.
Slavă Ţie, Dumnezeule Atotputernic,
că nu ne lăsaşi. Hristofor îngenunche şi
îşi făcu semnul crucii. Se aplecă peste
Arseni. Băiatul rămăsese întins pe jos,
cu părul şi obrazul mânjite de sânge. Pe
părul lui deschis la culoare sângele se
vedea deosebit de intens – chiar şi la
lumina lucinei.
Doar la o sprânceană era tăiat, nimic
de speriat. Hristofor îl ajută să se ridice.
O lipim îndată cu pătlagină.
Stai, îl opri Arseni. Vezi ce e cu
lupul.
Lupul zăcea într-o baltă de sânge. Nu
se mişca. Hristofor îi desfăcu botul şi
scoase din el ceva îngrozitor. Fără să îi
arate lui Arseni, scoase lucrul acela din
izbă. Când Hristofor s-a întors, lupului îi
tresărea coada.
Trăieşte, s-a bucurat Arseni.
Trăieşte? Hristofor, gâfâind, cercetă
lupul. Viaţă lungă nu văd în el. Doar
semne de scurtă vreme.
Lupul tremura mărunt, capul îi zăcea
pe labe.
Salvează-l, bunicule.
Hristofor luă cuţitul şi tăie blana în
jurul rănilor. După ce încălzi un amestec
de uleiuri de leac, îl puse cu grijă pe
carnea sfârtecată. Lupul tresări, dar
capul nu-l ridică. Pe unde tunsese blana
lupului, Hristofor presără frunze pisate
de stejar. Acoperi locurile cu bucăţi de
şuncă încălzite după ce stătuseră pe
gheaţă şi începu să le înfăşoare cu
pânză. Arseni îl ridică puţin, iar
Hristofor puse sub el o pânză. Lupul nu
opuse rezistenţă. Niciodată nu mai
fusese trupul lui atât de docil. Muşchii
nu mai aveau flexibilitate. Ochii erau
deschişi, dar ei nu reflectau nimic în
afară de chin.
Arseni încălzi cuptorul, iar Hristofor
aduse din magazie paie. Puseră frumos
paiele lângă cuptor şi aduseră lupul pe
ele. Lupul se uita la foc fără să
clipească. Focul nu-i mai trezea
nelinişte.
 Arseni simţi că nu mai are putere. Se
aşeză pe laviţă şi se sprijini în mâini pe
ea. Ultimul lucru pe care şi-l aminti fu
atingerea liniştitoare a lui Hristofor
punându-i sub cap o pernă.
Dimineaţă, când s-au trezit, lupul nu
mai era în izbă. O urmă însângerată se
întindea de la cuptor până la uşă, şi de
acolo în curte. Se pierdea în frunzişul
alunecos care putrezea pe drum.
Nu putea să plece departe, o să-l
găsim. Arseni se uită la Hristofor. De ce
taci?
A plecat să moară, a spus Hristofor.
Aşa e în firea animalelor.
La stăruinţele lui Arseni, s-au dus în
căutarea lupului. Nu ştiau unde să caute
şi s-au dus într-acolo unde îl întâlniseră
cândva. S-au dus şi prin alte locuri ştiute
lupului, dar nu l-au găsit. Ziua scurtă de
toamnă se apropia de asfinţit.
Era deja pe jumătate întuneric când l-
au văzut pe cel venit în ajun. Le zâmbea
cu o falcă atârnată şi cu braţele
desfăcute primitor. Nu era nimic firesc
în asta. În braţele larg desfăcute
îngheţaseră urmele agoniei. Încercarea
deznădăjduită de a se ridica. Arseni a
încercat să nu vadă ciopârţitura oribilă
în locul braţului stâng, dar privirea i se
întorcea neînduplecată chiar în locul
unde, mai jos de umăr, se vedea, alb,
osul. Braţul sfârtecat de lup era deja
mâncat. Nu încăpea îndoială că ivirea
lor curmase o cină. Când Hristofor s-a
apropiat de tot de mort, Arseni a vărsat.
Acum o să-ţi fie mai uşor, a spus
Hristofor.
Până aproape de casă nu au vorbit.
Când erau deja aproape de cimitir,
Arseni a spus:
Nu ştiu cum a plecat lupul cu pânza
aia. Că era aşa de greu.
Greu, a confirmat Hristofor.
Arseni s-a ghemuit la pieptul lui
Hristofor şi a izbucnit în hohote de
plâns. Printre hohote îi ieşeau cuvintele.
Parcă împinse, întretăiate şi sonore.
Rupând liniştea cimitirului.
De ce a plecat să moară? De ce n-a
murit printre noi, care l-am iubit?
 Cu atingerea lui aspră, Hristofor a
şters lacrimile lui Arseni. L-a sărutat pe
frunte.
În felul ăsta el ne-a prevenit că în
clipa de pe urmă fiecare rămâne singur
cu Dumnezeu.

De Pocrov, Hristofor a hotărât să se

spovedească la mânăstirea Sfântul Kiril.
S-a înţeles să meargă cu nişte săteni care
veneau pe la el. În noaptea din ajunul
Pocrovului, după Hristofor şi Arseni a
venit o căruţă. În ea se mai aflau patru
oameni care se duceau pentru sărbătoare
la mânăstire. Odată cu vorbele de salut,
din gurile lor au ieşit patru fuioare de
abur. Mai mult n-au scos nici un cuvânt
pe drum, ţinând vorbele pentru
spovedania care urma. Ca un ecou al
tăcerii lor răsunau pe pământul îngheţat
copitele. Sub obadele roţilor scârţâia
zăpada îngheţată. Gerul dăduse în ajun,
şi noroiul îngheţase în chip de brazde şi
bulgări, prefăcând drumul într-o
scândură de spălat. Arseni îşi auzea
dinţii clănţănind. Ca să nu-şi muşte
limba, încerca să-şi ţină fălcile mai
strânse. Nici nu a simţit când a adormit.
S-a trezit pentru că s-a oprit căruţa.
Marginile zdrenţuite ale norilor erau
luminate de lună. Crucile, trecând prin
nori, îi tăiau bucăţi-bucăţi. Uitându-se la
movilele întunecate ale cupolelor,
Arseni se gândea că nu mai văzuse
construcţii aşa de înalte. În întunericul
nopţii arătau şi mai impunătoare şi mai
misterioase decât ziua. Aceasta era Casa
Domnului. Cu lumina a sute de lumânări
strălucind înăuntru.
Mai întâi, cei veniţi s-au închinat la
Sfântul Kiril: se împlineau douăzeci şi
opt de ani de când fusese omorât şi opt
ani de când fusese trecut în rândul
sfinţilor. După ce au pus lumânări la
racla preacuviosului, Hristofor şi Arseni
s-au dat înapoi, în semiîntuneric. De
acolo au ascultat sfârşitul veghii de
noapte. De acolo au văzut cum în
mijlocul bisericii a ieşit stareţul
Nikandru şi a început să îi pregătească
pe cei veniţi pentru spovedanie.
După ce a rostit rugăciunile, stareţul a
scos din anteriu un caiet mic, intitulat
Păcatele de greutate mijlocie proprii
mirenilor şi slujitorilor bisericii.
Păcatele mici nu ajunseseră în caiet,
nefiind socotite demne de a fi rostite cu
glas tare. (Căiţi-vă de ele pentru voi,
învăţa el turma, şi nu-mi bateţi mie
capul. Pentru prostii din astea puteţi să
nu ajungeţi la ce e esenţial!). Iar
greşelile grele stareţul nu le consemna,
temându-se să nu se eternizeze. Cerea să
îi fie spuse la ureche şi le îngropa în
urechea aceea pentru totdeauna.
În lista greşelilor de greutate mijlocie
era întârzierea la slujba de la biserică
sau, invers, plecarea înainte de vreme de
la slujbă. În vremea slujbei – vorbă,
umblat prin biserică, gândul la altceva.
Ţinerea prea puţin a postului, râsul până
te trec lacrimile, ocările, vorbele de
clacă, făcutul cu ochiul, dănţuitul cu
măscări, înşelarea la măsură şi la cântar
a celui care cumpără, furatul de fân,
scuiparea în faţă, lovitul cu picioarele,
răspândirea de clevetiri, judecarea unui
monah, lăcomia, beţia, uitatul la cei ce
se scaldă. Arseni simţea cum i se lipesc
ochii, iar lista stareţului era abia la
început.
Spre dimineaţă, când s-a ajuns la
spoveditul fiecăruia, Arseni şi Hristofor
aproape că nu mai aveau nimic de
adăugat. S-a văzut că erau uimitor de
puţine situaţii de viaţă care să nu fi fost
prevăzute de stareţul Nikandru. După ce
s-a spovedit, zăbovind puţin, Hristofor
s-a uitat în ochii stareţului.
Ce vrei să citeşti în ochii mei, a
întrebat stareţul.
Ce vezi tu şi singur, părinte.
O să-ţi spun doar că numărul nu e de
ani. Şi nici măcar de luni. Primeşte
ştirea asta în linişte, fără văicăreală,
cum se şi cuvine unui creştin adevărat.
Hristofor a încuviinţat din cap. A
văzut cum în celălalt capăt al bisericii,
Arseni, obosit, se aşezase pe vine lângă
un stâlp. Pe uşile care se deschideau
întruna se împlânta vântul, şi deasupra
capului băiatului se clătina policandrul.
Flacăra lumânărilor tremura, se lungea,
dar nu se stingea. După cât de umed era
vântul, Hristofor şi-a dat seama că spre
sfârşitul nopţii se mai încălzise. Auzea
cântat de cocoşi din depărtare, dar
dincolo de pereţii bisericii continua să
se caşte întunericul, tăiat frumos de
romburile ferestrei cu zăbrele.

Întorcându-se de la mânăstire,
Hristofor a cercetat cu băgare de seamă
casa. După două zile i s-au adus din sat,
după cum a cerut, bârne şi scânduri.
Sprijinind şarpanta acoperişului cu un
bulumac, Hristofor şi Arseni au
schimbat bârnele de sus, putrezite de pe
urma ploilor şi a aburului cald.
Hristofor s-a uitat la îmbinările dintre
bârne şi a câlţuit din nou în mai multe
locuri golurile cu in şi cu muşchi. Pe
urmă a înlocuit scândurile tocite ale
podelei cu altele noi. Pe lângă mireasma
ierburilor, în izbă s-a răspândit un miros
de lemn proaspăt tăiat. Arseni simţea o
grabă în ce făcea Hristofor, dar îşi ajuta
bunicul fără să întrebe nimic.
Când amurgul se făcea păstos,
Hristofor îl verifica pe Arseni la
obiectul cunoaşterea ierburilor. Pe unde
trebuia, îi îndrepta ori îi completa
răspunsurile, dar nu erau mule prilejuri.
Tot ce i se spusese cândva, Arseni ţinea
minte perfect.
În unele seri, Hristofor îşi lua la mână
cărţile şi gramotele. Pe unele le
frunzărea repede, dar la unele se oprea
şi citea, parcă îngândurat. Mişca din
buze. Uneori se desprindea de foaie şi
rămânea îndelung cu privirea la opaiţ.
Arseni era mirat, fiindcă la ei în casă
cititul se făcea de obicei cu voce tare.
Adică ce citeşti, Hristofore?
Cărţile lui Avraam, nu din Sfânta
Scriptură.
Da’ citeşte tare, să aud şi io.
Şi Hristofor citea. Împingând
bătrâneşte rukopisul8 mai departe de
ochi, citea cum Domnul l-a trimis la
Avraam pe Arhanghelul Mihail.
8. Manuscrisul.
Domnul grăi:
Spune-i lui Avraam că i-a sosit
vremea să se ducă din viaţa ceasta.
Arhanghelul Mihail s-a dus la Avraam
şi s-a întors iară.
Asta nu e simplu, să îi spui de moarte
lui Avraam, prietenul lui Dumnezeu. Şi
atunci i s-a descoperit totul în vis lui
Isaac, fiul lui Avraam. Şi în mijlocul
nopţii s-a sculat Isaac şi a început să
bată la odaia tatălui său, spunând:
Deschide-mi, tată, că vreau să văd că
eşti încă aici.
 Iar când Avraam a deschis uşa, Isaac
s-a aruncat la pieptul lui plângând şi
sărutându-l. Iar Arhanghelul Mihail, care
înnoptase în casa lui Avraam, i-a văzut
plângând şi a plâns cu ei, şi erau
lacrimile lui ca pietrele. Plângea şi
Hristofor. Plângea Arseni, uitându-se
cum pe foaie prinde să lucească, în
picăturile lacrimilor lui Hristofor,
cerneala.
Şi i-a poruncit Domnul Arhanghelului
Mihail să împodobească Moartea care
se ducea la Avraam cu o mare
frumuseţe. Şi a văzut Avraam cum
Moartea vine la el şi tare s-a înfricoşat
şi i-a spus Morţii:
Rogu-te, spune-mi, cine eşti? Şi rogu-
te, du-te de la mine, căci de cum te-am
văzut, sufletul meu s-a tulburat. Nu-ţi pot
îndura slava şi văd că frumuseţea ta nu-i
din lumea asta.
Noaptea, când băiatul deja dormea,
Hristofor scria pe coajă de copac despre
acele însuşiri ale plantelor pe care, din
pricina vârstei fragede, nu i le
dezvăluise până atunci nepotului. A scris
despre ierburile care dau piroteală, şi
despre ierburile care îmboldesc
gândurile de pat. Despre mărar, care se
presară pe hemoroizi, despre iarba pelin
împotriva vrăjilor, despre ceapa
sfărâmată pentru muşcătura de motan.
Despre planta papagal, care creşte pe
unde pământul e mai jos (de purtat cu
sine unde vrei să ceri bani ori pâine;
dacă ceri la parte bărbătească, pune la
sânul drept, dacă ceri la parte femeiască
– la sânul stâng; dacă joacă măscărici,
pune-le iarba asta sub picioare şi îi ia
zgâlţâiala). Ca să goneşti ispita şi visele
rătăcite bea ceai de levănţică. Ca să
verifici fecioria – apă în care ai lăsat
trei zile agat: bând apa de agat, cea care
şi-a pierdut fecioria nu ţine în ea apa
aceea. Turcoaza de o porţi cu tine te
apără de omor, căci niciodată n-a fost
văzută piatra asta pe un om omorât. O
piatră din stomacul de cocoş întoarce
ţările luate de vrăjmaş. Cine ţine pe el
un magnet place femeilor. Aurul făcut
praf şi îngurgitat îi vindecă pe cei ce
vorbesc singuri cu ei, şi singuri se
întreabă şi singuri îşi răspund şi îi apucă
urâtul. Plămânul de vier de-l usuci, îl
pisezi şi îl arunci în apă; cine bea din
apa aceea nu se va îmbăta la chef. Asta e
tot.
Într-o dimineaţă de decembrie a
anului 1455, Hristofor, în ciuda
obiceiului, nu părăsi patul. Se ridică
puţin şi se aşeză în capul oaselor, dar să
se ducă de-acolo nu avu putere. Celor
veniţi la el pentru tot felul de nevoi,
Hristofor le spunea:
Nu-mi vorbiţi de cele lumeşti, că nu
mai sunt în partea celor vii. M-au lăsat
membrele, şi asta nu vesteşte decât
moarte fără zăbavă şi Judecata de Apoi
a Mântuitorului veacului viitor.
Şi veniţii plecară.
Pe la amiază, Arseni îl ajută pe
Hristofor să iasă după nevoi. Abia
atunci înţelese că bătrânul aproape că nu
mai putea deja să meargă. Trecându-şi
un braţ al lui Hristofor peste umăr,
Arseni îl târî prin curte. Picioarele lui
Hristofor se împleticeau fără vlagă.
După cum erau obişnuite, ele tot voiau
să se mişte pe rând. Adunau zăpada
proaspăt căzută. Întorcându-se în izbă,
Arseni a întrebat:
Ce să-ţi dau, bunicule?
Dă-mi să mă hodinesc, copile.
Hristofor s-a aşezat, cocârjat, pe
marginea patului. Dă-mi să mă hodinesc.
 Culcă-te, bunicule.
Dacă mă culc, în ceasul cela şi mor.
Nu muri, bunicule, că eu rămân atunci
singur pe lume.
Pentru tine, copile, mi-e mie frică de
moarte. Mi se rupe inima şi greu mi-e să
te las, dar, cum spune prorocul, las
durerea mea Domnului. De-acum El o
să-ţi fie bunic. Că eu plec din lumea
asta, Arseni. Lecuieşte oamenii cu
ierburi, cu ele să te şi hrăneşti. Dar mai
bine du-te la mânăstire, fii acolo
lumânare Domnului. Mă auzi?
Nu muri, bunicule. Nu muri… Arseni
trase tare aer în piept şi se înecă.
Ce pot să fac, strigă cu ultimele puteri
Hristofor, dacă mor de cum o să pun
capul jos?
Te sprijin eu, bunicule.
Trei zile şi două nopţi a şezut
Hristofor pe pat, cu un picior lăsat jos şi
cu celălalt întins de-a lungul laviţei. Îl
ajuta să şadă aşa Arseni. Cu spatele lui
sprijinea spatele bunicului şi cu inima
lui apăsată de bunic îi făcea egale
bătăile inimii. Îl făcea să nu mai sufle
aşa de des. Băiatul s-a depărtat doar de
câteva ori – să ia o înghiţitură de apă şi
să iasă după nevoi. În cea de-a treia zi,
de la mânăstire a venit stareţul Nikandru
şi i-a poruncit lui Arseni să iasă din
izbă. A şezut cu Hristofor destul de mult.
Plecând, s-a uitat cum Arseni îl sprijină
pe Hristofor. A spus:
 Lasă-l, Arseni. Că el din pricina ta nu
se încumetă să plece.
Dar Arseni doar a sprijinit şi mai tare
cu spatele lui spatele bunicului.
Stai de veghe cu el până la miezul
nopţii, a spus stareţul, şi pe urmă lasă-l.
Pe la miezul nopţii, lui Arseni i s-a
părut că lui Hristofor îi era mai uşor. Şi
că deja nu mai respiră aşa de greu. A
văzut zâmbetul bunicului, mirându-se că
poate să îl vadă cu spatele. A urmărit cu
uşurare cum bunicul umbla prin odaie şi
cum a atins imortelele care atârnau într-
un colţ. Asta a făcut să se legene toate
ierburile atârnate sub tavan. Mângâindu-
l pe băiatul care dormea pe obraz,
Hristofor i-a spus Domnului:
 În mâna Ta îmi pun sufletul, ai milă de
mine şi dăruieşte-mi viaţă veşnică.
Amin.
Şi-a făcut semnul crucii, s-a culcat
alături de nepot şi a închis ochii.
Arseni s-a trezit devreme de tot. S-a
uitat la Hristofor, care era culcat alături.
A tras în piept tot aerul care era în izbă
şi a ţipat.
Auzindu-i ţipătul la mânăstire, stareţul
Nikandru i-a spus lui Arseni:
Nu trebuie să strigi aşa de tare, căci
s-a sfârşit în pace.
Auzindu-i ţipătul în sat, oamenii au
lăsat grijile zilei şi au luat-o către casa
lui Hristofor. Trupurile lor tămăduite
păstrau amintirea faptelor bune ale
acestuia.
Şi a început prima zi fără Hristofor, şi
în prima jumătate a acelei zile Arseni a
plâns. Se uita la sătenii care veneau cu
feţele scăldate în lacrimi. Vlăguit de
durere, în cea de-a doua jumătate a zilei
Arseni a adormit.
Când s-a trezit era deja noapte. Şi-a
amintit că Hristofor nu mai e şi a
izbucnit iar în lacrimi. Hristofor zăcea
pe laviţă, iar la capul lui era o lumânare.
Altă lumânare lumina Cartea Veşnică,
care stătuse până atunci pe poliţă.
Lumânarea o ţinea stareţul Nikandru. Era
cu spatele la Hristofor şi la Arseni şi
citea cu voce surdă Cartea către icoane.
Uite, citeşte, spuse stareţul fără să se
întoarcă, iar eu o să dorm puţin. Şi fii
bun, acum încetează, rogu-te, să boceşti.
Arseni a luat lumânarea din mâna
stareţului şi s-a ridicat în faţa Cărţii. Cu
coada ochiului a văzut cum, împingându-
l uşor pe Hristofor, stareţul s-a pus
alături pe laviţă. Rândurile psalmilor îi
tot pluteau în faţa ochilor, iar glasul nu i
se auzea. Arseni şi-a dres vocea şi a
început să citească. Peste aspidă şi
vasilisc vei păşi şi vei călca peste leu şi
balaur. Arseni citea şi se gândea că
poate lui Hristofor îi fusese predestinat
să săvârşească aceste fapte. Arseni s-a
întors către stareţul Nikandru:
Ce-i acela vasilisc?
Dar stareţul dormea. Se culcase umăr
la umăr cu Hristofor şi mâinile le aveau
amândoi pe piept. Nasurile lor luceau
stins în lumina lumânării. Amândoi erau
la fel de nemişcaţi, şi amândoi păreau
morţi. Dar Arseni ştia că mort era numai
Hristofor. Mortificarea vremelnică a lui
Nikandru era o manifestare a
solidarităţii. Ca să îl susţină pe
Hristofor, se hotărâse să facă împreună
cu el primii paşi spre moarte. Pentru că
primii paşi sunt cei mai grei.

Înmormântarea lui Hristofor a fost în

ziua următoare. Când au aruncat pământ
pe mormânt, stareţul Nikandru a spus:
 După ce şi-a petrecut zilele vieţii în
casa de lângă cimitir, îşi va petrece
zilele morţii în cimitirul de lângă casă.
Sunt sigur că o asemenea simetrie nu
poate decât să îl bucure pe răposat.
Cimitirul era liniştit. De la ultima
molimă era vizitat rar: cei care veneau
aici înainte erau acum în alte locuri.
Odată cu mutarea lui Hristofor aici,
liniştea cimitirului a devenit
atotcuprinzătoare.
După înmormântare, în semn de
recunoştinţă, locuitorii satului l-au
chemat pe Arseni să se mute la ei, dar el
a refuzat.
Amintirea lui Hristofor, a spus el,
trebuie să se păstreze acolo unde a fost
ultima lui locuinţă, pe care şi-a făcut-o
pe măsura puterilor lui. Aici fiecare
perete, le-a spus, păstrează căldura
privirii şi asprimea atingerii lui. Atunci,
vă întreb, cum pot eu să plec de-aici?
Nu l-au convins. Într-un fel, tuturor le-
a fost mai uşor că el rămânea în casa lui
Hristofor. Aşa, sălaşul ştiut al vraciului,
cu care erau deprinşi, se păstra.
Continuând să dea leacurile de trebuinţă
din casa lui Hristofor, Arseni a devenit
în ochii oamenilor, pe neobservate,
Hristofor. Şi chiar drumul pe care
trebuiau să-l facă sătenii ca să-şi ia
leacurile era compensat de înţelegerea
deplină a faptului că totul continua să fie
ca mai înainte.
 Acest lucru a simplificat dintr-odată
relaţiile dintre doctor şi pacienţii săi. Şi
bărbaţii, şi femeile se dezbrăcau în faţa
lui Arseni cu aceeaşi uşurinţă cu care se
dezbrăcau înainte în faţa lui Hristofor.
Uneori, lui Arseni i se părea că femeile
făceau asta chiar mai uşor decât
bărbaţii, şi atunci simţea o stânjeneală.
La început le atingea carnea cu vârful
degetelor, dar după scurt timp – fiindcă
era vorba totuşi de o carne bolnavă –
punea fără să se tulbure toată palma pe
ea, iar dacă era nevoie strângea şi
frământa.
Ştiinţa de a pune mâna, de a uşura
întrucâtva durerea prin punerea mâinii,
i-a adus cea dintâi poreclă lui Arseni:
Rukineţul. De fapt, porecla era tipică
pentru locurile acelea. Aşa îi numeau
străinii pe locuitorii din Rukina.
Oamenii veniţi de departe îi spuneau tot
aşa şi lui Hristofor.
Pentru locuitorii satului, porecla asta
nu avea sens, pentru că ei toţi erau
rukineţi. Cu Arseni a fost altfel. Chiar şi
în sat la ei au început să îl perceapă
drept Rukineţul. Era un fel de a da
cetăţenia de onoare, asemeni felului cum
era numit Alexandru cel iubit de el:
Macedonul. Dar când faima minunatelor
mâini ale lui Arseni a ajuns până în
ţinuturi unde nu se auzise niciodată de
slobozia Rukina (şi acestea erau cele
mai multe), porecla şi-a pierdut din nou
sensul. Şi atunci au început să îl
numească pe Arseni Vraciul.
Palmele plinuţe de copil au căpătat la
adolescentul Arseni contururi nobile.
Degetele s-au alungit, articulaţiile erau
puţin ieşite, iar sub piele se încordau
vene nevăzute înainte. Mişcările
mâinilor au devenit line, gesturile –
expresive. Erau mâinile unui muzicant
căruia i se dăduse în dar cel mai uimitor
dintre instrumente: corpul omenesc.
Atingând corpul bolnavului, mâinile
lui Arseni îşi pierdeau materialitatea,
parcă erau un flux. Aveau ceva de izvor,
ceva răcoritor. Celor veniţi la Arseni în
anii lui timpurii le-ar fi fost greu să
spună dacă atingerile lui erau de
tămăduire, dar chiar de-atunci aveau
convingerea că aceste atingeri erau
plăcute. Deprinşi cu faptul că tratarea
face de obicei pereche cu boala, poate
că oamenii aceştia se îndoiau în adâncul
sufletului lor de folosul unui efect
plăcut. Asta nu îi făcea totuşi să nu se
mai ducă. În primul rând, Arseni trata cu
aceleaşi procedee cu care tratase mai
înainte Hristofor, iar numărul
nereuşitelor lui vădite nu era mai mare.
În al doilea rând (şi acesta era, probabil,
principalul), sătenii nu aveau, pur şi
simplu, altă alegere de făcut. Aşa stând
lucrurile, tratamentul plăcut putea fi
preferat cu conştiinţa împăcată unuia
neplăcut.
 În ceeea ce îl priveşte pe Arseni, şi
pentru el conta întâlnirea cu oamenii. Pe
lângă bani, nu mulţi, bolnavii îi aduceau
pâine, miere, lapte, brânză, mazăre,
carne uscată şi multe altele, ceea ce îi
îngăduia să nu aibă grija mâncării. Dar
asta, faptul că îi asigurau hrana, nu era
totul. Cel mai important lucru era
comunicarea, ea făcea ca lui Arseni să îi
fie mai uşor.
După ce îşi primeau ajutorul după
care veneau, bolnavii mai stăteau. Îi
povesteau lui Arseni despre nunţi,
înmormântări, dijme şi felul recoltelor.
Despre cine mai venise în sat şi pe unde
mai umblau ei. Despre Moscova şi
Novgorod. Despre cnejii de Belozersk.
Despre mătasea chinezească. Îşi dădeau
seama că mai vor să stea de vorbă cu el.
Odată cu moartea lui Hristofor s-a
văzut deodată că, de fapt, Arseni nu avea
pe nimeni altcineva cu care să
vorbească. Hristofor fusese singura lui
rudă, singurul prieten şi singurul om cu
care stătea de vorbă. Timp de mulţi ani,
el îi umpluse toată viaţa. Moartea lui
Hristofor transformase viaţa lui Arseni
într-un pustiu. Viaţa rămăsese parcă, dar
nu o mai umplea nimic. Devenind goală,
viaţa pierduse atât de mult din greutate,
încât Arseni nu se mira dacă o pală de
vânt o lua în înaltul de dincolo de nori
şi, poate, o apropia de Hristofor.
Uneori, lui Arseni i se părea că anume
asta şi voia.
Singura verigă de legătură cu viaţa
erau pentru Arseni oamenii care veneau.
Ivirea lor, neîndoielnic, îl bucura. Dar
nu vizitele în sine îl bucurau, şi nici
chiar prilejul de a vorbi. Arseni ştia că
bolnavii îl văd în el pe Hristofor, căci
venirea lor era de fiecare dată ca o
prelungire a vieţii bunicului. Închizându-
se în pustiul apărut, Arseni începu,
încet-încet, să se simtă el însuşi
Hristofor, şi identificarea asta era
percepută în tăcere de cei care veneau.
În ciuda faptului că preţuia acest
contact, Arseni nu era prea vorbăreţ cu
vizitatorii săi. Asta era poate o urmare a
faptului că toate vorbele lui se duceau în
discuţiile cu Hristofor. Aceste discuţii îi
luau cea mai mare parte din zi şi aveau
loc în diferite feluri.
Primul lucru pe care îl făcea Arseni
dimineaţa, după ce se scula din pat, era
să se ducă la cimitir. Fireşte, „să se
ducă“ este o expresie exagerată: ca să
ajungă în cimitir trebuia doar să treacă
de gardul casei. Gardul ăsta era comun
cu al cimitirului şi în el exista, din
timpuri imemoriale, o portiţă. Chiar
lângă portiţă era înmormântat Hristofor.
Nevrând ca după moarte să se depărteze
de casă, îşi indicase locul de odihnă
încă din timpul vieţii, şi acum nu-i părea
rău. Nu doar că ştia tot ce se petrecea în
casă, dar aproape că era în ea. Aproape
– pentru că, amintindu-şi de relativitatea
morţii, Hristofor îşi dăduse seama că
viilor şi morţilor le este prestabilit să
stea separat.
Cel mai greu răstimp era pentru
Arseni seara. Nu izbutea să se
obişnuiască să nu fie bunicul lângă
cuptor. Licărirea focului pe faţa lui
zbârcită şi cu sprâncene stufoase i se
părea străveche, de la începuturi, ca şi
focul. Licărirea asta era o însuşire a
focului, ceva ce aparţinea inseparabil
cuptorului, aşa încât, de fapt, nu avea
dreptul să dispară.
Ceea ce se petrecuse cu Hristofor nu
însemna absenţa celui plecat în
necunoscut. Însemna absenţa celui ce
stătuse culcat alături. Când era ger,
Arseni arunca pe movilă ca învelitoare o
blană de oaie. Ştia, desigur, că în starea
lui actuală Hristofor nu simte frigul, dar
gândul că bunicul stă fără căldură făcea
ca Arseni să nu poată suporta să stea în
casa încălzită. Singurul lucru care îi
salva serile era cititul gramotelor lui
Hristofor.
Solomon a spus: mai bine trăieşte pe
pământ pustiu decât să trăieşti cu o
femeie gâlcevitoare, şi limbută, şi iute la
mânie; Philon a spus: om drept nu este
cel care nu obideşte, ci acela care ar
putea să obidească, dar nu vrea; Socrate
l-a văzut pe prietenul său zorindu-se la
nişte artişti ca să-i sape în piatră chipul
şi i-a spus: te zoreşti să faci o piatră să
semene cu tine, dar de ce nu te îngrijeşti
să nu semeni tu cu o piatră; regele Filip
a pus pe unul să judece împreună cu
judecătorii, dar când a aflat că acela îşi
vopseşte părul şi barba, l-a înlăturat de
la judecată spunând: dacă nu eşti de
bună credinţă cu tine, cum poţi să fii de
bună credinţă cu oamenii şi cu judecata;
Solomon a spus: trei lucruri nu pot să le
înţeleg, ba chiar patru: urma vulturului
pe cer, căile şarpelui pe stâncă şi
cărarea corabiei ce merge pe mare, şi
căile omului în tinereţile lui. Asta nu a
înţeles Solomon. Asta nu a înţeles
Hristofor. După cum a arătat viaţa, asta
nu a înţeles nici Arseni.
 La începutul lui februarie mirosea
deja a primăvară. Zăpada nu se topea
încă, dar apropierea primăverii nordice
era evidentă. Strigătele păsărilor
deveniseră primăvăratec de
pătrunzătoare, iar aerul se umplea de o
moliciune străină iernii. Se lumina cu o
lumină care nu se mai vedea în ţinuturile
acelea de cum se sfârşea toamna.
Când mureai tu, i-a spus Arseni lui
Hristofor, în natură era deja întuneric.
Iar acum e din nou lumină, şi plâng că tu
nu poţi să vezi. Dacă e să spunem ce e
mai important, cerurile s-au înălţat şi s-
au făcut albastre. Şi mai sunt nişte
schimbări despre care am să-ţi spun pe
măsură ce înaintează. De fapt, unele
lucruri pot să ţi le descriu chiar acum.
Arseni ar fi vrut să continue, dar ceva
l-a oprit. Era o privire. O simţea, dar
încă nu o vedea. Privirea nu era grea,
mai degrabă era flămândă. În mare
măsură – nefericită. Licărea din spatele
unor pietre de mormânt îndepărtate.
Urmându-i direcţia, Arseni a zărit o
rochiţă şi o cosiţă roşcată.
Cine eşti, a întrebat el.
Sunt Ustina. S-a ridicat de pe vine şi
s-a uitat un minut în tăcere la Arseni.
Vreau să mănânc.
Dinspre Ustina venea miros de
năpastă. Îmbrăcămintea îi era murdară.
Vino. Arseni îi arătă spre izbă.
 Nu pot, a răspuns Ustina. Sunt din
locurile unde e molima. Adă-mi ceva să
mănânc şi lasă-mă. Când pleci, iau.
Vino, a spus Arseni. Altfel o să
îngheţi.
Pe obrajii Ustinei s-au prelins câteva
lacrimi mari. Se vedeau de departe, şi
Arseni a fost mirat de mărimea lor.
Ieri nu m-au lăsat în sat. Au zis că
aduc molima cu mine. Tu nu te temi de
molimă?
Arseni a strâns din umeri.
Bunicul a murit, acum sunt puţine
lucruri de care mă tem. În toate e voia
Domnului.
Ustina a intrat fără să-şi ridice
privirea. Când şi-a scos cojocul rupt, a
fost limpede că nu mai făcuse asta de
multe zile. În izbă s-a răspândit miros de
corp nespălat. De corp tânăr de femeie.
Mirosul stătut doar îi întărea tinereţea şi
feminitatea, concentra în el la maximum
şi una şi alta. Arseni a simţit o tulburare.
Faţa şi mâinile Ustinei erau numai
jupuieli. Arseni ştia că neschimbarea
îmbrăcăminţii duce şi ea la vătămări pe
trup. Trupului trebuie să-i întorci
sănătatea. A pus în cuptor o oală mare
de pământ cu apă. În vremurile acelea
îndepărtate nu se făcea nimic pe foc: se
făcea lângă foc. Aşa era gândit cuptorul.
Ustina s-a aşezat într-un colţ, cu
mâinile împreunate pe genunchi. Se uita
la podea, unde era fân presărat cu
funingine. Straiele ei păreau să fie în
continuarea fânului aceluia – negre şi
puse grămadă. Şi nici măcar nu erau
îmbrăcăminte – arătau a ceva care nu era
pentru o fiinţă omenească.
Când la suprafaţa apei au început să
se adune băşicuţe, Arseni a luat furca
cea mai mare şi, cu grijă (cu vârful
limbii pe buză), a scos oala din cuptor.
După ce a pus în mijlocul odăii un
hârdăuaş, a turnat în el apă rece. Pe
urmă apă fierbinte din oală. A mai pus
nişte leşie din iarba Enoh, amestecată cu
frunză de arţar. Alături a pus o cană cu
apă rece pentru clătit.
Spală-te, dacă vrai.
El s-a dus în odaia de-alături, rece, şi
a închis uşa după el. Ustina a foşnit cu
trenţele ei. Arseni a auzit cum a păşit cu
băgare de seamă în hârdăuaş şi i-a atins
peretele cu căuşul. A auzit zgomotul
apei. Zgomot în propriul său cap. S-a
sprijinit cu spatele de peretele brumat şi
a simţit o uşurare. Dând îndelung aerul
afară din el, se uita cât de încet se
topeşte aburul în aer.
Ce să pun pe mine, a întrebat din
spatele uşii Ustina.
Arseni a rămas pe gânduri. În casa lui
şi a lui Hristofor nu era nimic femeiesc.
Hainele răposatei neveste a lui Hristofor
ajunseseră la mama lui Arseni, dar după
molimă trebuise ars totul. Cu spatele la
Ustina, Arseni intră în odaie şi deschise
cufărul. O parte dintre lucrurile care
stăteau deasupra au fost puse pe capacul
dat pe spate. Găsi ce căuta. Tot aşa, fără
să se uite la Ustina, îi întinse cămaşa lui
roşie. Înroşindu-se şi el. Ca toţi oamenii
cu păr deschis la culoare, se înroşea
uşor.
Ustina îşi vârî braţele în mâneci, şi
pânza i se aşeză moale pe umeri.
Îmbrăcămintea purtată înainte de Arseni
îmbrăca acum un trup atât de
neasemănător. În asta a constat strania
lor contopire. Arseni nu ştia dacă o
simţiseră amândoi în egală măsură.
Cămaşa se dovedi a-i fi lungă Ustinei,
şi ea i-a suflecat mânecile. În cufărul
deschis a văzut o bucată de pânză de in.
 Pot?
Sigur.
Peste cămaşă, ea şi-a înfăşurat pânza
în jurul mijlocului şi şoldurilor. A
rezultat o paniova9. A legat-o cu o
sfoară găsită în cufăr. S-a uitat la
Arseni. El a încuviinţat din cap şi a
simţit cum duioşia care l-a invadat i s-a
oglindit în privire. Şi-a coborât privirea
şi iar s-a înroşit. De milă pentru fata
slabă şi roşcată care îmbrăcase cămaşa
lui, un nod s-a mişcat în gâtul lui Arseni.
S-a gândit că atât de îngrozitor de milă
nu-i mai fusese de nimeni.
9. Element al costumului popular rus.
Da, am uitat. Dacă ai răni pe corp,
arată-mi.
Ustina a dat la o parte gulerul cămăşii
şi i-a arătat o rană pe gât. După ce a
şovăit puţin, a descheiat un nasture şi i-a
arătat o rană la subraţ. Arseni a inspirat
mireasma pielii ei. Rănile erau mici. El
ştia că trebuie uscate puţin. Apropiindu-
se de o poliţă cu o mulţime de ulcele
legate cu cârpe, a rămas un minut pe
gânduri. A găsit o ulcică cu coajă
răscoaptă de salcie. A presărat puţină pe
un petic curat şi l-a udat cu oţet. A
aplicat-o pe rând pe răni. Ustina şi-a
muşcat buza.
Rabdă, te rog. Mai ai şi alte răni?
Am, dar nu pot să le-arăt.
Arseni i-a întins peticul.
 Ia, unge-te singură, nu mă uit. Şi s-a
întors spre cuptor.
Lângă cuptor zăceau zdrenţele Ustinei,
şi apropierea lor de foc a hotărât
lucrurile. Fără să spună o vorbă, Arseni
le-a aruncat în cuptor. Era un gest firesc,
şi el l-a făcut. Dar era în el şi ceva fără
întoarcere. Ca într-un basm pe care îl
auzise de la Hristofor. Privind cum
straiele vechi sunt cuprinse de flăcări,
Arseni s-a gândit că acum Ustina avea să
poarte cămaşa lui tot timpul. S-a mai
gândit că ea era de fapt de-o seamă cu
el.
I-a dat Ustinei pâine cu cvas şi a
simţit pe mână atingerea buzelor ei.
Acum nu e decât asta de mâncare, a
spus Arseni trăgându-şi mâna.
A vrut să mai adauge ceva, dar a
simţit că glasul nu i se aude.
Hrană caldă nu era în casă, fiindcă
Arseni nu gătea deloc. La vremea lui,
Hrisofor îl învăţase să facă feluri
simple, dar odată cu plecarea bunicului
– aşa i se părea lui Arseni – nu mai avea
rost. Ustina se străduia să mănânce fără
grabă, dar nu prea izbutea. Rupea de la
margini bucăţi mici şi le punea încet în
gură. Le înghiţea pe loc, aproape fără să
le mestece. Arseni stătea cu ochii la
Ustina şi simţea sărutul ei pe mâna lui.
Dintr-un sac a vărsat grăunţe întregi
de ovăz, curăţate de coajă. A turnat apă
şi le-a pus să se înăbuşe în cuptor.
Pentru cină s-a hotărât să o ospăteze pe
Ustina cu caşă.
În satul nostru au murit toţi, a spus
Ustina, am rămas doar eu. Şi mi-e frică
de ceasul morţii. Ţie nu ţi-e frică?
Arseni nu a răspuns.
Ustina a început deodată să cânte cu
un glas puternic şi înalt:

Sufletul de trupul alb s-a despărţit,

iartă-mă, trupul meu alb (a tras aer în
piept),
tu, trupule, trebuie să te duci în ţărâna
udă,
ţărâna udă să-ţi fie mormânt (pe gât i
s-a umflat o venă),
viermilor hulpavi hrană să le fii.
 Tăcând, Ustina s-a uitat liniştită la el.
Ca şi cum nu ar fi cântat. Nu şi-a luat
ochii de la el. Părul uscat, neîmpletit
încă în coadă, era ca o lumină pufoasă în
jurul capului ei. Părul tău turma de capre
pare ce din munţi, din Galaad, coboară.
În vremurile acelea uitate, părul tulbura
mai mult decât acum, fiindcă de obicei
era acoperit. Era un detaliu aproape
intim.
Uitându-se la Ustina, Arseni nu a
coborât privirea. S-a mirat că nu le era
greu să-şi susţină unul altuia privirea.
Că firul care se întinsese între ei era mai
presus decât sentimentul de stinghereală.
Admira lumina roşcată. În timp ce pe
claviculă se ridica şi se lăsa în ritmul
respiraţiei sfoara de in a crucii. Era
singurul lucru al Ustinei rămas pe ea.
Seara au mâncat caşa fiartă de Arseni,
cu ulei de in. Ţinând străchinile de
pământ pe genunchi, şedeau lângă vatră.
Ultima oară şezuse aşa cu Hristofor.
Arseni se uita pe furiş cum juca lumina
pe părul ei înrudit cu flacăra. Acum era
împletit într-o coadă şi arăta cu totul
altfel. Ducând lingura de lemn (cioplită
de Hristofor) la gură, Ustina ţuguia
caraghios buzele. Era ca un sărut. Un
sărut pentru Hristofor. Arseni şi-a
amintit cum erau cioplite aceste linguri:
tot iarna, tot lângă cuptor. Când s-a uitat
din nou la Ustina, ea dormea.
A luat cu grijă strachina şi lingura din
mâna ei. Fata nu s-a trezit. Şedea mai
departe parcă neliniştită, ca şi cum şi în
somn biruia o cale grea, ştiută numai de
ea. Arseni i-a aşternut Ustinei pe laviţă.
Străduindu-se să nu o trezească, o ridică
încetişor de pe scaun şi se miră cât era
de uşoară. Capul ei se lăsă pe braţul lui
Arseni. Ca să-i susţină capul, el îşi
înălţă cotul. Prin pielea străvezie, îi
văzu venele de pe tâmple. Simţi
mireasma buzelor ei. Ca un fir de
cârmâz sunt buzele tale. Îşi lipi obrazul
de fruntea ei. O culcă binişor pe laviţă şi
o acoperi cu cojocul.
Arseni şedea la căpătâiul Ustinei şi o
privea. Mai întâi a şezut cu mâinile
încrucişate pe piept, pe urmă cu bărbia
sprijinită în palmă. Când şi când, faţa
Ustinei se înfiora uşor. Când şi când,
striga. Arseni îşi trecea palma peste faţa
ei, şi ea se liniştea.
Dormi, dormi, Ustina, şoptea Arseni.
Şi Ustina dormea. Pânza de sub ea
făcuse cute. Obrazul ei se atingea de
lemnul laviţei. Arseni i-a ridicat cu grijă
capul, ca să îndrepte cutele. Fără să se
trezească, Ustina a luat palma lui Arseni
şi şi-a pus-o sub obraz. El a trebuit să se
îndoaie şi să-şi susţină mâna dreaptă cu
cea stângă. După câteva minute, a simţit
că îl dor spatele şi braţele, dar asta i-a
făcut plăcere. I se părea că mica lui
suferinţă ia o parte din povara Ustinei.
Nici n-a băgat de seamă când a aţipit.
 S-a trezit când l-au gâdilat genele ei
în palmă. Ustina era cu ochii deschişi. În
ei licăreau reflexele cărbunilor din
cuptor. Palma lui Arseni era udă de
lacrimile ei. El a atins cu buzele
pleoapele Ustinei şi le-a simţit sărate.
Ustina s-a mişcat, parcă făcându-i loc:
Mi-a fost frică pe întuneric.
El s-a aşezat lângă ea pe marginea
laviţei, şi ea şi-a pus capul pe genunchii
lui.
Stai cu mine, Arseni, cât oi dormi.
Prin straie, el simţea răsuflarea ei
caldă, ieşită odată cu vorbele.
Stau cu tine cât oi dormi.
Eu n-am pe nimeni în afară de tine.
Vreau să te îmbrăţişez tare şi să nu-ţi
dau drumul.
Şi eu vreau să te îmbrăţişez, fiindcă
mi-e urât singur.
Şi s-a culcat alături.
S-a culcat. S-au îmbrăţişat şi au rămas
aşa îndelung. El avea un tremur mărunt,
deşi era numai sudoare. Şi sudoarea lui
se amesteca cu a ei. Iar după aceea
carnea lui a intrat în carnea ei.
Dimineaţa au văzut că pânza se făcuse
roşie-roşie.

Pentru Arseni a început o viaţă nouă,

plină de dragoste şi de teamă. Dragoste
pentru Ustina şi teamă să nu dispară la
fel de neaşteptat cum apăruse. Nu ştia de
ce anume se temea – de uragan, de
trăsnet, de foc ori de uitătură rea. Poate
că de toate la un loc. Ustina era totuna cu
iubirea lui pentru ea. Ustina era iubire,
iar iubirea era Ustina. El o purta ca pe o
lumânare printr-o pădure întunecoasă. Îi
era teamă că miile de făpturi lacome ale
nopţii se vor năpusti asupra acestei
flăcări şi o vor stinge cu aripile lor.
Putea să o contemple pe Ustina
ceasuri întregi. Îi lua un braţ şi,
ridicându-i încet mâneca, simţea cu
buzele perişorii aurii abia vizibili. Îi
punea capul pe genunchii lui şi trecea cu
vârful degetului peste linia părelnică
dintre gâtul şi bărbia ei. Îi încerca
genele cu limba. Îi dădea jos cu grijă de
pe cap basmaua şi îi răsfira părul. I-l
împletea într-o coadă. Îl răsfira din nou
şi trecea încetişor pieptenele prin el. Îşi
imagina că părul era un lac, iar
pieptenele o barcă. Alunecând pe lacul
auriu, se vedea în pieptenele acela pe
sine. Simţea că se îneacă, şi cel mai mult
se temea de salvare.
Pe Ustina nu o arăta nimănui. Când
auzea bătaie în uşă, arunca pe ea cojocul
lui Hristofor şi o trimitea în odaia
cealaltă. Se uita repede la laviţă, după
lucruri care puteau să o trădeze. Dar nu
existau asemenea lucruri. În gospodăria
lui Hristofor şi a lui Arseni nu era de
fapt nimic femeiesc. După ce se asigura
că uşa s-a închis bine în urma Ustinei,
deschidea uşa de la intrare.
Ustina şedea fără să facă vreun
zgomot în odaia de-alături, iar Arseni
cerceta pacienţii. Tratamentele lui
deveniseră mai scurte, lucru care nu le-a
scăpat celor care veneau. Arseni nu mai
încuraja statul de vorbă. Fără să spună
vorbe de prisos, el cerceta şi pipăia
carnea bolnavă. Asculta concentrat de ce
anume se plângeau şi le administra
remediile. Lua doar cât puteau să-i dea.
Când toate cuvintele medicale erau deja
spuse, se uita în aşteptare la oaspete.
Legând asta de faptul că Vraciul era tot
mai ocupat, pacienţii îi arătau un tot mai
mare respect.
 De Ustina nu ştia nimeni. Pe-afară
aproape că nu se arăta, iar de-afară, prin
ferestruicile acoperite cu băşică de bou,
nu se vedea nimic. La drept vorbind,
prin ele nu se vedea nimic nici
dinăuntru. Aşa încât, chiar dacă cineva
ar fi hotărât să arunce o privire pe
fereastra lui Arseni, n-ar fi aflat mare
lucru. Dar nu arunca nimeni nici o
privire.
Într-un rând, în timp ce era la el un
bărbat care suferea de neputinţă
bărbătească, Ustina a strănutat după
perete. Încet, dar a strănutat, fiindcă
odaia era totuşi rece. Pacientul s-a uitat
a mirare la Arseni şi l-a întrebat ce
zgomot a fost acela. Arseni i-a răspuns
printr-o privire nedumerită. I-a sugerat
omului să nu se abată de la necazul lui,
altfel nu va putea scăpa niciodată de el.
Niciodată, a întărit Arseni, şi l-a
sfătuit să mănânce mai mult morcov.
Petrecându-l, gazda a păşit intenţionat
cu zgomot, dar Ustina n-a mai strănutat.
După aceea, când ea a intrat, Arseni a
rugat-o să strănute cu capul în cojoc,
fiindcă blana înăbuşă zgomotele.
Aşa am şi făcut mereu, a spus Ustina.
Dar de data asta m-a luat deodată şi n-
am mai avut vreme să pun cojocul peste
mine.
Arseni a început să fie cam distrat în
comportamentul lui cu cei care veneau la
el. Devenea tot mai evident faptul că
gândurile lui erau în altă parte. Dacă
vizitatorii ar fi ştiut de Ustina, ar fi zis
că gândurile lui erau în odaia de-alături.
Şi nu ar fi avut întru totul dreptate.
Arseni nu se gândea pur şi simplu la
Ustina. Treptat-treptat, el se cufunda
într-o lume făcută într-un fel deosebit,
formată din el şi Ustina. În lumea aceea
el era tatăl Ustinei şi fiul ei. Era prieten,
frate, dar întâi şi-ntâi soţ. Toate aceste
roluri erau libere, dat fiind că Ustina era
orfană. Şi le-a luat el. Faptul că şi el era
orfan presupunea aceleaşi roluri şi
pentru Ustina. Cercul se închidea: ei
deveneau unul pentru altul totul.
Perfecţiunea acestui cerc făcea
imposibilă pentru Arseni vreo altă
prezenţă. Ei erau cele două jumătăţi ale
unui întreg, şi orice adăugire i se părea
nu numai de prisos, ci de neadmis. Chiar
şi una de-o clipă şi care nu obliga la
nimic.
Perfecţiunea acestei uniri era văzută
de Arseni şi în faptul că izolarea lor nu
era apăsătoare pentru Ustina. I se părea
că raţiunea şi sensul unui astfel de curs
al vieţii erau văzute de ea cu aceeaşi
putere de pătrundere ca şi de el. Şi că,
chiar dacă nu le vedea, ea se săturase
pur şi simplu de pribegie şi percepea
prezenţa lui permanentă ca pe o fericire
nemeritată.
Seara citeau. Ca să nu se ridice tot
timpul să schimbe lucina, foloseau un
opaiţ cu ulei. Ardea palid, dar egal.
Citea Arseni, fiindcă Ustina nu ştia
carte.
Graţie lui, ea a auzit pentru prima dată
ce i-a prezis Antiphon lui Alexandru.
Stăpânul întregii lumi, a spus Antiphon,
va muri pe pământ de fier sub cer de os.
Şi când Alexandru a ajuns pe un pământ
cu aramă l-a cuprins frica. Frica asta
pâlpâia din semiîntuneric în ochii
Ustinei. Şi a poruncit Alexandru
oştenilor săi să cerceteze compoziţia
pământului. Dar ei, cercetând, au găsit în
pământ doar aramă, fără fier. Alexandru,
având sufletul mai tare ca fierul, a
poruncit să continue înaintarea. Şi s-au
dus pe pământul cu aramă, şi bătaia
copitelor cailor pe aramă li se părea
tunet…
Ustina a atins mângăietor umărul lui
Arseni:
Pricepi dacă citeşti ori doară dai
foile?
Lipindu-se mai tare de el, Ustina şi-a
cuprins genunchii cu mâinile. L-a rugat
să citească fără grabă. El a dat din cap,
dar fără să bage de seamă, a început din
nou să se grăbească. Cele cinci foi pe
care le citeau pe seară erau citite de
fiecare dată mai repede, şi Ustina îl
întreba iar şi iar pe Arseni ce îl făcea să
se grăbească. În loc de răspuns, el îşi
lipea obrazul de obrazul ei. Se ivise
gândul gelos că la ceas de seară o
interesa mai mult Alexandru decât
Arseni.
Câteodată citeau despre Kitovras. Ca
să îşi ascundă soaţa de ceilalţi, Kitovras
o purta în ureche. Arseni ar fi vrut să o
poarte şi el pe Ustina în ureche, dar el
nu avea această posibilitate.

La sfârşitul lui martie, Ustina a spus:

Am o suferinţă în pântec, că s-a oprit
ce-i de obicei la femeie.
A spus aceasta sprijinindu-se cu
mâinile în lemnul laviţei, cocârjându-se
puţin şi privind pe lângă Arseni. Într-o
clipă, Arseni a aruncat lemne pe foc. A
făcut un pas spre Ustina şi s-a aşezat în
genunchi în faţa ei, care rămăsese
aşezată. Mâna lui continua să strângă un
lemn, care a căzut şi s-a rostogolit cu
zgomot pe jos. Arseni şi-a vârât faţa în
cămaşa roşie a Ustinei. Pe ceafă a simţit
mâna ei – iubitoare şi fără voinţă. Cu o
mişcare uşoară a întins-o pe Ustina pe
laviţă şi, încet, cută cu cută, a început să
îi ridice cămaşa. După ce i-a dezgolit
pântecul, şi-a lipit buzele de el. Pântecul
Ustinei era plat ca o vale, iar pielea lui
era elastică. Pântecul era mărginit de
linia tremurătoare a coastelor. Şi nimic
nu prevestea schimbări. Nimic nu arăta
că el se pregăteşte înlăuntrul său să
perturbe aceste linii. Alunecând cu
buzele pe pântec, Arseni şi-a dat seama
că numai faptul că Ustina rămăsese grea
putea să exprime dragostea lui
nemărginită, pe care o făcea să dea rod
prin Ustina. Simţea fericire, pentru că
acum era în Ustina necontenit. Era parte
inseparabilă din ea.
Arseni a înţeles că noua situaţie a
Ustinei o făcea mai dependentă de el.
Poate pentru că teama de a o pierde
devenise ceva mai mică, dar duioşia faţă
de ea, dimpotrivă, era resimţită de el cu
o intensitate nemărginită, simţea duioşie
văzând cu ce poftă începuse Ustina să
mănânce. Pofta ei de mâncare i se părea
caraghioasă chiar şi ei. Ea pufnea în râs,
şi firimiturile de pâine zburau în toate
părţile. Arseni simţea duioşie când
chipul Ustinei devenea cenuşiu şi i se
făcea greaţă. Aducea ulei de nucşoară şi
îi dădea femeii din lingură. Trăgea încet
lingura spre el, urmărind cum alunecau
pe ea buzele Ustinei. Şi tot nu obosea să
îi admire ochii, care deveniseră cu totul
alţii de când cu sarcina. Se ivise în ei
ceva umed, fără apărare. Amintindu-i lui
Arseni de ochii unui viţeluş.
Uneori, prin ochii aceştia trecea
tristeţea. Să trăiască în singurătate cu
Arseni era, neîndoielnic, fericirea ei.
Dar mai era şi ceva care devenea din zi
în zi mai vizibil. Arseni, care i se părea
a fi lumea întreagă, nu putea înlocui
totuşi întreaga lume. Sentimentul de
izolare de viaţa tuturor îi dădea Ustinei
o nelinişte. Şi Arseni a văzut asta.
Odată, Ustina a întrebat dacă nu
trebuia să îşi cumpere veşminte
femeieşti. Tot timpul cât stătuse la
Arseni purtase ce purta şi el.
Nu-ţi place să porţi veşmintele mele?
a întrebat Arseni.
Îmi place, drăguţule, îmi place tare
mult, doar că aş vrea să umblu şi cu de-
ale mele. Doar îs femeie…
Arseni a făgăduit să se gândească.
Într-adevăr, s-a gândit, dar în reflecţiile
lui n-a ajuns la nimic. Fără a dezvălui
existenţa Ustinei nu putea să cumpere
straie de femeie. De încredinţat asta
cuiva, nu avea cui. S-o trimită singură pe
Ustina în sat nici nu putea fi vorba. În
primul rând, pentru că sătenilor nu le-ar
fi fost greu să afle de unde venise, iar în
al doilea… Arseni expiră cu zgomot şi
simţi că i se pune un nod în gât. Nu putea
concepe ca Ustina să-l părăsească fie şi
o jumătate de zi.
După un timp, ea i-a amintit lui Arseni
rugămintea ei, dar nu a primit răspuns.
După ce au mai trecut câteva săptămâni,
a fost deja târziu să se mai gândească să
cumpere: pântecul rotunjit al Ustinei nu
mai îngăduia să îi găsească ceva care să
i se potrivească. Şi atunci ea a început
să îşi facă singură haine, transformând
din cele ale lui Arseni.
Mai mult decât hainele, pe el îl
neliniştea faptul că nu se duceau la
împărtăşanie. Să meargă la biserică,
Arseni se temea, pentru că drumul către
Sfintele Daruri trecea prin spovedanie.
Iar spovedania presupunea să spună
despre Ustina. Nu ştia ce i se va spune
ca răspuns. Să se cunune? Ar fi fost
fericit să se cunune. Dar dacă avea să i
se spună să o lase? Ori să trăiască
deocamdată în locuri diferite? Nu ştia ce
puteau să îi spună, pentru că nu mai
trăise încă nimic de felul acesta.
Temându-se că nu avea să se supună,
Arseni nu se ducea la biserică şi nu se
spovedea. Nici Ustina nu se ducea.
Odată ea a întrebat:
Mă iei de soaţă?
 Tu eşti soaţa mea, pe care o iubesc
mai mult decât viaţa.
Eu vreau să fiu a ta, Arseni, în faţa lui
Dumnezeu şi a oamenilor.
Rabdă, dragostea mea. El i-a sărutat
gropiţa de deasupra claviculei. O să fii a
mea în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor.
Doar rabdă un pic, dragostea mea.
Mai în fiecare zi se duceau în pădure.
La început nu fusese simplu deloc,
pentru că acolo era încă zăpadă mare.
Mergeau afundându-se în zăpadă până la
genunchi, dar mergeau. Arseni ştia că
Ustina are nevoie de aer proaspăt. În
afară de asta, chiar şi o plimbare ca
aceasta, nicidecum uşoară, era mai bună
pentru ea decât statul acasă. Cizmele lui
Hristofor, cu care se încălţa, o rodeau
deseori pe Ustina. Multele cârpe
înfăşurate pe picioare nu rezolvau
situaţia. Şi deşi pe vremea aceea
cizmele se făceau din piele moale, fără
să existe deosebire între piciorul drept
şi cel stâng, mărimea avea totuşi
însemnătate. Picioarele Ustinei erau
foarte deosebite de cele ale lui
Hristofor.
Ustina mergea după Arseni, pas cu
pas. În fiecare dimineaţă mergeau pe
aceeaşi potecă, şi în fiecare dimineaţă o
bătătoreau ca pentru prima oară, pentru
că peste noapte poteca era troienită.
Chiar dacă nu căzuse zăpadă, drumul
bătătorit era răscolit de viscol. În spaţiul
deschis dintre cimitir şi pădure era
întotdeauna un vânt puternic.
Când intrau în pădure, vântul se
potolea. Iar acolo îşi regăseau uneori
urmele. Urmele acelea erau şi ele
fulguite, uneori erau tăiate de alte urme –
de jivine ori de păsări –, dar ele existau.
Nu dispăreau fără urmă, se gândea
Arseni.
În pădure nu era atât de frig ca pe
drumul către ea. Poate chiar era mai
cald. Stratul de zăpadă care stătea de
mai multe zile pe ramuri i se părea
Ustinei ca o blană. Îi plăcea să îl scuture
de pe crengi şi să se uite cum se aşternea
pe ea şi pe umerii lui Arseni.
Îmi cumperi şi mie aşa o blană,
întreba Ustina.
Sigur, răspundea Arseni. Negreşit îţi
cumpăr.
Tare ar mai fi vrut să îi cumpere aşa o
blană.
La mijlocul lui aprilie, zăpada a
început să se topească, şi a început să
arate veche şi jerpelită. Poroasă de la
ploile care începuseră. O astfel de şubă
Ustina nu-şi mai dorea. Uitându-se cu
atenţie pe unde calcă, sărea de pe o
moviliţă pe alta. Pe sub zăpadă se zărea
toată neîngrijirea pădurii – frunze de
anul trecut, zdrenţe care îşi pierduseră
culoarea şi sticle de plastic pălite. În
poienile deschise soarelui dădea deja
iarba, dar prin desişuri zăpada era încă
adâncă. Şi acolo era frig. Până la urmă
se topea şi zăpada asta, dar bălţile pe
care le lăsa rămâneau până la mijlocul
verii.
În mai, Ustina a schimbat cizmele cu
opinci10 împletite de Arseni. Opincile i-
au plăcut Ustinei, fiindcă fuseseră făcute
după piciorul ei şi – ce era mai
important – fuseseră împletite de Arseni.
Nu o lăsa să se aplece, îi trecea el cu
grijă legăturile opincilor în jurul
picioarelor, şi ei îi plăcea şi asta.
Încălţările erau uşoare, dar lăsau să
treacă apa. Uneori, ea venea acasă cu
picioarele ude, dar nu voia pentru nimic
în lume să se întoarcă la cizme.
10. Opinci din coajă de tei.
 Păi o să merg cu grijă, i-a spus ea lui
Arseni.
Plimbările lor au ajuns să fie mult mai
lungi. Acum mergeau nu numai în
pădurea din apropiere, ci şi prin locuri
depărtate de orice aşezare, pe care
Hristofor i le arătase cândva lui Arseni.
În locurile acelea Arseni se simţea mai
liniştit. În pădurea din apropiere li se
întâmpla să vadă oameni şi, zărindu-i de
departe, se zoreau să se ascundă. Acum,
ducându-se departe, nu întâlneau pe
nimeni.
Nu ţi-i teamă că te rătăceşti? îl întreba
Ustina pe Arseni.
Nu mi-i teamă, ştiu desişurile astea de
mic copil.
 În plimbări, Arseni lua o desagă cu
câte ceva de-ale gurii şi de băut. Tot
acolo era o blană de oaie, pe care
şedeau când făceau popasuri lungi –
Arseni avea grijă ca Ustina să nu se
obosească peste măsură. Preumblându-
se, adunau ierburile pe care le dădea
natura înviată. Arseni îi descria Ustinei
însuşirile plantelor, şi ea se minuna de
vastitatea cunoştinţelor lui. El îi
povestea şi despre alcătuirea corpului
omenesc şi despre năravurile jivinelor,
despre mişcările planetelor, despre
evenimentele istorice şi simbolistica
numerelor. În clipele acelea se simţea
tatăl ei. Sau, dacă se are în vedere sursa
cunoştinţelor lui – bunicul. Fetiţa roşcată
i se părea lui Arseni ca un lut în mâinile
lui, din care el îşi modela Soţia.

Acum, a spune că despre existenţa

Ustinei nu ştia nimeni ar fi o exagerare.
Deşi de departe, fuseseră văzuţi
amândoi în pădure nu o dată. Pe Ustina,
fireşte, nu o ştiau, dar pe Arseni îl
puteau recunoaşte cu uşurinţă – chiar de
la distanţă. După cum şi venind la
Arseni acasă, o auzeau pe Ustina după
perete, pentru că omul nu poate fi la
silenţios la nesfârşit. Mulţi ghiciseră că
la Arseni locuia cineva, dar odată ce el
ascundea acest lucru, nu îl întrebau
nimic. Arseni era doctorul lor, iar teama
de a nu îi supăra pe doctori a existat
dintotdeauna. Cât despre Arseni, fireşte
că şi el ghicise bănuielile lor.
Presupunerile nu încerca nici să le
confirme, nici să le dezmintă. Îi
convenea că nu îl întrebau nimic – ca să
nu stea cu gândul la asta. Pentru Arseni
era de-ajuns ca nimeni să nu se atingă de
lumea lui. Lumea în care existau numai
el şi Ustina.
La începutul verii, când plimbările
lungi au început să o obosească pe
Ustina, stăteau mai mult pe lângă casă.
După repararea izbei rămăseseră ceva
bârne şi scânduri, şi Arseni a hotărât să
facă în curte un şopron. Punând
scândurile una lângă alta, şi-a amintit cu
durere cum, cu mai puţin de un an în
urmă, o treabă ca asta era diriguită de
Hristofor. Cu vocea bunicului, Arseni o
ruga pe Ustina să îi dea o unealtă ori
alta, dar lucrurile îi ieşeau mai puţin
bine decât lui Hristofor. Ce-ar fi spus
Hristofor despre ceea ce făcea el? Şi ce
ar fi spus de Ustina?
Şopronul era lipit de partea din spate
a casei şi nu se vedea de pe drum. Pe
sforile întinse de Arseni crescuse în
câteva săptămâni o volbură deasă.
Acoperişul era învelit cu paie şi nu lăsa
să treacă apa. Acum puteau să stea la aer
oricum ar fi fost vremea. Cel mai mult le
plăcea să stea sub şopron seara.
 Într-una din lungile seri de iulie,
Ustina l-a rugat pe Arseni să o înveţe
carte. Rugămintea asta l-a mirat la
început. Tot ce aveau ei nevoie să
citească putea citi el, şi asta făcea parte
din dualitatea lor. Rupând o floricică de
volbură, Arseni a pus-o cu băgare de
seamă pe nasul Ustinei. Ce-ţi trebuie ţie
asta, a vrut s-o întrebe, dar n-a întrebat-
o. A intrat în casă şi s-a întors de acolo
cu Psaltirea. Aşezându-se lângă Ustina,
Arseni a deschis cartea. Cu degetul
arătător a atins prima iniţială, făcută cu
chinovar. Litera a devenit purpurie în
razele soarelui care asfinţea.
Era litera Б. Aici începea cu ea
cuvântul Блажен11.
 11. Blajen – „fericit“ (rus.).
Fericit bărbatul care n-a umblat în
sfatul necredincioşilor, a citit fără grabă
Ustina. Şi în calea păcătoşilor nu a stat
şi pe scaunul pierzătorilor n-a şezut.
Arseni s-a uitat în tăcere la Ustina. Ea
şi-a lăsat capul pe umărul lui.
Mulţi psalmi îi ştiu pe dinafară. După
ureche.
Lucrul ăsta s-a potrivit foarte bine ca
să deprindă cititul. După ce citea câteva
litere, Ustina îşi amintea toată fraza,
ceea ce o ajuta să recunoască într-o
clipă literele următoare. Arseni nici nu
se aşteptase ca învăţatul să meargă atât
de repede.
Cel mai mult îi plăcea Ustinei că
literele aveau nume. Şi le spunea
singură, şi buzele i se mişcau tot timpul.
Az. Buki. Vedi. Rupând o rămurică, scria
numele literelor pe pământul bătătorit al
ogrăzii şi pe potecile din pădure.
Glagol. Dobro. Numele dădeau literelor
o viaţă de sine stătătoare. Le dădeau şi
un sens neaşteptat, care o fermeca pe
Us ti na . Kako. Liudie. Mîslete. Rţî.
Slovo. Tverdo.
În fine, literele aveau şi o semnificaţie
numerică. Litera Az sub titlo12 însemna
unu, Vedi – doi, Glagol’ – trei.
12. Semn diacritic folosit în manuscrisele
chirilice.
Dar de ce după Az nu vine şi aici
Buki, s-a mirat Ustina.
Cifrele sunt desemnate urmând
alfabetul grecesc, şi el nu are această
literă.
Tu ştii greaca?
Nu (Arseni şi-a pus mâinile pe obrajii
Ustinei şi şi-a frecat nasul de nasul ei),
dar aşa mi-a spus Hristofor. Nici el nu
ştia greaca, dar multe lucruri le intuia.
La însuşirile care o mirau pe Ustina
ale literelor se adăugau însuşirile nu mai
puţin de mirare ale numerelor. Arseni i-
a arătat cum se adună, se scad, se
înmulţesc şi se împart numerele. Ele au
însemnat culmea istoriei omenirii: anul
5500 de la Facerea lumii, când s-a
născut Hristos. Dar ele au marcat şi
sfârşitul istoriei, manifestat în
îngrozitoarea cifră a Antihristului: 666.
Şi toate astea se exprimau cu litere.
Numerele aveau armonia lor, care
reflecta armonia generală a lumii şi a tot
ce exista în ea. Multe lucruri de felul
acesta, Ustina le afla din gramotele lui
Hristofor, pe care i le aducea cu
grămada Arseni. Săptămâna are şapte
zile şi transformă viaţa omenească: ziua
Az – naşterea copilului, ziua Vedi –
tânărul, ziua Glagol’ – bărbatul, ziua
Dobro – vârsta de mijloc, ziua Est’ –
încărunţirea, ziua Zelo – bătrâneţea, ziua
Zemlja – moartea.
De altminteri, pe Hristofor nu îl
interesase numai simbolistica numerelor.
Printre gramotele lui, Ustina a găsit
indicate şi distanţe. De la Moscova la
Kiev sunt o mie cinci sute de verste, de
la Moscova până la Volga sunt două sute
patruzeci de verste, de la Belo Ozero
până la Uglici sunt două sute patruzeci
de verste. De ce o fi scris el toate astea,
se întreba în gând Ustina citind.
Hristofor, îi răspundea în gând Arseni,
n-a fost, desigur, nici la Moscova, nici
la Kiev, nici pe Volga. E posibil ca
asupra acestor date să-i fi atras atenţia
cele două sute patruzeci de verste care
se întâlnesc de două ori. Coincidenţelor
de felul ăsta (a răspuns Arseni)
răposatul le dădea o atenţie deosebită,
deşi nu le înţelegea pe deplin sensul.
Important e că noi doi ne înţelegem deja
fără cuvinte.

Sarcina Ustinei nu înainta fără

probleme. Din când în când se plângea
de dureri de cap şi de ameţeli. Atunci
Arseni îi ştergea tâmplele cu ulei de
mărar sau cu zeamă de fragă. Erau şi
indispoziţii de care Ustina, jenându-se,
nu spunea. De pildă, constipaţia. Băgând
de seamă, Arseni i-a bătut obrazul şi i-a
spus că acum ei sunt unul şi că nu poate
să-i fie ruşine de el. Împotriva
constipaţiei i-a dat tinctură de frunze
tinere de boz. În primăvară culeseseră
împreună aceste frunze şi le fierseseră în
miere.
Ustinei i s-a tulburat somnul. Că se
trezea în timpul nopţii, Arseni şi-a dat
seama pentru că nu îi mai auzea
respiraţia. Când dormea, Ustina respira
pe nas – zgomotos şi egal. Ca să îi
refacă somnul, Arseni a început să îi dea
pentru noapte tinctură de muşchi de
stejar.
În mod vizibi, trupul Ustinei punea la
încercare rezistenţa sufletului ei. Era
chinuită tot timpul de arsuri la stomac. În
pântecul ei, acolo unde se afla copilul,
simţea o greutate şi durere. Pântecul
care creştea o mânca îngrozitor din
pricina cămăşii de pânză a lui Arseni.
Din pricina poverii purtate, tălpile i se
umflaseră. Trăsăturile feţei se buhăiseră.
Ochii deveniseră adormiţi. În privirea ei
apăruse o împrăştiere neobişnuită.
Aceste schimbări îl tulburau pe Arseni,
care le observa. În privirea stinsă a
Ustinei vedea începutul de oboseală dat
de sarcină.
Faptul că starea asta era ceva nou
pentru ea o făcea să biruie neplăcerile
primelor luni. După o vreme, starea ei
nu a mai fost ceva nou. Era obişnuită şi
împovărătoare. Şi mai venea şi toamna,
şi zilele se scurtau cum se scurtează ele
în nord. Întunericul care învăluia
Belozerie o făcea pe Ustina să fie tristă.
Vedea că natura moare, şi nu-i stătea în
putere să facă nimic. Uitându-se cum
zburau frunzele de pe copaci, Ustinei îi
dădeau lacrimile.
Prefacerile din trupul ei le observa
acum parcă din afară. În făptura umflată
şi greoaie îi era tot mai greu să se vadă
pe sine, cea de dinainte – mlădioasă,
iute şi viguroasă. Pusă de cineva într-un
trup străin.
Păi, nu de cineva – de Arseni.
Ajungând până la gândul acesta, Ustina
atinse parcă fundul, se împinse şi ajunse
iară la suprafaţă. Şi aici se deschise
tuturor bucuriilor care o înconjurau. Şi
bucuriile Ustinei erau mai vii decât
suferinţele ei.
Se bucura de pofta de mâncare care se
trezise în ea, fiindcă ştia că nu mănâncă
singură, ci cu pruncul. Se bucura de
colastra care se ivea întruna pe sfârcuri.
Se lăsa în voia unor fantezii nestăvilite
despre viitorul copilului şi le împărtăşea
cu Arseni:
Dacă se naşte o fată, o să crească cea
mai frumoasă din slobozia Rukina şi o
să se mărite cu un cneaz.
Dar în slobozia Rukina nu sunt cneji.
O să vină, să ştii, cu această ocazie.
Dar dacă se naşte băiat – ceea ce, în
general, este mai de dorit – o să fie bălai
şi înţelept, ca tine, Arseni.
Dar ce nevoie avem de doi bălai şi
înţelepţi?
Aşa vreau eu, drăguţule, ce-i rău în
asta? Cred că nu e nimic rău.
Într-un rând, Arseni şi-a trecut încet
palma peste pântecul Ustinei şi a spus:
E băiat.
Slavă Ţie, Doamne, ce bucuroasă
sunt. Mă bucur orice ar fi. Mai ales de
un băiat.
De obicei, şezând pe laviţă, Ustina îşi
mângâia pântecul. Din când în când
simţea mişcările celui dinăuntru. După
cuvintele lui Arseni, nu avea nici o
îndoială că era băiat. Câteodată, Arseni
îşi lipea urechea de pântecul ei.
Ce spune, întreba Ustina.
Te roagă să mai rabzi un pic. Până la
începutul lui decembrie.
Păi, bine – dacă mă roagă. Cred că i
s-a urât şi lui să stea acolo.
Nici nu-ţi închipui tu cât i s-a urât.
Ca să-l mai distreze pe băiat, Ustina
cânta:

Maică-Maică, Maică a Domnului,

Maică preasfântă,
(Ustina se închina şi îşi închina şi
pântecul)
unde, Maică, noaptea-ai înnoptat?
Am înnoptat în oraşul Salim,
în biserica Domnului, după prestol,
mult nu dormii, multe văzui,
parcă fiul Hristos îl născui,
în pelinci îl înfăşai,
cu betelie de mătasă îl înfăşurai.
 Arseni se gândea că poate glasul ei
ascuţit se aude de pe drum, dar n-a spus
nimic. Lasă, şi-a spus, să cânte,
copilului o să-i fie cum-necum mai
vesel.
Ea cosea hăinuţe.
E semn rău, spunea, să coşi pentru
copilul nenăscut.
Dar tot cosea. Material lua din
lucrurile lui Hristofor.
Nici din avere fără moştenitori,
spunea, nu e bine să coşi.
Punând cusătură după cusătură, trăgea
adânc aer în piept, şi tot pântecul ei
mare începea să se mişte. Din mâinile ei
ieşeau pelinci, pantalonaşi şi cămăşuţe
cât pentru o păpuşă.
 Făcea şi păpuşi. Le făcea din cârpe şi
le desena mereu altfel. Împletea păpuşi
din paie. Toate păpuşile din paie erau la
fel şi toate semănau cu Ustina. Când
Arseni i-a spus asta, ea a izbucnit în râs.
Mulţumesc (a dat din cap) pentru
compliment. Mulţumesc mult.
Arseni a îmbrăţişat-o:
Păi cum te iubesc eu, prostuţă ce eşti,
nu te iubeşte şi n-o să te iubească
nimeni, dragostea noastră e un lucru rar.
Şi-a lipit obrazul de părul ei. Ea s-a
desprins cu grijă şi a spus:
Arseni, vreau ca înainte de naştere să
mă împărtăşesc, mi-e frică să nasc fără
să mă împărtăşesc.
El şi-a pus palma pe gura ei:
 Ai să te împărtăşeşti născând,
dragostea mea. Cum să mergi tu acum, în
starea asta, la biserică? Iar după ce
naşti, ştii, ne arătăm cu totul, arătăm şi
copilul, şi ne împărtăşim, şi o să fie mai
uşor, fiindcă atunci când o să fie copilul,
nici n-o să mai trebuiască să explicăm
nimic nimănui, el o să justifice tot, e ca
şi cum ai lua viaţa de la început,
înţelegi?
Înţeleg, a răspuns Ustina. Mi-e frică,
Arseni.
Ea plângea des. Arseni încerca să nu
vadă, dar vedea, pentru că în toate lunile
acelea au fost nedespărţiţi şi ea n-ar fi
avut cum să plângă pe furiş.
Aşadar, Ustinei îi era tot mai greu.
Atenţia ei se împrăştia. Îi era greu şi să
şadă şi să stea culcată. De culcat nu
trebuia să se culce pe spate, ci pe-o
parte. Acum îl ruga tot mai des pe
Arseni să îi citească, şi el, fireşte, îi
citea.
Şi i se întâmplă lui Alexandru să
ajungă în nişte ţinuturi mlăştinoase. Şi se
îmbolnăvi Alexandru, dar nu se găsea în
mlaştinile acelea măcar un loc unde să
zacă. Din cerurile străine lui cădea
zăpadă. Şi porunci Alexandru oştenilor
să scoată armurile de pe el şi să le pună
una peste alta. Aşa i-au făcut ei pat într-
un loc mocirlos. S-a culcat pe el, sleit,
iar din pricina zăpezii l-au acoperit cu
scuturi. Şi a înţeles deodată Alexandru
că stă pe un pat de fier sub un cer de
os…
Opreşte-te puţin. Ustina s-a întors cu
greu pe partea cealaltă, şi acum stătea cu
spatele la Arseni. Astăzi a nins şi la noi,
de ce-mi citeşti toate astea…
Îţi găsesc altceva, dragostea mea.
Ustina s-a întors iar către el.
Găseşte-mi o moaşă. Asta o să-mi
trebuiască în curând.
Ce-ţi trebuie ţie vreo babă neagră, s-a
mirat Arseni. Doar mă ai pe mine.
Dar ai ajutat tu la vreo naştere?
Nu, dar Hristofor mi-a spus cu de-
amănuntul despre asta. Mi-a şi scris tot.
Arseni a scotocit în coş şi a scos de
acolo o gramotă. Uite.
 Poţi să ajuţi la naştere după gramotă?
a întrebat Ustina. Şi în afară de asta, ştii,
nu vreau să mă vezi aşa. Nu vreau,
Arseni.
Păi nu suntem noi unul?
Sigur că suntem unul. Dar tot nu
vreau.
Arseni n-a obiectat. Dar nici n-a
căutat pe nimeni.

Pe 27 noiembrie, la ceas de înserare,

Ustinei i s-a rupt apa. Ea nu a înţeles pe
loc, ci abia când i s-a udat patul. Cât a
stat ea pe oală, Arseni a aşternut altă
pânză. L-a luat un tremur. Când Ustina s-
a culcat iar, el a aprins două opaiţe cu
ulei şi o lucină. Ustina l-a luat de mână
şi l-a aşezat lângă ea. Nu te nelinişti,
dragule, o să fie totul bine. Arseni şi-a
lipit buzele de fruntea ei şi a început să
plângă. Simţea o frică cum nu îi mai
fusese niciodată. Ustina îl mângâia pe
ceafă. Un ceas mai târziu au apucat-o
durerile. În semiîntuneric, faţa, numai
broboane de sudoare, îi strălucea
îngrozitor, şi el nu îi recunoştea chipul
acela. De după trăsăturile obişnuite se
iveau altele. Erau urâte, umflate şi
tragice. Şi Ustina cea dinainte nu mai
era. Ea parcă plecase şi venise o alta.
Ori nici nu venise – era Ustina cea de
dinainte, care pleca încet-încet. Strop cu
strop îşi pierdea perfecţiunea, devenind
tot mai imperfectă. Parcă mai
embrionară. La gândul că ea putea pleca
de tot, lui Arseni i s-a tăiat răsuflarea.
La asta nu se gândise niciodată. Gândul
ăsta s-a arătat a fi greu de tot. L-a tras şi
a alunecat jos de pe laviţă. Parcă a auzit
de departe cum i s-a izbit capul de
podea. A văzut cum Ustina se ridică
greoi de pe laviţă şi se apleacă peste el.
Vedea tot. Era conştient, dar nu se putea
mişca. Să fi ştiut greutatea acestui gând
înainte, ce ridicolă i s-ar fi părut frica
de a spune despre Ustina în sat. Arseni
s-a ridicat cu încetineală în capul
oaselor: fug în sat după moaşă, într-o
clipă mă duc. Acum e deja târziu (Ustina
continua să îl mângâie), acum nu mai
poţi să mă laşi singură, ne descurcăm
noi cumva, de ce mi-e frică mie… N-am
vrut să-ţi spun, n-am fost sigură…
Arseni a aşezat-o pe Ustina pe laviţă. I-a
acoperit mâinile cu sărutări, dar ce-i
spunea ea se tot despărţea în cuvinte
care nu se adunau în capul lui la un loc.
Ştia că spaima asta nu îl cuprinsese
întâmplător. Ustina îşi atinse pântecul:
de ieri nu-l mai aud… Pe băiat. Cred că
nu mai mişcă. Arseni a întins mâna spre
pântecul ei şi a trecut-o cu grijă de sus
în jos. În josul pântecului mâna i-a
încremenit. Arseni s-a uitat fără să
clipească la Ustina. Înlăuntrul ei nu se
mai simţea viaţă. Acolo nu mai bătea
inima pe care o auzise atâtea luni.
Copilul era mort. Arseni a ajutat-o să se
culce pe-o parte şi a spus: băiatul mişcă,
naşte liniştită. Şedea pe marginea laviţei
şi o ţinea pe Ustina de mână. Schimba
întruna lucina. Turna ulei în opaiţe. În
timpul nopţii, Ustina s-a ridicat puţin:
băiatul a murit, de ce taci, taci deja de
câteva ceasuri. Nu tac (oare a spus?)
Arseni de undeva de departe. Cum să
tac? S-a repezit la poliţele lui Hristofor
şi a răsturnat oala. S-a întors, a văzut
cum oala se rostogoleşte încet sub
laviţă. Cum să tac? Dar nici de vorbit nu
pot. Arseni a făcut o fiertură de pelin
negru. Bea asta. Ce e? Bea. Îi ridică
puţin capul şi îi puse cana la buze. S-au
auzit înghiţiturile, tare, în toată odaia. E
pelin negru. Dă afară… Ce dă afară?
Ustina se înecă, şi ceaiul îi curse pe nas.
Pelinul negru dă afară plodul mort.
Ustina începu să plângă în tăcere. Arseni
luă de pe poliţă o cutie şi îi presără
conţinutul pe cărbuni. În odaie se
răspândi un miros neplăcut, tăios. Ce e,
a întrebat Ustina. Pucioasă. Mirosul ei
grăbeşte naşterea. După o clipă, Ustina
vărsă. Nu mâncase de mult nimic, şi
vărsa fiertura băută. Ustina se întinse
iar. Şi Arseni o mângâie iar. Ea simţi că
o iau din nou durerile facerii. Ce simţea
ea a fost la început o durere în pântec,
care s-a răspândit după aceea în tot
trupul. I se părea că durerea din toate
cătunele din jur se strânsese într-un
singur punct şi intrase în trupul ei. Pentru
că păcatele ei, ale Ustinei, erau mai mari
decât păcatele întregului ţinut, şi pentru
asta trebuia să răspundă cândva. Şi
Ustina a început să strige. Şi strigătul
acela era un urlet. Care l-a speriat pe
Arseni, şi Arseni i-a încleştat
încheietura mâinii. Urletul a speriat-o şi
pe Ustina însăşi, dar ea deja nu mai
putea să ţipe. Continuând să stea pe o
parte, şi-a depărtat un picior, şi Arseni
l-a apucat ca să i-l ţină. Piciorul acela
se îndoia şi se îndrepta, părea o fiinţă de
sine-stătătoare rea, care nu voia să aibă
nimic de-a face cu Ustina cea nemişcată.
Arseni ţinea piciorul cu amândouă
mâinile, dar nu îl putea opri. Ustina s-a
întors brusc şi, în fâşia de lumină care
cădea, el a văzut cum pe partea
dinăuntru a coapsei lucesc fecale. Ustina
ţipa. Arseni nu se putea dumiri dacă
pruncul mişcă. Simţind sub degete părul
pubisului ei, îşi aminti de alte atingeri şi
îl rugă pe Dumnezeu să îi treacă lui
durerea Ustinei, măcar jumătate din
durere. Într-o clipă de luciditate, Ustina
îi mulţumi lui Dumnezeu că i-a dat să se
chinuiască pentru ea şi pentru Arseni,
aşa de mare era dragostea ei pentru el.
Arseni mai degrabă simţi decât văzu
cum din perineul Ustinei apare capul
pruncului. La pipăit, capul era enorm, şi
Arseni, disperat, se gândi că n-o să
poată ieşi. Capul nu ieşea. Tot apărea
creştetul, dar pe urmă dispărea din nou.
Arseni încercă să-şi vâre degetele sub
el, dar degetele nu treceau. I se păru
chiar că, încercând să tragă capul, l-a
împins mai adânc. Îl cuprinse o
fierbinţeală. Fierbinţeala era de
neîndurat, şi el, îndreptându-se, aruncă
dintr-o mişcare cămaşa de pe el. Capul
pruncului, ca şi mai înainte, nu se vedea.
Strigătele Ustinei deveniră mai slabe,
dar mai înfiorătoare, căci nu de uşurare
pierduseră din putere. Ustina îşi pierdu
cunoştinţa. Arseni văzu că se duce şi
începu să strige la ea, să o ţină. O lovi
peste obraji, dar capul Ustinei se clătină
fără viaţă dintr-o parte în alta. Arseni
aruncă un picior al ei pe umărul lui şi
încercă să-şi vâre mâna în uterul ei.
Mâna părea să nu treacă, dar degetele
simţiră pruncul. Creştetul. Gâtul. Umerii.
Se strânseră în locul unde gâtul
întâlneşte capul. Înaintară să iasă. Se
auzi o pârâitură. Arseni deja nu se mai
gândea la prunc. Că poate mai e totuşi
viu. Se gândea numai la Ustina. Continua
să tragă copilul de cap, luptând cu
ameţeala care îl luase. Văzu cum se rup
buzele şi auzi strigătul cumplit al
Ustinei. Pruncul era în mâinile lui
Arseni. Ivindu-se la lumină, el nu începu
să ţipe. Cu cuţitul pregătit dinainte,
Arseni tăie buricul. Plesni pruncul.
Auzise că aşa fac moaşele ca să
provoace prima suflare. Îl plesni încă o
dată. Pruncul tăcea ca şi până atunci.
Arseni îl puse cu grijă pe pânză şi se
aplecă peste Ustina. Contracţiile nu se
opriseră. Arseni ştia ce avea să iasă.
Adună mucoasa însângerată care ieşea
din Ustina în oala de noapte. Toată
pânza era îmbibată de sânge, şi el se
gândi că era mai mult sânge decât ar
trebui să fie la o naştere. Nu ştia cât
trebuie să fie. Vedea doar că sângele
curgea fără contenire. Îi era frică,
fiindcă sângele curgea din pântec, şi el
nu-l putea potoli. Luă pe degete chinovar
mărunţit bine şi intră în vintrele ei cât de
adânc putu. Auzise de la Hristofor că
chinovarul măcinat opreşte sângele din
rană. Dar nu vedea rana şi nu ştia locul
anume de unde curgea sângele. Şi
sângele nu se oprea. Îmbiba tot mai mult
şi mai mult patul. Ustina zăcea cu ochii
închişi, şi Arseni simţea cum o părăseşte
viaţa. Ustina, nu pleca, strigă Arseni aşa
de tare, că îl auzi de la mânăstire
stareţul Nikandru. Stareţul stătea în
chilia lui la rugăciune. Mă tem că să
strigi nu mai e de nici un folos, a spus
stareţul (el se uita cum prin uşa deschisă
zburau primii fulgi de zăpadă din anul
acela, lumânarea o stinsese curentul, dar
luna tocmai se smulgea din norii sfâşiaţi
şi lumina golul uşii), de-aceea o să mă
rog pentru păstrarea vieţii tale, Arseni.
Pentru nimic altceva n-am să mă rog în
zilele care vin, a spus stareţul închizând
uşa. Preţ de un minut, în izbă se
înstăpâni o linişte deplină, şi în liniştea
asta Ustina deschise ochii: păcat,
Arseni, că plec în aşa întuneric şi
duhoare. Şi pe după fereastră şuieră iar
vântul. Ustina, nu pleca, strigă Arseni,
cu viaţa ta se sfârşeşte şi viaţa mea. Dar
Ustina nu-l mai auzea deja, fiindcă viaţa
ei se curmase. Zăcea pe spate, şi un
picior îndoit din genunchi era tras într-o
parte. Un braţ atârna de pe laviţă. Ea
ţinea strâns un colţ al pânzei. Faţa îi era
întoarsă către Arseni, şi ochii deschişi
nu se uitau nicăieri. El zăcea pe jos,
lângă laviţa Ustinei. Viaţa lui continua,
deşi nu era ceva evident. Arseni a zăcut
cât a mai rămas din noapte şi ziua
următoare. Când şi când deschidea ochii
şi avea nişte vise stranii. El, mic, era
dus de mână de Ustina şi de Hristofor
prin pădure. Când îl ridicau puţin peste
moviliţe, i se părea că zboară. Ustina şi
Hristofor râdeau, căci ce simţea el nu
era pentru ei un mister. Hristofor se
apleca întruna după ierburi şi le punea
într-un săculeţ de pânză. Ustina nu
culegea nimic, ea doar îşi încetinea
pasul urmărind ce făcea Hristofor.
Ustina era în cămaşa bărbătească roşie
pe care se pregătea să i-o dea la vremea
potrivită lui Arseni. Aşa a şi spus:
cămaşa asta o să fie a ta, doar că trebuie
să-ţi schimbi numele. Neavând
posibilitatea obiectivă să fii Ustina, să-ţi
spui Ustin. Ne-am înţeles? Arseni s-a
uitat la Ustina de jos în sus. Ne-am
înţeles. Îi venea să râdă de seriozitatea
ei, dar nu lăsa să se vadă. Sigur, ne-am
înţeles. Desaga lui Hristofor era deja
plină. Dar el continua să culeagă ierburi,
şi ele cădeau din desagă pe cărare în
ritmul paşilor lui. Toată poteca, cât
vedeai cu ochii, era acoperită cu
ierburile lui Hristofor. Dar el tot
continua să culeagă. Activitatea asta
absurdă la prima vedere avea
frumuseţea şi măreţia ei. Generozitatea
ei, căreia nu îi pasă dacă e nevoie de ea:
ea vine doar din înclinarea celui care
dă. Odată cu venirea dimineţii, Arseni a
văzut lumină, dar a făcut totul ca să nu se
trezească. Chiar şi în somn îi era frică să
descopere că Ustina a murit. Îi era
groază acum de dimineaţă: venirea unei
zile noi fără Ustina era ceva de
nesuportat pentru el. S-a îmbibat din nou
cu somn până nu a mai ştiut de el.
Somnul se prelingea prin venele lui
Arseni şi bătea în inima lui. Cu fiecare
minut, dormea şi mai adânc, de frică să
nu se trezească. Somnul lui Arseni era
atât de puternic, încât sufletul îi părăsea
din când în când trupul şi atârna sub
tavan. De la înălţimea aceea, de fapt
mică, îi contempla pe Arseni şi pe
Ustina care zăceau, mirându-se de lipsa
din casă a sufletului iubit al Ustinei.
Văzând Moartea, sufletul lui Arseni a
spus: nu pot suporta slava ta, şi văd că
frumuseţea ta nu e din lumea asta. În
momentul acela, sufletul lui Arseni văzu
sufletul Ustinei. Sufletul Ustinei era
aproape transparent şi de aceea
imperceptibil. Oare aşa arăt şi eu, s-a
gândit sufletul lui Arseni şi a vrut să
atingă sufletul Ustinei. Dar un gest de
prevenire din partea Morţii opri sufletul
lui Arseni. Moartea ţinea deja sufletul
Ustinei de mână şi se pregătea să îl
ducă. Lasă-l aici, a început să plângă
sufletul lui Arseni, noi suntem contopite.
Obişnuieşte-te cu despărţirea, a spus
Moartea, ea e dureroasă, chiar dacă e
vremelnică. O să ne recunoaştem unul pe
altul în veşnicie, a întrebat sufletul lui
Arseni. Asta depinde în mare măsură de
tine, a spus Moartea: în cursul vieţii,
sufletele nu de puţine ori se împietresc,
şi atunci puţini sunt aceia care le
recunosc după moarte. Dar dacă
dragostea ta, Arseni, nu e falsă şi
rămâne nezdruncinată cu trecerea
timpului, se pune întrebarea de ce să nu
vă recunoaşteţi unul pe altul acolo unde
nu e nici durere, nici întristare, nici
suspin, ci viaţă fără de sfârşit. Moartea a
bătut uşurel sufletul Ustinei pe obraz.
Sufletul Ustinei era micuţ, aproape de
copil. Gestului duios el i-a răspuns mai
degrabă din frică decât din recunoştinţă.
Aşa răspund copiii celor care îi iau de
la ai lor pentru nu se ştie cât timp, şi cu
care viaţa (Moartea) nu va fi poate rea,
dar cu totul alta, lipsită de rostul
dinainte, de evenimentele şi întorsăturile
de cuvânt obişnuite. Plecând, ei se uită
întruna înapoi, şi în ochii plini de
lacrimi ai celor dragi îşi văd imaginea
speriată.

Arseni se trezi când se întuneca. Mâna

lui se întinse spre mâna care atârna a
Ustinei. Mâna ei era rece. Ea nu s-a
îndoit. Cărbunii se stinseseră de mult în
cuptor, dar ceva pâlpâia abia vizibil în
candela de sub icoana Mântuitorului.
Arseni duse o lumânare spre candelă. O
ţinu cu grijă, ca să nu stingă ultimul foc
rămas în casă. Lumânarea (nu dintr-
odată) se aprinse şi lumină odaia.
Arseni se uită în jur. Se uita atent, luând
aminte la orice lucru mărunt. La hainele
împrăştiate. La oalele cu leacuri, sparte.
Nu trecea peste nici un amănunt, fiindcă
toate astea îi îngăduiau să nu se uite la
Ustina. Dar după aceea s-a uitat la ea.
Ustina zăcea în aceeaşi poziţie ca în
ajun, dar era cu totul alta. Nasul i se
ascuţise, albul ochilor deschişi se
înfundase. Faţa ei era de alabastru, iar
vârfurile urechilor roşii-vineţii. Arseni
stătea aplecat deasupra Ustinei şi se
temea să o atingă. Nu simţi repulsie,
frica lui era de altă natură. În trupul
răşchirat din faţa lui nu era nimic din
Ustina. Îşi întinse palma spre piciorul ei
îndoit pe jumătate şi îl atinse cu grijă. Îşi
trecu un deget pe pielea lui: era rece şi
aspră. În viaţă, Ustina nu fusese
niciodată aşa. Încercă să-i îndrepte
piciorul îndoit, dar nu izbuti, după cum
nu izbuti nici să-i închidă ochii deschişi.
Să apese se temea. Ceea ce atingea era,
poate, foarte fragil. O acoperi pe Ustina
cu o învelitoare – toată, în afară de faţă.
Arseni începu să citească rugăciunea
pentru morţi. Îl rugă pe Dumnezeu ca
Ustina să fie izbăvită de capcană şi de
vorba zbuciumată, să nu aibă frică de
noapte şi de săgeata care zboară ziua.
Din timp în timp se întorcea şi se uita la
faţa ei. Glasul şi-l auzea de departe.
Uneori în el sunau lacrimi. Glasul
spunea surd că Dumnezeu le porunceşte
îngerilor să fie lângă ea în toate
drumurile ei. Arseni şi-a amintit cum
Ustina plecase cu Moartea de mână, cum
trăsăturile ei se micşoraseră până
deveniseră un punct. Atunci cu ea era
Moartea, nu îngerii. Arseni şi-a luat
ochii de pe foaie.
Acum tu trebuie să fii în braţele
îngerilor, i se adresă el sfios Ustinei. Te
iau ei în braţe, dar niciodată n-ai să mai
atingi piatra cu piciorul tău.
Se mai întoarse o dată, şi i se păru că
faţa Ustinei a tresărit. Nu-şi crezu
ochilor. Ridicând lumânarea, se duse
mai aproape. Umbra nasului se mută pe
faţa Ustinei. Se mişcă nu doar umbra:
împreună cu umbra se schimbă faţa
Ustinei. Schimbarea asta nu arăta firesc,
nu corespundea mimicii vii a Ustinei,
dar era în ea şi ceva ce nu era propriu
unui mort. Ustina era dacă nu chiar vie,
parcă nici moartă de tot.
Arseni se sperie că poate scăpa
germenii de viaţă pe care îi observase la
Ustina. Poate îi îngheţa, bunăoară. Abia
acum simţi că în ceasurile care trecuseră
izba se răcise. Se năpusti la cuptor şi
aprinse focul în el. De tulburare, mâinile
îi tremurau. Îi venise deodată în minte că
totul depindea de cât de repede avea să
aprindă el focul. După câteva minute,
lemnele deja trosneau. Arseni nu se mai
uita la Ustina, dându-i timp să se pună în
ordine. Dar Ustina nu s-a sculat.
Ca să nu sperie germenii de viaţă din
Ustina, Arseni hotărî să se facă a nu-i fi
observat. Continuă să citească
rugăciunea pentru cei morţi. După ea
începu să citească psalmii. Citea fără să
se grăbească şi rostind desluşit fiecare
cuvânt. Ajunse la sfârşitul Psaltirii şi se
gândi puţin. Hotărî să o mai citescă o
dată. Sfârşi spre dimineaţă. Surprinzător
pentru el, simţi foame şi mâncă un codru
de pâine.
Hrana parcă îi deschise nările, şi el
trase aer în piept. Se simţea miros de la
putrezirea cărnii. Arseni se gândi că
mirosul venea de la prunc. Şi într-
adevăr: semnele descompunerii
trupşorului erau vădite. Odată cu zorii,
Arseni îl duse mai aproape de fereastră.
Tu n-ai văzut niciodată razele
soarelui, i-a spus el pruncului, şi ar fi
nedrept să te lipsesc de lumină, oricât de
puţină ar fi.
În taină, fireşte, Arseni nădăjduia că
în discuţia lui cu fiul avea să se
amestece şi Ustina. Dar ea nu s-a
amestecat. Şi chiar poziţia în care zăcea
rămăsese pe dinafară neschimbată.
S-a hotărât să citească a treia oară
Psaltirea deasupra Ustinei.
La catisma a zecea, Arseni a surprins
o mişcare pe laviţă. Cu coada ochiului a
continuat să urmărească laviţa, dar
mişcarea nu s-a repetat. Ajungând cu
Psaltirea la capăt, Arseni a fost cuprins
de nedumerire. Nu ştia ce putea să mai
citească deasupra Ustinei în starea aceea
nesigură între viaţă şi moarte, în care,
judecând după toate, era ea. Şi-a amintit
că ei, cât trăia, îi plăcea să asculte
Alexandria, şi a început să citească
Alexandria. Reacţia ei la scrierea
despre Alexandru era întotdeauna
însufleţită şi, după părerea lui Arseni,
lucrul ăsta putea să aibă rolul său
pozitiv.
Până în dimineaţa zilei următoare a
citit deasupra Ustinei Alexandria. După
o scurtă reflecţie a citit deasupra ei
Descoperirea lui Avraam, Legenda
despre împărăţia Indiei şi povestirile
despre Solomon şi Kitovras. Arseni
alegea intenţionat lucruri interesante şi
care trezeau la viaţă. Odată cu căderea
nopţii, se apucă să citească din acele
gramote ale lui Hristofor în care nu erau
reţete şi instrucţiuni pentru viaţă. În zori,
Arseni citi ultima gramotă: fără apă nu
se pot spăla odăjdiile pângărite şi fără
lacrimi nu se pot spăla şi curăţi răul şi
scârna sufletului.
Lacrimile îi curseseră în zilele
dinainte şi nu mai avea. Nu mai avea
glas – ultimele gramote le citise deja în
şoaptă. Nu avea putere. Şedea pe podea,
rezemat de cuptorul încins. Nu şi-a dat
seama când a aţipit. L-a trezit un foşnet
lângă fereastră. Alături de prunc era un
şobolan. Arseni a mişcat din mână şi
şobolanul a fugit. A înţeles că nu trebuie
să doarmă dacă vrea să păstreze trupul
fiului său. S-a uitat la Ustina. Trăsăturile
feţei ei se buhăiseră.
Arseni se ridică cu greu şi se apropie
de Ustina. Când ridică puţin
învelitoarea, îl izbi în nas un miros
tăios. Pântecul ei era uriaş. Mult mai
mare decât în zilele sarcinii.
Dacă ai murit cu adevărat, i-a spus
Arseni Ustinei, trebuie să păstrez trupul
tău. Am aşteptat să văd ce ai nevoie în
perspectiva apropiată, dar dacă nu e aşa,
să facem tot ce se poate ca să îl păstrăm
pentru învierea viitoare a tuturor. Înainte
de toate, bineînţeles, să nu mai încălzim
cuptorul, care contribuie la
descompunerea ţesuturilor. Aici şi aşa
zboară muşte care nu sunt obişnuite
pentru luna noiembrie şi apariţia lor, ca
să spun drept, mă miră. Mă nelinişteşte
mai ales fiul meu şi-al tău, tare rău arată.
De fapt, sarcina noastră nu e aşa de
complicată cum poate să pară la prima
vedere. După cum spunea bunicul meu,
Hristofor, în anul 7000 de la Facerea
lumii e foarte posibil sfârşitul lumii.
Dacă ne gândim că acum e anul 6964,
trupurilor noastre le-a mai rămas să se
ţină treizeci şi şase de ani. Vei fi de
acord că, în comparaţie cu timpul scurs
de la Facerea lumii, nu e chiar mult.
Acum vin frigurile, şi o să ne cam
îngheţe pe toţi. După aceea, fireşte, încă
de treizeci şi şase de ori o să vină vara
(care e fierbinte chiar şi în ţinuturile
noastre), dar când va veni căldura, noi o
să fim deja stabilizaţi cumva în noua
noastră situaţie, căci primele luni nu sunt
numai grele, ci şi decisive.
Din ziua aceea, Arseni încetă să mai
încălzească cuptorul. Încetă şi să
mănânce, fiindcă nu mai voia să
mănânce. Uneori bea apă din căldare.
Căldarea stătea lângă uşă, şi dimineaţa
observa cum apa din ea se acoperea cu
pojghiţe subţiri de gheaţă. Într-un rând,
când a băut apă, i s-a părut că Ustina a
mişcat. S-a întors şi a văzut că piciorul
ei depărtat şi puţin ridicat stătea acum
pe laviţă. S-a apropiat de ea. Ceea ce
văzuse nu era iluzie optică. Piciorul
Ustinei se lăsase într-adevăr. Arseni a
luat piciorul şi a descoperit că se
îndoaie din nou. A luat braţul care atârna
al Ustinei şi l-a pus cu grijă pe laviţă.
Arseni a înţeles că înţepenirea cărnii
trecuse, dar nu dădu voie inimii lui să
bată mai tare. Orice speranţă era ucisă
la vederea pântecului Ustinei. Se
umflase şi mai tare şi împingea din
vintre ceea ce nu izbutise să iasă în ziua
morţii ei.
Arseni nu mai citea nimic. După
starea Ustinei vedea că acum ei nu-i mai
era de citit. Şi vorbea cu ea tot mai
puţin, fiindcă deocamdată nu îi putea
comunica nimic dătător de nădejde.
Mi-e frică pentru băieţelul nostru, a
spus el într-o zi, azi am văzut în nările
lui viermi albi.
A spus – şi i-a părut rău, căci ce putea
să facă Ustina aici, nici ei nu-i era uşor.
Nasul şi buzele ei se umflaseră, iar
pleoapele i se topiseră. Pielea albă a
Ustinei se făcuse măslinie-cafenie, pe
alocuri crăpase şi mustea puroiul. Sub
piele se conturau cu o precizie
nefirească venele verzi. Şi doar părul
lipit îşi mai păstra culoarea roşcată.
Cuprinzându-şi genunchii cu braţele,
Arseni şedea lângă cuptor şi nu-şi
desprindea privirea de Ustina. Acum nu
se mai ridica nici măcar după apă.
Uneori auzea bătăi în uşă, şi simţea o
bucurie liniştită că reuşise să o
zăvorască înainte să treacă la nemişcare.
Nu răspundea la strigăte, nu lua în seamă
paşii din curte. Când au contenit, Arseni
s-a cufundat din nou în linişte.
Sentimentul de linişte îl cuprindea tot
mai profund şi mai deplin. Şi de undeva,
chiar din străfundurile liniştii, ca o
floricică sfioasă sub zăpadă, creştea
speranţa că în curând se va întâlni cu
Ustina.
La un moment dat a observat mişcare
la fereastră. Băşica de bou întinsă pe
ramă s-a rupt cu un pârâit şi s-a arătat o
mână cu un cuţit. După ea – o faţă. Dar
mâna a acoperit imediat nasul, şi faţa a
dispărut. Arseni a simţit mişcarea
aerului şi a auzit strigăte. I se adresau
lui. El s-a întors iar către Ustina şi nu s-
a mai uitat la fereastră. Nu după mult
timp s-au auzit izbituri în uşă. Arseni a
văzut că uşa se zgâlţâia. A simţit regretul
de a nu fi izbutit să moară înaintre de
aceste bătăi în uşă.
Uşa a cedat în partea de sus şi a căzut
peste pragul înalt. Cei care au rupt-o nu
s-au vârât înăuntru. Mai nici unul nu s-a
grăbit să intre, cuprinşi fiind în chip
vădit de frică. Arseni s-a uitat la cei doi
din faţă. Erau Nikola Tkaci şi Demid
Soloma, oameni din sat care veniseră nu
o dată la el să-şi caute sănătatea. Stăteau
pe uşa căzută şi vorbeau încet între ei.
Gurile şi nasurile le erau acoperite de
gulerele armiacurilor13.
13. Un fel de suman din postav gros.
Când Demid s-a îndreptat către
Ustina, Arseni a spus:
Nu mişca.
Adunându-şi puterile, Arseni s-a
ridicat. Voia să îl împiedice pe Demid
să se apropie de Ustina, dar Demid l-a
împins uşor cu palma în piept. Arseni a
căzut şi n-a mai mişcat. Nikola l-a udat
cu apă din căldare. Arseni a deschis
ochii.
 E viu, a anunţat Nikola.
Luându-l de subsuori, l-au ridicat
puţin şi l-au rezemat de cuptor. Capul lui
Arseni s-a dus pe un umăr, dar ochii au
rămas deschişi. Demid a spus că
trupurile găsite trebuie duse la
scudelniţă. Nikola a spus că pentru asta
trebuie adusă o căruţă din sat. Au trimis
după căruţă un al treilea, care nu scosese
nici un cuvânt.

Scudelniţa era un loc trist. Chiar şi

cimitirul lângă al cărui gard locuiau
Arseni şi Hristofor părea cumva mai
plăcut. Scudelniţa, sau bojedomka, era
pe un deal, la două verste de casa lui
Hristofor. Acolo zăceau cei morţi de
molimă, pelerinii, strangulaţii, pruncii şi
sinucigaşii. Acoperiţii de apă, şi
omorâţii în luptă, şi arşii în foc. Cei
căzuţi sub farmece, loviţi de trăsnet,
morţi de îngheţ şi de orice rană. Viaţa
acestor nefericiţi era diferită, şi nu ea îi
punea laolaltă, căci asemănarea lor era
în moarte. Era moartea fără căinţă.
Cei morţi de asemenea moarte nu erau
prohodiţi şi nu erau îngropaţi în
cimitirele pentru toţi. Ei erau duşi la
scudelniţă. Acolo trupurile le erau
coborâte pe fundul unei gropi adânci şi
peste ele se puneau crengi de pin. Acolo
răposaţii deveneau necuraţi. Zăceau în
groapa comună, suferind că nu îşi găsesc
liniştea. Feţele lor cenuşii, acoperite cu
nisip, abia dacă se vedeau de sub crengi.
Priveliştea era cu atât mai tristă
primăvara, când zăpada care se topeşte
mută crengile de la locul lor. Atunci
răposaţii necuraţi se arătau în cel mai
neobişnuit chip – fără ochi şi nas, cu
braţele şi picioarele alunecate pe
trupurile alăturate, ca îmbrăţişaţi unul cu
altul.
Dar din nesfârşita milă a Domnului şi
Mântuitorului nostru Iisus Hristos, nici
soarta lor nu era fără de speranţă. În joia
celei de a şaptea săptămâni a Paştelui,
de la mânăstirea Sfântul Kiril din
Belozersk venea un preot şi îi prohodea
pe răposaţii necuraţi. Ziua aceea se
numea Semik14. Groapa era acoperită şi
se săpa una nouă. Şi cea nouă stătea
deschisă până la Semikul următor.
14. De la sem’ – şapte (rus.).
De altminteri, chiar şi cu prohodirea,
greutăţile nu luau sfârşit pe veci pentru
răposaţii necuraţi. De ei îşi aminteau
oamenii în zilele cu recolte proaste.
Pentru toţi cei care ţineau tradiţia nu era
un secret că pricina nenorocirilor erau
de cele mai multe ori răposaţii necuraţi.
Exista credinţa că aceia a căror viaţă se
curmase înainte de vreme nu mureau
dintr-odată. Mama-glie umedă15 nu îi
primea şi îi împingea din ea, punându-i
să îşi caute rost la suprafaţă.
15. Mat’ sâra zemlia – personificare a
pământului, cea mai veche zeitate în mitologia
slavă.
În altundevaul lor, aceşti morţi parcă
îşi trăiau timpul luat lor, dar o făceau cu
mare pagubă pentru cei din jur. Căutând
o ieşire a puterii lor neconsumate, ei
prăpădeau recoltele şi dădeau secete
vara. Cei cunoscători explicau
uscăciunea prin aceea că răposaţii (mai
ales cei morţi de băutură) erau încercaţi
de o sete neomenească şi sugeau
umezeala din pământ.
În vremuri grele, răposaţii necuraţi
deja îngropaţi erau scoşi câteodată din
pământ şi, în ciuda protestelor preoţimii,
erau duşi prin desişuri şi mlaştini. Se
întâmpla, fireşte, să fie lăsaţi unde erau,
dar atunci se săpa totuşi pământul şi erau
întorşi cu faţa în jos. Sigur, asta putea să
li se pară unora o jumătate de măsură,
dar, oricum, o socoteau un rău mai mic
decât a nu face chiar nimic.
Nici situaţia celor vii nu era, dacă stai
să te gândeşti, dintre cele mai simple.
Îngropându-i pe cei care nu se căiseră,
ei stârneau mânia mamei-glii umede, şi
ea răspundea cu îngheţurile de
primăvară. Dacă nu îi îngropau, stârneau
mânia răposaţilor înşişi, iar vara,
aceştia prăpădeau fără milă recolta. În
această situaţie complicată, Semikul era,
de fapt, o judecată a lui Solomon. Dacă
nu îi dădeau pe cei morţi pământului
până la sfârşitul primăverii, agricultorii
treceau perioada îngheţurilor fără
pagube pentru ei. Iar dacă făceau şi
prohodul şi înmormântarea în a şaptea
săptămână a Paştelui, puteau nădăjdui că
răposaţii răzbunători nu le vor prăpădi
recolta după ce s-a copt.
Printre aceşti răposaţi trebuia să fie
acum şi Ustina. Pe ea, cea iubită
nemărginit de Arseni, se pregăteau să o
arunce în scudelniţă. Împreună cu fiul
lor, care nu primise nume. Demid şi
Nikola şi-au înfăşurat mâinile în cârpe,
au scos-o pe Ustina din izbă şi au pus-o
în căruţa adusă degrabă acolo. După o
clipă, pe braţele întinse ale lui Nikola a
fost scos pruncul pe jumătate
descompus. În urma căruţei se
strânseseră încet sătenii. Nu intrau în
casă, stăteau tăcuţi pe drum.
Arseni, care până atunci şezuse absent
pe jos, se ridică, luă cuţitul de pe cuptor
şi ieşi în uliţă. Se mişca cu pas încet, dar
egal, ca şi cum nu petrecuse toate
ceasurile acelea într-un semileşin. În
liniştea aceea s-a auzit lipăitul
picioarelor goale pe pământ. Ochii lui
erau uscaţi. Mulţimea, care stătea lângă
căruţă, s-a dat înapoi, căci a simţit că
forţa lui era peste cea omenească.
El a pus mâna pe căruţă:
Nu vă atingeţi.
A strigat:
 Nu vă atingeţi!
Calul care stătea pe loc a sforăit.
Arseni a strigat:
Lăsaţi-mi-i şi duceţi-vă de unde aţi
venit. Ei sunt soţia mea şi fiul meu, iar
familiile voastre sunt în sat, aşa că
duceţi-vă la familiile voastre.
Şi cei veniţi nu au cutezat să se
apropie de el. Au văzut degetele de
marmură pe mânerul cuţitului. Au văzut
cum vântul mişca puful de pe obrajii lui.
S-au temut nu de cuţit, s-au temut de el.
Şi nu îl recunoscură.
E un obiect ascuţit, dă-mi-l, te rog,
mie.
Din spatele mulţimii s-a ivit stareţul
Nikandru. Mergea cu braţul întins către
Arseni şi târând puţin un picior.
Mulţimea se dădea la o parte în faţa lui
ca valurile mării în faţa lui Moise. În
urma lui venea un monah care îl însoţea.
Crezi-mă, nu-s acum în cea mai bună
stare a mea, dar am socotit că trebuie să
vin aci şi să-ţi iau cuţitul.
Vor s-o ducă pe Ustina cu copilul la
scudelniţă, a spus Arseni. Şi nu pricep
deloc că cei care au murit pot să învie
chiar acum.
Cuţitul din mâna lui căzu în mâna
întinsă a stareţului.
Dă-le aceste trupuri, nu trupurile sunt
pricina, a spus stareţul. Dacă le pui într-
un mormânt ca oricare, ceştia – îi arătă
lui Arseni cu cuţitul spre mulţime – o să-
i scoată la a dintâi secetă. Că-i scoateţi
pe necuraţi, nu? i-a întrebat pe cei ce
stăteau, şi aceia şi-au lăsat ochii în
pământ. Îi scot fără să stea pe gânduri.
Ce le pasă de învierea şi mântuirea
sufletelor robilor lui Dumnezeu,
informaţia asta ţi-o furnizez, cum se
spune, între patru ochi.
Stareţul îi făcu semn monahului să
aştepte afară. Îl luă pe Arseni de braţ, şi
Arseni se înmuie brusc. Când intrară în
pridvor, piciorul stareţului încercă de
câteva ori să suie treapta. Cei ce stăteau
văzură şi îi podidiră lacrimile.
Descoperiră că tăria spiritului stareţului
intrase într-o contradicţie ireconciliabilă
cu decrepitudinea trupului său. Ştiau
cum se sfârşesc astfel de lucruri. Căruţa
se urni fără zgomot din loc. Stareţul
Nikandru dispăru cu Arseni în spatele
uşii.
Mai întâi o să-ţi vorbesc despre
moarte, a spus stareţul, iar pe urmă, dacă
oi izbuti, despre viaţă.
Aşezându-se pe laviţă, îi indică lui
Arseni locul de lângă el. Când acesta se
aşeză, stareţul se propti cu mâinile în
laviţă şi îşi lăsă capul în jos. Vorbi fără
să se uite la Arseni.
Ştiu că visezi la moarte. Te gândeşti:
tot ce ţi-a fost drag e acum în puterea
morţii. Dar greşeşti. Ustina nu e în
puterea morţii. Moartea doar o duce la
Cel care o va judeca. Şi de-aceea, chiar
dacă hotărăşti acum să te dai morţii, cu
Ustina n-ai să te reuneşti. Acum despre
viaţă. Ţie ţi se pare că viaţa nu mai are
pentru tine nimic important şi nu mai
vezi nici un sens în ea. Dar tocmai acum
s-a deschis în viaţa ta cel mai măreţ
sens, unul care nu a fost înainte.
Stareţul s-a întors către Arseni.
Acesta se uita înainte fără să clipească.
Palmele erau puse pe genunchi. Pe un
obraz îi umbla o muscă. Stareţul goni
musca, îl luă pe Arseni de bărbie şi îi
întoarse faţa către el.
N-am să te cruţ: eşti vinovat de
moartea ei pământească. Eşti vinovat şi
pentru aceea că sufletul ei poate să
piară. Ar fi trebuit să-ţi spun că dincolo
de mormânt e deja târziu pentru
mântuirea sufletului ei, dar ştii – n-am să
spun. Pentru că acolo, unde e ea acum,
nu există deja. Şi nici încă. Şi nu este
timp, ci mila nesfârşită a lui Dumnezeu,
la ea nădăjduim. Dar mila trebuie să fie
o recompensă pentru strădanie. (Stareţul
începu să tuşească. Îşi acoperi gura cu
palma, şi tusea, încercând să
izbucnească, îi umflă obrajii.) Totul e că
sufletul, părăsind trupul, este
neputincios. El poate acţiona doar
corporal. Căci de mântuit se poate doar
în viaţă pământească.
Ochii lui Arseni erau, ca şi mai
înainte, uscaţi:
Dar eu i-am luat viaţa pământească.
 Stareţul se uită liniştit la Arseni:
Atunci, dă-i-o pe a ta.
Dar pot oare să trăiesc în locul ei?
Într-un sens serios înţeles – da.
Dragostea te-a făcut să fii una cu Ustina,
asta înseamnă că o parte din Ustina e tot
aici. Ea e tu.
După ce ciocăni, intră monahul şi îi
dădu stareţului un blid cu cărbuni
aprinşi. Stareţul îi deşertă în cuptor.
Aruncă peste ei găteje. Puse deasupra
lemne. După o clipă, lemnele erau deja
linse de foc. Faţa palidă a stareţului se
făcu roz.
Hristofor te-a sfătuit să mergi la
mânăstire. Te întreb de ce nu l-ai
ascultat şi nu aflu răspuns… (S-a dat
mai aproape de Arseni.) Ei, rămâi cu
bine, că asta e ultima noastră întâlnire.
Lucrurile se orânduiesc astfel, că în
curând viaţa mea se va curma. Dacă nu
încurc eu ceva, totul o să fie pe douăzeci
şi şapte decembrie. La amiază sau cam
pe-atunci.
Stareţul îl îmbrăţişă pe Arseni şi se
duse spre uşă. În prag se întoarse.
Calea ta e grea, căci istoria dragostei
tale abia începe. Acum, Arseni, totul o
să atârne de puterea dragostei tale. Şi,
fireşte, şi de puterea rugăciunii tale.

Iarna anului aceluia s-a arătat altfel

decât alte ierni. Nu era nici geroasă, nici
cu zăpadă. Era pâcloasă şi neguroasă –
nici chiar iarnă nu era, ci toamnă târzie.
Şi dacă ningea, ningea cu ploaie.
Locuitorilor le era limpede că zăpada
aceea nu avea zile. Se topea până să
ajungă pe pământ, şi nu aducea nimănui
bucurie. Erau obosiţi de iarna care abia
apucase să înceapă. În ceea ce se
petrecea în natură au văzut un semn rău.
Şi el s-a adeverit.
La două zile după Crăciun s-a sfârşit
stareţul Nikandru. La sfârşitul slujbei
nopţii de Crăciun, el le-a spus fraţilor să
se adune să prăznuiască ziua sa de
naştere în ziua de douăzeci şi şapte
decembrie. Ziua de naştere el nu şi-o
prăznuia niciodată, şi la timpul hotărât,
fraţii, miraţi, s-au adunat la chilia lui.
Ziua de naştere pentru veşnicie, i-a
dumirit el de pe patul de lemn dintr-un
ungher. Mâinile le avea încrucişate pe
piept.
Dându-şi seama ce era, fraţii
plânseră.
Vă spui: nu mă plângeţi, că în astă zi o
să văz faţa Domnului meu. Îţi spui şi Ţie,
Doamne: în mâna Ta pun sufletul meu, ai
milă de mine şi viaţă veşnică dă-mi.
Amin.
Amin, au repetat cei adunaţi, văzând
cum sufletul stareţului Nikandru îi
părăseşte trupul.
Ochii li se uscară, iar feţele se
înseninară. Mânăstirea se umplu de
oamenii din împrejurimi, care aşteptau
să se săvârşească minuni, căci un cuvios
are în el la început o putere deosebită.
Şi ei primeau după credinţa lor.
Între timp, iarna tot nu începuse.
Drumurile se înmuiaseră de tot, iar
râurile nu îngheţaseră.
Deplasarea din punctul A în punctul
B, se plângeau în sat, nu este posibilă
sau se face cu mare dificultate. Suntem
efectiv lipsiţi de drumuri, care nici
înainte nu erau în adevăratul sens al
cuvântului.
Dar nici lipsa drumurilor nu
împiedica răspândirea principalei
năpaste a acelei vremi – ciuma. Boala
fusese aflată mai întâi la Belozersk,
capitala cnezatului. De-aici s-a dus încet
spre sud-vest. Asemeni unei oşti
vrăjmaşe, cotropea sat după sat şi se
purta fără milă în aşezarea ocupată.
Toţi rămâneau acolo unde se aflau,
neavând unde să fugă de boală. Căci
dacă biruiai drumurile înmuiate nu
însemna neapărat că ţi-ai asigurat
salvarea. Potrivit zvonurilor care
ajungeau până la locuitorii
Belozerskului, vreme umedă era în toată
Rusia, iar asta însemna că un focar al
molimei putea să se ivească oriunde.
Începând, cum se întâmpla adesea,
toamna, boala nu putea să îngheţe iarna,
fiindcă iarna nu sosea.
 Până la slobozia Rukina nu ajunsese
încă, dar locuitorii erau deja îngrijoraţi.
Prevăzând venirea molimei, ei au hotărât
să ceară sfatul lui Arseni. Schimbările
petrecute cu acesta îi speriau pe săteni,
şi mai întâi n-au vrut să se ducă la el.
Dar în faţa primejdiei de care erau
ameninţaţi n-au avut de ales. Când au
ajuns însă la casa lui Hristofor, au găsit-
o goală.
Uşa nu era închisă, şi au intrat fără
nici o oprelişte. Măcar că totul era la
locul lui, se vedea bine că în casă nu
mai locuia nimeni. Mai exact spus,
tocmai ordinea era una de casă
nelocuită. Sătenii au încercat cuptorul cu
mâna: era rece-rece. Nu era în el nici
urmă din căldura care se simte negreşit
în cuptoarele care au fost nu demult
calde. Sătenii au căutat, poate Arseni
lăsase ceva scris. Nu lăsase. Temându-
se de ce putea fi mai rău, s-au uitat sub
laviţă, au cercetat prin acareturi şi au
trecut chiar în cimitirul care era gard în
gard cu casa. Nici urmă de Arseni – viu
sau mort – nu au găsit sătenii. Se poate
întâmpla să se fi topit, cum se topeşte
ceara în apropierea focului, s-au gândit
ei. Mai exact spus, n-au ştiut ce să
creadă.
 Cartea renunţării

Dar Arseni nu se topise. În ziua când

l-au căutat în casa lui Hristofor, el se
afla deja la zece verste depărtare. Cu
două zile înainte, îşi aruncase în spinare
un sac de pânză şi părăsise cătunul.
În sac pusese câteva leacuri şi
instrumente medicale. Restul era ocupat
de gramotele lui Hristofor. Acestea erau
doar o parte neînsemnată din scrierile
răposatului, pentru că moştenirea lui
manuscrisă era voluminoasă şi nu ar fi
încăput nici într-un sac mare. Iar sacul
lui Arseni nu era mare. Multe gramote
remarcabile fusese nevoit, cu părere de
rău, să le lase.
Ieşind din casă, Arseni a luat-o către
Koşcevo. Din Koşcevo – către Pavlovo,
din Pavlovo – către Pankovo. Picioarele
îi alunecau pe pământul jilav, cădea prin
bălţile adânci, iar cizmele i se umpleau
repede cu apă. Drumul lui nu era drept,
căci nu avea o ţintă geografică bine
determinată. Nici nu era grăbit. Intrând
în satul venit la rând, Arseni a întrebat
dacă acolo era molimă. Sătenii îl
cunoşteau, aşa că l-au primit în case şi
chiar i-au dat să mănânce.
Din pricină că se întuneca devreme,
Arseni a fost nevoit să rămână peste
noapte în Pankovo. Dar a doua zi,
dimineaţă, a pornit iar la drum şi a ajuns
la Nikolskoe. Nu a fost lăsat să intre în
sat. La Nikolskoe nu primeau pe nimeni,
de frică să nu intre în sat şi molima
odată cu omul. Nu i-au dat voie nici în
Kuzneţovo, care era doar la o verstă de
Nikolskoe. Arseni a pornit spre Maloe
Zakozie, dar intrarea în Maloe Zakozie
s-a dovedit a fi oprită cu buşteni. S-ar fi
dus la Bolşoe Zakozie, dar tot aşa, erau
puşi buşteni şi acolo.
Următorul sat care i-a ieşit în cale a
fost Velikoe. Acolo intra cine voia, dar
Arseni a simţit din capul locului aerul de
nenorocire care plutea peste această
aşezare.
 Aici miroase a nenorocire, i-a spus
Arseni Ustinei. În satul ăsta e nevoie de
ajutorul nostru.
Era prima dată când i se adresa
Ustinei după ce murise, şi se înfioră.
Arseni nu îi ceruse iertare, fiindcă nu se
simţea îndreptăţit să fie iertat. Pur şi
simplu o rugase să ia parte la ceva
important şi nădăjduise că ea nu avea să
refuze. Dar Ustina tăcea. În tăcerea ei, el
a simţit îndoială.
Crede-mă, dragostea mea, nu caut
moartea, a spus Arseni. Chiar
dimpotrivă: viaţa mea e speranţa
noastră, a ta şi a mea. Pot eu acum să
caut moartea?
La prima izbă nu i-au deschis. Au
spus că în sat venise molima. Arseni a
întrebat unde anume sunt bolnavi, şi i-a
fost arătată izba lui Egor Kuzneţ. A bătut
acolo. Nu a răspuns nimeni. Arseni a
scos din sac o cârpă, şi-a acoperit cu ea
gura şi nasul şi i-a legat capetele la
ceafă. După ce s-a închinat, a intrat.
Egor Kuzneţ zăcea pe laviţă. Un braţ,
enorm, îi atârna. Când şi când, palma se
strângea pumn, ceea ce arăta că Egor era
încă viu. Arseni l-a luat de încheietura
mâinii ca să-şi dea seama dacă sângele
circula cu putere pe acolo. Dar aproape
că nici nu se simţea. La atingere, Egor a
deschis ochii.
Apă.
Apă nu era în izbă. Pe jos, chiar lângă
mâna lui Egor, era un căuş răsturnat sub
care luceau ultimele picături de
umezeală. Era limpede că Egor
răsturnase căuşul şi nu mai avusese
putere să aducă apă de la puţ.
Arseni a ieşit din izbă şi s-a dus la
puţ. Era un puţ cu cocor16. Cocorul arăta
ca mort. Gâtul lui de lemn, prins cu o
scoabă de trunchiul asemenea, se
bălăbănea scârţâind în vânt. Arseni a
coborât găleata în puţ. Apa din adânc,
neprinsă de gheaţă, ajungea destul de
sus. Arseni s-a văzut reflectat în ea şi nu
s-a recunoscut. Chipul lui era altul.
16. Aşa se numeşte în rusă puţul cu
cumpănă.
 Chipul meu e altul, i-a spus el Ustinei.
Schimbările astea sunt greu de numit,
dar ele, dragostea mea, sunt evidente.
Întorcându-se în izbă, Arseni i-a dat
să bea apă lui Egor Kuzneţ. I-a sprijinit
capul cu mâna, iar Egor a băut fără să se
uite. Înghiţea înecându-se. Apa i se
prelingea în barbă şi îi curgea sub
cămaşă. Setea nu i se potolea nicicum.
Se ţinea cu mâna de mâna lui Arseni, şi
Arseni abia îi susţinea greutatea. Ce
zdravăn era omul ăsta, îşi spuse Arseni,
şi cât e de slab acum. În doar câteva
zile, boala l-a prefăcut într-o grămadă
neputincioasă de carne care peste câteva
zile o să înceapă să se descompună.
Arseni simţea că în trupul acela deja nu
mai era viaţă.
Pe neaşteptate, Egor deschise ochii.
Iaşti îngerul morţii mele?
Nu sunt, a negat Arseni.
Spune care mi-i soarta, îngere.
Arseni se uita cum se închid încet
pleoapele lui Egor.
Ai să mori curând, a spus încet
Arseni, dar Egor deja nu mai auzea.
Respira greu, şi picăturile de sudoare
i se scurgeau de pe frunte şi dispăreau în
părul des. Arseni, şezând alături de el,
şi-a amintit cum se uita câteodată la
Ustina adormită. Sub învelitoare, abia
vizibil, i se mişca pieptul. Uneori,
Ustina trăgea zgomotos aer pe nas şi se
întorcea pe partea cealaltă. Îşi freca
obrazul. Îşi mişca buzele. Îşi mişca
buzele şi Arseni. Citi molitva pentru
muribunzi. Privirea lui căpătă acuitate,
şi dincolo de trăsăturile Ustinei îl văzu
pe Egor. Egor era mort.
Arseni se duse la casele vecine.
Acolo zăceau vii şi morţi. Morţii îi târî
afară şi îi acoperi cu pânze şi cu găteje.
În timp ce târa un trup, Arseni simţi în el
semne de viaţă. Simţi că de trupul acela
se mai agăţa sufletul. Era trupul unei
femei tinere.
Ceva mă face să cred, îi spuse el
Ustinei, că aici lucrurile nu sunt fără
speranţă.
Arseni duse femeia la loc în casă.
Acolo era cald, fiindcă de dimineaţă
stăpânii se aflau încă pe picioare şi
încălziseră cuptorul. Arseni întinse
bolnava pe burtă şi îi cercetă gâtul. Ca
nişte mărgele uriaşe roşii-vineţii se
întindeau, umflaţi, ganglionii limfatici.
Arseni aţâţă cărbunii în cuptor şi aruncă
lemne pe foc. Scoţând din geantă
instrumentele, le înşiră pe laviţă. Se
gândi. Alese o dardă şi o duse la foc.
Când darda ajunse la roşu, se apropie de
bolnavă. Cu mâna liberă pipăi
buboanele. Alegându-l pe cel mai mare
şi mai moale, împunse vârful în el şi îl
apăsă cu două degete. Din bubon curse o
zeamă tulbure care mirosea urât. Arseni
îi simţi cu degetele curgerea vâscoasă,
dar nu îi fu scârbă. I se păru că puroiul
care se scurgea pe gâtul femeii era
partea vizibilă a ieşirii bolii din trup.
Arseni simţi bucurie. Pipăind cu
buricele degetelor nod după nod, scoase
din bolnavă ciuma.
De la gât, Arseni trecu la subsuori, de
la subsuori la stinghie. Pe lângă mirosul
de puroi, simţea şi alte mirosuri, şi ele îl
tulburară. Ce animal mai sunt, se gândi
Arseni. Ce animal. Sfârşind cu inciziile,
dădu drumul sângelui în locurile unde
buboanele erau cele mai mari. Acolo
sângele era rău, trebuia scurs. Când
Arseni străpunse primul vas sanguin,
femeia îşi veni în simţiri şi gemu.
Rabdă, femeie, îi şopti Arseni, şi ea
îşi pierdu din nou cunoştinţa.
 El îi înţepă vasele sanguine în diferite
locuri ale corpului, şi de fiecare dată ea
gemea, dar deja nu mai deschidea ochii.
Când sfârşi, Arseni o acoperi cu
plapuma.
Iar acum dormi un somn lung, să
prinzi putere. Şi să te trezeşti nu pentru
moarte, ci pentru viaţă. Prognoza ta e
favorabilă.
Cu aceste cuvinte, Arseni ieşi. Până la
sfârşitul zilei se mai duse în câteva case,
şi avu de lucru cu vii şi cu morţi, şi văzu
cum viii se transformau în morţi. În una
dintre case descoperi că nu mai avea
cârpa pe faţă. De căutat altă cârpă nu
avea când, şi se rugă Îngerului Păzitor,
iar acela, aflându-se lângă umărul lui
drept, goni molima cu aripile sale. Din
când în când, Arseni simţea suflul
îngerului, şi asta îl liniştea. Acum putea
să se concentreze cu totul asupra
vindecării bolnavilor.
Arseni le apuca bolnavilor
încheietura mâinii şi le asculta circulaţia
sângelui. Uneori îşi trecea mâna pe
pieptul ori pe creştetul lor. Aşa
descoperea cea mai adevărată cale, cea
care îi era sortită bolnavului. Dacă pe
acesta îl aştepta însănătoşirea, Arseni
zâmbea şi îl săruta pe frunte. Dar dacă îi
era sortită moartea, Arseni, neauzit,
plângea. Uneori nu era vădit ce îi era
sortit celui în suferinţă, şi atunci Arseni
se ruga fierbinte pentru însănătoşirea lui.
Ţinându-l pe cel ce zăcea de mână, îi
dădea puterea de a trăi. Îi lăsa mâna
doar atunci când simţea că lupta dintre
viaţă şi moarte se termina în folosul
vieţii.
În ziua aceea, lucrul acesta i-a luat
mult din putere, pentru că niciodată nu
mai avuseseră nevoie de ajutorul lui
atâţia oameni deodată. În ultima dintre
casele unde s-a dus, Arseni a dormit
alături de bolnav. A dormit şi l-a visat
pe Îngerul Păzitor, care gonea ciuma de
la el. Îngerul nu şi-a strâns aripa nici
chiar noaptea. Arseni s-a mirat de
rezistenţa Îngerului şi l-a întrebat cum de
nu oboseşte.
Îngerii nu obosesc, a răspuns Îngerul,
fiindcă ei nu îşi economisesc puterile.
Dacă n-ai să te gândeşti că puterile tale
sunt limitate, n-ai să oboseşti nici tu. Să
ştii, Arseni, că pe apă poate merge
numai cel care nu se teme că se îneacă.
Dimineaţă, Arseni şi bolnavul s-au
sculat odată. Şi bolnavul şi-a dat seama
că e sănătos.

În satul Velikoe, Arseni a stat două

săptămâni. Îi vindeca şi îi spăla pe
bolnavi. Le dădea să bea şi să mănânce,
în primul rând – să bea. Îi învăţa pe cei
însănătoşiţi cum să îi îngrijească pe
bolnavi.
 Acum nu mai sunteţi sub puterea
molimei, le spunea Arseni celor
însănătoşiţi. Pe cei care s-au smuls din
ghearele ei nu-i mai poate atinge.
Nu îl credeau toţi. Unii, temându-se
de întoarcerea nenorocirii, părăseau pe
tăcute satul şi se duceau unde nu bântuia
molima. În scurt timp se convingeau că
era o greşeală. Trupurile lor sleite de
boală nu puteau rezista greutăţilor
drumului, şi ceea ce nu fusese în stare să
facă ciuma, săvârşeau noroaiele şi ceaţa
rece a drumului. Cei care rămâneau (iar
aceştia erau cei mai mulţi) credeau în
Arseni ca în ei înşişi. El era salvatorul
lor, şi justeţea cuvintelor lui era
confirmată în ochii lor de vindecare.
Intrau împreună cu Arseni în casele cu
ciumă, dar nici unul dintre ei nu avea de
suferit.
Când a avut suficiente ajutoare pentru
a se îngriji de cei vii, Arseni s-a ocupat
de cei morţi. Nici ei nu puteau aştepta.
Chiar scoşi din case, morţii nu
conteneau să se descompună. Expresia
sfioasă de pe chipurile răposaţilor arăta
limpede că nu îşi mai puteau fi de folos.
Aveau nevoie urgentă de ajutor. A fost
găsită o căruţă pe care au fost puse
cadavrele. Au fost duse la cea mai
apropiată scudelniţă, la trei verste
depărtare, şi au fost lăsate acolo în
aşteptarea Semikului. Cei care se
ocupau de morţi nu plângeau. În zilele
acelea, de fapt, nu plângea nimeni, căci
durerea morţii atotcuprinzătoare nu e
înmuiată de lacrimi.
Înţelegând că viaţa îşi intra pe făgaşul
ei la Velikoe, Arseni hotărî să plece.
Într-o dimineaţă frumoasă de ianuarie, el
îşi luă rămas bun de la săteni şi le
îngădui să îl petreacă doar până la
ieşirea din sat. Dar marea faimă a lui
Arseni, ale cărei începuturi se află în
satul Velikoe, nu s-a mai putut mărgini la
acea aşezare.
Independent de voinţa lui, ea s-a
răspândit peste tot, biruind umezeala
stătută şi drumurile desfundate. Arseni s-
a dus în satul Lukinskaia, dar faima sa l-
a întâmpinat încă de la prima casă.
Rezemată de tocul încrustat al uşii,
stătea întruchipată de o babă din sat cu
un caravai17.
17. Pâine mare şi rotundă.
Tu eşti Arseni?
Eu sunt, a răspuns Arseni.
Baba i-a îndesat caravaiul în mâini,
şi el, fără să se gândească, a ciupit din
ea. Pâinea era tare, pentru că (a înţeles
Arseni), fusese coaptă demult.
Ajută-ne, Arseni, ne omoară moartea.
De-o vrea Domnul, vă ajut, a
murmurat, fără să se uite la babă,
Arseni.
Nu înţelegea de unde aflase de el, şi
s-a dus după ea în tăcere prin sat. Sub
picioarele lor clefăia noroiul, printre
crengile răşchirate ale mestecenilor
zburau pe ei fulgi uzi de zăpadă. Pe
fondul trunchiurilor albe, fulgii nu se
vedeau, dar pielea feţei îi simţea bine.
Se topeau pe loc pe obraji şi rămâneau
să atârne pentru scurt timp de gene.
De unde m-o şti, a întrebat-o Arseni
pe Ustina, dar Ustina tăcea.
Mă tem că mă ia drept altul, a spus
Arseni după un moment. Şi că aşteptările
ei sunt prea mari.
Din când în când o lua înaintea babei
şi i se uita în ochi. În ei se reflecta cerul
cenuşiu, fără nici o dâră de lumină. O
apucă pe babă de umăr şi, brusc, o opri
locului. Ea întoarse capul, dar se uita pe
lângă el.
Doar ştii că nepotul tău a murit, atunci
de ce mă duci la el, a spus Arseni.
Păi io de ce trăiesc, întrebă cu
nepăsare baba.
Arseni n-a ştiut ce să răspundă, dar
asta nici nu era o întrebare. Cel puţin, o
întrebare pentru el. El s-a uitat în tăcere
cum baba dispărea pe după fulgii de
zăpadă. Când ea nu se mai văzu, el se
îndreptă spre cea mai apropiată izbă.
Acolo avea deja ce să facă.
La Lukinskaia, Arseni a rămas mai
mult decât la Velikoe. Aici erau mai
mulţi bolnavi. Şi morţi erau mai mulţi.
La Lukinskaia domnea apatia, şi aici s-a
dovedit mult mai complicat să îi facă să
se ajute unul pe altul. Dar Arseni a
răzbit şi în privinţa asta.
El îi convingea pe ţărani că
însănătoşirea lor depinde în mare
măsură de ei înşişi. Vrând să trezească
în ei puterea vitală, Arseni le demonstra
că ajutorul Domnului vine adesea prin
oameni care nu stau cu mâinile în sân.
Ţăranii dădeau din cap, fiindcă oamenii
care nu stau cu mâinile în sân erau
pentru ei Arseni. Să devină şi ei oameni
care nu stau cu mâinile în sân nu voiau.
Ori nu puteau. Când însă s-au însănătoşit
câţiva bolnavi pe care deja îi plângeau,
în ei s-a trezit speranţa. Şi cei care s-au
însănătoşit au început să îi ajute pe cei
care se îmbolnăveau şi să îi scoată pe
cei morţi. Împărţeau pâine copiilor
rămaşi orfani, spălau şi afumau casele,
curăţau ogrăzile şi uliţele rămase pustii
în timpul molimei. Văzând acestea,
Arseni a lăsat satul Lukinskaia şi a
plecat mai departe.
Următorul loc care i-a ieşit în cale a
fost Gorî. După ce a stat o vreme la
Gorî, a ocolit lacul Kişemskoe şi,
biruind vreo zece verste, a ajuns în satul
Şortino. Din Şortino, drumul l-a dus la
Kulighi, din Kulighi – la Dobrilovo, de
acolo – la Zagorie. Şi, pretutindeni,
Arseni era deja aşteptat, şi locuitorii
ştiau deja cu ce trebuiau să ajute ei
tămăduitorului. Cuvintele, ca şi slava
lui, i-o luau înainte, şi cum toţi ştiau
acum ce avea să le spună el la venire,
Arseni avea de vorbit tot mai puţin.
Acest lucru a fost pentru el o mare
uşurare, pentru că cel mai greu din toate
câte le făcea i se părea rostirea
cuvintelor.
În timp ce Arseni era la Zagorie, a dat
în sfârşit gerul. A fost un ger năpraznic.
Nu a trecut nici o săptămână, că a şi
ferecat Şeksna într-o gheaţă subţire, dar
trainică. Mai departe, Arseni a mers pe
apa deja îngheţată a Şeksnei. Picioarele
îi mai alunecau, uneori i se agăţau în
trestiile prinse în gheaţă, dar oricum, era
mai uşor de mers pe râu decât pe drumul
desfundat.
Aşa a ajuns în marele sat Ivacevo. Era
un sat bogat, care trăia din pescuit. La
Ivacevo era o biserică de piatră cu
hramul Apostolului Andrei, care până să
devină apostol fusese pescar. În izbele
din Ivacevo, mirosul cadavrelor în
descompunere se amesteca cu mirosul
năvoadelor şi al peştelui sărat. Molima
dăduse demult peste sat, ca peste toate
satele de pe râu, care îi primeau pe cei
ce călătoreau pe apă şi pe uscat.
Arseni, care crescuse departe de
întinderi de apă, simţea prezenţa râului
clipă de clipă. Şeksna nu era mare, dar
adâncimea apei curgătoare, chiar sub
gheaţă fiind, radia deosebita energie a
mişcării. Forţa asta era nouă în viaţa lui,
şi ea îl impresiona. Ea a trezit în el
gândul pelerinajului.

Primăvara l-a prins la Ivacevo. Locul

gerului, care făcuse molima ceva mai
puţin feroce, l-a luat dezgheţul. Arseni
făcea tot ce putea ca să împiedice cel
de-al doilea val al molimei. Le spunea
sătenilor să mănânce pucioasă fărâmiţată
în gălbenuş de ou şi să o ia cu câte o
gură de zeamă de măceş. În zilele când
luau leacul, nu aveau voie să mănânce
carne de porc, nici să bea lapte sau vin.
Ziua, Arseni colinda casele bolnavilor,
iar noaptea se ruga pentru sănătatea lor
şi să nu se răspândească boala.
 Stând pe malul Şeksnei, Arseni s-a
gândit că în curând gheaţa avea să se
topească. Până la venirea zilelor calde,
trebuia să treacă într-un sat de pe partea
cealaltă a râului. Se pregătea deja de
drum când, într-o dimineaţă, au venit la
Ivacevo pe gheaţa Şeksnei nişte sănii.
Uitându-se cât de frumoase erau săniile,
unul dintre săteni a spus că sunt cnezeşti.
Şi s-a adeverit. Săniile fuseseră trimise
de la Belozersk de cneazul Mihail. Şi
fuseseră trimise după Arseni.
După mine? s-a mirat Arseni când i s-
a spus de venirea săniilor.
După tine, i-au confirmat cei veniţi de
la Belozersk. Mare ţi-e slava, Arseni, pe
pământul Belozerskului. Arată-ţi
iscusinţa tămăduitoare şi o să fii cinstit
de cneaz.
Doar de la Mântuitorul nostru Iisus
Hristos aştept eu o recompensă, a
răspuns Arseni, ce nevoie am să fiu
cinstit de cneaz?
Întorcându-se într-o parte, el îi spuse
Ustinei:
Să văd, dragostea mea, ce pot face
pentru oamenii ăştia. Faptul că sunt
neam de cneaz nu face boala mai uşoară.
Nici mai grea, ce-i drept.
Cu aceste cuvinte, Arseni s-a urcat în
sania pictată. Şezutul era aşternut cu
perne de puf, ele dăruiau corpului
moliciunea lor, cu manifesta
disponibilitate de a servi a obiectului
scump. Arseni fu înfăşurat într-un pled,
şi el simţi stânjeneală în faţa sătenilor
care se uitau la el. Niciodată nu mai
mersese cu o sanie ca aceasta. Şi nu îşi
închipuise că drumul poate să fie aşa de
plăcut. Şi mersul – iute.
Tălpile saniei înaintau pe gheaţă cu un
zgomot uşor, cristalin, iar adâncul apei
le răspundea ca un clopot greu. În urma
tălpilor se stârnea un vârtej. Sub gheaţă
fugeau care-ncotro, speriaţi, peştii.
Şeksna şerpuia, iar locul pădurilor îl
luară satele.
Până la Belozersk exista şi un drum
mai scurt. Nu era la fel de lesnicios
precum cel pe apă, şi trecea prin satele
care apăreau unul după altul. Dar cei
care veniseră după el nu ştiau dacă
drumul era curăţat. Se grăbeau şi
hotărâseră să nu rişte, ştiind că drumul
pe râu era mai sigur şi mai rapid. Poate
că nici nu voiseră să treacă prin acele
sate, ştiind că pe acolo făcea ravagii
molima. Aveau ei (surugiul se uită cu
asprime la Arseni) destulă molimă la
Belozersk.
Când soarele şi-a pierdut strălucirea,
întinderea de gheaţă a început să se
lărgească. Uitându-se în jur, Arseni
observă că mal nu mai era acum decât la
stânga. În locul malului drept, cât vedeai
cu ochii, se întindeau la nesfârşit verste
de gheaţă. Era lacul Beloozero18. Gheaţa
lui era mai netedă decât cea a râului, şi
înaintarea pe ea era mai iute. Când s-a
întunecat bine, locul lacului l-a luat, lin,
oraşul. Îi întâmpină Belozerskul,
capitala cnezatului.
18. Lacul alb.
Sania luneca pe uliţele întunecate.
Arseni nu mai văzuse niciodată uliţe atât
de lungi şi case atât de înalte. Cât erau
de înalte casele, îşi putea da seama după
lumina ferestrelor de sus. Când au ajuns
la casa în care locuia cneazul, erau deja
aşteptaţi. Arseni a fost scos degrabă din
sanie şi dus în goană pe scară la etaj.
După ce au trecut în fugă prin două odăi
pe jumătate întunecate, au ajuns într-o a
treia. În această odaie, puternic
luminată, stătea în picioare un bărbat.
Era cneazul Mihail.
Auzit-am că eşti vraci iscusit, a spus
cneazul.
S-a dus mai aproape de Arseni şi i-a
vorbit încet, aproape chiar la ureche.
Fiind înalt – de sus în jos. Soţia şi fiica
mi s-au îmbolnăvit noaptea trecută,
înţelegi? Doctorii de-aici nu sunt în stare
de nimic. De nimic. Nici să trateze
dinţii…
Asta se vede, a spus Arseni. Ai miros
de carii.
Ajută-i pe ai mei, Arseni. Cred că
poţi.
De ce crezi, a întrebat Arseni. Din
câţi am tratat, nu puţini au murit.
 Cneazul se aşeză pe un scaun masiv,
sculptat. Aşa stând, i se vedea creştetul
pleşuv. Se uita la Arseni întorcând capul
într-un chip nefiresc.
Pentru că n-ai murit şi tu. Mi s-a spus
că ai trecut printr-o mulţime de sate cu
ciumă, şi n-ai murit. Asta îmi spune că
eşti binecuvântat.
Arseni tăcea.
Cneazul îl duse la odăile femeilor.
Când se apropiară de odaia unde zăceau
bolnavele, Arseni îl opri pe cneaz:
Mai departe merg singur.
Şi-a plecat capul şi a intrat.
Erau acolo două paturi, unul lângă
altul. Pe unul era culcată o femeie tânără
(era mult mai tânără decât cneazul), în
celălalt – o fetiţă de vreo şase ani. Fetiţa
nu era conştientă. Cneaghina îl salută pe
Arseni dând slab din cap. El se apropie
întâi de copil şi îi luă încheietura mâinii.
Apoi îi atinse fruntea.
Ce spui, Arsenie, întrebă cneaghina.
Îmi ştii numele, se miră Arseni.
Se aşeză pe patul ei. Până şi în
semiîntunericul odăii se vedea că
cneaghina avea ochi albaştri. La soare,
se gândi Arseni, ochii ei trebuie să
scânteieze ca albastrul cerului. Are
Domnul şi culoarea asta. Îi ridică cu
grijă capul de pe pernă şi îi pipăi gâtul.
Ce spui, repetă ea.
Roagă-te, cneaghină, şi Domnul o să-
ţi arate mila lui.
 Arseni ieşi şi închise uşa în urma lui.
Le-ai văzut?
Le-am văzut, spuse Arseni. Sunt grav,
dar viaţa nu va pleca din ele. Cu ajutorul
lui Dumnezeu, către dimineaţă cred că le
va fi mai bine.
Cneazul îşi lăsă capul pe umărul lui
Arseni. Arseni simţi pe gât lacrimi.
Se întoarse la bolnave şi rămase la
ele până dimineaţă. Văzu cum viaţa se
luptă cu moartea şi înţelese că viaţa
avea nevoie de ajutor. Lucră şi la
buboanele mamei şi la cele ale
copilului. Le dădu să bea mult, pentru că
apa scoate din corp tot ce e necurat. Le
ţinu capul deasupra hârdăului când
vărsară. Dar, ce e mai important, le
trecu forţă vitală când simţi că nu mai
aveau destulă.
Arseni se temea mai cu seamă pentru
fetiţă, copiii fiind mai vulnerabili la
ciumă decât adulţii. Cum avea un răgaz,
o ţinea de mână fără să-i dea drumul.
După bătaia pulsului îşi dădea seama de
schimbările din starea ei şi îi diriguia
lupta pentru viaţă. Arseni simţea când
trebuia să intervină ferm. În clipele
acelea se concentra tot, absolut tot, şi
transmitea copilului toată vitalitatea pe
care o putea găsi în el. Nu se temea
decât de epuizarea puterilor sale.
Dimineaţă, când au venit în odaie la
ei, Arseni şedea nemişcat pe podea şi
ţinea copilul de mână. Celor care au
intrat li s-a părut că era mort. Că erau
moarte şi cneaghina şi fetiţa. Dar Arseni
era viu. Iar cneaghina şi fiica, deşi
foarte slăbite încă, erau sănătoase.

Acest fapt a fost începutul ascensiunii

lui Arseni. Pentru cneaz, care îşi iubea
până la sacrificiul de sine familia,
însănătoşirea alor săi a însemnat mai
mult decât orice. I-a dăruit lui Arseni o
blană de samur. În ciuda vremii calde,
valoarea darului era evidentă. Cneazul a
hotărât să îl facă pe Arseni doctorul
curţii şi să îl instaleze în palatul său.
Trebuie spus că lăcaşurile cnejilor
din acele vremuri apuse pentru totdeauna
nu prea corespund imaginii palatelor de
astăzi. Palatele nobilimii ruse erau de
obicei din lemn. Principala lor
deosebire de casele orăşenilor de rând o
reprezentau dimensiunile: erau mai
înalte şi mai largi. Construirea lor nu lua
sfârşit niciodată; se putea întrerupe, dar
reîncepea la prima nevoie care se ivea.
Fiecare nouă căsătorie din familie făcea
să i se adăuge noi corpuri. Se mărea
bucătăria, apăreau anexe pentru odăile
slugilor şi pentru dependinţe.
Construcţiile deveneau mai mari, dar nu
şi mai frumoase. Aminteau de stupii de
albine ori de coloniile de moluşte.
Principalul lor merit era că îi
satisfăceau pe posesori.
După ce a stat la cneaz vreme de
câteva săptămâni, Arseni l-a rugat să îl
lase să plece. Nu, Arseni nu voia să
plece din Belozersk – acolo mai erau
încă mulţi oameni care aveau nevoie de
el, doar i-a cerut cneazului să îi dea un
alt loc unde să stea. Rugămintea lui l-a
mirat la început pe cneaz, dar Arseni i-a
spus că, mergând pe la atâţia bolnavi, se
temea să nu aducă boala în palatul
cneazului. Era adevărul, dar nu tot
adevărul. Viaţa în palat îl apăsa.
Stând în lux, te simt mai puţin, îi
mărturisea el printre lacrimi Ustinei. Şi
ţelul pentru care trăiesc eu acum nu-l pot
înfăptui acolo.
 Cneazul nu i-a pus nici o oprelişte,
căci cuvântul lui Arseni însemna mult
pentru el. Pentru el era important ca
Arseni să nu plece din Belozersk. I-a dat
o casă nu departe de palat şi l-a lăsat să
trăiască după voia lui. Iar voia lui
Arseni era să o scoată la capăt cu
nenorocirea care se abătuse asupra
oraşului. Nu a trecut mult şi a izbutit să
orânduiască şi la Belozersk ajutorarea
bolnavilor de către cei care se
însănătoşiseră. Singur nu i-ar fi fost cu
putinţă să îngrijească bolnavii din tot
oraşul.
Arseni îşi părăsea locuinţa în zori şi
lua la rând casele cu bolnavi. Îi
examina, apreciindu-le starea şi şansele
de viaţă. Acolo unde ajutorul lui putea fi
hotărâtor, rămânea cu ceasurile şi îi
convingea pe îngerii trişti ai morţii să
mai întârzie. Uneori, când i se părea că
puterile l-au lăsat de tot, se ducea la lac.
Era deja sfârşitul lui mai şi lacul era
încă sub gheaţă. Nemărginita lui
întindere plumburie contrasta cu
malurile acoperite de verdeaţă. Arseni
mergea pe gheaţa lacului şi simţea frigul
din adâncul lui. Adierea frigului aceluia
i se părea adierea morţii, ca şi cum în
abisul lacului s-ar fi aflat toţi locuitorii
oraşului care muriseră cândva. Putea să
se uite cu ceasurile la gheaţă, cercetând
ce îngheţase în ea peste iarnă: cioburi de
oale, tăciuni de pe la focuri, un lup care
căzuse, opinci rupte, precum şi ceea ce
îşi pierduse în timp aspectul iniţial şi
devenise pur şi simplu materie.
Arseni credea că trăieşte în
singurătate, dar nu era aşa. Nu se putea
ascunde niciunde de faima lui. Invizibil,
oraşul Belozersk îl privea de pe mal.
Înţelegând că un om obişnuit nu ar fi
rezistat încordării la care era supus
Arseni, oraşul îi dădea răgazul necesar
pentru a-şi aduna puterile în singurătate.
Dar, într-un rând, de mal s-a desprins
un punct care a început să se mişte cu
iuţeală către Arseni. Lui Arseni i-a atras
atenţia abia când a devenit limpede că
se îndrepta spre el. Şi-a spus că omul
era încă departe, dar asta numai pentru
că cel care venea era un copil. Când s-a
apropiat, Arseni a văzut că era un băiat
de vreo şapte ani.
Io îs Silvestru, a spus băiatul. Venii
că mi-i bolnavă mama. Ajută-ne,
Arsenie.
Îl luă pe Arseni de mână şi îl trase în
direcţia malului. Mâna lui Silvestru era
rece. Arseni îl urmă în tăcere. Silvestru
aluneca întruna pe gheaţă şi se agăţa
caraghios de mâna lui. Dar nici unul nici
altul nu râdeau, pentru că nu mergeau de
bucurie. Mersul le era însoţit de
pârâielile gheţii sub picioare. Deasupra
capetelor lor ţipau păsările care se
întorceau din ţările calde. Din când în
când îi învăluiau curenţii de aer cald de
pe mal, care scăldau întinderea
îngheţată.
Tata a murit acum doi ani, a spus
Silvestru. Tot de ciumă. Pe mama o
cheamă Xenia.
Văzând că Silvestru se uită la el,
Arseni dădu din cap.
Casa lui Silvestru se afla lângă un iaz
mlăştinos, chiar la marginea oraşului. În
ciuda aşteptărilor lui Arseni, era o casă
frumoasă. Nu se simţea că e casa unui
orfan, nu se simţea delăsare. Înainte de a
trece pragul, Arseni a întrebat:
Când s-a îmbolnăvit?
Ieri, a răspuns băiatul.
Arseni intră. În ciuda gestului făcut
pentru a-l opri, Silvestru a păşit după el.
 E mama mea, a spus în şoaptă
Silvestru. De la ea nu poate să-mi vină
nici un rău.
Acum ea nu-şi mai aparţine ei, ci
bolii, a spus tot în şoaptă Arseni şi l-a
scos pe băiat afară.
Xenia zăcea cu ochii închişi. Câteva
minute, Arseni s-a uitat în tăcere la ea.
Faţa, chiar umflată de boală, îşi păstrase
trăsăturile regulate. Îi atinse fruntea cu
mâna şi se miră singur de sfiala lui. Ca
să îşi alunge şovăiala, îşi apăsă palma
pe fruntea ei. Xenia deschise ochii. Nu
exprimau nimic şi se închiseră încet.
Femeia nu era în stare să se
împotrivească somnului. Arseni îi pipăi
pulsul. Îşi trecu mâna pe vena jugulară.
Apăsă de câteva ori locul sub care bătea
inima. Nu simţi în el nimic în afară de
împuţinarea vieţii.
În săliţă, Silvestru se uită întrebător la
el. Arseni ştia bine privirea aceea, dar
nu o văzuse niciodată la un copil. Nu-şi
putea da seama ce trebuia să-i spună
unui copil cu o asemenea privire.
Ştii, nu e bine (Arseni se întoarse).
Sunt tare amărât că nu pot să o salvez.
Dar pe cneaghină ai salvat-o, a spus
băiatul. Salveaz-o şi pe ea.
Totul e în mâna lui Dumnezeu.
Ştii, pentru Dumnezeu asta e o nimica
toată – să o vindece. E foarte simplu,
Arsenie. Hai să-L rugăm amândoi.
Bine. Vreau doar să nu-L învinuieşti
dacă ea totuşi o să moară. Ţine minte că
ea poate să moară.
Vrei să Îl rugăm şi să nu credem că El
ne va îndeplini rugămintea?
Arseni îl sărută pe băiat pe frunte.
Nu, sigur că nu.
Îi aşternu lui Silvestru să doarmă în
săliţă:
Ai să dormi aici.
Da, dar întâi să ne rugăm, spuse
Silvestru.
Arseni aduse din odaie icoanele
Mântuitorului, Maicii Precista şi
Sfântului Mare Mucenic şi Vindecător
Panteleimon. Luă căuşurile de pe
policioară şi puse icoanele în locul lor.
Îngenuncheară amândoi. Se rugară
îndelung. Când Arseni sfârşi de citit
rugăciunile către Mântuitor, Silvestru îl
trase de mânecă.
Stai. Vreau să spun cu cuvintele mele.
(Îşi rezemă fruntea de podea, şi glasul
lui începu să sune mai surd.) Doamne,
las-o să trăiască. Mie nu-mi trebuie
nimic altceva pe lume. Nimic. O să-ţi
mulţumesc pururea. Tu doar ştii că dacă
ea o să moară, eu o să rămân singur. (Pe
sub mână se uită la Mântuitor.) Fără nici
un ajutor.
Spunându-i Mântuitorului posibilele
urmări, băiatul nu se temea pentru sine.
El se gândea la mama lui şi alegea cele
mai temeinice argumente în sprijinul
însănătoşirii ei. Nădăjduia că nu se
putea să fie refuzat. Şi Arseni văzu acest
lucru. Şi se gândi că avea să îl vadă şi
Mântuitorul.
Pe urmă s-au rugat la Maica
Domnului. La un moment dat, neauzind
glasul lui Silvestru, Arseni a întors
capul. Silvestru dormea stând în
genunchi. Rezemat de un cufăr. Îl mută
cu grijă în pat. La Vindecătorul
Panteleimon, Arseni se rugă singur. Pe
la miezul nopţii trecu în odaia Xeniei şi
începu să îi dea îngrijire.

Timp de câteva zile, starea Xeniei nu

s-a îmbunătăţit. Dar nici nu murea.
Arseni vedea în asta manifestarea
nesfârşitei mile a Domnului, iar pentru
el – un îndemn să lupte pentru viaţa ei.
Ridicând puţin capul Xeniei, îi turnă în
gură nu doar leacurile împotriva ciumei,
ci şi tincturi care îi puteau întări carnea
ca să reziste morţii. Şoptind o rugăciune,
o ţinea pe Xenia de mână şi simţea cum
ajutorul Celui Căruia I se adresa trece
prin el în bolnavă.
Când ieşi din odaie, dădu în săliţă de
Silvestru. După ce se rugară pentru
însănătoşirea Xeniei, se duseră puţin la
lac. Zilele deveniseră fierbinţi la
Belozersk, şi răcoarea lacului era
plăcută. Pe gheaţă nu păşiră, nu mai era
sigură. În gheaţă se iviseră ochiuri şi
surpături făcute de izvoarele de sub apă.
Din albastră, gheaţa devenise neagră, nu
mai era trainică, ci fragilă.
O să te însori cu mama, nu, întrebă
Silvestru în timp ce mergeau pe mal.
De mirare, Arseni se opri.
Vreau să fim întotdeauna împreună.
Vezi tu, Silvestru…
Băiatul, care mergea înainte, se
întoarse încet către Arseni.
Ai altă femeie?
Pui întrebări foarte mature.
Vasăzică – ai?
Se poate spune şi aşa.
Arseni văzu cum ochii băiatului se
umpleau de lacrimi. Silvestru se ţinea în
frâu, aşa că lacrimile nu se scurseră pe
obraji.
Cum o cheamă?
Ustina.
Trăieşte la tine în sat?
Nu.
În Belozersk?
Ea nu trăieşte pe lumea asta.
Băiatul îl luă de mână, şi mai departe
merseră în tăcere.
În a cincea zi de boală, Xenia începu
să meargă spre bine. Nu avea putere
deloc, dar moartea deja nu o mai
ameninţa. Se uita cu recunoştinţă la
Arseni, care îi dădea să bea, îi dădea
caşă cu linguriţa şi o ajuta să meargă la
oală.
De tine nu mi-e ruşine, a spus ea într-
un rând. Asta mă miră cel mai mult.
În timpul bolii carnea îşi pierde
păcătoşenia, a răspuns Arseni după ce s-
a gândit puţin. Devine limpede că ea e
doar un înveliş. Şi că de el nu trebuie să
ne ruşinăm.
Mie de tine nu mi-e ruşine, a spus
Xenia în alt rând, fiindcă mi-ai devenit
un om apropiat.
Xeniei îi era mai bine. Curând, într-o
seară, se ridică şi pregăti un nap turcesc.
După ce tăie napul în bucăţele egale,
Xenia îl puse în străchini. Se uita cu o
privire fericită la bărbaţi. Arseni se uită
la Silvestru: băiatul nu mânca mai nimic.
Toată ziua fusese moale, şi Arseni
începu să fie îngrijorat.
 După cină, Arseni luă încheietura
mâinii lui Silvestru. Apropiindu-se de
băiat, îşi dădu seama cât de gravă era
situaţia. I se păru că propriul lui sânge
curgea cum nu trebuie. Şi că acum îl va
podidi din nări, din urechi, din gât.
Xenia continua încă să vorbească, dar el
deja nu-şi mai putea descleşta buzele.
Simţea clar că nu are putere să ajute. Se
uită la băiat şi din nou vru să moară.
Noaptea, Silvestru nu dormi. Îl
cuprinsese o nelinişte fără motiv, se
zvârcolea în pat. Se întorcea de pe o
parte pe alta şi nu-şi putea găsi nicicum
o poziţie bună pentru somn. Muşchii
mâinilor şi picioarelor îl dureau. După
ce aţipea câteva minute, se trezea brusc
şi întreba dacă Arseni şi Xenia erau
acolo. I se părea că au plecat. Dar ei
erau lângă el. Şedeau pe patul lui şi nu-
şi luau ochii de la el. Xenia nu spunea un
cuvânt. Pe obraji îi curgeau lacrimi.
Spre dimineaţă, Silvestru îşi pierdu
cunoştinţa.
Xenia ridică privirea.
Salvează-l, Arsenie. El e viaţa mea.
Arseni se lăsă lângă ea pe podea, îşi
lovi capul de genunchii ei şi izbucni în
hohote de plâns. Plângea de frica de a-l
pierde pe Silvestru şi de neputinţa de a-l
ajuta. Plângea pentru toţi aceia pe care
nu îi putuse ajuta. Se simţea răspunzător
pentru ei, şi nu avea cu cine să împartă
răspunderea asta. Plângea pentru propria
lui singurătate, pe care o simţea acum cu
neaşteptată tărie.
În încercarea de a-l vindeca pe
Silvestru, luă toate măsurile contra
ciumei pe care le învăţase cândva de la
Hristofor. Folosi câteva mijloace a
căror utilitate o descoperise în urma
propriilor sale observaţii. Îl aşeză pe
copil pe genunchii săi şi îl ţinu aşa fără
să-i dea drumul. Arseni se temea că
îngerul morţii poate să vină după
Silvestru în lipsa lui. Ştia că în clipa
decisivă o să-l lipească strâns pe copil
de el, ca să îi dea undele vieţii de la
inimă la inimă. Îi era groază de
momentul când Silvestru avea să
înceapă să tuşească. Ştergând
mucozitatea sângerie de pe buzele
băiatului, Arseni se temea că odată cu
tusea îngrozitoare va zbura din el
sufletul, căci stătea nesigur în trup.
Amintindu-şi cele spuse de Silvestru,
Arseni i se adresă lui Dumnezeu:
Ajută-l, Doamne, doar pentru Tine e
aşa de simplu. Înţeleg că rugămintea mea
e o îndrăzneală. Şi nici măcar nu îmi pot
oferi viaţa pentru băiat, pentru că viaţa
mea a fost dată deja Ustinei, faţă de care
sunt vinovat pe vecie. Dar tot îmi pun
nădejdea în mila Ta nesfârşită şi Te rog:
păstrează viaţa robului Tău Silvestru.
Arseni nu dormi cinci zile şi cinci
nopţi. Nu îl lăsă pe Silvestru din braţe şi
pentru că trupul lui trebuia ţinut
semiaşezat. Când băiatul se culca,
plămânii lui se umpleau cu flegmă şi el
începea să tuşească sfâşietor. În cea de-
a şasea zi, Arseni simţi că se producea o
schimbare. Pe dinafară nu se vedea încă,
dar lui nu i-a rămas ascunsă.
Fără să îi dea vreo lămurire, îi
porunci Xeniei să se roage cât poate de
mult. Sfârşită de oboseală şi de nesomn,
Xenia i-a urmat îndemnul. A
îngenuncheat înaintea icoanelor, în colţul
lor, şi a rămas aşa ceasuri întregi.
Glasul ei răguşit se auzea acum fără
contenire. De sub broboadă îi ieşiseră
şuviţe de păr, dar ea nu mai avea putere
pentru nimic. I se sfârşiseră şi lacrimile,
nu-i mai curgeau pe obraji. În cea de-a
şaptea zi, băiatul a deschis ochii.
După ce a spus rugăciunea de
mulţumire, Arseni s-a prăbuşit pe laviţă.
A dormit două zile şi două nopţi, dar tot
nu putea să se trezească. Îşi dădea seama
că trebuie să se scoale, şi visa că s-a
sculat. Voia să îl cerceteze pe Silvestru,
şi visa că îl cercetează. Şi visul i-a
arătat că totul era bine cu Silvestru.
Arseni ştia că visează, dar ştia că
visează cum stăteau lucrurile cu
adevărat. Altfel ar fi visat altceva.
L-a trezit o atingere rece pe mână.
Erau buzele Xeniei. Văzând că Arseni a
deschis ochii, Xenia îi apăsă palma pe
fruntea ei. În spatele ei stătea în picioare
Silvestru. După boala prin care trecuse,
băiatul era palid şi slab. Străveziu,
aproape străveziu. Ca o aripă de înger
apărea din spatele lui cuta pe care o
făcea cămaşa. El îi zâmbi lui Arseni fără
să încerce să se apropie, lăsând-o în faţă
pe mama lui.

Gheaţa de pe lac s-a topit şi, brusc, în

oraş s-a făcut mai cald. Odată cu venirea
zilelor calde, molima a început să piardă
din putere. Belozerskul se întorcea la
viaţa obişnuită, şi îngrijorarea
locuitorilor lui începea să se risipească.
Nu se risipea imensa slavă a lui Arseni,
aclamată deja prin întreg cnezatul. Se
venea la el cu orice motiv medical şi
chiar fără motiv. Vorbind cu el, oamenii
simţeau graţia divină. Arseni vorbea
puţin, dar atenţia lui, zâmbetul, atingerea
lui le dădeau din plin bucurie şi putere.
Din când în când, îl poftea la masă
cneazul Mihail. L-a invitat din nou să se
mute în palatul lui, dar Arseni, cu
delicateţe, a refuzat de câteva ori.
Cneazul ar fi dorit să îi ridice o casă
mare lângă palatul său, dar Arseni a
respins şi asta. Ar fi refuzat şi invitaţiile
la masă, dar cneazul ar fi luat acest lucru
drept o ofensă personală.
Cneazul era un om inteligent, şi nu a
devenit stăruitor în încercarea de a şi-l
apropia pe Arseni. Înţelegând că acesta
avea nevoie de o anumită independenţă,
cneazul Mihail nu i-a impus societatea
lui. Printr-o anumită independenţă,
cneazul înţelegea o independenţă ale
cărei limite să şi le stabilească el însuşi.
Propunându-i lui Arseni să trăiască în
oraş aşa cum dorea, el i-a impus o
singură restricţie: aceea de a părăsi
oraşul.
Dar pe Arseni nu îl stânjeneau numai
mesele cneazului. Mult mai dese şi mai
chinuitoare pentru sufletul lui erau
mesele la Xenia. Aproape zilnic venea
după el Silvestru şi îl trăgea la mama
lui. Să refuze aceste mese îi era şi mai
greu decât să refuze mesele cneazului.
Ceea ce îl neliniştea mai cu seamă pe
Arseni era faptul că nici nu voia să
refuze.
Se ducea şi o privea pe Xenia punând
masa. Îi admira mişcările liniştite şi
neşovăitoare. Ei doi aproape că nu
vorbeau. Tăcerea nu era grea cu ea, şi
lui Arseni îi plăcea şi asta. Uneori mai
vorbea Silvestru, dar de cele mai multe
ori încerca să îi lase singuri. După masă,
îl conducea pe Arseni acasă. Lui Arseni
îi făcea plăcere şi asta. Uneori i se
părea că Silvestru se teme că el ar putea
intra în altă casă.
Ustina nu poate să fie soţia ta, a spus
odată Silvestru în timp ce îl conducea pe
Arseni.
De ce, a întrebat Arseni.
 Pentru că ea nu trăieşte pe pământul
ăsta.
Silvestru, eu sunt răspunzător pentru
ea peste tot.
Arseni şi-a pus mâna pe umărul lui
Silvestru, dar Silvestru s-a întors.
Nefericit nu era numai Silvestru. Nu
îşi găsea locul nici Arseni. Nu putea să
nu se ducă la Xenia, pentru că nu avea
nici un motiv evident să nu o facă. Mai
mult decât atât, începuse să observe că
aştepta aceste vizite ca pe o sărbătoare,
şi începuse să îi fie ruşine. Îi era ruşine
şi pentru că la Belozersk nu se putea
ascunde de faima lui. Iar să părăsească
Belozerskul îi era interzis.
Acum locuitorii oraşului veneau
singuri la el. El îi lecuia de aceleaşi
necazuri ca şi pe cei din slobozia
Rukina. Nu cerea plată nimănui, dar nu
erau mulţi care să se trateze fără să
plătească. Spre deosebire de cei din
Rukina, orăşenii rareori plăteau cu
produse din natură, preferând banii. Şi
plăteau mult mai mult. Daruri generoase
îi făcea deseori şi cneazul Mihail.
Cu aceşti bani, dacă se ivea ocazia,
Arseni cumpăra nişte cărticele în care
erau descrise însuşirile tămăduitoare ale
plantelor şi pietrelor. Una dintre ele era
u n lecebnik19 străin, şi Arseni i-a dat
bani negustorului Afanasi Blocha, care
mergea prin ţările nemţeşti, ca să i-l
traducă. Traducerea lui Blocha era
foarte aproximativă, ceea ce limita
posibilitatea de folosire a cărţii.
Reţetele din ea erau folosite de Arseni
doar atunci când coincideau cu ce ştia el
de la Hristofor.
19. Carte de medicină populară.
Urmărind cum citea negustorul literele
necunoscute şi cum traducea cuvintele
formate din ele, Arseni a început să fie
interesat de problema limbilor. Despre
existenţa a şaptezeci şi două de limbi ale
lumii, Arseni ştia din istoria cu
Babilonul, dar în afară de cea rusească,
nu auzise încă în viaţa lui nici una.
Mişcând din buze, repeta pentru el după
Blocha neobişnuitele combinaţii de
sunete şi cuvinte. Când le afla înţelesul,
se mira că lucruri ştiute pot fi exprimate
într-un chip atât de neobişnuit şi, mai
ales, incomod. În acelaşi timp,
diversitatea posibilităţilor de exprimare
îl fermeca şi îl atrăgea pe Arseni. Se
străduia să ţină minte şi echivalenţa
cuvintelor nemţeşti cu cele ruseşti, şi
pronunţia lui Blocha, care era probabil
departe de adevărata pronunţie
nemţească.
Întreprinzătorului Blocha nu-i scăpă
interesul lui Arseni, aşa încât îi propuse
să îi dea lecţii de germană. Arseni primi
bucuros. Lecţiile care începură erau de
fapt departe de ceea ce se înţelege în
mod obişnuit prin predare, pentru că
despre limbă ca atare Afanasi Blocha nu
putea să spună nimic inteligibil. El nu se
gândise niciodată la structura ei, iar de
regulile ei habar nu avea. La început,
lecţiile au constat doar în aceea că
negustorul continua să citească
lecebnikul cu voce tare şi să îl traducă.
Diferenţa dintre aceste lecţii şi
traducerea dinainte consta în aceea că,
la sfârşitul fiecărui capitol, Blocha îl
întreba pe Arseni:
Clar?
Acest lucru îi îngăduia negustorului să
îi ia lui Arseni o plată dublă – pentru
traducere şi pentru lecţii. Arseni nu
protesta, pentru că nu îi părea rău de
bani. Îl preţuia pe Afanasi pentru că era
singurul om din Belozersk care ştia mai
mult sau mai puţin un grai străin.
Înţelegând că numai cu citirea
manualului nu avea să ajungă prea
departe, Arseni se hotărî să folosească
singurul merit neîndoielnic al
profesorului său: urechea bună şi
memoria ageră.
În timpul lungilor sale călătorii în
Nemţia, Blocha îşi însuşise expresii de
spus într-o situaţie sau alta, şi la
întrebările care sugerau răspunsul putea
repeta aceste cuvinte. Arseni îi descria
lui Blocha aceste situaţii şi întreba ce se
spune în asemenea cazuri. Negustorul
(păi asta e aşa de simplu!) dădea mirat
din mână şi îi spunea toate variantele
auzite de el. Arseni îşi scria cele spuse
de Blocha. Rămânând singur, îşi punea
notiţele în ordine. Din expresiile auzite
de la Blocha scotea cuvintele
necunoscute şi le trecea într-un
vocabular separat.
La un moment dat, când s-au vândut
lucrurile unui negustor străin care murise
pe drum, Arseni a cumpărat o cronică
nemţească. Era un manuscris destul de
gros şi de hărtănit. Arseni şi Blocha îl
deschideau unde se nimerea şi nu se mai
puteau desprinde.
Citeau despre oameni numiţi satiri, pe
care, când fug, nu îi poate prinde nimeni.
Umblă goi, trăiesc cu fiarele, iar
trupurile le sunt acoperite cu blană.
Satirii nu vorbesc, doar scot strigăte.
Arseni şi Blocha citeau despre atanaşi,
care trăiau în nordul Marelui Ocean.
Urechile le aveau aşa de mari, încât îşi
acopereau foarte uşor trupul cu ele.
Citeau despre sciriţi, care, dimpotrivă,
nu aveau urechi, ci doar nişte găuri.
Citeau despre manticorele care trăiesc
în ţările indiene: dinţii îi au pe trei
rânduri, capul îl au de om, iar trupul de
leu.
Vasăzică, aşa de diversă e lumea, îşi
spunea Arseni, şi şi-a amintit descrierile
asemănătoare din Alexandria, şi s-a
întrebat care e locul acestor fenomene în
ordinea generală a lucrurilor. Poate fi
existenţa lor (se întreba el) o încurcătură
într-o lume creată raţional?
Dar cea mai mare parte a banilor
câştigaţi de Arseni nu se ducea, totuşi,
pe cărţi, şi nici chiar pe lecţii. În
principal, el cumpăra rădăcini, plante şi
minerale necesare pentru prepararea
leacurilor. Leacurile scumpe le împărţea
celor care nu aveau posibilitatea să şi le
cumpere. Cele mai scumpe erau
medicamentele care se aduceau din alte
ţări. Erau printre ele şi dintre acelea
despre care Arseni doar auzise de la
Hristofor sau citise în lecebnikul
nemţesc. Acum, mulţumită generozităţii
cetăţenilor Belozerskului, i s-a ivit
posibilitatea să le încerce şi pe acelea.
Mai întâi a cumpărat câteva perle şi
le-a pisat mărunt. Apoi le-a amestecat cu
zahăr obţinut din măceş, iar amestecul i
l-a dat să îl îngurgiteze unui bărbat slăbit
de ciumă. După cât spusese Hristofor,
leacul acesta reda puterile. Puterile,
într-adevăr, i-au revenit bolnavului, cum
le reveniseră, de altminteri, şi altor
bolnavi care supravieţuiseră. Rolul avut
aici de perla pisată i-a rămas nelămurit
lui Arseni. Nu a putut spune cu
convingere decât că perla nu a dăunat
bolnavului.
Arseni a cumpărat şi minunata piatră
smarald, care era adusă din Britania.
Cine se uită des la smarald, spunea
Hristofor, îşi întăreşte vederea.
Smaraldul pisat şi diluat în apă e bun şi
împotriva otrăvii aducătoare de moarte.
Arseni nu îl folosise niciodată ca
antidot, dar să te uiţi la smarald era
chiar plăcut.
A încercat şi nişte uleiuri nemaivăzute
înainte. Pentru cicatrizarea rănilor
proaspete, Arseni a folosit ulei de
terebentină şi a văzut că avea efect. În
cazul durerilor la încheieturi, ungea
locurile dureroase cu o alifie neagră, cu
petrol. Sub atingerea lui, bolnavii se
simţeau uşuraţi. La urma urmelor, pentru
ei era totuna cu ce alifie îi fricţiona
Arseni. Pentru ei era important că acest
lucru era făcut de el, pentru că atunci
când se frecau ei singuri cu petrol,
efectul tămăduitor era mult mai slab. Nu
negau însă rolul pozitiv al petrolului.
Încercând mijloace care până atunci
nu îi fuseseră accesibile, Arseni se
simţea mai liniştit. Nu se poate spune că
avea încredere deplină în ele, fie şi
pentru că… ce-ar fi zis acum Hristofor?
Dar avea în vedere şi faptul că Hristofor
nu se lua nici el numai după propria
experienţă în aprecierea
medicamentelor. În general însă, Arseni
îşi întărea vechea presupunere că, până
la urmă, rolul medicamentelor este
secundar. Rolul principal îl au doctorul
şi puterea lui tămăduitoare.
Între timp, scurta vară nordică era
deja pe sfârşite. Se întorceau serile
plăcute lângă cuptor, la lumina lucinelor.
Noaptea chiar mai dădea câte un îngheţ.
Stând până târziu la Silvestru şi Xenia,
Arseni le citea din gramotele lui
Hristofor.
Vasile cel Mare a spus: neprihănirea
dacă e la bătrâneţe nu e neprihănire, e
slăbire a poftei. Alexandru, văzând un
om care se numea ca şi el, unul fricos,
zise: tinere, ori numele, ori firea
schimbă-ţi. Când Diogene l-a ocărât pe
unul pleşuv, a spus: asta nu e ocară, e
laudă pentru părul tău, căci văzându-ţi
sminteala, a luat-o la fugă. Un tânăr, într-
o piaţă, fudulindu-se, a spus că el e
înţelept fiindcă a vorbit cu mulţi
înţelepţi, dar i-a răspuns Democrit: uite,
eu am vorbit cu mulţi bogaţi, dar asta nu
m-a făcut bogat. Când l-au întrebat pe
Diogene cum se poate trăi cu adevărul,
el a răspuns: la fel ca şi cu focul – nici
să te apropii prea tare, ca să nu te ardă,
nici să te duci prea departe, ca să nu
îngheţi.

Între timp, se apropiaseră deja

gerurile. Vântul smulgea frunzele de pe
copacii din Belozersk şi le arunca pe
lac. Rafalele se făceau tot mai puternice,
iar frunzele abia dacă se mai puteau ţine
de ramuri. Cele care zburaseră pe lac
păreau nişte stoluri de păsărele care o
luau, cine ştie de ce, spre nord.
 Arseni îi trata mai departe pe
locuitorii Belozerskului, dar nu numai pe
ei. Acum se strângeau la el oameni din
tot cnezatul Belozerskului, atraşi de cele
auzite despre Vraci. La început, Arseni
i-a pus să şadă în săliţă. Când nu au mai
avut loc în săliţă, a pus să fie aşezate
câteva laviţe în curte. Când cei veniţi n-
au mai încăput nici acolo, Arseni a
început să limiteze primirea bolnavilor.
Îi lua numai pe cei care izbutiseră să
ocupe un loc pe laviţe. Dar ceilalţi nu
plecau. Umblau prin curte şi aşteptau
răbdători ca Vraciul să se milostivească
de ei. Ştiau că, oricum, avea să îi ia şi
pe cei care aşteptau.
Bolnavi erau mulţi, şi erau dintre cei
mai feluriţi.
Erau aduşi oameni cu oase rupte.
Arseni le punea oasele la locul lor şi
înfăşura zonele vătămate cu o pânză cu
alifie tămăduitoare. Alifia era din floare
de nalbă mare fiartă în vin genovez. Le
dădea să bea zeamă de porumbă cu
albăstrele fărâmiţate. Cei în suferinţă
purtau răbdători legătura şi timp de opt
zile beau dimineaţa leacurile. Şi oasele
li se făceau la loc.
Erau aduşi oameni arşi de foc şi
oameni care se opăriseră. Arseni aplica
pe locul ars o pânză cu varză mărunţită
şi cu albuş de ou. Când schimba pânza,
presăra pe arsură chinovar. De băut le
dădea celor arşi o tinctură din iarba
ephilia. După scurt timp, arsurile
începeau să se strângă şi să se
cicatrizeze.
Veneau oameni care pătimeau de pe
urma viermilor intestinali. Acelora le
prescria ridiche sălbatică strivită şi
amestecată cu miere curată. Prescria
migdale. Urzică tânără fiartă în oţet cu
sare. Dar dacă după aceea mai rămânea
în om vreo urmă, Arseni îi dădea, pe
stomacul plin, un strop de vitriol, ca
viermii să iasă de tot. În Evul Mediu
erau mulţi paraziţi.
Se tratau la el şi cei care sufereau de
hemoroizi. Pe aceştia, Arseni îi punea să
presare pe locurile bolnave seminţe de
mărar pisate ori stibiu. Veneau la el şi
cei cu mâncărimi la sân. El le prescria
să ia de la negustori hering, peştele de
mare despre care se ştie că înoată în
bancuri şi că ochii lui luminează
noaptea. Heringul trebuia tăiat de-a
lungul şi pus pe piept. Veneau la Arseni
şi oameni cu gingiile bolnave. Îi sfătuia
să ţină cât se poate de des în gură miez
de migdale, ca să întărească gingiile.
Ca şi mai înainte, la Arseni venea
Silvestru şi îl lua la mama lui. Ştiind că
era ocupat toată ziua cu bolnavii, băiatul
venea seara târziu. Fără să îşi dea
seama, spre sfârşitul zilei Arseni
începea să se grăbească şi făcea tot ce
putea ca să fie liber când sosea
Silvestru. Pacienţilor nu le-a scăpat
acest lucru, aşa încât se străduiau să nu
vină seara. În cele din urmă şi-a dat
seama de asta şi Arseni. În ziua când a
făcut această descoperire, inima i s-a
strâns. A tăcut până la apusul soarelui,
iar spre seară nu a mai pregătit
gramotele pentru citit.
Când a venit Silvestru, Arseni a
şovăit. Băiatul s-a uitat în tăcere la el, şi
Arseni nu a putut să-i suporte privirea.
Haidem, Silvestre.
Pe drum nu au vorbit. Băiatul simţea
că în sufletul lui Arseni se petrecuse
ceva, dar se temea să îl întrebe. Xenia
avea deja masa pusă cu de toate. Arseni
nu a vrut să mănânce. Ca să nu o
jignească pe Xenia, a băut. Gramotele
lui Hristofor nu le avea la el, iar discuţia
nu se lega deloc. Când Silvestru a
dispărut în săliţă, Arseni a spus:
Xenia, eu nu trebuie să fiu aici.
Chipul Xeniei nu s-a schimbat. Ea
aştepta aceste cuvinte şi era pregătită
pentru ele. Aceste cuvinte o făcură să
sufere.
Ştiu că îi eşti credincios Ustinei, a
spus Xenia, şi te iubesc pentru asta, dar
eu nu caut locul Ustinei.
Mi-e bine şi sunt bucuros cu tine, a
spus Arseni. Dar Ustina e mireasa mea
pe veci.
Dacă eşti bucuros cu mine, fii fratele
meu. Hai să trăim într-o dragoste
desăvârşită. Numai să te văd, Arseni.
 Nu pot să trăiesc cu tine într-o
dragoste desăvârşită, fiindcă sunt slab.
Iartă-mă, în numele Domnului.
Domnul te va ierta, a spus Xenia. Tu
îţi slujeşti memoria şi eşti de un
devotament fără margini, dar să ştii,
Arseni, că în numele celor morţi îi pierzi
pe cei vii.
Totul, a strigat Arseni, e că şi Ustina e
vie, şi copilul e viu, şi aşteaptă să fie
mântuiţi. Cine o să-i mântuiască, dacă nu
eu, care am păcătuit?
Noi. Noi trei, şi Silvestru va fi fericit
să se roage împreună cu tine. Şi să îţi
readucă liniştea va fi fericit. Ruga lui e
pe placul lui Dumnezeu. Ne vom ruga
toţi trei lui Dumnezeu cât ţine ziua – de
dimineaţă până seara. Numai nu ne
părăsi, Arseni, fratele meu.
Xenia era palidă şi, de aceea,
deosebit de frumoasă. Arseni simţi cum i
se pune un nod în gât. Ieşind, îl văzu în
săliţă pe Silvestru, şi privirea îi era de
orfan. Privirea aceea îl făcu pe Arseni
să izbucnească în plâns. Îşi acoperi faţa
cu mâinile şi se năpusti pe uliţă. Merse
de-a lungul gardurilor de pin, hohotind
de plâns. Nu îl vedea nimeni, în
Belozersk era deja noapte. Locuitorii
abia dacă îi auzeau plânsul şi nu
înţelegeau cine putea să fie, căci acel
glas al lui Arseni nu le era cunoscut.
Ajungând acasă, Arseni îşi şterse
lacrimile şi îi spuse Ustinei:
 Doar tu vezi, draga mea, ce se
întâmplă. N-am vorbit câteva luni cu
tine, dragostea mea, şi nu am justificare.
În loc să ispăşesc păcatul meu
îngrozitor, mă afund tot mai mult în el.
Cum să pot, biata mea fetiţă, să te mântui
în faţa lui Dumnezeu, când eu însumi mă
cufund în vâltoare? Dacă aş pieri, ştii, n-
ar fi păcat, dar cine o să vă mântuie pe
voi, pe tine şi pe copil? Numai eu mă
rog aici pentru voi, şi doar asta mă mai
ţine încă să nu mă las pradă disperării.
Aşa i-a spus Arseni Ustinei. A adunat
gramotele lui Hristofor într-un sac, i l-a
arătat Ustinei, şi a spus:
Uite sacul cu gramotele lui Hristofor,
ce am eu, de fapt, mai de preţ. L-aş lua
şi aş pleca unde aş vedea cu ochii mai
departe de faima mea. Faima mea m-a
sleit, mă trage la pământ şi mă împiedică
să vorbesc cu El. Aş pleca de aici,
dragostea mea, numai că nu mă lasă
cneazul oraşului ăstuia; dar mai mult –
Xenia şi Silvestru. Ar fi atât de fericiţi
să se roage cu mine pentru tine şi pentru
prunc, dar ei nu înţeleg că asta o pot face
numai eu. Eu sunt singurul cu care tu mai
eşti unită pe pământul ăsta, şi prin mine
parcă ai continua să trăieşti. Dar Xenia
consideră că, în numele morţilor, eu îi
pierd pe cei vii, şi vrea să se roage
pentru tine ca pentru o moartă, deşi eu
ştiu că eşti vie, numai că altfel.
Arseni căzu pe gânduri. Mângâie
sacul cu gramote şi ele îi răspunseră cu
fâşâitul foilor de coajă.
Ştii, o s-o iau spre porţile oraşului. În
clipa asta sunt zăvorâte, dar de vreme ce
aşa trebuie, o să mă scoată îngerul meu
din oraşul ăsta.
Privirea îi căzu pe blana dăruită de
cneaz. Nu o pusese pe el niciodată. În
ciuda aspectului ei impunător, blana nu
era nici grea, nici voluminoasă. Arseni o
puse pe el şi umblă cu ea prin odaie. Îi
plăcu. Se gândi că începea să preţuiască
comoditatea lucrurilor scumpe, şi nu se
simţi la largul lui. După ce stătu vreun
minut cu blana pe el, hotărî să n-o dea
jos. Dacă chiar îl aştepta o călătorie, o
blană ca aceea putea să fie potrivită. Pe
laviţa de lângă uşă mai zări câteva
gramote de-ale lui Hristofor. Nu mai vru
să desfacă sacul pus în ordine. Vârî
gramotele în buzunarul hainei de blană şi
ieşi din casă.
Pe uliţă era viscol. Arseni nu vedea
nimic, era beznă, dar simţea viscolul
înţepându-i obrajii. Nu era nici o lumină
la ferestre, dar acesta era un semn bun:
în viaţa lui, luminile de noapte însoţiseră
boala şi moartea. Întunericul nu îl
împiedica să meargă. Drumul spre
porţile oraşului putea să îl facă şi cu
ochii închişi.
În locul deschis din faţa porţilor era
ceva mai lumină. Într-un colţ al pieţei,
Arseni zări mişcare. După ce şovăi
puţin, se îndreptă într-acolo. Pe fondul
gardului proaspăt făcut se ivi un cal cu
un călăreţ. Arseni nu ştia dacă îngerii
merg călare. Alături mai era un cal.
Gata, întrebă încet călăreţul.
Gata, răspunse la fel de încet Arseni.
Călăreţul îi arătă în tăcere celălalt cal
şi Arseni sări în şa. Călăreţul se
îndreptă spre porţi. Arseni se duse după
el. La poartă, călăreţul bătu degrabă în
ghereta străjii. Drept răspuns se auzi
ceva somnoros. Călăreţul intră. Din
gheretă se auzi o discuţie liniştită,
însoţită de zornăit de monede. După un
minut, din gheretă ieşiră câţiva oameni,
printre care şi călăreţul, care îşi reluă
locul în şa. Doi oameni puseră cheia în
lacăt şi o suciră cu un zdrăngănit
neaşteptat de tare, care se rostogoli prin
oraşul tăcut. Ceilalţi trei împinseră
porţile. Ele se deschiseră – tot cu un
scârţâit – exact cât trebuia ca să poată
trece caii. Prin deschizătura aceea
dispărură călătorii noptatici.

Straja a fost mituită, a spus însoţitorul

lui Arseni când au fost departe de porţi.
Arseni a dat din cap, măcar că nu a
văzut nimeni. Altceva însoţitorul nu i-a
mai spus. Curând au intrat într-o pădure.
Abia acolo puteai înţelege ce înseamnă
un întuneric adevărat. Trebuia să meargă
încet, caii făceau paşii pe dibuite. Când
o creangă l-a lovit peste faţă,
necunoscutul a început să înjure urât.
Arseni a înţeles că nu îl însoţea un înger.
Bănuise asta din prima clipă a întâlnirii
lor.
După un sfert de ceas, o a doua
creangă l-a lovit pe călăreţul din şa. În
cădere, s-a rănit la un picior. A încercat
să se ridice imediat, a călcat pe piciorul
rănit şi s-a prăbuşit gemând la pământ.
Piciorul… De mult ce-am mers, pfui.
Arseni sări de pe cal şi se apropie de
cel căzut. Pipăi cu luare-aminte piciorul.
Nu e ceva de speriat, e doar scrântit.
Important e că osul e întreg.
La auzul glasului său, necunoscutul se
încordă. Arseni simţi cum îi tresălta
piciorul.
E ceva uşor de îndreptat, l-a încurajat
Arseni.
Fără o vorbă, acela îl apucă pe
Arseni de păr şi îl trase spre el. Arseni
îi simţi cuţitul pe gât.
Cine eşti, hârâi necunoscutul.
Eu? Arseni.
Stai că-ţi fac eu de petrecanie, hoit ce
eşti.
De ce, a întrebat Arseni.
Întrebarea i se păru absurdă până şi
lui.
Fiindcă în locul tău trebuia să fie
ortacul meu, Jila. Necunoscutul îl zgâlţâi
pe Arseni, şi cuţitul îi crestă uşor pielea
gâtului. Tu cine eşti, eşti Jila?
Nu, a răspuns Arseni.
Cum ai nimerit aici, păduche?
M-ai întrebat tu dacă sunt gata.
Şi?
Şi eram gata.
Lua-te-ar… Acuma, cum o da cu ochii
de mine, Jila mă taie. Că, pfui, nu doar
pe tine te-am luat, am luat cu mine şi
banii lui şi-ai mei… Acuma el stă şi-şi
spune în mintea lui că l-am prostit, uite
asta-i beleaua. E belea, ţi-o spun eu!
Îl mai zgâlţâi o dată pe Arseni, dar
cuţitul nu mai veni în contact cu gâtul lui.
O să-i explici că eu sunt vinovat, a
spus Arseni.
Cum nu, că asta şi aşteaptă el,
explicaţiile mele. Păi nici n-o să apuc să
deschid gura. Da’ pân-atunci îţi fac de
petrecanie, pricepi?
În vorbele astea amare se simţea
totuşi că se mai liniştise. Intonaţia lăsa
să se prevadă o împăcare cu situaţia.
Arseni îi luă cu blândeţe însoţitorului
său cuţitul şi se aplecă să vadă de
piciorul lui. Îl îndreptă dintr-o singură
smucitură, cât apucă acela să scoată un
ţipăt scurt.
Barem să mă fi prevenit, se plânse
pacientul.
Fără prevenire e mai bine.
Ajutat de Arseni, acela se ridică de
jos şi călcă prudent pe piciorul
îndreptat:
 Parcă e mai bine.
Deocamdată să mergi mai mult călare,
a spus Arseni. Peste câteva zile îţi trece
de tot.
În pădure deja nu mai era aşa de
întuneric. Nu se iveau încă zorii, erau
doar vestiţi. Însoţitorul se uită cu luare
aminte la Arseni.
Aşa o fi şi trebuit să fie, ca Jila să
rămână la Belozersk, zise el gânditor.
Poate chiar e mai bine aşa.
Apucă amândoi caii de dârlogi şi o
luă spre adâncul pădurii.
Şi, ştii, ia-ţi şi tu valea. N-am linişte,
pfui, când nu-s singur. O să mă odihnesc
departe de drum, şi pe urmă, noaptea, o
s-o şterg tiptil… Tu, frate, doar blana să
mi-o laşi, că e frumoasă blana asta a ta.
Ce? nu înţelese Arseni.
Blana, dă-o jos, şi poţi să pleci. Tu
mi-ai îndreptat piciorul, eu te las viu.
Haide, ce te holbezi?
În mână îi luci iar cuţitul. Arseni îşi
scoase blana şi i-o întinse
necunoscutului. Acela îşi scoase zăbunul
şi i-l aruncă lui Arseni:
Na, pune-l.
Îmbrăcă blana şi încercă să vadă dacă
nu-i era strâmtă la umeri. Se fâţâi prin
faţa lui Arseni. După ce se gândi puţin,
se apropie de calul pe care mersese
Arseni şi se canoni o groază să dezlege
punguţa de piele de şa. Băierele nu se
desfăceau. Vârî sub ele cuţitul, şi
punguţa căzu cu un zornăit pe pământ.
Ridicând punguţa, necunoscutul făcu cu
ochiul.
Asta-i a mea, şi ăştia (îi aruncă lui
Arseni dârlogii) îs ai tăi. Nu-mi trebuie
încă un cal. Du-te unde pofteşti, n-ai
decât şi la Belozersk. Poţi să şi dormi
pe săturate pe drum. Calul e din
Belozersk, te duce el. Iară pe mine dă-
mă uitării, pricepuşi?
Arseni nu se duse la Belozersk.
Porţile acelui oraş se închiseseră în
urma lui. Ştia că nu va mai intra pe ele.
La Belozersk îi fusese bine, de-aceea şi
fugise de acolo. Oraşul acesta îl
îndepărta de Ustina. Arseni ieşi la drum
şi o luă în direcţia opusă Belozerskului.
 Mergea descurajat. În ciuda celor
cerute de fostul lui însoţitor, Arseni nu
putea uita de el. Nu felul cum se purtase
cu el însoţitorul îl mâhnea. Nu-l mâhnea
nici faptul evident că din oraş nu îl
scosese un înger – ceea ce, de fapt,
visase. Înaintând încet într-o direcţie
necunoscută, Arseni simţea o nelinişte.
Neliniştea părea să fie fără motiv, dar cu
fiecare clipă devenea tot mai limpede că
ea se strângea în jurul celui pe care îl
lăsase în urmă. Arseni ştia că nu se mai
putea întoarce, pentru că omul îl gonise.
Şi că se simţea liniştit singur.
După ce mai trecu vreun ceas, Arseni
îşi aminti că în buzunare rămăseseră
câteva gramote de-ale lui Hristofor –
cele pe care le pusese în ultima clipă. Se
gândi cu părere de rău la ele: era puţin
probabil ca ele să preţuiască ceva în
ochii noului lor posesor. Poate că i le-ar
da înapoi. Arseni înţelese că i se ivise
un motiv ca să îl mai vadă o dată pe
însoţitorul lui. Şi îşi întoarse calul. În
timp ce făcea cale întoarsă, neliniştea lui
creştea.
În locul unde trebuia să părăsească
drumul, Arseni se grăbi. Legă calul de
un copac şi o luă prin pădure. În
depărtare, după copacii desfrunziţi, se
vedea deja mişcare. Între doi cai care
stăteau acolo se mişca un bărbat cu
blana lui pe el, dar Arseni nu îl
recunoscu în el pe cel cu care mersese în
timpul nopţii. Îl recunoscu în el pe Jila,
deşi nu îl întâlnise niciodată. În mâna
stângă, Jila ţinea o bâtă. Probabil era
stângaci. După ce mai făcu câţiva paşi,
Arseni îl văzu şi pe însoţitorul său.
Acela zăcea la pământ în spatele
unuia dintre cai, într-o poziţie
nefirească. Întors cu faţa în sus, ţinea un
braţ, cine ştie de ce, la spate, iar
picioarele i se mişcau spasmodic pe
pământ. Un călcâi săpase un şănţuleţ cu
ace de pin pe margini. Ochii care nu
vedeau se uitau la Arseni, şi Arseni citi
fără greutate în ei ce îl aştepta pe omul
acela.
Fără să îi dea nici o atenţie lui Jila,
Arseni se aplecă deasupra celui care
murea. Acela deja nu mai mişca. Jila se
gândi puţin şi apoi abătu bâta în capul
lui Arseni.

În pădure era semiîntuneric. Şi era

greu să-ţi dai seama dacă era la asfinţit
ori în zori. Abia când dădu o geană de
lumină, deveni limpede că era în zori.
Adunându-şi puterile, Arseni putu să-şi
desprindă capul de lucrul acela tare pe
care zăcea. Era trupul însoţitorului său.
La fel de rece ca pământul.
Iar eu sunt cald, i-a spus Arseni
Ustinei. Eu, care sunt vinovat de moartea
lui, sunt cald şi viu. Acum am fost salvat
numai de dragul tău, dar pe el, ca şi pe
tine, îl am pe conştiinţă. L-am omorât cu
vorba spusă. Dacă nu-i spuneam că sunt
gata, n-ar fi zăcut atât de rece aici. Mi-
am şi amintit de Arsenie cel Mare, care
a regretat nu o dată cuvintele spuse de
gura lui, dar nu şi-a regretat niciodată
tăcerea. Nu vreau să mai vorbesc de-
acum cu nimeni în afară de tine,
dragostea mea.
Ţinându-se de un copac, Arseni se
ridică în picioare. Caii nu mai erau.
Desigur, Jila îi luase cu el. Arseni răzbi
încet până la drum. Calul priponit de el
era tot acolo. Îl dezlegă şi, ţinându-se de
coama lui ca să nu cadă, se afundă în
pădure. Se bălăbănea dintr-o parte în
alta.
Când s-au apropiat de trupul mort,
Arseni s-a aşezat să se odihnească.
Adunându-şi puterile, îl aduse pe cel
ucis lângă cal şi încercă să îl pună de-a
curmezişul pe şa. Cel ucis, care deja nu
se mai îndoia, alunecă de câteva ori.
Cădea pe pământ cu un zgomot ţeapăn,
surd. Încordându-şi voinţa, Arseni îi
aruncă braţele pe şa, îşi propti capul cu
toată puterea în picioarele lui şi îi
împinse trupul în sus. Cel ucis se legăna
în şa într-un echilibru nepăsător.
Privirea ochilor lui deschişi reflecta şi
ea nepăsare. Avea aerul cuiva care vrea
să fie lăsat în pace.
Arseni izbuti să întoarcă mortul cu
faţa înainte şi să îl aşeze în şa. Negăsind
cu ce să îl lege de cal, se uită şi la
cizmele celui ucis. În una dintre ele era
cuţitul cu care îl ameninţase chiar în
ajun. Îşi dădu jos zăbunul primit şi
începu să îl taie în fâşii subţiri.
Legându-le între ele obţinu o frânghie
destul de lungă. Cu frânghia asta legă de
şa picioarele mortului.
Arseni scoase calul la drum.
El a spus că eşti din Belozersk. Du-l
acolo, că acolo o să-l dea pământului.
Calul se uită lung la Arseni şi nu se
urni din loc.
Eu nu merg, spuse Arseni. El are mai
multă nevoie de tine. Bătu uşurel calul
pe crupă.
 Calul se urni şi o luă în direcţia în
care era Belozerskul. Apăsându-se de
coama lui, mergea călăreţul mort. Arseni
se uita după ei, şi ei deveniră tot mai
străvezii. Se prefăcură într-un cerc mare,
care se descompuse în cercuri mici.
Cercurile pluteau, nu se ciocneau. Când
se întâlneau, treceau pur şi simplu unul
prin altul. Arseni vărsă. Picioarele nu-l
mai ţinură.
..............................
................................
................................
................................
. . . . . . . . . . . . . . . . . se gândiră: e mort,
că viu nu arată . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
................................
................................
................................
...........................
Zece zile mai târziu, Jila se apropia
de Novgorod. Mergea călare, iar al
doilea cal, fără călăreţ, mergea la trap
mărunt în urma lui. Cele patru perechi de
copite tocăneau peste măsură de
zgomotos pe pământul îngheţat. Jila
mergea fără grabă, fiindcă nu avea unde
să se grăbească. Vârându-şi mâinile în
buzunarele blănii, Jila dădu de
gramotele lui Hristofor. Le citi mişcând
din buze.
David zise: moartea păcătoşilor e
cumplită. Solomon zise: să te laude
aproapele tău, iar nu gura ta. Kirik l-a
întrebat pe vlădica Nifont: molifta o faci
peste un vas de lut pângărit ori doar
peste unul de lemn, iar celelalte trebuie
sparte? Cum peste un vas de lemn, aşa şi
peste unul de lut, şi peste unul de aramă,
şi de sticlă, şi de argint, răspunse Nifont,
peste toate se face molifta. Oricine se
ţine de fapte bune nu poate să fie fără
mulţi duşmani. Nu bogăţie aduce
prietenul, dar prietenul e bogăţie.
Prietenii ce lipsesc aminteşte-i în faţa
celor ce sunt, căci aceia, auzind asta,
ştiu că nu o să uiţi de ei. Toţi prietenii
lui Jila lipseau, şi el a trebuit să-i
amintească singur fiind.
 A deschis ochii, au spus deasupra lui
Arseni.
Şi el a înţeles că deschisese ochii.
Încâlcitura de crengi ce plutea deasupra
lui i se păru a fi în vis. În faţa lui apăru
chipul cuiva. Era aşa de mare, că
acoperea bolta aceea ciudată care plutea
peste ei. Arseni văzu fiecare zbârcitură a
feţei şi barba care încadra faţa. În barbă
s-a mişcat gura şi a întrebat:
Cum te cheamă?
Uite cum se formează sunetele, se
gândi Arseni.
Cum te cheamă? a întrebat din nou
gura.
A rostit cele trei cuvinte cu pauze,
părând a nu avea încredere în auzul celui
ce zăcea.
Ustin, a spus abia auzit Arseni. Ustin.
Faţa s-a întors către cineva. Îl cheamă
Ustin. Ce ţi s-a întâmplat, Ustine?
Arseni a obosit să se uite la faţă şi a
închis ochii. Tot trupul lui simţea fân
moale. Mâna a pipăit marginea de lemn
a căruţei.
Lasă-l, a spus altă voce. Să-l ducem
până-n satul cel mai apropiat, or vedea
acolo.
Arseni deschise iar ochii, dar
hurducăturile căruţei nu se mai simţeau.
Era frig. Zăcea pe ceva tare. Ceva ca un
lemn. Trase de sub el bucata de lemn şi
rămase îndelung cu ochii la ea. Lumină
prin uşa întredeschisă. Lumină şi un
scârţâit. Magazie de lemne.
Ridicându-se puţin într-un cot, Arseni
văzu că era gol puşcă. Lângă el se aflau
sacul lui şi nişte trenţe. După ce şovăi
puţin, Arseni întinse mâna după trenţe şi
şi-o trase imediat înapoi. I se făcuse
silă. Zdrenţele îl respingeau nu doar cu
murdăria lor. De nesuportat era gândul
că, de bună seamă, le purtase cel care îl
dezbrăcase. Care nu luase – şi asta chiar
că era jignitor – sacul cu gramotele lui
Hristofor. Învingându-şi sila, Arseni
întinse mâna spre trenţele care i se
părură a fi o cămaşă, nişte nădragi şi un
brâu.
Lui Arseni îi trebuiau nu numai haine,
ci şi încălţări, căci îi fuseseră luate şi
cizmele. După ce se răzgândi de câteva
ori, smulse coaja de pe două lemne
tăiate şi măsură bucăţile pe tălpile lui.
Ajutându-se cu dinţii, dădu cojilor forma
de care avea nevoie. Pe urmă trase din
grămada de zdrenţe brâul şi începu să îl
frece de tocul uşii. Când brâul se rupse
în două, Arseni legă scoarţele de copac
de tălpile lui. După ce se încălţă, se
surprinse că tărăgănează cu îmbrăcatul.
În ciuda tremurului care îl scutura,
adăsta cu îmbrăcatul.
Dar nu putea să iasă gol din magazie.
Arseni luă ceea ce fusese cândva o
cămaşă şi şi-o puse pe piept. După ce
şovăi puţin, îşi băgă braţele pe mâneci şi
capul pe gaură – gulerul fusese smuls.
Cămaşa atârna pe el ca o cârpă fără nici
o formă. Era decolorată, dar o mai
înviorau peticele.
Cel mai greu a fost să pună pe el
nădragii. I se părură ceva mai întregi
decât cămaşa, dar asta nu făcea decât să
înrăutăţească şi mai mult totul. După ce
îi puse pe el, Arseni se gândi că treanţa
aceea fusese atinsă de membrul
neruşinat al hoţului. Nădragii aceluia
erau ca o apropiere trupească de el, şi
Arseni se scutură de scârbă. Faptul că
fusese jefuit îl apăsa nu pentru că
rămăsese fără haine, ci pentru că se
trezise cu unele străine. Se sperie că de-
aici înainte îi va fi scârbă de propriul
său trup, şi îl podidi plânsul. Dar când îi
trecu gândul ăsta prin minte, că de-aici
înainte îi va fi scârbă de propriul său
trup, îl podidi râsul.
Din magazie, Arseni ieşi într-un loc
cu o construcţie abia începută. După ce
făcu câţiva paşi în noile sale straie, îi
spuse Ustinei:
Ştii, dragostea mea, de când am ajuns
la Belozersk, ăştia sunt de fapt primii
paşi în direcţia bună.
Magazia era în capătul unui sat.
Arseni se duse la cea mai apropiată izbă
şi bătu în uşă. În izbă locuia Andrei
Soroka cu familia lui.
Tu cine mai eşti, îl întrebă Soroka pe
Arseni.
Ustin, răspunse Arseni.
 Ustin – stai pân-oi zice amin20, râse
Soroka şi trânti uşa.
20. În original, literal: „Ustin – aşteaptă până
la botez.“
Atunci Arseni bătu la Timofei Kucea.
Timofei îl cercetă cu privirea pe Arseni
şi spuse:
O să-mi aduci păduchi, fiindcă aşa
cum te afli nu poţi să n-ai păduchi. Ori
purici. Cred că ai sacul plin de ei.
În sac erau doar gramotele lui
Hristofor, dar Arseni nu se apucă să îl
desfacă în faţa lui Timofei.
Următoarea a fost izba lui Ivan
Suhobok. Amintindu-şi de ospitalitatea
lui Avraam, Ivan nu vru să îl gonească
pe pribeag. Dar nici să îi dea drumul
înăuntru nu voi. Îl duse în celălalt capăt
al satului, la baba Evdokia, care nu se
temea nici de păduchi, nici de purici,
nici de străini.
Când intrară, Evdokia molfăia nişte
miez de pâine. Nu avea dinţi, miezul îl
molfăia cu gingiile, şi asta făcea să i se
mişte toată faţa. I se cutremura pur şi
simplu, se strângea şi se desfăcea,
ducându-te cu gândul la o punguţă veche
de piele.
După ce se uită ce se uită la faţa
Evdokiei, Ivan spuse:
Iacă-ţi, babo, un oaspete care nu
spune altceva decât că el e Ustin.
Admite că e totuşi o informaţie.
 Socot că nu e puţin lucru nici atât,
dădu din cap Evdokia.
Rupse jumătate din miez şi i-o întinse
lui Arseni:
Ia de mănâncă, Ustine.
Ivan şi Evdokia se uitară în tăcere
cum mânca Arseni.
E flămând, remarcă Ivan.
Clar, confirmă Evdokia. Păi, să
rămână.
După ce se încălzi puţin, Arseni simţi
că începe să îl mănânce capul.
Îmbrăcămintea care îi fusese pusă la
dispoziţie era plină de păduchi. La
căldură, înviaseră şi începuseră să se
târâie prin părul lui. Şezând, simţea cum
îi umblă păduchii pe gât – de jos în sus.
Arseni ştia că de scos păduchii era greu,
şi i se făcu milă de Evdokia. Nu voia să-
i facă viaţa şi mai grea. Nu trebuie să
rămân aici, hotărî el. Arseni se ridică şi
se plecă din mijloc în faţa Evdokiei.
Aceasta continuă să molfăie. Arseni ieşi
şi închise uşa în urma lui.
Îl pătrunse frigul. Se ţinea încă de
inelul uşii. Simţi dorinţa să tragă de el şi
să se întoarcă în izba caldă. Dar
coborând din pridvor înţelese că nu se
va mai întoarce. Asfinţitul, care se
lăsase devreme, era tot mai păstos.
Arseni păşea cuprins de frig şi de frică.
Nu înţelegea nici el de ce plecase de la
căldură. Îi era clar un singur lucru, că îl
aştepta – dacă avea să îl poată birui – un
drum greu. Şi nu ştia unde se află acest
drum.
Arseni mergea pe un drum de pădure,
care se făcea tot mai întunecos. Mergea
ca pe picioroange, căci picioarele nu i
se mai îndoiau de frig ce era. După
aceea a început să ningă. Era prima
zăpadă din an, şi zbura cumva nesigură.
Mai întâi au apărut fulgi singuratici, rari,
dar mari. Fiindcă erau pufoşi, părea că e
un pic mai cald. Fulgii cădeau tot mai
des şi mai des, până ce deveniră un zid
viscolit. Când a încetat viscolul a apărut
luna şi s-a luminat. Se vedea drumul la
fiecare cotitură.
Odată cu ivirea lunii, gerul parcă s-a
înteţit. Lui Arseni i se părea că luna
prelinge chiar ea frigul acela de argint
care se răspândea pe pământ. I-ar fi fost
milă de trupul care tremura, dar şi-a
amintit pe loc că trupul îi era pângărit de
veşmintele străine şi de păduchi, şi nu i-
a mai fost. Acesta deja nu mai era trupul
lui. El le aparţinea păduchilor, celui
care purtase înainte îmbrăcămintea
aceea, în sfârşit, gerului. Dar nu lui.
Parcă sunt în trup străin, se gândi
Arseni.
Oricâtă compătimire ai pentru un trup
străin, nu îi poţi simţi durerea ca pe a ta.
Arseni, care ajutase trupuri de oameni în
neputinţă, ştia asta. Chiar deprinzându-
se cu durerea străină, pentru a o uşura,
nu îi putea pătrunde niciodată
adâncurile. Iar acum era vorba despre un
trup pe care nici nu îl compătimea foarte
tare. Pe care, una peste alta, îl
dispreţuia.
Nu-i mai era frig, căci nu îi poate fi
frig cuiva care este într-un trup străin.
Dimpotrivă, simţea limpede cum (nu)
trupul său se umplea de putere şi înainta
cu încredere în întâmpinarea zorilor. Se
mira cât de apăsat îi e pasul şi cât de
largă bătaia braţelor. Pale de căldură se
ridicau de undeva de jos şi ajungeau la
capul lui. Prăbuşindu-se la pământ,
Arseni nici nu şi-a dat seama că
mişcarea lui neobosită s-a curmat.
..............................
................................
................................
................................
................................
................................
................................
................................
................................

..............................
................................
................................
................................
................................
................................
................................
................................
................................
Vreau oare să uit tot, se gândi Arseni,
şi de-acum să trăiesc ca şi cum în viaţa
mea n-ar fi nimic, ca şi cum abia m-aş fi
ivit pe lume – dar deja nu mic, ci dintr-
odată mare? Sau din toate cele trăite să
îmi amintesc doar ce e bun, căci e în
firea memoriei să se elibereze de ce e
chinuitor? Memoria mea mă părăseşte
întruna şi poate o să mă părăsească pe
veci. Dar ar fi eliberarea de memorie
iertarea şi mântuirea mea? Ştiu că nu, şi
nici nu o să-mi pun întrebarea aşa. Căci
cum să fie mântuirea mea fără mântuirea
Ustinei, care a fost cea mai mare fericire
a vieţii mele şi cea mai mare suferinţă?
Aşa că Te rog: nu-mi lua memoria, în
care e nădejdea Ustinei. Dar dacă ai să
mă chemi la Tine, ai milă: judec-o nu
după faptele noastre, ci după setea mea
de a o salva. Şi acel puţin bine pe care
l-am făcut trece-i-l ei.
..............................
................................
................................
................................
................................
................................
................................
................................
................................
Limba vacii e moale şi nu are scârbă
de păduchi. Mângâierea ei aspră ţine cât
de cât loc de căldură omenească.
Omului nu-i este lesne să aibă grijă de
cei cu păduchi şi plini de puroi. Cel care
intră poate să lase lângă bolnav o cojiţă
de pâine şi o cană cu apă, dar la o
mângâiere adevărată, fără scârbă, poţi
nădăjdui doar din partea vacii. Vaca s-a
obişnuit repede cu Arseni şi l-a socotit
al ei. Cu limba ei lungă, i-a lins de pe
păr cocoloaşele uscate de sânge şi de
puroi.
Arseni se uita ceasuri întregi la
legănarea ugerului ei şi uneori îl
nimerea cu buzele. Vaca (ce vrei cu
ugerul meu?) nu se împotrivea, deşi lua
în serios doar mulsul de dimineaţă şi de
seară. Adevărata uşurare i-o aduceau
doar mâinile stăpânei. În ele, spre
deosebire de buzele lui Arseni, era
putere, pornirea de a stoarce tot laptele,
până la ultima picătură, în tuiesul21
strâns împletit. Laptele ţâşnea din uger
într-un şiroi puternic – la început
subţire, aproape ţârâit, dar căpătând, pe
măsură ce se umplea tuiesul, abundenţă
şi anvergură. O parte din lapte se
scurgea pe degetele stăpânei.
Urmărindu-le cu privirea de două ori pe
zi, Arseni şi le amintea mai bine decât
îşi amintea faţa stăpânei. Ştia cum arată
fiecare deget în parte, dar nu le simţise
niciodată atingerea.
21. Vas cilindric din coajă de mesteacăn.
Cuvântul este împrumutat din dialectele din
nordul Rusiei.
Câteodată vaca încremenea, numai ce
ridica puţin coada (el începea să
tremure), şi chiar de sub ciucurele ei
pleoscăiau pe ţărâna grajdului turte
calde. Din când în când, turtele erau
împroşcate în toate părţile de un jet greu.
Stropii nimeriţi pe faţa lui, Arseni îi
ştergea cu o mână de fân.
..............................
................................
................................
................................
................................
................................
................................
................................
................................
Rana de la cap aproape că se
vindecase, dar apăruseră dureri de cap,
crize. Durerea nu venea de la rană, ci de
undeva din străfundurile capului. Lui
Arseni i se părea că acolo îşi făcuse loc
un vierme şi că mişcările lui stârneau
chinul atât de greu de îndurat. Cât dura
criza, îşi lua capul în mâini sau îşi apăsa
faţa de genunchi. Îşi freca cu înverşunare
capul, şi durerea exterioară stârnită
pentru o clipă lua locul celei dinăuntru.
Dar cea dinăuntru, ca şi cum s-ar fi
odihnit puţin, izbucnea imediat cu o nouă
putere. Arseni ar fi vrut să îşi despice
ţeasta în două şi, odată cu creierii, să
scoată de-acolo viermele. Îşi lovea
fruntea şi tâmplele, dar viermele care
şedea înăuntru înţelegea cât se poate de
bine că la el n-avea să ajungă.
Invulnerabilitatea îi permitea viermelui
să se obrăznicească şi să îl scoată pe
Arseni din minţi.
..............................
................................
................................
................................
................................
................................
................................
................................
................................
Îl întrebară pe Arseni cine e, dar el
tăcu. Şi descoperi cu mirare că vaca de-
alături nu mai era.
Dar unde-i vaca, l-a întrebat Arseni
pe cel mai apropiat dintre cei de faţă.
Mi-a fost un tovarăş bun şi mi-a arătat o
milă salvatoare.
Nu i-a răspuns nimeni, fiindcă cei ce
păreau de faţă lipseau. Cel mai aproape
de Arseni – mic, cocârjat, cenuşiu – s-a
dovedit a fi la o privire mai atentă braţul
plugului. Ceilalţi erau şi ei îndoiţi şi
costelivi. Gâtare de dimensiuni uriaşe
(pe ce-or călări aici?). Tălpi de sanie.
Hulube şi cumpene. Iar locul era cu totul
altul.
Interesant, îşi spuse Arseni, pipăind
sub el o roată de căruţă. Interesant,
timpul trece, iar eu zac pe o roată de
căruţă, fără să mă gândesc câtuşi de
puţin la menirea supremă a existenţei
mele.
Cu un efort, Arseni se ridică şi,
păşind moale, ieşi pe uşă. Cu pălăriile
pufoase ale acoperişurilor, se înălţară în
faţa lui izbele unui sat neştiut. Din
fiecare, fără un firicel de vânt, ieşea o
dâră de fum. I se păru că izbele erau
prinse prin fumul lor de cer, toate la fel.
Pierzând mobilitatea proprie fumului,
firele de legătură căpătaseră o rezistenţă
neobişnuită. Acolo unde erau o idee mai
scurte decât era nevoie, casele se
ridicau cu câţiva stânjeni. Uneori se
legănau. În asta era ceva nefiresc, şi pe
Arseni îl luă ameţeala. Apucându-se de
uşorul uşii, spuse:
Legătura cerului cu pământul nu e aşa
simplă cum, după cât se vede, s-au
obişnuit să creadă în satul ăsta. O
asemenea concepţie despre lume mi se
pare din cale-afară de mecanicistă.
Făcând să scârţâie zăpada proaspăt
căzută, Arseni plecă din sat. După o
vreme, zgomotul acela îi atrase atenţia,
şi îşi privi picioarele care scârţâiau:
erau în opinci din coajă de tei.
Dar înainte erau din coajă de
mesteacăn, îşi aminti Arseni. Poftim, ce
prefaceri.
Pe spate i se bălăbănea sacul cu
gramotele lui Hristofor.
 Arseni mergea din sat în sat, iar
memoria nu-l mai lăsa. Capul îl durea
mai puţin, uneori nici nu-l durea. La
orice întrebare, Arseni răspundea că el e
Ustin, fiindcă numai asta i se părea în
acel moment esenţial. Dar şi aşa era
limpede pentru oricine ce fel de om era
şi ce ajutor i se putea da. Arseni nu mai
era Arseni cel de dinainte. În timpul
peregrinărilor sale căpătase înfăţişarea
aceea care nu mai necesita nici o
lămurire. Fără o vorbă, îl lăsau în
magazie (grajd) – ori nu-l lăsau. Din
izbele calde aduceau pentru el o bucată
de pâine – ori nu aduceau. Cel mai
adesea, aduceau. Şi el a înţeles că viaţa
fără cuvinte e posibilă.
Arseni nu ştia în ce direcţie – şi, de
fapt, dacă în una singură – se mişcă. La
drept vorbind, nici nu avea nevoie de o
direcţie, fiindcă el nu se îndrepta
niciunde. Nici nu ştia cât timp trecuse de
când părăsise Belozerskul. Judecând
după înmuierea gerurilor, era spre
primăvară. De altminteri, nici asta nu îl
preocupa în mod special. Trăind acum în
trup străin, Arseni se deprinsese cu
gerurile. Când îi dădură în satul Krasnoe
un zăbun găurit tot, dar cald, nici nu mai
era sigur dacă lucrul acela îi era de
trebuinţă. În satul Voznesenskoe lăsă
zăbunul lângă o izbă, spunându-i Ustinei:
Ştii, cu toate catrafusele astea, nu ne
înălţăm noi în urma Mântuitorului care s-
a înălţat. Omul, draga mea, are multe
lucruri şi legături care îl trag în jos.
Dacă te îngrijorezi pentru sănătatea mea,
îţi comunic cu bucurie că vine deja
primăvara – fie ea şi rece acum – care
încălzeşte.
Umblând pe drumurile care se
înmuiaseră, dar nu se dezgheţaseră încă
de tot, Arseni simţea fără greş venirea
primăverii. Îşi aminti bucuria pe care o
simţea în viaţa trecută când se schimba
aerul. Când razele soarelui se revărsau
cu putere şi le simţea căzându-i pe faţă.
Odată şi-a văzut chipul într-o băltoacă
primăvăratecă, şi a început să plângă.
Părul încâlcit nu mai avea culoare. Din
obrajii surpaţi cădea în smocuri barba.
Nici nu mai era barbă, ci un puf lăsat în
jos, lipit pe alocuri de piele, iar pe
alocuri atârnat în ţurţuri. Arseni nu se
plângea pe el, ci timpul care trecuse.
Înţelesese că el nu avea să se mai
întoarcă. Nici nu era convins că
pământul acela pe care supravieţuise în
primăverile trecute mai exista. Cu toate
acestea, el era la locul lui.
Plângând, Arseni intră în oraşul
Pskov. Acesta era cel mai mare dintre
oraşele văzute de el. Şi cel mai frumos.
Nu îi ştia numele, pentru că nu întreba pe
nimeni cum se numeşte. Locuitorii
Pskovului, ca locuitori ai unui oraş mare
ce erau, nu îl întrebau nici ei nimic pe
Arseni, şi pe el asta îl bucura. Se gândea
că aici se putea pierde.
Mergea în lungul zidului cetăţii şi se
minuna de soliditatea lui. După un zid ca
ăsta, se gândea Arseni, pare-se că se
trăieşte în pace şi tihnă. E greu de crezut
ca un vrăjmaş din afară să biruie zidul
cetăţii. Nu îmi imaginez o scară mobilă
suficient de mare pentru aceste ziduri.
Sau, să zicem, nişte dispozitive capabile
să străpungă aşa o grosime. Dar (Arseni
îşi dădu capul pe spate şi i se păru că
zidul începe să se lase încet pe el), nici
un zid ca ăsta nu face să dispară
pericolul vrăjmaşului dinăuntru, de s-a
ivit în spatele lui. Atunci se poate spune
că mai rău de-atât nu se poate: iată deja
o situaţie cu adevărat critică.
Zidul îl duse pe Arseni la râul
Velikaia. Pe el mai pluteau încă sloiuri,
dar în general râul se eliberase de
gheaţă. Pe mal, podarii chemau la podul
plutitor. Arseni simţi că e atras de malul
celălalt, şi păşi şi el pe podul plutitor.
Plătişi pentru traversare, îl întrebă
unul dintre podari.
Arseni nu răspunse.
Nu-i cere bani, i se spuse podarului,
că ai în faţă un om al lui Dumnezeu, nu
vezi?
Văd, confirmă podarul, dar am
întrebat aşa, pentru orice eventualitate.
Se sprijini cu prăjina în mal, şi podul,
scrâşnind cu fundul pe nisip, se
desprinse. În mijlocul râului, Arseni
ridică capul. De după zidul cetăţii se
arătară cupolele care până atunci nu se
vedeau. Soarele la asfinţit le făcea de
două ori mai puternică strălucirea de
aur. Dar când bătu clopotul cel mare
deveni limpede că el suna din apă, căci
cupolele de pe apă erau mai vii decât
cele de pe cer. Tremurul lor mărunt
reflecta puterea sunetului produs.
Coborând de pe pod, Arseni admiră
îndelung priveliştea ce se deschidea în
faţa lui.
Ştii, dragostea mea, pur şi simplu m-
am dezobişnuit de frumos în viaţă, îi
spuse el Ustinei. Iar el se lasă
descoperit atât de neaşteptat când treci
râul, încât nici nu mai găsesc cuvinte. Şi
uite, de o parte a râului sunt eu, numai
bube şi păduchi, iar de cealaltă –
frumuseţea asta. Şi cu toată nimicnicia
mea, sunt bucuros să-i recunosc măreţia,
căci în felul ăsta parcă iau parte la
facerea ei.
Dar când coborî întunericul, Arseni o
luă agale pe mal. În cele din urmă se
lovi de un zid. Merse de-a lungul zidului
şi zări în el o spărtură îngustă.
Întunericul din ea era şi mai compact
decât întunericul din jur. Pipăind
marginile spărturii, Arseni trecu prin ea.
În faţa lui licăriră câteva candele. În
lumina lor posomorâtă se ghiceau
contururi de cruci. Era un cimitir. Şi
totuşi, ce loc minunat, se gândi el. Mai
bine de-atât nici nu e de închipuit. E
chiar ce trebuie în clipa asta. Luă o
candelă şi îşi ţinu mâna deasupra ei.
Căldura îi trecu prin tot trupul. Arseni
îşi puse sacul sub cap şi adormi. În somn
mai tresărea, şi atunci sub obrazul lui
foşneau gramotele lui Hristofor.

Îl trezi cântul păsărilor. Era o

adevărată cântare de primăvară, deşi
venirea primăverii nu era încă vizibilă.
Pe unele morminte era zăpadă. Păsările
dădeau o mână de ajutor la topirea ei.
Sub cântul lor, zăpada se prefăcea în apă
şi se strecura la răposaţi, ducându-le şi
lor fericita veste că e primăvară.
Primăvara venea mai repede la Pskov
decât la Belozersk. Cei din Belozersk îi
socoteau întotdeauna pe cei din Pskov
sudici. Şi la fel îi socotesc şi în ziua de
astăzi.
Cimitirul în care şi-a petrecut noaptea
Arseni era mânăstiresc. Şi-a dat seama
de asta după ce a văzut umblând prin
cimitir măicuţe. Când surorile l-au
întrebat cine e, Arseni a zis după
obiceiul lui că îl cheamă Ustin. Mai
mult, fireşte, nu le-a spus. Surorile i-au
spus însă că se află pe pământul
mânăstirii de maici Ioan
Înaintemergătorul. Nu au fost sigure că
Arseni le-a înţeles. După ce s-au sfătuit,
i-au adus o strachină cu supă de peşte.
După ce Arseni a mâncat supa, l-au luat
de mână şi l-au scos în afara gardului.
Arseni a rătăcit toată ziua pe malul
râului Velikaia. Văzând podul plutitor
care se apropia, s-a hotărât să traverseze
râul înapoi. De data asta, podarul nu i-a
cerut bani. A spus:
Pluteşte de vrai, om al lui Dumnezeu.
Crez că e lucru bun că iaşti aci.
Pe malul celălalt îl întâmpină nebunul
întru Hristos Foma.
Aha, strigă Foma, văd că tu eşti cel
mai adevărat nebun întru Hristos.
Adevărat. Fii liniştit, în privinţa asta am
un miros clasa-ntîi. Dar ştii tu, prietene,
că fiecare parte a pământului Pskovului
ţine doar un nebun întru Hristos?
Arseni tăcea. Atunci nebunul întru
Hristos Foma îl apucă de braţ şi îl trase
după el. Aproape că alergau de-a lungul
zidului cetăţii, şi Arseni nu întrezărea
nici o posibilitate de a opri această
acţiune: Foma se arăta foarte
perseverent. În faţa lor se ivi încă un
râu. Era Pskova, care îşi ducea apele în
râul Velikaia.
Acolo, dincolo de Pskova, a spus
nebunul întru Hristos Foma, trăieşte
nebunul întru Hristos Karp. E sărac la
vorbă şi nu e pretenţios. Uneori îşi
anunţă întruna numele: Karp, Karp,
Karp. E un om foarte respectabil. Cu
toate astea, o dată pe lună în medie
trebuie să-i stâlcesc moaca. Asta se
întâmplă în zilele când traversează râul
şi vine în oraş. Că eu, aplicându-i
nebunului întru Hristos Karp una de să-i
dea sângele, îl stimulez să nu părăsească
Zapskovie. Partea ta, îi bag eu în cap, e
Zapskovie. Fără tine, bagă la cap, ea
rămâne orfană, în timp ce în partea mea
de oraş se produce, frate, un excedent.
Iar excedentarismul este un lucru rău şi
duce la pustiirea spiritului… Nu treci
prin apă fără să te uzi!
Nebunul întru Hristos Foma îşi
încrucişă braţele pe piept şi se uită pe
malul celălalt. De acolo îl ameninţă cu
pumnul pe nebunul întru Hristos Karp.
 Ameninţă, împuţitule, ameninţă, strigă
fără răutate nebunul întru Hristos Foma.
Apăi de te mai prinz o dată aci, îţi
scurtez fără milă membrele. Ia să vezi,
cum piere fumu’ o să pieri.
Mă iau drept nebun întru Hristos, îi
spuse Arseni Ustinei.
Dar drept ce să te iau, se miră Foma.
Uită-te la tine, Arsenie. Tu chiar eşti
nebun întru Hristos, vasăzică, alege
traiul zbuciumat şi dispreţuit de oameni.
Şi el ştie numele meu de botez.
Foma izbucni în râs:
Dar cum să nu-l ştiu, când el e scris
pe fruntea oricărui om botezat? Uite, să
ghicesc numele de Ustin, fireşte, e mai
complicat, dar acela îl spui tu singur
tuturor. Aşa că, dragul meu, arată-te
nebun întru Hristos, nu te sfii, altfel,
oricât te-ar venera, până la urmă li se
acreşte. Admiraţia lor nu e compatibilă
cu ţelurile tale. Adu-ţi aminte cum a fost
la Belozersk. De aşa ceva ai nevoie?
Cine e acesta care ştie tainele mele?
Arseni se întoarse către Foma:
Cine eşti?
Ei, poveşti, răspunse Foma. Întrebi de
lucruri secundare. Iar eu îţi spun ce e
principal. Întoarce-te la Zavelicie, unde
în viitoarea piaţă Komsomolskaia se
află mânăstirea Ioan Înaintemergătorul.
La cimitirul mânăstiresc presupun că ai
înnoptat deja azi. Rămâi acolo şi crede:
la mânăstirea asta putea fi Ustina.
Presupun că pur şi simplu n-a ajuns până
acolo. În schimb, ai ajuns tu. Roagă-te –
pentru ea şi pentru tine. Fii ea şi tu în
acelaşi timp. Dă-ţi în petic. Să fii
cucernic e uşor şi plăcut, fii deci
insuportabil. Nu-i lăsa pe pskoveni să
doarmă: sunt leneşi şi lipsiţi de
curiozitate. Amin.
Foma îşi luă avânt şi îl lovi pe Arseni
în faţă. Arseni se uită tăcut la el, simţind
cum sângele din nas îi curge pe bărbie şi
pe gât. Foma îl îmbrăţişă, şi faţa lui
începu să sângereze şi ea. Foma spuse:
Dându-te Ustinei, tu, eu ştiu, îţi
istoveşti trupul, dar renunţarea la trup nu
e încă tot. Tocmai asta, prietene, poate
să ducă la trufie.
 Dar ce aş mai putea face, se gândi
Arseni.
Fă mai mult, îi şopti chiar în ureche
Foma. Renunţă la personalitatea ta. Ai
făcut deja primul pas numindu-te Ustin.
Dar acum renunţă cu totul la tine.

Chiar din ziua aceea, Arseni se instală

la cimitir. Lângă un zid văzu doi stejari
îngemănaţi, şi ei deveniră primul perete
al noii lui case. Al doilea perete deveni
zidul mânăstirii. Al treilea perete îl făcu
chiar Arseni. Mergând de-a lungul
râului, adună buşteni găsiţi pe-acolo,
cărămizi de pe la case dărâmate, resturi
de plase şi multe alte lucruri
indispensabile pentru construcţii. De un
al patrulea perete Arseni nu avu nevoie:
în locul lui era intrarea.
Această muncă era urmărită de maici,
dar nu i-au spus un cuvânt lui Arseni. Şi
nici ele n-au auzit vreun cuvânt din
partea lui. Construcţia se făcu cu acordul
tacit al ambelor părţi. Când a fost
terminată, la casa lui Arseni a venit,
însoţită de câteva surori, stareţa
mânăstirii. Văzându-l pe Arseni culcat
pe iarba galbenă de anul trecut, ea a
spus:
Cel trăitor aci are de pat pământul şi
de învelitoare cerul.
Da, o astfel de construcţie nu se poate
numi completă, au întărit surorile.
Adevărata casă el şi-o construieşte,
pur şi simplu, în ceruri, a spus stareţa.
Roagă-te Domnului pentru noi, om al lui
Dumnezeu.
La porunca stareţei, îi aduseră lui
Arseni o strachină cu caşă. Cum simţiră
căldura străchinii, mâinile lui se
descleştară. Strachina căzu cu un zgomot
surd, dar nu se sparse. Iarba înghiţi încet
caşa. Se vedea cum prin zdrenţele ei
galbene răzbăteau deja primele fire
verzi.
Şi verdeaţa asta, îi spuse Arseni
Ustinei, are nevoie de hrană. Să crească
şi să-l proslăvească pe băiatul nostru.
Şi nu o dată după aceea îi aduseră
caşă, şi de fiecare dată se întâmplă cu ea
acelaşi lucru. Arseni mânca doar ce-i
lăsa iarba. Scotea cu grijă resturile de
mâncare din iarbă trecându-şi degetele
prin ea, ca o greblă. Uneori, câinii intrau
în goană prin spărtură în cimitir şi
lingeau caşa cu limbile lor lungi şi roşii.
Arseni nu gonea câinii, fiindcă înţelegea
că şi ei trebuie să mănânce. În afară de
asta, ei îi aminteau de lupul copilăriei
lui. Hrănindu-i, parcă îl hrănea şi pe el.
Memoria lui. Câinii mâncau ceea ce nu
reuşise cândva să mănânce lupul. Când
plecau, Arseni striga în urma lor cuvinte
de rămas-bun şi îi ruga să-i transmită
lupului salutări.
Sunteţi de acelaşi neam, striga Arseni,
şi cred că ştiţi cum se face.
Văzând particularităţile felului de a
mânca al lui Arseni, surorile au început
să îi pună mâncarea pe iarbă. El se
înclina, dar fără să se întoarcă spre ele,
iar când plecau nu le petrecea cu
privirea. Se temea să nu distingă pe
chipurile celor venite la el trăsăturile
Ustinei.
În primele săptămâni ale vieţii lui la
Pskov, Arseni se scula în zori şi pleca
să colinde prin Zavelicie. Era atent la
oamenii care trăiau acolo. Oprindu-se, îi
fixa cu privirea aparte a celui a cărui
mentalitate diferă de cea unanimă. Se
uita peste garduri. Se sprijinea cu
fruntea de geamuri şi observa viaţa
intimă a locuitorilor Pskovului. În
general, ea nu îi insufla bucurie.
În casele din Zavelicie era fum
amestecat cu aburi. Acolo uscau hainele
şi fierbeau ciorba. Acolo băteau copiii,
strigau la bătrâni şi se grămădeau în
spaţiul comun al izbei. Înainte de a
mânca şi a dormi se rugau. Uneori se
prăvăleau să doarmă fără să se roage –
trudiseră până rămăseseră sleiţi. Sau
băuseră. Picioarele, în cizme, şi le
aruncau pe zdrenţele aşternute de femei.
Sforăiau de mama focului. Îşi ştergeau
saliva scursă în somn şi goneau muştele.
Cu un zgomot de răzătoare îşi treceau
mâna peste faţă. Înjurau de mamă.
Stricau aerul cu vânturile lor. Toate
astea fără să se trezească.
Umblând pe străzile Zaveliciei,
Arseni arunca pietre în casele oamenilor
cuvioşi. Pietrele loveau bârnele cu un
zgomot surd de lemn. Din case ieşeau
locatarii lor, şi Arseni li se înclina
făcându-şi semnul crucii. Dar la casele
oamenilor desfrânaţi ori care nu se
purtau cum se cuvine, Arseni se ducea
aproape de tot. Se lăsa în genunchi,
săruta pereţii acestor case şi spunea
ceva încet. Şi mulţi se mirau de cele ce
făcea Arseni, şi atunci nebunul întru
Hristos Foma spunea:
Dar, dacă stăm să ne gândim, ce e de
mirare aici? Fratele nostru Ustin are
deplină dreptate, căci pietrele le aruncă
doar în casele oamenilor cuvioşi. Din
casele acestora, îngerii au alungat
diavolii, iar diavolii se tem să intre
înăuntru şi se agaţă, după cum arată
practica, de colţurile caselor. Nebunul
întru Hristos Foma arătă spre una dintre
case. Vedeţi numeroşii diavoli pe la
colţuri?
Nu vedem, răspunseră cei adunaţi.
Dar el vede. Şi aruncă în ei cu pietre.
Dar la oamenii nevrednici diavolii stau
în casă, fiindcă îngerii, daţi spre
păstrarea sufletului omenesc, nu pot trăi
acolo. Îngerii stau lângă casă şi plâng
sufletele căzute. Iar fratele nostru Ustin
se adresează îngerilor şi îi roagă să nu
lase neluată în seamă ruga lui, pentru ca
sufletele să nu piară definitiv. Dar voi,
fii de căţea, credeţi că el vorbeşte cu
pereţii…
Printre cei care îl ascultau, nebunul
întru Hristos Foma îl zări pe nebunul
întru Hristos Karp. Karp îşi expunea faţa
la soare. Îl asculta pe Foma şi surâdea
aiurea. Savura ziua caldă de primăvară
şi propria prezenţă în această parte a
oraşului. Interceptând privirea mânioasă
a lui Foma, Karp îşi aminti că a încălcat
interdicţia. Încercă să se fofileze, deşi
era conştient că acest demers nu era
dintre cele mai lesnicioase. Năzuind să
se strecoare spre podul peste Pskova,
Karp începu să ocolească mulţimea de
paşi în mişcare. Avea impresia că
deplasarea într-o rână era de natură să-i
ascundă adevăratele intenţii. Câteva
clipe mai târziu observa deja că între el
şi pod era Foma.
Karp, Karp, Karp, începu să plângă
cu suspine nebunul întru Hristos Karp şi,
mărind pasul, se deplasă în partea
opusă.
Dar nebunul întru Hristos Foma se
dovedi mai iute decât nebunul întru
Hristos Karp. Cu o pocnitură nefiresc de
sonoră, palma lui se prăvăli pe grumazul
agresorului.
Mă puteam oare aştepta la altceva din
partea lui, strigă Karp şi o luă la fugă în
direcţia podului.
Foma îl zorea cu ghionţii lui.
Ajungând la jumătatea podului, Karp se
opri. Când urmăritorul se apropie,
fugarul îşi luă avânt şi îi arse una
zdravănă. Nebunul întru Hristos Foma o
încasă blajin, căci acesta era deja
teritoriul nebunului întru Hristos Karp.

Voi sunteţi prietenii mei de nădejde în

lupta cu carnea, le spuse Arseni
tânţarilor. Voi nu lăsaţi carnea să-mi
dicteze condiţiile ei.
Pe malul râului Velikaia, unde se afla
mânăstirea, ţânţarii erau puhoi. Iar după
zidul cimitirului, unde nu ajungea vântul
de pe mal, ţânţarii erau chiar mai mulţi
decât lângă apă. Aşa de mulţi nu mai
văzuse nimeni. Sugătorii de sânge erau
produsul primăverii neobişnuit de calde.
Neacoperite la omul din Evul Mediu
erau numai faţa şi palmele, dar şi atât s-
a dovedit de-ajuns pentru a-i face pe
locuitorii Pskovului să îşi piardă
răbdarea. Ei se scărpinau, scuipau în
palme şi îşi ungeau cu salivă pielea,
socotind că în felul acesta îşi uşurează
suferinţele pricinuite de pişcături.
Nemulţumindu-se cu părţile descoperite
ale corpului, turbatele insecte muşcau
chiar şi printr-o îmbrăcăminte mai plină.
Dar pe Arseni nu îl supărau ţânţarii.
În nopţile umede şi calde, când aerul se
transforma într-o amestecătură
ţârâitoare, el se dezbrăca la piele şi se
aşeza pe piatra de mormânt din faţa
casei lui. Trecându-şi mâna pe trup,
încerca o senzaţie neobişnuită. I se părea
că pielea i se acoperise, ca lui Esau, cu
un păr des. Când îl atingea, părul se
transforma în sânge. În întuneric, Arseni
nu vedea sângele, dar îi simţea mirosul
şi auzea zgomotul insectelor strivite. Dar
de cele mai multe ori nu le dădea
atenţie, pentru că în timpul veghilor lui
nocturne se ruga intens pentru Ustina.
Stătea aşa numai în partea cu întuneric
a zilei, care, chiar dacă era scurtă, era
suficientă pentru a fi lăsat fără pic de
sânge. Dar Arseni nu rămânea fără
sânge. Ori ţânţarii se săturaseră de
sângele lui, ori – dată fiind neobişnuita
generozitate a lui Arseni – sugătorii de
sânge se hotărâseră să manifeste
reţinere; fapt e că statul noaptea nu i-a
luat viaţa. Nu o dată, dimineaţa a fost
găsit fără suflu, dar mereu îşi revenea în
cele din urmă.
Scoase veşmintele pieritorilor şi puse
straiul seninătăţii, spunea în astfel de
zile stareţa, întorcându-şi faţa de la
goliciunea lui.
Cu trecerea timpului, ţânţarii deveniră
mai puţini, dar veghea de noapte a lui
Arseni nu încetă. Nici nu putea să
înceteze, fiindcă noaptea rămânea pentru
el singurul timp liniştit pentru rugăciune.
Ziua era plină de griji şi de nelinişti.
 Arseni dădea un ocol Zaveliciei şi
urmărea cum decurge viaţa locului.
Arunca pietre în diavoli şi vorbea cu
îngerii. Ştia de toate botezurile,
cununiile şi prohodurile. Ştia de
naşterea unor suflete noi în Zavelicie.
Stând lângă casa celui nou născut, îi
prevedea soarta. Dacă i se prevedea o
viaţă lungă, Arseni râdea. Dacă îi era
sortit să moară curând, Arseni plângea.
Pe atunci nimeni, în afară de nebunul
întru Hristos Foma, nu ştia de ce râdea
şi de ce plângea Arseni. Dar Foma nu se
grăbea să lămurească pe nimeni şi,
oricum, se afla rar în Zavelicie.
Odată, nebunul întru Hristos Foma a
venit în Zavelicie şi i-a cerut lui Arseni
să îl urmeze peste râu.
Am nevoie să mă consult cu tine, i-a
spus el lui Arseni. Cazul nu e dintre cele
mai simple, altfel nu te-aş duce în partea
mea de oraş.
Sotnicului22 Perejoga i se îmbolnăvise
pruncul Anfim. Zăcea în leagănul lui şi
se uita tăcut în sus. În ritmul legănatului
său mut se mişcau zece perechi de ochi.
Leagănul lui Anfim era înconjurat de
rudele apropiate. Când Arseni l-a luat în
braţe, copilul a început să ţipe cu
disperare. Ochii lui Arseni s-au umplut
de lacrimi şi l-a pus pe Anfim la loc în
leagăn. S-a culcat pe podea. Şi-a
încrucişat mâinile pe piept. A închis
ochii.
 22. Comandant al unei sotnii (unitate de
cavalerie căzăcească, compusă din o sută de
oameni).
Fratele nostru Ustin vede că pruncul
va muri, a spus nebunul întru Hristos
Foma. Medicina e neputincioasă.
Anfim a încetat să respire spre seară.
Despărţindu-se de Arseni la podul
plutitor, nebunul întru Hristos Foma l-a
pocnit zdravăn.
Asta pentru că te-ai arătat pe teritoriul
meu. Dar aşa ţi-e mai uşor, îm?
La mijlocul râului, Arseni a dat din
cap. Fireşte, mai uşor. În semiîntuneric
se vedea cum din încreţiturile râului
ţâşneau scântei palide. Un snop, cel mai
mare, se mişca încet pe coama unui val,
şi Arseni se gândi că era sufletul
copilaşului care murise, ieşit din micul
trup la miezul nopţii.
Trei zile mai ai de petrecut aici, îi
spuse sufletului Arseni. Se obişnuieşte
să se considere că în primele trei zile
sufletele stau acolo unde au trăit. Ştii,
Pskov e un oraş frumos, atunci de ce să
nu părăseşti lumea chiar de-aici? Uită-
te: în casele de pe malul râului s-au
aprins luminile, acolo se pregătesc de
somn. Dar cerul mai e încă luminat la
apus. Pe el au încremenit nori cu margini
neregulate, purpurii. N-au de gând să se
mişte până dimineaţă. Vântul proaspăt
de seară face să tremure mărunt teii.
Într-un cuvânt, e o seară caldă de vară.
Tu părăseşti toate astea, şi poate ţi-e
frică. Doar, când m-ai văzut, ai strigat
tocmai de frica asta, aşa-i? Înfăţişarea
mea ţi-a spus că moartea e aproape. Dar
nu te teme. Ca să nu te simţi singur, am
să petrec aceste trei zile cu tine, vrei?
Eu stau la cimitirul mânăstirii, e un loc
foarte liniştit.
Şi Arseni duse sufletul lui Anfim la
cimitir.
Citi molifte trei zile şi trei nopţi. La
sfârşitul celei de a treia zile, buzele lui
Arseni nu se mai mişcau deja, dar
sentimentul de dragoste faţă de copil nu
slăbi. Şi el îi spuse lui Arseni:
veghează. Îi spuse: dacă te aşezi pe
pământ, o să adormi. Arseni nu se aşeză,
dar îşi dădu voie să se sprijine cu
coatele de stejarii îngemănaţi care erau
un perete al casei lui. Nu voia să lase
copilul singur cu moartea lui.
Luându-şi rămas bun de la sufletul lui
Anfim, Arseni şopti:
Ascultă, vreau să te rog ceva. Dacă o
să întâlneşti acolo un băieţel, el e şi mai
mic decât tine… O să-l recunoşti uşor,
nu are nici măcar nume. E fiul meu. Să-
i… Arseni se rezemă cu fruntea de stejar
şi simţi cum se pătrunde de lemnozitatea
lui. Să-l săruţi din partea mea. Doar să-l
săruţi.
 Dimineaţa nebunului întru Hristos
Karp începea aşa. Punându-şi mâinile la
spate, stătea în picioare lângă casa
calacinicului23 Samson.
23. Cel care face colaci.
Karp, Karp, Karp, le spunea nebunul
întru Hristos Karp trecătorilor.
Când Samson ieşea pe uliţă cu taraba
de gât, Karp înhăţa cu dinţii un colac
pentru amiază şi o lua la fugă. Pentru
cineva care ţinea în gură un colac, fugea
foarte repede. De nevoie, tăcând. Fără
să-şi desfacă mâinile de la spate. După
nebunul întru Hristos fugeau oameni
neavuţi, care ştiau că în cele din urmă
colacul avea să cadă. Când colacul
cădea, îl culegeau de pe jos. Ceea ce îi
rămânea nebunului întru Hristos în gură
era hrana lui zilnică.
Calacinicul Samson nu fugea după
nebunul întru Hristos Karp. Chiar dacă
ar fi vrut să fugă, nu era posibil cu
taraba lui grea. Dar el nu voia să fugă.
Nu se supăra pe nebunul întru Hristos
Karp. Fiindcă după întâlnirea cu nebunul
întru Hristos avea vânzare bună şi
colacii lui se isprăveau foarte repede.
Dar dacă nebunul întru Hristos întârzia
fiind ocupat, calacinicul Samson îl
aştepta cu răbdare lângă casa lui din
Zapskovie.
Nu la fel era şi calacinicul Prohor din
Zavelicie. Omul era cam posomorât şi
nu avea chemare pentru desfacerea
colacilor. Întrucât Zavelicie se afla în
sfera sa de responsabilitate, lui Arseni i
s-a întâmplat să se ciocnească de
calacinicul Prohor. Asta s-a petrecut la
sfârşitul verii.
Văzându-l pe Prohor cu colacii lui, lui
Arseni i se strânse sufletul. El se uită
ţintă la Prohor, şi privirea îi devenea tot
mai amară.
Ce vrei, nebunule, întrebă Prohor.
Fără să rostească o vorbă, Arseni izbi
fundul tarabei. Colacii săriră ca unul de
pe tarabă şi căzură în praf. Trecătorii ar
fi vrut să scuture colacii şi să îi ia, dar
Arseni nu i-a lăsat. El a început să rupă
în bucăţele produsele calacinicului
Prohor, să le dea cu piciorul şi să le
tăvălească prin praf. Când colacii se
prefăcură în cocoloaşe murdare, Prohor
păru a-şi veni în fire. Înaintă încet spre
Arseni, şi fiecare pumn al lui era ca un
colac. Fără vreun zvâcnet deosebit, îl
lovi pe Arseni cu pumnul în faţă. Arseni
căzu la pământ, şi calacinicul dădu cu
picioarele în el.
Nu te atinge de el, e omul lui
Dumnezeu, începură să strige trecătorii.
Dar când mi-a împrăştiat colacii tot al
lui Dumnezeu era? Dar când i-a tăvălit
prin praf tot al lui Dumnezeu era?
La fiecare întrebare, calacinicul
Prohor dădea cu piciorul în Arseni.
Aceste lovituri îl făceau pe cel care era
la pământ să zboare ca o grămadă de
trenţe. Se prea poate că asta şi era, o
grămadă de trenţe, căci trup aproape că
nu mai era în ele. Cu un urlet,
calacinicul sări pe spinarea lui Arseni
cu amândouă picioarele, şi toţi auziră
pârâitul coastelor. Atunci bărbaţii se
aruncară pe calacinicul Prohor şi îi
întoarseră braţele la spate. Unul i le legă
cu cureaua lui. Prohor cel zdravăn
încercă să scape din mâinile celor care
îl legaseră şi să se repeadă din nou la
Arseni.
Pleacă, omul lui Dumnezeu, îi spuseră
lui Arseni cei din jur.
Dar Arseni nu plecă. Nici nu mişcă.
Zăcea cu braţele răşchirate, şi sub părul
lui se lăţea o baltă închisă la culoare.
Toţi se uitau la calacinicul Prohor, care,
pe neobservate, se potoli. Dinspre podul
plutitor venea nebunul întru Hristos
Foma.
De-acu n-o să ţi se mai zică calacinic,
ci culacinic24, strigă Foma la Prohor. Iar
vouă, căcăcioşilor (îi cuprinse cu
privirea pe cei prezenţi) vă aduc la
cunoştinţă următoarele fapte. Noaptea
trecută, acest ins s-a împreunat cu
nevastă-sa. Pe urmă, fără să se spele, a
frământat aluatul şi şi-a făcut colacii. De
dimineaţă a vrut să îşi vândă spurcatul
produs pravoslavnicilor, şi de n-ar fi
fost fratele Ustin, ca popa le vindea.
24. De la kulak – pumn.
 Adevărat? au întrebat cei de faţă.
Calacinicul Prohor nu a răspuns, dar
tăcerea lui era şi ea un răspuns. Toţi
ştiau că nebunul întru Hristos Foma
spune numai adevărul. Pe Prohor au
hotărât să îl ducă la închisoarea de
pământ25. Pedeapsa o amânară până avea
să se lămurească soarta lui Arseni.
Spuseră:
25. Groapă în care erau ţinuţi datornicii,
ostaticii etc.
De-o muri omul lui Dumnezeu, al tău
are să fie ăst păcat.
Iar pe Arseni îl puseră pe o rogojină
şi plecară la mânăstirea Sfântul Ioan.
La porţile mânăstirii îi întâmpinară
surorile plângând, căci ajunseseră să se
ataşeze de Arseni. Ştiau deja de
nenorocirea întâmplată. Apucând
marginile rogojinii, surorile îl purtară cu
grijă pe Arseni prin mânăstire, ca să nu
îi pricinuiască durere. Dar Arseni nu
avea dureri: el nu simţea nimic. Surorile
îl purtau silindu-se să păşească mărunt
şi toate odată, dar capul lui Arseni se
bălăngănea uşor.
Stareţa a spus:
Tu eşti străin printre ai tăi, toate le-ai
îndurat cu bucurie de dragul lui Hristos,
căutând vechea patrie pierdută.
Stareţa avea faţa acoperită cu braţele
şi glasul îi suna surd, dar desluşit.
Eliberară pentru Arseni una dintre
chiliile îndepărtate, unde prezenţa
bărbătească nu putea să tulbure pe nici
una dintre pelerine. Cât despre surori,
pe ele nu le tulbura, pentru că nebunul
întru Hristos Ustin era în ochii lor
asexuat şi până la un punct imaterial.
Ducându-l pe bolnav în chilia cea
îndepărtată, ele sperau însănătoşirea lui
şi se pregăteau pentru sfârşitul lui.
Trebuie să constatăm cu durere, a
spus stareţa, că traumele suferindului
sunt puţin compatibile cu viaţa. De
altfel, pentru fratele nostru Ustin moartea
nu este ceva absolut necunoscut: fratele
nostru Ustin a murit în sine încă în viaţă
fiind. Fericit nebunul întru Hristos Ustin
de-i acu’ demn de plâns, omul interior
înnoi-se-va într-însul. După ce făr’ de
casă vieţui, ăst frate al nost’ în cer şi-o
face sălaş.
Pentru cazul că deznodământul avea
să fie moartea, surorile i-au menit lui
Arseni acel loc de lângă zidul
cimitirului unde se aciuase el încă în
primăvară. Sălaşul lui Arseni li se părea
a fi deja aproape un cavou. O
construcţie confortabilă şi pusă la punct.

Dar Arseni a supravieţuit. După

câteva zile şi-a recăpătat cunoştinţa şi
coastele lui au început încet-încet să se
refacă. Le simţea lipirea la fel de viu pe
cât le simţise frângerea. Ea nu se auzea,
dar era neîndoielnică.
Surorile îl hrăneau cu linguriţa. El
deschidea gura în tăcere, şi pe obraji îi
curgeau lacrimi. Lacrimi curgeau şi pe
obrajii surorilor. Ca să îl spele pe
Arseni, care nu se ridica, l-au chemat pe
podarul Vlas.
Pe întâi septembrie, la Arseni a venit
nebunul întru Hristos Foma şi l-a
felicitat pentru Anul Nou. I-a adus în dar
un şobolan mort. Foma îl ţinea de coadă,
şi şobolanul se legăna trist.
Punând şobolanul la căpătâiul lui
Arseni, nebunul întru Hristos Foma îi
apăsă labele dinainte pe faţa bolnavului,
căruia i se adresă astfel:
 Mă bucur din suflet, colega, că nu ai
luat asta ca pe ceva dezolant. Deşi totul
concura să fie aşa. Te felicit cu ocazia
anului nou 6967, pe care noi îl
sărbătorim după vechea datină în
această zi luminoasă de septembrie, cu
treizeci şi trei de ani înainte de anul
şapte mii.
Măicuţele rămăseseră nemulţumite de
apariţia şobolanului, dar nu au cutezat să
obiecteze în faţa lui Foma. După ce au
văzut însă zâmbetul lui Arseni, le-a
trecut supărarea. Era primul lui zâmbet
după multe luni. Când nebunul întru
Hristos Foma i-a gâdilat nările cu vârful
cozii şobolanului, Arseni a strănutat.
Bolnavul are nevoie de prospeţime, a
strigat Foma, iar aici la voi e, să mă
iertaţi, ca la dracu-n cur. Trageţi-l lângă
râu. Acolo curg şi apa şi aerul. Asta o să
contribuie la vindecarea lui.
Întorcându-se cu spatele, stareţa îşi
dădu ochii peste cap, dar le făcu semn
surorilor să îndeplinească dispoziţia
nebunului întru Hristos. Ele îl mutară pe
Arseni pe o pânză (Arseni gemu) pe care
o ridicară (el mai gemu o dată).
Scârţâie, scârţâie, mătură de rahat,
mormăi nebunul întru Hristos Foma, iar
stareţa se întoarse din nou cu spatele.
Surorile îl duseră pe Arseni la râu.
Foma indică locul unde trebuia pus
bolnavul. Arseni fu aşezat cu cea mai
mare grijă pe iarbă.
 Şi acum ştergeţi-o de-aici, fâşneţelor,
le spuse nebunul întru Hristos Foma
surorilor.
Surorile, fără să spună o vorbă, o
luară către mânăstire. Vântul le hărţuia
poalele straielor, iar Arseni şi Foma se
uitau în urma lor. Felul cum se
îndepărtau surorile arăta că nu îl ţineau
de rău pe nebunul întru Hristos Foma.
Aproape deloc.
Când surorile dispărură în spatele
porţilor, nebunul întru Hristos Foma
spuse:
Ţi-am îndeplinit dorinţa în privinţa lui
Prohor. Dacă te-am înţeles bine dincolo
de râu, n-ai vrut să fie pedepsit de
autorităţi.
 Chiar m-am rugat pentru el, i-a spus
Arseni Ustinei. L-am rugat: Doamne, nu-
i pune asta ca păcat, că nu ştie ce face.
Roagă-te şi tu pentru el, dragostea mea.
Nebunul întru Hristos Foma
încuviinţă:
Cu rugăciunea ta locuitorii din
Zavelicie sunt deja la curent, le-am spus
eu. (Arătă cu mâna spre oamenii care
apucaseră să se adune, şi aceia
confirmară cele spuse.) Mă tem doar că
asta nu e ultima ta rugăciune de felul
ăsta. Că o să-ţi mai aranjeze mutra,
prietene – şi nu doar o dată.
Nu neapărat, obiectară cei din
Zavelicie. În Rusia ştie oricine că nu se
poate să-i baţi pe nebunii întru Hristos.
 Foma râse cât îl ţinea gura:
Ca să-mi lămuresc ideea, o să recurg
la un paradox. Nebunii întru Hristos de-
asta şi sunt bătuţi, că nu trebuie bătuţi.
Doar se ştie că oricine bate un nebun
întru Hristos e un mişel.
Şi încă cum, au fost de acord
localnicii.
Tocmai, spuse nebunul întru Hristos
Foma. Iar rusul e cucernic. El ştie că
nebunul întru Hristos trebuie să îndure
suferinţa şi se dedă la păcat ca să îi
asigure această suferinţă. Şi cine trebuie
să fie mişelul, ă? Păi cineva trebuie să
fie în stare să bată ori, să zicem, să
omoare un nebun întru Hristos, ce ziceţi?
Ei, nici chiar aşa, începură să se agite
localnicii. Să baţi – asta merge, dar să
omori – păi asta e cucernicie? E un
păcat, dacă ne putem exprima astfel, de
moarte.
Tocmai, exclamă cuprins de mânie
nebunul întru Hristos Foma. Că doar aşa
e rusul – el nu e doar cucernic. Vă aduc
la cunoştinţă pentru orice eventualitate
că el mai e şi neînfrânat şi necruţător, şi
că la el orice se poate transforma pur şi
simplu într-un păcat de moarte. Că aici
linia de despărţire e aşa de subţire, că
voi, ticăloşilor, nici nu puteţi înţelege.
Localnicii nu ştiau ce să răspundă. Nu
ştia nici nebunul întru Hristos Karp, care
stătea în mulţime. Complet nedumerit, el
îl asculta pe nebunul întru Hristos Foma
cu gura deschisă.
Aha, eşti şi tu aici, păcătosule, strigă
nebunul întru Hristos Foma, şi nebunul
întru Hristos Karp începu să plângă. De
multişor nu ţi-am stâlcit mutra.
Foma începu să-şi facă drum spre
Karp, dar acela dădea deja înapoi în
direcţia mânăstirii, şi mulţimea se dădea
la o parte în faţa spatelui lui.
O, vai mie, striga nebunul întru
Hristos Karp.
Ieşind din mulţime, se năpusti spre
poarta mânăstirii. Poarta se dovedi a fi
închisă. Karp bătu cu câtă putere avea
el, observând cu groază că Foma se
apropia. Fără să mai aştepte să se
deschidă poarta, Karp îşi duse mâinile
la spate şi se năpusti spre râu. Când
poarta se deschise, Foma fugi pe-alături.
Surorilor care se uitau din poartă, Foma
le arătă limba şi îşi continuă fuga.
Surorile se uitară una la alta ca unele
obişnuite să nu se mire.
Doar ţi-am spus: stai la Zapskovie,
striga nebunul întru Hristos Foma la
nebunul întru Hristos Karp.
Karp îşi acoperi faţa cu mâinile şi
fugi mai departe. Tălpile lui goale
lipăiau de zor pe iarbă. Chiar lângă râu
se opri. Luându-şi palmele de pe faţă,
văzu că Foma îl ajunge din urmă.
Karp, Karp, Karp, începu să strige
nebunul întru Hristos Karp.
Păşi pe suprafaţa apei şi merse cu
băgare de seamă. În ciuda vântului care
bătea, valurile nu erau mari în ziua
aceea pe râul Velikaia. La început, Karp
a mers încet şi parcă fără convingere,
dar treptat pasul i se iuţi.
Foma se apropie în fugă de râu şi
încercă apa cu degetul mare de la picior.
Clătinând mâhnit din cap, păşi şi el pe
apă. Arseni şi cei din Zavelicie
urmăreau în tăcere cum nebunii întru
Hristos mergeau unul după altul. Ei
săreau uşor pe valuri şi dădeau
caraghios din braţe ţinându-şi echilibrul.
Carevasăzică, pe apă doar merg, au
spus cei din Zavelicie. Dar de fugit n-au
învăţat încă.
La mijlocul râului, nebunul întru
Hristos Karp se opri. Aşteptându-l pe
nebunul întru Hristos Foma, îl lovi cu
elan în obraz. Zgomotul palmei zbură pe
apă până la cei ce stăteau pe mal.
Are dreptate, îşi desfăcură braţele cei
din Zavelicie. Ăla e deja teritoriul lui.
Fără să spună o vorbă, nebunul întru
Hristos Foma se întoarse şi o luă spre
partea lui de oraş. În razele soarelui jos
de toamnă ieşea la iveală curgerea
neregulată a râului. Ba era oglindă, ba
vălurit, ba cu valuri serioase. Dacă te
uitai mult la apă ţi se părea că râul curge
în sens invers. Poate pentru că reflecta
fuga norilor. În ritmul mişcării generale,
pe suprafaţa râului lunecau, despărţindu-
se, două siluete mici. Pe loc rămaseră
doar Arseni şi locuitorii din Zavelicie
care erau în jurul lui.

Spre iarnă, Arseni mergea deja bine.

Coastele se sudaseră, şi de boală
amintea doar slăbiciunea care îl
cuprindea câteodată. Simţindu-se mai
bine, Arseni se întoarse la casa lui din
cimitir. Surorile stăruiseră să rămână în
chilia cea îndepărtată, dar el a fost de
neclintit.
Blagoslovit să fii, pelerin fără de
casă, spuse stareţa şi îl lăsă pe Arseni să
se ducă în locul ales de el ca să-şi ducă
traiul.
 Întorcându-se sub stejarii îngemănaţi,
Arseni înţelese că se dezobişnuise de
traiul greu. Săptămânile petrecute în
chilie le-a plâns ca pe unele pierdute,
căci ele îl făcuseră să dea atenţie
trupului. Ele, de fapt, l-au înfrigurat pe
Arseni, şi în primele zile după ce s-a
întors nu s-a putut încălzi deloc. Îşi
şoptea fără încetare că se află, uite, într-
un trup străin, dar asta nu a ajutat
imediat. A ajutat după patru zile.
În cea de-a şaptea zi a venit la el
calacinicul Prohor. A scos în tăcere din
sân un colac şi a căzut în genunchi în faţa
lui. Arseni, care stătea lângă sălaşul său,
s-a apropiat de calacinicul Prohor. S-a
lăsat în genunchi lângă el şi l-a
îmbrăţişat. Şi a luat colacul din mâinile
lui.
Am postit şapte zile, a spus Prohor.
Arseni încuviinţă din cap, căci îşi
dăduse seama de asta după forma
colacului şi după mireasma lui.
Iartă-mă, fericite Ustine, izbucni în
lacrimi calacinicul Prohor.
Arseni îi atinse obrajii, şi pe degetul
său arătător rămase o lacrimă a lui
Prohor. El unse cu ea marginea
colacului. În locul unde colacul absorbi
lacrima lui Prohor, în locul acela muşcă
Arseni din colac. După ce înghiţi,
Arseni se ridică şi îl ridică şi pe
calacinic. Se închină şi se duse la el.
Când Prohor dispăru prin spărtură,
Arseni, luând colacul, ieşi. Lângă zidul
mânăstirii stăteau săracii. Arseni rupse
colacul în bucăţi şi li-l împărţi.
Din ziua aceea, calacinicul Prohor îl
vizită des pe Arseni. De fiecare dată
aducea un colac, câteodată nu doar unul.
Arseni primea cu recunoştinţă colacii.
După ce pleca Prohor, îi ducea la zidul
mânăstirii şi îi dădea săracilor.
Cu timpul însă, au început să aştepte
colaci de la Arseni nu doar aceia.
Veneau oameni din oraş şi din
Zapskovie, şi mulţi dintre aceştia erau
consideraţi avuţi. Aceia nu erau chinuiţi
de foame, dar ştiau că, din mâinile lui
Arseni, colacii erau deosebit de gustoşi
şi le făceau bine. Potrivit celor
observate de ei, pâinea aceea le dădea
putere, oprea hemoragia şi îmbunătăţea
metabolismul.
Auzind că împărţea pâine, într-o zi
veni la Arseni posadnicul 26 Pskovului,
Gavril. Gavril primi o jumătate de colac
şi plecă acasă cu el. Pâinea primită o
mâncară el, nevasta lui şi cei patru copii
de vârste diferite. Pâinea le plăcu şi se
simţiră mai bine, deşi, de fapt, şi până
atunci se simţiseră destul de bine.
26. Şeful administraţiei locale în vechea
Rusie.
Acesta este un fenomen care merită
susţinut prin toate mijloacele, spuse
posadnicul Gavril.
 Se duse la Arseni şi, în prezenţa
surorilor, îi înmână o pungă cu arginţi.
Spre mirarea posadnicului Gavril,
Arseni primi punga. Plecând, posadnicul
lăsă la mânăstire un om ca să vadă cum
dispune nebunul întru Hristos de
mijloacele încredinţate lui. În seara
aceleiaşi zile, omul se înfăţişă la
posadnicul Gavril şi îi raportă că primul
lucru pe care îl făcuse nebunul întru
Hristos Ustin fusese să se ducă la
negustorul Negoda. Adăugând
observaţia că nebunul întru Hristos a
intrat la negustor cu punga în mână, dar a
ieşit fără pungă.
Atunci posadnicul Gavril s-a dus din
nou la Arseni şi l-a întrebat de ce n-a dat
banii la săraci, ci negustorului. Arseni s-
a uitat în tăcere la posadnic.
Dar ce e de neînţeles aici, s-a mirat
stând în spatele zidului nebunul întru
Hristos Foma. Negustorul Negoda s-a
ruinat şi familia lui face foamea. Iar să
ceară pomană se ruşinează, că are haine
deschise la culoare. O să rabde, porcul
de câine, până o crăpa – el şi familia lui.
Uite de-asta i-a dat Ustin bani. Săracii
se hrănesc şi singuri, să ceară e, cum-
necum, profesiunea lor.
Posadnicul Gavril se minună de
înţelepciunea lui Arseni şi întrebă:
Ce ţi-e ţie de folos, frate Ustine,
pentru viaţa ta? Cere-mi tu mie şi io îţi
dau.
 Arseni a tăcut, şi-atunci a vorbit
nebunul întru Hristos Foma:
Am ales io pentru el, da-i dai oare?
Posadnicul Gavril răspunse:
Îi dau.
Apăi dă-i marele oraş Pskov, a zis
nebunul întru Hristos Foma. Şi o să-i fie
de-ajuns pentru hrană.
Posadnicul nu spuse nici un cuvânt,
căci nu îi putea da lui Arseni tot oraşul.
Atunci nebunul întru Hristos Foma,
văzând că posadnicul Gavril s-a
întristat, începu să râdă:
Da’ las’ că nu-i bai. Nu poţi să-i dai
oraşul ăsta – nu-l da. O să-l primească
şi fără tine.
 Veni o iarnă cruntă. De asemenea
ierni nu îşi aminteau nici locuitorii
Pskovului, nici – cu atât mai puţin –
Arseni. De altminteri, Arseni nu îşi
amintea nici câte ierni trecuseră de când
se afla la Pskov. Poate una. Dar poate că
toate iernile se contopiseră în una şi nu
mai aveau legătură cu timpul.
Deveniseră iarnă în general.
Mai întâi oraşul fu troienit. Ningea zi
şi noapte, zăpada copleşea cu abundenţa
ei aerul şi pământul, transformând lumea
lui Dumnezeu într-o masă lăptoasă.
Zăpada acoperea grajdurile, casele şi
chiar bisericile mici. Ele se prefăceau în
troiene, deasupra cărora se vedeau
uneori cruci. Zăpada apăsa acoperişurile
caselor vechi, şi ele se prăbuşeau cu un
trosnet sec. Oamenii se pomeneau sub
cerul liber, de unde cădea fără contenire
zăpada, şi nu trebuia decât o zi ca să
umple casele fără acoperiş. Ninse trei
săptămâni, apoi dădu gerul.
Gerul a fost necruţător. Puterea lui era
întreită de vânt, şi de vânt nu aveai
scăpare. Vântul dobora trecătorii de pe
picioare, răzbea prin crăpăturile uşilor
şi şuiera printre bârnele puse prost.
Făcea să moară păsările în zbor, să
îngheţe peştii în râurile mici, să cadă
jivinele în păduri. Nici măcar oamenii
care aveau un foc să se încălzească nu
mai aveau vlagă să îndure urgia frigului
aceluia. În oraş, în satele dimprejur şi pe
drumuri au degerat atunci o groază de
oameni şi de vite. Săracii şi pelerinii
întru Hristos, ajunşi la asemenea
ananghie, se văitau din străfundul
sufletului şi vărsau lacrimi amare şi nu
se mai opreau din dârdâit şi îngheţau.
Stareţa dispuse ca Arseni să fie mutat
în chilia cea îndepărtată şi i se porunci
să aştepte acolo să treacă urgia. Dar
numai ce trecură trei zile, şi Arseni
părăsi chilia cea îndepărtată şi se
întoarse la casa lui din cimitir. La toate
stăruinţele de a nu părăsi chilia răspunse
cu tăcere.
Înţelegi, i-a spus el Ustinei, în chilia
cea îndepărtată carnea mea se încălzeşte
şi începe să îşi arate cerinţele. Şi asta,
dragostea mea, e doar începutul. Dacă îi
dai un deget, îţi ia toată mâna. Aşa că
mai bine, dragostea mea, o să stau la aer
curat. Ca să nu îngheţ, o să încep poate
să umblu prin Zavelicie. O să observ ce
se petrece pe lumea albă, că niciodată
nu a fost aşa de albă.
Şi Arseni începu să umble prin
Zavelicie. Şi când dădea de oameni
îngheţaţi, ori beţi, ori gata să adoarmă
într-un troian, îi ducea la casele lor.
Dacă vreunul nu avea casă, îl ducea la
casa pentru săraci, făcută pentru cât avea
să dureze frigul într-o magazie veche de
lângă zidurile mânăstirii Sfântul Ioan.
Umblând odată de-a lungul râului
îngheţat, Arseni îl văzu pe râu pe
nebunul întru Hristos Foma, care îi
spuse de pe un sloi:
Dragă prietene, graniţa dintre părţile
oraşului a fost acum ştearsă pe cale
naturală. Trebuie să constatăm că
bariera care ne separa s-a ascuns pentru
o vreme sub gheaţa nemaivăzut de
groasă. Dacă doreşti să aduni vreun
element îngheţat şi de pe teritoriul meu,
nimic împotrivă nu o să am a grăi.
După cele spuse de nebunul întru
Hristos Foma, Arseni nu se mai limită la
Zavelicie. Umbla prin oraş şi chiar prin
Zapskovie, unde sălăşuia nebunul întru
Hristos Karp. Mărturie erau urmele de
picioare desculţe, care se răspândeau
radial de la mânăstirea Sfântul Ioan. În
fiecare dimineaţă erau găsite urme noi,
după care locuitorii Pskovului aflau în
ce parte a oraşului fusese Arseni în
noaptea ce trecuse.
Odată, Arseni duse acasă un călător
nocturn. Acela venea de la cârciumă, şi
era la capătul puterilor. Se lăsa întruna
jos pe drum şi îi cerea lui Arseni să-i
dea pace. În astfel de cazuri, Arseni era
nevoit să îl târască pe necunoscut pe
zăpadă cu de-a sila. Alunecarea a fost
anevoioasă, pentru că, în prima parte a
drumului, necunoscutul hârşâia cu vârful
cizmei zăpada. După un ceas îngheţase
şi veselia îi pierise. Se târa după Arseni
în tăcere, acum mult mai treaz şi mai rău.
 Căutându-i casa, înconjuraseră
cătunele de lângă oraş. Spre miezul
nopţii, pe cer se arătă luna, şi asta
decise lucrurile. Recunoscându-şi într-
unul dintre locurile troienite izba,
necunoscutul se îndreptă hotărât spre
pridvor. La fel de hotărât urcă treptele şi
trânti uşa după el.
Arseni se uită în jur. Lunga rătăcire îl
zăpăcise şi acum nu îşi mai putea da
seama în ce parte era oraşul. Luna se
ascunsese iar după nori. Arseni înţelese
că dacă se depărta cu câţiva paşi, nu
avea să mai găsească nici izba aceea.
Simţea că s-a zis cu el fără căldură.
Aşa cum sunt acum, dragostea mea,
am nevoie măcar de un ceas la căldură,
îi spuse Arseni Ustinei. Poţi să nu te
îngrijorezi pentru mine, nu se întâmplă
nimic de speriat. Trebuie doar să îmi
recapăt suflul, dragostea mea, şi am să
pot să mă întorc.
Încercă să zâmbească, dar înţelese că
nu îşi simte nici buzele, nici obrajii.
Clătinându-se, se întoarse la izbă şi urcă
în pridvorul îngheţat. Bătu în uşă. Nu îi
deschise nimeni. Mai bătu o dată. Uşa se
deschise. În prag stătea cunoscutul lui.
Se dădu înapoi, ca pentru a-i face loc lui
Arseni. Dar Arseni se întristă, fiindcă
înţelese că de fapt omul acela îşi lua
avânt. Cel ce deschisese îşi luă avânt cu
un urlet şi îl împinse din pridvor.
Când Arseni îşi reveni, luna lumina
din nou. Luă o mână de zăpadă şi îşi
şterse faţa îngheţată. Zăpada pe care o
aruncă era cu sânge. La lumina lunii,
Arseni văzu contururile unor case
îndepărtate. Clătinându-se, o luă spre
ele. Casele erau vechi, şi Arseni înţelese
că în ele locuiau oameni sărmani. Când
bătu, oamenii ieşiră cu bâte. Ei spuseră:
Du-te de mori, nebune, că nu de la
tine ne-o veni mântuirea aci.
Negăsind milă la oamenii aceia,
Arseni îi lăsă. Merse de-a lungul caselor
şi în capătul uliţei zări o magazie
prăvălită pe-o parte. Când ochii i se
obişnuiră cu întunericul, văzu într-un
colţ al magaziei câteva perechi de ochi.
În ochi se reflecta lumina lunii, care
pătrundea prin spărturile din acoperiş.
La Arseni se uitau nişte câini mari. Se
lăsă în patru labe şi se târî spre câini.
Câinii mârâiră surd, dar nu îi făcură nici
un rău. El se culcă între ei şi aţipi. Când
se trezi, câinii nu mai erau lângă el.
Aşa de ticălos sunt, îi spuse Arseni
Ustinei. Sunt părăsit de Dumnezeu şi de
oameni. Până şi câinii, de vreme ce au
plecat, nu vor să aibă de-a face cu mine.
Mi-e scârbă şi mie de trupul meu murdar
şi vânăt. Toate astea arată că existenţa
mea materială e fără rost şi se apropie
de sfârşit. Aşa că nu rugăciunile mele
vor face, dragostea mea, să fii iertată.
Arseni se lăsă pe vine, îşi cuprinse
capul în mâini şi şi-l ascunse între
genunchi. Îşi dădu seama că nu mai simte
deja nici cap, nici mâini, nici genunchi.
Doar inima se auzea slab. Doar inima nu
era încă îngheţată de ger, fiindcă se
găsea în adâncul trupului. Bine că de o
parte a trupului m-am despărţit deja, se
gândi Arseni. Să mă despart de ce n-a
îngheţat încă va fi, judecând după tot,
mult mai uşor.
Şi în timp ce gândea aşa, Arseni simţi
cum o căldură îi invada treptat trupul pe
dinăuntru. Deschizând ochii, văzu în faţa
sa un tânăr minunat la chip. Faţa lui
părea luminată de o rază de soare, iar în
mână ţinea o ramură acoperită de flori
purpurii şi albe. Ramura aceea nu
semăna cu ramurile lumii trecătoare şi
frumuseţea ei era nepământească.
Tânărul cel minunat care ţinea în
mână ramura întrebă:
Arsenie, unde stai tu acum?
Stau în întuneric, încătuşat, în pragul
morţii, răspunse Arseni.
Atunci tânărul îl lovi pe Arseni cu
ramura peste faţă şi spuse:
Arsenie, primeşte o viaţă de nebiruit
în tot trupul tău, şi purificarea, şi
curmarea suferinţelor tale de pe urma
ăstei mari urgii.
Şi odată cu aceste cuvinte în inima lui
Arseni intrară mireasma florilor şi viaţa
dăruită lui a doua oară. Dar când ridică
ochii, descoperi că tânărul se făcuse
nevăzut. Şi Arseni înţelese cine era
tânărul acela. Îşi aminti cuvântul dătător
de viaţă al cântării bisericeşti: de vrea
Domnul, este înfrântă legea firii. Fiindcă
după legea firii, Arseni trebuia să
moară. Dar, zburând în moarte, a fost
prins şi întors în viaţă.

De-atunci, timpul lui Arseni se scurse

cu totul altfel. Mai bine zis, încetă pur şi
simplu să se mişte, rămânând imobil.
Arseni vedea evenimentele care aveau
loc în lume, dar percepea şi faptul că ele
se despărţeau în chip ciudat de timp şi
nu mai depindeau de timp. Uneori se
mişcau unul după altul, ca şi înainte,
alteori o luau în ordine inversă. Mai rar,
veneau fără nici o ordine, încurcând cu
neobrăzare succesiunea. Şi timpul n-o
putea scoate la capăt cu ele. Refuza să
dirijeze astfel de evenimente.
Acum m-am lămurit că evenimentele
nu decurg întotdeauna în timp, îi spuse
Arseni Ustinei. Uneori decurg ele
singure. Scoase din timp. Ţie, dragostea
mea, lucrul ăsta îţi e bine cunoscut, dar
eu, uite, mă confrunt cu el pentru prima
dată.
Arseni observă cum se topeşte zăpada
de primăvară şi cum, prin jgheabul făcut
de surori, apele tulburi se scurg în râul
Velikaia. În fiecare primăvară, surorile
curăţă jgheabul acela, fiindcă toamna se
umple de frunze – de stejar şi de arţar.
Frunzele astea sunt aduse de vânt şi în
casa lui Arseni, şi Arseni nu dă la o
parte o plapumă ca aceasta, fiindcă
socoate că nu e făcută de mâna omului.
Arseni vede cum, după o ploaie de
noapte, soarele de iunie se arată mai
devreme. Apa mai tremură încă pe
frunze. Se desprinde în nori mici aburul
de pe cupola lui Ioan Înaintemergătorul
şi piere pe cerul incredibil de albastru.
Rezemată în mătură, sora Pulheria
urmăreşte evaporarea apei. Vântul cald
atinge şuviţa de grâu, scăpată din basma,
a părului ei. Sora Pulheria îşi scarpină
gânditoare o aluniţă şi moare de
septicemie. Ea zace în mormântul
proaspăt, la câţiva stânjeni de casa lui
Arseni. Mormântul i-l acoperă zăpada.
În toiul căderii frunzelor, la Arseni
vine stareţa. Ea spune:
Veni vremea ca din lumea ceasta
deşartă să mă înfăţişez şederii veşnic
netrecătoare. Binecuvântează-mă,
Ustine.
Frunzele lunecă foşnind pe straiul ei.
Arseni o binecuvântează pe stareţă.
N-am dreptul ăsta – să binecuvântez,
îi spune el atunci Ustinei. Aşa încât fac
asta, dragostea mea, nu după drept, nu
din cutezanţă, ci fiindcă femeia aceasta
mă roagă. De altfel, drumul ei e într-
adevăr lung şi ea ştie asta.
Stareţa moare.
 Într-o zi fierbinte de vară, lângă
lăcaşul lui Ioan Înaintemergătorul,
sprijinită în mătură, stă sora Agafia. Se
uită la cupola bisericii şi mâna i se
întinde spre aluniţa de pe faţă. La
jumătatea drumului, mâna surorii Agafia
e oprită de mâna lui Arseni. A ajuns la
timp.
O să trăiască, se gândeşte
îndepărtându-se Arseni.
Cu pas apăsat se duce în casă la
iereul Ioan. Cu o smucitură, dă uşa de
perete. În urma lui Arseni se vâră limba
aspră a gerului. Iereul Ioan şi familia lui
stau la masă. Soţia iereului se pregăteşte
să pună în farfurii. Ea priveşte ţintă la
fereastra tulbure, în spatele căreia nu e
nimic în afară de zăpadă. Iereul Ioan
priveşte în faţa lui, încercând parcă să-şi
vadă soarta de apoi. Preoteasa face un
gest neauzit, poftindu-l pe Arseni să
împartă hrana cu ei. Gestul se desprinde
de preoteasă şi zboară la uşa care s-a
deschis. Arseni nu-l observă. Copiii stau
înghesuiţi pe laviţă privindu-şi ţintă
mâinile puse pe genunchi. Degetele
hărţuiesc pânza aspră a cămăşilor.
Arseni e pentru ei asemeni fulgerului
globular văzut odată de părintele lor.
Tatăl i-a învăţat că atunci când zboară
un fulger globular, e mai bine să nu te
mişti şi să nu îţi faci simţită prezenţa. Să
dai aerul afară şi să încremeneşti. Ei
încremenesc. Arseni apucă un cuţit de pe
masă şi se năpusteşte la iereul Ioan.
Iereul Ioan continuă să privească
înaintea lui şi pare a nu-l observa pe
Arseni. De fapt, el vede tot, dar nu
consideră necesar să se împotrivească
sorţii. Arseni agită cuţitul chiar lângă
faţa iereului Ioan. Iereul, ca mai înainte,
nu se mişcă şi se gândeşte probabil la
fulgerul globular. La faptul că el totuşi l-
a descoperit. Arseni aruncă cuţitul pe
jos şi iese în fugă din izbă. Iereul Ioan
nu simte uşurare. El înţelege că cele
petrecute sunt o prezicere. E doar o
fulguraţie, şi el aşteaptă sosirea
fulgerului. Şi ghiceşte că de data asta nu
va fi simplu să nu se întâlnească cu el.
Arseni merge prin Zapskovie, şi
puştanii îl pândesc. Îl doboară pe
scândurile drumului. Câteva perechi de
mâini îl apasă bine pe scânduri, deşi el
nu opune rezistenţă. Cel ale cărui mâini
au rămas libere bate în cuie poalele
cămăşii lui Arseni în scânduri. Arseni se
uită cum râd puştanii şi râde şi el. De
fiecare dată când puştanii fac asta, râde
împreună cu ei. Şi roagă neauzit ca
Dumnezeu să nu pună asta în vina lor. El
ar putea smulge frumos cămaşa din cuie,
dar nu o face. Arseni vrea să le facă
puştanilor plăcere. Se ridică brusc, şi
poalele cămăşii lui se rup cu un pârâit.
Puştanii se tăvălesc pe jos de râs. Restul
zilei, Arseni caută prin gunoi petice şi le
coase în locul poalelor rupte. Văzând
peticele cele noi pe cămaşa lui, băieţii
se pun şi mai tare pe râs.
Când puştanii o iau la fugă se face
linişte. Rămâne doar un băiat, care se
apropie de Arseni şi îl îmbrăţişează. Şi
plânge. Arseni ştie că acestui băiat îi e
milă de el, dar îi este ruşine să arate
lucrul ăsta faţă de ceilalţi, şi lui Arseni i
se strânge inima. Vrea ca acest copil să
se bucure, pentru că în trăsăturile lui
recunoaşte trăsăturile celuilalt copil. Şi
Arseni plânge. Îl sărută pe băiat pe
frunte şi fuge, căci inima lui e gata să se
rupă. Hohotele îl îneacă. Fuge scuturat
de plâns, şi lacrimile zboară de pe
obrajii lui în toate părţile, hrănind
feluritele plante nebătătoare la ochi de
pe marginea drumului.
Primăvara, râul Velikaia se umflă şi
ici-colo caldarâmul de lemn pluteşte. La
Zapskovie e noroi. Îl mătură pe drumul
casei sale iereul Ioan. El aude în spatele
lui clefăit gras de murdărie. Se întoarce
încet. În faţa lui stă un om cu un cuţit,
murdar din cap până în picioare. Iereul
Ioan îşi apasă în tăcere mâna pe piept.
Prin minte îi trece fulgerător amintirea
previziunii lui Arseni. În inima lui sună
rugăciunea pe care nu apucă să o
rostească. Omul îi aplică douăzeci şi
trei de lovituri de cuţit. De câte ori îşi ia
avânt gâfâie şi geme din pricina
sforţării. Iereul Ioan rămâne prăvălit în
noroi. În el se şi pierd urmele omului. Se
spune că nici n-ar fi fost om, ci doar un
plescăit al noroiului, care se stârnise în
spatele iereului Ioan şi se întinsese
imediat pe drum. Nu trece mult şi răsună
un urlet neomenesc. El zboară peste râul
Velikaia şi peste râul Pskova,
răspândindu-se peste întreg oraşul
Pskov. Este al preotesei.
Vin oameni din partea posadnicului
Gavril. Spun:
Tu, Ustine, eşti un om deosebit, şi
prezenţa ta e binefăcătoare. E a treia
săptămână că pe nevasta posadnicului o
dor dinţii, nu poţi tu s-o ajuţi? Au venit
deja la ea o mulţime de doctori, dar
practic nu e nici o uşurare. Şi posadnicul
te cheamă la el, punându-şi nădejde în
ajutorul tău.
Arseni se uită la cei veniţi din partea
posadnicului Gavril. Ei aşteaptă. Spun
că nevasta posadnicului putea să vină
chiar ea la el, la cimitir, dar fiindcă e la
cimitir, de-asta nu vrea. Arseni dă din
cap. Îşi bagă o mână în gură, scoate din
gingie o măsea de minte şi le-o
înmânează celor veniţi. Aceştia înţeleg
că este răspunsul fericitului la
rugămintea lor. Îi duc cu cea mai mare
grijă măseaua nevestei posadnicului.
Nevasta posadnicului şi-o pune în gură
şi durerea îi trece.
Posadnicul Gavril vine cu suita la
Arseni. Îi aduce veşminte scumpe şi îl
roagă să le îmbrace. Arseni le îmbracă.
Lui şi posadnicului Gavril li se aduc
căni cu vin de-al francilor. Posadnicul
bea, dar Arseni face o plecăciune şi,
întorcându-se spre nord-est, varsă încet
cana lui pe pământ. Firul vinului,
formând în cădere o spirală, străluceşte
cu marginile lui lise. Preţioasa umezeală
e absorbită lacom de iarbă. Soarele stă
la zenit. Posadnicul Gavril se încruntă.
Oare nu pricepi, îl întreabă pe
posadnic nebunul întru Hristos Foma, de
ce robul lui Dumnezeu Ustin a vărsat
vinul tău către nord-est?
Posadnicul nu pricepe şi nici nu are
capacitatea de a ascunde acest lucru.
Păi, tu, omule, spune nebunul întru
Hristos Foma, ce mai, nu eşti la curent
cu faptul că în Veliki Novgorod e astăzi
incendiu, şi robul lui Dumnezeu Ustin
încearcă să-l stingă cu mijloacele pe
care le are la îndemână.
Posadnicul Gavril trimite oameni la
Veliki Novgorod să afle sigur ce se
întâmplă. Întorcându-se, oamenii îi
raportează posadnicului Gavril că în
dimineaţa zilei specificate la Novgorod
a izbucnit într-adevăr cel mai puternic
incendiu, dar că pe la amiază a fost stins
de o putere nevăzută novgorodenilor.
Posadnicul nu răspunde nimic. Le face
semn celor veniţi să iasă, şi ei, făcând o
plecăciune, ies. Posadnicul aprinde
candela. Până la cei din spatele uşilor
ajung cuvintele surde ale rugăciunii lui.
 Arseni, în veşmintele dăruite lui, se
duce la cârciumă. Clienţii cârciumii îl
dezbracă şi au de gând să bea trei zile şi
trei nopţi cu banii primiţi pe veşmintele
lui. Arseni are la el o bocceluţă cu
straiul lui vechi, pe care şi-l pune
îndată. Oftează cu uşurare. Clienţii
cârciumii comandă câte un rând, primul.
Văzând asta, Arseni le dă peste mâini de
le scapă cănile. Cănile se rostogolesc cu
sunet de cositor, vărsându-se pe podea.
Clienţii comandă al doilea rând, dar
Arseni iar nu-i lasă să bea. Unul dintre
ei vrea să-l lovească în faţă, dar
cârciumarul nu îl lasă. Cârciumarul ştie
că pentru bătăi va trebui să răspundă, şi
îi îmbrânceşte pe clienţi afară. Clienţii
se împrăştie pe la case treji şi cu bani.
Luând banii, rudele celor întorşi acasă
nu pot găsi o explicaţie raţională
fenomenului. Ei rămân total nedumeriţi.
Dar ştii, îl întreabă pe Arseni nebunul
întru Hristos Foma, câţi ani au trecut de
când ai apărut aici?
Arseni ridică din umeri.
Ei, nici nu ai nevoie să ştii, spune
nebunul întru Hristos Foma. Trăieşte
deocamdată în afara timpului.
Arseni aruncă bulgări de glod în
câţiva locuitori de seamă din Zapskovie.
La spatele lor distinge fără greş diavoli
mari şi mici. Locuitorii sunt nemulţumiţi.
Singura consolare e că diavolii sunt şi
mai nemulţumiţi.
 Uneori Arseni aruncă cu pietre în
uşile bisericilor. Şi acolo se adună un
număr suficient de diavoli. Să intre
înăuntru nu îndrăznesc şi se strâng la
intrare.
Văzând cum se roagă Arseni noaptea,
noua stareţă spune:
Ziua robul lui Dumnezeu Ustin râde
de lume, dar noaptea o plânge.
La mânăstire este adusă Evpraksia,
fata dulgherului Artemi. Acum două luni,
pe Evpraksia a căzut o grindă din
tavanul hambarului, şi de-atunci zace
nemişcată. Boala n-o lasă să se întoarcă
la viaţă, dar nici nu îi dă drumul în
moarte. Şi cei din jurul Evpraksiei nu
înţeleg de care dintre cele două stări e
ea mai aproape.
Pe Evpraksia o pun în chilia de
oaspeţi şi citesc molitve deasupra ei. În
zilele frumoase o scot în curtea
mânăstirii şi citesc molitvele la aer
curat. Vântul mişcă părul Evpraksiei,
dar ea rămâne nemişcată. De patul ei se
apropie prin curte Arseni. El o ia pe
Evpraksia de mână.
Viaţa nu a părăsit-o complet, îi spune
Arseni Ustinei. Simt că poate să se
trezească. Doar că trebuie ajutată.
Arseni îi pune Evpraksiei mâna pe
frunte. Buzele ei se mişcă. Evpraksia
deschide ochii. Ea îi vede pe Arseni şi
pe surorile din jurul ei. E o zi caldă de
vară. Umbrele copacilor sunt tăioase.
Ele se mişcă în ritmul mişcării soarelui.
Frunzele teilor sunt lipicioase şi tremură
abia perceptibil în vânt.
Sărbătorim întoarcerea Evpraksiei,
spune noua stareţă, dar amintim şi că ea
e vremelnică, căci vremelnic e totul pe
acest pământ.
Şi eu care doream să mai vorbesc cu
ea măcar o dată, spune dulgherul Artemi.
Iar acum o să vorbesc cu ea mereu. În
sensul că, sigur, vremelnic. Îmi dau
lacrimile la gândul nesfârşitei mile a lui
Dumnezeu şi al harului pogorât asupra
robului lui Dumnezeu Ustin. Şi noi toţi
cei care stăm în picioare (fără excepţie)
suntem în stare să inspirăm miresmele
zilei calde de vară şi să ascultăm
ciripitul păsărilor. Fără excepţie, fiindcă
dacă nu ar fi fost Arseni, această
excepţie putea să fie fiica mea
Evpraksia.
Dulgherul Artemi se lasă în genunchi
în faţa lui Arseni şi îi sărută mâna.
Arseni îşi smulge mâna, şi traversează
râul Velikaia pe gheaţă, şi se află la
Zapskovie. Dis-de-dimineaţă,
calacinicul Samson iese cu marfa lui. Îl
aşteaptă pe nebunul întru Hristos Karp,
care trebuie să-i fure un colac. Nebunul
întru Hristos Karp apare, înhaţă colacul
pentru amiază şi o şterge, ducându-şi
mâinile la spate, de lângă calacinicul
Samson. Calacinicul zâmbeşte cu un
zâmbet bun, de calacinic. Aburul din
gura lui se depune în chip de
promoroacă pe barbă. El îşi trece mâna
peste barbă şi spune:
Omul lui Dumnezeu, pricepi. Fericit.
Pentru completa exprimare a
simţămintelor, calacinicului (ca
întotdeauna) îi lipsesc cuvintele.
Nebunul întru Hristos Karp (ca
întotdeauna) scapă colacul şi oameni
neavuţi îl culeg. Karp rumegă ce i-a
rămas în gură.
Când gura îi devine liberă, strigă:
Cine va să-mi fie tovarăş de drum
până la Ierusalim?
Oamenii care au luat de pe jos colacul
sunt nedumeriţi. Spun:
De-ale fericitului nebun întru Hristos
Karp. Cine să se ducă de la Pskov la
Ierusalim?
Cine va să-mi fie tovarăş de drum
până la Ierusalim, strigă către cei
adunaţi nebunul întru Hristos Karp.
Cei adunaţi acolo răspund:
Ierusalimul, tocmai asta e, e departe.
Cum să ajungi până acolo?
Nebunul întru Hristos Karp se uită
fără să clipească la Arseni. Arseni tace,
dar nu se întoarce. Are un nod în gât.
Vrea să îl vadă pe îndelete pe nebunul
întru Hristos Karp, de-asta a venit. Karp
se strânge ca un arici, îşi trage capul
între umeri şi pleacă.
Karp, Karp, Karp, spune el gânditor.
La mânăstire e adus Davîd cel
nevolnic. Davîd boleşte de pe când era
tânăr. Nu e în stare să se mişte şi nu-şi
poate ţine nici măcar capul. Când i se dă
caşă să mănânce, lui Davîd i se ridică
puţin capul. Uneori caşa îi cade din
gură. Atunci i-o strâng de pe barbă cu
lingura şi i-o pun iar în gură. Davîd e
purtat la cimitirul mânăstirii. Îl pun cu
grijă pe movila unui mormânt de lângă
casa lui Arseni. Spun:
Ajută-ne, Ustine, de poţi.
Arseni nu răspunde nimic. Cu mâinile
goale rupe urzici de pe morminte şi le
face mănunchi. Când mănunchiul e gata,
Arseni le plesneşte cu el celor veniţi
faţa şi mâinile. Ei simt că prezenţa lor
aici nu e dorită. Pleacă, lăsându-l pe
Davîd să zacă pe mormânt. După ce se
gândeşte puţin, Arseni îl plesneşte cu
urzicile şi pe el. Davîd se strâmbă, dar
zace mai departe, fiindcă altă soluţie nu
are. Soarele asfinţeşte mai repede decât
de obicei. Pe cer se iveşte luna.
Arseni se aşază în genunchi lângă
Davîd şi îi atinge mâinile. Cercetează
pielea albă şi aproape nevie a lui Davîd.
Pielea asta a fost creată pentru lumina
lunii. Arseni o netezeşte cu degetele şi
începe să o frământe cu putere. Trece la
cealaltă mână. Îl întoarce pe nevolnic pe
burtă. Frământă cu toată puterea carnea
lui moartă, parcă ar clătina în el forţele
vitale. Freacă spinarea lui Davîd de-a
lungul coloanei vertebrale. Dezmorţeşte
picioarele lui Davîd de-i tremură braţele
care atârnă de pe movila mormântului.
Bolnavul aduce cu o păpuşă mare.
Noaptea, noua stareţă iese de două ori în
cimitir şi de două ori vede lucrul care nu
conteneşte al lui Arseni. Odată cu
primele raze ale răsăritului, Davîd se
ridică încet în picioare. Face câţiva paşi
de lemn înspre biserică, unde îl aşteaptă
rudele lui. Îl lasă puterile, pentru că
muşchii lui nu sunt încă obişnuiţi cu
mersul. Rudele se reped spre Davîd şi
îşi petrec braţele pe sub subsuorile lui.
Ei înţeleg că primii paşi sunt cei mai
importanţi. Dar şi cei mai grei.
Ce e asta, îi întreabă noua stareţă pe
cei de faţă, dar în primul rând pe ea
însăşi. Să fie rezultatul acţiunilor
terapeutice ale fratelui nostru Ustin ori o
minune a Domnului arătată pe lângă
acţiunea omenească? De fapt, răspunde
singură stareţa, una nu o contrazice pe
cealaltă, căci minunea poate fi un
rezultat al muncii sporit de credinţă.
Lângă râul Velikaia şi în pădurile
Pskovului, Arseni culege ierburi.
Pământurile Pskovului sunt mai la sud
decât cele ale Belozerskului şi dau mai
multe ierburi. Aici sunt şi din cele care
nu erau descrise la vremea lui de
Hristofor. Arseni le ghiceşte efectul
după miros şi după forma frunzelor.
Ierburile astea le usucă în magazia
mânăstirii şi le încearcă pe el. Usucă şi
alte ierburi.
Nişte creştini prind în râul Velikaia
un peşte mare şi i-l dăruiesc iereului
Konstantin. Maica Marfa pregăteşte
peştele pentru cină. Ea îşi previne soţul
că un peşte mare are oase mari şi îl
îndeamnă să fie atent. Iereul Konstantin,
om neatent, mănâncă din peşte cu gândul
în altă parte, fără să se gândească la
oasele lui. Gândindu-se la biserica
parohială care se construia. Încearcă o
dată în plus să socotească cantitatea de
materiale cumpărate şi se teme că nu vor
ajunge. Iereul Konstantin nu îşi dă seama
imediat că din gingaşa carne de peşte îi
intră în gât un os în formă de arc cu o
aşchie din şiră. Tuşeşte, şi din gura lui
zboară bucăţi de peşte – totul, în afară
de os.
Osul se înfige în gât în trei puncte. Nu
se duce mai departe în jos, dar nici nu se
ridică. S-a dus prea adânc ca să se poată
ajunge la el cu degetele. Maica Marfa îşi
bate soţul pe spate, dar osul stă neclintit.
Iereul Konstantin se pune cu pântecul pe
masă şi, lăsând capul până aproape de
podea, încearcă să scuipe osul. Din gură
îi curge salivă cu sânge, dar osul nu se
clinteşte deloc.
Iereului Konstantin îi este adus
doctorul Terenti. Terenti îl roagă pe
bolnav să deschidă gura şi apropie de
gură o lumânare. Dar nici la lumina
lumânării nu se vede osul. Terenti
încearcă să bage pe gâtul bolnavului
degetele lui lungi, dar nici ele nu ajung
să dea de os. Iereul Konstantin se
scutură în tăcere vrând să vomite şi în
cele din urmă se smulge din mâinile
doctorului. Maica Marfa îl scoate pe
Terenti din izbă.
Refuză ajutorul medical, le spune
doctorul Terenti celor adunaţi pe uliţă.
Şi, cu mâna pe inimă, au dreptate, căci
adâncimea la care e osul depăşeşte
posibilităţile medicinei actuale.
După o noapte de chinuri, iereul
Konstantin este dus peste râu, la
Zapskovie. Ajungând la cimitirul
mânăstirii Sfântul Ioan, iereul e pus în
faţa lui Arseni. Dar bolnavul deja nu mai
poate sta în picioare, se aşază pe o
lespede de mormânt. Gâtul i s-a umflat,
se sufocă. În ochi are suferinţă şi tristeţe;
i se pare că îl înmormântează deja. Se
teme că durerea n-o să-i treacă nici după
moarte.
Arseni se lasă pe vine în faţa iereului
Konstantin. El îi pipăie gâtul cu
amândouă mâinile. Iereul geme încet.
Brusc, Arseni îl apucă de picioare şi îl
ridică puţin deasupra pământului. Îl
scutură cu neaşteptată putere şi
înverşunare. Înverşunarea lui Arseni e
îndreptată împotriva bolii. Din gâtul
bolnavului ies un urlet, o mucozitate
roşie şi osul.
Iereul zace pe pământ şi respiră greu.
Cu ochii pe jumătate închişi se uită la
pricina suferinţei sale. Câţiva dintre cei
aflaţi la cimitir vor să-l ridice, dar el îi
opreşte cu mâna: are nevoie să se
odihnească. Maica Marfa cade în
genunchi în faţa lui Arseni. Arseni se
apleacă şi îi apucă picioarele încercând
să o ridice. Maica strigă. E prea grea,
iar Arseni nu mai are atâta putere.
E practic imposibil de ridicat, şoptesc
între ei cei de faţă clătinând din cap.
Arseni o lasă pe maica Marfa şi
părăseşte cimitirul. Maica înfăşoară osul
în batistă, ca recunoscătoare amintire de
familie.
Posadnicului Gavril i se prăpădeşte
fiica Anna. În al şaisprezecelea an al
vieţii ei. Alunecând pe podul plutitor,
Anna cade în apă şi se duce ca o piatră
la fund. Câţiva oameni se aruncă după
ea. Caută în toate direcţiile, încercând să
ghicească încotro fusese tras trupul fetei.
Ies la suprafaţă, se sufocă, trag aer în
plămâni şi se scufundă din nou în apă.
Ating cu greu fundul râului Velika, dar
nici acolo nu dau de fiica posadnicului.
Apa e tulbure. Apa e iute şi plină de
vârtejuri. Unul dintre scufundători e cât
pe-aci să se înece, dar eforturile lor sunt
zadarnice. Trupul înecatei e găsit mai
jos după câteva ceasuri, când e împinsă
spre păpuriş.
Posadnicul Gavril nu mai ştie de el de
durere. Vrea să îşi înmormânteze fiica la
mânăstirea Sfântul Ioan şi se duce la
stareţă. Stareţa îi spune că e mai bine ca
Anna să fie îngropată la scudelniţă.
Posadnicul Gavril o apucă pe stareţă de
umeri şi o zgâlţâie îndelung. Stareţa se
uită la el fără frică, dar cu tristeţe. Ea îi
îngăduie posadnicului să îşi îngroape
fiica la mânăstire. Posadnicul dispune ca
Anna să fie îmbrăcată cu podoabe de aur
şi de argint, pentru ca nici moartă să nu
îşi piardă frumuseţea. Podul plutitor cu
trupul ei e întâmpinat de locuitorii din
Zavelicie şi din alte părţi ale Pskovului.
Cu toţii plâng. După ce o jelesc, Anna e
dată pământului. Pleacă toţi, în afară de
posadnic. El rămâne, şi câteva ceasuri
zace pe mormântul proaspăt. Când se
lasă noaptea, posadnicul e luat de-acolo.
Sprijinindu-se de stejarii îngemănaţi, la
cimitir rămâne doar Arseni. Pare
îngemănat şi el cu ei, preluându-le
culoarea şi nemişcarea.
Impresia asta e greşită, pentru că
esenţa lui Arseni nu e lemnoasă, ci e
omenească şi de rugă. Înlăuntrul lui bate
inima, iar buzele lui se mişcă. El se
roagă ca nou-venita Anna să primească
darurile cereşti. Ochii lui sunt larg
deschişi. În ei se reflectă luminiţa unei
lumânări ce străbate şovăielnic
cimitirul. Luminiţa învăluie crucile şi se
ridică pe moviliţe. Ajungând la
mormântul Annei se opreşte. O mână
nevăzută o pune pe un ciot de lângă
mormânt. Altă mână frânge o ramură de
plop tremurător şi acoperă cu ea
luminiţa în direcţia mânăstirii. În licărul
cercului luminos apare o lopată. Ea sapă
cu uşurinţă movila mormântului.
Pământul proaspăt nu cere efort. Cel ce
sapă stă deja până la genunchi în
mormânt. Stă până la brâu. Faţa lui e la
acelaşi nivel cu lumânarea. Arseni
recunoaşte această faţă.
Jila, spune el încet.
Jila tresare şi ridică capul. Nu vede
pe nimeni.
Dacă tu, Jila, intri în acest mormânt
până la piept, n-ai să mai ieşi niciodată
de acolo, spune Arseni. Nu e spus în
gramotele furate de tine: moartea
păcătoşilor e cea mai cruntă?
Jila începe să tremure. Se uită la cerul
întunecat.
Înger eşti tu?
Oare contează cine sunt eu, răspunde
Arseni, înger ori om. Înainte ai jefuit
viii, acum te-ai făcut hoţ de morminte.
Asta înseamnă că încă în viaţă fiind
capeţi însuşiri de pământ şi te poţi face
într-o clipă pământ.
Dar ce să fac, întreabă Jila, dacă sunt
o povară pentru mine însumi?
Roagă-te fără contenire, dar mai întâi
acoperă mormântul.
Jila acoperă mormântul. Dacă nu ai fi
înger, nu ai şti cum mă cheamă, spune el
cuiva de sus. Fiindcă în oraşul Pskov n-
am mai fost până azi.
Încet-încet, faima harului tămăduitor
al lui Arseni se răspândeşte în întregul
Pskov. Vin la el oameni cu cele mai
felurite boli şi cer de la el uşurare.
Uitându-se în ochii albaştri ai nebunului
întru Hristos, ei îi spun de ale lor. Ei
simt cum în ochii aceia li se îneacă
necazurile. Arseni nu spune nimic, nici
măcar nu dă din cap. Îi ascultă cu
atenţie. Lor li se pare că atenţia lui e
altfel, căci cel care renunţă la grai se
exprimă prin auz.
Uneori, Arseni le dă ierburi. Sora
Agafia, scotocind în sacul lui, găseşte
respectiva gramotă a lui Hristofor şi îi
citeşte cu voce tare bolnavului. Celui ce
primeşte iarba neghină i se prescrie să
o fiarbă în apă cu rădăcină: trage puroiul
din urechi. Celui înţepat de albine i se
dă iarba pir şi i se spune să se frece cu
ea. Arseni, tăcut, atent, ascultă ce citeşte
sora Agafia, deşi nu are tendinţa de a
supraaprecia importanţa ierburilor
recomandate. Experienţa medicală îi
şopteşte că medicamentele nu reprezintă
lucrul cel mai important al tratamentului.
Arseni nu le e de ajutor tuturor.
Simţindu-şi neputinţa, îl ascultă pe
bolnav şi se întoarce cu spatele. Uneori
îşi apasă fruntea de fruntea bolnavului,
şi din ochi îi curg lacrimi. Împărtăşeşte
durerea bolnavului şi, într-o oarecare
măsură, şi moartea. Arseni înţelege că,
odată ce bolnavul s-a dus, lumea nu mai
e cea dinainte, şi inima i se umple de
tristeţe.
Dacă ar fi în mine lumină, l-aş
vindeca, îi spune Arseni Ustinei despre
acel bolnav. Dar nu pot să îl vindec din
pricina grelelor mele păcate. Păcatele
astea nu mă lasă să mă ridic la înălţimea
unde se află salvarea acestui om. Eu,
dragostea mea, sunt vinovat de moartea
lui şi de-aceea plâng plecarea lui şi
păcatele mele.
Dar şi bolnavii pe care Arseni nu îi
poate lecui simt binefacerea contactului
cu el. După întâlnirile cu Arseni,
durerea, după cât li se pare, e mai mică,
şi odată cu ea scade şi frica. Cei ce nu
pot fi vindecaţi văd în el pe cineva
capabil să înţeleagă străfundurile
suferinţei lor, căci cercetându-i el
coboară până la rădăcina ei.
La Arseni nu vin numai bolnavi. Apar
la cimitir şi femei însărcinate. El se uită
la ele printre lacrimi şi îşi pune palma
pe pântecul lor. După întâlnirea cu
nebunul întru Hristos, ele se simt mai
bine şi nasc uşor. Vin femei care
alăptează şi le-a secat laptele. Arseni le
dă iarba piciorul cocoşului. Dacă iarba
nu ajută, Arseni duce femeile într-un
grajd din Zavelicie şi le pune să mulgă o
vacă. Se uită cum printre degetele roşii
de încordare se prelinge lichidul alb,
cum se leagănă ugerul umflat. În spate, la
uşă, stau stăpânii. Se uită şi ei. Ei ştiu că
venirea nebunului întru Hristos şi a
femeii înseamnă binecuvântare. Arseni îi
face semn lăuzei să bea laptele. Ea bea
şi simte cum se i umflă propriile
sfârcuri. Şi se duce degrabă la copilaşii
ei.
Arseni trece râul Velikaia. Mergând,
observă că deja nu mai e gheaţă, dar apa
este încă rece. Chiar de dimineaţă,
vântul dinspre râu, rece, bate peste
Zapskovie, răcind această parte a
oraşului. Nebunul întru Hristos Foma,
mijind ochii, se uită undeva departe.
Vântul îi întoarce barba pe dos. Nebunul
întru Hristos Karp stă în picioare
acoperindu-şi faţa cu mâinile, întors pe
jumătate către nebunul întru Hristos
Foma. Calacinicul Samson nu se lasă
mult aşteptat şi îşi face apariţia cu
taraba cu colaci, cu un zâmbet bun pe
buze. Nebunul întru Hristos Karp îşi ia,
obosit, mâinile de pe faţă şi le
încleştează la spate. Pe tâmpla lui se
zbate o venă albastră. De fapt, nu mai e
tânăr. Trăsăturile feţei lui sunt fine. În
pas uşor, de balet, nebunul întru Hristos
Karp se apropie de calacinicul Samson
şi ia cu dinţii colacul care e cel mai
aproape. Depărtându-se cu un pas de
tarabă, nebunul întru Hristos Karp se
întoarce. Se uită cu jale la Samson.
Samson, fără să se schimbe la faţă, îşi
dă jos taraba şi o pune cu grijă pe
pământ. Face câţiva paşi în direcţia
nebunului întru Hristos Karp. Silueta
voinică a calacinicului se frânge. Mâna i
se lasă spre carâmbul cizmei. Acolo e
ceva strălucitor, rece şi ascuţit.
Calacinicul vine chiar lângă Karp. Karp
ia poziţia de drepţi. El e mai înalt decât
calacinicul şi îi simte răsuflarea pe gât.
Cuţitul intră încet în trupul nebunului
întru Hristos. Puteri cereşti, cât am
aşteptat ziua asta.
 Cartea drumului

Ambrogio Flecchia s-a născut în

târguşorul Magnano. La est de Magnano,
la o zi de drum călare, era Milano,
oraşul sfântului Ambrozie. În cinstea
sfântului i s-a şi dat copilului numele.
Ambrogio. Aşa suna în limba părinţilor
lui. Amintea, poate, de ambrozie,
băutura celor nemuritori. Părinţii
băiatului făceau vin.
Când a mai crescut, băiatul a început
să îi ajute. Îndeplinea ascultător tot ce i
se spunea, dar în ceea ce făcea nu era
bucurie. Flecchia-tatăl, care nu o dată îşi
observase fiul pe furiş, se convingea tot
mai mult de acest lucru. Până şi când
storcea strugurii în teasc cu tălpile
desculţe (ce poate fi mai de bucurie
pentru un copil?), Ambrogio rămânea
serios.
Vinificator prin tradiţie, Flecchia-
tatăl nu iubea nici el veselia excesivă.
Ştia că fermentaţia lui este un proces
lipsit de grabă, chiar melancolic, şi de
aceea admitea şi la prepararea vinului
un anumit grad de îngândurare. Dar lipsa
de interes pe care o manifesta fiul său
faţă de producerea vinului era altceva:
în ochii tatălui ea era vecină cu
indiferenţa. Iar vin adevărat (scuturând
şroturile de pe degete, Flecchia-tatăl
ofta) poate să facă doar un om care nu e
indiferent.
Băiatul a ajutat afacerea lor de
familie pe o cale neaşteptată. Cu cinci
zile înainte de recoltarea strugurilor,
Ambrogio a spus că strugurii trebuie
culeşi imediat. A povestit că dimineaţă,
când a deschis ochii, fără să fie însă
treaz de-a binelea, a avut viziunea unei
urgii. Era o urgie cumplită, şi Ambrogio
a descris-o cu de-amănuntul. Descrierea
cuprindea o beznă care se lăsa brusc, un
vânt care urla şi o grindină de mărimea
oului de găină, care zbura vuind. Băiatul
povestea cum ciorchinii copţi se izbeau
de trunchiuri, cum bucăţi de gheaţă
găureau în zbor frunzele învârtejite şi
zdrobeau boabele căzute la pământ. Iar
peste toate, din cer se lăsa un frig
zornăitor, albastru, şi locul catastrofei se
acoperea cu un strat subţire de zăpadă.
O urgie ca asta, Flecchia-tatăl văzuse
o singură dată în viaţă, iar băiatul nu
văzuse niciodată. Dar toate detaliile
celor spuse coincideau întocmai cu ceea
ce văzuse tatăl atunci. Deşi nu era
înclinat spre mistică, după ce şovăi,
Flecchia-tatăl îi dădu ascultare lui
Ambrogio şi purcese la culesul
strugurilor. Vecinilor nu le spuse nimic,
temându-se că va fi luat în râs. Dar,
cinci zile mai târziu, peste Magnano se
dezlănţui într-adevăr o urgie cumplită,
iar Flecchia a fost singura familie care
şi-a strâns în anul acela recolta.
Adolescentul cel oacheş a mai avut şi
alte viziuni. Ele se refereau la cele mai
diferite sfere ale vieţii, dar de
vinificaţie erau deja destul de departe.
Astfel, Ambrogio a prevăzut războiul
care s-a dezlănţuit în anul 1494 pe
teritoriul Piemontului între regii francezi
şi Sfântul Imperiu Roman. Fiul
producătorului de vin a văzut limpede
cum, de la apus la răsărit, mărşăluiau pe
lângă Magnano unităţi franceze de
avangardă. De populaţia locală,
francezii aproape că nu s-au atins, au
luat doar cornute mici şi douăzeci de
butoaie de vin piemontez, care li se
păruse a nu fi rău, pentru a-şi completa
proviziile. Această informaţie i-a venit
lui Flecchia-tatăl în anul 1457, adică cu
mult înainte, ceea ce, de fapt, nici nu i-a
permis să tragă din ea vreun eventual
folos. După o săptămână uitase deja de
acţiunile militare prezise.
Ambrogio a prevestit şi descoperirea
Americii de către Cristofor Columb în
anul 1492. Nici acest eveniment nu a
atras atenţia tatălui, întrucât nu avea
vreun efect esenţial asupra vinificaţiei.
Dar pe băiat viziunea l-a făcut să
tremure, căci era însoţită de o
luminiscenţă de rău augur a contururilor
tuturor celor trei caravele ale lui
Columb. De o lumină nefastă era atins şi
profilul acvilin al descoperitorului.
Genovezul Colombo, care trecuse prin
forţa împrejurărilor în serviciul spaniol,
era de fapt compatriot al lui Ambrogio.
Nu era de crezut că pe 12 octombrie
1492 un asemenea om se ocupa cu ceva
nelalocul lui, de aceea copilul a înclinat
să pună efectele luminoase pe seama
atmosferei atlantice excesiv de
electrizate.
Când a crescut, Ambrogio şi-a
exprimat dorinţa de a merge la Florenţa,
ca să înveţe la universitatea de-acolo.
Flecchia-tatăl nu s-a opus. La vremea
aceea se convinsese definitiv că fiul său
nu era făcut pentru vinificaţie. De fapt,
pentru toţi cei din Magnano era deja
limpede că Flecchia-fiul avea drumul
lui, aşa încât se aşteptau ca azi-mâine să
plece. Dar plecarea a fost amânată chiar
din hotărârea lui Ambrogio, care a
prevăzut din vreme că în următorii doi
ani Florenţa avea să fie bântuită de
ciumă.
În cele din urmă, tânărul a ajuns la
Florenţa. În acest oraş totul era altfel: nu
semăna prin nimic cu Magnano. Arseni
l-a găsit refăcându-se după ciumă:
măreţia încă se mai amesteca cu
debusolarea. La universitate, Ambrogio
a studiat cele şapte arte liberale. După
ce a aprofundat obiectele triviumului
(gramatica, dialectica şi retorica), a
trecut la quadrivium, care cuprindea
aritmetica, geometria, muzica şi
astronomia.
După cum se întâmpla nu de puţine ori
la universităţile de odinioară, procesul
învăţământului era îndelungat. El
includea câţiva ani de studiu temeinic,
intercalaţi cu ani de aprofundare la fel
de temeinică a celor studiate, când
frecventarea universităţii înceta, moment
în care Ambrogio a început o călătorie
prin Italia. De fapt, legătura studentului
c u alma mater nu înceta niciodată, nici
chiar în zilele călătoriilor lui în cele mai
îndepărtate colţuri ale ţării – din
fericire, nu chiar atât de mari.
Din tot ce i-a fost dat lui Ambrogio să
cunoască în timpul studiilor, cel mai
mult l-a atras istoria. Istoria nu era
studiată ca obiect de sine-stătător la
universitate: în cadrul triviumului, ea se
studia ca parte componentă a retoricii.
Tânărul Ambrogio putea să stea ceasuri
întregi asupra scrierilor istorice.
Orientate spre trecut, ele (şi asta le
înrudea cu viziunile orientate spre
viitor) erau pentru el o ieşire din
prezent. Deplasarea în ambele direcţii
ale prezentului îi devenise necesară lui
Ambrogio ca aerul, căci întrerupea
unidimensionalitatea timpului în care se
înăbuşea.
Ambrogio citea scrierile istoricilor
Antichităţii şi Evului Mediu. Citea
anale, cronici, cronografe, istorii ale
oraşelor, ţinuturilor şi războaielor. Afla
cum s-au format şi s-au prăbuşit imperii,
cum s-au produs cutremure, cum au căzut
stele şi cum au ieşit din matcă fluvii. Era
deosebit de atent la împlinirea
prorocirilor, precum şi la apariţia şi
înfăptuirea semnelor. În această victorie
asupra timpului el vedea confirmarea
faptului că nimic din ce se petrece pe
lume nu este întâmplător. Oamenii se
ciocnesc unul de altul (se gândea
Ambrogio), zboară unul spre altul, ca
atomii. Ei nu au o traiectorie proprie, şi
de aceea faptele lor sunt întâmplătoare.
Dar, în ansamblu, acest întâmplător are
propria sa legitate (se gândea
Ambrogio), care, parţial, poate fi
previzibilă. În totalitate o ştie însă numai
Cel Care a creat totul.
La un moment dat, la Florenţa a venit
un negustor din Pskov. Negustorul se
numea Ferapont. Îl făceau să se remarce
uşor printre localnici barba sa lungă cât
două cozi şi nasul ciupit. Pe lângă pieile
de samur legate în mănunchiuri,
Ferapont a adus ştirea că în anul 1492 în
Rusia e aşteptat sfârşitul lumii. Aceste
informaţii au fost primite la Florenţa cât
se poate de calm. În primul rând,
florentinii erau ocupaţi cu o groază de
treburi curente, iar ca să se gândească la
lucruri care nu îi ameninţau direct, mulţi
nu aveau pur şi simplu timp. În al doilea
rând, nici vorbă nu era ca la Florenţa să
ştie toată lumea unde se află Rusia. Dată
fiind neobişnuita înfăţişare a lui
Ferapont însuşi (nu era clar dacă în ţara
lui aveau cu toţii asemenea bărbi şi
nasuri), nu era respinsă posibilitatea ca
Rusia să se afle în afara lumii locuite.
Acest lucru dădea populaţiei speranţa că
preconizatul sfârşit al lumii se va limita
doar la Rusia.
Dintre toţi cei ce trăiau la Florenţa,
spusele negustorului Ferapont i-au părut
cu adevărat importante unui singur om:
lui Ambrogio. Tânărul l-a găsit pe
Ferapont şi l-a întrebat pe ce bază a
ajuns la concluzia că sfârşitul lumii va fi
anume în anul 1492. Ferapont a răspuns
că aceasta nu era concluzia lui, dar că a
fost auzită de la oameni competenţi din
Pskov. Nefiind capabil să fundamenteze
cumva data fatală, Ferapont i-a propus
în glumă lui Ambrogio să meargă după
lămuriri la Pskov. Ambrogio nu a râs, ci
a dat gânditor din cap, căci nu excludea
această posibilitate.
După această discuţie, el a început să
ia lecţii de rusă (veche) cu negustorul.
Flecchia-tatăl nici nu bănuia măcar pe
ce i se duceau banii. Ambrogio, la
rândul lui, a avut prudenţa să nu îi spună
nimic părintelui său: existenţa Rusiei i s-
ar fi părut lui Flecchia-tatăl şi mai
îndoielnică decât detaliile războiului din
1494, pe care i le descrisese cândva fiul
lui.
 Tot la data aceea se situează
cunoştinţa lui Ambrogio Flecchia cu
viitorul navigator Amerigo Vespucci.
Uitându-se la ochii lui Vespucci,
Ambrogio i-a înţeles fără greutate
intenţiile. Era evident că, în anul 1490,
Amerigo se va duce la Sevilla, unde,
lucrând în casa de comerţ a lui
Giannotto Berardi, va lua parte la
finanţarea expediţiei lui Columb.
Începând cu anul 1499, inspirat de
succesele lui Columb, florentinul va
întreprinde şi el câteva călătorii,
încununate cu un asemenea succes, încât
continentului nou descoperit i se va da
numele lui, iar nu cel al lui Columb. (În
acelaşi an 1499 – şi asta Ambrogio nu a
putut să nu îi spună negustorului
Ferapont – Ghenadie, arhiepiscopul
Novgorodului, avea să dea prima Sfântă
Scriptură completă din Rusia, numită
după aceea Biblia lui Ghenadie).
Ambrogio i-a atras atenţia lui
Amerigo Vespucci asupra ciudatei
apropieri a presupuselor evenimente din
anul 1492. Pe de o parte – descoperirea
unui nou continent, pe de alta – sfârşitul
lumii aşteptat în Rusia. În ce măsură, îşi
punea Ambrogio întrebarea, erau legate
aceste evenimente, şi dacă erau legate,
atunci cum? Oare descoperirea noului
continent, avansa Ambrogio, nu poate fi
începutul unui sfârşit al lumii întins în
timp? Şi dacă da (Ambrogio îl ia pe
Amerigo de umeri şi se uită în ochii lui),
nu merită să dea acestui continent
numele său?
Între timp, lecţiile cu negustorul
Ferapont continuau. Ambrogio citea
Psaltirea slavonă pe care o avea
negustorul şi, trebuie spus, înţelegea
mult din ea, pentru că textul latin al
psalmilor îl ştia pe dinafară. Cu un
interes la fel de mare asculta când citea
Ferapont. La rugămintea lui, fiecare
psalm era citit de mai multe ori. Asta îi
pemitea lui Ambrogio să memoreze nu
numai cuvinte (acestea le învăţa încă în
timpul citirii), ci şi particularităţile
pronunţiei. Spre mirarea lui Ferapont,
încet-încet, tânărul îl dubla. În unele
dintre cuvintele pronunţate de Ambrogio
nu se ghicea imediat sonoritatea
rusească, dar uneori – şi asta se
întâmpla tot mai des – Ferapont tresărea
fără să vrea: din gura italianului ieşeau
cele mai curate intonaţii ale negustorului
din Pskov.
Veni ziua când Ambrogio înţelese că
era pregătit pentru a pleca în Rusia.
Ultimul lucru pe care l-au auzit de la el
florentinii a fost prevestirea unei
inundaţii cumplite, care trebuia să
lovească oraşul pe 4 noiembrie 1966.
Îndemnându-i pe orăşeni la vigilenţă,
Ambrogio a spus că râul Arno va ieşi
din matcă şi va arunca pe străzi o masă
de apă cu un volum de 350 000 000 de
metri cubi. După aceea, Florenţa a uitat
de această prezicere, după cum a uitat şi
de prezicător.
Ambrogio s-a dus la Magnano şi i-a
spus părintelui său despre planurile pe
care le are.
Dar acolo e limita spaţiului locuit, a
spus Flecchia-tatăl. Pentru ce te duci
acolo?
La limita spaţiului, a răspuns
Ambrogio, poate că voi afla ceva despre
limita timpului.

Ambrogio a părăsit Florenţa nu fără

părere de rău. În anii aceia se aflau
acolo mulţi oameni vrednici (Sandro
Botticelli, Leonardo da Vinci, Raffaello
Sanzio şi Michelangelo Buonarroti), al
căror rol în istoria culturii îi era deja
întru totul clar. Dar nici unul dintre ei nu
aducea vreun pic de lumină în problema
sfârşitului lumii – singura importantă
pentru Ambrogio. Această problemă nu
îi preocupă, a remarcat pentru sine
Ambrogio, fiindcă ei creează pentru
eternitate.
În ultimele zile ale vieţii sale la
Florenţa, Ambrogio a avut câteva
viziuni, mari şi mici. Viziunile nu le-a
înţeles pe deplin, şi nu a vorbit cu
nimeni despre ele. Ele nu se refereau la
istoria generală. Evenimentele văzute de
el se refereau la istoriile unor oameni,
din care, s-a gândit Ambrogio, se şi
compune în cele din urmă istoria
generală. Una dintre viziuni – cea mai de
neînţeles pentru el – se referea la acea
ţară mare din nord unde voia el să
ajungă. Anumite reflecţii îl făcură pe
Ambrogio să i-o împărtăşească
negustorului Ferapont. Ea consta pe
scurt în următoarele:
În anul 1977, Iuri Aleksandrovici
Stroev, la cinci minute de titlul de
candidat în ştiinţe istorice al
Universităţii A.A. Jdanov, a fost trimis
cu o expediţie arheologică la Pskov.
Disertaţia lui Iuri Aleksandrovici, având
ca temă letopiseţele ruse timpurii, era
aproape finalizată. Mai lipseau numai
concluziile, care, cine ştie de ce, nu i se
relevau disertantului. Cum aborda
concluziile, i se părea că nu sunt
complete, că îi simplifică lucrarea şi că,
într-un fel, o reduc la zero. Poate că
disertantul era pur şi simplu surmenat.
Cel puţin aşa considera profesorul Ivan
Mihailovici Neciporuk, conducătorul lui
ştiinţific, care, de fapt, îl şi inclusese pe
Stroev în echipa expediţiei arheologice.
Profesorul presupunea că disertantului îi
trebuie puţină odihnă, iar concluziile lui
se vor evidenţia de la sine. Profesorul
avea o mare experienţă în conducerea
lucrărilor.
La Pskov, participanţii la expediţie au
fost cazaţi în locuinţe particulare.
Locuinţa lui Stroev se afla în Zapskovie,
pe strada Pervomaiskaia, nu departe de
biserica Icoanei Nefăcute de mâna
omului a Mântuitorului, care fusese
durată în anul marii molime 1487.
Locuinţa avea două camere. În cea mai
mare locuia o femeie tânără cu fiul ei de
cinci ani, iar în cea mică a fost cazat
Stroev. Femeia, după cum i s-a spus, se
numea Alexandra Müller, şi era rusoaică
nemţoaică.
Nemţoaica i s-a prezentat lui Stroev
cu numele Saşa. La fel îl chema şi pe
fiul ei, care l-a întâmpinat pe oaspete
împreună cu ea. Băiatul i-a îmbrăţişat un
picior, şi rochia de stambă a Alexandrei
s-a transformat în pantaloni mulaţi.
Cufundat în gândurile la disertaţie,
Stroev a observat totuşi că Alexandra
are picioare zvelte.
Casa i-a plăcut lui Stroev. Era o casă
veche de negustor, din cărămidă roşie.
Seara, ferestrele i se luminau cu o
lumină electrică gălbuie. Când s-a întors
prima oară de la săpături, Stroev s-a
oprit lângă poartă, ca să le admire
strălucirea. Această strălucire se
reflecta pe automobilul Pobeda, care
stătea lângă casă. Şi pe caldarâmul din
bolovani rotunzi.
Intrând, Stroev i-a găsit pe Alexandra
şi pe fiul ei bând ceai. Şi a băut un ceai
împreună cu ei.
 Cu ce se ocupă expediţia
dumneavoastră, a întrebat Alexandra.
După perete cineva începu să cânte la
vioară.
Cercetăm fundaţia catedralei Ioan
Înaintemergătorul. Au trecut secole şi s-
a lăsat mult. Stroev şi-a apropiat încet
palmele de masă.
Palmele băieţelului aproape că au
atins şi ele masa. Văzând privirea lui
Stroev, el a început să-şi plimbe
degeţelele pe desenul muşamalei. Era un
desen complicat şi mărunt, dar degetele
băiatului erau şi mai mici. Ele se
descurcau uşor cu geometria aceea.
Pe lângă mânăstirea Ioan a trăit
nebunul întru Hristos Arseni, care îşi
spunea Ustin, a spus Alexandra. Lângă
zidul mânăstirii.
Acum acolo nu e zid.
Nu mai e nici cimitirul. Alexandra i-a
turnat lui Stroev ceai. Cimitirul a
devenit Piaţa Komsomolskaia.
Şi morţii? a întrebat băiatul. Au
devenit şi ei komsomolişti?
Stroev s-a aplecat chiar la urechea
copilului:
Asta se va vedea în timpul
săpăturilor.
În seara următoare s-au dus să se
plimbe. Au traversat strada Truda, au
ajuns până la turnul Gremiaciaia şi
acolo au stat pe malul Pskovei. Băiatul a
aruncat cu pietricele în apă. Stroev a
găsit câteva cioburi de faianţă şi le-a
lansat „de-a broasca“ la suprafaţa apei.
Cel mai mare a sărit pe apă de cinci ori.
Altă dată s-au dus în Zavelicie.
Traversând râul Velikaia pe Podul
Armatei Sovietice, au luat-o spre
mânăstirea Sfântul Ioan. S-au apropiat
de biserică şi au stat mult timp pe
marginea săpăturilor. Au coborât cu
grijă pe o scăriţă. Au mângâiat pietrele
străvechi încălzite de seara de august.
Încălzite pentru prima oară după multe
veacuri. Aşa s-a gândit Alexandra. Şi l-a
închipuit lângă aceste pietre pe anticul
nebun întru Hristos şi nu a putut să îşi
răspundă dacă chiar credea ce citise
despre el. Oare chiar fusese nebun întru
Hristos? Şi mă întreb, o fi existat cu
adevărat dragostea lui? Şi dacă a existat,
în ce s-a transformat ea în sutele de ani
care au trecut? Şi cine o mai simte, dacă
îndrăgostiţii au putrezit demult?
Mă simt bine cu ei doi, îşi spunea
Stroev în sufletul lui, fiindcă simt în
amândoi ceva înrudit. O anumită, pot
spune, consonanţă, în ciuda originii ei
germane. E liniştită, blondă, şi are
trăsături regulate. De ce e singură cu
băiatul ei, şi unde îi e soţul? Ce face ea
aici, într-o provincie rusească, printre
ferestre mici cât palma răsărite din
pământ, maşini vechi, cămăşi de in (cu
buzunare false) peste pantaloni şi
panouri de onoare spălate de ploi şi
acoperite cu praf (pe sub care vântul
unduieşte abia vizibil pănuşiţa) şi cu
locuitori zbârciţi şi galbeni la faţă? Nu
ştiu, şi-a răspuns singur, ce face, căci nu
se încadrează în lumea asta. Şi şi-a
închipuit-o pe Alexandra Müller pe o
clocotitoare stradă leningrădeană,
bunăoară, la Teatrul S.M. Kirov,
îmbujorându-se înaintea celui de al
treilea gong, şi inima i-a tresărit, pentru
că nu avea cum să o ducă acolo.
Pe urmă s-au întors acasă şi au băut
ceai, şi după perete a început din nou să
se audă vioara.
Cântă Parhomenko, a spus băiatul.
Nouă ne place să-l ascultăm.
Alexandra a ridicat din umeri.
 Stroev a încercat să-i vadă – pe toţi
trei, la fereastră, în lumina electrică
galbenă – cu privirea gândului, din
stradă. Dar poate chiar din Leningrad.
Acum el ştia deja că îi va fi dor de
această bucătărie, de automobilul
Pobeda de lângă fereastră, de
caldarâmul cu bolovani şi de vioara
invizibilă a lui Parhomenko. Îi studia
deja, stând ca într-o fotografie dragă, şi
cadrul ferestrei era rama ei, şi lumina
lustrei o scălda în galbenul timpului. De
ce (se gândea Stroev) mi-e dor dinainte,
predeterminând evenimentele şi zorind
timpul? Şi cum de ştiu întotdeauna
dinainte că o să-mi fie dor? Ce-o naşte
în mine sentimentul ăsta apăsător?
 Predau la şcoală limba rusă şi
literatura, a spus Alexandra, dar aici nu
prea interesează pe nimeni.
Stroev luă un biscuit din bol şi îl
apăsă pe buza de jos.
Dar ce îi interesează?
Nu ştiu. După ce tăcu puţin, ea
întrebă:
Dar de ce aţi ales istoria medievală?
E greu de spus… Poate pentru că
istoricii medievali nu semănau cu cei de
astăzi. Pentru a explica evenimentele
istorice, ei căutau întodeauna cauzele
morale. Dar legătura nemijlocită dintre
evenimente nu păreau să o observe. Sau
nu îi dădeau mare importanţă.
Dar cum poate fi explicată lumea fără
a vedea legăturile, se miră Alexandra.
Ei priveau peste cotidian şi vedeau
legăturile superioare. Iar în afară de
asta, toate evenimentele erau legate prin
timp, deşi o astfel de legătură nu era
considerată de aceşti oameni sigură.
Băiatul ţinea un biscuit lângă buza de
jos. Alexandra zâmbi:
Saşa vă copiază gesturile.
După două săptămâni, Stroev s-a
întors acasă. Începea semestrul şi, în
ciuda aşteptărilor, la început nu i-a fost
dor. Nu i-a fost nici mai târziu, fiindcă
toată toamna a fost ocupat cu terminarea
disertaţiei şi cu pregătirea ei pentru
susţinere. Chiar la sfârşitul anului,
Stroev a susţinut-o cu succes. Disertaţia
lui s-a bucurat de aprecierea generală,
dar mai cu seamă de cea a profesorului
Neciporuk, care s-a convins că
hotărârea de a-l trimite pe disertant la
săpături fusese singura corectă. Stroev a
intrat în luna ianuarie a noului an scăpat
de povara care îl apăsase vreme
îndelungată şi care, la drept vorbind, îi
otrăvise existenţa. Sufletul i-a devenit
uşor. În această stare imponderabilă,
aproape de zbor, el a simţit lipsa
Alexandrei Müller.
Asta nu înseamnă că Stroev a început
să se gândească tot timpul la Alexandra.
Şi cu atât mai puţin că a întreprins ceva
ca să o vadă, fiindcă acţiunea nu era
partea lui forte. Dar înainte de somn, în
clipa aceea tremurătoare când treburile
zilei s-au îndepărtat deja, iar visele nu
s-au apropiat încă, şi-o amintea pe
Alexandra. Îi pluteau prin faţă bucătăria
ei, abajururile de pânză de deasupra
mesei şi ceainicul cu model de funze.
Culcat în patul lui, Stroev inspira
mirosul vechii case din Pskov. Auzea
paşii trecătorilor dincolo de fereastră şi
frânturi din ce vorbeau. Vedea gesturile
băiatului care erau propriile lui gesturi.
Stroev se liniştea şi adormea.
Odată i-a povestit despre Alexandra
prietenului şi colegului său Ilia
Borisovici Utkin.
E posibil să fie dragoste, a spus, după
ce a ezitat puţin, Utkin.
 Dar dragostea (Stroev a dat din
mâini) e sentimentul acela
atotcuprinzător care te face, după cât
înţeleg eu, să trepidezi. Care te scoate
practic din minţi. Iar eu nu simt aşa
ceva. Îmi lipseşte – da. Aş vrea să fiu
lângă ea – da. Să-i aud vocea – da. Dar
nu la nebunie.
Tu vorbeşti de pasiune, care e într-
adevăr un fel de nebunie. Dar eu
vorbesc despre dragostea conştientă şi,
dacă vrei, predestinată. Pentru că atunci
când îţi lipseşte cineva, e vorba despre
o parte din tine însuţi care îţi lipseşte. Şi
cauţi reunirea cu acea parte.
Sună foarte romantic, se gândi Stroev,
dar ce-are a face asta cu noţiunile din
viaţa reală? Uite, Alexandra are un fiu,
un băiat, de acord, foarte drăguţ. Dar el
nu e fiul meu. Despre tatăl lui nu ştiu
nimic. Stroev îşi făcu gura pungă. Şi, la
drept vorbind, nici nu vreau să ştiu. Nu
exclud ca de acest om să fie legate nişte
istorii obscure. Cine ştie, Doamne-
fereşte, ce abisuri or fi chiar în viaţa
Alexandrei. Dar una peste alta, nu asta e
problema. Mă tem, pur şi simplu, că n-o
să mă înţeleg cu băiatul.
După vreo lună i-a spus lui Utkin:
Mă tot gândesc la copil. N-o să fie
între mine şi Alexandra?
Dar ea a acceptat deja să fie soţia ta?
Tu crezi că nu va accepta?
Eu nu ştiu. Dă telefon, întreabă.
 Asemenea lucruri nu se rezolvă prin
telefon.
Atunci, du-te.
Ei, şi tu, Ilia… Pentru asta nu sunt
încă pregătit.
Nu ştiu nici eu ce vreau, a recunoscut
Stroev faţă de el însuşi. Am o grămadă
de gânduri şi de sentimente de tot felul,
dar iarăşi nu pot trage concluziile.
În martie, Utkin l-a întrebat el pe
Stroev de Alexandra.
Mă tem, a spus Stroev, că se poate
căsători cu mine numai ca să plece din
provincie. Sau ca să aibă copilul ei un
tată.
Şi tu nu vrei ca ea să plece din
provincie şi copilul ei să aibă un tată?
 De ce mă întrebi asta?
Pentru că tu nu te-ai întrebat încă şi
cum priveşte ea toate astea. Dacă ai să
reuşeşti s-o faci, înseamnă că o iubeşti
şi trebuie să te duci la ea.
La sfârşitul lui mai, Stroev i-a spus
lui Utkin:
Ştii, Ilia, poate mă duc.
Stroev s-a urcat în tren şi a plecat la
Pskov. Pe fereastra vagonului intra puful
plopilor. Stroev mergea şi se gândea că
nu o va mai găsi pe Alexandra acolo. Se
va duce la uşă, dar nu-i va deschide
nimeni. Îşi va lipi fruntea de geamul
ferestrei de la bucătărie. Îşi va pune
palmele la tâmple, ca să nu se reflecte în
el, şi va vedea rămăşiţele fericirii
dinainte. Abajurul, masa. Pe masă – gol.
Inima i se va strânge. Pe uşa de alături
va ieşi cu un aer reprobator Parhomenko
(eu, ce să spun, v-am cântat), lat în
umeri, cu picioare scurte. Iată deci ce
era în spatele muzicii. Nu mai sunt, va
spune Parhomenko, au plecat pentru
totdeauna. Pentru tot-dea-una. V-aţi
pregătit prea mult. De fapt, problema
aici nici nu e timpul, fiindcă adevărata
dragoste e în afara timpului. Ea poate să
aştepte chiar o viaţă întreagă.
(Parhomenko va ofta.) Cauza
evenimentelor în curs e absenţa focului
interior. Necazul dumneavoastră, dacă
vreţi, constă în faptul că nu vă stă în fire
să ajungeţi la concluziile finale. Vă
temeţi că hotărârea luată vă va lipsi de o
alegere viitoare, şi asta vă paralizează
voinţa. Nici acum nu ştiţi pentru ce aţi
venit. Între timp aţi scăpat tot ce v-a
pregătit mai bun viaţa. Aţi avut, vă aduc
la cunoştinţă, toate condiţiile pe care i le
poate pune natura la dispoziţie omului: o
locuinţă pe o stradă liniştită din Pskov,
tei bătrâni la ferestre şi muzică bună
după perete. Din cele enumerate nu aţi
folosit nimic, şi călătoria dumneavoastră
de acum, ca de altfel şi cea precedentă,
este curată pierdere de timp.
Curată pierdere de timp, îşi spuse
gânditor Ambrogio.
Curată pierdere de timp, repetă
negustorul Ferapont.
 În Rusia, Ambrogio Flecchia a apărut
în anul 1477 sau 1478. La Pskov, spre
care l-a îndreptat negustorul Ferapont,
italianul a fost întâmpinat cu reţinere,
dar fără ostilitate. L-au primit ca pe un
om ale cărui scopuri nu sunt întru totul
limpezi. Dar când s-au convins că
sfârşitul lumii este singurul său interes,
au început să se poarte cu el cu mai
multă căldură. A lămuri data sfârşitului
lumii li s-a părut multora o preocupare
demnă de cinste, căci în Rusia erau
iubite ţelurile de mare anvergură.
Să iasă la lumină, a spus posadnicul
Gavril. Experienţa îmi şopteşte că aici
semnele sfârşitului lumii vor fi mai
evidente decât oriunde.
Cunoscându-l pe italian mai
îndeaproape, posadnicul Gavril a
început să îl ocrotească. Fără această
ocrotire, lui Ambrogio nu i-ar fi fost
uşor, fiindcă nu producea şi nu
comercializa nimic. Traiul pe care îl
ducea la Pskov, de care nu se putea
plânge, îl datora în totalitate
generozităţii posadnicului.
Lui Gavril îi plăcea să stea de vorbă
cu Ambrogio. Italianul îi povestea
despre semne care prevestiseră de-a
lungul istoriei sfârşitul lumii, despre
bătălii vestite şi, pur şi simplu, despre
Italia. Povestind despre ţara lui,
Ambrogio era mâhnit că nu poate reda
albastrul unduit al munţilor, umezeala
sărată a aerului, ca şi multe alte lucruri
care făceau din Italia cea mai frumoasă
ţară din lume.
Şi nu-ţi pare rău să părăseşti aşa o
ţară, l-a întrebat odată posadnicul
Gavril.
Sigur că îmi pare rău, a răspuns
Ambrogio, dar frumuseţea ţării mele nu
m-a lăsat să mă concentrez asupra a ceea
ce este principal.
Tot timpul pe care îl avea, Ambrogio
îl consacra citirii unor cărţi ruseşti în
care încerca să găsească răspuns la
întrebarea care îl preocupa. Mulţi
oameni, aflând despre căutările lui, îl
întrebau de data sfârşitului lumii.
 Mi-s îndoit, căci doară Dumnezeu are
ştiinţă de ea, răspundea evaziv
Ambrogio. În cărţile cetite de mine îs
multe spuse despre cest lucru, dară nu se
află în ele consens asupra datei.
Divergenţa surselor l-a dus pe
Ambrogio la confuzie, dar de renunţat la
încercarea de a aduce la lumină data
sfârşitului lumii nu a renunţat. L-a mirat
faptul că, în ciuda indicării anului şapte
mii drept mai probabil pentru sfârşitul
lumii, apropierea îngrozitorului
eveniment nu se făcea simţită. Ba
dimpotrivă: viziunile mari şi mici ale lui
Ambrogio se refereau la ani mult mai
târzii. Pe el, de fapt, chiar îl bucura asta,
dar nedumeririle pe care i le pricinuia
acest lucru creşteau.
În vara anului 6967 (citea Ambrogio)
va veni naşterea Antihristului, şi fi-va
naştere de laş, că nu mai fu nicicând
înainte aşa blestemat şi crâncen, şi fi-va
plâns mare atunci pe tot pământul
lumesc.
Da (se gândea Ambrogio), Antihristul
trebuie să se ivească cu treizeci şi trei
de ani înainte de sfârşitul lumii. Dar anul
6967 de la Facerea lumii (adică 1459 de
la naşterea lui Hristos) a trecut demult,
şi totuşi semne ale venirii Antihristului
nu se fac încă simţite. Să rezulte de aici
că sfârşitul lumii se amână până la o
dată nedeterminată?
Într-una din zile, posadnicul Gavril îi
spuse:
Am nevoie de un om care să
izbândească să ajungă la Ierusalim.
Vreau ca în memoria răposatei mele
fiice, Anna, să atârne o candelă în
Catedrala Sfântului Mormânt. Şi acest
om ai putea fi tu.
De ce nu, a răspuns Ambrogio, aş
putea să fiu eu acest om. Tu ai făcut
multe pentru mine, iar eu o să duc
candela în memoria răposatei tale fiice.
Posadnicul Gavril l-a îmbrăţişat pe
Ambrogio.
Ştiu că tu aştepţi aici sfârşitul lumii.
Cred că până atunci vei izbuti să te
întorci.
Nu te nelinişti, posadnicule, a spus
Ambrogio, căci dacă cele aşteptate vor
trece, asta se va vedea pretutindeni. Iar
vizitarea Ierusalimului e pătrunsă de har
dumnezeiesc.
Pe uliţă era dus legat calacinicul
Samson.
Vestitele, dragile mele produse de
pitărie, spunea plângând calacinicul. V-
am iubit mai mult decât viaţa, a mea şi a
altora, căci am ştiut să vă fac ca nimeni
altul din toată urbea Pskovului. Dar
nebunul întru Hristos Karp v-a înhăţat cu
gura lui spurcată şi v-a dat drumul pe
jos, v-a dat la cei care nu merită nici o
fărâmă din voi, şi toţi zâmbeau, mâncăii,
iacă, bine face. Şi zâmbeam şi eu, că ce
altceva îmi rămânea de făcut când toţi
mă socoteau un om bun, şi chiar eram,
dacă stai să te gândeşti. Doar că
mărimea celor aşteptate de la mine
depăşea mărimea bunătăţii mele, se-
ntâmplă, ce e de mirare aici. Şi iată, vă
aduc la cunoştinţă că spaţiul dintre cele
aşteptate şi cele de fapt s-a umplut în
mine, uite, simplu, cu o răutate de
plumb. Spaţiul a crescut, şi răutatea a
crescut, şi pe buzele mele a înflorit un
zâmbet care pentru mine, credeţi-mă, a
fost un fel de spasm.
Ştii cât timp ai petrecut deja la
Pskov? l-a întrebat pe Arseni nebunul
întru Hristos Foma.
Arseni a ridicat din umeri.
Dar eu ştiu, jubilă nebunul întru
Hristos Foma. Ai lucrat deja pentru Lia,
şi pentru Rahila, şi pentru încă cineva.
Numai pentru Ustina nu, şi-a spus în
sufletul său Arseni.
Foma a arătat spre calacinicul dus de
strajă şi a strigat:
Odată ce Karp s-a dus, tăcerea ta nu
mai are sens. Tu puteai să taci pentru că
vorbea Karp. Acum nu mai ai această
posibilitate.
Atunci ce trebuie să fac acum, a
întrebat Arseni.
Karp te-a chemat în Ierusalismul
Ceresc, şi tu nu i-ai devenit tovarăş de
drum. Asta e de înţeles: tu nu te duci
acolo fără Ustina. Dar mergi în
Ierusalimul pământesc, ca să te rogi
pentru ea Atotputernicului.
Dar cum să ajung eu la Ierusalim, a
întrebat Arseni.
Eu am o idee, a răspuns nebunul întru
Hristos Foma. Deocamdată, prietene,
dă-mi sacul cu gramotele lui Hristofor.
Tu nu mai ai nevoie de ele.
Arseni i-a dat nebunului întru Hristos
Foma sacul cu gramotele lui Hristofor,
dar în sufletul său a fost mâhnit. Dându-i
sacul, Arseni s-a gândit că, după cât se
vedea, rămăsese ataşat de avere, şi s-a
ruşinat de simţământul său. Dar nebunul
întru Hristos Foma a înţeles ce se
petrecea în sufletul lui Arseni, şi i-a
spus:
Nu te amărî, Arsenie, căci
înţelepciunea adunată de Hristofor va
intra în tine pe cale nescrisă. În ceea ce
priveşte descrierea ierburilor, consider
că pentru tine asta e o etapă parcursă.
Vindecă-i pe bolnavi luând păcatele lor
asupra ta. După cum nădăjduiesc că
înţelegi, pentru o astfel de vindecare nu
e nevoie de ierburi. Şi încă ceva: de-
acum tu nu mai eşti Ustin, ci, ca înainte,
Arseni. Pregăteşte-te, tovarăşe, de drum.

Curând a devenit cunoscut întregului

Pskov că Ustin a început să vorbească.
Că numele lui nu e Ustin, ci Arseni. Şi
toţi se duceau să se uite la el, dar nu
puteau să îl vadă, pentru că nu mai stătea
la cimitir, ci în chilia de oaspeţi a
mânăstirii Sfântul Ioan.
Dar ce-i aici, circ, îi întreba pe cei
veniţi stareţa. Omul a trăit paisprezece
ani la aer curat, lăsaţi-l să-şi revină.
Într-una din zile, la Arseni veni
Ambrogio.
M-a trimis la tine posadnicul Gavril,
a spus Ambrogio. Vrea să fii tovarăşul
meu de drum la Ierusalim. Eu pornesc de
la faptul că sfârşitul lumii va veni nu
înainte de anul 7000, 1492 de la
naşterea lui Hristos. Aşa încât, dacă
totul va decurge cum trebuie, o să avem
timp să ne întoarcem.
Pe ce te bazezi în calculele tale? l-a
întrebat Arseni.
Totul e cât se poate de simplu.
Asemuiesc zilele cu mileniile, căci se
spune în psalmul al optzeci şi nouălea: o
mie de ani în ochii tăi, Doamne, sunt ca
ziua de ieri. Cum zile în săptămână sunt
şapte, rezultă şapte milenii de viaţă
omenească. Acum e anul 6988: avem la
dispoziţie doisprezece ani. Pentru căinţă
cred că nu e tocmai puţin.
Eşti sigur, l-a întrebat Arseni, că
acum e chiar acel an, adică eşti sigur că
de la Facerea lumii până în ziua de azi
au trecut exact 6988 ani?
Dacă nu aş fi sigur de asta, a răspuns
Ambrogio, desigur că nu te-aş chema cu
mine la Ierusalim. Judecă singur: de la
anul 5500, când s-a născut Mântuitorul
nostru Isus Hristos, toate domniile sunt
atestate de cronicile eline şi romane.
Adună anii de domnie a imperatorilor
romani şi de la Constantinopol şi ai să
obţii data căutată.
Dar de ce – iartă-mă, străine –
socoteşti tu că de la Facerea lumii până
la naşterea Mântuitorului nostru Isus
Hristos au trecut exact 5500 de ani, nici
mai mulţi, nici mai puţini? Ce a servit de
sursă pentru această concluzie?
Eu nu fac decât să citesc cu atenţie
Sfânta Scriptură, a răspuns Ambrogio,
ea este principala mea sursă. De pildă,
Cartea Facerii arată vârsta fiecăruia
dintre patriarhi în momentul naşterii
primului născut. Mai mult decât atât, în
ea este spus numărul de ani trăiţi de
patriarh după naşterea primului născut,
precum şi suma totală a anilor de viaţă
ai patriarhului. După cum vezi, frate
Arsenie, ultimele două poziţii sunt chiar
de prisos pentru calculul meu. Ca să afli
numărul total al anilor scurşi este
suficient să adaugi anii patriarhilor la
data naşterii primilor lor născuţi.
Dar literele care înseamnă numere
sunt supuse deteriorării, a obiectat
Arseni. Din pricina vremii îndelungate
cele scrise se şterg şi nu mai sunt ştiute.
Cum dovedeşti tu, spune, Ambrogio, că
sunt bune calculele tale şi că naşterea
Mântuitorului nostru Iisus Hristos a fost
cu adevărat în anul 5500? Prin ce
armonie, se pune întrebarea, verifici tu
toată această algebră?
Numerele, Arsenie, au sensul lor
superior, căci reflectă acea armonie
cerească de care întrebi tu. Dar acum
ascultă cu atenţie. Patimile lui Hristos au
căzut la ora şase a celei de-a şasea zi a
săptămânii, şi asta arată că Mântuitorul
s-a născut la mijlocul celui de-al şaselea
mileniu, adică la anul 5500 de la
Facerea lumii. Acelaşi lucru e arătat de
suma măsurătorilor Chivotului
Legământului, care, potrivit capitolului
al douăzeci şi cincilea al Cărţii
Exodului, era de cinci coţi şi jumătate.
De aceea, şi Hristos, ca şi Chivotul
adevărat, trebuia să vină la anul 5500.
Omul acesta e în stare de o judecată
sănătoasă, îi spuse Arseni Ustinei. Cu
unul ca el chiar poţi să pleci la
Ierusalim. Dacă e să dai crezare
calculelor lui (şi sunt înclinat să o fac),
călătoria noastră este de cel puţin zece
ani. Aşa încât eu, dragostea mea, mă duc
chiar spre centrul pământului. Mă duc
spre acel punct al lui care e cel mai
aproape de Cer. Dacă le e dat cuvintelor
mele să zboare până la Cer, asta va fi
chiar acolo. Iar toate cuvintele mele sunt
despre tine.
 Din acea zi, Arseni şi Ambrogio au
început să se pregătească pentru
călătoria la Ierusalim. Pentru drum,
posadnicul Gavril le-a pregătit fiecăruia
câte o punguţă cu ducaţi ungureşti de aur.
Ducaţii erau recunoscuţi în întreg spaţiul
de la Pskov la Ierusalim şi au fost luaţi
cu bucurie de pelerini pentru drum.
Posadnicul le-ar fi putut da şi mai mult,
dar el ştia că monedele din Evul Mediu
rareori rămâneau multă vreme la
pelerini. Atât banilor, cât şi lucrurilor le
era greu să biruie spaţiul. Posesorii lor
se întorceau deseori acasă şi fără una şi
fără alta. Iar şi mai des – nu se
întorceau.
Mai folositoare decât banii erau
uneori scrisorile de recomandare şi
relaţiile personale. În epoca aceea
complicată era important ca cineva
anume să aştepte pe cineva anume într-
un loc anume sau, dimpotrivă, să îl
trimită undeva, să garanteze pentru el şi
să îl roage să se grăbească. Într-un fel,
era o confirmare a faptului că omul avea
şi înainte un loc în viaţă, că nu se ivise
de niciunde, ci se deplasa cinstit în
spaţiu. În acelaşi sens general,
călătoriile confirmau lumii continuitatea
spaţiului, care suscita totuşi unele
îndoieli.
Lui Arseni şi Ambrogio li s-au dat
scrisori de recomandare pentru mai
multe oraşe. Erau scrisori către
persoane cu demnităţi în cnezate, către
feţe bisericeşti şi reprezentanţi ai
negustorimii: să fie ajutat la nevoie
oricare dintre ei. Fiecăruia i s-au dăruit
doi cai şi două caftane de călătorie. În
poalele caftanelor, pelerinii au cusut
ducaţii. Pentru ca monedele să nu
zornăie şi să nu se simtă la pipăit, au
fost puse între fâşii de piele. S-au
cumpărat de asemenea carne şi peşte,
uscate – atât cât puteau duce cei doi cai
rămaşi neînşeuaţi. Toate pregătirile au
fost conduse de Ambrogio, care avea
experienţa unor călătorii lungi.
Pregătind îmbrăcămintea şi mâncarea,
au avut grijă să aibă măsură. Dacă pe
pământul Pskovului era atunci vremea
caldă a anului, pe pământul Palestinei
vremea era caldă tot timpul. Caldă şi
generoasă, căci pe acel pământ ape
şuvoi şi izvoare din adâncuri curg pe
pajişti şi munţi, şi bogat e în viţă-de-vie,
smochini şi curmali, şi acel pământ dă
ulei de măsline şi miere, căci cu
adevărat acel pământ e binecuvântat şi
apropiat de Împărăţia lui Dumnezeu.
În ajunul plecării, posadnicul Gavril
i-a chemat la el pe Arseni şi pe
Ambrogio şi le-a înmânat o candelă de
argint cu şase laturi. Candela nu era
mare, ca să nu atragă prea mult atenţia.
Din aceeaşi pricină, posadnicul le-a
înmânat pe lângă candelă şase diamante.
Când aveau să ajungă, diamantele
trebuiau puse în lăcaşurile destinate lor
pe fiecare latură a candelei. Puse şi
apăsate cu nişte gheare uşor de îndoit.
Posadnicul le-a arătat cum se îndoiau
ghearele:
Foarte simplu.
Şi a tăcut puţin.
M-am gândit mult pe cine să trimit la
Ierusalim, şi v-am ales pe voi. Voi
sunteţi de credinţe diferite, dar amândoi
sunteţi oameni adevăraţi. Şi aspiraţi la
acelaşi Dumnezeu. O să mergeţi pe
pământuri pravoslavnice şi
nepravoslavnice, şi neasemănarea
voastră o să vă fie de folos.
Posadnicul Gavril a sărutat candela.
I-a îmbrăţişat pe Arseni şi pe Ambrogio.
 E ceva important pentru mine. Foarte
important.
Ei s-au înclinat în faţa posadnicului
Gavril.

Caii băteau pasul pe loc la mal şi se

temeau să păşească pe corabie. Nu le
era frică de mişcarea în apă: în viaţa lor
trecuseră nu o dată râul prin vad. Îi
speria mişcarea pe deasupra apei. Li se
părea nefirească. Au fost traşi de dârlogi
pe schelele de îmbarcare. Nechezau şi
loveau cu copitele în lemnul punţii.
Uitându-se la cai, Arseni nu şi-a dat
seama când corabia s-a desprins de
chei.
S-a desprins şi mulţimea de pe mal.
Când vâslaşii bătură din vâsle, mărimea
şi larma ei prinseră să scadă. Mulţimea
clocotea, prefăcându-se într-un vârtej.
Se strângea în jurul posadnicului, care
stătea în mijlocul ei. El nici nu făcea cu
mâna. Stătea nemişcat. Lângă el fluturau
veşmintele stareţei mânăstirii Sfântul
Ioan. Când şi când, pânza lor neagră
atingea chiar faţa posadnicului, dar el nu
se dădea la o parte. Vântul făcea ca
stareţa să pară mult mai lată decât de
obicei. Părea uşor umflată. Ea
binecuvânta cu cruci largi şi încete
corabia care pleca.
Malurile se mişcau în ritmul bătăii
vâslelor. Ele încercau să ajungă norii
care lunecau pe cer, dar se vedea bine
că nu aveau repeziciunea lor. Arseni
trăgea cu delectare în piept vântul de pe
râu, înţelegând că era vânt de călătorie.
Câţi ani, îi spuse el Ustinei, câţi ani
am stat aici fără să mă mişc, şi acum
plutesc neabătut spre sud. Simt,
dragostea mea, că mişcarea asta e
binecuvântată. Ea mă apropie de tine şi
mă depărtează de oamenii a căror
atenţie, ca să spun adevărul, a început să
mă împovăreze. Am, dragostea mea, un
tovarăş bun de drum, un om tânăr şi
inteligent, cu o sferă largă de
preocupări. Oacheş. Cârlionţat. Fără
barbă, căci în ţinuturile lui bărbile se
rad. Încearcă să determine momentul
sfârşitului lumii, şi deşi nu sunt convins
că asta e de competenţa lui, însuşi
interesul pentru escatologie mi se pare
demn de încurajare. Mergem cu
corăbieri din Pskov. Ne duc pe râul
Velikaia până la marginile pământului
Pskovului. Râul e lat. Locuitorii de pe
malurile care plutesc ne petrec cu
privirile, dacă ne mai văd. Mai fac cu
mâna în urma noastră. Le facem şi noi.
Ce ne aşteaptă? Simt o bucurie de
nespus şi nu mă tem de nimic.
Pe seară au tras la mal şi au aprins un
foc. Caii nu i-au coborât de pe corabie,
căci se deprinseseră deja pe ea. Începea
târzia noapte pskoviană.
 În ţinuturile noastre, spuseră
corăbierii, e greu să te aştepţi la
surprize. Dar mai departe, uite, după
unele ştiri, se întâlnesc oameni cu cap de
câine. Nu ştim dacă e adevărat, dar aşa
se spune.
Nu vă făliţi, a răspuns Ambrogio, că
sunt şi aici din belşug. Ia duceţi-vă, de
pildă, în cetate: acolo sunt mulţi de felul
ăsta.
La răstimpuri, câte unul dintre
corăbieri se ducea spre pădurea din
apropiere şi aduna de acolo crengi
rupte. Arseni urmărea cum se aprinde
focul. Punea gânditor creangă după
creangă, făcându-le piramidă. La început
focul le lingea. Înainte să cuprindă
crengile cu totul, parcă le încerca cu
limba.
Sunt ude. În pădure e încă umed.
În jurul focului roiau ţânţari şi gâze.
Zburau într-un roi semitransparent,
aproape ca un fum. Descriau înăuntrul
roiului cercuri şi elipse, încât părea că
cineva jonglează cu ele. Când fumul o
lua spre ele, se împrăştiau. Arseni
observă cu mirare că fuga ţânţarilor îl
bucură.
Ce crezi, îi spuse el Ustinei, am
devenit năzuros şi mă tem de sugătoarele
de sânge. Când trăiam în alt trup nu mă
temeam de nimic. Uite, tocmai asta,
dragostea mea, mă sperie. N-am pierdut
oare într-o clipă ce am adunat pentru
tine în toţi anii aceştia?
Am auzit, spuseră corăbierii, că focul
care coboară de Paşte pe Mormântul
Domnului nu te arde. Dar domniile
voastre aţi pornit la drum după Paşte, şi-
atunci nu o să vedeţi însuşirile
neobişnuite ale focului aceluia.
Dar nu fiecare zi a Domnului trebuie
să fie pentru noi Paşte, a întrebat Arseni.
Îşi trecu palma chiar peste foc.
Limbile flăcării trecură printre degetele
depărtate şi le luminară cu o lumină roz.
În noaptea care se lăsase, palma lui
Arseni strălucea mai tare ca focul.
Ambrogio se uita la Arseni şi nu-şi
putea lua ochii de la el. Corăbierii se
închinară.
 În ziua următoare au atins marginile
sudice ale ţinutului Pskovului. Până
acolo şi fusese poruncă să fie duşi
pelerinii. Râul Velikaia devenise mic şi
cotea spre răsărit.
Râul se apropie de izvoarele lui, au
spus corăbierii, sunt tot mai multe
bancuri în cale, şi asta face lucrurile şi
mai anevoioase. Ne pare sincer rău că
ne despărţim de domniile voastre, ne
consolează însă gândul că înapoi vom
merge pe cursul apei.
Demult s-a constatat, a confirmat
Ambrogio, că pe cursul apei te deplasezi
mult mai uşor. Aşadar, mergeţi în pace.
Caii au fost aduşi pe mal, şi
Ambrogio şi Arseni s-au îmbrăţişat cu
corăbierii şi şi-au luat rămas bun.
Privind cum se îndepărta corabia, au
simţit nelinişte. De-acum, cei doi
călători îşi erau încredinţaţi lor înşile şi
lui Dumnezeu. Îi aştepta un drum greu.
Au luat-o către sud. Mergeau fără să
se grăbească – în faţă Arseni şi
Ambrogio, în spate, legaţi cu dârlogii,
cei doi cai cu poveri. Drumul era îngust,
locul deluros. Au iuţit pasul, ca să
mănânce. Au tăiat fâşii de carne uscată
şi le-au tăiat gustul cu apă. Caii ciupeau
de zor iarbă la popasuri. Când treceau
vreun pârâu, îşi vârau botul în el şi,
fornăind, beau.
Spre sfârşitul zilei ajunseră în
orăşelul Sebej. La intrare au întrebat
unde puteau rămâne peste noapte. Li s-a
arătat o cârciumă. În cârciumă puţea a
bere vărsată şi a urină. Cârciumarul era
beat. Îi aşeză pe cei veniţi pe o laviţă,
iar el se aşeză pe o alta. Îi scrută cu
privirea îndelung şi fără să clipească.
Şedea cu picioarele larg răşchirate şi cu
mâinile sprijinite pe genunchi. La
întrebări nu răspundea. Apucându-l de
umăr şi zdruncinându-l, Ambrogio îşi
dădu seama că dormea. Cârciumarul
dormea cu ochii deschişi.
Se arătă şi nevasta cârciumarului.
Duse caii la grajd şi le arătă oaspeţilor
odaia.
Hei, Cerpak, strigă ea la bărbatul ei,
dar acela nu se clinti. Cerpak! Femeia
dădu din mână. Las’ să doarmă.
Închide-i ochii, o rugă Ambrogio. Se
doarme mult mai bine cu ochii închişi.
Nu, e mai bine aşa, zise nevasta
cârciumarului. Dacă v-apucaţi să
cotrobăiţi prin cârciumă, el vă vede.
Cerpak doarme – Cerpak veghează,
rosti cârciumarul cu un râgâit. Nu
umblaţi cu vicleşuguri. În primul rând nu
atentaţi la soţia mea, căci va atenta şi ea
la voi. Îşi aruncă picioarele pe laviţă şi
se înveli cu o rogojină. Nu aveţi idee la
ce lucruri trebuie să închid ochii.
Peste noapte, Arseni simţi mişcându-
i-se ceva cald pe pântec. Se gândi că era
vreun şobolan şi se smuci ca să-l zvârle.
 Şşt, şopti nevasta cârciumarului. Mai
ales nu face zgomot, nu iau mult,
simbolic se poate spune, în general nici
n-aş lua, dar soţul, ai văzut deja, e un
animal, el consideră că orice trebuie să
aibă o componentă economică, nu-i
schimbi părerea ticălosului, dar pe tine
chiar te vreau, hai, chiar te vreau…
Pleacă, şopti el abia auzit.
Ea continua să mângâie pântecul lui
Arseni, şi el simţi cum sub mâna acestei
femei, nu tânără şi nu frumoasă, îşi
pierde cu totul voinţa. Voi să îi spună
Ustinei că acum poate să se piardă tot ce
se făurise în toţi anii aceia, dar nevasta
cârciumarului horcăia aproape tare:
Vă ştiu eu ce breji sunteţi…
 Mâna îi luneca în josul pântecului.
Arseni sări şi se lovi cu capul de ceva
tare şi sonor care se desprinse de pe
perete, se rostogoli, sări şi zbură din
odaie odată cu nevasta cârciumarului.
În odaia de-alături se aprinse o
lumină.
Poftim, uită-te şi tu, uită-te, strigă
nevasta cârciumarului arătând spre
Arseni. Începuse să se dea la mine.
Profitând de slăbiciunea mea
momentană, zise cârciumarul. Era
aproape treaz şi, de aceea, rău.
Nu-mi dădea drumul, Cerpak! Trăgea
hainele de pe mine, are şi-acum în mâini
ce-a rupt. Dar m-am smuls.
Arseni întinse mâinile, şi erau goale.
 Nu-i nimic în mâinile mele.
Nevasta cârciumarului se uită la
Arseni şi strigă deja mai potolit:
Să-ţi ţii mâinile acasă, aici nu eşti la
tine la Pskov. Fă bine şi plăteşte cu aur
pentru necinstire.
Acesta este marele cnezat Litovsk, a
spus cârciumarul, şi eu la o adică nu
permit la nimeni…
Pe Arseni îl podidiră lacrimile.
Ascultă, Cerpak, spuse Ambrogio, eu
am o scrisoare pe care o s-o înmânez
autorităţilor voastre. Dar prin viu grai
(Ambrogio se duse chiar lângă
cârciumar) o să le fac cunoscut în ce fel
sunt primiţi oaspeţii în Sebej. Nu cred
că se vor bucura.
 Dar ce-am făcut, zise cârciumarul. Că
tot ce ştiu e din spusele ei. Nu vrei, nu
plăti pentru necinstire.
Nevasta îi aruncă o privire aspră.
Aoleu, Cerpak. Că cesta-mi zise: mă
desfată frumuseţea ta. Dară io opritu-l-
am. Dacă nu aur, daţi barem ceva acolo.
Pentru frumuseţea ta să plătească,
întrebă Ambrogio.
Să-i plătim pentru că m-a respins, a
spus Arseni. Căci dacă mă respinge cu
vorba, e capabilă să facă asta şi în fapt.
Şi de toate vinovat sunt eu, căderea mea
e asta. Iartă-mă, femeie bună, iartă-mă şi
tu, Ustina.
Fără să spună o vorbă, Ambrogio
scoase un ducat şi îl întinse nevestei
cârciumarului. Femeia stătea cu ochii în
pământ. Cârciumarul ridică din umeri.
Ea se uită la bărbatul ei şi, ruşinată, luă
ducatul. Dincolo de fereastră se lumina.
De la Sebej până la Poloţk merseră în
tăcere. Arseni mergea puţin mai înainte,
iar Ambrogio păstra distanţa.
După atâţia ani de tăcere, spuse
Ambrogio, acum ţi-e greu să te deprinzi
din nou să vorbeşti.
Arseni încuviinţă din cap.
Când grăbiră din nou pasul, Ambrogio
spuse:
Înţeleg de ce ai luat vina asupra ta.
Cel care are lumea în el răspunde pentru
toţi. Dar nu te-ai gândit că o privezi de
sentimentul de vină pe această femeie.
Datorită ţie, ea s-a convins că îi este
îngăduit totul.
Greşeşti, a spus Arseni. Uite ce am
găsit în buzunar.
Scoase mâna din buzunar şi desfăcu
pumnul. În palmă era ducatul.

La Poloţk, se grăbiră spre mânăstirea

Sfânta Eufrosina. Ambrogio priponi caii
de un ulm bătrân. Dar Arseni îşi apăsă
fruntea de gardul mânăstirii şi spuse:
Bună ziua, preacuvioasă Eufrosina.
După cum probabil ştii, eu şi tovarăşul
meu de drum, Ambrogio (Ambrogio
înclină capul), mergem la Ierusalim. Nu
trebuie să-ţi mai spunem cât de greu e
drumul într-acolo, căci tu l-ai făcut, iar
noi suntem abia la începutul lui. Şi e cu
atât mai puţin potrivit să îţi spunem cât
de complicat va fi drumul înapoi: noi
nici nu l-am început măcar. Dar tu,
preacuvioaso, ai renunţat de fapt la el şi,
cu mila lui Dumnezeu, odihneşti pe
Pământul Sfânt. Noi mergem acolo să ne
rugăm pentru două femei şi contăm
foarte mult pe ajutorul tău.
Binecuvântează-ne, preacuvioasă
Eufrosina.
Pelerinii se înclinară şi plecară.
La marginea Poloţkului, Ambrogio
spuse către un trecător:
Noi căutăm drumul către Orşa.
 Orşa e pe Nipru, zise trecătorul.
Niprul e un fluviu mare şi, normal,
deschide mari posibilităţi.
Le arătă direcţia spre Orşa şi plecă
într-ale lui.
Am observat, spuse Ambrogio
uitându-se în urma trecătorului, că din
cauza impractibilităţii drumurilor,
oamenii din Vechea Rusie preferă calea
apei. Apropo, ei încă nu ştiu că Rusia e
Veche, dar cu timpul se vor lămuri.
Anumite aptitudini de a prevedea îmi
permit să afirm asta. După cum, de
altfel, şi faptul că situaţia cu drumurile
nu se va schimba. În general vorbind,
istoria pământului tău se va desfăşura
destul de neobişnuit.
 Oare istoria pământului meu e un sul,
să se desfăşoare, întrebă Arseni.
Orice istorie este până la un punct un
sul în mâinile Atotputernicului. Unora
(de exemplu, mie) le este dat să arunce
uneori o privire şi să vadă ce va fi mai
departe. Un singur lucru nu ştiu: dacă
sulul ăsta nu va fi brusc aruncat.
Ai în vedere sfârşitul lumii, întrebă
Arseni.
Da, sfârşitul lumii. Dar în acelaşi
timp şi sfârşitul întunericului. Acest
eveniment are, ştii, o simetrie a lui.
Câteva ceasuri merseră fără să
rostească nici un cuvânt. Drumul mergea
de-a lungul Dvinei, şerpuia, se înfunda,
uneori se pierdea de tot. Dar negreşit se
regăsea undeva mai departe. Intrară într-
un codru de pini, şi bătaia copitelor se
auzi mai tare.
Arseni întrebă:
Dacă istoria e un sul în mâinile
Creatorului, înseamnă că tot ce gândesc
şi fac eu – nu eu gândesc şi fac, ci
Creatorul meu?
Nu, nu înseamnă, pentru că Creatorul
e bun, iar tu nu gândeşti şi faci numai
binele. Tu ai fost creat după chipul şi
asemănarea lui Dumnezeu, şi
asemănarea ta constă, printre altele, şi în
libertate.
Dar odată ce oamenii sunt liberi în
gândurile şi faptele lor, rezultă că istoria
e creată de ei liber.
 Oamenii sunt liberi, răspunse
Ambrogio, dar istoria nu e liberă. În ea
sunt, cum spui tu, atâtea gânduri şi fapte,
încât ea nu le poate aduna la un loc şi
numai Dumnezeu le cuprinde. Aş spune
chiar că liberi nu sunt oamenii, ci omul.
Dar încrucişarea voinţelor omeneşti o
asemăn cu puricii într-un vas: mişcarea
lor e evidentă, dar are ea aceeaşi
direcţie? De aceea, istoria nu are ţel,
cum nu are nici omenirea. Ţel are numai
omul. Şi nici asta întotdeauna.

Era deja a doua zi când mergeau de-a

lungul râului. Trecând printr-o pădure,
au văzut o poiană şi un coborâş spre o
apă. Ambrogio s-a grăbit să adape caii.
Chiar lângă râu, a alunecat pe pământ şi
a căzut în apă. Aceasta s-a dovedit a fi
neaşteptat de adâncă, aproape până la
gât. Scuipând alge, Ambrogio râdea.
Pletele lui negre semănau şi ele cu
algele. Se prelingeau pe faţa lui
râzătoare. Râsul lui Ambrogio împroşca
stropi de soare pe suprafaţa apei.
Azi e o zi caldă, aproape toridă,
spuse Arseni. Putem să ne spălăm din
îmbrăcăminte, că până seara se usucă.
După ce adună scoarţă de mesteacăn
şi crengi, se apucă să aprindă focul.
Scoase din sac amnarul şi cremenea.
Scoase iască făcută de el din ciuperca
babiţă şi înfăşurată într-o cârpă. Scăpără
cremenea de amnar până când iasca se
aprinse de la o scânteie. Îşi dădu seama
după firişorul de fum. După aceea pe
iască apăru un punct abia vizibil care
mocnea şi care începea să se lăţească.
Arseni puse pe ea foicele subţiri de
coajă de mesteacăn şi ace uscate de pin.
Cu o bucată lată de scoarţă începu să
aţâţe flacăra. Când se aprinse, puse
crengi subţiri. Apoi, crengi mai groase.
Acum rămâne să aşteptăm până ce
lemnul se preface în cenuşă, a spus
Arseni. Cenuşa ne trebuie pentru spălat.
Ambrogio era tot în apă. Mâinile lui
desenau pe ea două semicercuri de
spumă.
 Sari încoace, îi strigă el lui Arseni.
După ce şovăi puţin, Arseni se
dezbrăcă şi sări în râu. Simţi apa ca pe
atingerea cuiva. O atingere răcoroasă şi
delicată a întregului trup dintr-odată.
Arseni simţi fericire şi se ruşină de ea,
căci Ustina nu putea intra cu el în apa
Dvinei. Ieşi pe mal. Ruşinându-se de
goliciunea lui, se încinse cu un brâu lat
pe care nu avea de gând să-l spele.
Când o parte din crengi arseră, Arseni
trase într-o parte cenuşa şi turnă apă.
Întinse pe jos o cârpă şi puse cenuşa pe
ea. Legă capetele cârpei. O încercă: era
strânsă. Zări o piatră care se ivea din
apă şi duse acolo ce trebuia spălat.
Ieşind din apă, Ambrogio îşi scoase cu
greu caftanul ud. Mai alătură caftanului
una-alta din îmbrăcăminte şi le puse pe
grămada adunată de Arseni.
După ce udă îmbrăcămintea şi rufăria,
Arseni le frecă pe piatră cu legăturica în
care era cenuşa. Şedea pe vine.
Atingându-se de piatră, ducaţii cusuţi în
caftan scoteau un sunet surd. Arseni clăti
cele spălate şi le atârnă pe crengile de
jos ale copacilor. Întinse şi pe tufele de
măceş şi pe pinii tineri, care se plecară
sub povara grelelor veşminte medievale.
Arseni se culcă nu departe de apă.
Spatele lui simţea căldura soarelui,
pântecul – moliciunea ierbii. Şi una şi
alta făceau bine trupului său. El însuşi se
făcuse iarbă. Pe braţe i se mişcau încet
minuscule fiinţe anonime. Ele biruiau
firişoarele de păr de pe pielea lui, îşi
curăţau picioruşele şi îşi luau zborul
gânditoare. Pe apă băteau din aripi raţe.
Întorcând frunzele pe dos, vântul foşnea
vârfurile stejarilor. Arseni adormi.
Trezindu-se, descoperi că stătea deja
la umbră. Soarele îl ocolise din spate şi
se ascunsese după copaci. La răstimpuri,
cu câte o pală de vânt, se ivea prin
genele de lumină ale coroanelor. Vântul
prindea din zbor cenuşa de la focul peste
care Ambrogio încrucişase două
trunchiuri uscate de mesteacăn.
Trunchiurile ardeau mocnit, focul nu era
viu, dar era sigur: vântul nu putea să îl
stingă. Ambrogio izbuti să scoată de pe
ramuri rufăria şi acum pipăia caftanele.
Erau încă jilave.
Cred că o să rămânem să înnoptăm
aici, spuse Ambrogio.
Să rămânem, încuviinţă Arseni.
El voia să rămână acolo pentru
totdeauna, dar ştia că nu e cu putinţă.
Pe seară s-a făcut rece. Au adus din
pădure vreascuri şi le-au pus lângă foc.
Pe cer pluteau nori, şi se întunecă de tot.
Nu se vedeau nici lună, nici stele. Nu se
vedeau nici pădurea, nici râul.
Rămăseseră doar focul şi puţinul luminat
de el. Piramida neregulată de lemne. Doi
pelerini şezând. Umbre cu multe braţe pe
copaci.
E adevărat că există monştri cu multe
braţe, întrebă Arseni.
N-am auzit de aşa ceva, răspunse
Ambrogio, dar, călătorind către Răsărit
din Rusia, un compatriot al meu a văzut
monştri care aveau numai o mână, şi
aceea în mijlocul pieptului. Şi un singur
picior. Date fiind aceste particularităţi
ale lor, cu un arc trăgeau doi. Şi se
deplasau atât de iute, încât caii nu puteau
să-i ajungă din urmă, în ciuda faptului că
ei săreau într-un picior. Când oboseau,
mergeau pe mână şi pe picior,
învârtindu-se în cerc. Îţi închipui?
Ambrogio şedea cu capul plecat, şi
faţa nu i se vedea. După glasul
italianului, lui Arseni i se păru că el
zâmbea. Arseni era însă serios. Se
minuna de imensa lume neagră care se
întindea în spatele lor. Această lume
cuprindea în ea mult necunoscut,
ascundea primejdii, foşnea frunzişurile
în vântul noptatic şi scârţâia chinuitor
din ramuri. Arseni nu mai ştia dacă
această lume exista în general sau cel
puţin acum, în momentul acela nesigur,
când era în întuneric. Nu erau suprimate
pe durata întunericului pădurile, râurile
şi oraşele? Nu se odihnea natura de
ordinea ei, pentru ca dimineaţa,
adunându-şi puterile, din haos să devină
din nou cosmos? Singur Ambrogio nu se
schimbase în acest moment ciudat, şi
pentru asta Arseni simţi o fierbinte
recunoştinţă faţă de el.
 După câteva zile izbutiră să ajungă la
Orşa. Se văzu că în timpul drumului
proviziile le scăzuseră simţitor, aşa
încât nu mai aveau nevoie de caii de
povară. Cei doi cai au fost vânduţi la
Orşa. Cu cei doi rămaşi era mai simplu
de închipuit drumul pe apă. După două
zile au găsit o corabie care pleca la
Kiev şi s-au îmbarcat pe ea.
La Orşa, Niprul nu mai era larg. Nu
era mai larg decât Velikaia. Dar Arseni
şi Ambrogio au ghicit că avea să se
lărgească, fiindcă auziseră că, spre
deosebire de râul de la Pskov, Niprul
chiar era mare27. Ambrogio ar fi vrut să
afle mai multe despre acest râu, dar
corăbierii se arătară posomorâţi şi nu
dădură curs nici unei discuţii. Ei erau
conştienţi că li se plăteşte pentru
transportarea oamenilor şi a cailor. Şi,
pesemne, ghiceau că pentru discuţii nu
vor fi plătiţi.
27. Velikaia – „mare“.
Nu discutau nici chiar atunci când,
adunându-se în cerc restrâns, beau o
băutură tulbure. Nici Arseni, nici
Ambrogio nu ştiau ce anume beau
oamenii aceia, doar că băutura nu îi
făcea mai veseli. Spinările li se
încovoiau tot mai mult. Cei ce şedeau
aminteau de o floare mare şi
neatrăgătoare care se închide pe timpul
nopţii. Arar, începeau să cânte ceva cu
voce scăzută. Cântecele lor erau la fel
de lipsite de bucurie şi de tulburi ca şi
ceea ce beau.
Mulţi ruşi sunt posomorâţi, îşi
împărtăşi observaţia Ambrogio.
Clima, încuviinţă Arseni.
După trei zile acostară la Moghilev.
Nici oraşul, şi cu atât mai puţin numele
lui28, nu îmbunătăţi dispoziţia
corăbierilor. Seara băură mai mult decât
de obicei, dar nu se culcară. Pe la
miezul nopţii, de chei se apropie o
căruţă. Din ea se auziră fluierături.
Corăbierii, după ce schimbară o privire,
coborâră pe mal. Înapoi se întoarseră cu
nişte saci legaţi strâns. Să îndese sacii
pe corabie îi ajutară oamenii din căruţă.
Cu curiozitatea şi deschiderea lui de
străin, Ambrogio ar fi vrut să îi întrebe
ce e în saci, dar Arseni îşi duse degetul
la buze.
28. Moghila – „mormânt“.
Când corabia se depărtă de chei,
Arseni se apropie de unul dintre
corăbieri. El îl apucă cu amândouă
mâinile de gât şi îl întrebă:
Care ţi-e numele, corăbierule?
Prokopi, răspunse corăbierul.
Prokopi, tu ai o tumoare a căilor
respiratorii. Starea ta e periculoasă, dar
nu fără speranţă. Dacă hotărăşti să ceri
ajutor lui Dumnezeu, scapă mai întâi de
ce te împovărează.
Corăbierul Prokopi nu-i răspunse
nimic lui Arseni, dar din ochii lui
curseră lacrimi.
La Rogacevo, râul se făcu mult mai
larg.
În Liubeci, Prokopi se apropie de
Arseni şi spuse:
De boala mea nu ştie încă nimeni, dar
încep deja să mă înăbuş.
Te înăbuşi din pricina păcatelor tale,
răspunse Arseni.
Când se apropiară de Kiev,
corăbierul Prokopi îi spuse lui Arseni:
Înţelesei cele grăite de tine şi face-voi
după cum mi-ai spus.
Văzând în partea dreaptă munţii
Kievului, corăbierul Prokopi începu să
strige:
Cuvioşi ai peşterii, rugaţi-vă la
Dumnezeu pentru noi!
Tovarăşii se uitară mohorâţi la
Prikopi. Neaşteptata lui evlavie îi puse
în gardă. Iar când corabia trecu pe râul
Poceaina ca să tragă la mal la Podol, la
Kiev, Prokopi le spuse:
Fugiţi de pe astă corabie, căci io
voiesc a mă căi de greşalele mele şi a
mă preda deţinătorilor puterii.
De n-ar fi stat corabia la un chei cu
multă lume din Kiev, de nu s-ar fi aflat
la bord doi oaspeţi, probabil
corăbierului Prokopi nu i-ar fi fost aşa
de uşor să o părăsească. E cu totul
improbabil că ar fi izbutit să o
părăsească în general. Dar
circumstanţele au fost de partea lui.
El a coborât pe mal, şi ultimele
poveţe le-a dat tovarăşilor săi de-acolo.
El i-a sfătuit să nu se afunde în păcat, ci,
căindu-se, să se ducă în sus pe cursul
Niprului până la oraşul Orşa şi acolo să-
şi caute ocupaţii cinstite. Corăbierii au
ascultat în tăcere, căci ce-ar fi putut
obiecta la îndreptăţitele spuse ale lui
Prokopi. Urmărindu-i mişcarea buzelor,
regretară într-o oarecare măsură că nu-i
suciseră gâtul pe undeva înainte de
Liubeci şi nu îl aruncaseră în fluviul
Nipru cel cu ape bogate.
De corabie s-au apropiat autorităţile
portuare. Corăbierul Prokopi le-a
povestit de bună voie că în afară de
pelerini şi de caii lor, de cămăşi de in şi
de olărie, corabia aducea în oraşul Kiev
bunuri jefuite la Moghilev. A povestit că
în urmă cu trei săptămâni a fost omorât
la Moghilev negustorul Sava Cighiri.
Averea lui Cighiri, care din motive de
identificare nu trebuia vândută la
Moghilev, a fost expediată pe apă la
Kiev. Pe aceeaşi cale fuseseră expediate
înainte şi bunurile altor negustori din
Moghilev, despre care corăbierul
Prokopi, fiind luat să lucreze fără a
primi cine ştie ce lămuriri, nu ştia nimic.
Deşi s-a mirat, fireşte, că încărcarea se
făcea noaptea târziu, cu precauţii
neobişnuite pentru cămăşi şi oale. Dar
de data aceasta, când în loc de oale a
descoperit într-un sac lucruri de preţ,
precum şi un pocal al ucisului Sava (pe
pocalul de argint îi era gravat numele),
Prokopi a bănuit imediat că nu e a bună.
Şi faptul că sănătatea i s-a înrăutăţit nu i
se pare întâmplător, iar în vorbele
pelerinului Arseni el vede o indicaţie a
lui Dumnezeu şi de aceea se căieşte
înaintea tuturor. Prokopi a dat aerul
afară din piept. Şi când a inspirat din
nou, i s-a părut că i-a fost mai uşor decât
data trecută.
Auzind mărturia corăbierului,
autorităţile portuare au urcat la bord, dar
n-au mai găsit acolo oameni. Au găsit
câţiva saci care, într-adevăr, erau
burduşiţi cu lucruri de preţ. Atunci au
început să îl întrebe pe Prokopi despre
tovarăşii lui, şi el a spus tot ce ştia.
Vorbea cu o voce înfundată, fiindcă nu
avea aer.
Apropiindu-se de Prokopi, Arseni îşi
puse din nou mâinile pe grumazul lui. Îl
pipăi şi îi apăsă laringele cu degetele
mari. Corăbierul începu să tuşească. Se
frânse în două, şi din gura lui ieşi salivă
cu sânge. Prinzându-se de barba lui
Prokopi, ea atârna deasupra pământului
ca un ţurţur subţire, rozaliu.
Având în vedere căinţa sinceră a
corăbierului, faptul că nu fusese implicat
în afacere, precum şi starea de plâns a
sănătăţii lui, autorităţile îi dădură
drumul.
Acum împărtăşeşte-te, şi o să mergi
spre bine, îi spuse Arseni. Crede-mă,
frate Prokopie, ai scăpat foarte uşor.

Arseni şi Ambrogio aveau o scrisoare

de la posadnicul Gavril din Pskov către
voievodul Serghi din Kiev. Gavril îl
ruga pe Serghi să îi ajute pe pelerini şi,
dacă se poate, să îi alăture uneia dintre
caravanele de negustori care plecau din
când în când de la Kiev. Când pelerinii
au început să întrebe unde îl pot găsi pe
voievod, localnicii le-au arătat spre
Zamok29. Aşa se numea o parte a
oraşului aflată pe un mic platou şi
înconjurată cu un zid.
29. Zamok – „castel“.
Zamok se vedea de peste tot. Luând
caii de dârlogi, Arseni şi Ambrogio
începură să urce încet pe o uliţă. Uliţa
şerpuia, dar călătorii ştiau că nu se vor
rătăci. Zamok era suspendat deasupra
lor cu bârnele înnegrite ale zidului.
Hoarda, le spuse un trecător, arătând
spre zidul negru. Văzând că sunteţi
călători, vă spun pricina acestei negreli:
hoarda lui Mengli-Ghirei. Spus pe şleau,
mare belea.
Zâmbi cu un larg zâmbet ştirb şi se
duse la treburile lui.
Nu toţi ruşii sunt aşa de posomorâţi
cum ţi s-au părut ţie, îi spuse Arseni lui
Ambrogio. Uneori au chiar o stare de
bună dispoziţie. De pildă, după plecarea
hoardei.
La intrarea în Zamok îi întâmpină o
strajă. Spunându-şi numele, au fost lăsaţi
să treacă. În Zamok se aflau casele
nobilimii Kievului şi câteva biserici. Se
apropiară de casa voievodului Serghi şi
se prezentară altor străji. După ce îi
ascultă, una dintre străji dispăru în casă.
După câteva minute se întoarse şi făcu
un semn ca nou-veniţii să fie căutaţi.
După ce li se dădu puţin cu palma peste
îmbrăcămine, Arseni şi Ambrogio fură
lăsaţi să intre.
Voievodul Serghi era chel şi
sprâncenat. Sprâncenele îi făceau
expresivă faţa neinteresantă. Cea mai
mică mişcare a sentimentelor, invizibilă
la oricare alt om, la voievodul Serghi
devenea, datorită sprâncenelor, expresie
a feţei. Întâmpinându-i pe pelerini aspru
(sprâncenele încruntate), voievodul
primi de la ei scrisoarea posadnicului
Gavril. Pe măsură ce se adâncea în
scrisoare, faţa celui care citea se
descreţea, până ce sprâncenele se
întinseră într-un singur şnur uniform şi
gros. După ce citi scrisoarea până la
capăt, o puse pe masă şi o apăsă cu
palma. Degetele celeilalte mâini erau
lăsate pe poala din stânga a caftanului.
Ele se aflau în mişcare.
Îl cunosc pe posadnic şi o să vă ajut,
spuse voievodul Serghi. Vă trimit cu
viitoarea caravană de negustori. Dar cât
aveţi de aşteptat, o să staţi în casa de
oaspeţi.
O să avem mult de aşteptat, întrebă
Ambrogio.
Poate o săptămână, răspunse
voievodul Serghi. Dar poate şi o lună.
Cine ştie. Bău dintr-un căuş-lebădă şi îşi
trecu palma peste frunte. Cald.
S-a înţeles că audienţa luase sfârşit.
Deja la uşă fiind, Arseni spuse:
Să ştii, voievodule, problema ta nu e
la inimă. Problema e la coloana
vertebrală. În general de ea depind
foarte multe. Mult mai multe decât
suntem noi înclinaţi uneori să credem.
Sprâncenele voievodului Serghi
lunecară în sus.
Tu ştii că mă doare inima?
Repet, nu e inima, ci coloana
vertebrală, răspunse Arseni. Ţi s-a
strâns una dintre arterele inimii, şi tu
crezi că e inima. Dezbracă-te,
voievodule, şi o să văd ce se poate face.
După ce şovăi puţin, voievodul Serghi
începu să îşi dea jos veşmintele. Umerii
şi pieptul îi erau acoperite de păr. Adus
de spate, cu pântecul mare, amintea de
căuşul din care băuse. Arseni arătă către
o laviţă:
 Întinde-te pe burtă, voievodule.
Serghi se întinse pe burtă ca pe ceva
de sine stătător. Laviţa scârţâi prelung
sub el. Degetele lui Arseni se adânciră
în spinarea miţoasă a voievodului.
Merseră de sus în jos, pipăind vertebră
după vertebră. La una dintre ele se
opriră. Apăsară uşor. Cedară locul
părţii de jos a palmei. Peste palmă
Arseni puse cealaltă palmă şi începu să
apese coloana cu putere şi ritmic.
Ambrogio se uita cum tresaltă grumazul
pacientului. Se auzi un trosnet uşor şi
voievodul scoase un ţipăt.
E în ordine, zise Arseni. De-acum o
să te lase durerea de inimă şi orice
durere.
 Voievodul Serghi se ridică de pe
laviţă şi îşi frecă spinarea. Se îndreptă.
Nu îl duru nimic. Întrebă:
Ce ceri pentru ajutorul tău,
tămăduitorule?
Un singur lucru cer: teme-te de curent
şi de ridicat greutăţi, răspunse după ce
se gândi puţin Arseni. Ele sunt pentru
tine lamă de cuţit.

Voievodul Serghi nu îi mai lăsă să

plece în casa pentru oaspeţi şi îi instală
în palatul său. În următoarele trei zile îi
vizitară o mulţime de oameni.
Veni socrul voievodului, Feognost,
care de multă vreme era înţepenit. Stătea
în permanenţă aplecat pe jumătate şi se
sprijinea într-un baston scurt. Arseni îl
culcă pe bolnav pe laviţă. Luând
coloana lui Feognost vertebră cu
vertebră, găsi cauza înţepenelii lui.
Feognost plecă de la Arseni fără baston.
Veni soaţa însărcinată a voievodului,
Fotinia, plângându-se de neliniştea
pruncului din ea. Arseni îi puse mâna pe
pântec.
În luna a opta eşti, îi spuse el, şi se va
naşte un băiat. Cum să nu fie nelinişte,
doar e fiul voievodului, cum să fie
liniştit?
Veni soacra voievodului, Agafia,
căreia după ce căzuse în iarnă nu i se
mai lipise osul de la încheietura mâinii.
Arseni înfăşură strâns articulaţia Agafiei
cu o bucată de pânză şi o ţinu în mâinile
sale.
Nu te supăra de durere, Agafie, că
până ţi se va naşte nepotul o să fii
sănătoasă.
Au venit la Arseni vechilul Eremei cu
durere de dinţi, preoteasa Serafima că îi
tremura capul, târgoveţul Mihalko cu o
rană cu puroi pe coapsă şi alţi câţiva
oameni care auziseră de minunile
înfăptuite de omul din Pskov. Şi celor
veniţi la ei le tămădui suferinţele ori le
dărui uşurare prin aceea că îi întări să
reziste bolilor care îi răpuneau, căci
însăşi comunicarea cu el părea să
tămăduiască. Unii căutau însă să îi
atingă mâna, simţind că din ea izvora o
forţă. Şi atunci, într-un fel de neexplicat,
veni în zbor din Belozersk cea dintâi
poreclă a lui – Rukineţul. Şi toţi cei ce
veneau la Arseni ştiau că el e Rukineţul.
Şi abia după aceea au aflat cum i se
spunea în primul rând: Vraciul.
În noaptea celei de-a patra zile de la
sosirea la Kiev, Arseni şi Ambrogio au
ieşit din oraş şi s-au dus la mânăstirea
Pecerska. Mergeau pe un munte
împădurit, iar jos, precum o masă
întunecată, se întindea Niprul. Nu se
vedea, dar el respira şi se simţea, cum
se simt marea şi orice mare acumulare
de apă. Când Arseni şi Ambrogio s-au
apropiat de mânăstire, începu să se
lumineze. Din vârful muntelui se vedea
malul stând uşor înclinat. Privirea spre
răsărit nu întâmpina nici un obstacol, ea
plutea deasupra câmpiei şi atingea cea
mai îndepărtată depărtare a Rusiei. De-
acolo se vedea şi se ridica, cu hopuri
parcă, un imens soare roşu.
La poarta mânăstirii îi întrebară pe
îndelete cine sunt. Când aflară că
Ambrogio e catolic, stătură la îndoială
dacă să îi lase să intre. Trimiseră la
stareţ. Hotărând că vizitarea mânăstirii
poate aduce folos străinului, stareţul
încuviinţă să intre amândoi.
Le dădură câte o lumânare, şi un
călugăr îi duse în peştera lui Antonie şi
în peştera lui Feodosie. Erau acolo şi
mulţi alţi sfinţi, despre care Arseni ştia,
iar uneori părea că nu ştie. În faţă
mergea călugărul care îi însoţea. La o
cotitură, el se întoarse, şi în ochii lui se
aprinse câte o lumânare.
Eufrosina din Poloţk (călugărul arătă
spre una dintre racle). S-a întors din
locul către care vă îndreptaţi voi. La
vremea tulburărilor de pe Pământul
Sfânt, moaştele ei au fost mutate aici.
Pace ţie, Eufrosina, spuse Arseni. Noi
am şi trecut pe la Poloţk, dar pe tine,
fireşte, nu te-am găsit.
Ea se va întoarce la Poloţk în anul
1910, prezise Ambrogio. Până la Orşa
moaştele vor fi aduse pe Nipru, iar de la
Orşa până la Poloţk le vor purta pe
braţe.
Călugărul nu spuse nimic şi porni mai
departe. Arseni şi Ambrogio merseră în
urma lui, pipăind cu piciorul terenul
neregulat. Acolo, sus, străluceau zorile
şi vara, iar aici doar trei lumânări
sfâşiau bezna. Bezna se depărta de
lumânări, dar cumva şovăielnic şi nu
prea mult. Încremenea sub bolţile joase
la o distanţă cât un braţ întins şi se
învolbura, gata să se închidă din nou. La
ceasul acela timpuriu, sus era deja
arşiţă, iar aici domnea răcoarea.
Aici e întotdeauna aşa răcoare,
întrebă Arseni.
Aici nu e nici ger, nici arşiţă, care
sunt o manifestare a extremelor,
răspunse călugărul. Veşnicia este
împăcată, şi ei îi este proprie răcoarea.
Arseni apropie lumânarea de
inscripţia unei racle.
Tot binele, preaiubite Agapite, spuse
încet Arseni. Am sperat mult să te
întâlnesc.
Cui îi doreşti tu aici binele, întrebă
Ambrogio.
Acesta e cuviosul Agapit, doctorul
care nu ia plată. Arseni s-a lăsat în
genunchi şi şi-a lipit buzele de mâna lui
Agapit. Ştii, Agapit, tămăduirile mele
sunt o poveste foarte ciudată… Nu pot
să-ţi explic cu vreo noimă. Câtă vreme
am lecuit cu ierburi, totul era mai mult
sau mai puţin clar. Lecuiam şi ştiam că
ajutorul lui Dumnezeu vine prin ierburi.
Aşa. Dar acum ajutorul lui Dumnezeu
vine prin mine însumi, înţelegi? Iar eu
sunt mai puţin decât tămăduirile mele,
mult mai puţin, eu însumi nu le merit, şi
îmi este ba frică, ba greu.
Vrei să spui că tu eşti mai rău decât o
iarbă, întrebă călugărul.
Arseni ridică ochii la călugăr.
Într-un anumit sens sunt mai rău,
pentru că iarba e fără păcate.
Dar ea e fără păcate pentru că nu are
conştiinţă, spuse Ambrogio. Oare în asta
constă meritul ei?
Înseamnă că trebuie să te izbăveşti în
mod conştient de păcate, strânse din
umeri călugărul. De toate. Ştii, trebuie
nu să judeci, ci să te dumnezeieşti.
Cei trei oameni merseră mai departe,
şi le ieşiră în cale alţi şi alţi sfinţi.
Sfinţii se pare că nu se mişcau şi nici nu
vorbeau, dar tăcerea şi nemişcarea celor
morţi nu erau necondiţionate. Acolo, sub
pământ, avea loc o mişcare nu întru totul
obişnuită şi se auzeau voci de un fel
anume, care nu tulburau sobrietatea şi
liniştea. Sfinţii vorbeau cu vorbele
psalmilor şi cu rânduri din vieţile lor, pe
care Arseni şi le amintea din copilărie.
Umbrele de la lumânările purtate se
deplasau pe feţele uscate şi pe mâinile
maronii pe jumătate chircite. Părea că
sfinţii şi-au ridicat capetele, au zâmbit
şi, abia perceptibil, au făcut cu mâna.
Oraşul sfinţilor, a şoptit Ambrogio
urmărind jocul umbrelor. Ei ne dau
iluzia vieţii.
Nu, obiectă tot în şoaptă Arseni. Ei
dezmint iluzia morţii.

După o săptămână, din Kiev plecă o

caravană de negustori spre Veneţia, şi
Arseni şi Ambrogio i se alăturară. La
plecare, voievodul Serghi fu cuprins de
o tristeţe pe care nu şi-o ascunse. Îi
părea rău să se despartă de un doctor
atât de remarcabil. Îi părea rău să se
despartă de nişte interlocutori atât de
remarcabili. În scurtul timp cât îi
avusese ca oaspeţi pe cei doi pelerini
reuşise să afle multe despre viaţa la
Pskov şi în Italia, despre istoria
universală şi despre metodele de calcul
al momentului sfârşitului lumii.
Voievodul Serghi făcu nişte încercări
timide de a-şi reţine oaspeţii, dar nu
încercă în mod serios să îi oprească.
Ştia motivul pentru care Arseni şi
Ambrogio întreprindeau această
călătorie.
Caravana era formată din patruzeci de
negustori, doi soli din Novgorod şi
treizeci de străji. Banii pentru pază au
fost strânşi de la toţi călătorii, inclusiv
de la Arseni şi Ambrogio, de la care –
având în vedere că încărcătură aproape
că nu aveau – s-au luat patru ducaţi.
Fiecare dintre negustori a venit cu câţiva
cai încărcaţi, dar mulţi şi-au adus marfa
în căruţe trase de boi. Odată formată,
caravana a umplut întreaga piaţă din faţa
bisericii Sfânta Sofia. Peste tot se auzea
scârţâit de care, nechezat de cai, muget
de boi şi înjurăturile străjilor care
păzeau caravana. Aşa cum se cuvine
unor străji, ei erau oameni supăraţi.
După două ceasuri de organizare şi
socoteli băneşti, caravana s-a urnit din
loc. Ajungând la Poarta de Aur, ea s-a
strâns şi, ca printr-un gât de sticlă, a
început să se prelingă greoi afară. Pentru
ieşirea din oraş cu marfă trebuia plătit.
Arseni şi Ambrogio mergeau fără
mărfuri, aşa încât ei nu au fost puşi la
plată. Singurul lucru de preţ pe care îl
aveau era candela de argint, dar de ea nu
ştia nimeni.
Negustorii duceau însă blănuri,
pălării, brâie, cuţite, săbii, lacăte, fier
de plug, pânză, şei, suliţe, arcuri, săgeţi
şi podoabe. Din punctul de vedere al
celor care stăteau la Poarta de Aur,
negustorii aveau pentru ce să plătească.
Banii se luau nu pe mărfuri, ci pe care.
Fiindcă în fiecare car puneau cât putea
să ţină, uneori chiar mai mult. În
asemenea cazuri, carele se rupeau, şi
marfa din ele, potrivit legii, devenea
proprietatea voievodului Kievului.
Lucrurile căzute (ce din car cădea,
dispărea) erau luate şi ele fără milă. La
porţi drumul era plin de gropi. Dacă
gropile dispăreau cu timpul, erau
readuse cu grijă la starea iniţială. În
Evul Mediu, ca şi în vremurile mai
târzii, vama ştia să lucreze cu călătorii.
Depărtându-se la o distanţă
apreciabilă de zidul oraşului, caravana
s-a oprit. Aici o aşteptau zece căruţe în
care urma să fie pusă în ordine o parte
din încărcătura scoasă. Aşa cum erau
după ce trecuseră prin porţi, mărfurile n-
ar fi ajuns până la Veneţia, iar negustorii
înţelegeau acest lucru. Rearanjarea
mărfurilor dură câteva ceasuri. Când
caravana porni în sfârşit la drum,
soarele coborâse deja.
Înnoptară nu departe de Kiev.
Caravana era atât de mare, încât trebuiră
să caute adăpost în câteva sate. În timp
ce se împrăştiau prin sate, de Ambrogio
şi Arseni s-a apropiat straja Vlas. Avea
în mâini o ghioagă, iar la brâu o bardă.
Din Pskov, a întrebat straja Vlas.
Din Pskov, au răspuns călătorii.
Şi eu tot de-acolo sunt, dar câştig bani
cu paza. Veniţi cu mine, vă duc eu într-
un loc bun.
Arseni şi Ambrogio au primit adăpost
în aceeaşi hată30 cu negustorul polonez
Władysław, care mergea la Cracovia.
Adusese cu el şapte legături cu blănuri
de samur, cumpărate la Novgorod. Cele
şapte legături negustorul Władysław le-a
pus lângă laviţa pe care i s-a aşternut să
doarmă.
30. Casă ţărănească în Ucraina.
Blănurile erau proaspete şi împrăştiau
un miros pătrunzător. Povestind despre
marfa lui, negustorul se ţinea de
sfârcurile urechilor lui mari – de fiecare
pe rând. Din pricina căldurii din hată,
urechile îi ardeau, şi asta făcea şi mai
vizibilă mărimea lor neobişnuită. Pe
degetele sale groase străluceau câteva
inele. Din când în când îşi cobora
degetele în blănurile de samur, ca în
iarbă, şi pietrele preţioase licăreau de-
acolo ca nişte fragi mari, necomestibili.
 Minunate blănuri, conchise negustorul
Władysław.
La Cracovia nu sunt la fel, întrebă de
politeţe Ambrogio.
Cum să nu, sunt, se ofensă negustorul.
Doar că la alte preţuri. În Regatul Polon
găseşti orice.
Vorbea cu un pronunţat accent, şi
unele cuvinte erau greu de desluşit.
Graiul celor care vorbesc nu mai e
chiar atât de sigur ca la începutul
călătoriei noastre, îi spuse Arseni
Ustinei culcându-se pe o laviţă.
Cuvintele sunt din ce în ce mai neclare.
Unele lunecă, fiind de nerecunoscut.
Sincer să fiu, dragostea mea, asta mă
nelinişteşte puţin.
 După o clipă, Arseni adormi.

În zori, caravana porni din nou la

drum. Organizarea o amintea pe cea din
ziua precedentă, dar nu se repetă chiar
întocmai. Forma definitivă o luă după ce
călătorii părăsiră ultimul sat. Caravana
se mişca încet. Ritmul ei era dat de
viteza boilor, dobitoace care, prin firea
lor, nu sunt grăbite. Boii aveau o mină
gânditoare, deşi de fapt nu se gândeau la
nimic. Caravana înainta fără să lase
urme, căci nu mai plouase de mult. În
urma ei rămâneau doar rotocoale de praf
ce pluteau în aerul uscat.
 Ceva mai în faţă, Arseni şi Ambrogio
îl văzură pe Vlas cel din strajă. Deunăzi
li se păruse mai în vârstă, dar acum
arăta aproape ca un băietan. Era bălai.
Cu ochi cenuşii. Le făcu cu mâna şi
spuse ceva. Din pricina zgomotului făcut
de caravană, nu auziră. Ambrogio îi făcu
semn spre ureche.
Eu am locuit în Zapskovie, strigă
straja Vlas. În Zapskovie. Zâmbi. Ştiţi
locul ăsta?
Îl ştiau şi dădură din cap că da: am
înţeles, în Zapskovie.
Drumul era îngust, şi calul lui Arseni
se ciocnea din când în când de calul lui
Ambrogio. Arseni luă de dârlogi calul
tovarăşului său de drum şi spuse:
 Sunt ani de când încerc să slujesc
mântuirii Ustinei, pe care am omorât-o.
Şi tot nu înţeleg dacă e benefică truda
mea. Tot aştept un semn care să-mi arate
că merg în direcţia bună, dar în toţi anii
aceştia n-am văzut nici un semn.
Să mergi după semne e uşor, şi pentru
asta nu e nevoie de curaj, replică
Ambrogio.
Dacă ar fi vorba de mântuirea mea, n-
aş fi nerăbdător. Aş merge mai departe
şi mai departe, cât m-ar duce picioarele,
fiindcă nu mă tem de mişcare şi de
eforturi. Mă tem doar că nu merg încotro
trebuie.
Asta pentru că principala dificultate
constă, cred eu, nu în mişcare
(Ambrogio întâlni privirea lui Arseni),
ci în alegerea drumului.
Caravana mergea printr-o pădure.
Arseni se legăna în tăcere în şa, şi era
greu de înţeles dacă dădea din cap a
încuviinţare pentru cele spuse de
Ambrogio sau i se legăna capul în tactul
mersului calului. Când ieşiră la câmp,
Arseni spuse:
Pur şi simplu mă tem, Ambrogio, că
tot ce fac nu îi ajută Ustinei, iar drumul
meu nu mă duce către ea, ci departe de
ea. Dat fiind apropiatul sfârşit al lumii,
înţelegi că nu am dreptul să mă rătăcesc.
Fiindcă dacă nu merg pe drumul bun, n-o
să mai izbutesc să mă întorc pe el.
Ambrogio îşi desfăcu nasturii de sus
ai caftanului.
Am să spun ceva ciudat. Mi se pare
din ce în ce mai mult că nu există timp.
Totul există pe lume în afara timpului,
altfel cum aş putea eu şti viitorul de
vreme ce nu a fost? Cred că timpul ne
este dat din mila Domnului, ca să nu ne
încurcăm, căci nu poate conştiinţa
omului să primească în ea toate
evenimentele odată. Noi suntem închişi
în timp din cauza slăbiciunii noastre.
Atunci, după părerea ta, şi sfârşitul
lumii există deja, întrebă Arseni.
Nu exclud acest lucru. Există doar
moartea fiecărui om în parte – oare
acesta nu este un sfârşit particular al
lumii? La urma urmelor, istoria generală
este doar o parte a istoriei particulare.
Se poate spune şi invers, observă
după ce se gândi puţin Arseni.
Se poate şi invers: aceste două istorii
nu pot dintru început una fără alta. Aici,
Arseni, este important faptul că pentru
fiecare om în parte sfârşitul lumii vine la
câteva zeci de ani după naştere – asta
după cât îi este dat. (Ambrogio se lăsă
pe greabănul calului şi răsuflă în coama
lui.) Sfârşitul general al lumii, după cum
ştii, mă preocupă, dar nu mă tem de el.
Adică nu mă tem mai mult decât de
propria moarte.
Drumul deveni mai larg, şi ajunse în
rând cu ei negustorul Władysław.
Am auzit că vorbeaţi despre moarte,
zise negustorul. Vouă, ruşilor,
întotdeauna vă place să vorbiţi despre
moarte. Şi asta vă sustrage de la punerea
în ordine a vieţii.
Ambrogio ridică din umeri.
Dar oare în Polonia nu se moare,
întrebă Arseni.
Negustorul Władysław îşi scărpină
ceafa. Faţa lui exprimă îndoială.
Se moare, sigur, dar din ce în ce mai
rar.
Dădu pinteni calului şi porni în galop
spre capul caravanei. Arseni şi
Ambrogio se uitară în tăcere în urma lui.
Mă tot gândesc la cuvintele tale
despre timp, spuse Arseni. Îţi aminteşti
ce mult au trăit patriarhii? Adam a trăit
nouă sute treizeci de ani, Set – nouă sute
doisprezece, iar Matusalem – nouă sute
şaizeci şi nouă. Spune, nu e oare timpul
o binecuvântare?
Timpul e mai degrabă un blestem,
Arseni, căci în rai n-a existat. Patriarhii
tocmai de-aceea au trăit atât de mult,
pentru că pe chipurile lor strălucea încă
atemporalitatea. E ca şi cum erau
deprinşi cu timpul, înţelegi? În ei mai
era încă puţin din veşnicie. Şi pe urmă
vârsta lor a început să se scurteze. Şi
când Faraon l-a întrebat pe bătrânul
Iacov câţi ani are, Iacov a răspuns:
Zilele anilor călătoriei mele sunt o sută
treizeci de ani. Zilele anilor vieţii mele
au fost puţine la număr şi rele şi n-au
atins zilele anilor părinţilor mei.
Tu, Ambrogio, vorbeşti despre istoria
comună, pe care o consideri
predeterminată. Poate că aşa şi este. Dar
istoria personală – ea e cu totul altceva.
Omul nu se naşte finit. El învaţă, dă sens
experienţei şi îşi construieşte propria
experienţă. Pentru asta îi şi trebuie timp.
Ambrogio îşi puse mâna pe umărul lui
Arseni.
Dar eu, prietene, nu pun sub semnul
întrebării necesitatea timpului. Pur şi
simplu trebuie amintit faptul că de timp
are nevoie numai lumea materială.
Dar numai în lumea materială se poate
acţiona, zise Arseni. În asta constă acum
deosebirea dintre mine şi Ustina. Şi mie
îmi trebuie timp, dacă nu pentru noi
amândoi, atunci măcar pentru ea. Eu,
Ambrogio, mă tem foarte tare că timpul
se poate sfârşi. Noi nu suntem gata
pentru asta – nici eu, nici ea.
Pentru asta nu e gata nimeni, spuse
Ambrogio.

După câteva zile, caravana ajunse la

Jitomir. Ieşind din Jitomir, ea se
îndreptă către Zaslav. De la Zaslav,
drumul ei duse la Kremeneţ. Dar când
părăsiră Kremeneţul, negustorul
Władysław spuse:
Mai departe începe Regatul Poloniei.
 Rosti asta atât de tare şi de rar, încât
cei din jur întoarseră capul. De la
Regatul Poloniei era de aşteptat ceva
deosebit: la urma urmelor, în drumul
caravanei apăruse primul regat. Starea
de spirit era bună. Caravana înainta, dar
pe ambele părţi ale drumului se
întindeau în continuare aceleaşi păduri,
câmpuri şi lacuri care îi însoţiseră pe
călători pe drumul străbătut. Unii
avansară ideea că pădurile, câmpurile şi
lacurile nu mai erau deja la fel. Dar
alţii, remarcând asemănarea cu cele
văzute înainte, explicară acest fapt prin
aceea că Regatul Poloniei nu începuse
încă.
Noaptea găsi caravana pe un teritoriu
pustiu, şi nimeni, nici măcar negustorul
Władysław, nu fu în stare să indice dacă
era deja Polonia ori era încă Lituania.
Pe lângă caravană trecu în galop o ceată
de călăreţi. Îi întrebară pe călăreţi pe ce
pământ se află caravana, dar aceia nu
ştiură sau nu voiră să răspundă. Erau
nişte călăreţi destul de siniştri.
Se opriră pe un câmp lângă o pădure
şi aprinseră focuri. Arseni şi Ambrogio
se găsiră la acelaşi foc cu negustorul
Władysław şi cu straja Vlas. Înainte de a
se culca, straja Vlas îi întrebă pe cei de
faţă dacă existau oameni cu cap de
câine. Straja era un om tânăr şi doritor
de discuţii instructive.
Călătorind la răsărit de Rusia, zise
Ambrogio, călugărul italian Giovanni da
Pian del Carpine a văzut astfel de
oameni. Sau i s-a povestit despre ei,
ceea ce, desigur, nu este acelaşi lucru.
Dregându-şi glasul, intră în discuţie
negustorul Władysław.
În Regatul Poloniei au fost văzuţi
oameni care aveau înfăţişare întru totul
omenească, dar picioarele se terminau
ca picioarele de bou, şi capetele le
aveau de om, dar faţa cum o au câinii,
spuneau două vorbe omeneşte, iar la a
treia lătrau precum câinii.
Regatul Poloniei e deosebit de
interesant, spuse Ambrogio, şi nu
rămâne decât să regretăm că trecem prin
el fără popasuri lungi.
 Dar, continuă negustorul Władysław,
am văzut şi oameni care au urechile aşa
de mari, că îşi acoperă cu ele tot trupul.
Arseni se uită fără să vrea la urechile
negustorului Władysław. Nici ele nu
erau mici, dar de acoperit cu ele era cu
neputinţă.
Straja Vlas întrebă:
Dar sunt în Regatul Poloniei oameni
care trăiesc doar cu mirosuri? Mi s-a
povestit că există asemenea oameni.
În Regatul Poloniei există de toate,
răspunse negustorul Władysław. Există
oameni cu stomacuri mici şi cu gură
mică: ei nu mănâncă deloc carne, doar o
fierb. În timp ce o fierb, stau aplecaţi
peste oală, absorb aburul, şi numai cu
asta se ţin.
Şi cum adică, se miră straja Vlas, nu
mănâncă absolut nimic?
Şi dacă mănâncă, e numai puţin de tot,
zise modest negustorul.
Focul arsese şi alte lemne nu mai
pusese deja nimeni. Toţi se pregătiră să
se culce, inclusiv straja Vlas. În noaptea
aceea nu era rândul lui la pază. Încet-
încet se stinseră şi celelate focuri, în
afară de unul la care şedeau câteva
străji. Acestea trebuiau să stea treze
până dimineaţă. După o vreme se stinse
şi focul acela.
Arseni rupse iarbă moale şi ferigă şi
le aşternu drept culcuş. La căpătâi puse
şaua. Şaua mirosea a piele şi a sudoare
de cal. În zăpuşeala nopţii, mirosul era
deosebit de neplăcut. În sufletul lui
Arseni pătrunse o nelinişte nedesluşită.
Luna plină îi bătea în ochi. Se întoarse
pe o parte, dar şaua îl apăsa pe obraz.
După ce se foi puţin, se întinse din nou
pe spate.
Şaua a fost creată pentru alt loc, spuse
în şoaptă Ambrogio uitându-se cum
căuta Arseni să îşi găsească locul. Am
eu ceva mai bun.
Îi întinse un brâu moale şi lat. Arseni
era gata să refuze, dar se opri la timp. Îl
cuprinse un simţământ de recunoştinţă
faţă de Ambrogio pentru că avea grijă de
el. Stătea şi se gândea că, după atâţia
ani, pentru prima dată nu era singur.
Simţea că a obosit să mai fie singur. Şi
îl podidiră lacrimile. Şi adormi
plângând.

Arseni visă strigăte. Strigătele erau

războinice şi în acelaşi timp disperate. Îi
fu clar că proveneau de la oameni
diferiţi. Poate că nici nu erau oameni. Se
putea să fie cei care se luptau pentru
Ustina. Două forţe potrivnice care
trăgeau sufletul răposatei în direcţii
diferite.
Arseni deschise ochii şi înţelese că
strigătele nu erau în vis. Ele se auzeau
dintr-un capăt îndepărtat al câmpului pe
care era risipită tabăra. Arseni văzu
cum, desprinzându-şi de la brâu barda,
aleargă pe lângă ei straja Vlas. Straja
fugea în direcţia de unde se auzeau
strigătele. Totul era încă în beznă, şi
doar la răsărit, de unde venea caravana,
începea să se crape de ziuă.
Au atacat caravana, strigă cineva în
apropiere.
Aşa şi era. Tâlharii aleseseră pentru a
ataca momentul somnului dinaintea
zorilor, când trupul moleşit de căldură e
lipsit de voinţă şi de apărare. Se
năpustiseră mai întâi asupra străjilor din
paza de noapte. Aceia n-au opus
rezistenţă, fiindcă nu stătuseră de veghe,
ci dimpotrivă, erau cufundaţi într-un
somn adânc. I-au omorât pe loc, în somn,
lângă focul stins. Unul dintre ei, rănit de
moarte, a mai apucat să strige şi le-a
trezit pe celelalte străji. Străjile care
dormiseră în noaptea aceea îmbrăcate s-
au aruncat imediat în luptă.
Tâlharii nu se aşteptaseră la
rezistenţă. Erau deprinşi ca în astfel de
cazuri paznicii să fugă, lăsând toate
bunurile de izbelişte. Dar paznicii nu
fugiseră. Respingându-i tăcuţi şi
înverşunaţi pe tâlhari, se treziseră de-a
binelea în timpul luptei. Răufăcătorii
văzuseră deja că nu avea să fie o
victorie rapidă, dar victoria cu orice
preţ nu intra în planurile lor. După ce
pierdură câţiva oameni, care fuseseră
omorâţi, hotărâră să bată în retragere. Se
auzi o comandă cu voce scăzută şi
tâlharii începură să părăsească locul pe
care se afla caravana. În câteva minute,
ceata de călăreţi gonea spre răsărit. Fără
să pornească nimeni pe urmele lor.
Când se lumină de-a binelea, deveni
limpede ce groaznică luptă se dăduse.
Lângă focul stins zăceau patru străji
ucise. Nu aveau arme în mâini, căci pur
şi simplu nu avuseseră timp să se
trezească. Descoperiră şi trupurile a trei
tâlhari. După forma crucilor purtate pe
piele, îşi dădură seama că nu erau ruşi.
Pe câmpul de luptă răsunară nişte
strigăte teribile. Ele ba amuţeau, ba
reîncepeau cu o forţă neomenească, căci
în aceste strigăte nu mai era deja nimic
omenesc. Arseni se duse spre locul unde
se striga. Cel care striga era înconjurat
de mulţime, dar nimeni nu se hotăra să
se apropie de el. Un om încovrigat se
rostogolea pe pământul plin de sânge,
iar după el se târau, adunând praful şi
acele de pin, maţele scoase. Când, într-
un spasm, omul se îndreptă pentru o
clipă, Arseni văzu că era straja Vlas.
Arseni făcu un pas spre Vlas, şi
mulţimea se dădu la o parte în faţa lui.
Ea aştepta ca cineva să facă acest pas.
Dorinţa ei fierbinte de a ajuta se
materializă prin aceea că îi deschise iute
şi larg calea lui Arseni. El se aplecă
peste rănit. Vlas cel care nu vorbea mult,
Vlas cel binevoitor se transformase într-
o carne chinuită care urla. Şi Arseni se
întrebă dacă acum în carnea aceea mai
era spirit, şi îşi răspunse că nu se putea
să nu fie.
Cu un cuţit ascuţit, Arseni tăie hainele
omului aflat în chinuri şi îi dezgoli
toracele. Ceru apă. Când i se aduse o
cană cu apă, porunci celor din jur să îl
ţină pe Vlas de picioare şi de mâini.
După aceea luă de pe jos intestinele lui
Vlas şi începu să le spele sub jet de apă.
Pe suprafaţa lor alunecoasă simţi
cheaguri de sânge şi de mucoasă. Vlas
urla cum nu urlase până atunci.
Ambrogio, ca să-l susţină pe Arseni, îşi
puse mâna pe spatele lui, dar se uita în
partea cealaltă, neavând putere să vadă
ce se petrecea cu Vlas. Arseni băgă
intestinele în pântec şi îl legă cu o
pânză. Câţiva oameni ridicară rănitul şi
îl întinseră în unul dintre care, peste
nişte piei. Capul îi atârna fără viaţă.
Vlas îşi pierduse cunoştinţa.
Văd că în scurt timp va muri, îi spuse
Arseni Ustinei, şi eu, dragostea mea, n-
am putere să îl ajut. Dar cât mai are de
trăit o să-i fie mai uşor.
Străjile omorâte hotărâră să le
îngroape în cel mai apropiat sat rusesc,
căci negustorul Władysław le spuse că
în Regatul Poloniei sunt nu numai sate
poloneze, ci şi sate ruseşti, mai ales în
apropierea graniţei. După ce se mai
gândiră, hotărâră să ia şi cadavrele
tâlharilor, dar să le dea ţărânei separat.
Caravana porni. Zdruncinat de căruţă,
straja Vlas îşi reveni în simţiri şi începu
să geamă. Zdruncinăturile îi provocau
dureri. Arseni se apropie de căruţă şi îşi
puse mâna pe umărul nefericitului. Acela
îşi pierdu din nou cunoştinţa. Când
Arseni îşi luă mâna, Vlas îşi reveni şi
începu din nou să strige. Atunci Arseni
merse alături de el şi nu îşi mai luă
mâna.
Ajungând la cel mai apropiat sat,
caravana se opri. Hotărâră să îl lase
acolo pe Vlas, care nu mai era în stare
să suporte zdruncinăturile. Era un sat
polonez, şi se duse să vorbească
negustorul Władysław. După câteva
încercări nereuşite, negustorul reuşi să
se înţeleagă cu doi bătrâni. Se numeau
Tadeusz şi Jadwiga şi nu aveau copii.
Aceşti oameni miloşi s-au arătat gata să
vadă de bolnav.
Când fu dus în casa lui Tadeusz şi a
Jadwigăi, Vlas deschise ochii. Văzându-
l lângă patul său pe Arseni, durerea îi
trecu. Vlas întrebă numai din buze:
Mă laşi, Arsenie?
Negustorii din caravană se uitară la
Vlas, şi ochii le erau plini de lacrimi.
Ştiau că trebuiau să plece cu toţii cu
caravana.
Nu te necăji, Vlase. Io fi-voi cu tine.
Arseni se întoarse către Ambrogio.
Ambrogio plecă capul. El ieşi cu
negustorii şi nu după mult timp se
întoarse aducând cei doi cai. Din ograda
lui Tadeusz şi a Jadwigăi, Arseni şi
Ambrogio văzură caravana pornindu-se
cu greu la drum.
Jadwiga vru să îi facă lui Vlas o caşă,
dar Arseni o opri. El îngădui să i se dea
numai apă. Ambrogio ridica mereu la
buzele lui Vlas o cană de lut. Vlas bea
cu lăcomie, fără să dea drumul mâinii lui
Arseni. Rămase toată ziua în stare de
semiconştienţă. Seara deschise ochii şi
întrebă:
O să mor?
Mai devreme sau mai târziu cu toţii
murim, răspunse Arseni. Fie-ţi gândul
ăsta alinarea.
Dar eu mor prea devreme.
Ochii lui Vlas se înceţoşară.
Aplecându-se peste el, Arseni spuse:
Cuvi ntel e devreme şi târziu nu
definesc conţinutul fenomenelor. Ele se
referă doar la forma trecerii lui – a
timpului. Care de fapt, după cum
consideră Ambrogio, nu există.
Arseni se uită la Ambrogio.
Eu cred, spuse Ambrogio, că nu
timpul se epuizează, ci fenomenul.
Fenomenul se exprimă şi îşi încetează
existenţa. Poetul piere, să zicem, la 37
de ani, şi oamenii, deplângându-l, încep
să îşi facă soscoteala că el ar mai fi
putut să scrie. Dar el poate a spus deja
ce avea de spus, s-a exprimat pe de-a-
ntregul.
Nu ştiu pe cine ai în vedere, dar aici
avem la ce reflecta. Arseni arătă spre
Vlas, care nu mai era conştient. Vrei să
spui că băiatul ăsta s-a exprimat deja?
Asta nu poate să ştie nimeni, răspunse
Ambrogio. În afară de Dumnezeu.
Cu o putere neaşteptată, Vlas strânse
mâna lui Arseni.
Mi-e frică să plec de pe lumea asta.
Tu nu eşti singur.
Mama şi fraţii au rămas la Pskov.
Eu îţi sunt frate.
Uite, am venit încoace ca strajă. Să
câştig bani. Pentru ce?
Trebuie să trăieşti pentru ceva.
 Păi uite că acum nu trebuie. Nu-mi
lăsa mâna.
O ţin.
Până la sfârşit.
Muribundul închise ochii.
Primii cocoşi, auzi?
Nu, răspunse Arseni, nu aud.
Iară eu aud. Cântă pentru mine. E rău
că plec fără împărtăşanie. Fără căinţă.
Spovedeşte-te mie. Eu o să duc
spovedania până la Ierusalim, şi cred că
păcatele tale se vor preface în pulbere.
Dar asta o să fie abia după moartea
mea. Oare o să fie pus în contul meu?
Dar eu îţi spun: existenţa timpului e
sub semnul întrebării. Poate că după nici
nu există.
 Atunci Vlas începu să se
spovedească. Ambrogio ieşi în pridvor,
unde şedeau Tadeusz şi Jadwiga. Ei îi
spuseră ceva în polonă. Ambrogio nu le
înţelese cuvintele, dar încuviinţă din
cap. Era de acord cu fiece cuvânt al lor,
fiindcă văzuse că erau oameni buni.
Numai nu uita nici unul dintre
păcatele mele, îi şopti Vlas lui Arseni.
N-am să uit, Vlas. Arseni îl mângâie
pe păr. O să fie totul bine, auzi?
Dar Vlas nu mai auzea deja nimic.

După ce îl dădură pământului pe Vlas,

Arseni şi Ambrogio porniră la drum.
Nădăjduiau să ajungă din urmă
caravana, aşa încât se grăbeau. Într-
adevăr, au ajuns-o către miezul nopţii,
caravanele nefiind zorite. În dimineaţa
zilei următoare, Arseni şi Ambrogio îşi
continuară drumul împreună cu
caravana.
Locul pădurilor îl luară din nou
câmpiile, iar cel al târguşoarelor
poloneze – târguşoarele ruseşti. La Busk
trăiau cu precădere polonezi, la
Nesluhov – ruşi, dar la Zapîtov, era de
presupus, jumătate-jumătate. De cine era
locuit Lvovul nu se înţelegea. Pe o
stradă din Lvov, caravanei îi ieşi în cale
târgoveţul Stepan. Stepan nu era treaz,
iar limba în care vorbea nu se lăsa
desluşită. Târgoveţul îi ameninţă cu
pumnul. Alunecând pe o balegă, se
rostogoli sub calul unuia dintre străjeri.
Copita calului se lăsă pe mâna lui şi îi
rupse osul. După ce îl puseră pe Stepan
într-o căruţă, trimiseră după Arseni.
Care ţi-e numele, omule, întrebă
Arseni înfăşurând strâns mâna lui Stepan
cu o bucată de pânză.
Stepan dădu din mâna sănătoasă şi
bolmoji ceva de neînţeles.
Judecând după gest, îl cheamă Stepan,
presupuse negustorul Władysław.
Ascultă, Stepan, zise Arseni, lumea
lui Dumnezeu e mai largă decât
târguşorul tău. Nu trebuia să ameninţi
oamenii cu pumnul, că poţi să rămâi fără
mână.
După Lvov veni Iaroslav, după
Iaroslav – Rzeszòw.
La Rzeszòw, Arseni îi spuse Ustinei:
În graiul locuitorilor de-aici e
evidentă o îndesire a consoanelor
şuierătoare. Simţi imediat o
suprasaturaţie.
După Rzeszòw veni Tarnòw, după
Tarnòw – Bochnia, după Bochnia –
Cracovia. La Cracovia, Arseni şi
Ambrogio îşi luară rămas bun de la
negustorul Władysław. Negustorul îi
invită în oraşul lui, dar ei refuzară cu
recunoştinţă: trebuiau să meargă mai
departe. La despărţire se îmbrăţişară.
Negustorul avea lacrimi în ochi:
 Nu-mi place să mă despart.
Viaţa se compune din despărţiri, zise
Arseni. Dar amintindu-ţi asta, bucuria de
a fi cu cineva e mai mare.
Eu unul (negustorul Władysław îşi
suflă nasul) i-aş aduna pe toţi oamenii
buni pe care i-am întâlnit şi nu i-aş mai
lăsa să plece.
Cred că ar deveni repede răi, zâmbi
Ambrogio.
Ieşind din Cracovia, caravana o luă
de-a lungul Vistulei. Fluviul nu era încă
lat aici. Şerpuind împreună cu el,
ajunseră la târguşorul Oświęcim31.
Ambrogio spuse:
31. Auschwitz.
 Crede-mă, Arseni, peste veacuri locul
ăsta va trezi groază. Povara lui se simte
de-acum.
După el începea Silezia. În timp ce
Arseni îi întreba pe negustori despre
Silezia, ea trecu pe neobservate în
Moravia. Arseni se grăbi să afle totul
despre Moravia, fiindcă nimic din
Moravia nu prevestea că ar fi mai mare
decât Silezia. În gurile celor care trăiau
acolo, graiul slav alterna cu cel nemţesc
şi cu cel unguresc, în egală măsură. Pe
măsură ce înaintau spre sud-vest, graiul
nemţesc se întâlnea tot mai des, până
când le înlocui pe toate celelalte. Aşa
începu Austria.
Vorba nemţească nu îi era străină lui
Arseni. În cele ce rosteau oamenii
întâlniţi în cale, el ghicea cuvinte pe
care încercase cândva să le citească la
Belozersk, când învăţa cu negustorul
Afanasi Blocha. Ieşi la iveală că
pronunţia celor ce vorbeau nemţeşte
diferea substanţial de pronunţia lui
Afanasi. De fapt, Afanasi era vinovat de
acest lucru numai în parte. Locuitorii
Austriei se străduiau încă de pe-atunci
să vorbească nemţeşte în felul lor. La
sfârşitul veacului al XV-lea, austriecii
nu ştiau încă precis dacă se deosebesc
de nemţi, iar dacă da, atunci prin ce.
Particularităţile de pronunţie le-au dat în
cele din urmă răspuns la ambele
întrebări.
 La Viena, Ambrogio merse la
catedrala Sfântul Ştefan ca să se
împărtăşească. Arseni hotărî să îl
însoţească. Se duse cu Ambrogio,
convins fiind pe deplin că, oricum, la
Viena nu exista biserică pravoslavnică.
Voia să vadă imensa catedrală pe
dinăuntru. Dar în afară de asta – şi
acesta era, probabil, principalul motiv –
nu mai fusese niciodată la o mesă
catolică.
Impresia e dublă, îi spuse Arseni
Ustinei din catedrala Sfântul Ştefan. Pe
de o parte, senzaţia de ceva înrudit,
pentru că avem rădăcini comune. Pe de
alta – eu nu mă simt aici acasă, fiindcă
drumurile noastre s-au separat.
Dumnezeul nostru e mai aproape şi mai
cald, al lor e mai înalt şi mai măreţ.
Poate că e o impresie superficială,
produsă, dragostea mea, de
necunoaşterea latinei. Dar nici până la
sfârşitul slujbei nu mi-am dat seama
dacă austriecii înşişi o ştiu.
La Viena se alătură caravanei
călugărul franciscan Hugo din Dresda.
Fratele Hugo fusese cu treburi de-ale
mânăstirii sale în Boemia, iar acum se
ducea la Roma. Mergea pe un măgar, şi
chiar a explicat, îndoind câte un deget,
de ce făcea acest lucru. În primul rând,
Hristos a mers pe un măgar (monahul îşi
făcu semnul crucii). În al doilea rând,
măgarul e mai mic decât calul şi, în
consecinţă, are nevoie de mai puţină
îngrijire. În al treilea rând, măgarul este
un dobitoc încăpăţânat, şi asta este exact
ceea ce-i trebuie unui adevărat monah
pentru smerenie.
Toate cele spuse de fratele Hugo erau
adevărate. Îndărătnicia proprie
măgarului era sporită de faptul că, în
calitate de călăreţ, fratele Hugo nu era
pe placul animalului. Fratele era
binevoitor şi comunicativ, dar gras şi
lipsit de răbdare. Zorea întruna măgarul,
lovindu-l cu călcâiele în coaste, în timp
ce dobitocul aprecia mai presus decât
orice lipsa de grabă şi liniştea. Nu e
deci de mirare că şi limbuţia lui Hugo îl
enerva vizibil. De fiecare dată când
fratele Hugo începea să vorbească,
măgarul se străduia să îl muşte de
genunchi.
După ce stătu de vorbă cu tot felul de
oameni din caravană (asta îl costă
câteva muşcături dureroase),
franciscanul se apropie de Arseni şi de
Ambrogio. Spre deosebire de mulţi alţii,
ei înţelegeau mai mult sau mai puţin
nemţeasca. Din această cauză, probabil,
vorbind cu ei, fratele Hugo avu senzaţia
de uşurinţă, o uşurinţă mult mai mare
decât cea pe care o simţise în discuţiile
cu ceilalţi oameni din caravană. În afară
de asta – şi nu era ceva puţin important –
începuse să i se pară că, în prezenţa
celor doi pelerini, măgarul său devenise
mai liniştit şi îl muşca mult mai rar.
Părăsind Viena, caravana merse de-a
lungul Alpilor. Între drum şi munţi se
întindeau câmpii. Era ceva liniştitor,
aproape leneş în felul cum stăteau aceşti
munţi. Dar, în ciuda aparentei linişti,
imobilitatea lor era înşelătoare. Spre
deosebire de câmpii, care rămâneau
cinstit la locurile lor, munţii se mişcau.
Ei însoţeau caravana pe partea dreaptă,
fără să se apropie de ea, dar şi fără să se
depărteze. O luau înainte cu viteza
caravanei, şi celor care mergeau pe jos
li se părea că nu pot să-i ajungă din
urmă.
La marginea din depărtare a
câmpiilor, unde vântul trecea în răspăr
prin secară – acolo începea mişcarea.
Rămânând ca un şes, aceste spaţii se
deplasau deja împreună cu munţii. În
mers, munţii se transformau. Deveneau
mai înalţi, mai rotunzi, pădurea se
prefăcea în stâncă, iar stânca se
acoperea cu zăpadă. Arseni vedea
pentru prima dată munţi înalţi şi acum,
neluându-şi ochii de la ei, îi admira.
Aşa ajunse caravana de la Viena la
Graz, iar de la Graz luă direcţia
Klagenfurt. Acolo drumul trecea deja
prin munţi. Şerpuia, se dădea după
giganticele falduri de piatră. Stâncile se
aplecau deasupra drumului tot mai
strâns. Uneori aproape că se închideau
sus, şi atunci se făcea întuneric. Dar
uneori munţii se dădeau din nou la o
parte, şi în locurile acelea caravana
făcea un popas, căci în locurile largi era
mai mic pericolul de a nimeri sub o
prăvălire de pietre.
Pe locul de popas, fratele Hugo
arunca întotdeauna praf luat de pe
drumurile irlandeze, ca să omoare
şerpii, ştiind că rugile Sfântului Patrick
izbăviseră Irlanda de reptile. Pământul
acestei ţări le era atât de nesuferit
reptilelor, încât până şi broaştele
râioase aduse pe corabie numai ce sunt
aruncate pe ţărmul irlandez, că şi crapă.
Praful, adunat cu grijă de franciscan în
Irlanda, a continuat să îi apere pe
călători şi în Alpi.
Legând măgarul de o tufă ceva mai
departe, fratele Hugo avu posibilitatea
să povestească în linişte în timpul
popasului cum reţin Alpii arşiţa în
timpul verii, iar stâncile lor reţin recile
vânturi septentrionale Boreas şi Arctos.
Ştia câte ceva şi despre Munţii
Hiperboreeni din Nordul Extrem, care
au suprafaţa netedă ca sticla, ceea ce îi
face să reflecte cu uşurinţă razele
soarelui. Forma concavă a munţilor
determină razele să se întâlnească într-
un punct, şi asta încălzeşte aerul. Iar
înălţimea munţilor nu lasă acest aer să se
amestece cu frigul arctic, ceea ce, de
fapt, şi face climatul deosebit de plăcut.
De aceea, hiperboreenii care locuiesc
acolo ajung la o vârstă la care în mod
firesc te saturi de viaţă şi, fără nici un
motiv vizibil, se aruncă de pe stâncile
înalte în mare, curmându-şi astfel
existenţa, ceea ce este, desigur, un păcat.
Prinzând un moment potrivit, fratele
Hugo le povesti noilor sale cunoştinţe şi
despre alţi munţi. Le împărtăşi
informaţii despre Olimp, care se uită de
sus la nori, despre Libanul înecat în
păduri şi despre Muntele Sinai, al cărui
vârf este chiar în cer, din care cauză
oamenii obişnuiţi nu pot urca pe el.
Fiind franciscan, monahul aminti, fireşte,
de Muntele La Verna, pe care s-a retras
Sfântul Francisc, binecuvântând muntele
cum binecuvânta înainte păsările.
Fratele Hugo nu trecu cu vederea nici
muntele pe lângă care trecuse Alexandru
cel Mare şi care îi prefăcuse pe cei
viteji în laşi şi pe cei laşi în viteji.
Alexandru era un călător care uita de
sine, şi drumul se întindea singur sub
picioarele sale.
Uneori am impresia că sunt
Alexandru, îi spuse Arseni Ustinei. Şi
drumul se aşterne singur sub picioarele
mele. Şi, asemeni lui Alexandru, nu ştiu,
dragostea mea, unde duce.
Într-una din zile, caravana nimeri sub
o cădere de pietre. Pietrele zburau,
răsunând prin trecători cu un ecou
înmiit: era ceva înfricoşător. Când se
lăsă liniştea, văzură cu toţii că într-un
mărăciniş de lângă drum se zbătea
horcăind un cal. Îşi arunca spasmodic o
copită înainte, şi se auzea cum trosneau
crengile sub crupa lui. Dădură să îl
omoare, ca să îi curme chinurile, dar
Arseni îi opri pe cei care voiau să facă
asta. El se apropie de cal dinspre
mărăciniş şi îşi puse mâna pe coama lui.
Calul încetă să dea din picioare. Se văzu
că dintr-un picior din faţă îi curgea
sânge. Arseni ocoli calul şi pipăi
piciorul rănit.
Asta nu e agonie, zise Arseni, calul se
zbate nu pentru că îşi dă sufletul, ci din
pricina durerii cumplite. Piciorul îi e
lovit rău, dar nu e rupt. Daţi-mi o bucată
de pânză, o să-i înfăşor piciorul ca să
opresc curgerea de sânge.
Uite, ţine, i se strigă din caravană, dar
fii cu băgare de seamă, că dând cu
copita te poate omorî. Şi ţine seamă şi
că nu putem să te aşteptăm cu caravana
până se înzdrăveneşte calul.
Arseni obloji piciorul calului şi,
şezând lângă el, îşi plimba cu grijă mâna
peste pânză. Nu trecu mult şi calul se
ridică. Mergea şchiopătând – dar
mergea. Negustorii îi mulţumiră lui
Arseni – nu atât pentru că salvase calul,
cât pentru neobişnuitul lucru căruia îi
fuseseră martori. Înţeleseră că nu calul
fusese important în ceea ce văzuseră.
Caravana porni mai departe.
 În trecătorile largi şi luminoase, unde
drumul îngăduia celor trei călăreţi să
meargă unul lângă altul, măgăruşul
fratelui Hugo era tot timpul între calul
lui Arseni şi cel al lui Ambrogio. Pasul
măsurat al cailor era însoţit de bocănitul
lui mărunt şi des, amintind de o tobă de
jucărie. În ritmul acestui bocănit
tresăltau obrajii şi bărbiile fratelui
Hugo. În ciuda pasului diferit, caii şi
măgarul mergeau bot lângă bot, ceea ce
pentru cel din urmă era o onoare. În ceea
ce îl privea pe frate, pentru el era
important ca amândoi interlocutorii să îl
audă la fel de bine.
Când ploua, fratele Hugo le povestea
despre natura norilor, dar când era timp
frumos vorbea despre orbitele cereşti,
pe care plutesc astrele, cele de zi şi cele
de noapte. Observând ce repede se
schimba vremea în Alpi, franciscanul nu
le ascunse lui Arseni şi Ambrogio nici
faptul că ştia despre influenţa climatului
asupra firii omului. Urmărind specificul
climatic al ţinuturilor, el ajunsese pe
bună dreptate la concluzia că romanii
sunt mohorâţi, grecii schimbători,
africanii perfizi, galii cruzi, iar englezii
şi teutonii sunt vânjoşi. Mistralul
puternic din valea Ronului a făcut ca
oamenii de-acolo să fie uşuratici şi să nu
îşi ţină cuvântul. Dar strămutarea
oamenilor duce negreşit, odată cu
schimbarea climei, la schimbarea
temperamentului. Astfel, trecând în
Italia, lombarzii şi-au pierdut asprimea
– în parte, desigur, pentru că s-au
căsătorit cu italience, dar în principal,
cum este de presupus, tot ca urmare a
condiţiilor climatice.
Dacă nu te întâlneam, frate Hugo,
spuse Arseni, nu am fi aflat niciodată o
mulţime de lucruri folositoare.
Deplasarea în spaţiu îmbogăţeşte
experienţa, răspunse modest fratele.
Ea comprimă timpul, spuse
Ambrogio. Şi îl face mai încăpător.

Cel ce călătoreşte prin Alpi e asemeni

celui care trece printr-un labirint. El
merge în zigzag pe fundul trecătorilor,
urmându-le conturul, şi drumul lui nu
este niciodată drept. Uneori trecătorile
se unesc, oferindu-i călătorului
posibilitatea să treacă în voie din una
într-alta. Dar, cum ei sunt cu precădere o
încercare pentru om, munţii nu asigură
întotdeauna condiţii comode în această
privinţă. Nu sunt rare cazurile când
trecătorile sunt complet închise de
munţi. În astfel de situaţii rămâne o
singură cale: în sus.
Aşa a şi fost nevoită să se deplaseze
caravana. Drumul mergea pe cea mai
lină pantă, şi caravana lua înălţime
încetişor. Câtă vreme urcuşul nu a fost
prea abrupt, fratele Hugo le-a povestit
despre uimitoarea natură a gheţarilor,
care nu numai că alunecă în jos printre
stânci, dar sunt şi într-o continuă
mişcare înlăuntrul lor, aşa încât părţile
lor superioare pleacă treptat în jos, iar
cele inferioare se ridică la suprafaţă,
ceea ce a şi făcut ca trupurile celor
căzuţi în crăpături şi crevase adânci să
fie descoperite după aceea la suprafaţa
gheţii. Fratele Hugo le povesti după
aceea despre avalanşe, care se pornesc
de la cel mai mic strigăt şi se duc,
crescând ca un uriaş bulgăre inform care
târăşte după el tot ce i se nimereşte în
cale: oameni, cai, căruţe, iar tot ce e luat
de avalanşă nu mai iese la suprafaţă,
căci după cădere avalanşa încremeneşte
pentru vecie.
Cu fiecare ceas, panta devenea tot mai
abruptă, ceea ce făcea urcuşul nu numai
dificil, dar şi deloc ferit de pericole. Se
simţea deja aerul mai rece. Drumul se
îngusta. La dreapta călătorilor se înălţa
o stâncă abruptă, la stânga vuia pe
fundul trecătorii un torent, iar în
picăturile lui strălucea un curcubeu.
Când au urcat şi mai sus, a început să
ningă, iar stropii şi aburul torentului se
depuneau şi îngheţau pe drum, făcându-l
alunecos.
Picioarele măgarului pe care călărea
fratele Hugo plecau întruna care-ncotro,
şi chiar şi caii potcoviţi alunecau. De
câteva ori, măgarul căzu pe picioarele
din faţă, şi fratele Hugo descălecă. Nu
mai povestea nimic şi mergea,
pierzându-şi suflul, în faţa lui Arseni şi
Ambrogio. Lăţimea drumului îngăduia
acum doar doi călăreţi unul lângă altul.
După o vreme, toţi cei care mergeau
călare au descălecat, ducându-şi caii de
dârlogi. Stăpânii carelor le împingeau
din spate, fiindcă picioarele boilor
începuseră să se încrucişeze neajutorate
pe gheaţă.
La un cot al drumului, picioarele
măgarului se duseră în dreapta, iar el
căzu pe o parte şi începu să alunece
caraghios, luându-l după el şi pe fratele
Hugo. Măgarul se ducea la vale rotindu-
se încet, şi toţi, încremeniţi, se uitau cum
îi tresălta burta albă şi parcă prea mare,
pe care se mutau desagii de călătorie,
cum i se încordau neajutorate picioarele,
nefăcând decât să accelereze coborârea,
şi cum fratele Hugo aluneca odată cu el,
nefiind în stare să dea drumul
frânghiei…
În ultima clipă, Ambrogio îl apucă pe
franciscan de guler, şi acela dădu
drumul frânghei, dar măgarul continuă să
lunece, frecându-se îngrozitor de
pietrele cu gheaţă, până ajunse la
marginea prăpastiei. Atârna în aer. Cu
un răget care se stinse se prăbuşi în
torent.
Fratele Hugo se ridică în picioare. În
tăcere, îi îmbrăţişă pe toţi cu privirea.
Făcu câţiva paşi către prăpastie, şi cei
care stăteau acolo erau deja gata să îl
apuce, crezând că se smintise. Dar
fratele Hugo căzu în genunchi. Nu se
putea şti dacă se ruga sau, pur şi simplu,
nu îl mai ţineau picioarele. Dar când se
ridică, în mâna lui era o bucată din blana
măgarului. O ţinu să o vadă toţi, şi din
ochi îi curgeau lacrimi.
Fratele Hugo plânse cât ţinu
coborârea din defileu. Împreună cu alţii,
ţinea de un car să nu o ia la vale prea
iute, şi lacrimile îi curgeau pe faţă
şiroaie. Scotea într-una din sân bucata
de blană smulsă şi şi-o apăsa pe ochi.
Când ajunseră în vale, doi negustori din
Kiev îl suiră într-un car cu blănuri,
fiindcă din pricina mersului iute
începuse să gâfâie. În durerea după
tovarăşul pierdut, îşi dădu deodată
seama în sinea lui că nu îl mai muşca
nimeni. Ceea ce nu-l putu împăca cu
pierderea, dar îi uşură într-o oarecare
măsură durerea.

Ieşirea din ultima trecătoare alpină

era îngustă. Aducea cu un arc a cărui
parte superioară o formau nişte copăcei
tineri, care creşteau de ambele părţi ale
drumului şi se aplecau unii către alţii. În
acest arc se ivi o ceată de călăreţi care
bară drumul caravanei. Coada caravanei
se târa încă prin defileu, dar straja care
se afla în faţă nu mai înainta. Stătea la o
oarecare distanţă de călăreţi, fără a
încerca să se apropie de ei, căci
înfăţişarea lor nu prevestea nimic bun.
Sunt tâlhari, zise fratele Hugo de pe
blănurile pe care şedea, şi cei din jur nu
putură să nu fie de acord cu el.
Tâlharii vorbeau între ei italieneşte.
După o scurtă consfătuire, fu însărcinat
să discute cu ei Ambrogio. Chemară
câteva străji să meargă cu el, dar
Ambrogio refuză. Arătă către Arseni,
care se apropiase, şi spuse:
Suntem de-ajuns noi doi.
Trei, se amestecă fratele Hugo. Trei.
Că şi eu ştiu italiana. Şi în afară de asta,
de-acum eu nu mai am nimic de pierdut.
Atunci i se dădu fratelui Hugo un cal,
ca să nu discute cu tâlharii de jos în sus,
ci să fie la acelaşi nivel cu ei. Cei din
caravană presupuseră că la vederea
monahului aveau să se înmoaie şi cele
mai nemiloase inimi. Cei trei călăreţi
porniră încet în direcţia tâlharilor.
Pace vouă, strigă încă de departe
fratele Hugo.
Nu urmă nici un răspuns, şi fratele îşi
repetă mesajul de la distanţă mai mică.
Nu vorbeşti bine limba noastră,
străine, zise un tâlhar al cărui cal era
alb. Pentru asta trebuie să plăteşti.
Ceilalţi tâlhari începură să râdă. În
cel ce vorbise se ghicea căpetenia. Era
tânăr şi masiv. Faţa îi era de un roşu
aprins, ca un pahar cu vin piemontez, iar
pe chelia amplă se vedea o cicatrice de
sabie. Calul lui lovea cu copita, şi era
limpede că exprima astfel nerăbdarea
călăreţului.
Pentru Dumnezeu nu există străini,
replică fratele Hugo.
Păi la el o să vă şi trimitem, zise
căpetenia, să fiţi acolo ai lui. Iar
calabalâcul vostru ne rămâne nouă.
Tâlharii râseră iar, de data asta mai
reţinut. Încă nu ştiau nici ei în ce măsură
cele spuse erau o glumă.
Paza noastră e bună, şi n-o s-o ia la
fugă. E lucru verificat.
 Verificat, dar nu de noi.
Căpetenia trase de dârlogi şi calul lui
începu să necheze.
Ambrogio ridică din umeri.
Oricum se vor încheia lucrurile, o să
aveţi pierderi.
Fără să răspundă nimic, căpetenia se
duse cu câţiva dintre tâlhari spre
marginea drumului. Se sfătuiră destul de
mult. Nefiind dintre cei care se bat de
dragul războiului, aceşti oameni
înţeleseseră că sfârşitul bătăliei nu putea
fi prevăzut. Îndreptându-şi calul către
Ambrogio, căpetenia spuse:
Aduceţi-ne câte zece ducaţi de om,
inclusiv paza, şi n-o să curgă sângele
nimănui.
 Ambrogio stătu pe gânduri.
Câte un ducat, zise fratele Hugo.
Pentru posibilitatea de a trece spre
Sfântul Mormânt de la Ierusalim,
necredincioşii iau câte doi ducaţi, ceea
ce e jaf curat. Întrucât în cazul de faţă
suntem jefuiţi de creştini, consider
posibil să ne limităm la un ducat.
S-ar zice că ne târguim, se miră
căpetenia.
Eu încerc cum pot să vă uşurez
conştiinţa, îl lămuri fratele Hugo.
După ce întoarseră problema pe toate
părţile, se ajunse la o soluţie acceptabilă
pentru toţi: cinci ducaţi de fiecare om
care mergea cu caravana. Când fratele
Hugo se duse spre caravană ca să
comunice rezultatul negocierilor, Arseni
îi spuse lui Ambrogio:
Omul care a vorbit cu tine e în
primejdie. În capul lui e zgomot mare.
Sângele îi apasă vasele din cap, şi
vasele sunt gata să plesnească. Văd,
Ambrogio, cât sunt de umflate de prea
mult sânge. Parcă sunt nişte viermi graşi
şi încolăciţi. În capul ăsta se mai poate
îmbunătăţi circulaţia sângelui, dar
crede-mă: fără schimbarea gândurilor nu
se va întâmpla asta.
Auzind cele spuse de Arseni,
Ambrogio îi spuse căpeteniei:
Zgomotul pe care îl auzi în capul tău e
urmarea gândurilor care se adăpostesc
acolo. El e periculos pentru viaţa ta, dar
tovarăşul meu ar putea să te ajute.
Tâlharii, care nu ştiau nimic de
zgomotul din capul căpeteniei, începură
iarăşi să râdă. Dar căpetenia rămase
serioasă. Ea întrebă:
Şi ce cere tovarăşul tău pentru asta?
El e un om de credinţă greco-rusă şi
te roagă să îţi schimbi gândurile, cu alte
cuvinte – să te căieşti, căci pe greceşte
căinţă se spune metanoia, ceea ce
tocmai asta şi înseamnă, schimbarea
gândurilor.
Iară vă târguiţi, pufni în râs căpetenia.
Dar obiectul târguielii nu pot fi decât
banii.
Asta nu e târguială, ci condiţie,
clătină din cap Ambrogio. Condiţia
necesară pentru ca tovarăşul meu să te
poată ajuta.
De cei ce discutau se apropie fratele
Hugo cu banii. Căpetenia luă din mâinile
lui săculeţul cu monedele de aur şi îl
aruncă unuia dintre tâlhari ca să le
numere. Plecând deja, se întoarse către
Arseni şi Ambrogio:
Ştiţi, eu încă nu am acceptat condiţiile
nimănui. Arătă spre un petic de cer
încercuit de stânci. Nici chiar ale Lui.
Caravana urmărea în tăcere cum
tâlharii părăseau trecătoarea. Când
ultimul tâlhar dispăru după o stâncă,
caravana se urni şi ea. Toţi înţeleseră că
de data asta scăpaseră uşor, dar nu
simţiră bucurie.
 Ce oameni mai sunt pe lume, oftă unul
dintre negustorii din Kiev.
Ce-a spus, îl întrebă fratele Hugo pe
Ambrogio.
A spus că oamenii sunt foarte diferiţi.
Ce e adevărat e adevărat, întări cele
spuse fratele Hugo.
Se urcă la loc în carul cu blănuri.
După ce se aranjă mai în voie pe
blănurile de samur, fratele Hugo
continuă:
Oamenii sunt diferiţi. Iată, se spune că
există nişte oameni numiţi androgini. Au
trupul pe-o parte bărbătesc, iar pe partea
cealaltă femeiesc: un om dintr-acesta are
sfârcul din dreapta de bărbat, iar sfârcul
din stânga de femeie. Mai sunt şi nişte
oameni numiţi satiri. Sălăşuiesc în
pădurile din munţi şi se mişcă iute: când
aleargă, nu-i poate ajunge nimeni. Umblă
goi, şi au corpurile acoperite cu păr. Nu
vorbesc o limbă omenească, doar scot
strigăte. Există, cum se ştie, şi sciapozii
– nişte oameni care se odihnesc la
umbra tălpilor lor. Tălpile le sunt aşa de
mari (fratele Hugo îşi ridică tălpile),
încât atunci când e căldură mare stau sub
ele ca sub un şopron. Există, vă aduc la
cunoştinţă, multe feluri pe lume: unii au
cap de câine, dar unii sunt fără cap, au
dinţii pe piept şi ochii pe coate, alţii au
două feţe, unii sunt cu patru ochi, alţii
poartă câte şase coarne pe cap, iar alţii
au câte şase degete la mâini şi la
picioare.
Dacă ei există într-adevăr, întrebă
Arseni întorcându-se, în ce constă
scopul existenţei lor?
Fratele Hugo stătu pe gânduri.
Scop nu este, ci cauză. Toată
problema constă în aceea că, după
babilonie, Dumnezeu i-a lăsat pe toţi să
trăiască după placul inimii lor. Şi iată,
unii s-au rătăcit. Şi-au îndreptat drumul
potrivit înclinaţiilor lor, şi înfăţişarea
lor a început să se conformeze modului
lor de a gândi. Totul este foarte logic.
Ambrogio începu să râdă:
Logic? Eu am cunoscut oameni cu aşa
un mod de a gândi, că, potrivit acestei
logici, înfăţişarea lor ar fi trebuit să fie
îngrozitoare. Iar ei arătau cât se poate de
bine.
Neaşteptând răspunsul, Ambrogio
dădu pinteni calului şi o luă la galop
înainte. După ce reflectă puţin, Arseni se
duse după el.
Nu există reguli fără excepţii! le
strigă din urmă fratele Hugo. Se spune,
bunăoară, că pe partea cealaltă a
pământului trăiesc antipozii. Şi mulţi
dintre ei arată, închipuiţi-vă, ca noi.
Dar Ambrogio nu-l mai auzea.
Ce ziceţi, credeţi, îi întrebă fratele
Hugo pe negustorii din Kiev.
Negustorii încuviinţară din cap. Nu
înţelegeau o iotă nemţeşte.
Dar eu chiar cred în povestirile
despre antipozi, urmă simţindu-se
aprobat fratele, şi ştiţi de ce? Păi ca să
te referi la ei serios, trebuie să recunoşti
că pământul e rotund! Eu nu spun că asta
e absurd, că e sacrilegiu, ci în primul
rând că e de râs. Odată ce recunoaştem
că pământul e rotund, suntem pur şi
simplu obligaţi să admitem că oamenii
de pe partea asta a pământului merg cu
capul în jos!
Fratele Hugo începu să râdă cât îl
ţinea gura. Uitându-se la el, prinseră să
zâmbească şi negustorii din Kiev. Râsul
fratelui Hugo se dovedi atât de
molipsitor, că după un minut râdea
întreaga caravană. Odată cu râsul, ieşi
spaima din aceşti oameni ce trecuseră
prin primejdii de moarte în ultimele zile.
În râsul acela era bucuria celor pe care
îi aştepta Veneţia, cel mai frumos oraş
din lume.
Când, în dimineaţa următoare,
caravana părăsi locul popasului de
noapte, dinspre Alpi veniră spre ei doi
călăreţi. Recunoscură în ei pe tâlharii
întâlniţi în ajun. Văzându-i pe Arseni şi
Ambrogio, aceştia s-au apropiat de ei.
Căpeteniei noastre îi e foarte rău, îi
spuseră tâlharii lui Ambrogio. Aseară l-
a lovit apoplexia şi zace nemişcat. Poate
tovarăşul tău să-l ajute cumva?
Ambrogio îi traduse lui Arseni
spusele lor.
Spune-le că acum nu stă în puterea
mea să îl ajut, răspunse Arseni.
Ceasurile acestui om sunt numărate, şi în
seara asta va muri. Atotputernicul se va
milostivi de el să moară repede.
Auzind răspunsul lui Arseni, tâlharii
ziseră:
Cât a mai putut să vorbească a cerut
să vă dăm asta.
Unul dintre tâlhari scoase din sân
săculeţul cu banii de aur şi i-l dădu lui
Ambrogio. Banii se întoarseră de îndată
la cei care îi dăduseră în ajun. Caravana
luă drumul Veneţiei.

La intrarea în Veneţia, caravana fu

oprită de o strajă. Li se cerură tuturor
scrisorile de drum, care puteau dovedi
că acei călători veneau din nord, iar nu
din sud-est. În Asia Mică bântuia ciuma,
şi autorităţile se temeau să nu pătrundă
în Republica Veneţiană. Scrisori aveau
toţi, în afară de fratele Hugo, care le
pierduse odată cu desagii şi cu măgarul,
dar cei din caravană adeveriră într-un
glas că fratele trecuse împreună cu ei
Alpii.
I-am trecut, oftă franciscanul, măcar
că nu sunt convins că a fost o hotărâre
corectă.
La Veneţia îşi luară cu toţii rămas
bun. Despărţirea fu marcată de o mare
emoţie, fiindcă ştiau cu toţii că se
despărţeau pentru totdeauna. Era o
caracteristică a despărţirilor din vremea
aceea. Evul Mediu avea rareori
posibilitatea de a face ca oamenii să se
întâlnească de două ori în cursul vieţii
pământeşti.
Fratele Hugo îi invită pe Arseni şi
Ambrogio să înnopteze la mânăstirea
franciscană. Cum ei nu aveau alt adăpost
la Veneţia, invitaţia a fost primită cu
recunoştinţă. Până la mânăstire au făcut
destul de mult, pentru că fratele Hugo nu
îşi amintea bine drumul. Mergea pe
acelaşi cal cu Ambrogio, arătând încotro
să o ia. Străzile şerpuiau, se transformau
în fundături sau duceau de unde plecau.
De trei ori s-au nimerit în piaţa San
Marco şi de două ori la podul Rialto.
Caii mergeau unul după altul, şi pocnetul
copitelor era acoperit de propriul lor
ecou. Uneori trebuiau să se lipească de
ziduri ca să lase alţi călăreţi să treacă.
Ambrogio se uita la Arseni zâmbind. Îl
vedea pentru prima oară uimit pe
prietenul său.
Arseni era cu adevărat uimit, căci nu
mai văzuse niciodată ceva asemănător.
La un moment dat, chiar s-a oprit pe un
pod şi a privit cum o veneţiancă bătrână
cobora într-o gondolă direct din uşa
casei sale. Gondola s-a legănat sub
piciorul ei. Arseni s-a întors. Auzind
plescăitul vâslei, a întors precaut capul.
Veneţianca şedea liniştită la pupă. Ea nu
bănuise că Arseni se va panica, pentru
că în ultima jumătate de veac numai aşa
ieşise din casa ei.
Călătorii fură primiţi la mânăstire cu
bunăvoinţă. Fratele Hugo îi explică
priorului că Arseni nu este catolic şi
priorul răspunse printr-un gest
complicat. Acest gest putea fi interpretat
în diferite chipuri, dar o interdicţie
directă de rămânere la mânăstire nu
însemna. Cel puţin aşa îl percepu fratele
Hugo. El îi duse pe Arseni şi pe
Ambrogio la chilia ce le fusese
desemnată lor trei, unde aveau pregătite
paturile şi apă ca să se spele. Peste o
oră erau aşteptaţi în refectoriu pentru
cină.
 La cină nu s-a dus nici unul dintre cei
trei. Fratele Hugo şi Ambrogio se
cufundaseră după drum într-un somn
adânc, iar Arseni fusese atât de
impresionant de întâlnirea cu Veneţia,
încât nu putuse să adoarmă. Coborâse
încet şi, făcând o plecăciune portarului,
ieşise.
Mânăstirea se afla pe un canal. Din
stradă părea o casă obişnuită, care nu se
deosebea de celelalte case strâns lipite
una de alta. Arseni făcu câţiva paşi spre
canal. Lăsându-se pe vine, văzu cum se
unduiau algele pe peronul de acostare.
Apa mirosea aici altfel decât în alte
locuri văzute de el. Mirosul era de
putred. Amintindu-şi-l după aceea,
Arseni simţea fericire, căci era mirosul
Veneţiei.
Se însera. Soarele nu se vedea din
pricina caselor, dar zidurile până la care
reuşiseră să ajungă ultimele raze
căpătaseră o culoare ocru-galbenă.
Arseni mergea de-a lungul canalelor –
acolo unde se putea merge – şi trecea
peste podeţe arcuite. La început a
încercat să ţină minte pe unde mergea, ca
să se întoarcă, dar după câteva străzi nu
şi-a mai putut da seama nici măcar de
direcţia în care era mânăstirea
franciscană. În viaţa lui nu întâlnise un
loc atât de uimitor, şi acum nu şi-l putea
fixa în memorie. Arseni simţise spaţiul
pădurii şi spaţiul câmpiei, pustiul de
gheaţă al Lacului Alb şi străzile de lemn
ale Pskovului, şi peste tot găsea fără
greutate drumul. Dar acum, nimerind în
întrepătrunderea asta de apă şi piatră,
înţelese că spaţiul acesta nu-l simţea.
Era singur într-un oraş ciudat şi minunat,
şi nu îi cunoştea limba. Singurul care l-
ar fi putut ajuta dormea, obosit, în
mânăstirea care cine ştie unde era. Şi
Arseni se linişti.
Merse la întâmplare mai departe, şi
nu mai încercă să ţină minte drumul.
Unele străzi i se păreau în primul
moment cunoscute. Dar în clipa
următoare descoperea deja balcoane şi
basoreliefuri pe care nu le văzuse mai
devreme, şi înţelese că asemănarea se
dădea cu neruşinare drept copie. Când
se întunecă de tot, Arseni ajunse în piaţa
San Marco. Răsărind, luna lumină
catedrala care semănase în întuneric cu
un munte negru. Era făcută din pietre
aduse din Constantinopolul prădat – aşa
îi spusese Ambrogio lui Arseni. Atinse o
coloană de marmură şi simţi căldura pe
care o adunase în ea peste zi. Se gândi
că era poate căldura Bizanţului.
Arseni se aşeză în dreapta intrării şi
se rezemă de coloană. Simţea că
obosise. Căutând să se aşeze mai bine,
dădu de ceva moale. În nişa dintre
coloane şedea o fată; chipul ei
copilăresc părea unul dintre
basoreliefuri, poate pentru că era
nemişcat. Arseni ridică mâna la ochii ei,
şi ea clipi.
Pace ţie, copilă, spuse Arseni. Am
vrut doar să văd dacă nu te-a părăsit
viaţa.
Ea se uită la el fără mirare.
Mă cheamă Laura, şi nu înţeleg limba
ta.
Văd că te împovărează ceva, dar nu
ştiu pricina durerii tale.
Uneori vorbeşti mai uşor când nu eşti
înţeles.
Poate eşti însărcinată, şi copilul tău
nu va fi legitim, căci tatăl lui nu ţi-a
devenit soţ.
Fiindcă atunci când eşti disperat vrei
să-ţi spui durerea şi te temi că odată ce
îţi iese din gură o vor afla toţi.
Ştii, în asta nu e nimic care să nu se
poată îndrepta. Tatăl lui poate încă să
devină soţul tău. Sau un alt bărbat îţi
poate deveni soţ, se întâmplă. Eu, crede-
mă, te-aş lua de soţie ca să te ajut, dar
nu pot să o fac, pentru că am o dragoste
veşnică şi o soţie veşnică.
Dar eu, pot să spun, nici nu mă mai
tem. Ştiu un mijloc care te împacă cu
toate necazurile. Dacă o să fie rău de tot
cu mine, disperarea o să-mi dea putere
să îl folosesc.
În viaţa mea a fost Ustina şi a fost un
băieţaş fără nume, dar nu i-am păstrat pe
nici unul.
Acum câteva zile am aflat că am
lepră. Când mi-au apărut petele pe
încheieturi, încă nu ştiam ce înseamnă
asta. Şi când în toiul verii a început să
mă zgârie pe gât, tot n-am ghicit. Dar m-
a văzut un om care mi-a ieşit în cale pe
stradă şi a spus: dar tu ai lepră. A spus:
pleacă din oraşul ăsta şi du-te în oraşul
leproşilor, ca să nu ajungi un blestem
pentru casa ta. Şi m-am dus la doctor, şi
doctorul a confirmat că omul a avut
dreptate.
De atunci încerc să vorbesc cu ei, dar
ei nu izbutesc deloc să-mi răspundă.
Băiatul a murit când era mic, el nici nu
poate să răspundă. Dar nu-mi răspunde
nici Ustina. Sigur, în situaţia lor nici nu
e chiar aşa uşor. Parcă eu nu înţeleg?
Înţeleg… Şi totuşi aştept. Fie, nu un
cuvânt – un semn. Uneori mi-e tare greu.
Şi nu m-am mai întors acasă. Ştiam că
ai mei n-or să mă lase şi vor prefera să
moară încet-încet împreună cu mine.
Dar tot nu mă las pradă disperării. În
măsura puterilor. Încerc totuşi să îi
povestesc Ustinei despre cele ce se
petrec aici. Fiindcă ea nu şi-a dus viaţa
până la capăt, şi uite, eu încerc să
completez ce n-a fost trăit. Numai că e
greu. Viaţa în întregul ei, cu toate
detaliile, s-o povesteşti, înţelegi?
Între mine şi restul lumii s-a lăsat un
zid. Deocamdată e de sticlă, fiindcă
nimeni nu ştie de nenorocirea mea. Dar
pe urmă totul o să devină vizibil.
Doctorul mi-a spus tot. Mi s-a părut că
asta îi face plăcere. Dar poate a vrut să
mă scutească de speranţe şi de deziluzii.
De fapt, acolo se poate transmite doar
o idee generală. Principalul din ceea ce
s-a întâmplat. De exemplu, dragostea
mea pentru ea.
O să mă trimită la leprozerie. Cu
timpul o să mi se facă nasul ca o şa. Şi
faţa ca la leu. O să mă ruşinez că pe faţa
asta cade soarele tuturor. O să ştiu că n-
am dreptul la asta. Nu am dreptul la
nimic din ce e frumos. Se poate muri
fiind încă viu.
Arseni o luă pe Laura de mâini, se
uită în ochii ei, şi aşa i se dezvălui
esenţa celor ce se întâmplaseră. O sărută
pe frunte.
Să ai, copilă, sănătate. Câtă vreme
omul este pe pământ, se pot îndrepta
multe. Să ştii că nu orice boală rămâne
în corp. Nici chiar cea mai îngrozitoare.
Să îţi explic asta nu pot prin nimic
altceva decât prin mila Atotputernicului,
dar văd că lepra va ieşi din tine.
Întoarce-te acasă la ai tăi, şi
îmbrăţişează-i, şi nu te despărţi de ei
niciodată.
Văzând că Laura nu mai are putere,
Arseni o ajută să se ridice şi o însoţi
spre casă. Începuse o ploaie nocturnă,
măruntă. Partea de cer unde se afla luna
era încă neacoperită de nori. În lumina
lunii străluceau, legănându-se,
gondolele. Apa le lovea fundul cu un
plescăit sonor. În pragul casei sale (în
braţele părinţilor), Laura se întoarse
spre Arseni.
Dar Arseni nu mai era. Spectralul
oraş fusese creat ca să dispari în el. Să
te topeşti în ploaie. Laura ştia asta şi nu
s-a mirat. Nici când fusese lângă ea,
Arseni nu i se păruse o fiinţă reală.
Laura n-ar fi putut să îi repete cuvintele,
dar ele o umpleau de o bucurie fără
margini, căci esenţa lor o descoperise
deja. Acum percepea zilele din urmă ca
pe un vis îngrozitor. Nu înţelegea nici ea
ce i se întâmplase, şi tot ce voia mai
mult pe lume era să se trezească.
Arseni mergea spre mânăstire. Acum,
când norii acoperiseră cu totul cerul şi
ploaia era un zid continuu, direcţia în
care trebuia să meargă îi era mai mult
sau mai puţin clară. Fratele Hugo şi
Ambrogio nu aveau habar de absenţa lui.
Ei dormeau şi visau.
Fratele Hugo îşi visa măgarul – blând,
cu coama pieptănată, împodobit frumos.
Plana încet peste prăpastie, amintind
prin felul cum arăta de Pegas. Pe spinare
îi tresălta abia vizibil un valtrap alb. Am
ştiut că nimic din ce a fost nu dispare,
şopti în somn fratele Hugo. Nici om, nici
animal, nici chiar frunză. Deus
conservat omnia. Faţa îi era udă de
lacrimi.
Ambrogio visa o stradă din oraşul
Oriol. Pe treptele magazinului Inul
rusesc se fotografia un grup format din
cinci persoane. De la stânga la dreapta:
Matveeva Nina Vasilievna, Korotcenko
Adelaida Sergheevna (rândul de sus);
Romanţova Vera Gavrilovna,
Martirosian Movses Nersesovici,
Skomorohova Nina Petrovna (rândul de
jos). Pe 28 mai 1951. În cinstea a cinci
ani de la deschiderea magazinului Inul
rusesec, directorul Martirosian a propus
colectivului organizarea unei petreceri.
Femeile au pregătit acasă piftie,
sarmale, vinegretă şi pilaf. Au adus toate
acestea la serviciu în castroane şi le-au
aranjat pe platouri şi pe salatiere.
Amestecând vinegreta şi apoi pilaful,
lingeau lingurile. Movses Nersesovici a
adus două sticle de şampanie şi o sticlă
de coniac Ararat. A venit cu medaliile
pe piept. Femeile miroseau a parfum şi a
rochii călcate. Era o mireasmă de zi
însorită de mai. S-au rostit toasturi
(Movses Nersesovici) şi a fost mare
veselie. Când directorul magazinului a
ridicat cupa, medaliile de pe piept i-au
zornăit plăcut. Pe urmă a venit un
fotograf şi i-a fotografiat pe toţi, cu
magazinul în fundal. Privind în anul
2012 fotografia îngălbenită, Nina
Vasilievna Matveeva a spus: atunci
Movses a anunţat zi scurtă la magazin.
Dintre toţi cei pe care îi vedeţi în
fotografie, numai eu mai sunt în viaţă.
Nu mai pot nici să mă mai duc la
mormintele lor, fiindcă m-am mutat la
Tula, iar ei au rămas în Oriol. Chiar am
trăit noi toate astea? Mă uit la ei ca de
pe altă lume. Doamne, ce dragi îmi sunt
toţi.

După o săptămână, Arseni şi

Ambrogio au urcat la bordul corabiei
Sfântul Marcu. În timpul acestei
săptămâni, fratele Hugo reuşise prin
priorul mânăstirii să obţină pentru ei o
scrisoare pentru drum de la signor
Giovanni Mocenigo, dogele Veneţiei.
Această scrisoare era menită să le fie
pavăză în întreaga Republică Veneţia,
care se întindea pe ambele ţărmuri ale
Mării Adriatice. Tot în cursul acestor
zile, Arseni şi Ambrogio au trebuit să îşi
vândă caii. Îi aştepta un lung drum pe
mare şi nu ştia nimeni dacă animalele
aveau să reziste. În afară de asta,
transportul cailor nu era ieftin.
Lui Arseni şi Ambrogio li s-a spus să
fie la corabie către miezul nopţii. Până
la chei i-a însoţit fratele Hugo. În ziua
următoare părăsea şi el Veneţia pentru a
se duce la Roma. Fraţii franciscani îi
dăruiseră un alt măgar, dar fratele Hugo
considera că înlocuitorul nu era de
aceeaşi valoare. După ce cercetase
chiţibuşăreşte asinul şi îl bătuse uşurel
pe greabăn, fratele Hugo spusese:
Animalul acesta nu are cu adevărat
caracter, şi mă tem că nu mă va
îmblânzi.
Nu te teme de asta, frate Hugo, i-au
răspuns franciscanii. Nu avea grijă,
animalul acesta te va îmblânzi. Are
caracter, ceea ce şi explică într-o
oarecare măsură dorinţa noastră de a ne
despărţi de el.
Vrând să îi ajute pe Arseni şi pe
Ambrogio la ducerea bagajelor pe chei,
fratele Hugo puse povara pe noul său
măgar. Povara nu era de fapt mare, dar
măgarul nu vru s-o poarte şi pe ea. Tot
drumul zvârli furios din copite,
încercând să arunce genţile de piele
petrecute peste şa. Freca genţile de
ziduri şi le agăţa de scările călăreţilor
care treceau pe-alături. Văzând asta,
fratele Hugo se mai linişti. Înţelese că o
posibilitate de a se îmblânzi mai
rămăsese totuşi.
Pe chei, fratele Hugo îi îmbrăţişă pe
cei care plecau pe calea apei. Printre
lacrimi, le spuse:
Uneori te gândeşti: merită oare să te
ataşezi de oameni dacă pe urmă e aşa de
greu să te desparţi.
Îmbrăţişându-l pe fratele Hugo,
Arseni îl bătu pe spate:
Ştii, prietene, orice întâlnire e mai
mult decât o despărţire. Înaintea
întâlnirii e gol, nu e nimic, iar după
despărţire nu mai e gol. Odată ce te-ai
întâlnit, nu te mai poţi despărţi cu totul.
Omul rămâne în memorie ca o parte a ei,
a memoriei. Partea asta a creat-o el, şi
ea trăieşte şi uneori intră în contact cu
creatorul ei. Ce altceva face să îi simţim
pe oamenii dragi la distanţă?
După ce au urcat la bord, Arseni şi
Ambrogio l-au rugat pe fratele Hugo să
nu stea pe chei, fiindcă nu ştia nimeni
precis când avea să plece corabia.
Franciscanul a încuviinţat din cap, dar n-
a plecat. În luminile slabe ale corabiei
nu s-a văzut dintr-odată cum se întindea
întruna frânghia în mâinile fratelui Hugo
şi cum se împotrivea cu disperare
măgarul lui, care nu voia să părăsească
cheiul. Dobitocul urmărea încărcarea la
bord a celor douăzeci de pedestraşi pe
care dogele veneţian îi trimitea în
misiune în Creta. Erau în uniformă din
cap până în picioare, şi femeile care îi
conduceau erau de două ori mai triste că
se despărţeau de asemenea mândreţi.
Aşa îi vedem pentru prima oară, se
gândeau femeile. Şi poate că şi pentru
ultima.
La ora patru dimineaţa, chiar înaintea
zorilor, corabia ridică ancora. Ea ieşi
încet din port, şi pe fundalul cerului care
se lumina se ghiceau deja contururile
catedralei San Marco. În timp ce toţi
călătorii dormeau în hamacuri în cală,
Arseni nu părăsi puntea preţ de câteva
ceasuri. Asculta cu desfătare scârţâitul
catargului şi pocnetul pânzelor – era
dulcea muzică a călătoriilor. Observă
cum apa devenea treptat din neagră roz,
iar din roz – de smarald.
I se păru că, în comparaţie cu apa pe
care o văzuse el până atunci în viaţa lui,
apa mării era un lichid care avea o cu
totul altă compoziţie. Lingând de pe
mâini stropii valurilor, îi simţi săraţi.
Apa de mare avea altă culoare, mirosea
altfel şi chiar se comporta altfel. Nu era
vălurită mărunt, ca râurile. Se deosebea
de apa de râu şi chiar de cea de lac cum
se deosebeşte cocorul de vrabie.
Recurgând la această comparaţie, Arseni
subînţelegea nu atât mărimea, cât felul
mişcărilor. Apa mării se rostogolea cu
valuri mari, şi mişcările ei erau măreţe
şi line.
Văzându-i interesul pentru apa mării,
de Arseni se apropie căpitanul corabiei,
un bărbat rotofei cu buze groase. Acesta
auzise discuţia lui Arseni cu fratele
Hugo şi începu să îi vorbească nemţeşte:
Apa de mare şi cea de râu sunt două
elemente diferite. Niciodată nu m-aş fi
învoit să conduc un vas pe apă dulce,
signor.
În semn de respect pentru statutul
căpitanului, Arseni înclină capul. Atraşi
de consideraţiile referitoare la apă, de
interlocutori se apropiară doi pelerini
din Brandenburg.
 Este absolut evident, continuă
căpitanul, că apa dulce este mai slabă
decât cea sărată. Dacă cineva se
îndoieşte de asta, să-mi explice de ce, să
zicem, apele marine sunt în stare să
respingă un flux de apă dulce atât de
puternic cum e Sena la Rouen şi să îl
facă să curgă în sens invers timp de trei
zile?
Poate, spuse pelerinul Wilhelm, apei
dulci i se pare scârboasă cea sărată, şi
de aceea se retrage din faţa ei.
Eu însă cred, obiectă pelerinul
Friedrich, că râul exprimă respect faţă
de părintele său – marea, cedându-i
drumul. Dar când începe refluxul, cu
acelaşi respect, îl urmează.
 Vorbind despre paternitate, tu,
străinule, gândeşti că între elemente atât
de diferite există o înrudire, se miră
căpitanul.
Fireşte, zise pelerinul Friedrich, căci
marea este izvorul tuturor râurilor şi
pârâurilor, cum Domnul Iisus Hristos
este izvorul tuturor virtuţilor şi
cunoştinţelor. Oare nu sunt toate
aspiraţiile curate, toate până la una,
fluxuri ale unuia şi aceluiaşi izvor? Şi
aşa cum fluxurile spirituale tind spre
izvorul lor, toate apele se întorc în mare.
Tu ce crezi despre circuitul apei, îl
întrebă pelerinul Wilhelm pe Arseni.
Pământul nostru e asemeni unui corp
omenesc, răspunse Arseni, şi pe
dinăuntru e străbătut de canale, aşa cum
corpul e străbătut de vasele sanguine.
Oriunde ar începe omul să sape
pământul, va da negreşit de apă. Aşa
spunea bunicul meu Hristofor, care
simţea apa de sub pământ.
Eu am avut doi bunici, dar nu l-am
văzut pe nici unul, oftă căpitanul.
Amândoi au fost marinari, şi amândoi s-
au înecat.
După aceste cuvinte ale căpitanului
tăcură cu toţii o vreme.
Vărsarea apei dulci în cea sărată,
spuse încet pelerinul Friedrich, o
asemuiesc cu faptul că dulceaţa acestei
lumi se transformă până la urmă în sare
şi amărăciune.
 La o zi şi jumătate de la plecarea din
Ve ne ţi a , Sfântul Marcu traversase
Marea Adriatică şi arunca ancora la
patru mile de oraşul Parenzo. Să se
apropie mai mult de oraş îl împiedicau
stâncile, dar nici să meargă mai departe
nu era posibil: pe mare nu era nici pic
de vânt. Numeroşii călători se aflau pe
punte.
Frumos oraş e Parenzo, îi spuse
Arseni căpitanului.
E frumos pentru că l-a întemeiat Paris,
răspunse căpitanul. Aşa se spune.
Se înşală, zise pelerinul Wilhelm.
Atunci de ce Paris şi Parenzo sună
asemănător? Rostind cele două nume
proprii, buzele cărnoase ale căpitanului
împroşcară salivă. Paris, vă aduc la
cunoştinţă, a întemeiat oraşul atunci când
grecii au furat-o pe Elena.
Grecii nu au furat-o pe Elena, zise
pelerinul Friedrich. Toate astea sunt
poveşti păgâne.
Şi Troia tot poveste o fi, întrebă
caustic căpitanul.
Şi Troia tot poveste e, afirmă
pelerinul Friedrich.
Căpitanul desfăcu braţele şi îşi linse
buzele ude. De adăugat, categoric nu
avea ce.
Nu sunt convins, gentile Friedrich, că
ai dreptate, spuse Ambrogio. Am
presentimentul că într-o bună zi cineva
va descoperi Troia. Poate o să fie chiar
un om de prin părţile tale.
Spre seara aceleiaşi zile începu să
bată un vânt prielnic. O vreme merseră
cu acest vânt, dar după aceea trebuiră să
intre în portul dalmat Zara, pentru că
începuse să sufle un vânt contrar, numit
de italieni scirocco. Acest vânt putea
dura câteva zile, şi călătorii trebuiră să
se înarmeze cu răbdare. Cei o sută
douăzeci de pedestraşi, pe care nu îi
interesau câtuşi de puţin oraşele de pe
ţărmuri, se apucară până la unul să joace
zaruri. Toţi ceilalţi călători coborâră pe
ţărm.
Pe chei fură întâmpinaţi de un pretor
veneţian, care se informă dacă acea
corabie urmase o cale cu aer neviciat. Îl
încredinţară că ea venea de la Veneţia,
nu din Orient. I se arătă pretorului şi
scrisoarea pentru drum din partea
dogelui veneţian, drept care li se îngădui
tuturor celor doritori să intre în oraş şi
în fortăreaţa lui.
Oraşul Zara era vestit prin faptul că în
biserica Simeon Primitorul de
Dumnezeu se aflau moaştele cuviosului
bătrân. Arseni şi Ambrogio se duseră să
i se închine lui Simeon. Îngenunchind în
faţa moaştelor lui nepieritoare, Arseni
spuse:
Acuma, cu vorba Ta lasă pe robul Tău
să plece în pace, ca să văz cu ochii mei
mântuirea-mi. Ştii, Simeoane, eu nu
aştept o recompensă care să se compare
cu a ta. Căci mântuirea mea constă în
mântuirea Ustinei şi a pruncului. Ia-i în
mâinile tale, cum l-ai luat pe Pruncul
Iisus, şi du-i la El. Iată esenţa rugăminţii
şi rugăciunii mele.
Ca să nu ude moaştele lui Simeon cu
lacrimi, Arseni le atinse cu partea de sus
a frunţii. O lacrimă i se scurse totuşi de
pe gene şi căzu pe moaşte. Nu-i nimic,
lasă să fie acolo, îşi spuse Arseni. O să-
i amintească bătrânului de mine.

A doua zi, Arseni, Ambrogio şi cei

doi pelerini din Brandenburg se plimbau
prin fortăreaţa oraşului Zara. Înainte de
a se întoarce pe corabie, se duseră să
prânzească la un han. La han sărbătoreau
ceva nişte oameni care reprezentau
populaţia croată a Republicii Veneţia.
Văzându-i pe noii clienţi în veşminte de
călătorie, locuitorii Zarei se puseră în
gardă. Întrucât primejdia turcă nu mai
era deja o vorbă în vânt, ei nu excluseră
posibilitatea ca necunoscuţii să fie
iscoade ale duşmanului. Odată cu
sporirea cantitativă a celor băute,
bănuiala trecu în certitudine. Cel din
urmă fapt care întări această certitudine
fu nemţeasca pelerinilor, luată de îndată
drept turcă. Petrecăreţii se ridicară toţi
odată, şi laviţele pe care stătuseră se
răsturnară bubuind.
Arseni şi Ambrogio, care înţelegeau
bine graiul slav, pricepură înaintea
celorlalţi sensul celor ce se petreceau.
Dar chiar şi pelerinilor
brandenburghezi, care nu înţelegeau
graiul slav, le deveni limpede că
evenimentele luau o întorsătură
periculoasă. În pelerinul Wilhelm, ca om
ce vorbea într-o limbă de neînţeles,
zbură o cană de cositor.
Arseni făcu câţiva paşi în direcţia
atacatorilor şi întinse un braţ înainte. O
clipă păru că acest gest îi potoleşte.
Încremenind, ei se uitară cu o privire
concentrată la braţul lui Arseni. El le
spuse în rusă:
Suntem pelerini şi ne ducem pe
Pământul Sfânt.
Locuitorilor Zarei, măcar că o puteau
înţelege, limba li se păru ciudată. Cum şi
limba lor era deja de nedesluşit, ei
arătară răbdarea cuvenită. Ceva mai
potoliţi, ei îi spuseră lui Arseni:
Ia închină-te.
Arseni se închină.
Vijelia se stârni din nou. Nu i-a
trebuit mai mult de o clipă:
Nici nu ştie să se închine cum se
cuvine! Păi la ce altceva puteai să te
aştepţi de la nişte iscoade turceşti?!
Ambrogio încercă să le explice că
ortodocşii şi catolicii se închină diferit
şi ceru să fie duşi la pretorul veneţian,
dar deja nu-l mai asculta nimeni.
Locuitorii Zarei dezbăteau cum anume să
procedeze cu captivii. După o scurtă,
dar înfierbântată dispută, ajunseră la
concluzia că iscoadele trebuiau să fie
spânzurate. Iar locuitorii Zarei nu erau
genul care să lase o treabă pentru mai
târziu, fiindu-le cunoscut faptul că timpul
e principalul duşman al fermităţii.
Ei îi cerură hangiului o frânghie.
Acela nu le dădu din capul locului,
temându-se că vinovaţii vor fi spânzuraţi
chiar acolo, în hanul lui. Dar când află
că în faza curentă frânghia era necesară
numai pentru legare (căci cine spânzură
oamenii în han?), le-o oferi bucuros, şi
chiar le mai dădu vânătorilor de iscoade
un rând din partea casei. După ce, în
ciuda rezistenţei opuse, îi legară pe cei
prinşi, dădură degrabă peste cap
băutura, căci treaba care îi aştepta era
complicată şi cerea timp. Fiind la uşă
deja, mai cerură o frânghie, şi mai ales
săpun, de care uitaseră cu desăvârşire
după ultimul pahar, ridicat pentru
pieirea tuturor iscoadelor.
Ce moarte stupidă o să avem, spuse
Ambrogio, coborând vocea, către
Arseni.
Dar ce moarte nu e stupidă, întrebă
Arseni. Oare nu e stupid când un fier
grosolan intră în carne, nerespectându-i
desăvârşirea? Unul căruia nu-i stă în
putere să creeze nici o unghie la degetul
mic distruge un mecanism complex,
inaccesibil înţelegerii omului.
Se luă hotărârea ca sentinţa pronunţată
la han să fie dusă la îndeplinire în port.
Acolo erau multe grinzi şi cârlige
adecvate, dar şi locul era deschis, deci
accesibil privirii, spre lămurirea tuturor
viitoarelor iscoade.
Ambrogio mai făcu o încercare de a
bate ca să deschidă inimile şi minţile
locuitorilor Zarei. Le strigă că pelerinii
au o scrisoare pentru drum din partea
dogelui veneţian şi propuse, nu o dată,
să se închine precum catolicii, dar totul
a fost în zadar. Inimile şi minţile acestor
oameni erau atinse de alcool.
 Arseni era mirat de neîncrederea
locuitorilor Zarei. Poate, se gândea el,
aici chiar avuseseră de suferit de pe
urma iscoadelor. Nu excludea nici
posibilitatea ca aceşti oameni să aibă
pur şi simplu poftă să spânzure pe
cineva.
Până la urmă, lui Ambrogio îi
închiseră gura cu un căluş. După ce se
sfătuiră, le dezlegară tuturor captivilor
picioarele, ca să poată umbla, dar
mâinile le lăsară legate. Acum,
Ambrogio nu putea nici să strige, nici să
se închine.
El mergea în rând cu Arseni şi se uita
la cei doi pelerini brandenburghezi care
păşeau în faţă. În ciuda dramatismului
situaţiei, vederea acestora nu putea să nu
stârnească zâmbetul. Mergeau lăsându-
se când într-o parte, când în cealaltă, şi
mâinile legate la spate le dădeau o
înfăţişare solemnă, aproape profesorală.
Semănau şi cu o pereche de pinguini,
ceva ce Europa avea să cunoască după
vreo zece-cincisprezece ani. Friedrich şi
Wilhelm nu înţeleseseră deocamdată
nimic şi sperau că în cel mai scurt timp
neînţelegerea avea să fie lămurită.
Arseni nu voia să le schimbe
convingerea, Ambrogio nu voia nici el,
dar, desigur, nici nu putea.
Dragostea mea, îi spuse Arseni
Ustinei în port, e foarte posibil ca exact
aici să fie sfârşitul drumului meu. Dar nu
sfârşitul iubirii mele pentru tine. Dacă
faci abstracţie de partea tristă a
lucrurilor, poţi să te bucuri că drumul
meu se încheie într-un loc atât de frumos
– cu vedere spre mare, spre o insulă
îndepărtată şi spre întreaga strălucire a
lumii. Dar cel mai important lucru e că
mă bucur că ultimele ceasuri mi le voi
petrece cu cuviosul bătrân Simeon, a
cărui căinţă, spre deosebire de a mea, s-
a împlinit. Îmi pare rău, dragostea mea,
că am reuşit atât de puţin, dar cred cu
tărie că dacă Atotbinevoitorul mă va lua
acum, toate cele nefăcute de noi le va
face El. Fără această credinţă, existenţa
– şi a ta, şi a mea – nu ar avea sens.
Soarele coborâse deja. El îşi trasa
drumul de la cheiul portuar până la
orizont. Nu încăpea înoială că acolo, în
cel mai îndepărtat punct, se şi pregătea
să apună. Soarele îi bătea lui Arseni
direct în ochi, dar el nu se încrunta.
Soarele îi bătea în ochi căpitanului care
stătea pe puntea Sfântului Marcu, şi el
trecu pe puntea de pe partea cealaltă. De
acolo observă cum peste stâlpul troliului
portuar era aruncată o frânghie cu laţ.
Se pregătesc să spânzure pe cineva,
anunţă căpitanul celor care stăteau pe
punte. Cine e interesat poate să se uite.
Interesaţi au fost toţi, inclusiv
pedestraşii. Toţi şi-au pironit privirile
pe oamenii care stăteau lângă troliul din
port, mai ales pe omul pe al cărui gât se
punea laţul.
E Arseni? întrebă nesigur căpitanul. E
Arseni!
Se întoarse către spectatorii de pe
punte, şi aceia încuviinţară din cap.
E Arseni, le strigă căpitanul
locuitorilor Zarei. Îşi făcuse mâinile
pâlnie, şi toţi cei din port îl auziră. Omul
acesta e sub protecţia personală a lui
Giovanni Mocenigo, dogele Veneţiei, şi
oricine ridică mâna asupra lui va fi
pedepsit!
Locuitorii Zarei se opriră din lucru. Îl
cunoşteau pe căpitan, aşa încât se
întoarseră spre Sfântul Marcu spre a se
convinge de cele auzite, dar căpitanul
străbătea deja în goană schela
debarcaderului. De la bordul corabiei
priveau toţi cei o sută douăzeci de
pedestraşi, extenuaţi în acel moment de
jocul de zaruri.
M-aţi auzit, mai strigă o dată
căpitanul din mers, oricine ridică – va fi
pedepsit!
Dar acum locuitorii Zarei nu mai
ridicau mâinile asupra lui Arseni.
Începuseră deja să aibă îndoieli în
legătură cu justeţea acuzaţiilor lor, aşa
încât îl spânzurau mai mult din inerţie.
Le trebuia un motiv cât de neînsemnat ca
să se oprească, şi iată că acum se găsise.
Furia li se stinsese la fel de brusc pe cât
se stârnise.
Nu mai spânzurăm pe nimeni, spuseră
locuitorii Zarei. Vorbele tale ne-au
clarificat situaţia şi au înlăturat toate
semnele de întrebare.
Ajungând în goană, căpitanul îl scoase
pe Arseni din laţ şi smulse căluşul din
gura lui Ambrogio.
Eu şi tovarăşul meu Wilhelm nici nu
am înţeles ce voiau de la noi, strigă
pelerinul Friedrich adresându-se tuturor.
Am dori să ştim în ce constau pretenţiile
lor la noi şi de ce au hotărât dintr-odată
să îl spânzure pe Arseni. Nu-i vedem
nici o vină acestui om.
Arseni le răspunse printr-o plecăciune
recunoscătoare. Ambrogio, izbucnind în
râs, le spuse:
Mi-am adus aminte de un monah
irlandez care spunea în glumă că pentru
el cea mai importantă dintre toate
limbile orientale este cea nemţească.
Gluma lui s-a dovedit a fi profetică:
graiul dumneavoastră a fost luat aici
drept turcesc.
Fiind deja la bordul Sfântului Marcu,
Arseni întrebă:
Spune, Ambrogio, darul previziunii
pe care îl ai ţi-a spus că aveam să fim
salvaţi?
Cel mai greu, Arseni, este să prevezi
propria ta viaţă, şi ăsta e un bine. Dar
eu, sigur, am sperat în salvare. Dacă nu
pe lumea asta, atunci pe cealaltă.
 Siroco încetă după două zile, şi
corabia ridică pânzele. Stând pe bordul
din stânga, Arseni îi spuse cuviosului
Simeon:
Slavă ţie, stareţe. Cred că mulţumită
rugilor tale s-a prelungit timpul
aşteptării mele. Mai roagă-te dară ca
aşteptarea mea să nu fie în zadar.
Următoarele oraşe mari din calea
corabiei au fost Spalato şi minunata
Ragusa. Dar cum vântul continua să fie
prielnic, nu se opriră în nici unul dintre
ele. Căpitanul Sfântului Marcu avea
încredere mai mare în apă decât în uscat
şi nu cobora pe ţărm decât în caz de
extremă necesitate.
Intrând în Marea Mediterană, simţiră
pentru prima dată un tangaj puternic.
Celor slabi de stomac, căpitanul le ceru
să se ţină mai aproape de bord, întrucât
duhoarea exalată în timpul tangajului nu
mai ieşea din cală o groază de vreme. În
ciuda faptului că ieşise în larg, Sfântul
Marcu încerca să nu piardă ţărmul din
vedere.
La intrarea în portul insulei Corfu
ocoliră cu succes bancul de nisip
cunoscut tuturor celor care, într-un fel
sau altul, iau parte la navigaţie.
Ancorând la o jumătate de milă de
insulă, completară rezervele de apă şi
proviziile. Toate acestea, aduse cu nişte
bărci mari, au fost descărcate cu mare
larmă pe corabie de către locuitorii
insulei. Arseni se uita cum toate cele
aduse erau cărate de marinari în cală. Pe
lângă zarzavaturi, li se livraseră
douăsprezece cutii cu puişori de găină
vii. Şi apa şi zarzavaturile au fost
încercate prin gustare de către căpitan
personal. Puişorii i-a verificat pe
pipăite. După ce bău o jumătate de cană
din apa adusă, căpitanul spuse:
Apa dulce e total lipsită de gust, dar
cea sărată, spre marele meu regret, nu se
poate bea.
Pe insula Cefalonia, unde corabia a
venit la dană, au fost cumpăraţi trei boi
în locul celor mâncaţi pe drum. În
încercarea de a mâna boii în cală, un
marinar a fost ridicat în coarne de unul
dintre ei. Arseni cercetă marinarul şi
văzu că, în ciuda sângelui care şiroia,
rana nu era gravă. Cornul boului îi
străpunsese marinarului ţesuturile moi
ale bucilor, dar nu îi atinsese organele
vitale. Din pricina locului rănii,
marinarul nu mai putu sta în hamac, şi
Arseni îl puse să stea pe un cufăr mare
din bucătărie. Căpitanul îi mulţumi lui
Arseni şi îi spuse marinarului că acum
va trebui să stea mai mult pe burtă. Ceea
ce marinarul ştia, de vreme ce să stea
altfel nici nu putea, dar, la rândul lui, îi
mulţumi căpitanului. Atmosfera
călătoriei chiar îi plăcea lui Arseni.
 Trebuie spus că şi Arseni i se lipise
de suflet căpitanului. După ce izbutise să
îl salveze de la o moarte sigură,
căpitanul continuase să îi acorde atenţia
sa. Odată, într-un moment liber,
căpitanul i-a povestit lui Arseni cum se
formează apa sărată. A rezultat că, sub
acţiunea razelor fierbinţi ale soarelui, ea
se evaporă pur şi simplu din apa
obişnuită a oceanului tropical şi de
acolo se răspândeşte ca un curent în alte
mări. Prefacerile suferite de apă se văd
clar pe exemplul lacului din comitatul
Aix, nu departe de Arles. Sub acţiunea
frigurilor de iarnă, apa acestui lac se
transformă în gheaţă, iar sub efectul
căldurii de vară se transformă, în chip
natural, în sare. Acest lucru
demonstrează că a naviga în jurul
pământului nu este posibil, pentru că
oceanul care îl scaldă în nord îngheaţă,
iar în sud se transformă în sare.
Noi, de fapt, plutim în intervalul
îngust dintre gheaţă şi sare, concluzionă
căpitanul.
Arseni îi mulţumi pentru explicaţii.
Nu îi era numai recunoscător pentru că îl
salvase, ci îl şi respecta ca pe un
navigator care îşi aprecia în chip realist
limitele posibilităţilor.
În apropiere de Creta, căpitanul le
aduse la cunoştinţă celor care erau de
faţă istoria răpirii Europei de către
Zeus. Pelerinii brandenburghezi
protestară şi îl acuzară pe căpitan de
credulitate. Ignorând obiecţiile lor,
căpitanul expuse şi informaţiile la care
avusese acces despre Minotaur, Tezeu şi
firul Ariadnei. Pentru ca lucrurile să fie
mai concrete, chiar ordonă unui marinar
să aducă un ghem şi, urmând o
traiectorie întortocheată printre catarge
şi parâme, îl desfăşură pe punte.
Pelerinii însoţiră aceste acţiuni cu
observaţii sceptice. Căpitanul însă
continuă să vorbească pe un ton anormal
de calm, şi pentru oricine se pricepea
cât de cât la oameni fu limpede că nervii
n-aveau să-l mai ţină mult. Pelerinul
Wilhelm, care nu se pricepea la oameni,
zise:
 Toate astea sunt poveşti păgâne, iar să
crezi în ele în ziua de azi e o ruşine.
Fără să spună o vorbă, căpitanul îl luă
pe pelerinul Wilhelm în braţe şi făcu un
pas în direcţia bordului. Pelerinul
Wilhelm, dorind pesemne să pătimească
în calitate de opozant al păgânismului,
nu opuse nici cea mai mică rezistenţă.
Iar cum ceilalţi se găseau la o oarecare
distanţă de căpitan, pur şi simplu nu
aveau timp să sară în ajutorul
nefericitului: distanţa de la căpitanul cu
pelerinul în braţe până la bord era în
fapt infimă. Ei îl vedeau deja pe
pelerinul Wilhelm zburând peste bord,
căci căpitanul îşi avea întipărite pe chip
intenţiile, astfel încât acestea nu erau o
taină. Îl vedeau pe Wilhelm atârnat
deasupra abisului. Îl vedeau înghiţit de
el – toţi, inclusiv Arseni.
Numai că el văzuse asta cu o clipă
înaintea celorlalţi şi până să apuce
căpitanul să îl ridice pe pelerinul
Wilhelm deasupra bordului, Arseni i se
pusese deja în faţă. Se agăţă de pelerin
cu toată puterea, nelăsând să fie aruncat
peste bord. Lupta pentru trupul lui
Wilhelm, care se comporta, ca şi mai
înainte, ca un observator din afară, a fost
scurtă. Căpitanul nu era un om lacom de
sânge şi, când furia de o clipă se stinse,
îi dădu drumul pelerinului Wilhelm. În
adâncul sufletului său, căpitanul nu
simţea răutate faţă de pelerin.
 Ca să vezi, dragostea mea, de data
asta am reuşit să o iau înaintea timpului,
îi spuse Arseni Ustinei, şi asta arată că
el nu e atotputernic. Eu am luat-o
înaintea timpului doar cu o clipă, dar
clipa asta a însemnat o întreagă viaţă
omenească.
Liniştindu-se întrucâtva, căpitanul le
propuse pelerinilor brandenburghezi să
coboare pe ţărm ca să meargă împreună
la labirintul care, potrivit cuvintelor lui,
exista şi acum. Pelerinii refuzară,
considerând acest lucru o adevărată
pierdere de timp, dar printre cei ce
stăteau pe punte se găsi un om, fratele
Jean de Besançon, care confirmă
existenţa labirintului.
 Cu ceva timp în urmă, aflându-se pe
insula Creta, el chiar fusese acolo
împreună cu alţi monahi. Potrivit
spuselor fratelui Jean, dificultăţile
labirintului le creau nu atât meandrele
peşterilor lui, cât întunericul, aşa încât
atunci când un liliac mare a stins în zbor
lumânarea unuia dintre fraţi, fratele s-a
rătăcit imediat. Nu l-au putut găsi trei
zile, şi numai mulţumită populaţiei
locale, care se familiarizase mai mult
sau mai puţin cu labirintul, fratele a fost
găsit în cele din urmă chinuit de foame,
de sete şi de o sminteală temporară,
care, graţie bunei îngrijiri, a trecut. Dar
labirintul nu produsese asupra fratelui
Jean o impresie deosebită, amintindu-i
de carierele de piatră părăsite.
Atunci căpitanul le repetă pelerinilor
brandenburghezi propunerea sa, dar ei o
respinseră din nou. Pelerinii declarară
că le ajunge câte cariere de piatră
văzuseră, căci viaţa asta făcuse tot
timpul, să le scoată în cale cariere de
piatră, dar nicăieri extragerea pietrei nu
fusese însoţită de un asemenea număr de
poveşti.
Sosind la Creta, pedestraşii părăsiră
corabia. Fură întâmpinaţi de femei, nu
mai puţin de o sută douăzeci de femei.
Nu sunt femeile care i-au petrecut la
Veneţia, întrebă Ambrogio.
Ei, sunt foarte asemănătoare, răspunse
Arseni, dar acestea sunt alte femei. Cu
totul altele. Chiar la Veneţia m-am
gândit că pe lume nu există repetare:
există numai asemănare.

După Creta urmă Ciprul. În Cipru

sosiră seara târziu şi nu coborâră pe
ţărm. Văzură contururile crestelor
munţilor şi vârfurile chiparoşilor.
Auziră cântul unor păsări neştiute, una
dintre ele stând pe catarg. Îi plăcea să
cânte legănându-se.
Cine eşti tu, pasăre, o întrebă în glumă
căpitanul.
Fără să-i dea vreun răspuns, pasărea
îşi văzu de cântecul ei. Se întrerupse
pentru scurt timp, numai ca să îşi cureţe
penele. Urmărea de sus cum erau
completate rezerva de apă şi proviziile.
Când contururile munţilor începură să se
lumineze, Sfântul Marcu ridică ancora.
Încă de dimineaţă se făcuse simţită
arşiţa. La ce avea să fie peste zi,
călătorii nici nu voiau să se gândească.
Sperând că pe mare avea să fie mai
răcoare, căpitanul grăbi plecarea. Ca să
le dea curaj pasagerilor moleşiţi de
căldură, le împărtăşi din mulţimea de
informaţii ştiinţifice şi despre natură pe
care le deţinea. Uitându-se la soarele
care ardea pe cer, căpitanul le povesti
despre apele care spală atmosfera şi
răcesc astrele. Că aceste ape erau
sărate, nu avea nici o îndoială. Potrivit
lui, era vorba despre cea mai obişnuită
mare, care îşi avea locul, în virtutea
anumitor cauze, deasupra boltei cereşti.
Altminteri, de ce, întrebă căpitanul, nu
demult oamenii din Anglia, ieşind de la
biserică, au descoperit o ancoră
coborâtă cu o frânghie din cer, după care
de sus s-au auzit vocile marinarilor care
încercau să ridice ancora, şi când, în
sfârşit, un marinar a coborât pe frânghia
ancorei, a murit numai ce-a atins
pământul, ca şi cum s-ar fi înecat în apă?
Neclar este doar dacă apele de deasupra
tăriei se unesc cu apele pe care plutim
noi. De răspunsul la această întrebare
depinde, dacă vreţi, siguranţa navigării
în continuare, pentru că, ridicându-se din
neştiinţă pe marea de sus, căpitanul (el
îşi şterse sudoarea apărută pe frunte) nu
mai poate garanta nimănui că va mai
reuşi să coboare corabia pe marea de
jos.
Dar primejdia se afla mult mai
aproape în dimineaţa aceea. Ea îşi avea
locul sub tării şi venea din marea pe
care căpitanul condusese mulţi ani
corabia Sfântul Marcu. La amiază, locul
arşiţei îl luă zăpuşeala. Vântul se potoli
şi pânzele se lăsară în jos pe catarge.
Soarele se ascunse în pâclă. Pierzându-
şi strălucirea, se întinse pe cer ca o
imensă masă informă. La orizont se iviră
nori plumburii care începură să se
apropie vertiginos. Dinspre răsărit
venea o furtună.
Căpitanul dădu ordin să fie strânse
pânzele. El nădăjduia că furtuna va trece
pe lângă ei, dar îşi dădea seama că în
ultima clipă nu vor putea strânge
pânzele. Părea că, într-adevăr, norii nu
se îndreptau spre corabie, luând-o tot
mai mult către sud. Şi deşi se pornise
vântul, iar crestele valurilor începuseră
să fie înspumate, furtuna propriu-zisă se
dezlănţuia destul de departe în dreapta
lor. Acolo, la jumătatea distanţei dintre
corabie şi orizont, norii plumburii lăsau
în mare raze la fel de plumburii, şi
împreunarea apelor, despre care vorbise
căpitanul, se înfăptuia. Pe fundalul
negru-albastru se iveau întruna fulgere,
dar tunetul nu se auzea, şi asta însemna
că ele erau într-adevăr departe. În partea
stângă, cerul încă mai revărsa lumină.
Sfântul Marcu se afla chiar la marginea
furtunii.
Tangajul apărut îl făcu pe Arseni să
simtă greaţă. Vomită de mai multe ori.
Aplecându-se peste bord, se uita absent
la jetul de lichid care ieşea şnur din
gâtul lui. Jetul se pierdea în jos, unde
spumega cu furie apa mării, unde se
înspuma şi se ducea învârtejindu-se. Se
juca cu muşchii întinşi ai valurilor.
Imensa masă de apă o simţea şi în spate.
Chiar fără să o vadă, îi simţea lansarea
lentă, cum simte spinarea apropierea
asasinului. Era primul val mare
(Ambrogio ridică capul) care se înălţa
la pupă. Încremeni (Ambrogio încercă să
facă un pas spre Arseni) deasupra punţii
şi se lăsă (Ambrogio încercă să strige)
pe spatele lui Arseni, desprinzându-l
uşor de parapet şi trăgându-l în jos.
Ambrogio se apleacă peste parapet.
Acolo jos – nimic în afară de apă. Prin
apă se iveşte încet faţa lui Arseni.
Desfăcându-se în apă, părul lui pare un
nimb unduitor. Arseni se uită la
Ambrogio. Spre Ambrogio aleargă
căpitanul şi câţiva marinari. Ambrogio
încalecă parapetul, îşi trece şi al doilea
picior şi îşi dă drumul. În zbor trage aer
în piept. Arseni se uită la Ambrogio.
Căpitanul şi marinarii încă mai aleargă.
Ambrogio e acoperit de un val. Iese la
suprafaţă şi înghite din nou aer. Arseni
nu se vede. Ambrogio se scufundă. Din
adâncurile plumburii vine încet spre el
gândul că marea e mare şi că nu-l va
găsi pe Arseni. Că îl va găsi numai dacă
se îneacă. Doar atunci va avea timp să îl
caute. De gândul ăsta îl scapă frica de a
nu se îneca. Frica îi încătuşa mişcările.
Ambrogio se ridică la suprafaţă şi trage
aer în piept. Caută. Pipăie cu mâna
suprafaţa alunecoasă a bordului. Trage
aer în piept. Caută. Atinge cu mâna mâna
lui Arseni. Se prinde de ea cu toată
puterea. Dă de capul lui Arseni şi îl
scoate la suprafaţa apei. De sus li se
aruncă o bârnă legată de o parâmă.
Arseni se prinde de bârnă; încep să îl
tragă în sus. Arseni nu se mai poate ţine.
Ambrogio îl ajută să prindă din nou
bârna. Bârna alunecă din mâinile lui
Arseni. De la bord li se aruncă o bârnă
de care e legată o scăriţă din frânghie.
Ambrogio înfăşoară picioarele lui
Arseni cu scara. Arseni se prinde de
frânghie. Ambrogio îl apucă pe Arseni
cu o mână, iar cu cealaltă se ţine de
scară. Zece perechi de braţe îi trag în
sus. Se clatină deasupra apei. Dacă se
izbesc de bord s-a zis cu ei (ei nu se mai
tem deja). Ochii trişti ai marinarilor. De
bord se îndepărtează rostogolindu-se
repede un val (resturile apei se preling
de pe algele şi cochiliile dezgolite) şi cu
el pleacă întreaga mare. Scara atârnă
deasupra prăpastiei apărute. Valul
următor înghite bordul cu totul,
ajungându-le lui Ambrogio şi Arseni
până la brâu. Jumătate din cer este totuşi
încă liberă de nori. Sunt traşi pe punte.
Marea se agita, dar asta nu era încă
furtună. Furtuna, care o luase mai întâi
spre sud, îşi schimbase vizibil direcţia.
Căpitanul urmărea în tăcere cum zidul
plumburiu se deplasa către Sfântul
Marcu. Înaintarea era lentă, dar
neabătută. Partea luminoasă a cerului
devenea tot mai mică, iar mai departe
fulgerele începuseră să fie însoţite de
tunete.
 Se făcea întuneric. Nu atât de
întuneric ca noaptea, căci întunericul
nopţii are calmul lui. Acum era un
întuneric zbuciumat, care înghiţea lumina
în ciuda alternării bine stabilite a zilei
cu noaptea. Nu era uniform, se
învârtejea, îngroşându-se şi subţiindu-se
în funcţie de densitatea norilor, şi limita
lui era chiar la orizont, unde se mai
lumina totuşi încă o fâşie subţire de cer.
Arseni şi Ambrogio fură duşi în cală.
Înainte de a coborî, Arseni se întoarse.
Ca şi cum i-ar fi fost observată
mişcarea, fulgeră şi se auzi un bubuit de
tunet cum nu mai auzise el niciodată.
Odată cu bubuitul, bolta cerească se
despică şi crăpătura urmă linia, ca o
rădăcină cu mulţi lăstari, a fulgerului.
Din crăpătură ţâşni apă. Poate că era a
mării de sus.
Apa mării ţâşnea şi din Arseni – până
să iasă toată. Arseni şi Ambrogio fură
aruncaţi din hamacuri şi rostogoliţi pe
jos. Amândoi erau pe jumătate
inconştienţi. Lumânarea, răsturnându-se,
se stinse. Arseni simţea că i se întoarce
stomacul pe dos, dar de ieşit nu mai
avea ce să iasă din el, nu mai dădea
afară decât fiere. Îi trecu prin minte că
dacă se scufundă corabia, măcar n-o să
mai verse. Că acolo, jos, îl va cuprinde
liniştea rece a mării.
Înăuntru era întuneric şi înăbuşitor.
Două rele se întâlniseră şi se sporeau
unul pe altul. Zăpuşeala întunecată.
Întunericul înăbuşitor. Erau un întreg
inseparabil. Arseni avu impresia că va
muri. Că va muri chiar atunci dacă nu
înghite aer. Nevăzut cum era pentru
Ambrogio, găsi pe dibuite uşa care
ducea la scara de pe punte. Împinse uşa.
Se lăsă să lunece pe scară. Coborî în
patru labe. Alunecă şi lunecă iar. Se lovi
de balustradă. Se târî până la uşa de pe
punte şi o deschise. Îl izbi uraganul.
Strigă înspăimântat de cele văzute şi
nu îşi auzi strigătul. Îl îngrozea nu
ameninţarea morţii, ci amploarea stihiei.
Uraganul smulse strigătul din gura lui
Arseni şi îl duse într-o clipă la o sută de
mile. Strigătul acela putea răsuna doar
acolo unde mai rămăsese fâşia de cer
curat. Dar această fâşie îngustă era deja
roz, de unde rezulta clar că se lăsa
noaptea şi că ultima fâşie de cer avea să
dispară. Şi Arseni strigă din nou, fiindcă
întunericul atotcuprinzător care venea
aducea cu el deznădejdea.
Valurile se izbeau de bord, şi tot ce
era pe corabie tresălta şi, după fiecare
izbitură, Arseni se mira că mai era încă
întreagă corabia. Valurile uriaşe ba o
propteau, ba se retrăgeau de sub ea. Ea
se prăvălea pe o parte, nedibace, făcând
o plecăciune valurilor, aproape
atingându-le cu vârfurile catargelor. Se
rotea în vârtejuri, sălta şi plonja.
Arseni continua să stea în uşă. Pe
lângă el îşi făcură drum pe punte doi
marinari. Înaintau pe jumătate îndoiţi,
depărtând larg picioarele. Desfăcând
braţele, ca pentru îmbrăţişări. Trăgeau o
parâmă de la un catarg spre bord,
încercând să o întindă, iar ei erau legaţi
de catarg cu funii. Alunecau întruna şi
cădeau în genunchi. Munca lor, de
neînţeles pentru Arseni, părea ba dans,
ba rugă. Poate chiar se rugau.
Arseni văzu cum pe bordul din
dreapta trecea un uriaş val înspumat. În
ciuda întunericului, valul se vedea bine,
şi coama lui sclipea în lumina care
venea nu se ştie de unde. Tocmai
sclipirea aceea era cea mai
înspăimântătoare. Valul era mult mai
înalt decât puntea. În comparaţie cu
valul, corabia părea mică, aproape ca o
jucărie. Arseni le strigă neauzit
marinarilor să se salveze, dar ei îşi
continuară ciudata acţiune. Glugile trase
pe ochi îi făceau să semene cu creaturile
fantastice din Alexandria. Şi parâmele
se întindeau după ei ca nişte cozi.
Valul nu se lovea de corabie, ci o
strivea pur şi simplu sub el şi se
rostogolea sub ea. Arseni, aruncat pe
jos, nu mai văzu ce se petrecea pe punte.
Revenindu-şi, încercă din nou să se
ridice spre ieşire. În uşă stătea
căpitanul. Se ruga. Puntea era pustie.
Din ceea ce văzuse acolo Arseni înainte
lipseau multe. Tunuri, balustrade,
catarge. Lipseau cei doi marinari care
trăgeau parâmele. Arseni vru să îl
întrebe pe căpitan dacă reuşiseră să se
salveze, dar nu îl întrebă. Căpitanul îi
simţi prezenţa şi se întoarse. Îi strigă
ceva. Arseni nu desluşi cuvintele.
Căpitanul se aplecă chiar la urechea lui
şi strigă:
L-ai văzut pe Sfântul Herman?
Arseni dădu din cap că nu.
Eu l-am văzut. Căpitanul lipi capul lui
Arseni de al său. Cred că rugându-ne la
el ne vom salva.
Furtuna, nu că se potoli, dar nu se mai
înteţi. Corabia continua să fie aruncată
dintr-o parte în alta, dar deja nu mai era
chiar atât de înspăimântător. Poate
pentru că, odată cu căderea nopţii,
dispăruse orice lumină şi nu se mai
vedeau valurile uriaşe. Acum corabia nu
se mai împotrivea stihiei – era parte a
ei.

Dimineaţa, când Arseni ieşi pe punte,

soarele strălucea pe un cer fără nori.
Sufla un vânt uşor. Două catarge din trei
fuseseră rupte, şi tot ce fusese pe punte –
măturat sau sfărâmat. Marinarii şi
pelerinii rosteau rugăciunea pentru
morţi. Mâinile şi feţele le erau zdrelite.
Arseni nu văzu câteva chipuri ştiute.
Nu ştia numele marinarilor care
pieriseră şi abia dacă auzise mai mult de
una-două fraze de la ei cât fuseseră în
viaţă, câte un simplu salut, dar absenţa
lor ţipa. Înţelese că de acum va fi lipsit
de salutul lor pentru totdeauna.
Pentru totdeauna, spuse în şoaptă
Arseni.
Îşi aminti ultimele lor mişcări, ca un
dans. Şi-i închipui pe marinari plutind
acum în apa mării. În masa aceea de apă
în care furtunile nu le mai puteau face
nimic.
După rugăciune, căpitanul le spuse
celor adunaţi pe punte:
În noaptea aceea l-am văzut pe Sfântul
Herman de şapte ori. A apărut ca de
obicei, ca flacăra unei lumânări,
putându-se defini, dacă doriţi, şi ca o
stea luminoasă. O flacără ba
strălucitoare, ba estompată, cât jumătate
de catarg, întotdeauna în înalt. Dacă
vrei, bunăoară, să o apuci, ea se duce,
dar dacă spui fără să te clinteşti Tatăl
nostru, stă la locul ei cam un sfert de
oră, maximum o jumătate de oră, şi după
apariţia ei vântul devine de fiecare dată
mai potolit, iar valurile mai mici. Dacă
însă corăbiile merg în caravană, se va
salva acea corabie căreia i-a apărut
sfântul Herman, iar cine nu l-a văzut se
va îneca ori va fi zdrobit. Dar dacă vor
apărea două lumânări, ceea ce se
întâmplă rareori, corabia va pieri
negreşit, căci două lumânări nu sunt
apariţia sfântului, ci un spectru.
Asta, zise pelerinul Wilhelm, pentru
că diavolii nu apar niciodată sub o
singură înfăţişare, ci întotdeauna sub mai
multe.
Tot ce este divin e adevărat şi unic,
zise pelerinul Friedrich, şi tot ce este
diavolesc e fals şi multiplicat.
Pelerinii brandenburghezi nu
prelungiră disputa cu căpitanul, spre
bucuria acestuia.
Ambrogio se uita îngândurat spre
nord. Văzu furtună în Marea Albă pe 1
octombrie 1865. Vaporul Credinţa al
mânăstirii Soloveţki se ducea de la
insula Anzer la insula Bolşoi Sloveţki.
Ducea pelerinii de la Verhnii Volocek.
Bărcile de la bord s-au desprins, iar în
cală s-a stricat pompa care dădea afară
apa. Vaporul era aruncat ca o aşchie.
Pelerinii vărsau. Furtuna a uimit prin
faptul că s-a desfăşurat în condiţii de
vizibilitate perfectă. Era un vânt ca de
uragan, dar nu au fost nici nori, nici
ploaie. Şi în partea dreaptă se vedea
licărind ca un punct alb insula Bolşoi
Soloveţki. Unul dintre pelerini l-a
întrebat pe căpitan:
De ce nu mergem direct la insulă?
Fără să se desprindă de cârmă,
căpitanul a arătat că nu îl aude pe cel ce
vorbea.
De ce ne depărtăm de insulă în loc să
mergem spre ea? strigă pelerinul chiar în
urechea căpitanului.
Pentru că mergem cu vântul din
dreapta, răspunse căpitanul. Altfel, un
val lateral ne-ar sfărâma.
Lunga barbă a căpitanului Credinţei
flutură în vânt.
Echipajul, format din călugări de la
Soloveţki, era calm. Era calmul celor
care nu ştiu să înoate. De obicei,
marinarii din Marea Albă nu ştiu să
înoate. Dar nici nu au nevoie. Apa Mării
Albe e atât de rece, încât mai mult de
câteva minute nu rezişti în ea.
Căpitanul Sfântului Marcu îşi şterse
o lacrimă, căci compasiunea pentru
corăbierii care pieriseră era fără
margini. Mulţumi lui Dumnezeu şi
sfântului Herman pentru că rămăsese în
viaţă. Stătea în picioare pe puntea
scăldată în soare, contemplând umbra
lungă şi netă a dimineţii. Inspira mirosul
de lemn care se usucă. Ar fi vrut să se
lase să cadă pe scândurile punţii, să stea
culcat pe ele şi să le simtă asprimea cu
obrazul său, dar nu o făcu. Căpitan fiind,
el trebuia să îşi stăpânească
simţămintele. Căpitanul, în genere, nu
trebuie să fie sentimental, îşi spuse el,
altfel echipajul se revoltă. Luă decizia
de a duce corabia spre ţărmul cel mai
apropiat, cu singura velă rămasă. După o
zi de navigare calmă, scăldată în aurul
soarelui vesperal, Sfântul Marcu se
apropie de portul Jaffa.
 Acesta era Orientul. Acel Orient
despre care Arseni auzise multe, fără să
aibă însă o imagine cât de cât clară
despre el. La Pskov văzuse mărfuri din
Orient. La Pskov văzuse chiar orientali,
dar acolo oamenii aceia se adaptaseră la
felul de a trăi al ruşilor din nord, care nu
sare nici în ochi, nici în urechi.
Orientalii din Pskov erau oameni blânzi
şi îngrijiţi. Vorbeau cu voce scăzută şi
zâmbeau enigmatic. Erau însoţiţi de o
aromă de ierburi şi de mirodenii
neruseşti. În Jaffa erau cu totul altfel.
Localnicii care i-au înconjurat pe
călători, cu precădere arabi, erau
gălăgioşi, guturali şi cu multe mâini. Îi
apucau întruna pe cei sosiţi de veşminte,
încercând să le atragă atenţia. Dându-şi
în lături halatul numai găuri, se băteau în
piept. Cu mânecile soioase îşi ştergeau
frunţile şi grumazurile năduşite.
Ce vor oamenii aceştia, îl întrebă
Arseni pe Ambrogio.
Ambrogio ridică din umeri:
Cred că ce vor şi toţi ceilalţi: bani.
Unul dintre arabi îşi duse cămila
lângă Arseni şi încercă să îi pună în
mână frâul ei. Strângea cu amândouă
mâinile degetele lui Arseni, dar frâul
aluneca întruna, pentru că Arseni nu-l
ţinea. Arabul îi arătă pe degete preţul
cămilei. Cu fiecare nouă ridicare a
mâinii, numărul degetelor era mai mic.
Arseni se uita la uimitorul animal, însă
acesta îl privea de undeva de sus. Dar
ce uitătură îngâmfată are creatura asta,
se gândi Arseni. Arabul se lovi în piept
şi, lăsând în fine frâul în mâna lui
Arseni, dădu impresia că pleacă.
Arseni trase cine ştie de ce de frâu, şi
cămila se uită gânditoare la el. Prin fire,
ea era opusul stăpânului, care părea a o
obosi. Neaşteptata dispariţie a arabului
fu percepută ca o binefacere de animalul
care nici nu se uită după cel plecat.
Văzând mişcarea mâinii lui Arseni,
lângă cămilă apăru din nou arabul, şi din
nou arătă preţul ei. Toate degetele
îndoite mai înainte se întoarseră la locul
lor. Arseni zâmbi. Arabul se gândi puţin
şi zâmbi şi el. Îşi arătă dinţii şi cămila.
În ciuda condiţiilor grele de viaţă, ştiau
cu toţii să găsească un motiv ca să
zâmbească.
Viaţa era într-adevăr grea la Jaffa.
Oraşul, prefăcut de mameluci cu două
veacuri în urmă într-un morman de ruine,
nu mai putuse renaşte. Avea o existenţă
iluzorie, aproape pe lumea cealaltă, iar
dacă mai trăia, asta se datora puţinelor
corăbii care, dintr-o pricină sau alta,
acostau la ce mai rămăsese din portul
său. Nu, Jaffa nu era un oraş mort.
Petrecând în el două zile, Arseni şi
Ambrogio observară că seara exista şi
aici o viaţă cu evenimentele şi cu
pasiunile ei. Mai descoperiră că
locuitorilor oraşului, care îi uimiseră
atât de tare în prima seară cu spiritul lor
de iniţiativă, nu le era străină nici
contemplaţia.
Anume ea era definitorie pentru viaţa
celor din Jaffa la ceasurile zilei. Ziua,
înăbuşitoare, aceşti oameni şi-o
petreceau în micile curţi ale caselor de
lut, prinzând cu trupurile lor moleşite
briza slabă. Zăceau pe parapetele sparte
ale portului şi urmăreau cum intrau în
golf bărcile pescarilor şi (mult mai rar)
corăbii. Uneori ajutau la descărcarea
lor. Dar numai seara erau locuitorii
oraşului Jaffa vioi şi activi. Vlaga şi
căldura acumulate peste zi le revărsau
unul asupra altuia şi asupra celor veniţi
acolo. Toate vânzările, schimburile,
înţelegerile şi omorurile se săvârşeau în
răstimpul celor două ceasuri care
precedau asfinţitul.
În răstimpul cu pricina al celei de-a
doua zile, Arseni, Ambrogio şi ceilalţi
pelerini izbutiră să se înţeleagă cu arabii
în privinţa drumului la Ierusalim. Pentru
un ducat şi jumătate, călătorilor li se
propuse să închirieze, după cum aveau
să aleagă, o cămilă sau un măgar. Mulţi,
printre care Arseni şi Ambrogio, voiau
să meargă pe jos, dar li se spuse că
mergând astfel vor rămâne în urma
caravanei.
De obicei o caravană se mişcă încet,
le spuse Ambrogio arabilor prin tălmaci.
De obicei, dar nu acum, răspunseră
arabii. Nici n-o să apuci să te uiţi în jur,
că ai şi ajuns.
Era limpede că propunerea de a
închiria cămile ori măgari nu putea fi
refuzată. Amintindu-şi de cei doi măgari
ai fratelui Hugo, Arseni şi Ambrogio
aleseră cămile. Dar Friedrich şi
Wilhelm deciseră să meargă pe măgari.
Până la plecarea caravanei mai
rămânea ceva timp, dar pelerinii nu se
mai întoarseră în oraş, ci rămaseră în
port. Unii adormiră proptiţi de pietrele
încinse peste zi. Alţii stătură la taclale
sau îşi reparară straiele obosite de
peregrinări. Ambrogio scoase candela şi
puse în ea diamantele. Era deja pe
Pământul Sfânt, hotărî deci să redea
candelei frumuseţea dintâi. Puse fiecare
dintre cele şase pietre pe fundul câte
unui lăcaş şi o fixă cu gheara care se
îndoia, aşa cum îi arătase posadnicul
Gavril.
Cele făcute de Ambrogio au fost
urmărite în tăcere de arabii tocmiţi de
pelerini pentru a apăra caravana. Ei
ceruseră pentru acest lucru câte un ducat
şi jumătate de la fiecare pelerin – mult
după cum li s-a părut acestora – pentru
că drumul până la Ierusalim nu era chiar
atât de lung.
Drumul nu e lung, dar e periculos, au
replicat arabii. Moartea se ascunde aici
peste tot. Iar pentru viaţă trebuie plătit.

Pe cămilă nu se încalecă precum pe

cal. Ajutându-l pe Arseni să încalece,
arabul puse cămila să se lase pe
genunchi. Arseni se miră că animalul
poate sta pe genunchi şi se aşeză între
cele două cocoaşe. Când cămila se
ridică, nu lipsi mult ca Arseni să zboare
cât colo. Cămila îşi îndreaptă mai întâi
picioarele din spate, de-aceea călăreţul
e aruncat în faţă. După ce s-a ridicat,
cămila s-a uitat cu tristeţe la Arseni. De
ce era tristă şi ce presimţea?
Caravana porni în zori. În ciuda
promisiunilor arabilor, ea înainta fără
grabă. Feţele pelerinilor reflectau toate
culorile deşertului care se lumina.
Soarele se ridica neînchipuit de repede,
şi la fel de repede căldura lua locul
răcorii. Feţele pelerinilor se acoperiră
de sudoare şi de praful de sub copitele
cailor arabilor care mergeau în faţa
caravanei.
După două ceasuri de mers, arabii
cerură să li se mai dea un ducat de om.
Motivară acest lucru prin faptul că
văzuseră în depărtare o ceată de
mameluci, iar apărarea de mameluci nu
intra în banii primiţi. Cât se târguiră,
unul dintre arabi o luă la galop înainte,
spunând că cercetează drumul. Arabii
mai primiră câte un ducat.
Din timp în timp, arabii se aţineau
puţin mai departe de caravană şi se
sfătuiau în legătură cu ceva. Purtarea lor,
adăugată cetei de mameluci zărite, îi
nelinişti pe pelerinii brandenburghezi,
care începură să stăruiască să se
întoarcă la Jaffa. Să se întoarcă, arabii
refuzară, dar în privinţa mamelucilor se
grăbiră a recunoaşte că erau un miraj,
ceea ce nu e ceva rar pentru cei care
călătoresc prin deşert. Atunci pelerinii
brandenburghezi, iar după ei şi alţii,
începură să le ceară înapoi însoţitorilor
ducaţii suplimentari, însă arabii refuzară
şi acest lucru.
Am un sentiment apăsător, spuse
Ambrogio, dar nu pot spune nimic precis
despre viitorul nostru, fiindcă
evenimentele lui sunt prea aproape. La
un drum uşor nu trebuie să ne aşteptăm,
nici nu ne-a făgăduit nimeni asta, şi nici
înainte n-a fost. Ne apropiem de Oraşul
Sfânt, iar rezistenţa faţă de apropierea
noastră se triplează.
Ar fi păcat să nu intrăm în oraş, când
ne găsim la o jumătate de zi de el, spuse
pelerinul Friedrich.
Lui Moise i-a fost dat să vadă
Pământul Făgăduit de departe, dar nu i-a
fost dat să intre pe el, obiectă pelerinul
Wilhelm.
Dar seamănă vreunul dintre noi cu
Moise, întrebă pelerinul Friedrich.
 Oricine caută Pământul Făgăduit
seamănă cu Moise, spuse Ambrogio. Nu
e aşa, frate Arseni?
Arseni se uită în tăcere la Ambrogio
şi i se păru că acestuia i se ridicase
puţin capul deasupra trupului. Capul
vorbea încă, dar trupul, vădit lucru, nu
mai era al lui. Trupul lui Ambrogio era
înconjurat de un văl tulbure. La început a
fost semitransparent, dar pe urmă s-a
dizolvat cu totul. Trupurile celorlaţi
treceau încă prin pâclă, dar viitorul lor
nu era clar. Începeau şi ele să se clatine,
descoperindu-şi încet, asemeni trupului
lui Ambrogio, proprietăţile legate de
transparenţă. Arseni s-a temut că avea
să-şi piardă imediat cunoştinţa. Dar şi-a
păstrat-o.
Înaintarea caravanei devenise şi mai
înceată. Rafalele de vânt fierbinte
aruncau nisip în ochii celor ce mergeau.
Cămilele se opreau întruna să rumege
spini, dar asinii se opreau fără vreun
motiv vizibil. Cerul era acum la fel de
galben ca pământul, fiindcă întreaga lui
întindere era ocupată de soare. Din
pricina soarelui şi a nisipului lăcrimau
ochii, dar lacrimile se uscau pe gene, nu
apucau să cadă pe obraji. Iată de ce o
ceată de mameluci a fost luată de
pelerini drept cheag de soare şi de nisip.
La început chiar nu se distingea de
strălucirea soarelui sau de vârtejul de
nisip şi se deplasa parcă la fel de
dezordonat. Dar părea numai. Vârtejul
ăsta venea direct spre caravană. Stăpânii
egipteni ai Palestinei alergau în goana
mare şi păreau a şti ce caută. Când
mamelucii s-au apropiat, pelerinii l-au
zărit printre ei pe arabul care se dusese
să verifice drumul. Călăreţii au
înconjurat caravana.
Mamelucii aveau pe ei halate roşii
căpuşite cu vată, iar pe cap turbane
înalte, galbene. Acest lucru îi scăpa de
razele soarelui, dar era vădit că nu îi
scăpa şi de căldură. Mirosul stătut al
halatelor lor se simţea chiar şi sub cerul
liber – duhoare pe care, înconjuraţi de
mameluci, pelerinii o inspirară. Arabii
se strânseseră ceva mai departe şi
urmăreau zâmbind cele ce se petreceau.
Nu făcură nici cea mai mică încercare
de a interveni.
Căpetenia mamelucilor – se distingea
printr-un brâu cusut cu fir de aur –
porunci tuturor pelerinilor să se
grăbească. Lucru pe care putură să îl
facă de îndată numai cei care mergeau
pe măgari, cu toţi ceilalţi lucrurile
dovedindu-se a nu fi la fel de simple.
Fratele Jean de Besançon, care şedea pe
o cămilă, încercă să se dea jos, dar nu
izbuti. Atârna ţinându-se de o cocoaşă a
cămilei. Să sară, fratele Jean se temea,
şi picioarele i se bălăbăneau
deznădăjduite în aer. Mamelucii şi
arabii râdeau cât îi ţinea gura. Unul
dintre mameluci îl lovi cu cravaşa peste
mâini, şi monahul se prăbuşi pe pământ.
De surprindere, cămila începu să ragă.
Lovi cu picioarele dinainte şi o copită
nimeri capul fratelui Jean, care zăcea la
pământ. Acest lucru stârni un nou hohot
de râs. Numai căpetenia mamelucilor
zâmbi abia vizibil. Statutul său nu îi
permitea, probabil, să râdă cu toată
gura. Fratele Jean, ca beat, cotrobăia cu
mâinile prin praf. Părul cărunt i se
îmbibă repede cu sânge.
De cămile se apropiară stăpânii lor.
Ei loviră cămilele cu beţe peste
picioare, şi ele se lăsară în genunchi.
Pelerinii, nu fără greutate, se dădură jos
de pe cămile, dezmorţindu-şi picioarele
înţepenite. Arseni vru să se apropie de
fratele Jean, dar fu azvârlit cu o lovitură
de pumn. Simţi sângele curgându-i din
nas. Buimac, călugărul îşi continua
ciudatele mişcări. Încercând să se
ridice, amintea de un cărăbuş căzut pe
spate. Era un adevărat amuzament pentru
călăreţii care îşi jucau caii, şi nu era
îngăduit nimănui să curme distracţia.
Arseni se uită la căpetenia
mamelucilor şi i se făcu frică. Zâmbetul
mamelucului trecuse în grimasă.
Grimasa aceea nu exprima nici râs, nici
ură, nici chiar dispreţ. În ritmul în care i
se umfla o venă pe tâmplă, pulsa în ea
patima nestăpânită a vânătorului faţă de
victima sa. Chiar sătulă fiind, pisica se
aruncă asupra păsării cu aripa frântă,
pentru că aşa e făcută pisica şi toate
generaţiile care au precedat-o, pentru că
pasărea se comportă ca o victimă, iar
dulceaţa reprimării victimei este mai
puternică pentru vânător decât foamea şi
mai imperativă decât pofta.
Cu un urlet voluptuos, mamelucul-şef
făcu o mişcare largă cu mâna şi în
pieptul fratelui Jean începu să se legene
o suliţă. Fratele Jean se apucă de suliţă,
ca să nu se mai legene şi să nu-i spargă
coastele şi, împreună cu suliţa, se
întoarse pe o parte. Începu să strige şi
el, şi strigătul acesta îl duse pe mameluc
la extaz. Mamelucul întinse un braţ şi i
se dădu o altă suliţă, şi el o lansă cu un
nou răcnet, şi suliţa îl nimeri pe fratele
Jean în coapsă. Monahul ţipă şi se zbătu
în praf, şi mamelucul întinse din nou
braţul şi lansă din nou o suliţă care
nimeri în spinare. De data asta fratele
Jean nu mai strigă. Se crispă şi îşi dădu
duhul. Şi lui Arseni i se păru că faţa
celui ucis era faţa lui Ambrogio.
Pelerinii începură să fie
percheziţionaţi. După moartea fratelui
Jean nu mai cuteza nimeni să protesteze.
Mamelucii, împărţindu-se câte doi, luau
deoparte câte un pelerin. Celor care
fuseseră percheziţionaţi li s-a poruncit
să treacă în faţa caravanei. În felul de a
proceda al mamelucilor se simţeau
deprinderea şi experienţa. La început au
scotocit în bagaje, apoi au trecut la
controlul corporal. Mamelucii ştiau bine
unde erau păstrate monedele. Ei sfâşiau
căptuşelile şi fundurile duble ale
genţilor, întorceau pe dos manşetele
mânecilor şi rupeau tălpile cizmelor. În
Evul Mediu banii nu erau de hârtie, şi nu
era simplu deloc să îi ascunzi.
A venit rândul lui Arseni. Mamelucii
i-au luat numai banii din căpuşeala
sfâşiată cu o mişcare de cuţit. Ce se afla
în sacul de călătorie nu i-a interesat. I-au
indicat să treacă împreună cu cămila lui
în faţă. Arseni nu s-a mişcat din loc,
pentru că a văzut pe jos capul tăiat al lui
Ambrogio. Ochii capului se uitau ţintă la
el. În gura pe jumătate deschisă se vedea
limba. Din nări curgea sânge. Arseni fu
împins înainte cu un ghiont. Merse
înainte continuând să se uite înapoi. Nu
era în stare să-şi desprindă privirea de
capul lui Ambrogio.
O pereche de mameluci care se
eliberaseră îl luară pe Ambrogio la o
parte. Îl puseră să ridice mâinile şi îl
căutară. (Arseni îl îmbrânci pe
mamelucul care îl însoţea şi făcu primul
pas spre Ambrogio.) Ambrogio se uita
calm cum îi taie caftanul şi îi iau
monedele. Sacul lui de călătorie, ca şi
sacul lui Arseni, fu cercetat fără mare
atenţie. Lui Ambrogio îi dăduseră deja
drumul, dar un arab care se apropiase,
după ce a schimbat o privire cu
mamelucul, a făcut semn spre sac.
Din sacul lui Ambrogio, mamelucul a
scos candela. În soarele de amiază, ea
străluci cu toate pietrele încastrate în ea.
Ambrogio îi smulse candela
mamelucului şi îi spuse ceva
tălmaciului. (Scuturând mâinile de pe el,
Arseni se îndreptă spre Ambrogio.)
Tălmaciul traduse urmărind jocul
razelor pe pietre. Mamelucul se întinse
din nou după candelă, dar Ambrogio îi
îndepărtă braţul, nelăsându-l să atingă
candela. Ambrogio nu a văzut cum din
spate a venit mamelucul cu brâu lucrat,
cum a ridicat sabia şi cum de piciorul
mamelucului s-a agăţat cu toată puterea
Arseni.
 Ambrogio a văzut cum la Petersburg,
pe clopotniţa catedralei Petropavlovsk a
coborât încet un înger cu crucea. O clipă
îngerul a rămas suspendat, verificând
precizia aterizării, apoi a pus încet baza
crucii în mărul aurit din vârf. Îngerul s-a
întors la locul dinainte după lucrările de
resaturare. Creând un curent de aer
descendent, deasupra lui şi-a întins
palele elicopterul Mi-8. În aceste
condiţii complicate, alpinistul industrial
Albert Mihailovici Tünkkünen a fixat
baza crucii cu buloane făcute dintr-un
aliaj special, rezistent. Părul lung al
alpinistului se agita în toate părţile, îi
nimerea în ochi şi în gură. Tünkkünen
regreta că în clipa când coborâse pe
cupola cu îngerul uitase în elicopter
şepcuţa de sport pe care şi-o punea
întotdeauna când monta ceva sub
elicopter. Enervat, se mustră pentru
uituceală, se mustră şi pentru pletele pe
care în înaltul cerului îşi promitea de
fiecare dată să le taie şi de fiecare dată
îşi încălca promisiunea pe pământ,
mândrindu-se în secret cu părul lui. Se
ocăra sincer, fără să treacă, de altfel, de
o anumită limită în expresii, reţinut fiind
de prezenţa îngerului. În ciuda tuturor
piedicilor, de la înălţimea de 122 de
metri, Albert Mihailovici a văzut multe
– Insula Iepurilor, Petersburgul şi chiar
ţara în întregime. A văzut şi cum în
îndepărtata Palestină, un înger neaurit,
dar absolut real, a înălţat la cer sufletul
italianului Ambrogio Flecchia.
 Cartea liniştii

Se obişnuieşte să se considere că
Arseni s-a întors în Rusia la mijlocul
anilor optzeci. Se ştie cu precizie că în
octombrie 1487 era deja la Pskov,
pentru că atunci a început marea molimă
căreia i-a supravieţuit. Când s-a întors
la Pskov, unii apucaseră să îl uite. Asta
s-a întâmplat nu pentru că trecuse mult
timp (nu trecuse chiar aşa de mult) ci ca
urmare a faptului că memoria omenească
e slabă şi reţine doar rudele. Iar cei care
nu sunt rude (cum era Arseni pentru toţi)
cel mai adesea nu rămân în ea. Cel
plecat e pierdut din vedere şi, de obicei,
nu i se mai învie chipul cu forţe proprii.
În cel mai bun caz, şi-l amintesc
văzându-l în fotografii. Dar în Evul
Mediu nu erau fotografii, şi uitarea
devenea definitivă.
Mulţi locuitori ai Pskovului nu şi l-au
amintit pe Arseni nici chiar văzându-l,
pentru că nu l-au recunoscut. Omul care
se întorsese nu semăna nici cu nebunul
întru Hristos venit în oraş, nici cu
pelerinul care părăsise oraşul. Arseni se
schimbase. Prin contrast cu faţa
întunecată, bronzată neruseşte, părul lui
deschis la culoare devenise şi mai
deschis. La prima vedere putea să pară
că se decolorase în soarele fierbinte al
Orientului, dar la o privire mai atentă
devenea clar că părul lui Arseni nu mai
era deschis la culoare – era alb.
Arseni se întorsese cărunt. Deasupra
rădăcinii nasului, pe toată fruntea, se
întindea o cicatrice care arăta ca o cută
adâncă şi amară. Împreună cu
adevăratele cute care îi apăruseră,
cicatricea dădea chipului său expresia
de tristă impasibilitate a unei icoane. Şi,
poate, nu părul alb şi nu cicatricea, ci
această expresie îi făcea pe locuitorii
Pskovului să nu îl recunoască pe Arseni.
Întorcându-se, nu a povestit nimănui
nimic. Şi, oricum, vorbea foarte puţin.
Nu atât de puţin poate ca în existenţa lui
de nebun întru Hristos, dar în vorbele lui
de acum suna o linişte care nu este
proprie nici celei mai adânci tăceri.
Ducându-se la posadnicul Gavril, spuse:
Pace ţie, posadnicule. Şi să mă ierţi.
Posadnicul Gavril văzu în ochii lui
Arseni tot drumul lui trudnic. Văzu
moartea lui Ambrogio. Şi nu îl mai
întrebă nimic. Îl îmbrăţişă pe Arseni şi
plânse pe umărul lui. Arseni stătu fără să
se mişte. Pielea gâtului lui simţea
lacrimile fierbinţi ale posadnicului, dar
ochii îi rămaseră uscaţi.
Stai în casa mea, spuse posadnicul
Gavril.
Arseni înclină capul. Acum dădea
prea puţină importanţă locului unde
stătea.
Ar fi vrut să se ducă la nebunul întru
Hristos Foma, dar la vremea aceea
Foma nu mai era pe lume. La puţin timp
după plecarea lui Arseni, Foma îşi
prezisese moartea şi izbutise să îşi ia
rămas bun de la toţi. Istovit de apăsarea
morţii care se apropia, găsise forţa de a
da un ultim ocol oraşului şi de a arunca
la sfârşit cu pietre în diavolii cei mai
neruşinaţi. Şi toţi ştiau că Foma va muri,
şi întreg oraşul a mers după el,
însoţindu-l în acest ultim ocol.
Picioarele i se împleticeau, şi era ajutat
să înainteze.
Întunericul morţii mă cuprinde şi
lumina se duce departe de ochii mei,
strigă după ce dădu ocol unei jumătăţi
din oraş.
Şi cum nu mai vedea deja deloc, i se
puneau în mâini pietrele, şi el, cu
ultimele puteri, le arunca în diavoli, şi
aşa dădu ocol şi celeilalte jumătăţi a
oraşului, căci orbirea fizică nu făcea
decât să îi ascută văzul spiritual.
Iar când oraşul fu curăţat, Foma
spuse, culcându-se în pridvorul
bisericii:
Vă închipuiţi cumva că i-am gonit
pentru vecie? Nu, doar pentru vreo cinci
ani, maximum zece. Şi, mă întreb, ce-o
să faceţi mai departe? Iar acum, notaţi.
Vă aşteaptă o mare molimă, dar o să vă
ajute robul lui Dumnezeu Arseni, care s-
a întors de la Ierusalim. Iar pe urmă o să
plece şi Arseni, căci va trebui să
părăsească acest oraş. Uite, atunci va
trebui să arătaţi tărie de caracter şi
concentrare interioară. La urma urmelor,
nu mai sunteţi copii.
După ce se asigură că totul a fost
notat, nebunul întru Hristos Foma închise
ochii şi muri. După aceea deschise
pentru o clipă ochii şi adăugă:
Post-scriptum. Arseni să aibă în
vedere că îl aşteaptă mânăstirea Sfântul
Kiril. Asta e tot.
Spunând aceasta, nebunul întru
Hristos Foma muri definitiv.
 După ce citi mesajul lui Foma, Arseni
căzu pe gânduri. Şapte zile şi şapte nopţi
nu părăsi locuinţa ce îi fusese oferită
într-o anexă a casei posadnicului Gavril.
Poate ar fi rămas şi mai mult, dar în a
opta zi de şedere în Pskov se răspândi
vestea că e ciumă. Intrând la Arseni,
posadnicul spuse:
Se adeveriră spusele lui Foma.
Nădăjduim în mila Domnului şi în
marele tău har, Arsenie.
În genunchi, Arseni stătea cu faţa la
icoane şi cu spatele la posadnicul
Gavril. Se ruga, şi era neclar dacă
auzise cele spuse de posadnic. Acesta
mai stătu o vreme, dar nu îşi repetă
vorbele: ghici că Arseni ştia deja tot. Cu
băgare de seamă, ca să nu scârţâie
duşumelele, posadnicul ieşi. A doua zi,
sfârşind să se roage, a ieşit şi Arseni.
În faţa pridvorului îl aştepta mulţimea.
El o cuprinse cu privirea şi nu spuse
nimic. Mulţimea tăcea şi ea. Înţelegea că
nu era nevoie de spus nimic aici.
Amintindu-şi prezicerea lui Foma,
mulţimea ştia că Arseni era singurul care
îi putea fi de ajutor în nenorocirea care
dăduse peste ea. Arseni însă ştia că
posibilităţile lui sunt limitate, şi
mulţimea ştia că el ştie, şi el percepu
lucrul ăsta. Se priviră până când
mulţimii nu îi mai rămaseră aşteptări
neîndreptăţite, iar lui Arseni îi dispăru
teama de a nu înşela aceste aşteptări.
Când toate acestea trecură, Arseni
coborî din pridvor şi plecă în
întâmpinarea ciumei.
Luă casă cu casă şi cercetă oamenii
bolnavi. Le îngriji buboanele şi le dădu
sulf pisat cu gălbenuş de ou, le spălă
trupurile de vomă şi le afumă casele cu
aşchii de ienupăr. Şi nici cei care nu
aveau scăpare nu-l lăsau să plece, căci
răul şi deznădejdea le erau mai mici. Se
agăţau de mâna lui Arseni, şi el nu găsea
în el puterea de a se desprinde de
mâinile lor, şi stătea cu ei nopţi în şir,
până mureau.
Mi se pare, îi spuse Arseni Ustinei, că
m-am întors cu mulţi ani în urmă. În
mâinile mele sunt aceleaşi trupuri pline
de puroi şi, mă crezi, dragostea mea,
poate sunt aceiaşi oameni pe care i-am
vindecat cândva. Nu s-o fi dat timpul
înapoi, sau – să punem întrebarea altfel
– nu mă întorc eu însumi spre un punct
iniţial? Dacă e aşa, n-o să te întâlnesc pe
tine pe acest drum?
Mâinile lui Arseni şi-au amintit
repede activitatea uitată şi acum
îngrijeau singure ravagiile ciumei.
Uitându-se la mişcările abile ale
mâinilor sale, Arseni începu să se teamă
că acţiunea lor va deveni de rutină şi că
va alunga acea putere formidabilă ce li
se transmitea prin el bolnavilor, dar care
nu mai avea nici o legătură directă cu
arta medicală. Vindecând oamenii,
Arseni observa tot mai des că tocmai de
această putere, iar nu de sulful pisat şi
de gălbenuş e legată înzdrăvenirea lor.
Sulful şi gălbenuşul nu dăunau, dar, după
cum începu să i se pară lui, nici nu
ajutau substanţial. Important era lucrul
interior al lui Arseni, capacitatea lui de
a se concentra în rugă, dispersându-se în
acelaşi timp în bolnav. Şi dacă bolnavul
se însănătoşea, aceasta era însănătoşirea
lui, a lui Arseni.
Dar dacă bolnavul murea, murea
odată cu el şi Arseni. Şi, simţindu-se
viu, îl înecau lacrimile şi ruşinea că
bolnavul murise iar el era în viaţă.
Arseni ajunse să înţeleagă că moartea nu
avea drept cauză puterea bolii, ci
slăbiciunea rugii lui. Începu să se
considere principalul vinovat de acele
morţi şi să se spovedească zilnic, pentru
că altfel povara vinei ar fi fost peste
puterile lui. Şi la fiecare bolnav care
venea la rând intra ca la cel dintâi, ca şi
cum nu ar fi văzut până atunci sute de
oameni, iar uluitoarea sa putere i-o
ducea bolnavului în deplinătatea ei, căci
numai asta dădea speranţa însănătoşirii.
Arseni se lupta nu numai cu boala, ci
şi cu frica omenească. Umbla prin oraş
şi convingea oamenii să nu se teamă.
Sfătuindu-i să aibă grijă să se păzească,
Arseni îi avertiza totodată că panica este
dăunătoare. Le amintea că fără vrerea lui
Dumnezeu nu cade nici firul de păr de pe
capul omului, şi îi îndemna să nu se
zăvorască în case uitând să îşi ajute
aproapele. Mulţi uitau.
În primele săptămâni ale ciumei,
Arseni a crezut că nu avea să reziste.
Cădea de pe picioare de oboseală.
Deseori nu îi ajungeau puterile să se
ducă până acasă, şi dormea pe apucate
lângă bolnav. După o vreme, observă cu
uimire că îi era ceva mai uşor.
Pare-se, mă obişnuiesc cu ceea ce e
cu neputinţă să te obişnuieşti, îi spuse el
Ustinei. Asta, dragostea mea, arată o
dată mai mult că nu puterea e de-ajuns,
ci curajul.
Arseni dormea câte două-trei ceasuri
din douăzeci şi patru, dar nici în somn
nu se putea elibera de durerea din jurul
său. Visa în culori bolnavi umflaţi, şi ei
îl rugau să îi vindece, şi el nu putea să îi
ajute cu nimic, fiindcă ştia că deja
muriseră. Şi în visele lui nu mai era
fantezie, erau vise adevărate – vise
despre cele ce fuseseră. Timpul, într-
adevăr, se întorcea. Nu încăpeau în el
evenimentele care se petreceau, atât de
mare le era amploarea şi puterea de a
îndurera. Timpul se destrăma pe la
cusături, ca desaga de drum a
pelerinului, şi acum îşi arăta conţinutul,
şi pelerinul se uita la el ca şi cum l-ar fi
văzut pentru prima dată.
 Iată-mă pe mine, Doamne, şi acea
viaţă a mea pe care am izbutit să o
trăiesc până ce am venit la Tine, spusese
Arseni la Mormântul Domnului. Precum
şi acea viaţă a mea pe care din nespusa
Ta milă mai pot să o trăiesc. Căci nu
mai aveam nădejde să ajung aici după
ce, chiar înainte de oraşul Ierusalim, am
fost jefuit şi tăiat cu sabia, iar faptul că
stau aici în faţa Ta îl privesc ca pe
marea milă a Ta. Împreună cu neuitatul
meu prieten Ambrogio ţi-am adus o
candelă în amintirea fiicei posadnicului
din Pskov, Anna, care s-a înecat în râu.
Dar acum mâinile mele sunt goale, nu am
candela, şi nu mai e nici prietenul meu
Ambrogio, şi nici alţii pe care i-am
întâlnit pe drum, dar pe care i-am
pierdut tot din pricina păcatelor mele.
Pomenesc aci straja Vlas, care îşi dădu
viaţa pentru prietinii săi. Păcatele lui
Vlas, i-am făgăduit să le mărturisesc în
faţa Ta, că el zace în pământ polon în
aşteptarea învierii din morţi. Îndură-te,
Doamne, şi de cei vii şi de cei răposaţi,
pentru rugăciunile Sfinţilor Tăi, către
care zic şi eu, nevrednicul: O, fericiţi
slujitori ai lui Dumnezeu, nu încetaţi a
vă ruga Lui ziua şi noaptea pentru noi,
nevrednicii, care pururea greşim cu
atâtea nenumărate păcate. Către Tine,
Doamne, îndrept cea mai însemnată rugă
a vieţii mele, legată de roaba Ta Ustina.
Te rog nu ca soţ al ei, căci nu-i sunt soţ,
deşi puteam să-i fiu de n-aş fi căzut în
plasa prinţului acestei lumi. Te rog ca
ucigaş al ei, căci crima mea ne-a legat în
veacul acesta şi pe viitor. Omorând-o pe
Ustina, am lipsit-o de posibilitatea de a
descoperi cele întemeiate de Tine, de a
le cultiva şi de a le face să strălucească
de lumină Dumnezeiască. Am vrut să-mi
dau viaţa pentru ea, mai bine spus, să îi
dau ei viaţa mea pentru viaţa pe care i-
am răpit-o. Şi nu puteam face asta altfel
decât printr-un păcat de moarte, dar cine
ar avea nevoie de o asemenea viaţă? Şi
am hotărât să i-o dau prin singura
modalitate accesibilă mie. Am încercat,
cum am putut, să o înlocuiesc pe Ustina
şi să fac în numele ei faptele bune pe
care nu aş fi reuşit niciodată să le fac în
numele meu. Am înţeles că fiecare om
este de neînlocuit, şi nu mi-am făcut
mari iluzii, dar cum aş mai putea, spune-
mi, să îmi împlinesc căinţa? Păcat numai
că roadele trudei mele s-au dovedit atât
de mărunte şi de fără sens, încât nu am
simţit nimic altceva decât ruşine. Nu am
abandonat numai pentru că orice altceva
mi-ar fi ieşit şi mai rău. Nu sunt sigur de
calea mea, şi de-asta mi-e tot mai greu
să merg înainte. Pe o cale necunoscută
poţi merge multă vreme, foarte multă,
dar nu poţi să mergi la nesfârşit. E ea
oare salvatoare pentru Ustina? Dacă aş
avea măcar un semn, măcar o speranţă…
Eu, ştii, vorbesc tot timpul cu Ustina, îi
povestesc ce se întâmplă în lume,
impresiile mele, pentru ca ea să fie în
fiecare clipă, cum se spune, la curent. Ea
nu-mi răspunde. Nu e tăcerea lipsei de
iertare, eu îi cunosc bunătatea, ea nu m-
ar chinui atâţia ani. Cel mai probabil, nu
are posibilitatea să-mi răspundă, dar
poate că ea, pur şi simplu, mă cruţă de
veştile rele, căci, cu mâna pe inimă, pot
eu conta pe veşti bune? Eu cred că prin
dragostea mea o pot salva post-mortem,
dar pe lângă această credinţă am nevoie
măcar de un strop de cunoaştere. Dă-mi,
dară, Mântuitorule, măcar un semn ca să
ştiu că drumul meu nu o ia către nebunie,
şi atunci, ştiind asta, pot să merg pe
drumul cel mai greu, să merg oricât de
mult şi să nu mai simt oboseală.
Ce semn vrei şi ce cunoaştere, a
întrebat stareţul care stătea lângă
Mormântul Domnului. Oare nu ştii că
oricare drum ascunde în el primejdia?
Oricare – şi dacă nu eşti conştient de
asta, atunci de ce să te mai mişti? Iată,
spui că pentru tine e puţin să crezi, vrei
să şi ştii. Dar cunoaşterea nu presupune
întărire a spiritului, cunoaşterea e
evidenţă. Efortul presupune credinţă.
Cunoaşterea e pace, iar credinţa e
mişcare.
Dar nu la armonia păcii aspirau
sfinţii?
Ei mergeau prin credinţă, a răspuns
stareţul. Şi credinţa lor era atât de
puternică, încât se transforma în
cunoaştere.
Eu vreau să aflu doar direcţia
generală a drumului, a spus Arseni. În
ceea ce ne priveşte pe mine şi pe Ustina.
Dar oare Hristos nu este direcţia
generală, a întrebat stareţul. Ce direcţie
mai cauţi? Şi ce înţelegi tu prin drum –
nu spaţiile care rămân în spate? Ai ajuns
cu întrebările tale până la Ierusalim,
deşi ai fi putut să le pui, să spunem, şi
de la mânăstirea Sfântul Kiril. Nu spun
că sunt nefolositoare călătoriile: ele au
sensul lor. Nu fi doar asemeni dragului
tău Alexandru, care a avut un drum, dar
nu a avut un ţel. Şi nu te lăsa atras peste
măsură de mişcarea orizontală.
 Dar de ce să mă las atras, a întrebat
Arseni.
De mişcarea verticală, a răspuns
stareţul şi a arătat în sus.
În centrul cupolei bisericii se vedea,
negru, un gol rotund, lăsat pentru cer şi
stele. Stelele se vedeau, dar pălite.
Arseni înţelese că se lumina.

Cam spre începutul lui februarie,

molima începu să dea înapoi. Sfârşitul
iernii era atât de rece, încât ciuma, pur
şi simplu, îngheţa. Şi deşi avea mult mai
puţin de trudit, chiar atunci, în februarie,
Arseni a simţit că puterile îi erau la
limită. Lunile de luptă cu ciuma îl
istoviseră cu desăvârşire, iar la asta se
adăuga şi obişnuita slăbiciune de
dinaintea primăverii. Îi era tot mai greu
să se scoale dimineaţa. Când ieşea ca să
vadă de bolnavi, se aşeza de câteva ori
pe drum ca să se odihnească. Văzându-i
lipsa de vlagă, sotnicul Gavril spuse:
Cetăţeni ai Pskovului, pentru multele
la număr însănătoşiri ale voastre, el şi-a
cheltuit toate puterile, aşadar, cruţaţi-l,
pentru numele lui Dumnezeu.
Spre sfârşitul lui februarie nu au mai
fost deloc cazuri de îmbolnăvire de
ciumă. Şi când i-a fost cu putinţă să se
odihnească, Arseni a adormit. A dormit
nu mai puţin de o jumătate de lună –
cincisprezece zile şi cincisprezece
nopţi. Arseni ştia că puterile pe care le
dăruise tuturor pe timpul ciumei le
împrumutase de la viitorul lui, şi acum
punea la loc ce cheltuise. Uneori se
trezea ca să îşi potolească setea, dar
adormea în aceeaşi clipă, pentru că
pleoapele nu i se dezlipeau. Continua să
viseze Ierusalimul, şi drumul în
Palestina, şi pe Ambrogio – încă viu. În
a şaisprezecea zi, marele somn al lui
Arseni s-a încheiat, şi el a simţit că
încet-încet îi revin puterile.
Revenindu-şi, Arseni şi-a dat seama
că venise primăvara. El era obişnuit să
măsoare anii în primăveri. Spre
deosebire de celelalte anotimpuri,
venirea primăverii era cea pe care o
simţea şi de care se pătrundea cel mai
mult. De obicei, îi aştepta sosirea, dar
acum s-a trezit când sosirea primăverii
era deja la jumătate, aşa cum te trezeşti
brusc într-o zi senină şi vezi că soarele
este deja sus, şi priveşti cum freamătă
petele de lumină pe jos, şi argintul
pânzei de păianjen într-o rază, şi plângi
cu lacrimi de recunoştinţă. După
miresme şi întreaga atmosferă, lui
Arseni i se păru că primăvara aceea
semăna întru totul cu cea de odinioară,
din copilăria lui, dar imediat îşi luă
seama. El era acum cu totul altul, de-
aceea primăvara de-acum nu avea nimic
comun cu primăvara din copilăria lui.
Spre deosebire de primăvara aceea, cea
de acum nu mai umplea întreaga lume.
Ea era o minunată floricică a ei, dar
Arseni ştia de mult că în această grădină
existau şi alte plante.
Mergea prin Pskov, şi lemnul
caldarâmului răsuna în ritmul mişcării
lui. Pe copaci se umflau mugurii, iar prin
aer zbura pentru prima dată după iarnă
praful. Apropiindu-se de mânăstirea
Sfântul Ioan, Arseni căută spărtura din
zid şi pătrunse în cimitir. Văzându-şi
copacii de lângă zid, îi dădură lacrimile,
fiindcă erau copacii vieţii lui trecute
care nu avea să se mai întoarcă.
La cimitir, pe Arseni îl aşteptau deja
stareţa şi surorile. Stareţa spuse:
 Prorocirea lui Foma are caracter de
necesitate. Aceasta înseamnă că, vrei nu
vrei, nu o poţi ocoli. Aşa încât tu, omule,
trebuie să te duci la mânăstirea Sfântul
Kiril – şi cu cât mai devreme, cu atât
mai bine.
În cetate, posadnicul Gavril doar
desfăcu braţele. Îşi amintea cele spuse
de Foma, dar în adâncul sufletului conta
pe faptul că Arseni avea să fie la Pskov
până la preconizatul sfârşit al lumii. Aşa
se simţea el mai liniştit. De latura utilă a
prezenţei lui Arseni la Pskov în
continuare, posadnicul nu era sigur.
În principiu, noi suntem gata să îl
primim, s-a spus de la mânăstirea
Sfântul Kiril. Dar transmiteţi-i
posadnicului Gavril să nu cârtească şi să
nu îi pună celui ce pleacă beţe în roate,
fireşte, dacă nu este vorba despre un
mers pe jos.
Cine l-ar trimite pe jos după o
asemenea istovire, s-a mirat posadnicul
Gavril. Cu siguranţă îi vom oferi ceva
care să corespundă meritelor sale faţă
de oraşul Pskov şi împrejurimile lui.
Au vrut să îi ofere chiar trăsura
posadnicului, dar Arseni alese un cal.
Trăsurile erau de folos cu precădere
celor slabi la trup, precum şi femeilor şi
copiilor. Ştiind acest lucru, au înţeles cu
toţii că Arseni voia să plece aşa cum se
cuvine unui bărbat. Chiar dacă nu era
încă pe deplin sănătos, nu a încercat
nimeni să îl convingă să renunţe să plece
călare. Posadnicul Gavril a stăruit doar
să îi dea, pentru situaţii neprevăzute,
cinci oameni care să îl însoţească.
Aproape toată populaţia Pskovului a
ieşit să îl conducă. Arseni era palid,
aproape străveziu, dar se ţinea bine în
şa.
Drumul îl va vindeca definitiv, a spus
stareţa mânăstirii Sfântul Ioan. Drumul
este cel mai bun medicament.
De obicei reţinut, posadnicul Gavril
nu şi-a ascuns lacrimile. Ştia că îl vede
pe Arseni pentru ultima oară. Plecarea
lui Arseni trezise cumva teamă în
locuitorii Pskovului. Îi liniştea doar
faptul că molima se sfârşise şi oraşul se
întorcea la viaţa lui obişnuită, dacă nu
pentru totdeauna, cel puţin pentru
următorii cinci ani. Dat fiind posibilul
sfârşit al lumii, locuitorii Pskovului nu
se mai aşteptau la o nouă molimă.

Într-adevăr, pe drum Arseni s-a simţit

mai bine. Cu unduirea câmpurilor şi cu
freamătul pădurilor, pătrundea în el
sănătatea. Întinderile pământului rusesc
erau binefăcătoare. Pe atunci ele nu erau
încă nesfârşite şi nu cereau, ci dădeau
putere. Pe Arseni îl bucura tropotul
copitelor. Nu se întorcea spre însoţitorii
săi şi îşi imagina că, rămânând doar
puţin în urmă, venea din spate
nepreţuitul său prieten Ambrogio, iar
după el – caravana, şi că în caravană
erau toţi cei de care se despărţise la un
moment dat.
Călăreţii mergeau repede. Nu pentru
că se grăbeau undeva (Arseni se ducea
spre veşnicie, ce rost avea să se
grăbească?), ci pur şi simplu pentru că
faptul de a merge repede corespundea
stării interioare a lui Arseni şi îi ridica
moralul. Dar mai iute decât călăreţii
mergea marea lui slavă. Ea le-o lua
înainte şi le trimitea în întâmpinare
mulţimi de oameni. Arseni descăleca.
Încerca să îi asculte pe toţi cei care
voiau să i se adreseze.
 Mulţi aşteptau să fie ajutaţi în boala
lor. Arseni îi lua deoparte şi îi cerceta
atent. Aprecia dacă avea putere să îi
ajute pe aceşti oameni. Dacă simţea că
poate, îi ajuta. Dar dacă nu-i putea ajuta,
căuta cuvintele de încurajare posibile.
Spunea:
Boala ta depăşeşte puterile mele, dar
mila Domnului e mai presus de puterile
omeneşti. Roagă-te şi nu-ţi pierde
nădejdea.
Sau:
Ştiu că de durere te temi mai mult
decât de moarte. Şi îţi spun că plecarea
îţi va fi liniştită şi că nu vei fi chinuit de
durere.
Dar mulţi puneau întrebări care nu
erau legate de boli. Pur şi simplu voiau
să stea puţin de vorbă cu omul despre
care auziseră multe. Pe aceştia Arseni îi
atingea cu mâna, fără să intre în vorbă cu
ei. Şi atingerea lui pătrundea mai adânc
decât orice cuvinte. Ea năştea răspunsul
chiar în mintea celui care întrebase, căci
cel care pune întrebarea ştie deseori şi
răspunsul, deşi nu recunoaşte
întotdeauna în sinea lui acest lucru.
Şi, în sfârşit, era marea mulţime a
celor care nu se vindecau de nimic şi nu
întrebau nimic, pentru că în fiecare
popor majoritatea este sănătoasă şi nu
pune întrebări. Oamenii aceştia auziseră
că până şi contemplarea lui Arseni este
binefăcătoare şi veneau să îl vadă.
 Întâlnirile din drumul lui cereau timp
şi lungeau considerabil drumul micului
său alai. Dar Arseni nu încerca să
grăbească pasul.
Dacă nu îi ascult pe toţi aceşti
oameni, îi spuse el Ustinei, drumul meu
nu poate fi considerat străbătut. Pe tine,
bucuria mea, te vor salva faptele noastre
bune, dar se pot ele manifesta şi asupra
mea? Nu, e răspunsul meu, nu se pot
manifesta decât asupra altor oameni, şi
slavă Domnului, El ne trimite aceşti
oameni.
Despre sosirea lui Arseni se aflase cu
câteva zile înainte, şi locuitorii
hotărâseră din vreme la cine avea să
tragă. Aceşti oameni avuseseră în
vedere cel mai mare confort posibil
pentru el, dar şi speranţa în propria
prosperitate. Căci odată cu faima lui
Arseni se răspândise şi părerea că
prezenţa lui într-o casă aduce stăpânului
mult bine. Dar Arseni nu trăgea
întotdeauna acolo unde era poftit, ci
alegând din ochi un om din mulţime, îl
întreba:
Îmi îngădui, prietine, să mă opresc la
tine?
Şi viaţa celui ales de Arseni se
schimba din ziua aceea – cel puţin în
ochii concetăţenilor lui. Iar Arseni
simţea cum i se schimba viaţa. Nu mai
simţise niciodată o asemenea sporire a
puterilor ca acum. În ciuda faptului că nu
se cruţa şi dădea ajutor celor care îi
cereau, primea mult mai multă putere
decât cheltuia. Şi nu mai contenea să se
mire de acest lucru. Simţea că puterea i-
o dau acele sute de oameni cu care se
întâlnea. El nu făcea decât să transmită
această putere celor care aveau cea mai
mare nevoie de ea.
Arseni trecea împreună cu însoţitorii
săi prin locuri în care fusese cu mulţi ani
în urmă, când plecase de la Belozersk la
Pskov. Recunoştea dealurile, râurile,
bisericile şi casele văzute înainte. I se
părea că avea să recunoască până şi
oamenii, deşi nu era ferm convins.
Oamenii se schimbă totuşi repede.
Arseni îşi aminti evenimentele triste
din tinereţea lui, dar amintirile lui nu
erau calde. Amintirile acestea erau deja
despre altcineva. El bănuia de mult că
timpul este segmentat şi că diferitele lui
segmente nu sunt legate între ele, ca şi
cum nu ar fi existat nici o legătură –
poate doar de nume – între băiatul bălai
din slobozia Rukina şi călătorul
încărunţit, aproape un bătrân. De fapt, în
decursul vieţii i se schimbase şi numele.
În una dintre casele bogate, Arseni s-a
văzut într-o oglindă veneţiană: era într-
adevăr bătrân. Această descoperire l-a
uluit. Nu-i părea câtuşi de puţin rău de
tinereţe, şi simţise şi înainte că se
schimba. Şi totuşi, privirea în oglindă
produse o impresie puternică asupra lui.
Părul lung, cărunt. Pomeţii se ascuţiseră
şi îi devorau ochii. Nu crezuse că
schimbarea mersese atât de departe.
Ia uite ce-a ieşit din mine, îi spuse el
Ustinei. Cine s-ar fi putut gândi. Tu,
dragostea mea, nici nu m-ai recunoaşte.
Eu singur nu mă recunosc.
Arseni mergea şi se gândea că trupul
lui nu mai e la fel de flexibil ca înainte.
Nu mai e atât de invulnerabil. Acum
simţea durerea nu numai în urma
loviturilor, ci şi fără ele. Mai exact
spus, deseori se simţea ca şi cum ar fi
fost bătut. Trupul îi amintea de existenţa
lui printr-o tânguire ba ici, ba colo, în
timp ce înainte Arseni nu-şi amintea de
el, căci lecuia trupuri străine, îngrijindu-
se de fiecare dintre ele ca de un vas care
adăpostea un suflet.
Odată, în drum spre mânăstirea
Sfântul Kiril, a văzut un trup din care
sufletul aproape că ieşise. Era al unui
om bătrân de tot, care s-a uitat la Arseni
cu nişte ochi albaştri lipsiţi de expresie.
Îl aduseseră la Arseni rudele lui, care au
spus că bătrânul era lipsit de vlagă.
Arseni s-a uitat în ochii albaştri ai
multtrăitorului şi s-a mirat că nu se
decoloraseră, în vreme ce în suflet i se
decolorase deja totul.
Dar vrai să trăieşti, moşule, întrebă
Arseni.
Vreu să mor, răspunse bătrânul.
Vedeţi voi, el a murit demult, dar
trupul nu-l lasă, aşa încât voi ţineţi de
înveliş, le-a spus Arseni rudelor
bătrânului. Ce aţi iubit voi la el, deja nu
mai e aici.
Dar asta, cum s-ar spune, e vizibil,
confirmară rudele, nu mai e sufletist ca
înainte. Îi spui: să ai viaţă lungă,
bunicule. Şi el: ia, valea… Ce
îngrozitoare metamorfoză. Şi acum ce să
facem cu el?
Nimic nu trebuie să faceţi, răspunse
Arseni. Totul se va rezolva în cel mult
patruzeci de zile.
Aşa a şi fost. Bătrânul nu mai era în
ziua când Arseni a ajuns la lăcaşul
Sfântului Kiril.
 Arseni a ajuns la mânăstire spre seară
şi a fost întâmpinat de o mulţime de
oameni. Văzând zidurile lăcaşului,
Arseni şi-a amintit venirea lui aici cu
Hristofor, în copilărie. Şi-a amintit
căruţa în noapte şi discuţiile cu voce
scăzută ale mujicilor din sat pe deasupra
capului lui. S-a gândit că din dragul lui
Hristofor au rămas doar oasele. Şi a
simţit bucurie că acum se apropia de
aceste oase. Arseni începu să simtă
căldura lor dragă. Încercă să îşi
închipuie faţa lui Hristofor, dar nu
izbuti.
Coborând de pe cal, Arseni se lăsă în
genunchi şi sărută pământul de la poarta
mânăstirii.
După lunga călătorie, dragostea mea,
m-am întors acasă, îi spuse Arseni
Ustinei.
Călătoria ta abia începe, obiectă
stareţul Inokenti. Doar că acum are altă
direcţie.
Arseni înălţă capul şi se uită la stareţ
de jos în sus.
Mi se pare că te recunosc, stareţe. Nu
cu tine am vorbit la Ierusalim?
Se prea poate, răspunse stareţul
Inokenti.
El îl luă pe Arseni de mână şi îl trecu
prin poarta mânăstirii. În mânăstire,
stareţul spuse:
La noi, de obicei, poţi să fii călugăr
după şapte ani. Dar noi îţi cunoaştem
viaţa, Arsenie, ea a fost şi până acum
monahală, aşa că nu pare să fie nevoie
de alte încercări. Şi oricum, nici situaţia
generală, după cum ştii, nu îndeamnă la
prea multă zăbavă. Şi dacă ne aşteaptă
cu adevărat sfârşitul lumii, e mai bine
pentru tine să îl întâmpini ca monah.
Deşi, poate, se mai aranjează.
Stareţul făcu cu ochiul.
Mulţimea care îi însoţea vui.
Chestiunea sfârşitului lumii o tulbura în
cel mai înalt grad. Ea vedea în faţa ei
doi oameni care duceau o viaţă sfântă şi
aştepta de la ei lămuriri. Cei veniţi ştiau
că Arseni fusese dăruit cu harul
vindecării, dar nu excludeau
posibilitatea ca el să aibă şi darul
previziunii. De fapt, posibilitatea de a
avea date despre sfârşitul lumii era
pentru ei mai importantă decât
vindecările, pentru că în ochii lor o
confirmare a apropierii sfârşitului lumii
făcea ca o vindecare să nu mai valoreze
nimic.
Dar atunci se pune întrebarea când e
sfârşitul lumii, strigă mulţimea. Pentru
noi, iertată să ne fie francheţea, este
important atât sub raportul planificării
muncii, cât şi în sensul mântuirii
sufletelor. Ne-am adresat nu o dată
mânăstirii pentru precizări, dar nu am
primit un răspuns univoc.
Stareţul Inokenti cuprinse într-o
privire severă mulţimea.
Nu e treaba oamenilor să ştie timpuri
şi termene, spuse el. Ce date mai
aşteptaţi voi, când orice creştin trebuie
să fie pregătit în fiecare ceas pentru
sfârşit? Chiar şi cei mai tineri dintre cei
aflaţi aici nu vor trăi mai mult de
şaptezeci, hai, poate optzeci de ani.
(Tinerii aplaudară.) Şi nici unul dintre
cei pe care îi vedeţi aici nu va mai fi
peste o sută de ani. E mare răstimpul
ăsta în comparaţie cu veşnicia? Fiindcă
(stareţul se uită la tineri) vă spun:
plângeţi-vă păcatele. Dar mai important
decât orice: vegheaţi şi rugaţi-vă. Şi
bucuraţi-vă că aţi mai găsit un om care
se roagă pentru sufletele voastre. Şi
luaţi-vă rămas bun de la Arseni, căci l-
aţi aflat pe Ambrozie32.
32. În italiană, Ambrogio.
Acestea fiind spuse, stareţul Inokenti
îl duse pe Arseni la egumen. După
obicei, numele monahal se alegea cu
aceeaşi literă cu care începea cel
lumesc. Şi Arseni ştia deja ce nume îi va
fi dat, şi în adâncul sufletului său îl
admira.
Noi îţi alegem numele în memoria
preasfinţitului Ambrozie de Milano, a
spus stareţul Inokenti. Şi auzirăm – căci
aşa se întâmplă întotdeauna – despre
devotatul tău prieten, care îşi spunea
numele în alt fel. Fie ca acest nume spus
corect să fie şi în amintirea prietenului
tău. Dar câte vieţi vei mai trăi de acum
într-un singur timp?
Cu binecuvântarea arhiereului,
egumenul a confirmat noul nume al lui
Arseni. După şapte zile de post negru,
Arseni a fost călugărit.

Nu mă căuta printre cei vii cu numele

Arseni, ci caută-mă cu numele
Ambrozie. Astfel i-a spus Ambrozie
Ustinei. Îţi aminteşti, dragostea mea, că
am vorbit amândoi despre timp? Aici el
e cu totul altul. Timpul nu se mai mişcă
înainte, ci merge în cerc, pentru că în
cerc merg evenimentele care îl umplu.
Iar evenimentele aici, dragostea mea,
sunt legate cu precădere de serviciul
divin. La orele unu şi trei ale fiecărei
zile pomenim judecata lui Pilat asupra
Domnului nostru Iisus Hristos, la ora
şase – al Său drum al crucii, iar la ora
nouă – martiriul pe cruce. Acesta este
cercul zilnic al serviciului divin. Dar
fiecare zi a săptămânii are, asemeni
omului, chipul şi consacrarea ei. Lunea
este consacrată forţelor imateriale,
marţea – prorocilor, miercurea şi
vinerea – amintirii morţii lui Iisus pe
cruce, sâmbăta – pomenirii morţilor, iar
ziua principală – Învierii Domnului.
Toatea astea, dragostea mea, formează
cercul de şapte zile al serviciului divin.
Iar cel mai mare dintre cercuri este cel
anual. El e stabilit de soare şi de lună,
de care, sper, tu eşti mai aproape decât
noi toţi cei de aici. De mişcarea soarelui
sunt legate cele douăsprezece sărbători
şi zilele de pomenire a sfinţilor, în timp
ce luna ne spune de timpul Paştelui şi de
sărbătorile care ţin de el. Voiam să-ţi
spun de cât timp mă aflu la mânăstire,
dar, ştii, nu pot să-mi adun gândurile.
Lucrul ăsta parcă nu-l mai înţeleg nici eu
deja. Timpul, dragostea mea, e aici
foarte neclar, pentru că cercul e închis şi
e egal cu veşnicia. Acum e toamnă: ăsta
este, poate, singurul lucru pe care pot să
ţi-l spun mai mult sau mai puţin cert.
Cad frunzele, deasupra mânăstirii
aleargă norii. Numai că nu se agaţă de
cruci.
Ambrozie stătea pe malul lacului, şi
vântul îi acoperea faţa cu stropi mici. Se
uita cum, de-a lungul zidului, se apropie
încet de el stareţul Inokenti. Picioarele
stareţului erau acoperite de mantie, nu i
se vedeau paşii, aşa încât nici nu se
putea spune că mergea. El se apropia.
Timpul mânăstiresc se uneşte într-
adevăr cu veşnicia, spuse stareţul
Inokenti, dar nu este totuna cu ea.
Drumul celor vii, Ambrozie, nu poate fi
un cerc. Drumul celor vii, chiar dacă
sunt monahi, e deschis, căci fără ieşire
din cerc, se pune întrebarea, ce liber
arbitru mai poate fi? Şi chiar când
reproducem evenimentele în rugăciune,
nu le amintim pur şi simplu. Noi retrăim
aceste evenimente încă o dată, şi ele se
produc încă o dată.
Însoţit de un vârtej de frunze galbene,
stareţul trecu pe lângă Ambrozie şi
dispăru după un cot al zidului. Malul de
lângă zid rămase din nou pustiu.
Totalmente pustiu (ca şi cum nici n-ar fi
trecut nimeni pe acolo), el nefiind
destinat mersului. Existenţa lui
Ambrozie pe acest mal era posibilă
numai graţie nemişcării lui.
Tu socoţi că aici timpul nu e un cerc,
ci o figură deschisă, l-a întrebat
Ambrozie pe stareţ.
 Exact, răspunse stareţul. Iubind
geometria, asemăn mişcarea timpului
unei spirale. E o repetare, dar la un
nivel nou, mai înalt. Sau, dacă vrei, o
retrăire a noului, dar nu de la zero. Cu
amintirea celor retrăite înainte.
De după nori se arătă soarele palid de
toamnă. Din partea cealaltă a zidului se
arătă stareţul Inokenti. În timpul discuţiei
cu Ambrozie reuşise să dea ocol
mânăstirii.
Dar tu, stareţe, faci cercuri, îi spuse
Ambrozie.
Nu, asta e deja o spirală. Merg, ca şi
înainte, însoţit de un vârtej de frunze, dar
– observă, Ambrozie – a ieşit soarele, şi
eu sunt puţin altul. Mi se pare chiar că
îmi iau uşor zborul. (Stareţul Inokenti se
desprinse de pământ şi zbură încet pe
lângă Ambrozie.) Deşi nu foarte sus,
fireşte.
Sigur, e normal, dădu din cap
Ambrozie. Important e că explicaţiile
tale sunt ilustrate.
Există evenimente asemănătoare,
continuă stareţul, dar din această
asemănare se naşte contrariul. Vechiul
Testament îl deschide Adam, iar Noul
Testament îl deschide Hristos. Dulceaţa
mărului mâncat de Adam se transformă
în acreala oţetului băut de Hristos.
Pomul cunoaşterii duce omenirea spre
moarte, dar lemnul crucii dăruieşte
omenirii nemurirea. Ţine minte,
Ambrozie, repetările sunt date pentru
biruirea timpului şi pentru salvarea
noastră.
Vrei să spui că am să o întâlnesc din
nou pe Ustina?
Vreau să spun că nu există lucruri
ireparabile.

După ce se deprinse cu viaţa

mânăstirească, Ambrozie ceru să fie dat
la bucătărie. Aceasta era considerată
una dintre cele mai grele îndatoriri la
mânăstire. Prin munca la bucătărie
treceau mulţi, dar nu erau deloc mulţi cei
care o făceau cu plăcere. Şi chiar cei
care o făceau din proprie voinţă priveau
munca aceasta ca pe o încercare. Dar
Ambrozie nu socotea bucătăria o
încercare. Era o muncă dragă sufletului
său.
Lui Ambrozie îi plăcea să care apa şi
să spargă lemnele. La început,
neobişnuit fiind, a făcut băşici. Ele
crăpau şi lăsau pe coada toporului pete
umede, negre. Când a început să îşi pună
mănuşi pentru despicatul lemnelor,
băşicile au dispărut. Pe urmă, deşi n-a
mai pus mănuşi când făcea asta, nu i-au
mai apărut băşici. Pielea mâinilor i s-a
înăsprit. Şi Ambrozie nici nu mai obosea
atât de tare. Învăţase să nimerească chiar
mijlocul butucului cu toporul, şi butucul
crăpa cu un sunet scurt, armonios. Se
deschidea precum două petale ale unei
flori mari de lemn. Dacă nu nimerea
mijlocul, sunetul era altul. Ascuţit şi
fals. Sunet de lucru prost făcut.
Noaptea, când fraţii dormeau,
Ambrozie aprindea o lumânare de la o
candelă din biserică şi, acoperind-o cu
palma, o purta prin curtea mânăstirii.
Mergea încet, inspirând prospeţimea
nopţii şi mirosul de miere al lumânării.
Cum era acoperită de palmă şi nu-l
lumina pe Ambrozie, lumânarea părea
din depărtare ceva de sine stătător.
Deplasându-se prin aer, ea îşi ducea
flacăra la bucătărie.
De la această flacără se aprindea
focul în soba uriaşă. După o vreme, soba
se încingea până la roşu. Era aşa de
fierbinte, că era greu să stai lângă ea.
Dar Ambrozie pregătea pe ea hrana
pentru fraţi. Punea şi lua de pe foc
oalele, turna apă, mai punea lemne.
Focul îi pârlea lui Ambrozie barba,
sprâncenele, genele.
Rabdă focul aista, Ambrozie, îşi
spunea el, că flacăra lui te va izbăvi de
focul veşnic.
În oalele mari de lut, Ambrozie
fierbea ciorbă. Punea în ea varză –
proaspătă ori murată, uneori sfeclă sau
măcriş sălbatic. Adăuga ceapă şi usturoi
şi dregea cu ulei de cânepă. Făcea caşă
–, de mazăre, de ovăz şi de hrişcă. În
zilele de frupt se dădeau la borş ouă
fierte, câte două de frate. Tot atunci
frigea în tigăi peşte prins de fraţi din lac.
Sau făcea o ciorbă de peşte. În postul de
Adormirea Maicii Domnului le dădea
castraveţi cu miere alături. În zilele
obişnuite din Postul Mare le dădea varză
cu ulei, ridiche tocată şi coacăze date
prin miere, dar în zilele de sâmbătă şi
duminică – icre negre cu ceapă sau icre
roşii cu piper. După ce îi servea pe fraţi,
el nu mânca de obicei în trapeză, ci
mânca după aceea, la el la bucătărie.
Ambrozie mânca pâine şi bea la ea apă,
nu se atingea de felurile pregătite de el.
Şi şedea lângă foc.
Se întâmpla să îşi vadă chipul în foc.
Chipul de copil bălai acasă la Hristofor.
La picioarele băiatului s-a încolăcit
lupul. Băiatul se uită în cuptor şi îşi
vede chipul. E încadrat de păr cărunt,
strâns într-un nod pe ceafă. Faţa e
acoperită de zbârcituri. Cu toate că nu
seamănă deloc, băiatul înţelege că e
imaginea lui. Numai că mulţi ani mai
târziu. Şi în alte împrejurări. E imaginea
celui care, şezând lângă foc, vede chipul
băiatului bălai şi nu vrea ca omul care
intră să îl tulbure.
Fratele Meleti se mută de pe un picior
pe altul în prag şi, ducându-şi degetul la
buze, şopteşte ceva peste umăr, că
Ambrozie, Vraciul întregii Rusii, este
acum ocupat: priveşte o flacără.
 Las-o, Meleti, spune Ambrozie fără să
se întoarcă. Ce vrai, femeie?
Să trăiesc vreu, Vraciule. Ajută-mă.
Dar să mori nu vrai?
Sunt şi care vor să moară, explică
Meleti.
Am un fiu, Ambrozie. Ai milă de el.
Uite, ca ăsta? Ambrozie arată în gura
sobei, unde, încadrat de flacără, se
ghiceşte chipul unui copil.
Degeaba stai în genunchi, cneaghină
(Meleti e agitat şi îşi mănâncă unghiile),
lui nu-i place asta.
Ambrozie îşi ia privirea de la flacără.
Se apropie de cneaghina care stă în
genunchi şi îngenunchează alături de ea.
Meleti, mergând de-ndărătelea, iese.
Ambrozie apucă bărbia cneaghinei, se
uită în ochii ei. Cu dosul palmei îi şterge
lacrimile.
Tu, femeie, ai o tumoare în cap. De-
asta îţi slăbeşte vederea. Şi te lasă
auzul. Ambrozie îi îmbrăţişează capul şi
îl strânge la pieptul lui. Cneaghina aude
băiaia inimii lui. Suflarea îngreunată, de
bătrân. Prin cămaşa lui Ambrozie simte
ce rece e crucea de pe pieptul lui. Ce
tari îi sunt coastele. Se miră şi ea că
observă toate aceste lucruri. După uşile
închise, Meleti ciopleşte lucine. Chipul
lui nu are expresie.
Crede în Dumnezeu şi în Maica Sa
Precista şi afla-vei ajutor. Ambrozie îi
atinge fruntea cu buzele lui uscate. Iar
tumoarea ta o să se micşoreze. Du-te în
pace şi nu te mai amărî.
De ce plângi, Ambrozie?
Plâng de bucurie.
Ambrozie se întoarce în tăcere către
lup. Lupul îi linge lacrimile.

Iar la bucătărie Ambrozie primise

darul lacrimilor, şi când era singur,
lacrimile îi scăldau fără contenire faţa.
Lacrimile curgeau prin zbârciturile feţei,
dar nu le erau de-ajuns zbârciturile
acelea. Şi atunci lacrimile îşi săpau
drumuri noi, şi pe faţa lui Ambrozie
apăreau zbârcituri noi.
 La început au fost lacrimi de durere.
Ambrozie îi plângea pe Ustina şi pe
prunc, dar după ei – pe toţi cei pe care îi
iubise în viaţă. Îi plângea şi pe cei care
îl iubiseră pe el, căci credea că viaţa lui
nu le dăduse bucurie. Ambrozie îi
plângea şi pe cei care nu îl iubiseră şi
uneori îl chinuiseră, ca, de altfel, şi pe
cei care îl iubiseră dar îl chinuiseră,
fiindcă aşa se exprimase dragostea lor.
Se plângea pe sine şi viaţa sa, şi nu ştia
cu precizie despre ce putea fi vorba aici.
Sperând că trăieşte viaţa Ustinei, pentru
a fi socotită propria ei viaţă, Ambrozie
nu mai înţelegea unde este viaţa lui, de
vreme ce el nu murise totuşi. În sfârşit, îi
plângea amar pe cei pe care nu reuşise
să îi salveze de la moarte, şi nu erau
puţini.
Dar pe urmă, locul lacrimilor de
durere îl luau lacrimile de recunoştinţă.
Mulţumea Atotputernicului pentru faptul
că Ustina nu rămăsese fără speranţă, iar
el, Ambrozie, putea să se roage pentru
ea cât timp era viu şi trudea pentru
binele sufletului ei. Lacrimi de
recunoştinţă avea Ambrozie şi pentru că
era în viaţă, aşa încât putea săvârşi fapte
bune. Îi mulţumea lui Dumnezeu şi
pentru numărul mare al celor vindecaţi,
pentru posibilitatea dată lui de a trăi în
vremuri când aceia ar fi trebuit să fie
morţi şi nu i-ar mai fi prilejuit
săvârşirea de fapte bune.
 Lacrimile îi scăldau nu numai faţa, ci
şi sufletul. Pentru prima oară în viaţa lui,
Ambrozie simţea că sufletul i se împăca.
Împăcarea lui treptată nu era generată
nici de admiraţia tuturor (faima lui era
mai mare decât fusese vreodată), nici de
indiferenţa de care sunt cuprinşi spre
bătrâneţe mulţi oameni merituoşi.
Împăcarea era legată de speranţă, care,
cu fiecare zi trăită la mânăstire, devenea
tot mai puternică în el. Acum nu se mai
îndoia că este pe drumul cel bun, căci
era tot mai convins că merge pe singurul
drum posibil.
Uitându-se la flacăra care se
zbuciuma, nu mai simţea neliniştea
dinainte. Mai bine zis, neliniştea
rămânea, dar gândul la viitorul foc
veşnic îşi lăsa locul amintirilor
trecutului. Acum îşi vedea nu numai
copilăria. Îşi vedea viaţa la Pskov şi
peregrinările. Închizând ochii lângă soba
fierbinte, Ambrozie vedea Ierusalimul.
Copacii mărunţi din grădina
Ghetsemani. Cu trunchiuri largi şi
crăpate. Cu degetele contorsionate ale
ramurilor. Îndoite şi răsucite ca un
strigăt amuţit. Dalele de piatră de pe jos,
lustruite de mersul de veacuri către El.
Dale care păstrează căldura soarelui
toată noaptea. Te poţi întinde pe ele fără
teamă că răceşti. Ambrozie înţelesese
acest lucru când se culcase pe dalele
calde. Când nu mai avusese unde să
înnopteze. Când era încă Arseni.
L-au dus lângă Ierusalim după
lovitura sabiei mameluce. Doi bătrâni
evrei, un el şi o ea. Temându-se de
mameluci, trăiau în afara oraşului. Nu
aveau copii, se vedea bine după feţele
lor. Îi chema Tadeusz şi Jadwiga. Ei l-
au şi îngrijit. Nu, aceia l-au îngrijit pe
muribundul Vlas, pe muribundul Arseni
l-au îngrijit alţii. Poate Avraam şi Sara.
Bătrânii îngrijesc întotdeauna pe cineva.
S-a întâmplat că muribundul Arseni a
supravieţuit. Bătrânii i-au dat pentru
drum o lipie de ovăz, apă şi câţiva bani,
şi el a plecat la Ierusalim.
 La Arseni continuau să vină bolnavi.
Erau mulţi, deşi în alte împrejurări ar fi
putut să vină şi mai mulţi. La scăderea
afluxului contribuiau câteva cauze.
Principala era stareţul Inokenti, care
interzisese ca Ambrozie să fie deranjat
pentru orice. Cu dureri de dinţi, negi şi
altele asemenea, el socotea că nu se
cuvine să se vină la Arseni, pentru că îl
sustrăgeau de la alte cazuri, mai grave.
Problemele de genul ăsta, a anunţat
stareţul, rog să fie rezolvate la locul de
domiciliu.
Dar abundenţa de vizitatori nu-l
sustrăgea numai pe Ambrozie. Ea îi
perturba şi pe fraţii de la mânăstire, care
se îndepărtaseră de lume. În afară de
asta, mulţi erau deranjaţi de faptul că
oamenii se duceau deseori direct la
Ambrozie, fără să se mai gândească la
rugăciune, căinţă şi mântuire.
Aceşti oameni, spunea părintele
econom, uită că vindecarea o dă nu
fratele Ambrozie la mânăstire, ci
Domnul nostru Dumnezeu în ceruri.
Pe cei veniţi după ajutor îi întâmpina
mai întâi fratele Meleti, care şi hotăra
cum să se procedeze în fiecare caz. Pe
unii îi trimitea pe loc acasă, chiar fără
să îi mai asculte până la capăt. Printre
aceştia erau în număr mare cei care îşi
pierduseră vigoarea bărbătească sau nu
o avuseseră niciodată. Meleti nu vedea
necesitatea de a o redobândi, declarând
că, după propria experienţă, a ajunge la
opusul ei este infinit mai greu. Excepţie
făceau cei care erau căsătoriţi şi nu
aveau copii. Doar pe aceştia, după
rugăciunea cuvenită, Meleti îi conducea
la Ambrozie. După vizitarea mânăstirii,
acestora li se puneau în mişcare
imboldurile la pat. Dar după naşterea
unui copil, aceste imbolduri venite prin
rugăciunile lui Meleti încetau de îndată.
Severitatea stareţului Inokenti şi a
fratelui Meleti nu era singura cauză a
faptului că afluxul celor care veneau la
Ambrozie nu creştea, ci scădea. Mulţi
locuitori ai ţinutului Belozersk nu i se
adresau pentru că, dat fiind posibilul
sfârşit al lumii, nu vedeau în aceasta o
necesitate acută. Li se părea că scurtul
răstimp rămas până la înspăimântătorul
eveniment poate fi răbdat. În cel mai rău
caz, pur şi simplu mori, căci multora
păsuiala ceasului morţii nu li se părea
semnificativă.
Erau însă şi din cei care nu numai că
nu voiau să se împace cu moartea, dar
chiar reflectau la învingerea ei în cazul
sfârşitului general. Tocmai printre
aceştia a început să se răspândească
zvonul că Ambrozie are un elixir al
nemuririi. Şi că acest elixir fusese adus
de Ambrozie, pe când era încă Arseni,
de la Ierusalim.
În ciuda absurdităţii zvonului, la
mânăstire nu a mirat pe nimeni apariţia
lui.
În aşteptarea sfârşitului lumii, unora
le cedează nervii, a spus stareţul
Inokenti. Şi faptul că ei aşteaptă elixirul
nemuririi de la Ambrozie are logica lui.
Căutând nemurirea pământească, cui să
se adreseze dacă nu doctorului?
Multora dintre ei, fratele Meleti
încerca să le explice că Ambrozie nu are
nici un fel de elixir, dar nu era crezut.
Temându-se că la momentul necesar
elixirul nu va ajunge pentru toţi, unii se
aranjaseră să trăiască pe lângă zidurile
mânăstirii şi îşi făcuseră nişte simulacre
de locuinţe. Mânăstirea li se înfăţişa ca
o nouă arcă pe care, în caz de nevoie,
aveau să fie primiţi.
 Când numărul acestor oameni trecu de
o sută, Ambrozie ieşi la ei. Se uită
îndelung la sălaşurile lor prăpădite, apoi
făcu semn să fie urmat. Intrând pe poarta
mânăstirii, Ambrozie îi conduse la
biserica Adormirii Maicii Domnului.
Chiar atunci, în biserică se sfârşise
slujba, şi pe Porţile Împărăteşti ieşea cu
potirul împărtăşaniei stareţul Inokenti.
Din fereastra zăbrelită se desprinse o
rază a soarelui de dimineaţă. Raza era
încă slabă. Răzbătea încet prin fumul
dens al cădelniţei. Înghiţea unul după
altul firele abia vizibile de praf, şi ele
doar înlăuntrul ei începeau să se
rotească într-un meditativ dans
brownian. Când raza începu să joace pe
argintul potirului, în biserică se făcu
lumină. Lumina aceasta era atât de vie,
încât cei ce intraseră s-au încruntat.
Arătând spre potir, Ambrozie spuse:
În el este elixirul nemuririi, şi el
ajunge pentru toţi.

O vreme, la mânăstire nu au fost

suficienţi copiştii, şi egumenul l-a trecut
pe Ambrozie de la bucătărie la chilia
unde se copiau cărţi. În afară de el, mai
şedeau acolo trei oameni. Manuscrisele
de copiat le aducea stareţul Inokenti. Pe
filele cărţilor scrise de mână stăteau
lăbărţatele lui de aici şi până aici.
Aceste indicaţii Ambrozie le urma cu
stricteţe.
În fiecare zi, munca lui Ambrozie
începea cu ascuţirea penelor şi
pregătirea hârtiei. Pe manuscrisul care
se copia, ca să nu se închidă, punea o
bucăţică de lemn. Urmărea textul pe fila
de manuscris deplasând o fâşie îngustă
de hârtie, ca să nu piardă locul necesar.
Ţinea fâşia cu mâna stângă, iar cu
dreapta scria. Fâşia luneca în jos,
descoperind rând după rând.
Dară cel frate, după ce mult boli,
muri. Şi unul din prietini îl şterse cu un
burete şi se duse în peşteră, voind să
vadă locul unde fi-va pus trupul
prietinului său, şi întrebă despre cest
lucru pe preacuviosul Marco. Fericitul îi
răspunse: du-te, spune fratelui să aştepte
până mâine, până îi sap mormântul, şi
atunci pleca-va din viaţă în pace. Dar
fratele ce venise spuse: părinte Marco,
io ştersu-i-am deja cu burete trupul care
e mort. Cui îmi porunceşti dar să-i
vorbesc? Dar Marco spuse iară: vezi,
locul nu e pregătit. Îţi poruncesc, du-te,
spune-i celui care moare: îţi vorbeşte
păcătosul Marco – frate, mai trăieşte
ziua asta, iar mâine o să pleci la iubitul
nostru Dumnezeu. Iar când îţi voi fi
pregătit locul unde să te pun, trimit după
tine. Fratele care venise îl ascultă pe
preacuvios şi, ajungând la mânăstire, îi
găsi pe fraţi rostind rugi, cum e obiceiul,
pentru cel mort. Şi stătu lângă mort şi
zise: îţi spune Marco că nu e pregătit,
frate, locul pentru tine, aşteaptă până
mâine. Şi toţi s-au mirat de aşa cuvinte.
Şi când fratele spunea asta înaintea
tuturor, mortul s-a şi trezit, şi sufletul lui
s-a întors în el. Şi a stat el toată ziua şi
toată noaptea aceea cu ochii deschişi, şi
nu a spus nimănui nimic.
Unui oştean după ce s-a pocăit i s-a
întâmplat să cadă în adulter cu femeia
unui agricultor. Dar după săvârşirea
adulterului el a murit. Şi milostivindu-
se, călugării de la mânăstirea din
apropiere l-au îngropat la biserica
mânăstirii, şi era atunci al treilea ceas al
slujbei. Dar când cântară al nouălea
ceas, auziră din mormânt un vaiet:
milostiviţi-vă de mine, robi ai lui
Dumnezeu. Deschizând mormântul, au
descoperit în el pe oştean şezând. După
ce îl scoaseră de-acolo, începură să îl
întrebe despre cele petrecute. Dar el,
înghiţindu-şi lacrimile, nu putu să le
spună nimic şi doar îi rugă să îl ducă la
episcopul Gelasio. Şi numai în a patra zi
a putut el să îi spună episcopului despre
cele întâmplate. Murind în păcat,
oşteanul a văzut nişte arătări mai
cumplite la înfăţişare decât oricare
cazne, şi la vederea lor sufletul lui a
prins să se zbuciume. A mai văzut doi
preafrumoşi tineri în mantii albe, şi
sufletul lui a zburat în braţele lor. Şi ei
au ridicat sufletul lui în văzduh, şi l-au
dus prin cazne, purtând odată cu el un
sipet cu faptele bune ale acelui oştean.
Şi pentru fiecare faptă rea se găsea în
sipet o faptă bună, şi ei o luau de acolo
şi acopereau cu ea fapta rea. Dar pentru
ultima caznă, care era legată de adulter,
nu mai rămăsese nici o faptă bună. Când
au înfăţişat diavolii toate păcatele
carnale şi de destrăbălare pe care le
săvârşise el din zilele adolescenţei sale,
îngerii au spus: tot ce a făcut el până s-a
pocăit i-a fost iertat de Dumnezeu. La
asta potrivnicii lor le-au răspuns
ameninţător: aşa e, dar după ce s-a căit a
păcătuit cu soaţa unui agricultor, şi după
aceea a şi murit. Auzind aceste cuvinte,
îngerii s-au întristat şi s-au retras, căci
nu mai aveau fapte bune cu care să
acopere acest păcat. Şi atunci l-au
înhăţat diavolii, şi s-a despicat pământul
şi l-au aruncat într-un loc strâmt şi
întunecos. A stat el acolo plângând, de
la ora trei până la ora nouă, când a văzut
deodată doi îngeri care au pogorât
acolo. Şi a început să îi roage să îl
scoată din temniţă şi să îl scape de
nenorocirea aceea cumplită. Dar ei au
răspuns: în van ne ceri, căci nimeni
dintre cei ce sunt aici nu va ieşi până la
învierea lumii. Dar oşteanul nu a
contenit să plângă şi să îi roage, spunând
că, întorcându-se pe pământ, va sluji în
folosul celor vii. Şi atunci l-a întrebat
unul dintre îngeri pe prietenul său: pui
chezăşie pentru omul acesta? Şi i-a
răspuns cel de-al doilea înger: pun.
Atunci ei au dus sufletul oşteanului la
mormânt şi i-au poruncit să intre în trup.
Şi s-a luminat sufletul ca un mărgăritar,
dar trupul mortului era negru ca tina şi
se împuţise. Şi striga sufletul oşteanului
că nu vrea să intre în trup, de întunecat
ce e. Atunci îngerii i-au spus oşteanului:
nu poţi să te căieşti altfel decât cu trupul
cu care ai păcătuit. Şi a intrat sufletul în
trup prin gură, şi l-a înviat. Auzind cele
povestite, episcopul Gelasio a pus să i
se dea oşteanului să mănânce. Dar acela,
după ce sărută hrana, refuză să o
mănânce. Şi trăi patruzeci de zile,
postind şi veghind, şi povestea cele
văzute şi îndemna la căinţă, şi după alte
trei zile află moartea sa. Acestea fură
împărtăşite de preoţi demni de încredere
spre folosul nostru spiritual.
Împăratul Teofil era iconoclast, şi de
aceea împărăteasa Teodora era adânc
mâhnită. I-a fost dat lui Teofil din mânia
Domnului să se îmbolnăvească de o
boală cruntă. I s-au depărtat fălcile de nu
i se mai închidea gura, aşa încât arăta
nefiresc şi înspăimântător. Dar
împărăteasa, luând icoana Maicii
Preciste, i-o lipi de buze, şi ele se
apropiară iarăşi. Şi după scurtă vreme
dispăru din această viaţă Teofil şi muri
de acea boală. Iar împărăteasa se mâhni
foarte, căci ştia că soţul ei va fi dus la
cazne cu ereticii, şi nu contenea să se
gândească în ce fel să îl ajute. Îi eliberă
pe cei exilaţi şi încarceraţi şi îl rugă pe
patriarh ca toţi episcopii şi feţele
bisericeşti şi monahale să se roage
pentru împăratul Teofil, ca să îl
izbăvească Dumnezeu de cazne.
Patriarhul mai întâi nu se învoi, dar,
mişcat de rugăminţile împărătesei,
spuse: fie vrerea Domnului. Puse ca toţi
episcopii şi feţele bisericeşti şi
monahale să se roage pentru împăratul
Teofil. Patriarhul însuşi scrise numele
tuturor împăraţilor eretici şi puse cele
scrise în refectoriu la Sfânta Sofia. Şi se
rugară pentru Teofil prima săptămână
din Postul Mare. Iar vineri, când veni
patriarhul să ia cele scrise, toate numele
de acolo erau rămase întregi, dar numele
lui Teofil era şters de judecata lui
Dumnezeu. Şi i-a spus un înger: a fost
auzită ruga ta, o, episcope, şi primit-a
milă împăratul Teofil, de-acuma nu-l
mai necăji cu asta pe Dumnezeu. Să ne
minunăm, frate, de iubirea de oameni a
Domnului Dumnezeului nostru şi să
înţelegem ce pot face rugile episcopilor.
Să ne minunăm de credinţa şi dragostea
de Dumnezeu a blândei împărătese
Teodora. Despre asemenea soaţe se
spune că îşi salvează soţul şi după
moarte. Să ne gândim şi că unul singur
este sufletul, un singur timp e pentru
viaţă, şi să nu nădăjduim să ne salvăm
cu prinosul altuia.
Manuscrisele lui Ambrozie sunt
păstrate în prezent în fondul Kiril-
Belozersk al Bibliotecii Naţionale Ruse
(Sankt-Petersburg). Cercetătorii care le
studiază remarcă la unison că sunt scrise
de o mână puternică şi că scrisul este
rotunjit. Acest lucru demonstrează, după
părerea lor, că Ambrozie dobândise
tărie şi armonie lăuntrică. Catargul înalt
al literei ь arată că la momentul acela
părăsise definitiv bucătăria şi că
interesul lui pentru chestiunile hranei
materiale era infim.
 Ambrozie îi spuse la spovedanie
stareţului Inokenti: la slujbă nu sunt
întotdeauna atent şi uneori mă gândesc la
altceva. Ieri, de pildă, mi-am amintit de
o viziune a neuitatului Ambrogio.
Ce anume, dacă se poate pe scurt,
întrebă stareţul.
Iată ce i-a povestit Ambrozie
stareţului.
30 august 1907, satul Magnano.
Copila Francesca Flecchia, de
doisprezece ani, al cărei neam descinde
din Alberto Flecchia, fratele lui
Ambrogio, se trezeşte din pricina unui
nedesluşit sentiment de frică. Frica urcă
de undeva din stomac. Simte un clocot în
vintre, sare din pat şi fuge la privată,
care se află în curtea casei. Începe să îi
fie mai bine. Francesca întredeschide
uşor uşa privatei şi urmăreşte ce se
petrece în curte. Bunica ei stă în
picioare într-o rază tremurătoare de
soare. Raza răzbate printre ramurile
pinului, ele o fac tremurătoare. Bunica e
palidă şi zbârcită. E dusă pe gânduri.
Francesca observă cu tristeţe că nu a
mai văzut-o niciodată aşa. O fi tot vreun
efect al pinului. Dar poate că bunica,
neştiind că e privită, pur şi simplu s-a
delăsat. Francesca văzuse deja odată
cum, în public fiind, un bărbat arăta
tânăr, dar pe urmă s-a dus după un colţ
şi a îmbătrânit pe loc. Unele lucruri
depind de efortul de voinţă, dar să-ţi
încordezi voinţa continuu nu e posibil.
Francesca vede că bunica e chiar
bătrână. Ea înţelege unde o va duce pe
bunica bătrâneţea ei. Stomacul fetiţei e
apucat din nou de spasme, iar din ochi îi
curg lacrimi. Bunica dispare în bucătăria
de vară.
Iese în curte sora Francescăi,
Margherita. Margherita vede că privata
e ocupată şi se întoarce în casă. Apare
mama Francescăi. Are în braţe rochia de
cununie a Margheritei, care se
căsătoreşte azi. Mama suflă de pe rochie
fire invizibile de praf şi intră din nou în
casă. Intră din stradă tatăl. În mâinile
întinse ţine un buchet imens de trandafiri
albi. Trandafirii stau într-o găleată cu
apă şi sunt înveliţi în tifon. De după tifon
nu se vede deloc faţa tatălui. Din casă
iese Margherita şi o roagă pe Francesca
să se grăbească. Luând în gură apă dintr-
o cană, tatăl o împroaşcă cu zgomot
peste flori. Francesca îşi aminteşte că a
visat un cap tăiat.
Margherita abia a împlinit
optsprezece ani. Ea se mărită cu
Leonardo Antonio. Sunt deja câteva luni
de când Francesca îl iubeşte pe
Leonardo. E ca un leopard de mlădios şi
numele lui îi aminteşte tot timpul
Francescăi acest lucru. Câtă fineţe are,
mai ales a sufletului şi a minţii. Uneori
ea surprinde privirile triste ale lui
Leonardo, şi i se pare că el îi face curte
Margheritei numai ca să abată atenţia.
Numai ca să fie alături de Francesca. Şi
dacă e aşa, atunci e de neînţeles de ce se
însoară cu Margherita. Francesca plânge
iar.
Margherita crede că Francesca stă
special la privată aşa de mult, ca să nu o
lase pe ea. Ea se plânge mamei.
Francesca are nedesluşit speranţa că
Margherita se va duce la cununie după
ce va face pe ea. Mama o trage pe
Francesca din privată. Ea face asta cu
bunăvoinţă, fiindcă ştie că mâine
Francesca trebuie să plece. Mama vrea
să îi dea măcar un pic de căldură, ca să
aibă la ea. Francesca a fost primită la
internatul catolic pentru fete, şi va pleca
la Florenţa. Ca să ajungi ceva în viaţă nu
e de-ajuns şcoala parohială din
Magnano. Francescăi îi e frică.
Nunta coboară fără grabă muntele.
Din Magnano merge în vale, unde se
înalţă solitară biserica San Secondo. E o
frumoasă biserică romană din secolul al
XII-lea. Nu se ţin regulat slujbe în ea,
dar se deschide pentru cununiile celor
din Magnano. În faţă, acoperite cu
ghirlande de flori, merg trăsurile cu
ginerele, cu mireasa, cu părinţii lor şi cu
martorii. Merg încet, foarte încet. Sunt
înconjurate de numeroşii invitaţi.
Drumul este larg şi permite mersul
alături de trăsură. Alaiul merge la
fotograf, care se ascunde sub pelerina
neagră de pe trepied.
Vizitiii cu cilindru ţin caii pe panta
abruptă. Vântul care se înteţeşte flutură
voalul, şi el pluteşte peste cei care merg
pe jos ca un fantomatic steag alb.
Copacii se clatină şi foşnesc deasupra
drumului. Din ei zboară asupra alaiului
castane coapte. O castană are un recul
zgomotos de pe cilindrul unui vizitiu.
Toţi, inclusiv vizitiul, râd. Peste
castanele căzute trec cu un pârâit roţile
trăsurilor.
În biserica San Secondo e frig. E un
frig de veacuri, care îi înspăimântă puţin
pe cei prezenţi. Cea mai lipsită de
apărare arată, fireşte, mireasa. Arată ca
un fluture care a zburat într-o criptă
întunecoasă. Părintele zâmbeşte. În
spatele Francescăi stă grasul Silvio. El
îi respiră în spate. Respiră şi gâfâie. Ea
îi simte în spate căldura respiraţiei, şi e
ceva plăcut. Chiar dacă iese din nările
unui asemenea grăsan, este respiraţia
vieţii.
În cadrul vechi al bisericii, mulţimea
celor prezenţi îi pare Francescăi ceva de
neînţeles. O adunătură de spectre care
într-o clipă se vor topi şi vor părăsi
biserica (câte de-astea n-a văzut ea!)
împreună cu veşnicia. Francesca
încearcă să şi-i închipuie pe toţi în chip
de schelete. Biserica plină de schelete,
unul dintre ele – cu văl.
Ieşind afară, toţi se încruntă. Peste
tineri plouă cu monede şi grăunţe. Nunta
se întoarce la Magnano. Pe drumul de
întoarcere, Francesca reuşeşte să îi
povestească preotului visul ei. Cum pe
gâtul fără cap şiroia sângele. Cum ieşeau
băşici din aorta secţionată.
Cred că în cazul ăsta este vorba de
Ambrogio Flecchia, spune preotul. Nu
este de mirare că ţi s-a arătat în vis,
fiindcă sunteţi totuşi rude. Dacă îl mai
visezi, fii bună şi notează. Adevărul este
că până acum avem foarte puţin material
faptic despre Ambrogio Flecchia.
În piaţa satului sunt puse mesele cu
trataţia. În lungul meselor – scânduri pe
taburete. Pe scânduri – cuverturi.
Mâncarea din belşug face ca toţi să fie
bine dispuşi. Toţi se bucură pentru
tineri. Bunicul Luigi îşi răsuceşte o
ţigară, o apucă cu două degete şi trage
din ea. Bătăturile nu îi lasă degetele să
se îndoaie. Faţa lui seamănă cu o piatră
ponce. Spune că o nuntă aşa de fastuoasă
nu a mai văzut niciodată. Vorbele ies
odată cu fumul şi par să aibă o aură de
vechi.
Seara se pun pe mese lumânări.
Umbrele lor dansează pe faţadele
galben-brune. Pe unele mese lumânările
fumegă. Fumul lor pluteşte îndelung în
aerul care stă în loc. De la mese se
ridică întruna perechi şi dispar în
întuneric. De fapt, nu se duc departe.
Stau rezemate de zidurile calde ale
caselor. Uneori se întorc să mai bea un
pahar de vin.
Francesca se ridică de la masă. Ea
ştie că deja nu mai face parte din această
lume şi se simte nefericită. Şi nu ştie
cărei lumi îi aparţine. Ei petrec, iar ea
nu mai e aici. Ei chefuiesc, iar ea nu a
putut să înghită nimic-nimic. Francesca
se aşază în nişa unei uşi şi, iată, nimeni
nu o mai vede. O înghite întunericul.
Asta o linişteşte.
Cineva îşi trece mâna pe faţa ei.
Degetul cuiva se mişcă de pe frunte spre
nas, de pe nas pe bărbie. Francesca e
nemişcată. Cineva o mângâie pe păr.
Simte pe spate răceala clanţei de la uşă
şi o găseşte cu mâna. O apucă cu toată
puterea. Buzele lui ating buzele ei.
Ieşind din întunericul nişei, el se
întoarce. E Leonardo.
În dimineaţa următoare Francesca a
plecat din Florenţa şi de atunci nu a mai
fost la Magnano niciodată. După ce a
absolvit şcoala catolică pentru fete, la
douăzeci de ani de la naştere s-a măritat
cu locotenentul Massimo Totti. S-au
mutat la Roma. În anul 1915,
locotenentul Totti a plecat pe front şi a
fost ucis chiar în prima luptă. Când
Francesca a dat naştere fiului lui,
Marcello, locotenentul era deja mort.
Crescându-şi fiul, Francesca urma
cursurile facultăţii de fizică la
universitate şi lucra la un magazin de
încălţăminte. Uneori ar fi vrut să lase
totul baltă şi să plece la Magnano. La
absolvirea facultăţii a primit diplomă de
profesor de fizică. Şi-a găsit cu greu o
jumătate de normă la un liceu real din
Napoli. Cu banii era o nenorocire. Ca să
se menţină cumva pe linia de plutire,
Francesca s-a întors la Roma şi s-a dus
să lucreze la morgă. La morgă se plătea
bine. În rarele minute libere dintre ture
citea Joyce. Uneori îşi nota visele cu
Ambrogio. În cele din urmă le-a publicat
cu titlul Ambrogio Flecchia şi timpul
său. Pe baza materialului din visele
notate, Francesca a dezvoltat în carte,
printre altele, teoria lui Einstein asupra
relativităţii timpului. Spre deosebire de
lucrările genialului fizician, cartea era
scrisă într-un limbaj simplu şi accesibil
şi a avut un succes formidabil.
Francesca a devenit bogată şi renumită.
A plecat de la morgă. Şi-a cumpărat o
vilă pe litoralui Ostiei şi a trăit acolo
douăzeci şi opt de ani, până a murit. În
unul dintre ultimele interviuri, Francesca
a fost întrebată ce zi din viaţa ei şi-o
aminteşte mai pregnant. După ce s-a
gândit puţin, Francesca a spus:
Poate că ziua când s-a măritat sora
mea Margherita.

Într-o zi au venit la mânăstire oameni

din partea boierului moscovit Frol.
Boierul Frol era căsătorit cu soţia sa,
Agafia, de cincisprezece ani, dar nu
aveau copii. Şi deşi umblaseră pe la
multe mânăstiri şi chemaseră cei mai
buni doctori, pântecul boieroaicei
Agafia nu se deschidea. Încet-încet,
speranţa lor a început să se stingă, iar
odată cu apropierea celui de al
şaptemiilea an de la Facerea lumii s-a
stins şi dorinţa de a avea un copil, căci i
se prevedea o viaţă scurtă şi lipsită de
bucurie din pricina posibilului sfârşit al
lumii. Iată de ce, când la boierul Frol a
ajuns vestea despre minunatul
vindecător de la mânăstirea Kiril, el nu
s-a bucurat.
 De ce să te naşti pentru moarte, le-a
spus boierul celor ai casei lui.
Dar toţi ne naştem pentru moarte, i s-a
replicat, altfel de oameni nu am văzut
până acum.
Vă comunic că Enoh şi Ilie au fost
luaţi de vii în ceruri, a răspuns boierul,
dar voi, într-adevăr, nu i-aţi văzut.
Ştii, nu trebuie să opreşti viaţa atât
timp cât nu a oprit-o Atotputernicul, l-au
sfătuit cei ai casei lui.
Boierul Frol s-a gândit puţin şi a fost
de acord. El a spus:
Duceţi-vă la mânăstirea Kiril şi
cereţi-i cu plecăciune călugărului
Ambrozie să se roage să fiu dăruit cu
rodul procreaţiei.
 Mesagerii boierului Frol au pornit la
drum şi au mers douăzeci de zile. Iar
când în dimineaţa celei de-a douăzeci şi
una zile au intrat pe poarta mânăstirii, au
fost întâmpinaţi de Ambrozie. Fără să îi
întrebe nimic pe cei veniţi, el a spus:
Cred că drumul vostru nu e zadarnic
şi că prin rugile la Maica Domnului,
Dumnezeu le va da boierului Frol şi
soaţei lui rodul procreaţiei.
Cu aceste cuvinte, Ambrozie le-a
întins două ostii, pentru boier şi pentru
soaţa lui. După ce au sărutat mâna celui
ce le-a dat, cei veniţi s-au dus la slujbă.
Au stat o jumătate de zi în genunchi, iar
cealaltă jumătate de zi şi noaptea s-au
odihnit după drum. Odată cu zorii,
oamenii boierului Frol au luat drumul
întoarcerii, care a durat de două ori mai
puţin, pentru că mirosul ostiilor le
potolea foamea, iar vederea lor le lua
oboseala. Iar când s-au întors la
Moscova, boierul i-a întrebat întâi şi-
ntâi de ostii. Şi ei i-au dat ostiile, şi în
decurs de doi ani i s-au născut doi copii:
întâi un băiat, şi pe urmă o fetiţă.
De unde ai ştiut de ostii? l-au întrebat
pe boierul Frol cei ai casei.
Şi boierul a povestit că într-o noapte,
când trimişii lui se odihneau la
mânăstire după lungul drum făcut, el şi
soaţa lui au visat un bătrân luminos la
chip, cu două ostii. Bătrânul a vorbit
fără să deschidă gura, dar vorba îi era
limpede:
Veţi avea bucuria unui fiu şi a unei
fiice. Iar noi ne vom ruga aici pentru ca
până la Paştele din acest an să nu se
întâmple nimic. Căci numai în ziua de
Paşte se va putea nădăjdui ca pacea să
se statornicească.

În marea zi a Paştelui din anul 7000

au sunat toate clopotele mânăstirii
Sfântul Kiril. Sunetul lor s-a răspândit
peste ţinutul Belozerskului, anunţând că
Domnul le-a arătat oamenilor mila Sa
nemărginită şi le-a mai dat timp pentru a
se căi. S-a hotărât reînnoirea datei
pascale, căci până în ziua aceea nu
ştiuse nimeni dacă va veni Paştele anului
şapte mii.
Din ochii multora curgeau lacrimi de
recunoştinţă. Îndrăgostiţii se consolau că
despărţirea le era amânată, cei ce nu îşi
încheiaseră afacerile se linişteau că
aveau timp să şi le încheie, şi doar cei
care aşteptau sfârşitul lumii nu se
bucurau, pentru că se înşelaseră în
aşteptările lor.
În ziua de Paşte a anului 7000,
Ambrozie i-a spus stareţului Inokenti:
Caut, părinte, însingurare.
Ştiu, a răspuns stareţul Inokenti. Este
un timp pentru comunicare, şi este un
timp pentru însingurare.
 Am cunoscut mult timp lumea şi am
adunat în mine atâtea, încât de-acum o
pot cunoaşte înlăuntrul meu.
Acum, când în privinţa sfârşitului
lumii suntem mai mult sau mai puţin
liniştiţi, a sosit timpul pentru
însingurare. Pregăteşte-te, Ambrozie,
anul acesta vei primi schima.
Pregătirea lui Ambrozie a constat în
îngrijirea bolnavilor. Când nu a mai
existat nici o îndoială că viaţa avea să
continue în viitorul previzibil, afluxul
bolnavilor s-a înzecit. Cei care se
îmbolnăviseră recent se alăturau în acest
aflux celor care în ultimii ani
preferaseră să rabde, dar, dată fiind
favorabila perspectivă care se
deschidea, îşi schimbaseră hotărârea.
Un asemenea număr de vizitatori îi
tulbura pe fraţi şi îi împiedica să se
concentreze când se rugau. Unii dintre ei
s-au plâns de acest lucru egumenului.
Dar ce, înainte puteaţi să vă
concentraţi când vă rugaţi, i-a întrebat
egumenul pe reclamanţi.
Nu puteam, au răspuns reclamanţii, şi
egumenul le-a mulţumit pentru
sinceritate.
Dar Ambrozie se îndoia şi el de
oportunitatea celor ce se petreceau.
Uneori îşi amintea cuvintele părintelui
econom despre faptul că mulţi dintre cei
veniţi la el se gândeau doar la sănătate,
fără să se gândească la rugă şi căinţă.
Aceste vorbe au semănat în Ambrozie
sămânţa îndoielii. A simţit nelinişte, dar
stareţul Inokenti nu mai era alături. La
vremea aceea, stareţul Inokenti se
mutase într-o chilie retrasă, la capătul
drumului care pleca de la mânăstire.
Ştiind că stareţul ignoră distanţa,
Ambrozie i-a spus din mânăstire:
Mă tem că vindecările mele devin
pentru ei ceva obişnuit. Ele nu
stimulează sufletele acestor oameni spre
mişcare, fiindcă ei primesc vindecările
în chip automat.
Ce ştii tu despre automatism,
Ambrozie, i-a răspuns din chilia de
sihastru stareţul Inokenti. Dacă ai darul
vindecării, foloseşte-l, că altfel pentru
ce ţi-e dat. Automatismul le va trece
repede când n-o să mai fii tu. Dar
miracolul vindecării, crede, şi-l vor
aminti întotdeauna.

În ziua de 18 august a anului şapte mii

de la Facerea lumii, la biserica
Adormirii Preasfintei Născătoare de
Dumnezeu, Ambrozie a primit schima.
Ritualul primirii schimei amintea de
ritualul prin care fusese călugărit cu
câţiva ani în urmă. Dar, de data aceasta,
totul era mai solemn şi mai sever.
Arseni a păşit în biserică, aşa cum se
cuvenea, în timpul intrării mici a
liturghiei. Intrând, şi-a dat jos de pe cap
acoperământul, iar din picioare
sandalele. S-a plecat de trei ori până la
pământ. Ochii i s-au obişnuit cu
semiîntunericul bisericii, şi masa
întunecată a celor aflaţi acolo a căpătat
chip. În cor era un om care semăna cu
Hristofor. Poate era chiar Hristofor.
Creator a toate şi Tămăduitor al celor
bolnavi, Doamne, înainte să mă sfârşesc,
mântuieşte-mă, spuse în şoaptă
Ambrozie urmând corul.
Prin uşile deschise adie un vânt de
vară târzie. Flăcările se agitară deasupra
lumânărilor, dar după aceea încremeniră
alungite în aceeaşi direcţie. În copilărie,
când stătea în biserica aceasta cu
Hristofor, flăcările se comportau exact
la fel. Şi acesta era singurul lucru care îl
lega pe Ambrozie de timpul de-atunci,
pentru că el era de mult altul, iar
Hristofor zăcea în mormânt. Cel puţin
acolo fusese pus. Ambrozie se gândi că
nu-şi mai aminteşte exact cum arăta
Hristofor. Cum să fie aici Hristofor? Nu,
acesta nu era Hristofor.
Renunţi la lume şi la fiecare din lume,
după porunca Domnului, l-a întrebat
egumenul pe Ambrozie.
Renunţ, a răspuns Ambrozie.
A auzit cum în spate s-a trântit uşa, şi
flăcările lumânărilor s-au nivelat. Acum
nu mai era nici o nelinişte în flacără.
Aşa trebuie să fie şi sufletul, şi-a spus
Ambrozie. Liniştit, netulburat. Dar
sufletul meu nu-şi mai găseşte pacea,
căci suferă pentru Ustina.
Egumenul spuse:
Ia foarfeca şi dă-mi-o.
Şi Ambrozie îi dădu foarfeca şi îi
sărută mâna. Dar egumenul desfăcu mâna
şi foarfeca căzu jos.
Şi Ambrozie ridică foarfeca şi i-o
dădu în mână egumenului, şi egumenul o
aruncă din nou.
Şi atunci Ambrozie îi dădu din nou
foarfeca, şi egumenul o aruncă a treia
oară.
Dar când Ambrozie ridică foarfeca şi
de această dată, toţi cei de faţă se
încredinţară că se călugăreşte de bună
voie.
Egumenul trecu la tonsură. Tăie după
forma crucii două şuviţe de pe capul lui
Ambrozie, pentru ca odată cu părul
acela să dea jos atracţia filozofării.
Uitându-se la şuviţele cărunte de pe jos,
Ambrozie îşi auzi noul nume:
Fratele nostru Laur îşi taie părul de pe
capul său în numele Tatălui, al Fiului şi
al Sfântului Duh.
Doamne, miluieşte, răspunseră fraţii.
Pe 18 august, când Ambrozie primi
schima mare, era ziua Sfinţilor Mucenici
Flor şi Laur. Din ziua aceea, Ambrozie
deveni Laur.
Stareţul Inokenti spuse din chilia de
sihastru:
 Laur e un nume bun, căci planta care
ţi-e de-acum tiz e medicinală. Fiind
veşnic verde, ea simbolizează viaţa
veşnică.
Nu mai simt unitatea vieţii mele,
spuse Laur. Am fost Arseni, Ustin,
Ambrozie, iar acum, iată, am devenit
Laur. Viaţa mea a fost trăită de patru
oameni care nu seamănă unul cu altul,
care au trupuri diferite şi nume diferite.
Ce avem comun eu şi copilul bălai din
slobozia Rukina? Memoria? Dar cu cât
trăiesc mai mult, cu atât mai mult mi se
pare că amintirile mele sunt o născocire.
Încetez să cred în ele, şi de-aceea ele nu
mă mai pot lega de cei care am fost eu în
diferite perioade. Viaţa seamănă cu un
mozaic şi se desface în bucăţi.
A fi un mozaic nu mai înseamnă să te
desfaci în bucăţi, a răspuns stareţul
Inokenti. Numai de aproape pare aşa, că
fiecare pietricică în parte nu are legătură
cu celelalte. În fiecare dintre ele există,
Laure, ceva mai important: aspiraţia
către cel ce priveşte de departe. Spre
cel care poate să cuprindă toate
pietricelele dintr-odată. El le adună cu
privirea sa. Aşa e, Laure, şi în viaţa ta.
Tu te-ai dizolvat în Dumnezeu. Tu ai
frânt unitatea vieţii tale, ai renunţat la
numele tău şi chiar la persoana ta. Dar şi
în mozaicul vieţii tale există ceea ceea
ce uneşte toate părţile ei componente:
aspiraţia către El. În El, ele se adună din
nou.

După trei săptămâni de la primirea

schimei, Laur a părăsit mânăstirea şi a
plecat să îşi caute o chilie de pustnic.
Spre asta tindea înlăuntrul său Laur, iar
egumenul şi confreria nu s-au opus.
Oricât ar fi de ciudat, odată cu
plecarea lui Laur ei au simţit o uşurare,
pentru că afluxul celor care îşi căutau
vindecarea perturba viaţa rânduită a
mânăstirii. Şi deşi porţile se deschideau
pentru cei ce veneau cu o aprobare
specială, mulţimile care aşteptau lângă
ziduri nu aveau cum să nu tulbure
confreria.
Faţă de cei care îl căutau pe Laur, şi
fraţii şi egumenul se străduiau să arate
înţelegere. Îşi aminteau cuvintele
Domnului, că nu se poate ascunde un
oraş care stă pe vârful unui munte şi că,
aprinzând o lumânare, nu o pui sub un
vas, ci pe un sfeşnic, şi ea îi va lumina
pe toţi cei din casă. Altceva este dacă
lumina aceasta se află într-o mânăstire
care e o casă comună, ea poate să pară
prea strălucitoare celor care credeau că
forţa mânăstirii stă înainte de toate în
ruga făcută laolaltă. Şi, pesemne, tocmai
aşa păruse el.
Laur a plecat din mânăstire luând cu
el doar un codru de pâine. Încercaseră
să îl convingă să ia mai mult, că nu se
ştia ce avea să îl aştepte în noul loc, dar
el spuse:
Dacă în acel loc Domnul şi Maica Sa
Precista vor uita de mine, la ce mai sunt
folositor?
Şi Laur plecă în căutarea acelui loc în
care sufletul lui să se simtă în pace. A
mers printr-o pădure umedă de toamnă,
fără să ia aminte pe unde trecea drumul.
Nu avea nevoie, pentru că nu prevedea o
întoarcere. Înţelesese că mişcarea lui era
începutul altei plecări, mai importante.
Laur păşea pe crengi pe jumătate
putrezite, care se frângeau fără zgomot
sub picioarele lui. Pe frunzele galbene
se vedea dimineaţa albul brumei. Spre
mijlocul zilei, bruma se prefăcea în
stropi mărunţi care străluceau rece în
soare. Apă, Laur bea din lacurile negre
de pădure. Şi de fiecare dată când se
apleca deasupra apei se ridica din adânc
către el imaginea unui stareţ bătrân cu
glugă, cu cruci albe pe umeri. Laur
ridica ochii spre cerul brăzdat de ramuri
şi îi arăta Ustinei spre stareţul de pe lac:
E de presupus că sunt eu, fiindcă
altcineva care să se reflecte aici nu e.
Dar eu continui să trăiesc cu tine şi să te
văd pe tine, care ai rămas neschimbată,
tu însă, dragostea mea, nu m-ai mai
recunoaşte.
Uneori lui Laur i se părea că imaginea
asta o văzuse deja, că asta fusese cu
mulţi ani în urmă, dar când şi în ce
împrejurări o văzuse nu reuşea nicicum
să îşi amintească. Poate, se gândea el, a
fost în vis, căci, arătând figuri, visul nu
se sinchiseşte de respectarea lucrurilor
convenţionale, dintre care unul e timpul.
În fiecare zi, Laur rupea din codrul de
pâine luat, fără ca acesta să se
micşoreze. Mirat de acest lucru, el l-a
întrebat pe stareţul Inokenti:
Auzi, stareţe, oare nu mi s-o părea
doar că mănânc?
Eşti om în toată firea şi pe deasupra şi
doctor, dar gândeşti ca un copil, s-a
supărat stareţul. Păi ia spune, cum poate
supravieţui un organism fără să se
hrănească? Potrivit căror legi biologice?
E clar că mănânci în cel mai natural
mod. Că şi codrul de pâine creşte în
greutate zilnic, asta e altă treabă, altfel
nu te-ai descurca aşa uşor.
Liniştit de explicaţia stareţului
Inokenti, Laur şi-a văzut de drum. A
văzut multe locuri care s-ar fi potrivit,
dar nu a ales nici unul. Un sentiment
dinlăuntrul său îi spunea că nu acela era
punctul final al călătoriei sale. Unele
locuri erau prea strâmte. Copacii se
întâlneau acolo unul cu altul atât de
strâns, încât puteau, după părerea lui
Laur, să apese orice suflet care ar fi
sălăşuit acolo. Alte locuri erau,
dimpotrivă, prea largi, şi întinderea lor
cerea eforturi mari pentru a o asimila,
adică pentru ca sufletul să o facă a sa.
Chiar stătea spus într-o gramotă a lui
Hristofor că ruşilor li se supun multe
spaţii, dar ei nu pot asimila aceste
spaţii. Fiind rus, Laur se temea ca
lucrurile să nu ia o astfel de întorsătură.
A umblat multe zile, atât de multe,
încât în unele locuri de prin pădure
recunoştea pe copaci crestăturile făcute
de el. Într-o noapte a visat un loc pe o
înălţime. Era o poiană înconjurată de
pini înalţi. Pe marginile poienii erau
crescute tufişuri, iar în adâncul lor se
vedea o peşteră de piatră; razele
soarelui treceau libere printre crengile
pinilor, ceea ce făcea ca locul să fie
luminos şi liniştit.
 Dimineaţa, când se trezi, Laur se
îndreptă spre locul acela. Mergea fără
să se îndoiască în sufletul său, mergea
cu pasul vioi al omului care cunoaşte
drumul. Spre sfârşitul zilei, ajunse la
locul dorit. Era întocmai aşa cum îl
văzuse în vis. După ce spuse rugăciunea
de mulţumire, Laur sărută pământul găsit
şi spuse:
Acesta e locul meu în veci de veci,
unde mă aşez.
Spuse:
Primeşte-mă, pustie, precum o mamă
copilul ei.
După ce adună vreascuri şi rupse
ierburi, le aşternu în peşteră. Şi se culcă
acolo, şi somnul îi fu liniştit, ca într-o
casă adevărată. Şi în somn a fost fericit,
căci ştia că aceasta e ultima lui casă.

Câteva zile, Laur se ocupă de

aranjarea locuinţei lui celei noi. Peştera
în care îşi făcuse sălaş era formată de
doi bolovani uriaşi cu o lespede mare
deasupra. Un capăt al lespezii ajungea la
pământ, formând cel de-al treilea perete,
povârnit. Cel de-al patrulea perete, Laur
s-a apucat să şi-l facă singur. Ca unelte
nu avea decât un cuţit luat de la
mânăstire.
Zărind nu departe trunchiuri de copaci
căzuţi, Laur încercă să le târască spre
peşteră. De cele mai groase nici nu se
apropie. Dar chiar când apucă un trunchi
dintre cele potrivite ca grosime şi
încercă să îl urnească, văzu că nu poate.
După ce i se potoliră bătăile inimii, Laur
se întrebă care o fi fost cauza – greutatea
copacului ori bătrâneţea lui, şi aprecie
că totuşi bătrâneţea.
Şi atunci apucă trunchiuri tinere şi
subţiri, doborâte prin căderea copacilor
mari. După ce aduse aceşti copăcei
lângă bolovani, le îngropă partea de jos
în pământ, iar partea de sus o lipi de
suprafaţa neregulată a pietroiului. Legă
trunchiurile unul de altul cu ramuri
groase de iederă pe care le împleti. Între
trunchiuri puse ierburi şi muşchi. Din
ramuri împletite, Laur izbuti să facă şi o
uşă. Uşa nu era pusă pe balamale, doar
se rezema, dar apăra de frig ca o uşă
adevărată.
După ce înjghebă peretele, Laur
înţelese că trunchiurile subţiri fuseseră
cele mai potrivite, fiindcă cele groase ar
fi lăsat goluri mai mari între ele. Şi îi
spuse Ustinei:
Ceea ce i se dă omului pe măsura
puterilor sale e tot ce poate fi mai bun.
Iar ce îi depăşeşte puterile nu îi este,
dragostea mea, de folos.
Din pietrele căzute ici şi colo, Laur
îşi făcu o vatră. Înţelegând că a venit
bătrâneţea, nu se mai baza pe tăria
trupului său. În zilele cele mai
friguroase, ca să păstreze viaţa în trup,
Laur începu să facă foc în vatră. După
aceea, obişnuindu-se cu locul cel nou,
începu să încălzească peştera doar o
dată pe săptămână. Sâmbăta făcea focul
folosind cremene şi iască, pe care le
ţinea tot timpul uscate într-o adâncitură
pe care o descoperise sub tavan.
Încălzea de dimineaţă până seara,
uitându-se cum fumul umed de la
vreascurile pe care le adunase se duce
prin golul uşii. O zi de încălzire făcea ca
pietrele peşterii să acumuleze în ele
atâta căldură, că ajungea până sâmbăta
următoare. Aproape întotdeauna ajungea.
Dacă peştera se răcea mai devreme,
Laur răbda, dar nu schimba ziua
stabilită.
Laur îşi iubea sălaşul. El îl apăra de
vânturile reci din nord şi era neaşteptat
de spaţios. În partea de lângă intrare
putea să stea în picioare. Dar acolo unde
lespedea de granit o lua în jos, trebuia
să se aplece. Uneori, Laur uita de
lespedea de deasupra şi se lovea cu
capul de ea. Ştergându-şi lacrimile, se
învinuia că n-a vrut să plece capul din
mândrie. Zâmbind, se bucura că lecţiile
de smerenie ce i se dădeau erau atât de
uşoare.
Laur înţelese că era tratat ca un copil.
Pentru prima dată de la sfârşitul
copilăriei era atât de liniştit. Aceasta e
pacea mea în veci de veci, îşi repeta el
şi se mira cât de adâncă era pacea lui. I
se părea că aude izvoarele apelor sub
pământ. Suflul norilor în ceruri. În viaţa
dinainte se petrecuseră multe cu el, dar
într-un fel sau altul, totul se petrecuse în
lume. Iar acum era absolut singur.
Nu se simţea singur, pentru că nu se
simţea părăsit de oameni. Pe toţi cei pe
care îi întâlnise cândva îi simţea ca fiind
prezenţi. Unii continuau să trăiască în
linişte în sufletul lui, indiferent dacă
trecuseră în lumea cealaltă sau erau încă
vii. Le înţelegea toate cuvintele,
intonaţiile şi gesturile. Cuvintele lor
vechi năşteau alte cuvinte, interacţionau
cu evenimentele ulterioare şi cu
cuvintele lui Laur însuşi. Viaţa continua
în toată diversitatea ei.
Ea se mişca haotic, cum îi şi este dat
vieţii făcute din milioane de particule,
dar în acelaşi timp se remarca în ea o
anume orientare generală. Lui Laur
începu să i se pară că viaţa se mişca
spre începutul ei. Nu începutul vieţii
generale, create de Dumnezeu, ci spre
propriul lui început, cu care viaţa
generală s-a deschis şi pentru el.
Gândurile lui Laur, ocupate înainte cu
evenimentele ultimilor ani, începură să
se îndrepte tot mai mult spre primii ani
ai vieţii sale. Mergând prin pădurea de
toamnă, simţea uneori în mâna lui mâna
lui Hristofor. Era aspră şi caldă.
Uitându-se la Hristofor de jos în sus,
Laur îşi aminti, în sfârşit, unde văzuse
chipul care se oglindise în lac. Era
chipul lui Hristofor. De la bunic pentru
nepot de ziua bătrâneţii lui.
Hristofor îl ducea pe potecile
sălbăticiunilor, oprindu-se la răstimpuri
ca să îşi tragă sufletul. Povestea despre
ierburile care năpădeau în anotimpul
acela şi despre însuşirile rădăcinilor
atinse de ger. Povestea despre drumurile
păsărilor care plecau din pricina frigului
spre sud, despre viaţa lor grea în locuri
străine şi despre uimitoarea lor ştiinţă
de a se întoarce.
Întoarcerea, Laure, le e proprie nu
numai păsărilor, ci şi oamenilor,
spusese o dată Hristofor. În viaţă trebuie
să fie o încheiere.
De ce îmi spui Laur, a întrebat Laur.
Doar m-ai ştiut de Arseni.
Care-i deosebirea, a răspuns
Hristofor. Dar ţii minte că şi tu ai vrut să
fii pasăre?
Ţin minte. Am zburat atunci puţin…
Când băiatul obosea, bunicul îl punea
în sacul din spinare. Îl ducea acasă, şi
pasul măsurat al lui Hristofor făcea ca
ochii băiatului să se lipească. Visa că e
pasărea caladrius. Luând asupra sa
vătămările altora, ea zboară în înaltul
cerului şi le împrăştie peste pământ. Se
trezea în toiul nopţii în culcuşul său.
Auzea cum într-un colţ al peşterii picură
măsurat apa.
 În preajma lui noiembrie, codrul de
pâine luat de Laur de la mânăstire
începu să se împuţineze vizibil. Laur
observă că se împuţina, dar acest lucru
nu îl nelinişti. Înţelese: dacă prezenţa lui
pe pământ mai avea vreun sens, pâinea
cea de toate zilele îi va fi dată pentru cât
timp trebuia. Aşa s-a şi întâmplat.
Într-o dimineaţă, Laur a auzit nişte
paşi prevăzători pe lângă peşteră. A
ieşit şi a văzut un om cu o pâine în mână.
Sunt morarul Tihon şi ţi-am adus o
pâine, zise omul.
Hainele îi erau albe de făină, iar ani
avea vreo treizeci. Făcând o plecăciune,
morarul Tihon îi dădu lui Laur pâinea.
Laur o luă în tăcere şi se înclină şi el.
Morarul plecă.
A doua zi se întoarse ducându-şi de
mână nevasta care şchiopăta rău.
Mi-a căzut pe picior o piatră de
moară şi de-atunci nu mai pot să calc pe
el, a spus morăriţa. O duc din zi în zi
mai rău cu sănătatea.
Cum ai venit până aici cu piciorul
acela, dacă nu te-a purtat bărbatul tău pe
braţe, a întrebat Laur. Şi sănătos dacă e,
nu răzbate oricine în desişul meu.
Nu e chiar aşa de greu, a spus morarul
Tihon, că desişul tău, Laure, e doar la un
ceas şi jumătate de mers pe jos de la
slobozia Rukina. Te-au văzut oamenii
care merg prin pădure, şi acum toţi
oamenii din sat ştiu că îţi ai lăcaşul aici.
Laur se uită cu luare aminte la cei
veniţi. Înţelese că drumul lui de mai
multe zile nu fusese în realitate chiar atât
de lung. Şi că el se rătăcise în drumul
său, dar până la urmă ajunsese aici, unde
şi trebuia să ajungă.
Ajută-ne, Laure, îl rugă morarul
Tihon, că de ce folos mai poate să fie ea
la moară cu un picior beteag?
Pe obrajii morăriţei şiroiau lacrimile,
fiindcă ea ştia că nu de picior era vorba,
ci de viaţa ei. Laur îi făcu semn să dea
jos basmaua cu care îi era înfăşurată
laba piciorului. După ce ea făcu ce i se
spusese, Laur se lăsă pe vine la
picioarele ei. Laba era umflată şi
începuse să fie cuprinsă de cangrenă. El
începu să o palpeze uşor. Morarul Tihon
se întoarse. Laur strânse laba cu
amândouă mâinile, şi morăriţa hohoti de
plâns. Îi înfăşură din nou locul bolnav cu
basmaua.
Nu plânge, femeie, spuse Laur.
Piciorul tău o să trăiască, şi o să te
întorci la muncă la moară, şi o să fii de
ajutor bărbatului tău.
Şi o să fie tot ca-nainte, a întrebat
morăriţa.
Nu, n-o să fie tot ca înainte, a răspuns
Laur, fiindcă nimic nu se repetă pe lume.
Dar tu, cred eu, nici nu vrei asta.
Şi ei s-au înclinat în faţa lui Laur şi au
plecat.
 Din ziua aceea au început să vină la el
oameni din slobozia Rukina. Văzând că
schimnicul Laur a ajutat-o pe morăriţa
beteagă, au înţeles că nu avea să îi
refuze nici pe ei. Îl auziseră pe morar
povestind că Laur îi primise pâinea şi că
îi mulţumise cu o plecăciune adâncă, aşa
că au început să îi aducă şi ei de
mâncare. Şi de fiecare dată când îi
aduceau, Laur îi ruga să nu mai facă
asta. Dar ei tot îi aduceau ba pâine, ba
un nap fiert, ba caşă de ovăz în ulcele.
Din cele spuse de morar rezulta că
daruri de-acestea nu strică. În afară de
asta, în slobozia Rukina exista de mult
credinţa că numai munca plătită aduce
rezultate. Chiar dacă este vorba despre
munca de vindecare.
Înţelegând că de refuzat nu era
posibil, Laur începu să împartă hrana cu
păsările şi cu jivinele. Rupea pâinea în
două şi desfăcea braţele, şi păsările i se
aşezau pe braţe. Ciuguleau pâine şi se
odihneau pe umerii lui calzi. Caşa de
ovăz şi napul le mânca de obicei un urs.
Nu îşi putea găsi nicicum un bârlog
pentru somn, şi asta îi otrăvea viaţa.
Ursul a venit la Laur şi i s-a plâns de
geruri, de lipsa hranei şi de dezordinea
generală din viaţa lui. În zilele cele mai
friguroase, Laur îl lăsa în peşteră să se
încălzească, îndemnându-şi oaspetele să
nu sforăie în somn şi să nu-l distragă de
la rugăciune. Iar vecinătatea lor să o
privească ca pe o măsură vremelnică.
Abia la sfârşitul lui decembrie ursul şi-a
găsit totuşi un bârlog, şi Laur a răsuflat
uşurat.

Începând din iarna aceea, Laur a

pierdut socoteala timpului care mergea
înainte. Acum simţea doar un timp
circular, închis în el – timpul zilei,
săptămânii şi anului. Ştia toate
duminicile din an, dar socoteala anilor o
pierduse fără speranţă. Uneori i se
spunea în ce an se află, dar el uita pe
loc, fiindcă nu mai punea de mult preţ pe
ştiutul acestui lucru.
 Evenimentele din memoria sa nu mai
erau legate de timp. Ele curgeau liniştit
prin viaţa lui, rânduindu-se într-o ordine
specială, care nu avea legătură cu
timpul. Unele dintre ele ţâşneau din
adâncurile celor trăite, altele se
cufundau în aceste adâncuri, fiindcă
experienţa lor nu ducea nicăieri. Chiar
cele trăite îşi pierdeau treptat claritatea,
transformându-se tot mai mult în ideea
generală de bine şi de rău, lipsite de
nuanţe şi de detalii.
Dintre reperele temporale îi venea tot
mai des în minte cuvântul „odată“.
Cuvântul acesta îi plăcea pentru că
biruia blestemul timpului. Şi confirma
unicitatea şi irepetabilitatea celor ce
fuseseră – odată. Odată a înţeles că
aceste repere erau absolut suficiente.
(Odată) la peştera lui Laur a fost
adusă boieroaica Elizaveta din
Novgorod. Cu mulţi ani în urmă,
alunecase şi se lovise cu capul de o
piatră. De atunci, vederea începuse să i
se stingă, şi după un timp nu a mai văzut
decât conturul lucrurilor. Nu cu mult
înaintea venirii lui Laur, Elizaveta
începuse să nu mai vadă nici atât.
Când Laur a ieşit din peştera lui, ea a
spus:
Unge-mi ochii cu apa pe care o iei de
la izvor, ca să-mi recapăt vederea.
Laur s-a mirat auzind ce credea
femeia venită, dar a făcut precum
spusese ea. Şi, în acelaşi ceas, ea a
văzut conturul feţei lui Laur, apoi
întorcându-se, mişcările celor care o
însoţeau. Boieroaica Elizaveta a început
să arate pe fiecare cu degetul şi să îi
spună numele. A mai spus şi numele
ierburilor şi florilor care creşteau în
jurul peşterii lui Laur. Uneori greşea,
fiindcă mai avea încă în ochi o pâclă,
dar deja vedea ce era cel mai important
– lumina. Ridica tot timpul capul în sus
şi se uita fără să-şi mijească ochii la
soarele strălucitor de vară, şi ochii nu o
dureau şi nu puteau să se mai sature de
soare. Spre începutul toamnei, vederea
îi reveni cu totul boieroaicei Elizaveta.
(Odată) la Laur îl aduseră pe robul lui
Dumnezeu Nikolai, legat cu lanţuri. Zece
oameni l-au adus, căci dacă ar fi fost
mai puţini nu l-ar fi putut ţine şi îndrepta
încotro trebuia. Nikolai nu era înalt, dar
puterea neostoită i-o dădeau diavolii
care sălăşuiau în el. Înfăţişarea îi era
înspăimântătoare. Nikolai urla şi zbiera,
şi îşi rodea lanţurile dezvelindu-şi dinţii
rupţi. Pe buze îi fierbea o spumă
însângerată. Îşi rostogolea sălbatic
ochii, de i se vedea numai albul. Pe
tâmple şi pe gât i se umflau, albastre,
venele. Din îmbrăcăminte nu rămăsese
mai nimic, fiindcă sfâşia tot ce puneau
pe el. Şi în ciuda gerului, nu-i era frig: îl
încălzeau forţele străine care sălăşluiau
în el.
 Daţi-i drumul, le-a spus Laur celor
care îl ţineau pe Nikolai.
Cei care îl ţineau s-au uitat unii la
alţii. După ce stătură puţin, aruncară
lanţurile şi se depărtară de Nikolai. Se
lăsă tăcere. Nikolai nu mai urla şi nu se
mai zbătea. Pe jumătate încovoiat, stătea
şi se uita direct în ochii lui Laur. Gura îi
era pe jumătate deschisă. Din ea,
bălăngănindu-se, grele, îi curgeau
balele. Laur făcu un pas către Nikolai şi
îi puse mâna pe cap. Rămaseră o vreme
aşa. Ochii lui Laur erau închişi, dar
buzele se mişcau. Capetele li se
apropiară încet, până când fruntea lui
Laur atinse fruntea lui Nikolai.
În numele Mântuitorului nostru Iisus
Hristos vă poruncesc să părăsiţi pe
robul lui Dumnezeu Nikolai, spuse tare
Laur.
La aceste cuvinte, Nikolai întinse
mâinile spre Laur, ca şi cum ar fi vrut să
îl îmbrăţişeze. Trupul i se înmuie.
Zornăind din lanţuri, Nikolai păşea
încet. Se culcă pe zăpadă la picioarele
lui Laur, şi nimeni nu cuteză să se
apropie de el. Ochii lui Nikolai erau
deschişi, ca la un mort, dar nu era mort.
L-au părăsit, şi sufletul lui e pe cale
să se însănătoşească, spuse Laur. Daţi-i
răgaz noaptea asta, dar dimineaţă să se
ducă să se împărtăşească.
Şi l-au dus pe Nikolai în sat la Rukina
şi a stat fără să ştie de el până la
sfârşitul zilei şi toată noaptea. Dar
dimineaţa, când a deschis ochii, în ei
strălucea deja lumina raţiunii, cum se şi
cuvine unui om care poartă chipul
Domnului. Nikolai era încă foarte slab,
fiindcă odată cu diavolii ieşise din el
forţa aceea întunecată pe care o avea.
Prin rugăciunile celor din jur şi ale
sale, Nikolai găsi putere să ajungă până
la biserică şi să se împărtăşească. După
ce se împărtăşi se simţi mai bine, fiindcă
odată cu sângele şi trupul lui Hristos
intră în el o nouă tărie. De la biserică,
însoţit de lume, Nikolai se duse direct la
peştera lui Laur.
Laur îi ieşi în întâmpinare şi îl
binecuvântă fără cuvinte. Şi toţi
îngenuncheară în faţa lui Laur, căci
văzuseră că puterea acestui om era mai
mare decât puterea diavolească. După
aceea, toţi îl întrebară pe Nikolai de ce,
atunci când îl duseseră la peştera lui
Laur, se împotrivise aşa şi strigase cum
nu stătea în puterea omenească. Şi atunci
Nikolai le-a răspuns:
Voi m-aţi bătut silindu-mă să vin aici,
diavolii m-au bătut şi ei oprindu-mă să
fac asta, şi eu nu ştiam pe care dintre voi
să ascult. Şi cum eram biruit şi de unii şi
de alţii, strigam îndoit.
Şi toţi s-au minunat de cele întâmplate
şi l-au proslăvit pe Dumnezeu din ceruri
şi făclia lui pământească, Laur.
 În anul marii foamete, la Laur veni
Anastasia, o fată care îşi pierduse
fecioria. Plângând, ea căzu la picioarele
lui şi spuse:
Simt ce port în pântecul meu, dar nu
pot să nasc, că nu am soţ. Şi când o să se
nască pruncul, o să-l numească rod al
păcatului meu.
Ce vrei tu, femeie, a întrebat Laur.
Ştii şi tu singur, Laure, ce vreau, dar
am frică să-ţi spun.
Ştiu, femeie. Că şi tu ştii ce o să-ţi
răspund eu. Atunci spune, de ce ai mai
venit la mine?
Pentru că dacă mă duc la o
descântătoare din slobozia Rukina o să
afle toţi de păcatul meu. Iar tu nu trebuie
decât să te rogi, şi rodul păcatului meu o
să iasă din mine cum a intrat.
Privirea lui Laur se înălţă spre
vârfurile pinilor şi se pierdu în cerurile
plumburii. Pe genele lui încremeniră
fulgi de zăpadă. Poiana se acoperea cu
prima zăpadă.
Nu pot să mă rog pentru asta.
Rugăciunea trebuie să aibă putere de
convingere, altfel e fără rezultat. Iar tu
îmi ceri să mă rog pentru un omor.
Anastasia se ridică încet din genunchi.
Se aşeză pe un copac căzut şi îşi sprijini
obrajii în pumni.
Eu sunt orfană, şi acum e vreme de
foamete, şi n-o să pot să hrănesc copilul.
Cum de nu înţelegi?
Ţine copilul şi o să se aranjeze totul.
Crede-mă, atât, ştiu asta.
Ne omori şi pe mine şi pe el.
Laur se aşeză alături de Anastasia pe
copac. O mângâie pe cap.
Te rog mult de tot.
Anastasia se întoarse. Laur se lăsă în
genunchi şi îşi apăsă fruntea de
picioarele Anastasiei.
O să mă rog pentru tine şi pentru el
ceas de ceas. Fie el copilul bătrâneţii
mele.
Nu vrei pentru că te temi să nu-ţi
pierzi sufletul, întrebă Anastasia.
Mă tem că l-am pierdut deja, spuse
încet Laur.
 Plecând, Anastasia se întoarse spre
Laur: el plângea. Şi ei i se făcu milă.

Iarna se arăta geroasă. Din cer nu

zburau fulgi de zăpadă, ci praf. Un praf
alb, strălucitor, care se aşeza pe copaci
şi pe tufe. De fapt, tufe nici nu mai erau.
La început se prefăcuseră în nămeţi, iar
pe urmă dispăruseră şi nămeţii sub
nesfârşitul acoperământ de zăpadă
aruncat peste pădure. Încă la începutul
iernii, Laur i-a spus Ustinei:
Mi se pare, dragostea mea, că asta e
cea mai friguroasă iarnă dintre toate cele
cărora mi-a fost dat să le supravieţuiesc.
Dar poate că, pur şi simplu, nu e decât
faptul că trupul meu nu mai e în stare să
facă faţă greutăţilor. Pentru ca el să nu
se despartă de suflet înainte de vreme, o
să încerc să încălzesc de două ori pe
săptămână.
Dar Laur nu avu cum să încălzească
peştera de două ori pe săptămână.
Provizia de cioturi pregătită de el se
topise repede, iar de găsit cioturi sub
zăpada adâncă era greu. Cu zăpada până
la piept, Laur răzbătea până la copacii
cei mai apropiaţi şi rupea crengi, dar
asta cerea mult efort. După ce aducea în
peşteră două-trei crengi, nu îşi putea
recăpăta mult timp suflul. Se prăbuşea
fără putere în culcuş, şi suflul,
împiedicat de tusea din piept, îi revenea
cu greu. Economisind lemnele, începuse
să încălzească des, dar câte puţin.
Pietrele nu se încălzeau de la atât, şi în
peşteră era tot timpul frig.
Se apropia de sfârşit şi hrana pe care,
până să dea zăpada cea mare, i-o mai
aduceau din sat de la Rukina. Înainte,
când i se aducea hrană, el refuza,
spunând că are multele lui rezerve. Vara
şi toamna, într-adevăr, avea multe
ierburi şi rădăcini, de-ajuns ca să se
sature, dar acum nu se mai putea ajunge
la ele din pricina zăpezii. Tot din
pricina zăpezii adânci încetaseră să vină
la el şi bolnavii, încetând, în consecinţă,
să îi aducă şi de-ale gurii. Pe vremea
aceea grea uitaseră de el – nu cu uitarea
fără milă a celor rău intenţionaţi, ci cu
uitarea silită a celor care suferă. Zăpada
se însoţea cu foamea, şi nu era uşor
pentru nimeni.
Către mijlocul iernii, Laur aproape că
nu mai ieşea din peşteră. Îşi cruţa
puterile care îi mai rămăseseră şi
căldura. Într-un colţ mai îndepărtat al
peşterii a găsit odată nişte resturi din
codrul de pâine pe care îl adusese la
vremea plecării de la mânăstire.
Pâinea aceasta nu mai are poate
prospeţimea dintâi, îi spuse Laur
Ustinei, şi nici n-a rămas aşa de multă,
dar ştii, dacă nu te laşi în voia lăcomiei,
îţi ajunge pentru o vreme. Într-o situaţie
ca a mea, dragostea mea, nu faci nazuri.
După ce rezolvă complicaţiile cu
hrana, Laur găsi şi o modalitate de a se
încălzi. Începu să se gândească la
Ierusalim.
De dimineaţă până noaptea, Laur
rătăcea pe străzile lui pline de soare, şi,
chiar adormind, simţea mirosul pietrelor
care se răceau. Le mângâia suprafaţa
aspră. Pietrele dădeau mâinilor lui
îngheţate căldura lor, şi lui nu-i mai era
frig. Pe 3 februarie, îl întâlni pe Muntele
Măslinilor pe stareţul Inokenti. Faţa
stareţului era pârlită de soare, aşa încât
era de înţeles că nu se afla doar de o zi
la Ierusalim. În loc de bună ziua, stareţul
îi arătă spre Muntele Templului şi cântă
încet:
Acum eliberează-l pe robul Tău,
Doamne, cu al Tău cuvânt, în pace…
Stareţul Inokenti cântă descoperindu-
şi capul, şi vântul cald de februarie trecu
prin părul lui cărunt. Prin văzduh pluteau
gâzele Pământului Sfânt şi fire uscate din
ierburile smulse de prin locuri din
vechime. Ele se amestecau cu praful
străvechi al Ierusalimului şi cădeau în
ochii celor ce se aflau acolo. Pe genele
stareţului Inokenti luceau lacrimi. El
închisese deja gura, dar cântul lui se
revărsa încă peste Valea Chedronului.
Privindu-l, Laur îşi spuse că aşa trebuie
să fi arătat Cuviosul Simeon în al trei
sute şaizeci şi unulea an al vieţii sale.
 Păi azi chiar este ziua Cuviosului
Simeon, zâmbi stareţul Inokenti, ce, ai
uitat? Şi cum să nu cânţi aici eliberarea
care vine azi pentru mine?
Am înţeles asta după cum te-ai
apropiat, îi spuse Laur. Ai făcut asta
eliberat. Ca un om care a văzut tot ce
trebuia să vadă. La drept vorbind, nu m-
am aşteptat să te întâlnesc aici, deşi
unde să ne fi luat rămas bun, dacă nu
aici?
Stareţul Inokenti îl îmbrăţişă pe Laur.
Nu te întrista, Laure, că n-o să mai
rămâi multă vreme închis în timp.
Stăteau pe vârful unui munte. Laur
văzu cum pe după umerii stareţului îşi
luă zborul un nor din care nu curse nici
un strop de ploaie.

În primăvară deveni limpede că

foametea nu va lua sfârşit în anul care va
veni. La sfârşitul lui mai, când din
pământ încolţiseră cerealele, iar pomii
fructiferi abia dăduseră în floare, lovi
cel mai puternic îngheţ. Veni în toiul
unor zile calde şi îşi arătă furia o
singură noapte. Tot ce putea creşte şi
înflori pieri în noaptea aceea.
În slobozia Rukina fuseseră
nenorociri de tot felul, dar de un
asemenea îngheţ în luna mai nu îşi
amintea nimeni. Morarul din sat îl
asemui cu suflarea Diavolului, care
îngheaţă tot ce atinge. Această
comparaţie le deschise multora ochii
asupra adevăratei naturi a celor ce se
petrecuseră şi dădu o direcţie
concluziilor lor. Era clar că astfel de
lucruri nu se produc întâmplător.
Căutarea cauzelor nu a durat mult. În
ciuda veşmintelor largi din vechea
Rusie, spre primăvară nu a mai fost un
secret pentru nimeni faptul că orfana
Anastasia se arătase vrednică. Când se
întâmplă necazul, o întrebară cine este
tatăl copilului, dar ea refuză să
răspundă. Şi mai mult nici nu o mai
întrebară, fiindcă răspunsul le era şi-aşa
limpede tuturor celor din Rukina. Tatăl
copilului era cel a cărui suflare îngheţată
făcuse să piară orice lăstar şi rodul
oricărui pom. Şi nu era decât o singură
soluţie, şi nimeni nu rosti ce soluţie era
aceea, căci ştiau cu toţii cum trebuie să
procedeze.
Într-o noapte luminoasă de iunie, izba
veche a Anastasiei luă foc din toate cele
patru colţuri. Nici unul dintre locuitorii
satului Rukina nu dormea, dar nimeni nu
stinse izba. Mulţi plângeau şi se rugau,
fiindcă, în ciuda legăturii Anastasiei cu
puterea necurată, le era milă de ea.
Mulţi se gândeau că fata trăise fără
părinţi, şi chiar dacă fusese o pradă
uşoară pentru Diavol, cele întâmplate nu
erau numai vina ei, ci şi a
împrejurărilor. Şi numai grija de a salva
slobozia Rukina de foamete le-a
încătuşat acestor oameni bunătatea care
le era proprie. Ei au înconjurat izba
Anastasiei, ca să nu aibă pe unde să
scape, şi şi-au astupat urechile cu
palmele ca să nu-i audă ţipetele de
moarte. În zgomotul flăcărilor, nici nu
le-au auzit.
După ce izba a ars până la temelii, cei
mai curajoşi s-au încumetat să
scormonească în cenuşă, ca să străpungă
cu o ţepuşă de plop ce mai rămăsese din
Anastasia. Negăsind nici o urmă din cea
care arsese, sătenii s-au convins cu atât
mai mult de vinovăţia ei, fiindcă dintr-un
om nevinovat trebuie să rămână cât de
cât ceva. Şi n-au mai avut nici o îndoială
că Anastasia dispăruse cum dispare
fumul şi, aşa cum piere ceara în faţa
focului, aşa pierise şi ea din faţa celor
iubitori de Dumnezeu şi închinători cu
semnul crucii.
Dar Anastasia nu dispăruse.
Înţelegând cum stăteau lucrurile, fugise
pe furiş din slobozia Rukina în noaptea
când dăduseră foc. Fuga i-a fost
îngreunată de greţuri şi de ameţeli, dar
mai cu seamă de pântecul greu în care i
se învârtea pruncul. Principala problemă
era însă faptul că nu avea unde să fugă.
Nu avea pe nimeni altcineva pe lume
decât pe stareţul Laur, care îi prezisese
un deznodământ fericit. Şi prezicerea lui
(Anastasia îşi ştergea din mers
lacrimile) părea a nu se împlini.
Cu faţa şi braţele zgâriate de ramurile
care îi zburau în întâmpinare, Anastasia
îl ocăra în inima ei pe stareţ că refuzase
să o ajute, făcându-l aproape vinovat de
nenorocirile ei.
Dar când, puţin după miezul nopţii, s-
a apropiat de peştera lui Laur, mânia i-a
părăsit inima, iar puterile i-au părăsit
trupul. Nu mai avea nici reproşuri şi nici
chiar lacrimi. Respirând greu, Anastasia
se lăsă la pământ şi îl chemă pe Laur.
Începu să verse.
Cu un blid cu apă în mâini, Laur ieşi
din peşteră. Îi spălă Anastasiei faţa şi
mâinile.
 Au vrut să mă ardă, şopti Anastasia.
Ei cred că am în pântec de la Diavol.
Laur, tăcând, se uita la Anastasia.
Ochii îi erau plini de lacrimi.
Dar de ce taci, strigă Anastasia.
Laur îi puse o mână pe frunte, şi
Anastasia simţi răcoare.

Laur îşi împărţi peştera în două.

Adună împreună cu Anastasia crengi şi,
legându-le cu sfori din iederă, făcură în
peşteră un perete despărţitor. Făcură în
peretele exterior o intrare pe care să o
poată folosi Anastasia. De intrare
rezemară o uşă din crengi împletite cu
ferigă. Această a doua intrare în peşteră
s-au străduit să o facă ascunsă vederii.
În zilele cu soare, Anastasia ieşea din
peşteră şi se plimba, iar Laur se posta
pe cărarea pe care veneau la el oamenii
din sat de la Rukina. El îi primea pe
bolnavi în poiana din faţa peşterii şi îi
dădea de veste Anastasiei când aceia
plecau.
E mai bine pentru ei să nu o vadă, îi
spunea Laur Ustinei. Nu ştii niciodată ce
au oamenii ăştia în minte: în capetele
lor, dragostea mea, e încă mult întuneric.
Vorbeşte cu mine, îl rugă Anastasia
pe Laur. Mi-e peste puteri când e tăcere
tot timpul.
Bine, o să vorbesc cu tine, răspunse
Laur.
Bolnavii îi aduceau din nou lui Laur
de mâncare, dar mult mai puţină decât
înainte, pentru că în satele din jur era
foamete. În plus, ei se obişnuiseră ca
Laur să refuze să fie răsplătit. Numai că
acum Laur nu refuza. El trata bolnavii şi
primea cu recunoştinţă ce i se aducea.
Bolnavii se mirau. Spuneau că în anii
trecuţi, care fuseseră îmbelşugaţi, Laur
nu lua nimic de la ei, iar acum, pe vreme
de foamete, ia totul de-a valma, inclusiv
ce e cu carne. Bolnavii observau cu
mâhnire că greutăţile îi schimbă până şi
pe asceţi, şi nu spre bine. Ei erau puţin
indignaţi, dar nu lăsau să se vadă. Laur
le reda sănătatea şi viaţa, fără de care
mâncarea nu folosea la nimic.
Laur nu le dădea nici o explicaţie. El
ştia că Anastasia trebuie să se hrănească
bine şi urmărea cu grijă acest lucru.
Aşa de bine n-am mai mâncat
niciodată, spuse Anastasia.
Acum nu mănânci doar tu, ci şi
băieţelul tău, replică Laur.
De unde ştii că e băieţel?
Laur rămase mut cu privirea la
Anastasia.
Aşa mi se pare mie.
Într-una din zile, Laur îi spuse
Ustinei:
Poate, dragostea mea, o s-o învăţ
carte pe Anastasia, aşa cum – ţii minte?
– te-am învăţat şi pe tine. Poate că mai
târziu o să se întâmple să poată citi ceea
ce nu i se va spune în slobozia Rukina.
Laur începu s-o înveţe carte pe
Anastasia. Ea prindea uimitor de uşor.
Laur nu avea cărţi, în schimb avea coajă
de mesteacăn pe care scria ca să
citească Anastasia. Dar mai des scria cu
un beţişor în ţărână. Ca să scrie ceva
nou, ştergea scrisul vechi. Uneori nu
ştergea.
Cei care vin la el văd scrisurile
acestea, dar nu ghicesc pentru cine sunt
făcute. Doar se străduiesc să nu calce pe
ele. Nu ştiu ce anume era scris pe jos,
dar ştiu că literele slavone sunt sfinte,
căci pot desemna noţiuni sfinte. Litere
neslavone nu văd. Fac paşi exagerat de
mari şi umblă în jurul scrisurilor pe
vârfuri. Cuviosul Aristid întrebare făcu:
câţi ani e bine omului să trăiască? Şi
răspunse Aristid: e oricui pe înţeles că
moartea e mai bună decât viaţa. Se duc
fără să citească discuţiile cu Aristid. Se
pleacă în faţa lui Laur şi îi urează viaţă
lungă.
Nu dea Domnul, le răspunde neauzit
Laur.
Înainte să adoarmă, Anastasia îl roagă
să îi povestească ceva. Laur vrea să îi
povestească despre călătoria lui la
Ierusalim, dar nu şi-o poate aminti. Se
gândeşte îndelung şi îşi aminteşte
Alexandria. Seară de seară, Laur îi
povesteşte Anastasiei despre
peregrinările împăratului macedonean,
despre oamenii sălbatici văzuţi de el şi
despre bătălia lui cu regele persan
Darius. Anastasia arată compătimire faţă
de evenimentele din viaţa lui Alexandru.
Evenimentele propriei ei vieţi sunt
lăsate deoparte, şi Anastasia adoarme
liniştită. Dar Alexandru zace pe pământ
de fier sub cer de os. E copleşit de
mâhnire. Nu înţelege pentru ce au fost
toate peregrinările lui. Şi pentru ce toate
cuceririle. Şi încă nu ştie că imperiul lui
se va destrăma cât ai clipi.
Deschizând ochii, dar fără să se
trezească, Anastasia spune:
Ce viaţă ciudată are Alexandru. În ce
a constat scopul lui istoric?
 Laur nu îşi desprinde ochii din ochii
Anastasiei şi citeşte în ei propriile lui
întrebări. Aplecându-se la urechea celei
adormite, Laur şopteşte:
Viaţa nu are scop istoric. Sau el nu e
principal. Mie mi se pare că Alexandru
a înţeles asta numai în pragul morţii.
În zori sunt treziţi de larmă de glasuri.
Laur iese din peşteră şi vede bărbaţi din
slobozia Rukina. Au în mâini furci şi
pari. Laur îi priveşte în tăcere. O vreme
tac şi ei. Au pe feţe broboane de sudoare
şi părul lipit pe frunte. Au venit în graba
mare. Încă mai suflă greu.
Fierarul Averki spune:
Tu ştii, stareţe, că anul trecut a fost
foamete. Şi pricina acestui lucru a fost
legătura fetei Anastasia cu Diavolul.
Laur se uită drept înainte, dar nu e
limpede dacă vede pe cineva.
Pe Anastasia am ars-o, a urmat
fierarul Averki, dar foametea nu s-a dus.
Ce spune asta, stareţe?
Laur îşi mută privirea la fierar.
Asta spune că în capetele voastre e
beznă.
Tu, stareţe, n-ai dreptate. Asta spune
că noi n-am ars-o.
Nici nu i-am găsit oasele, oftează
morarul Tihon.
Laur face câţiva paşi în direcţia lui
Tihon.
Ţi-e sănătoasă femeia, Tihon?
Da, cu mila lui Dumnezeu, răspunse
morarul.
Pe poalele cămăşii zăreşte urme de
făină şi se apucă să le scuture.
Anastasia fuse văzută aici, zice
fierarul Averki. Au văzut-o cum intra în
chilia ta… Noi ştim, stareţe, că e aici.
Cei veniţi se uită la fierarul Averki şi
nu se uită la Laur.
Nu vă dau voie să intraţi în chilia
mea, se aude glasul lui Laur.
Iertat să ne fie, stareţe, dar în spatele
nostru stau familiile noastre, spune încet
fierarul Averki. Iar noi o să intrăm în
chilia ta.
El se duce încet către peşteră şi
dispare înlăuntrul ei. Din peşteră se
aude un ţipăt. Peste o clipă, fierarul
Averki iese afară. O ţine de păr pe
Anastasia. Ca nişte spice de in îi
înfăşoară părul ei pumnul. Anastasia ţipă
şi încearcă să îl muşte pe Averki de
şold. Averki o izbeşte cu faţa de
genunchiul lui. Anastasia amuţeşte şi
atârnă de mâna lui Averki. Pântecul ei
mare se clatină. Celor ce stau li se pare
că îndată pântecul se va desprinde de
Anastasia şi că din el o să iasă cel la
care e mai bine să nu te uiţi.
A posedat-o Diavolul, strigă cei ce
stau.
Cu aceste strigăte ei îşi fac curaj, căci
nu se hotărăsc să se apropie de
Anastasia. Sunt impresionaţi de curajul
fierarului care o ţine.
 Diavolul a pus stăpânire pe voi, spune
înecându-se Laur, căci săvârşiţi un păcat
de moarte.
Anastasia deschide ochii. Sunt plini
de groază. Sunt atât de înspăimântători
pe faţa ei răsturnată, încât toţi se dau
fără voie înapoi. Pentru o clipă e cuprins
de groază şi fierarul Averki. El o zvârle
pe Anastasia. Ea zace pe pământ între el
şi Laur. Averki îşi revine şi se întoarce
brusc către Laur:
Ea nu l-a numit pe tatăl copilului ei
fiindcă el nu e dintre pământeni!
Anastasia se ridică puţin într-un cot.
Nu ţipă, horcăie. Până la urechile celor
care stau, horcăitul ăsta face o veşnicie:
Uitaţi-l pe tatăl copilului meu!
 Mâna ei liberă arată spre Laur.
Amuţesc cu toţii. Se opreşte vântul
dimineţii, şi copacii nu mai foşnesc.
E adevărat, întreabă cineva din
mulţime. Spune-ne, stareţe, că minte.
Laur înalţă capul şi îi cuprinde pe toţi
cu o privire stăruitoare, care se stinge.
Nu. E adevărat.
Toţi dau afară aerul din ei. Coroanele
pinilor îşi reiau freamătul, iar norii
încep să plutească. Pe buzele fierarului
Averki licăreşte un zâmbet:
A, vasăzică aşa…
Zâmbetul lui Averki e abia vizibil, şi
asta îi dă o anume inconsistenţă.
Tuturor li se întâmplă, îi spune cuiva
la ureche morarul Tihon. Absolut
tuturor. E aşa o problemă, încât, vorba
ceea, nimeni nu e asigurat.
Cei veniţi se topesc în pădure. Furcile
şi parii lor devin ramuri în desiş.
Glasurile lor se sting. Ele nu se mai
desluşesc din pricina ţipetelor ascuţite
ale păsărilor. A frecării trunchiurilor
unul de altul. La această dispariţie îşi
pleacă urechea, dus, Laur. Şade cu
obrazul lipit de trunchiul unui pin bătrân.
Coaja lui e formată din plăcuţe de sine
stătătoare, parcă lipite. Plăcuţele sunt
zbârcite şi aspre, unele sunt acoperite cu
muşchi. Pe ele aleargă în sus şi-n jos
furnici. Mişună prin muşchi. Prin barba
lui Laur. Furnicile nu sunt dispuse să o
deosebească de acest pin, şi el le
înţelege. Simte chiar el cât de tare a
înlemnit. E ceva ce a început, şi e greu
să rezişti. Încă puţin, şi deja n-o să se
mai poată întoarce. Glasul însufleţit al
Anastasiei îl smulge din regnul lemnului.
A trebuit să le spui un neadevăr.
Sunetele se compun în cuvinte. Un
neadevăr. A trebuit să le spui.
Oare le-am spus un neadevăr?
În zilele următoare s-au ivit în
apropierea chiliei lui Laur o mulţime de
oameni fără nici o treabă. Vestea despre
el şi Anastasia s-a răspândit într-o clipă,
şi acum locuitorii din împrejurimi
veneau ca să se uite la ei. Curioşii nu
erau stăviliţi nici de vicisitudinile
propriei lor vieţi, căci tentaţia de a
vedea căderea altuia cu propriii ochi e
mai puternică decât foamea. În Evul
Mediu senzaţiile sunt puţine, şi cele
petrecute cu Laur erau, neîndoielnic, una
dintre ele, fiindcă era vorba despre
căderea unui om fără prihană.
Locuitorii satelor din apropiere şi ai
celor mai îndepărtate nu că se bucurau
de cele ce se întâmplaseră, doar că viaţa
lor stupidă, înglodată în trădări şi intrigi
li se părea acum ceva mai bună.
Înţelegeau că, pe fondul unui asemenea
eveniment, lor nu li se putea pretinde
mare lucru. În luările lor de cuvânt,
mulţi chiar îl compătimeau pe Laur,
remarcând totodată că înălţimea zborului
este ameninţată de o adâncime la fel de
mare a căderii. De aceea, nici nu e de
mirare că ei nici nu şi-au pus în gând ca
pe viitor să zboare prea sus.
După o săptămână, puhoiul celor care
veneau a scăzut considerabil. Acum
vizitatorii erau mult mai puţini decât în
vremurile dinainte, neîntunecate de
nimic. Desigur, un rol l-a avut aici
vremea foametei: într-o astfel de vreme
oamenii se gândesc mai puţin la
sănătate.
Mai era aici şi o altă cauză, poate cea
mai importantă. După toate cele
petrecute, mulţi îşi pierduseră
încrederea în posibilităţile tămăduitoare
ale lui Laur. Doar fusese întotdeauna
limpede că, spre deosebire de doctorii
obişnuiţi, capacităţile lui nu se bizuiseră
numai pe cunoaşterea corpului omenesc.
Laur nu trata, el tămăduia, iar
tămăduirile nu sunt legate de experienţă.
Darul lui Laur era potenţat de forţe
superioare, acţionate de spiritul de
sacrificiu şi de o iubire pentru aproape
de o intensitate inimaginabilă. Nimeni nu
s-ar fi aşteptat (cei ce vorbeau despre
asta pufneau în râs în pumn) ca această
iubire să ia o atare formă. Gura lumii
este fidelă principiului că dreptul la
tămăduire li se recunoaşte numai celor
vrednici de el. Şi Laur nu mai era.
Mai veneau la el în virtutea vechii
obişnuinţe, dar veneau cumva şovăind,
şi mai mult pentru fleacuri. Cel mai
adesea, Laur avea de-a face cu dureri de
măsele şi cu negi. Se nimereau şi cazuri
mai serioase, dar purtătorii lor nu ştiau
nici ei dacă avea rost să pună asemenea
necazuri în mâini nesigure.
În acele zile se întâmplă ce era mai
rău: Laur înţelese că nu mai poate să
facă faţă nici celor mai simple suferinţe.
Simţi că din mâinile sale nu mai izvora
puterea tămăduitoare.
Orice tămăduire se naşte, înainte de
toate, din credinţa în ea, îi spuse Laur
Ustinei. Ei nu mai cred în mine, şi asta,
dragostea mea, rupe legătura noastră cu
ei. Acum nu-i mai pot ajuta.
Şi lacrimi îi scăldară obrajii.
Resturile care îi mai erau aduse ca
hrană, Laur i le dădea Anastasiei. Spre
bucuria lui, codrul de pâine luat de el de
la mânăstire nu se terminase încă. Cu
recunoştinţă şi înfiorare, Laur o hrănea
pe Anastasia.
De la începutul lunii august, deja nu
mai venise nimeni la Laur. Asta nu l-a
mirat. Înţeleseseră cu toţii că tămăduirile
au încetat şi că e în van să se mai ducă
la el. Poate că unii s-ar mai fi dus, dar
starea de spirit generală li se
transmisese şi lor. După cele ce auziseră
despre Laur în sat la Rukina, nu le mai
venea să se ducă la el. Se temeau să nu
se arate naivi sau – ceea ce era şi mai
neplăcut – îngăduitori cu păcatul.
Laur se simte singur. Nu simţise
singurătate când fugise de lume, pentru
că atunci nu avea sentimentul că e
părăsit. Acum lumea fuge de el, iar asta-
i cu totul altceva. Laur este îngrijorat.
Vede că sorocul sarcinii Anastasiei se
apropie. Şi nu ştie cum anume trebuie să
procedeze.
Îngrijorată e şi Anastasia. Ea îi simte
neliniştea şi nu îi înţelege motivul. O
miră faptul că marelui doctor Laur îi
provoacă atâta nelinişte acceptarea unei
naşteri – o situaţie care incumbă
răspundere, dar, în general, obişnuită.
Laur i-a propus în mai multe rânduri să
se ducă să nască în sat la Rukina, unde
putea prelua naşterea o moaşă, dar
Anastasia a refuzat categoric. Nu ştie la
ce se poate aştepta la Rukina. Îi e frică
să se întoarcă acolo.
Sunt zile când îi este frică să rămână
şi cu Laur. Uneori, Anastasiei i se pare
că judecata lui s-a tulburat. Din când în
când, Laur îi spune Ustina. Îi spune că nu
trebuie să refuze ajutorul moaşei. Că
dacă se teme să meargă în sat, trebuie
chemată moaşa la ei. Laur e numai
sudoare tot şi tremură. Nu l-a mai văzut
aşa niciodată.
Anastasia aude cuvintele adresate de
el Ustinei şi, într-o zi senină de august,
spune „da“. Nu se va duce să nască în
slobozia Rukina, dar acceptă să vină de
acolo o moaşă. Laur îi strânge mâna la
pieptul lui. Anastasia aude cât de
disperat îi bate inima. Ea simte că
ceasul naşterii e aproape.
Pentru prima oară după mulţi ani,
Laur părăseşte locul însingurării lui.
Merge pe poteca bătută de cei veniţi la
el după ajutor. Acum are nevoie de
ajutor chiar el. Şi nu are pe cine să
trimită după ajutor, pentru că acolo nu
mai vine nimeni. Laur merge gândindu-
se cum se va simţi Anastasia în lipsa lui.
Se sileşte să se grăbească, dar îşi pierde
suflul. Înainte să intre în slobozia
Rukina, se opreşte o clipă şi respiră
adânc. Deja îi este mai uşor.
Stăpânindu-şi bătăile inimii, intră în sat.
În uşile caselor se ivesc oameni. Ei îl
înconjoară în tăcere pe Laur. Nu-şi iau
ochii de la el. Chiar şi după tot ce s-a
întâmplat, locuitorii din Rukina nu pot să
creadă în venirea lui. Nu era cu nimic
mai prejos decât dacă ar fi venit la ei
mânăstirea Sfântul Kiril. Adresându-li-
se sătenilor, Laur arată spre pădure. O
rafală de vânt face să nu fie auzit. Cere
ajutor. Buzele i se mişcă. Sătenii ştiu că
el cere ajutor, dar ajutor nu este. Moaşa
tocmai a plecat. Nu era nici o naştere pe
nicăieri, dar tocmai a plecat, ca să vezi.
Şi n-are cine să o înlocuiască. Absolut
nimeni. Aici nu e vorba de rea-voinţă.
Laur se uită la mulţime şi cade în
genunchi în faţa ei. Nu spune nimic. Tot
ce era de spus a intrat deja în urechile
vindecate de el. Le cere mila pe care le-
a arătat-o atâţia ani. Mulţi plâng, doar
inimile lor nu sunt de piatră. Aşa se
orânduiesc lucrurile, neomeneşte, dar ce
pot ei să facă? Întorcându-se, îşi şterg
lacrimile. Se uită la cel venit de sus în
jos. Silueta lui Laur se clatină în ochii
lor, îşi schimbă forma şi contururile. Se
ridică. Se îndepărtează.
Laur nu înţelege dintr-odată că se
duce în cătun. Picioarele îşi amintesc
totuşi acest drum. De câte ori nu l-a
făcut cu Hristofor? Nădăjduieşte oare să
îl găsească acolo? Hristofor, pare-se, a
murit demult. Atât de demult, încât deja
nu mai poţi fi convins de nimic. Nu,
sigur că e mort şi zace în cimitir, doar i-
a acoperit chiar el mormântul cu
cojocul. Atunci de ce se duce la el?
Hristofor e aici, în mormânt. Toţi anii
care au trecut i-a petrecut aici.
Mormântul lui tot se mai ghiceşte în
vegetaţia deasă a locului. Fireşte, dacă
acela era mormântul lui. Dar casa lui
Hristofor nu e. Cum şi prevăzuse
Hristofor, pe locul casei e o biserică. O
biserică în cimitir e mai importantă
decât o casă, doar cimitirul însuşi e o
casă.
Uşa bisericii e deschisă. Înainte de a
intra, Laur inspiră mirosul de august. Se
uită la frunzele nelipicioase de
mesteacăn. Atinse de primul galben, un
pic obosite de vară. Pete de soare pe
balustrade. Lunecarea meditativă a unui
păianjen. E întoarcerea, dar casa lui a
devenit Casa.
În biserică ard lumânări. Pe Porţile
Împărăteşti iese Alipie, întemeietorul
mânăstirii Kiril. Are în mâini potirul de
împărtăşanie.
Ai venit, Laure?
Am venit.
Stareţul Inokenti a murit şi nu a putut
să te întâmpine astăzi. (Alipie vine încet
în întâmpinarea lui Laur.) De aceea m-a
rugat pe mine.
În spatele lui Laur e o adiere de vânt
cald. Flacăra lumânărilor se leagănă şi
icoanele prind viaţă. După ce se
împărtăşeşte, Laur spune:
Ştii, am şi eu o rugăminte. Când o să-
mi părăsesc trupul cu care am păcătuit,
nu vă formalizaţi prea mult cu el. Legaţi
de picioare o frânghie şi târâţi-l în
mlaştină să îl sfâşie fiarele şi
târâtoarele. Iată, de fapt, asta-i tot.
Stând în uşa bisericii, Laur contemplă
figura îndurerată a lui Alipie.
E testamentul meu, spune Laur. Şi
trebuie să fie îndeplinit.
Seara, Laur porneşte înapoi, spre
peştera lui. Pe lehuză o apucă durerile
facerii. El o pune să se întindă în
culcuşul ei din peşteră şi pregăteşte apa
ca să spele pruncul. Pregăteşte cuţitul ca
să taie buricul pruncului. Aprinde focul
în poiana din faţa peşterii. Laur e liniştit.
Şi din nou simte putere în mâinile lui.
 Anastasia (Anastasia?) nu vrea să
zacă în peştera întunecoasă şi îl roagă să
îi aştearnă în poiană. Laur se uită la cer.
Pe cer nu sunt nori de ploaie. Sunt nori
luminoşi, coloraţi de asfinţit – n-o să
plouă. Îi aşterne în poiană. Ea se culcă
cu faţa la peşteră. Cele două intrări în
peşteră o duc cu gândul la doi ochi
enormi, deschişi şi plini de întuneric.
Peştera, ca un cap. Îl roagă să o ajute să
se întoarcă spre partea cealaltă. Acum
se uită spre pădure. Pădurea e înaltă şi
bună. Plăcută. Liniştită.
Nu pleca de lângă mine, îl roagă pe
Laur.
Sunt aici, dragostea mea, răspunde
Laur. Şi suntem împreună.
 El îi ia palma în mâna lui, şi îi insuflă
în ea răcoare. Îi ia în mâini durerea. I-o
absoarbe picătură cu picătură. La
răstimpuri se ridică şi aruncă crengi pe
foc. În întunericul care a coborât, ea
vede doar chipul lui. E luminat de
flacăra focului. Relieful zbârciturilor lui
e mişcător. Focul trosneşte şi aruncă
scântei. Scânteile zboară chiar spre
coroanele pinilor. Unele se sting. Altele
zboară mai sus, ca să se amestece cu
primele stele. Ochii ei sunt îndreptaţi
spre cer, ea vede tot. Ochii ei reflectă
strălucirea focului.
Mâna lui Laur e pe pântecul ei.
Aşa e mai uşor?
E mai uşor.
 Ea ţipă. Cu ea ţipă toată pădurea.
Rabdă puţin, dragostea mea. Puţin de
tot.
Ea rabdă. Dar tot ţipă.
Mâinile lui Laur simt capul copilului.
Parcă i se lipeşte de mâini şi, moale,
iese afară. Umerii. Burta. Genunchii.
Călcâiele… Laur taie buricul. Spală
pruncul cu apă caldă.
Iată-l, dragostea mea.
El îi arată copilul, şi în cutele
obrajilor lui strălucesc lacrimi. În
reflexele focului, băiatul e incredibil de
roz. Dar poate că nu e spălat bine de
sânge. Băiatul îşi umple plămânii cu aer
şi ţipă. Ţipătul e aspirat de ea tot, nu
rămâne nimic. Îşi lipeşte pruncul la sân.
Ochii ei sunt întredeschişi. Pentru prima
dată după multe zile e liniştită.
Adoarme. Pe iarba moale şi caldă, Laur
înfaşă nou-născutul într-o bucată curată
de pânză. Îl ia în braţe. Laur e şi el
liniştit.
În zori, Anastasia se trezeşte din
pricina frigului. Focul a ars până la
capăt. Laur, cu picioarele îndoite, stă
rezemat de un pin. Copilul respiră egal.
În braţele lui Laur are căldură. Luând
copilul din braţele lui Laur, Anastasia îi
dă să sugă. Copilul se trezeşte şi
plescăie lacom.
Ochii lui Laur sunt închişi. Pe pleoape
are primele raze de soare. Razele lunecă
prin aburii dimineţii. Acele pinilor se
luminează. Umbrele sunt lungi. Aerul e
dens, căci nu a pierdut încă mireasma
pădurii care s-a trezit. Muşchiul e
moale. Plin de fiinţe a căror casă e o
frunză, iar viaţa – o zi. Anastasia
îngenunchează în faţa lui Laur şi îl
priveşte îndelung. Îi atinge mâna cu
buzele. Mâna e nepăsătoare, dar nu e
încă rece. Anastasia se aşază lângă Laur.
Se strânge în el. Anastasia ştie că Laur e
mort. A înţeles asta încă în somn.
Dormeam când ai murit, spune
Anastasia, dar te-a condus copilul meu.
Arhiepiscopul de Rostov, de Iaroslav
şi de Belozersk, Iona, merge pe malul
lacului Nero. Întotdeauna se plimbă pe-
acolo înaintea slujbei de dimineaţă.
Acela e cel mai adânc lac din lume, dar
are apă curată numai la suprafaţă. Ce e
mai jos e nămolos, cine cade acolo,
acolo rămâne. Iona ştie asta. El admiră
adâncimea lacului, conştient de
pericolul pe care îl prezintă. Potrivindu-
se numelui primit, nu se teme de
adâncimi, dar îşi sfătuieşte odraslele
spirituale să nu părăsească pământul
ferm. Văzând un om care lunecă pe
suprafaţa lacului, Iona se miră.
Cine eşti tu, care mergi pe apă,
întreabă arhiepiscopul Iona.
Robul lui Dumnezeu Inokenti. Îţi aduc
la cunoştinţă moartea robului lui
Dumnezeu Laur.
Fii mai cu băgare de seamă la
adâncime, clatină din cap Iona.
După surâsul lui Inokenti, Iona
înţelege că sfatul său e de prisos. Cu
acest surâs îi apare Inokenti în vis lui
Pitirim, episcopul de Perm şi Vologda.
El îi comunică moartea lui Laur.
Cere să nu fie încă îngropat, îi spune
lui Inokenti episcopul Pitirim.
Nu te nelinişti, episcope, răspunde
Inokenti, că n-o să-l îngroape.
Anastasia ia copilul şi se duce în sat
la Rukina. Sătenii se adună în jurul ei.
Anastasia le spune de moartea lui Laur.
Ea declară că adevăratul tată al
copilului ei este morarul Tihon, care îi
interzisese, ameninţând-o cu moartea, să
spună acest lucru. Dacă informaţia
corespunde realităţii, îi spun sătenii lui
Tihon, mai bine recunoaşte, pentru că în
acest caz a fost aruncată o umbră asupra
unui om cucernic şi nu-ţi va fi uşor când
te vei înfăţişa la Judecata de Apoi.
Morarul Tihon nu recunoaşte din
capul locului. Stă tăcut, alegând între
judecata pământească şi cea cerească.
După ce cântăreşte tot, spune:
Recunosc în faţa tuturor că, oferind pe
timp de foamete făină, am siluit-o pe
Anastasia cea aici de faţă, precum şi că,
de frică să nu se descopere, am
ameninţat-o cu moartea, deşi, dacă stai
să te gândeşti, cine ar fi crezut cuvintele
ei? Cauza căderii mele o văd în tinereţea
şi prospeţimea fetei, ca, de altfel, şi în
starea de ofilire a propriei soţii, care s-a
aflat în tratamentul răposatului Laur.
În slobozia Rukina vine egumenul
Alipie. E înnegurat. Alipie porunceşte să
nu fie atins trupul lui Laur până la
venirea ierarhilor. După liturghie, nu îi
primeşte la împărtăşanie pe sătenii care
au mai mult de şapte ani. Sătenii sunt
alarmaţi. Alipie pleacă.
Vestea morţii lui Laur se răspândeşte
cu viteza fulgerului. Acest fapt se simte
mai ales în slobozia Rukina, unde curând
nu mai este loc în nici o izbă. Dar nici în
satele vecine. Cei ce vin îşi fac colibe
prin împrejurimi. Unii, fiind vară,
înnoptează sub cerul liber. Ştiu cu toţii
că la înmormântarea cuviosului pot să
apară minuni.
Vin schilozi, orbi, şchiopi, leproşi,
surzi, muţi şi rârâiţi. Din diferite locuri,
inclusiv îndepărtate, sunt căraţi
neputincioşii. Sunt aduşi posedaţii,
legaţi cu funii ori puşi în lanţuri. Vin
bărbaţi fără vlagă, femei sterpe, femei
fără bărbat, văduve şi orfani. Soseşte
clerul negru şi cel alb, fraţii de la
mânăstirea Sfântul Kiril, cneji ai
cnezatelor mari şi mici, boieri,
posadnici şi oficialităţi. Se adună cei
care au fost cândva vindecaţi de Laur,
cei care au auzit multe despre el dar nu
l-au văzut niciodată, cei care vor să
vadă unde şi cum a trăit Laur, precum şi
cei amatori de lume multă adunată la un
loc. Martorilor la cele ce se petrec li se
pare că se adună tot poporul Rusiei.
Trupul lui Laur e tot sub pinul de la
intrarea peşterii. Nu are urme de
putrefacţie, dar cei care stau de pază
sunt atenţi. Oră de oră se apropie de el
şi inspiră mirosul pe care îl degajă.
Nările le freamătă de zel, dar prind doar
mireasmă de iarbă şi de conuri de pin.
Ei asurzesc poiana strigând de uimire,
dar în adâncul sufletului ştiu bine că aşa
şi trebuie să fie.
Pe 18 august al anului 7028 de la
Facerea lumii, 1520 de la naşterea lui
Hristos, când numărul celor veniţi
atinsese o sută optzeci şi trei de mii,
trupul lui Laur a fost ridicat de la pământ
şi purtat cu grijă prin pădure. Mutarea a
fost însoţită de cântul funebru al
păsărilor. Trupul celui mort e uşor. Cei
o sută optzeci şi trei de mii de sosiţi
aşteaptă la marginea pădurii.
Când trupul lui Laur apare din desiş,
se lasă cu toţii în genunchi. Mai întâi cei
ce l-au văzut, iar apoi, rând după rând,
toţi cei din spate. Trupul este preluat de
episcopi şi de călugări. Ei îl poartă pe
capetele lor, şi mulţimea, ca o mare, se
dă la o parte înaintea lor. Drumul lor se
opreşte în biserica ridicată pe locul
casei lui Hristofor. Acolo se cântă
prohodul. Zecile de mii aşteaptă în
tăcere afară.
Slujba din biserică nu e auzită de
mulţime. La început nu sunt auzite nici
cuvintele rostite de egumenul Alipie în
pridvorul bisericii: el dă glas
testamentului lui Laur. Dar aceste
cuvinte au fost rostite de Alipie. Ele se
propagă în mulţime precum cercurile
făcute de o piatră aruncată în apă. După
un minut, marea de oameni amuţeşte,
căci urmează să fie ceva nemaivăzut.
Într-o tăcere deplină, trupul lui Laur e
purtat prin mulţime. La marginea pajiştii
verzi este pus pe iarbă. Iarba îl
înconjoară moale pe Laur, arătând că e
gata să îl primească tot, fiindcă nu îşi
sunt străini. Pe pajiştea asta îi arătase
Hristofor celui care murise convergenţa
tăriilor, cea cerească şi cea
pământească.
Lui Laur i se leagă picioarele cu o
frânghie căreia i se lasă capetele libere.
În mulţime se aud strigăte. Cineva se
năpusteşte să desfacă frânghia, dar e
întors pe loc şi împins în mulţime.
Văzuţi de sus, cei prezenţi par o
aglomerare nemaivăzută de puncte, şi
numai Laur pare să aibă lungime.
De unul dintre capetele frânghiei se
apropie arhiepiscopul de Rostov, de
Iaroslav şi de Belozersk, Iona. De
celălalt capăt al frânghiei se apropie
episcopul de Perm şi Vologda, Pitirim.
Ei îngenunchează şi se roagă în tăcere.
Iau în mâini capetele frânghiei, le sărută
şi se ridică închinându-se. Poalele
mantiilor şi vârfurile bărbilor lor fâlfâie
în aceeaşi direcţie. Proporţiile siluetelor
lor sunt deformate la fel de vânt, căci
amândoi s-au lăţit spre dreapta. Cei doi
sunt în lucrarea lor ca unul singur.
Privirile sunt îndreptate în sus.
Arhiepiscopul Iona dă abia
perceptibil din cap, şi amândoi fac
primul pas. Pasul le este repetat de
mulţimea fără de sfârşit. Suspinul lor
nesfârşit e acoperit de zgomotul
vântului. Braţele tresaltă şi se desfac pe
pieptul lui Laur ca pentru o îmbrăţişare.
Se întind în urma trupului. Răsfiră cu
degetele iarba cum răsfiră mătăniile.
Pleoapele tremură, şi tuturor li se pare
că Laur stă să se trezească.
 În spatele ierarhilor se aud hohote
înăbuşite de plâns. Cu fiecare clipă,
hohotele se aud mai tare. Ele trec într-un
urlet continuu care este purtat peste
întreaga întindere locuită. Iona şi Pitirim
îşi continuă drumul în tăcere. Lacrimile
lor sunt purtate de vânt în celălalt capăt
al pajiştii.
Laur lunecă uşor pe iarbă. Posadnicul
Gavril e primul în convoiul care îl
urmează. E cărunt şi dărâmat, şi e
susţinut de braţe. Aproape că e târât,
totuşi este viu. După Gavril merge
boierul novgorodean Frol cu soaţa
Agafia şi cu odraslele lor, al căror
număr creşte cu fiecare an. Apoi vine
boieroaica Elizaveta, care şi-a recăpătat
vederea, şi robul lui Dumnezeu Nikolai
cu mintea şi memoria tefere. Iar după ei
o mulţime de oameni care şi-au
recăpătat văzul şi minţile. Chiar în
coada procesiunii sunt negustorul
Siegfried din Dantzig, venit cu treburi
de-ale negoţului, şi fierarul Averki,
ruşinat de fapta sa.
Ce fel de oameni sunteţi voi, spune
negustorul Siegfried. Omul vă vindecă,
vă dedică toată viaţa lui, dar voi îl
chinuiţi cât trăieşte. Iar când moare, îi
legaţi picioarele cu o frânghie, îl târâţi
şi plângeţi cu şiroaie de lacrimi.
Eşti pe pământul nostru de un an şi opt
luni deja, îi răspunde fierarul Averki, şi
n-ai înţeles nimic din el.
 Dar voi înţelegeţi, întreabă Siegfried.
Noi? Fierarul stă puţin pe gânduri şi
se uită la Siegfried. Păi nu, nici noi nu
înţelegem.
 Evgheni
Vodolazkin
Soloviov și Larionov
Traducere din rusă și note de
ADRIANA LICIU

HUMANITAS
 În memoria străbunicului meu

S-a născut la stația de cale ferată cu numele insignifiant de

Kilometrul 715. În ciuda numărului din trei cifre, halta era mică. Nu
avea nici cinema, nici poștă, nici măcar școală. Nu era nimic în afară
de șase case din lemn așezate de-a lungul căii ferate. Băiatul a
părăsit stația la șaisprezece ani. A plecat la Petersburg, a intrat la
universitate și s-a apucat să studieze istoria. Era de așteptat, având
în vedere numele primit la naștere: Soloviov1.
Profesorul Nikolski, conducătorul lucrărilor lui științifice, l-a
numit un self made man tipic, venit în capitală cu un transport de
pește2, dar asta, firește, era o glumă. Cu mult timp înainte de venirea
lui Soloviov (anul 1991), Petersburgul încetase să fie capitală, iar la
stația Kilometrul 715 nu se găsise niciodată pește. Spre marele
regret al adolescentului Soloviov, acolo nu exista niciun râu, nici
măcar un iaz. Citind una după alta cărți despre călătorii pe mare,
viitorul istoric își blestemase viața trăită pe continent și hotărâse să-
și petreacă restul zilelor, încă destule la vremea aceea, într-un loc
unde uscatul întâlnește marea. Ca și aspirația spre cunoaștere,
atracția către o apă mare a determinat opțiunea lui pentru
Petersburg. Cu alte cuvinte, afirmația cu transportul de pește ar fi

1 Aluzie la Serghei Mihailovici Soloviov (1820-1879) unul dintre cei

mai mari istorici ruși, autor al Istoriei Rusiei din cele mai vechi timpuri.
(N. tr.)
2 Aluzie la Mihail Vasilievici Lomonosov, fugit de acasă la
nouăsprezece ani și venit la Moscova cu un vagon care transporta
pește. (N. tr.)
rămas o glumă fără accentul atât de elegant pus de expresia
englezească pe biruirea circumstanțelor inițiale. Oricum am lua-o,
istoricul Soloviov era un adevărat self made man.
Altfel stau lucrurile cu generalul Larionov (1882–1976). El a
apărut pe lume la Petersburg, într-o familie de ofițeri din tată-n fiu.
Toți fuseseră ofițeri – cu excepția tatălui viitorului general, care
fusese director la căile ferate. Copil fiind, Larionov avusese norocul
să-și vadă străbunicul (cei din familie aveau tendința de a trăi mult),
și el, firește, general, un bătrân înalt, ținându-se drept, care își
pierduse un picior în bătălia de la Borodino.
Orice mișcare a străbunicului, până și zgomotul făcut de piciorul
de lemn lovind parchetul, avea o demnitate neobișnuită în ochii
micuțului Larionov. Îi plăcea ca, fără să fie văzut de ceilalți copii, să-
și îndoaie piciorul drept, să traverseze salonul cu stângul și,
aruncându-și mâinile pe speteaza canapelei, să se lase pe ea cu un
oftat din rărunchi. Bunicul lui Larionov, dar și unchiul său cu
mustăți stufoase nu erau, în general vorbind, mai prejos decât
străbunicul, dar nici brava lor înfățișare ofițerească, nici priceperea
de a se exprima frumos (străbunicul era tăcut din fire) nu se puteau
compara nici pe departe cu lipsa piciorului.
Singurul lucru care îl făcea pe copil să-și accepte rudele cu două
picioare era mulțimea medaliilor. Cel mai mult îi plăcea medalia
Pentru înăbușirea revoltei poloneze, primită de unul dintre unchi.
Copilul, care nu avea nici cea mai mică idee despre polonezi, fusese
fermecat de melodicitatea combinației de cuvinte. Întrucât atracția
copilului pentru medalie era evidentă, unchiul i-a dăruit-o în cele
din urmă. Băiatul a purtat medalia asta și pe cea numită Pentru
victoria de la Șipka, primită de la un alt unchi, până a împlinit șapte
ani. Cuvântul Șipka era mult mai puțin sonor decât cuvântul bunt3,

3 Revoltă, răzmeriță (rus.). (N. tr.)

dar frumusețea medaliei ca atare suplinea imperfecțiunea fonetică.
Pentru copil nu existau clipe mai fericite decât acelea pe care i le
petrecea șezând cu cele două medalii pe piept, printre rudele sale,
ofițerii.
Aceștia erau încă ofițeri ruși de pe timpuri. Știau să folosească
tacâmurile (inclusiv cuțitul pentru pește, uitat acum), sărutau
dezinvolt mânuțele doamnelor și făceau o sumedenie de lucruri
necunoscute ofițerilor epocii de mai târziu. Generalul Larionov n-a
fost nevoit să biruie circumstanțele inițiale. Dimpotrivă: el n-a
trebuit decât să asimileze, să se umple până la refuz cu elemente
caracteristice mediului său. Asta a și făcut.
Sămânța de general s-a manifestat la el din fragedă copilărie, de
la primii pași, când alinia pe parchet în șiruri regulate husari de
lemn. Văzându-l atât de absorbit, cei de față au rostit doar atât:
general Larionov. Gândiți-vă cât de firească e alăturarea celor două
cuvinte: ele au fost create unul pentru altul, se rostesc fără pauză și,
trecând unul în celălalt, devin un întreg, cum un întreg devin în
luptă călărețul și calul său. A fost primul și singurul lui nume dat de
cei ai casei, nume cu care el s-a obișnuit imediat și pentru totdeauna.
General Larionov. Auzindu-se chemat în felul ăsta, copilul se ridica
și, în tăcere, saluta militărește. De vorbit a învățat pe la trei ani și
jumătate.
Întrebarea e ce anume a făcut să stea alături două personalități
atât de diferite precum istoricul Soloviov și generalul Larionov, dacă
ni se îngăduie, firește, să vorbim despre un cercetător tânăr și
înfloritor și despre un conducător de oști istovit de lupte, plecat pe
lumea cealaltă. Răspunsul vine aproape de la sine: istoricul Soloviov
s-a apucat să cerceteze activitatea generalului Larionov. După
absolvirea universității la Petersburg, el și-a început aspirantura la
Institutul de Istorie Rusă, generalul Larionov devenind tema
disertației sale. Nu încape îndoială că prin anul 1996 – exact despre
anul ăsta e vorba – generalul Larionov aparținea în întregime istoriei
ruse4.
Evident că nu Soloviov a fost primul care și-a propus să studieze
biografia renumitului general. Apăruseră deja, la date diferite,
douăsprezece articole științifice consacrate etapelor din viața
acestuia, și, în primul rând, elementelor misterioase legate de
numele lui și rămase încă neelucidate. Numărul lucrărilor, nu
puține la prima vedere, pare total insuficient, în comparație cu
interesul pe care generalul Larionov l-a suscitat întotdeauna, și în
Rusia, și peste hotare. Nu e întâmplător faptul că numărul studiilor
științifice e mult mai mic decât numărul romanelor, filmelor,
pieselor etc. În care generalul apare fie ca personaj obișnuit, fie ca
prototip al eroului. O astfel de situație pare să arate că, în ce-l
privește pe răposat, mitologia e mai importantă decât cunoașterea
pozitivă.
Mai mult decât atât, din analiza critică a cercetătoarei franceze
Amélie Dupont reiese că mitologia a pătruns chiar și în articolele
științifice referitoare la comandantul de oști. Pentru oricine
abordează tema pentru prima oară, câmpul investigației devine
câmp minat într-o anumită măsură. Chiar și în articolele – despre
lucrul ăsta scrie A. Dupont – în care adevărul e prezentat cu
argumente științifice strălucite, sunt puse în lumină probleme și
episoade atât de particulare, încât importanța adevărului relevat și
argumentat se apropie de zero. E semnificativ faptul că însăși
lucrarea lui A. Dupont (cartea a apărut în limbile franceză și rusă)
rămâne până acum singurul studiu monografic consacrat
generalului Larionov5. Situația asta arată o dată-n plus puținătatea

4 A se vedea Cine este cine în istoria rusă, Moscova, 2005, pp. 1082-
1088. (N. a.)
5 Dupont A., Misterul unui general rus, SPb., 1991. (N. a.)
surselor referitoare la problema respectivă. Dacă cercetătoarea
franceză a reușit să adune material pentru o monografie, aceasta se
datorează exclusiv abnegației și interesului special acordat temei,
numită de ea tema vieții sale.
De fapt, nu e exagerat deloc să spunem că rostul vieții lui A.
Dupont e să facă investigații în legătură cu comandantul de oști rus.
În cazul de față, nu avem în vedere câtuși de puțin datele privind
înfățișarea cercetătoarei, pe care comunitatea științifică își permite
să le ironizeze6. Se știe doar că înțepăturile și glumele pe seama unui
mare specialist (în cercuri restrânse, lui A. Dupont i se spunea mon
général) nu sunt de obicei decât o formă de manifestare a invidiei.
Așadar, prin faptul că destinul lui A. Dupont e strâns legat de tema
respectivă înțelegem că a făcut pe dracu-n patru ca să descopere
sursele cele mai importante, publicate de ea ulterior. Și, ce-i drept,
nu sunt departe de adevăr cei ce cred că mustățile, care au provocat
o reacție neadecvată în cercurile științifice, i-au apărut datorită, în
primul rând, pasiunii ei pentru temă. Ca să fim obiectivi, trebuie
totuși să menționăm, între altele, că generalul Larionov nu purta
mustăți.
Toate fotografiile care s-au păstrat (a se vedea planșele din cartea
lui A. Dupont) ne arată un bărbat foarte bine ras, cu părul tuns scurt
și pieptănat cu cărare. Cărarea este executată cu atâta precizie și
calitatea bărbieritului este atât de fără de cusur, încât, la o privire
atentă, simți fără să vrei mirosul apei de toaletă. Ca și în multe alte
cazuri, generalul luase singura hotărâre corectă în ceea ce privește
înfățișarea sa. Spre deosebire de ceilalți ofițeri, el nu adoptase stilul
Alexandru III, considerând că trăsăturile extrem de regulate ale feței
n-au nevoie să fie încadrate. Interesant este că, în ciuda trăsăturilor

6 Este vorba, în special, de înălțimea cercetătoarei (1,87 m) și de

mustățile crescute după vârsta de patruzeci de ani. (N. a.)
regulate, fața lui nu părea frumoasă. La maturitate, și în special la
bătrânețe, ea devenise parcă mai vie. Nu de puține ori se întâmplă,
privind cu atenție o fotografie din tinerețe a cuiva, să te uimească
chipul imatur, aproape embrionar, în comparație cu modificările lui
ulterioare. În astfel de cazuri simți că-ți pare rău că în viața celui din
fotografie a existat o astfel de etapă. Sentimentul ăsta n-are nimic
de-a face, bineînțeles, cu istoria, în ce-l privește pe general, ridurile
de sub ochi și cocoașa de pe nas, apărute odată cu înaintarea în
vârstă, au dat mai mult relief chipului său. Într-o anumită perioadă
a vieții, pe la treizeci-patruzeci de ani, cocoașa și expresia feței îl
făceau să semene cu cardinalul Richelieu. Asta e perioada de vârf a
activității generalului și a misterului din jurul ei. Să aibă vreo
legătură misterul ăsta cu asemănarea lui Larionov cu Richelieu?
Oricum ar fi, cu timpul s-a dus și aceasta.
Chiar și privind în fugă materialul ilustrativ al lui A. Dupont, nu
mai ai niciun dubiu că foarte multe fotografii sunt din ultima
perioadă de viață a generalului Larionov. Bătrânul nu se fotografia
în mod special, dar nici nu făcea nazuri întorcând spatele aparatelor
de fotografiat, ci le trata cu totală indiferență. O atare atitudine
dădea chipului său o tentă naturală, foarte rară în portretistică. Oare
nu datorită acestei naturaleți au fost repurtate, la momente diferite,
cele două victorii la concursurile internaționale cu portretele lui?
Fără îndoială că aceia care nu cunosc activitatea generalului și
nici măcar n-au auzit de numele lui își amintesc totuși de fotografia
în alb-negru a bătrânului șezând pe un scaun pliant chiar la capătul
unui dig (Ialta, 1964). E o fotografie clasică, așa cum e aceea a
locomotivei căzute pe fereastră într-o gară pariziană, sau aceea a
farului în mijlocul talazurilor zbuciumate etc. În ciuda arșiței zilei
de vară, bătrânul e îmbrăcat în tunică albă și stă așezat picior peste
picior, într-un cort semitransparent. Vârful pantofului alb, paralel cu
solul, aproape că se unește cu digul, astfel încât pare că farul, aflat
nu departe, se leagănă pe vârful încălțărilor elegante. Privirea
bătrânului, îndreptată spre depărtări, e a unuia neinteresat de
lucrurile aflate dincoace de linia orizontului. Bătrânul e generalul
Larionov. Să nu mai vorbim de faptul că, în comparație cu fotografia
asta, toate pozele mai vechi ale generalului pălesc, nu exprimă nimic
și nu merită nicio atenție, dacă ai în vedere omul excepțional. Faptul
că generalul a rămas în memoria urmașilor în forma cea mai coaptă,
ca să spunem așa, poate fi considerat un succes absolut al său. Un
succes și mai mare a fost, poate, faptul inexplicabil că nu l-au
împușcat la sfârșitul Războiului Civil.
În esență, tocmai asupra acestei enigme s-a concentrat istoricul
Soloviov. Aici pot apărea câteva obiecții: cum adică, e istoricul
Soloviov capabil să descâlcească cel mai încâlcit ghem din istorie și,
în general, merită oare să ne punem speranța în cineva care mai ieri
era student, ba încă și un self made man? Obiecțiile nu par justificate.
E suficient să arătăm – fapt stabilit pentru prima dată de A. Dupont
– că A.P. Gaidar7 comanda la șaisprezece ani și jumătate un
regiment8. Cât despre self made man, în sensul larg al termenului, e
considerat oricine a reușit să obțină ceva în viață.
Despre cât de mult a lucrat cu sine Soloviov, e suficient să
amintim un singur detaliu: a reușit să-și înlocuiască pronunția
rușilor din sud cu pronunția petersburgheză aristocratică.

7 Arkadi Petrovici Gaidar (1904-1941) cunoscut scriitor sovietic

pentru copii, participant la Războiul Civil și la Marele Război
pentru Apărarea Patriei. (N. tr.)
8 Merită arătat că descoperirea franțuzoaicei are un caracter
accidental și e legată de principalul obiect al cercetării ei: la
terminarea Războiului Civil, când A.P. Gaidar începuse să fie
publicat, generalul Larionov fusese copleșit nu o dată de tristețea de
a nu-1 fi pus la zid atunci când trebuia. (N. a.)
Bineînțeles că pronunția din sudul Rusiei nu are în ea nimic rușinos
sau de natură să diminueze meritele oamenilor (așa după cum, de
exemplu, pronunția poticnită a celor din Moscova nu-i poate
discredita pe locuitorii capitalei). La urma urmelor, M.S. Gorbaciov
a făcut perestroika pronunțând cuvintele ca rușii din sud. Spre
deosebire de Soloviov, Gorbaciov nu e istoric: el a făcut istorie fără
să se sinchisească prea mult de latura ortoepică a problemei 9. În ceea
ce-l privește însă pe Soloviov, acesta, bolborosind în bucătăria
căminului cuvinte greu de rostit repede, se ocupa în felul său de
ceva mai serios decât punerea la punct a pronunției: scăpa de
provincialism.
Un rol important în evoluția lui Soloviov l-a avut coordonatorul
său științific, renumitul profesor Nikolski. După ce a citit prima lui
lucrare de curs având ca obiect asimilarea Orientului îndepărtat de
către Rusia, profesorul l-a invitat în cabinetul său și, fără să scoată o
vorbă, s-a apucat să sufle o vreme în muștiucul țigării Belomor
(prinsese patima țigărilor lucrând la canalul cu același nume).
— Dragul meu, i-a zis profesorul trăgând un fum, știința e
plictisitoare. Dacă nu te obișnuiești cu ideea asta, îți va fi greu să te
ocupi de ea.
Profesorul l-a rugat pe Soloviov să înlăture din lucrare cuvintele
„măreț”, „biruitor” și „unica posibilitate”. De asemenea, l-a întrebat
pe student dacă îi este cunoscută teoria conform căreia rușii își
irosiseră energia ce le fusese dată cucerind și asimilând spații uriașe.
Teoria nu-i era cunoscută studentului. Până să apuce s-o cunoască,
profesorul i-a cerut lui Soloviov să înlăture expresia „fenomen

9 Chiar și ulterior, ieșind la pensie și având toate oportunitățile

pentru autoinstruire, omul de stat nu a găsit în el puterea de a
renunța nici la fricativul „g“, nici la consoanele sonore de la sfârșitul
cuvântului. (N. a.)
progresist”. Autorul lucrării acordase o atenție deosebită notelor
bibliografice folosite ca argument. Dacă le cercetai cu interes, reieșea
că singura notă formulată corect era „Idem, p.12”.
Ca să fim sinceri până la capăt, majoritatea celor spuse de
profesor i s-au părut lui Soloviov noduri în papură, și totuși,
discuția asta a marcat începutul prieteniei lui cu studentul. Nikolski
se afla la vârsta când observațiile sale nu mai puteau fi jignitoare
pentru tânăr, iar istoria deloc simplă a vieții lui Soloviov l-a făcut pe
profesor să fie mai îngăduitor cu studentul său.
Profesorul Nikolski nu obosea să-i repete pupilului său că, de
regulă, frazele frumoase din știință sunt false, că frumusețea lor
constă, chipurile, în caracterul lor general valabil, excepțiile lipsind
cu desăvârșire. Dar că – țigara din mâna profesorului desena o dâră
de fum ca o elipsă – absența lor e aparentă. Că nu există adevăruri
absolute (aproape nu există, s-a corectat profesorul, împăcând cele
afirmate cu propria-i teorie). Pentru fiecare a se găsesc întotdeauna
și un b și un c, și încă ceva ce nu e transmis prin nicio literă.
Cercetătorul onest ține seamă de toate astea, dar comunicările lui
încetează să fie frumoase. Așa zicea profesorul Nikolski.
La un moment dat, romantismul din ochii albaștri ai lui Soloviov
a fost înlocuit cu o accentuată dorință de exactitate, marcând
perioada descoperirii unei frumuseți aparte: frumusețea cunoașterii
bazată pe dovezi certe. Lucrările tânărului s-au umplut cu note de
subsol complete, impecabil formulate, care nu mai reprezentau doar
un prilej de a-și exprima respectul pentru predecesori, ci îi
dezvăluiau faptul că nu există nicio zonă a cunoașterii în care el,
Soloviov, să fie primul și că știința este în cel mai înalt grad un
proces continuu. Notele reprezentau marea și atotcuprinzătoarea
cunoaștere, ținându-l în frâu și educându-l, scăpându-l de
afirmațiile incerte și eronate, făcându-i praf expunerea școlărească
monotonă, fiindcă în text, ca și în viață, există lucruri care trebuie
explicate.
Soloviov punea notă după notă și se întreba cum reușise să se
descurce fără ele la începutul carierei lui științifice. Când notele au
început să-i însoțească aproape fiecare cuvânt, profesorul Nikolski a
fost nevoit să-l oprească, spunându-i, printre altele, că, la sfârșitul
carierei, savanții obișnuiesc să se descurce fără note. Tânărul
cercetător s-a simțit descurajat.
Oceanul Pacific, la care ajunsese în prima sa lucrare, nu a devenit,
în ciuda așteptărilor, tema principală a preocupărilor lui. Profesorul
Nikolski a reușit să-l convingă că evenimentele din istorie, cele mai
importante de altfel, se petrec pe continent. Numai o bună
cunoaștere a lor îi dă cercetătorului dreptul de a părăsi pentru un
timp uscatul. Ca rezultat al unei complicate lupte cu sine însuși,
Soloviov a reușit să mai aștepte o vreme până să iasă pe mare.
În cei cinci ani de universitate, Soloviov s-a impregnat de
atmosfera Petersburgului. A început să poarte haine de calitate, dar
nu stridente (pe măsura avansării spre sud – și asta nu numai în
Rusia –, îmbrăcămintea e tot mai colorată), să numească puterea
scurt: „ei”, și a făcut o pasiune pentru plimbările de seară pe
Vasilievski Ostrov. Ulterior, când și-a închiriat o cameră pe
Petrogradskaia Storona (Jdanovskaia Naberejnaia nr. 11), a rămas cu
obiceiul plimbărilor lungi. Odată terminat lucrul la bibliotecă, pleca
acasă pe jos. Sadovaia, Grădina de Vară, podul Troțki. Iarna, când
Grădina de Vară era închisă, așa cum indica și numele, iar statuile
erau ferecate în lăzi,
Soloviov alegea alt drum. O lua pe canalul Griboedov până la
Neva și, trecând pe lângă Palatul de Iarnă (deschis tot anul, spre
deosebire de Grădina de Vară), cotea spre podul Dvorțovîi. Acasă își
punea pe calorifer ghetele ude. De la sarea împrăștiată de portari,
spre dimineață ele deveneau albe.
Lui Soloviov îi plăcea, mai ales iarna, atmosfera bibliotecii publice
– silueta Ekaterinei în fereastra pe jumătate înghețată, lămpile de
dinainte de război, instalate pe mese și șoapta abia auzită a celor
care stăteau în fundul sălii. Îi plăcea mirosul inefabil de bibliotecă:
mirosul cărților combinat cu mirosul rafturilor de stejar și al
preșurilor uzate. Așa miroase în toate bibliotecile. Așa mirosea în
biblioteca din sat, de unde lua cărți tânărul Soloviov – o clădire
înzăpezită, fără etaj, la o oră și jumătate de mers de la stația
Kilometrul 715. Trecea pe acolo după școală, înainte să se îndrepte
spre casă. Stătea pe jumătate întors cu fața spre masa bibliotecarei
Nadejda Nikiforovna, o femeie nu tocmai tânără, în timp ce ea îi
căuta cărți în spatele dulapurilor. Așteptând-o să revină, își cerceta
degetele violete afundate în căciula din blană de iepure. Din când în
când, se ivea capul ei din spatele dulapurilor.
— Odiseea căpitanului Blood?
— Am citit-o.
Citise tot. Biblioteca din sat îi provocase prima emoție puternică,
iar Nadejda Nikiforovna fusese prima lui dragoste. Spre deosebire
de casele de lângă calea ferată, în bibliotecă era foarte multă liniște și
nu mirosea a traverse de cale ferată. Aroma fabuloasă de ceai se
amesteca cu mirosul parfumului Krasnaia Moskva.
— Copiii căpitanului Grant?
Vocea ei scăzută îi dădea fiori lui Soloviov. Înmuindu-și degetul
în salivă, Nadejda Nikiforovna extrăgea din sertar formularul și
făcea acolo însemnarea cuvenită. Soloviov urmărea vrăjit mișcarea
degetelor ei groase, cu unghii mate. Pe inelar strălucea un inel cu
camee. Punând cărțile pe raft, Nadejda Nikiforovna atingea lemnul
cu inelul, și cameea scotea un sunet surd, de plastic. Atât de diferit
de zdrăngănitul vagoanelor cuplate, sunetul căpăta în urechile lui
Soloviov o rezonanță rafinată, dintre cele mai alese. Mai târziu, el
avea să-l numească prima bătaie sfioasă a culturii universale la
porțile sufletului său.
 Adeseori, Soloviov venea la bibliotecă însoțit de Liza, fata care
locuia în casa vecină. Lizei nu i se dădea voie să vină acasă singură,
așa că trebuia să-l aștepte pe Soloviov la bibliotecă. Ședea ceva mai
departe și urmărea în tăcere cum decurgea schimbul de cărți.
Câteodată, lua o carte dintre cele citite de Soloviov. Odată întors
acasă, Soloviov uita imediat de Liza. Își rememora toate amănuntele
vizitei la bibliotecă și se lăsa în voia visurilor: visa la o viață
conjugală alături de Nadejda Nikiforovna.
Să subliniem faptul că, la cei opt ani ai lui, visurile astea erau
absolut neprihănite. Fiind departe de focarul civilizației (și de
cenușa depusă în visuri, după vorba Nadejdei Nikiforovna),
Soloviov avea o imagine vagă despre scopul căsătoriei și despre cum
arată ea într-o formă concretă. Singura lui legătură cu lumea era
biblioteca sătească, unde era exclusă nu numai prezența
publicațiilor erotice, ci și a ilustrațiilor indecente din periodice.
Astfel de lucruri erau masacrate fără milă de Nadejda Nikiforovna
care, în timpul ei liber, cenzura toate noile intrări.
Nu e de mirare că după cinci ani, odată cu trezirea instinctelor,
Soloviov și Liza s-au văzut lipsiți de orice îndrumare în acest
domeniu, progresând literalmente numai pe pipăite. De altfel, chiar
în vremea preocupărilor sexuale de mai târziu, adolescentul
Soloviov n-a considerat că a trădat-o pe Nadejda Nikiforovna. Mai
mult decât atât, ideea căsătoriei, care îl înfierbântase la vârsta
copilăriei, nu-și pierduse nici atunci puterea de seducție.
Schimbarea consta numai în conștientizarea faptului că existau
lucruri care nu trebuiau cerute Nadejdei Nikiforovna.
Pentru povestea de față nu e lipsit de interes numele de familie al
Lizei, Larionova, și nici faptul că, în general, accentul e pus pe tot
felul de similitudini și coincidențe, și asta fiindcă în orice asemănare
există un sens: descoperim o altă dimensiune, deschidem o nouă
perspectivă, fără de care privirea ar rămâne ațintită în gol.
Apucându-se să cerceteze viața și activitatea generalului Larionov,
Soloviov a luat în calcul și numele cunoscut dinainte. Îl interesau
asemenea lucruri. Desigur, tânărul cercetător nu putea încă lămuri
care avea să fie rolul Larionovilor în viața lui, dar simțea că nu vor
juca un rol secundar.
Cum se întâmplă de cele mai multe ori cu evenimentele supuse
legilor obiective, tema științifică ajunsese la Soloviov când se ivise
prilejul. Până la el, la temă lucrase aspirantul Kaliujnîi, un băiat
simpatic, lipsit, ce-i drept, de energia necesară unui cercetător și,
poate, lipsit de energie în general. Puterile nu-l țineau decât atât cât
să ajungă la mica berărie frecventată de academicieni și să șadă
acolo tot restul zilei. Kaliujnîi îl găsea simpatic pe general, iar soarta
acestuia îi ațâța curiozitatea. Nu înțelegea însă un lucru (degetul
arătător al lui Kaliujnîi luneca pe sticla paharului), cel mai
important de altfel: cum de rămăsese generalul viu? Timp de câțiva
ani buni, Kaliujnîi le tot povestise celor care se așezau la masa lui ce
cuprindea lucrarea-model a lui A. Dupont. Pesemne că-l storsese de
puteri povestea repetată la nesfârșit, de vreme ce în toți anii aceia nu
scrisese un rând. Și pe neașteptate, adunându-și ultimele puteri,
aspirantul Kaliujnîi făcuse ce nu se hotărâse să facă la timpul său
generalul: plecase în străinătate. De atunci nu s-a mai știut nimic de
soarta lui.
Se știe însă de soarta lui Soloviov, care, potrivit opiniei unanime a
colegilor, trebuia să ia locul celui plecat. La câteva luni după intrarea
la aspirantură, el s-a și prezentat la o conferință cu referatul „Studiu
asupra vieții și activității generalului Larionov: concluzii și
perspective”.
Concluziile la care ajunsese Soloviov și perspectivele preconizate
de el au impresionat în modul cel mai plăcut publicul savant.
Referatul demonstra nu numai buna organizare a cunoștințelor
tânărului cercetător, ci, în egală măsură, și o aprofundare serioasă a
temei. Rectificările aduse datelor prezentate de monografia lui A.
Dupont, considerate până în ziua aceea infailibile, au fost punctul
forte al referatului care a animat sala.
Astfel, a reieșit că Regimentul 136 Taganrog al Diviziei 34
infanterie număra nu 483 de soldați, cum afirma A. Dupont, ci
numai 469. A reieșit, de asemenea, că numărul soldaților Diviziei 2
Tuzemsk, brigada de cavalerie, a fost, dimpotrivă, micșorat de
cercetătoarea franceză: 720 (numărul real fiind 778). Nu fusese
lămurit în totalitate de A. Dupont nici rolul colonelului I.D. Noga
(1878-?) în campania din Crimeea, dar fusese clar exagerată
pregătirea ofițerului: cercetătoarea indică în mod eronat că I.D.
Noga absolvise școlile de cădeți Vladimirski și Kievski, el absolvind,
de fapt, numai școala de cădeți Vladimirski (adică școala cu numele
„Sf. Vladimir” din Kiev). Soloviov avansase și o serie de observații
de mai mică importanță, dar credem că în cazul de față e bine să ne
limităm la cele menționate, acestea dând seamă în suficientă măsură
de calitatea lucrării tânărului savant și de refuzul lui de a se încrede
orbește în autoritatea predecesorilor.
Asta a fost ora astrală a lui Soloviov. Ascunzându-se după o
coloană de marmură din sala de conferințe, A. Dupont a ascultat
referatul lui Soloviov. Potrivit mărturiilor tuturor celor de față, ochii
istoricului francez erau scăldați în lacrimi. O persoană mai puțin
devotată științei ar fi putut fi ofensată de rectificările aduse de
Soloviov. Ar fi putut să se înverșuneze sau, mai știi, ridicând din
umeri, să scoată un „hm” disprețuitor. Să afirme, să zicem, că
precizările enumerate au o importanță relativă pentru explicarea
evenimentelor din anul 1920 din Crimeea. A. Dupont nu era însă o
astfel de persoană. La cuvintele „mulțumesc pentru atenție” ale lui
Soloviov, ea a ieșit de după coloană alergând și l-a îmbrățișat pe
autorul referatului. Îmbrățișarea fierbinte a cercetătoarei a fost
însoțită de plâns cu sughițuri, de rimei scurs și de înțepături făcute
de mustăți. Nu cumva au triumfat adevăratele valori, dovadă a
indestructibilității internaționalei cercetătorilor?
Stând la tribună cu rimelul curs pe față, A. Dupont i-a amintit pe
toți cei care, în diferite momente, s-au consacrat cercetării perioadei
postrevoluționare. Cu deosebită emoție, l-a amintit pe I.A. Ratsimor,
care a conceput, dar n-a reușit să finalizeze, monumentala
Enciclopedie a Războiului Civil.
— A murit la litera K, a spus despre răposat A. Dupont, dacă însă
ar fi putut să mai reziste încă o literă, nivelul cunoștințelor noastre
despre generalul Larionov ar fi fost altul, cu totul altul. Iar acum –
și, cu aceste cuvinte, cercetătoarea l-a tras din nou spre ea pe
Soloviov – vedem un demn înlocuitor al său. Acum putem pleca
liniștiți.
Soloviov a încercat din politețe să reacționeze într-un fel, rugând-
o pe franțuzoaică să se ocupe și mai departe de această lucrare
importantă pentru toți, dar ea nu l-a lăsat. Cu o mișcare a mâinii
uriașe, a scos parcă din văzduh monografia ei despre general și a
lipit-o cu putere de pieptul lui Soloviov. Sărutându-l după aceea
încă o dată, A. Dupont a traversat în pas de marș sala de conferințe
și a dispărut în semiîntunericul din coridor.
I-a telefonat de la Paris. Voia să știe tot despre tânărul cercetător:
opiniile lui privind istoria în ansamblu, pasiunea pentru
metodologie și chiar – lucru de neașteptat – situația lui materială.
Spre deosebire de toate celelalte domenii, la întrebarea despre
situația materială n-a obținut de la Soloviov un răspuns clar. La
rubrica referitoare la situația materială a savantului rus A. Dupont a
scris doar atât: fără.
Cutremurată de situația lui, A. Dupont s-a apucat să afle cauzele
acestei stări de lucruri deloc îmbucurătoare. Reprezentanta științei
franceze a istoriei a construit, de pe poziția determinismului, un
lung lanț de cauze-efecte. Nu are rost să-l prezentăm în totalitate:
evenimentele specificate de cercetătoare sunt știute de orice școlar
rus. Merită poate să ne oprim doar asupra câtorva principii de bază.
Dintre factorii care au mișcat societatea noastră, potrivit lui A.
Dupont, un rol-cheie l-au jucat dorința slabă a rușilor de a munci,
tendința lor de a-și însuși averea altuia și sentimentul acut al
dreptății. În mintea cercetătoarei, lanțul cauză-efect, construit în
felul ăsta, s-a încolăcit în cele din urmă și a luat forma unui cerc, pe
care, după o matură chibzuință, ea l-a considerat vicios.
Starea lucrurilor, într-adevăr, nu arăta prea roz: însușirea averii
altuia amplifica sentimentul dreptății, care, la rândul lui, diminua
pofta de muncă. Evident că, la rândul ei, aceasta stimula dorința de
însușire a averii altuia, care ducea automat la o amplificare peste
măsură a sentimentului dreptății și la o mult mai scăzută poftă de
muncă. În acest context, cercetătoarea a analizat rolul distructiv al
revoluțiilor ruse, îndelungata guvernare a comuniștilor (în opinia ei,
nu mai puțin distructivă) și o serie întreagă de alte evenimente.
Asocierea factorilor de mai sus, explozivă prin ea însăși
(„Molotoff-cocktail”, a tras un oftat A. Dupont), a fost agravată și de
factorul strict uman. Pe scena fluctuantă a istoriei ruse s-au succedat
persoane care au făcut să se ascută contradicțiile în cel mai înalt
grad. Persoanele sunt cunoscute. De pe lista întocmită de A. Dupont
îl amintim numai pe E.T. Gaidar10, și asta din două motive: în primul
rând, fiindcă activitatea guvernului său, în opinia cercetătoarei, a
fost o excepție fericită. În ciuda amplorii fără precedent a
fenomenului, însușirea averii altuia a dobândit pentru prima dată la
licitațiile „credite contra acțiuni” un aspect civilizat și n-a produs

10 E.T. Gaidar (1956-2009) — om politic și de stat, economist, doctor

în științe economice, ministru al economiei și finanțelor în 1991-
1992, unul dintre principalii ideologi ai reformei economice de la
începutul anilor ’90 în Rusia. (N. tr.)
dezgustul dinainte; al doilea motiv al menționării numelui lui E.T.
Gaidar, poate principalul, îl reprezintă faptul că povestea noastră nu
ignoră firele misterioase care leagă vremurile, evenimentele,
personajele etc.
Spre deosebire de bunicul său, E.T. Gaidar nu l-a cunoscut pe
generalul Larionov și n-a condus un regiment la șaisprezece ani 11.
N-a galopat prin praful de iulie la drumul mare, n-a lăsat să se înece
țăranii în apa plină de sloiuri în Hakassia, în schimb, la treizeci și
ceva de ani, a condus un guvern construit după reguli militare.
Folosind terminologia militară, A. Dupont a numit reformarea
economică a țării o șarjă tipică de cavalerie 12. E.T. Gaidar era nepotul
lui A.P. Gaidar, și însemnătatea istorico-culturală a înrudirii lor a
zguduit imaginația cercetătoarei franceze. Lucrarea publicată de ea
are un pronunțat caracter culturologic, avansând ideea că dacă E.T.
Gaidar ar fi fost nepotul lui M.A. Voloșin 13, privatizarea ar fi mers în
Rusia pe o cu totul altă cale. No comment, cum a spus un celebru
englez. În istorie nu există modul condițional, iar ignorarea acestui
fapt e punctul slab al metodei cercetătoarei franceze.
Construindu-și lanțul cauză-efect, A. Dupont s-a încurcat, fără
îndoială, într-o serie de probleme. Astfel, ea a demonstrat cât de
mult se poate exagera rolul personalității în istorie, asta fiind,
probabil, urmarea faptului că tema la care lucra era istoria unui
general14. În plus, dialectica necesității și întâmplării, atât de

11 A se vedea Gnatiuk N., Soarta toboșarului, Moscova, 2002. (N. a.)

12 A se vedea Dupont A., „Călărețul fără cap“, în Căile privatizării
rusești, Moscova, 1999, pp. 48-71. (N. a.)
13 Maksimilian Aleksandrovici Voloșin (1877-1932) poet, traducător
din franceză, pictor acuarelist și critic literar. (N. tr.)
14 Este de mirare faptul că, în privința părerilor politice, A. Dupont
s-a arătat întotdeauna o gaullistă convinsă. (N. a.)
importantă pentru aprecierea corectă a evenimentelor istorice, a
devenit pentru ea piatră de încercare. Nu s-a descurcat deloc cu
datele furnizate de istoria Rusiei. La un moment dat, chiar a început
să i se pară că în țara noastră necesitatea este, într-o anumită
măsură, întâmplare. Cu alte cuvinte, n-a putut formula clar cauza
vieții paupere a lui Soloviov. Și atunci, a trecut cu toată energia ei
nedomolită de la cauză la efect. A înlocuit căutarea răspunsurilor la
blestematele probleme rusești cu căutarea banilor pentru nevoile
tânărului cercetător.
După o perioadă scurtă de reflecție, cercetătoarea franceză s-a
adresat Fondului Unional pentru Știință din Rusia, cu speranța vagă
că instituția avea să completeze cu ceva suma de bani insuficientă pe
care statul le-o dădea savanților. După o scurtă discuție la Moscova
– căci cunoscătorii au sfătuit-o să-i contacteze personal pe
responsabilii cu fondurile experții de acolo au considerat că tema de
cercetare nu privește în suficientă măsură Rusia ca întreg. La
despărțire („Deasupra întâlnirii noastre a plutit umbra
neînțelegerii!”, s-a plâns după aceea A. Dupont), aceștia i-au
recomandat oaspetelui să se adreseze Fondului Rus pentru
Lucrătorii din Domeniul Științei.
La Fondul Rus pentru Lucrătorii din Domeniul Științei, A.
Dupont a fost ascultată cu mai multă bunăvoință, i s-a oferit chiar și
ceai cu fursecuri Stolicinîe. În timpul discuției, a fost întrebată dacă
nu cumva colaborează sau se ocupă cu expertiza la vreunul dintre
fondurile franceze. După ce au aflat că A. Dupont n-are de-a face cu
fondurile franceze, au întrebat-o cine de la Fondul Unional pentru
Știință din Rusia i-a recomandat să se adreseze Fondului Rus pentru
Lucrătorii din Domeniul Științei și ce anume i-a spus. Mirată de
întrebare și, mai ales, de tonul neobișnuit al celui care i s-a adresat,
A. Dupont s-a înecat cu un fursec. I-au dat câțiva pumni în spate
până a ieșit bucățica nenorocită. Nu i-au pus alte întrebări, i-au dat
paltonul și i-au sărutat galant mâna, gest pe care rușii nu-l fac mai
rău decât parizienii.
A. Dupont a încercat a doua oară să-l ajute pe aspirantul
petersburghez, luând legătura telefonic cu Fondul „S.M. Soloviov”.
Fondul ce poartă numele marelui istoric rus, se gândea franțuzoaica,
nu poate refuza să ajute un istoric, ba încă tânăr și cu același nume.
Oricât ar fi de ciudat, tocmai numele a ajuns să fie în acest caz un
impediment. De teama acuzațiilor de nepotism, cei de la celălalt
capăt al firului i-au refuzat până și analizarea cererii. Mirată de câte
scrupule își fac cei de la fondurile ruse 15, A. Dupont a închis
gânditoare telefonul.
În fine, la sfatul unor colegi, ea s-a adresat unui întreprinzător
american, zice-se, om al contrastelor, care alterna speculațiile la
bursă cu activitatea filantropică. E posibil să fi fost exagerată vorba
cu contrastele, căci, potrivit unor informații dobândite de ea mai
târziu, activitatea filantropică avea să se dovedească, cu totul de
neînțeles, extrem de profitabilă pentru întreprinzătorul american.
Oricum stăteau lucrurile, A. Dupont i-a scris o scrisoare
cuprinzătoare, în care a menționat scrupulozitatea savantului și,
printre altele, a enumerat rectificările acestuia privind efectivul
detașamentelor.
Spre cinstea destinatarului, răspunsul nu s-a lăsat așteptat, în
scrisoarea lui, aprecia mult sârguința și acribia lui Soloviov.
Totodată, filantropul scria că-l interesează îndeosebi informațiile
privind armatele active în prezent, datele referitoare la anul 1920
nefiind de actualitate pentru el.
Era evident că nici măcar refuzul atât de galant n-o să-i convină

15 Referitor la aceasta, a se vedea Otkatov U.E., „Fonduri științifice și

de binefacere: forme de întrajutorare“, în Probleme ale dezvoltării pieții
ruse a fondurilor, nr. 3/2000, pp. 231-280. (N. a.)
cercetătoarei numită de colegi mon général. A. Dupont a pornit la un
nou atac, scriindu-i lui mecena o scrisoare mult mai cuprinzătoare,
în care analiza amănunțit lucrurile esențiale din rectificările făcute
de Soloviov – cu paralele istorice și cu o scurtă comparație
referitoare la datele din statistica armatelor europene. Iar în ce
privește actualitatea datelor, i-a făcut cunoscută întreprinzătorului-
filantrop o foarte veche teorie, conform căreia în istorie totul se
repetă. Criticând teoria în chip constructiv, A. Dupont a adăugat
totuși că nu exclude posibilitatea creării la un moment dat în
Crimeea a unei armate cu exact același efectiv. Singurul lucru, pe
care cercetătoarea refuza categoric să-l accepte, era posibilitatea
(chiar și teoretică) a apariției în peninsulă a unui al doilea general
Larionov. Încheind scrisoarea, ca să evite orice reticență din partea
americanului, ea a adăugat că oameni asemenea generalului se nasc
o dată la o mie de ani.
Nu se știe care argument a fost mai tare – incursiunea în
domeniul filosofiei istoriei, perseverența cercetătoarei sau
dimensiunea scrisorii; fapt e că întreprinzătorul-filantrop a răspuns
favorabil, făcând o observație în glumă în ceea ce-l privește pe
ditamai generalul Larionov: chiar dacă exclude posibilitatea
apariției lui în viitorul apropiat, rămân ceva speranțe după anul
2882. În așteptarea acelor vremuri binecuvântate, el i-a acordat lui
Soloviov o bursă mică, dar suficientă pentru un trai modest, pe
întreaga perioadă a aspiranturii (adică pe trei ani). A fost o
adevărată victorie.
Știrea despre bursă l-a lăsat pe Soloviov cu gura căscată. Nu știa
nimic despre demersurile franțuzoaicei și, auzind de un asemenea
dar, s-a simțit cu adevărat fericit. Mențiunea că bursa a fost calculată
pentru un trai modest n-a putut să-i strice buna dispoziție. Pe de o
parte, traiul lui fusese întotdeauna modest, iar pe de alta, Soloviov
considera pe bună dreptate că ideea lui despre modestie era foarte
diferită de aceea a binefăcătorilor lui. Oricât de bine erau informați,
nu știau totuși nimic despre cât de modest trăiește omul de știință în
Rusia16.
— Trebuie să mergeți la Ialta, i-a zis A. Dupont bursierului. Am
măturat capitalele și-n lung, și-n lat și am văzut de toate, dar n-am
reușit să ajung în Crimeea. Dacă e de găsit ceva nou undeva, locul
acela e Ialta.
Acestea au fost spuse la începutul lui iulie. Vreo opt săptămâni
Soloviov a stat să-și facă ordine în hârtii. Între timp a aflat că în
august urma să fie la Kerci o conferință cu tema „Generalul
Larionov ca text” (printr-o stranie coincidență, ea urma să fie
finanțată de Fondul „S.M. Soloviov”) și, neluând în seamă titlul
bizar, și-a trimis lucrarea.
Simțindu-se pregătit să lucreze în condițiile din Crimeea,
Soloviov s-a adresat directorului institutului cerând să fie trimis în
delegație. După felul în care directorul încruntat a mușcat dintr-un
braț al ochelarilor, Soloviov a priceput că o atare cerere nu era ceva
de la sine înțeles pentru șeful său. Abia în momentul acela,
trecuseră deja trei săptămâni de când aflase vestea, tânărul savant și-
a amintit că Ialta e un oraș-stațiune și i s-a făcut rușine. A dat să
explice motivul deplasării cu o înflăcărare neobișnuită pentru

16 Mai în detaliu, a se vedea Pridvorov E.A., Oameni sărmani, Kimrî,

2006. (N. a.) [În spiritul pseudoistoric al cărții, sunt concepute și
unele trimiteri și referințe bibliografice, uneori fictive, alteori
înșelătoare, atribuind titluri ce aparțin clasicilor ruși unor scriitori
de după revoluție. Aici, lui E.A. Pridvorov (1883-1945), poet și
activist social, agitator politic în Armata Roșie în timpul Războiului
Civil, cunoscut sub numele de Demian Bednîi (bednîi — sărac,
sărman), i se atribuie printr-un joc de cuvinte titlul primului roman
al lui Dostoievski, Oameni sărmani (Bednîe liudi) — N. tr.].
atmosfera dintr-un institut academic (de emoție, a uitat să
amintească de conferință) dar directorul, scoțând din gură brațul
ochelarilor și mișcându-i în aer, s-a arătat de acord. La urma
urmelor, nu era decât o absență motivată, fiindcă în ultimii ani, din
lipsa banilor, delegațiile nu se mai plătiseră. Așa că Soloviov a
primit permisiunea să plece.
El a părăsit clădirea fastuoasă a institutului și a luat-o agale pe
cheiul Tucikovaia. Cotind pe una dintre străduțe, s-a trezit pe
neașteptate într-o braserie. Nu-și mai amintea când fusese ultima
dată într-un asemenea loc și a constatat cu uimire că traiul lui
devine ceva mai bun. Cina pe care și-a permis-o a considerat-o ca
fiind de rămas-bun. Avea deja biletul de tren, și-a vârât mâna în
buzunarul sacoului și l-a pipăit, nu fără satisfacție. Luna august era,
fără îndoială, cea mai potrivită lună pentru o delegație la Ialta.
 2

Chiar în ziua următoare, trenul Sankt-Petersburg-Simferopol l-a

dus pe Soloviov în sud. Inutil de spus că trenul nu era pentru
tânărul istoric doar un mijloc de transport. După cum se orânduise
viața savantului, orice om priceput cât de cât în ale chiromanției
putea să vadă în palma lui Soloviov o linie de cale ferată paralelă cu
linia vieții. Trenurile trecând ca vântul pe lângă mica stație fuseseră
primele care îi dezvăluiseră că dincolo de marginile ei exista lumea
mare și frumoasă.
De calea ferată erau legate mirosurile și sunetele întipărite din
copilărie în mintea și simțurile lui. Țiuitul locomotivelor Diesel îl
trezea dimineața, iar seara adormea în zăngănitul ritmic al roților.
Când trecea un tren, patul lui tremura ușor, iar pe tavan alergau
luminile portocalii ale compartimentelor. Când îl lua somnul, nu
mai deosebea unde – acolo ori în dosul ferestrei –, avea loc mișcarea
aceea lină, dar zgomotoasă. Patul cu măciuliile lui de fier zăngănind
prindea încet viteză și-l ducea în lumea viselor luminoase.
Pe tăblițele trenurilor de cursă lungă (această titulatură nu apărea
niciodată prescurtată) Soloviov a învățat să citească. Merită să
menționăm că tocmai viteza trenurilor l-a deprins cu citirea rapidă,
ușurându-i mai târziu parcurgerea informațiilor despre general, pe
cât de numeroase, pe atât de fanteziste. Tot din tăblițe a aflat
Soloviov pentru prima dată mulțimea orașelor spre care alergau
șinele pe sub ferestrele lui, în ambele sensuri, direct spre nord sau
spre sud. În miezul lumii se afla stația Kilometrul 715.
Soloviov se ducea cu Liza Larionova să vadă trenurile. Urcând pe
peron, se așezau pe banca decolorată de multă vreme și se apucau
să urmărească ce se întâmplă. Se bucurau când trenurile de cursă
lungă își reduceau viteza în stație, puteau să vadă nu numai
tăblițele, ci și saltelele făcute sul în cușete, și paharele în suporturi și,
ce era mai important, pasagerii – reprezentanți ai lumii misterioase
din care apăreau trenurile. Nu putem spune că le plăceau trenurile
pentru că visau neapărat la lumea necunoscută lor. Îi atrăgea mai
degrabă ideea de tren de cursă lungă.
Întâmpinau mai puțin entuziasmați trenurile electrice și
mărfarele. Pe cei din trenurile electrice îi cunoșteau mai mult sau
mai puțin, cât despre trenurile de marfă, în ele nu erau pasageri,
erau îngrozitor de lungi și-i plictiseau la culme.
Din fragedă copilărie, Soloviov cunoștea orarul tuturor trenurilor
care treceau prin stație. Informațiile din orar puteau să-i încurce
inutil pe unii, dar pentru viitorul istoric aveau un rol nu lipsit de
importanță. De la începutul vieții lui conștiente, Soloviov prinsese
gustul pentru informațiile adevărate17, asta în primul rând. În al
doilea rând, datorită datelor exacte din orarul trenurilor i se
dezvoltase un simț acut al timpului, atât de necesar pentru
preocupările lui. Cifrele din orarul trenurilor nu erau niciodată
rotunde, acolo nu-și aveau locul notațiile aproximative, cum ar fi
„după prânz”, „în prima jumătate a zilei” sau „cam pe la miezul
nopții”. 13:31. 14:09. 15:27 – atât. Timpul astfel ciopârțit, la fel ca
viața plină de asperități, avea un fel aparte de frumusețe:
frumusețea autenticității.
Nu era o întâmplare că Soloviov cunoștea mersul trenurilor. La
trecerea de nivel de lângă stație lucra mama lui, ca agent de
circulație. Și, deși acolo nu era mai nimic de făcut (puteau să treacă
zile întregi fără ca trecerea de nivel să fie traversată), cu trei minute

17 Oare nu din această cauză atitudinea tânărului istoric față de

mitologia din jurul generalului Larionov avea să fie atât de
intolerantă? (N. a.)
înainte de apariția unui tren, mama lui Soloviov cobora bariera și,
punându-și chipiul, ieșea din gheretă, în silueta ei nefiresc de
dreaptă, în imobilitatea și severitatea trăsăturilor feței ei era ceva
milităros. Uneori, în toiul nopții, trezit de zgomotul trenului, o
privea de la fereastră. Îl fascina poziția ei neclintită, cu bastonul-
pilot în mână. Și-a întipărit-o în memorie exact așa, din profil – în
zdrăngănitul roților de tren, în fulgurația luminilor. Mai târziu, când
Soloviov a citit despre bisericile din satele părăsite din nord, despre
cum preotul slujea în pustiu, s-a gândit că asta făcea și mama lui.
Serviciul ei devotat și lipsit de sens era invariabil același, ca răsăritul
soarelui, fără să-i pese de schimbarea guvernelor, de mersul zilei și
al nopții sau de condițiile atmosferice.
Și tocmai condițiile atmosferice îi fuseseră fatale. Într-o noapte
geroasă de iarnă o pătrunsese rău frigul și făcuse pneumonie. La
început se tratase cu votcă și cu miere. Mama ei, bunica lui Soloviov,
lua la răstimpuri fanionul și se ducea să țină locul fiicei ei la trecerea
de nivel. După o vreme, când starea bolnavei se înrăutățise, bătrâna
îi făcea frecții pe piept și pe spate, în casă răspândindu-se un miros
înăbușitor de terebentină. După câteva zile, mama lui Soloviov
spusese pe neașteptate că o să moară. Bătrâna se îngrijorase, nefiind
obișnuită cu exagerările celor din familie. Nu avea rost să trimită
după ajutor în satul apropiat: nu era nimeni acolo în afară de
bețivanul de felcer. Bătrâna dăduse fuga la gheretă să încerce să
oprească un tren. În vreme ce mama lui Soloviov murea, ea agita
fanionul. Nu reușise să oprească niciun tren.
Trenurile nu opreau aproape niciodată. Doar rareori, mai ales
vara, când linia secundară era supraîncărcată, garniturile, pufăind
din greu, se opreau în stație. Pe plăcile ciobite ale peronului coborau
conductorii cu mers de adevărați stăpâni. După ei – grăsani în
maiouri, femei în pantaloni de trening care plesneau pe ele. Rar
vedeai copii. Aveau voie cel mult pe platforma vagonului, unde se
smulgeau din mâna bunicilor neatente. Adulții fumau, beau bere
direct din sticle și omorau țânțari pocnindu-i cu zgomot. Când se
iveau copii pe platformă, micul Soloviov ieșea în fugă din casă și nu
se mai sătura să-i urmărească ascuns după tufișuri. În astfel de
momente, trenul era cercetat de toate cele șase case din jurul stației.
Locatarii lor, numai ochi și urechi, se lipeau de ferestre, stăteau în
uși sau, prefăcându-se că sapă în grădină, aruncau scurte priviri
celor abia sosiți. Nu se cuvenea să se apropie de peron.
În apropierea pasagerilor stătuse numai mama lui Soloviov – cât
fusese în viață. Pasagerii, al căror aer sărbătoresc era însoțit de mina
concentrată a impiegatei, nu arătau că ar vrea s-o întrebe ceva. O
simplă privire îi lămurea că nemișcarea ei are ceva special. Fără să
dea vreo atenție pasagerilor, mama lui Soloviov își pironea privirea
în locul unde se întâlneau șinele – atentă parcă la apropierea morții.
Citind după aceea despre privirea rămasă celebră a bătrânului
general, lui Soloviov nu i-a trebuit mult să și-o imagineze. Și-a
amintit cum se uita în depărtări mama lui.
Bunica lui Soloviov nu privea așa. Ședea adesea cu obrazul
sprijinit în palmă și se uita la ce se petrece în fața ei. Îi supraviețuise
fiicei câțiva ani și murise cu puțin timp înainte ca Soloviov să
termine școala. Moartea ei îl determinase să se mute la Petersburg.
Acolo a auzit pentru prima dată de generalul Larionov.
Nu e întâmplător faptul că Soloviov și Larionov erau copii de
feroviari. Poate că tocmai lucrul ăsta îi făcuse să semene în multe
privințe, în ciuda deosebirilor aparente. Slujba de feroviar este una
specială în Rusia, pentru că și rolul căilor ferate e altul decât în
celelalte țări. Durata călătoriei se măsoară la noi în zile. Ai timp
suficient să stai de vorbă pe îndelete – asta în cazurile fericite –, ba
chiar să-ți aranjezi soarta. Cum ai putea să ți-o aranjezi în expresul
München-Berlin, cu fotolii înșirate unul în spatele altuia și cu prize
pentru radio pe brațele lor? Probabil că n-ai putea.
 Toți cei care au vreo legătură cu calea ferată sunt îndeobște
oameni cumpătați, care n-au nicio grabă. Sunt maeștri în lupta cu
distanțele, știu să asculte cu atenție bătaia măsurată a roților și nu
vor fi cuprinși niciodată de agitație: au atâta timp la dispoziție. Iată
de ce străinii, oameni care privesc lucrurile cu seriozitate, aleg să
călătorească o dată pe an o săptămână-două pe magistrala
transsiberiană. Mai trebuie oare să spunem că ei preferă trenul
avionului? în toate cazurile, mai puțin în călătoriile transatlantice.
Americanii nu-i lasă să aleagă.
Tatăl generalului Larionov n-a avut nici el posibilitatea să aleagă.
La data când hotărâse să-și lege viața de calea ferată nu zburau
avioanele. La drept vorbind, nici calea ferată nu devenise încă o cale
obișnuită de deplasare. Ca s-o poată folosi, pasagerii aveau nevoie
de o anumită doză de curaj și de o mentalitate progresistă. Având
din plin calitățile astea, Larionov, director al Departamentului căilor
ferate, își petrecuse jumătate din timp pe roți. Avea la dispoziție un
vagon-salon clasa întâi, atașat la coada trenului. Cu el pleca și la
odihnă în Crimeea. Fiind om cu scrupule, directorul plătea călătoria
familiei sale cu vagonul special, deși cei de la căile ferate
conveniseră ca de privilegiul ăsta să se bucure și rudele lui.
Guvernanta mergea cu același tren la clasa a II-a, iar servitorii la
clasa a III-a, fapt care a dat mai târziu prilejul unor speculații și
chiar unor verdicte severe, referitoare la caracterul vădit
nedemocratic al relațiilor din casa Larionovilor.
Un răspuns la astfel de acuzații ar putea fi ideea avansată de I.A.
Ratsimor, cum că, dintr-o serie de motive, la sfârșitul secolului al
XIX-lea ideologia de clasă era mai puternică decât cea democratică 18.

18 Ratsimor I.A., „Lăstare ale democrației în mediul militar rus la

sfârșitul secolului al XIX-lea începutul secolului XX“, în Viața
militară, nr. 3/1992, pp. 55-83. (N. a.)
Tot el a emis și ideea că democrația nu este o noțiune universală și
că, în general, nu e obligatoriu ca ea să existe în toate epocile și la
toate popoarele. Instaurată în țări nepregătite pentru ea, democrația
poate da roade demne de plâns. Potrivit convingerii istoricului,
divizarea netă a Rusiei în pături sociale a reglat relațiile între
oameni mult mai eficient decât procedeele democratice. Pe baza
datelor din biografia generalului, el a demonstrat în mod
convingător că, pe vremea când era cadet, Larionov era obligat să
meargă la clasa a II-a, iar când a devenit iuncher, obligația lui era să
călătorească numai la clasa a III-a. Fiind considerați grad inferior în
armată, iuncherilor li se interzicea să meargă cu celelalte două
clase19.
În privința relațiilor democratice din familia Larionovilor, opiniile
erau mai puțin radicale. Astfel, aspirantul Kaliujnîi a emis ipoteza
(doar în formă orală) că plasarea în clase de confort diferite se
datorase nu atât lui Larionov, șef de departament, cât prezenței la
gară a bătrânului general Larionov, incapabil, se spune, să se împace
cu cei care nesocotesc structura pe pături sociale a Rusiei. Într-
adevăr, acesta din urmă era cunoscut pentru conservatorismul său,
exprimat, între altele, și prin disprețul față de calea ferată.
Activitatea feroviară i se părea nedemnă de neamul lor, ea arătând
în ochii lui lăcrimoși ca o bufonerie de la circ. Numai funcția de șef

19 Depășind în sintezele sale tema lui Larionov, I.A. Ratsimor

remarca faptul că amprenta sărăciei, existentă în majoritatea faptelor
puterii sovietice, a fost generată, în primul rând, de pierderea
statutului păturilor sociale. Fără a reuși să conducă statul,
bucătăresele s-au și dezvățat total, în opinia cercetătorului, să
gătească. Dintre toate pasiunile vechii elite, noua elită, date fiind
indubitabilele ei abilități pentru trasul cu arma, și-a putut însuși
numai vânătoarea. (N. a.)
de departament dădea o notă de seriozitate activității rudei sale și-l
împăca oarecum pe bătrân cu alegerea asta bizară. Și cu toate că
mersul cu trenul era considerat de eroul de la Borodino nepotrivit
pentru persoana lui, el se ducea invariabil la gara de la Țarskoe Selo
să-și conducă familia. Mergând cu piciorul de lemn de-a lungul
șirului de vagoane, se oprea neașteptat de temător lângă locomotivă
și privea îndelung aburul irumpând din cazane. Pe urmă ridica
demonstrativ din umeri, făcea repede semnul crucii asupra
servitorilor și, în sunet puternic de metal, pleca șontâc spre ieșire.
Presupunem că în clipele acelea numai la plasarea pasagerilor nu-i
era gândul.
Aceste călătorii s-au păstrat în amintirea viitorului general ca una
dintre cele mai luminoase pagini ale copilăriei lui. În Schițe pentru o
autobiografie, găsite și publicate de A. Dupont, generalul Larionov
descrie în detaliu călătoriile pe calea ferată din copilăria sa 20. Cea
mai mare încântare i-o producea vagonul propriu-zis – cu clanțele
care străluceau de curate ce erau, cu lambriurile de stejar, dar, mai
presus de orice, cu peretele de sticlă din spate, prin care se vedea tot
drumul lăsat în urmă. Micului Larionov i se părea că vagonul pus la
dispoziția lor avea puterea să scoată de sub el, asemeni unui
păianjen gigantic, două fire de oțel, care fugeau și se uneau la
orizont.
Îl emoționau la culme apusurile, le vedea dăruindu-și culorile
feerice pădurii de pe ambele părți ale terasamentului. Cu fiecare
clipă ce trecea, culorile păleau, copacii se întunecau și se apropiau
tot mai mult de terasament. Viitorului general, familiarizat nu din
auzite cu basmele populare rusești, mișcarea trenului îi amintea de
fuga din pădurea vrăjită. Ținându-se bine de măciulia de nichel a

20 General Larionov, Schițe pentru autobiografie / Articol introductiv și

comentarii de A. Dupont, SPb., 1996. (N. a.)
patului, urmărea neliniștit cum se legănau vârfurile brazilor, de
unde, după părerea lui, era cel mai lesne de atacat dușmanul
invizibil. Abia după o vreme, când se făcea întuneric, iar peretele de
sticlă începea să reflecte luxul confortabil al vagonului, copilul se
liniștea și, desfăcându-și degetele amorțite, dădea drumul măciuliei
nichelate. Generalul Larionov se surprinsese făcând gestul ăsta mult
mai târziu, când, într-o seară de vară a anului 1920, dăduse drumul
manetei trapei trenului blindat. Dinspre câmpul înghețat venea o
mireasmă de pelin. Lupta lăsase în urma ei o liniște neașteptată, și
doar de undeva de jos, din măruntaiele nevăzute ale trenului, se
auzeau zgomote metalice.
Luptele din Crimeea, la care participase, se sfârșiseră la fel de
brusc pe cât începuseră. Fuseseră la fel de imprevizibile ca și
deplasarea trenului blindat al generalului prin Crimeea. Lui
Larionov nu o dată i se imputase, în parte pe bună dreptate, că
abuzase de transportul pe calea ferată. Cu rezerva că rețeaua de căi
ferate din Crimeea nu e prea dezvoltată nici în ziua de azi. Partea
centrală a Crimeii este legată, după cum se știe, numai cu trei orașe
de pe litoral: Kerci, Sevastopol și Eupatoria. De aici rezultă că
abuzurile generalului, chiar și în forma lor cea mai urâtă, nu puteau
fi decât foarte limitate.
Există totuși și o latură pozitivă a pasiunii generalului. Incomodat
de puținătatea căilor ferate, el s-a implicat în construirea lor. Înainte
să ajungă în Crimeea, el construise cu titlu de probă o cale ferată cu
ecartament îngust într-o pădure de lângă Kiev21. A intrat însă în

21 Vezi Ostrovski N., Pădurea (Boiarka), 1927. (N. a.) [Aici, titlului
Pădurea al unei piese ce aparține clasicului Aleksandr Nikolaevici
Ostrovski (1823-1886) îi este alăturat numele micii stații Boiarka, din
regiunea Kiev, devenită cunoscută datorită romanului Așa s-a călit
oțelul al lui Nikolai Alekseevici Ostrovski (1904-1936) N. tr.]
istoria căilor ferate ca omul care a construit în Crimeea terasamentul
de reală importanță dintre Djankoi și Iușun.
Impresiile de copil ale generalului s-au dovedit a fi atât de
puternice, încât și-a ales chiar ca locuință în Crimeea un vagon
blindat. Despre vagonul ăsta există o mulțime de legende, dar din
tot ce se cunoaște despre el sunt susținute de documente numai
prezența vremelnică a patru păsări (un cocor, o cioară, o rândunică
și un graur) și frecventarea ospitalierului vagon de către A.N.
Vertinski, care îi cânta generalului celebra romanță Nu știu la ce și
cui îi folosește asta22. Potrivit martorilor, generalul Larionov avea de
pe atunci privirea dusă departe, așa cum se vede în fotografia din
anul 1964, amintindu-i lui Soloviov de privirea răposatei lui mame23.
Zburând ca vântul pe lângă treceri de nivel, cantoane și impiegați
cu fanioane, Soloviov își aminti de privirea asta. Stătea în picioare
lângă fereastra deschisă, iar în dreapta lui se zbătea perdeaua ca o
pasăre împușcată. Pe mâna lui, care simțea răceala metalică a ramei,
se mișcau iute firișoarele de păr luminate de soare. I se părea că
vântul dogorâtor de august le face mai aspre și că strălucirea lor era
semnul că se prefac încet-încet în miere. Pentru o clipă își lipi buzele
de firișoare, apreciindu-le parcă asprimea, dar ele se arătară
surprinzător de moi.
Soloviov era pasagerul tipic din trenul de cursă lungă. Fără să
scoată lingurița, bea ceai din paharul pus în suport, se ducea la
toaletă cu prosopul pus pe umăr și se plimba prin stații în tricoul de
sport al Universității din Petersburg. Dar cel mai important lucru era

22 Prima strofa a romanței: „Nu știu la ce și cui îi folosește asta, / La

moarte cine i-a trimis cu o mână ce n-a tremurat, / Și-atât de
nemilos, atât de crud și fără rost, / Păcii veșnice i-a lăsat“. (N. tr.)
23 A se vedea Voronov A.A., Vagonul albastru I Materiale referitoare la
istoria Războiului Civil, Moscova, 1994, voi. 18, pp. 12-25. (N. a.)
că, pentru prima dată, călătorea într-un vagon de dormit. Încuind
pe timpul nopții ușa compartimentului, își admiră în treacăt
imaginea în oglindă. Din spatele lui se reflectară beculețele cu
lumină slabă, sticlele cu paharul de plastic întors pe gâtul lor,
domnul cel tăcut în costum sport și cele două studente tinerele.
Adică tot ce însemna confortul chinuitor al trenurilor, efemera
adunare la un loc înainte de despărțirea pentru totdeauna. Întins pe
cușeta de sus, Soloviov asculta, delectându-se, șoaptele studentelor.
Nici nu-și dădu seama când a adormit.
L-a trezit lumina care îi cădea pe față. Trenul staționa. Fereastra
lui Soloviov nimerise în fața unui felinar din gară. Încet, ca să nu-i
trezească pe ceilalți, coborî rama grea, și în compartiment pătrunse
o adiere de vânt noptatic. Vânt de Rusie centrală, se gândi într-o
doară Soloviov, neștiind unde oprise trenul. Numele stației pustii
era ascuns în întuneric: lumina părea că vine numai de la felinarul
din fața ferestrei. Pustietatea asta era însă înșelătoare. În fundul
stației, unde pe fondul contururilor întunecate ale clădirii luceau
sfios geamurile ferestrelor, doi bărbați discutau cu voce scăzută.
Trăgându-se în partea cu umbră a cușetei, Soloviov desluși pe o
bancă siluetele lor nemișcate, îndreptate una către cealaltă. Așa cum
stăteau încovoiați, cu bărbia în palmă, își dădu seama că-i cunoaște
bine, dar nu și-i putea aminti.
Discuția celor doi era legată de locul unde staționase trenul. Fără
îndoială că persoanele pomenite de ei erau de aici, din stație, dar nu
aveai cum să înțelegi detaliile amintite de ei, fără să fi trăit multă
vreme în acele locuri. Senzația chinuitoare de déjà-vu nu-l părăsea
pe Soloviov. Străduindu-se să-și amintească unde le văzuse figurile,
Soloviov își rememoră toate stațiile prin care i se întâmplase să
treacă, dar nu-i veni nimic în minte. Unde mai pui că lucrurile
arătau altfel în fiecare stație. Peste tot (și poate chiar în același timp),
văzuse tot felul de oameni, asta însemna că dacă trenul s-ar fi oprit
noaptea într-o sută de stații, el ar fi auzit o sută de istorii diferite.
Atâta diversitate îl făcu să amețească.
Între timp, cei doi tăcuseră. Cel din dreapta scoase țigările și își
servi interlocutorul. În întuneric se iviră alternând două luminițe,
amintind de semaforul plasat lângă trecerea de nivel.
— Totu-i de rahat, zise cel din stânga.
Soloviov își aminti unde văzuse niște siluete ca astea. Erau
garguiele de la catedrala Notre-Dame, desenate pe coperta
manualului de istorie.
A doua zi, la ora trei, trenul sosi la Simferopol. Ploua în capitala
Crimeii. Probabil că abia începuse, pentru că din asfaltul încins se
mai ridicau încă aburi. După ce stătu la o coadă mică la casă,
Soloviov cumpără un bilet de troleibuz până la Ialta. Se decise să
folosească uimitoarea linie interurbană de troleibuz, poate unică în
lume. Drumul de la Simferopol la Ialta îl uimise chiar și pe
generalul Larionov, greu de impresionat la vremea aceea, care
apucase ziua dării ei în folosință, în mintea lui nu încăpea decât
calea ferată, imaginația nu-i șoptise niciodată că poate exista o altfel
de cale de transport interurban.
Generalul își amintea perfect cum făcea drumul ăsta cu trăsura
(birourile lui erau la parterul hotelului Oreanda), după cum își
amintea și de trăsurile cu roti de cauciuc, și de schimbarea cailor la
Alușta. Nu reușea să priceapă de ce troleibuzul trebuia să le
înlocuiască pe toate. Își dădea seama că, spre deosebire de calea
ferată, linia de troleibuz nu era adecvată pentru transportul
armamentului greu sau al unui număr cât de cât semnificativ de
trupe. Totuși, în ciuda faptului că linia de troleibuz nu avea
importanță strategică, generalul începuse, în cele din urmă, să
privească inovația cu bunăvoință și, cum-necum, într-o primăvară,
călătorise cu troleibuzul până la Gurzuf.
Odată venit troleibuzul, Soloviov se așeză pe scaunul din spate,
la fereastră, conform locului indicat pe bilet. Călătorii urcau pe la
ușa din față și își puneau bagajul pe platforma din spate, blocând
complet ușa rămasă oricum închisă. Aproape toți cei din troleibuz
erau vilegiaturiști. Se trânteau pe scaune și își ștergeau nădușeala cu
marginile tricoului. Excepție făceau, judecând după cum arătau, un
muncitor cu o fetiță de vreo zece ani, așezați nu departe de Soloviov.
Nici bagaje nu prea aveau.
În ciuda ploii, zăduful nu se domolea. Aerul deveni respirabil
numai când troleibuzul ieși din oraș și luă o viteză neobișnuită
pentru un astfel de vehicul. Ca la comandă, perdelele pestrițe de
nailon zburară afară și izbiră fața exterioară a geamului, fluturarea
lor sincronă dădu troleibuzului un aspect sărbătoresc, chiar de alai
cu nuntași. Când începu urcușul prin defileul Ciongar, fetiței
muncitorului îi veni să verse. Tatăl scoase un chibrit din cutie și o
sfătui să-l sugă. Remediul popular se dovedi ineficient. Fetița se uită
la chibrit și la degetele lui aspre și începu să verse.
După defileul Ciongar, vremea se schimbă cu totul. Norii de
ploaie rămaseră în spatele părții de nord a lanțului, iar parbrizul
troleibuzului, care începuse să urce prudent serpentinele, fu izbit de
soare, care, luând pe neașteptate locul ploii, strălucea pe cerul de un
albastru curat. Soarele și cerul deopotrivă se reflectau ca într-o
oglindă undeva departe, jos, revărsându-și mozaicul de culori
printre chiparoșii care treceau plutind prin dreptul ferestrei. Așa
ajunse Soloviov să vadă marea pentru prima dată.
Era familiarizat, desigur, cu amintirile din copilărie ale
generalului Larionov, găsite într-o arhivă a emigrației și publicate de
aceeași A. Dupont. În ciuda faptului că textul era fragmentar și că
autorul își exprimase dorința să-i fie studiate datele biografice
referitoare numai la vârsta maturității24, se păstrase totuși descrierea

24 Pe acest lucru se și baza, de altfel, convingerea lui A. Dupont că

primei lui întâlniri cu marea, din care rezulta că familia viitorului
comandant de armată ajunsese la Ialta tot de la Simferopol, deși
exista și atunci posibilitatea de a merge pe calea ferată la Sevastopol,
iar de acolo la Ialta – de-a lungul litoralului.
La cei cinci ani ai lui, Larionov reușise să tină minte că familia se
deplasase cu două trăsuri pe arcuri. Expresia „pe arcuri” o ținuse
minte foarte bine, pentru că o repetase tot drumul (după cum
menționam, până la trei ani și jumătate copilul nu vorbise,
recuperând mult după aceea). Trăsura lui Larionov cel mic era
condusă de un tătar în vârstă, un bărbat frumos, îmbrăcat dichisit, a
cărui limbă rusă era, fără doar și poate, sub nivelul celei vorbite de
ceilalți călători. Fiind comunicativ din fire, el reacționase imediat la
cuvintele „pe arcuri” și se aplecase de fiecare dată de pe capră ca să
arate cu codirișca locul unde se aflau arcurile. Memorialistului i-a
rămas în minte doar imaginea cu vizitiul aplecat într-o parte, cu
broboane mici de nădușeală pe frunte și cu un zâmbet binevoitor.
Ca și pe Soloviov, pe viitorul general îl uimise schimbarea bruscă
a vremii în defileul Ciongar. În notele publicate a amintit de jocul
petelor de soare pe valuri, printre chiparoșii ce se deplasau încet-
încet. A menționat în mod special prospețimea vântului, suflând nu
dinspre crângurile pline de praf de la marginea drumului, ci
dinspre văzduhul de peruzea, răcoros, unde cerul se unea pe
nesimțite cu marea. Vântul făcea să freamăte șuvițele deschise la
culoare ale guvernantei englezoaice, rochia ușoară a mamei și
panglicile de toate culorile împletite în coama calului.
Memoria asociativă a generalului l-a făcut să vorbească și despre
vântul pătrunzător din defileul Ciongar, la data de 1 noiembrie
1920, când, istoviți de luptele inegale, cei rămași să apere Crimeea se
retrăseseră spre porturi. Potrivit părerii lui A. Dupont, descrierea

exista o continuare pierdută. (N. a.)

amănunțită a momentului retragerii se găsea în fragmentele
pierdute. În sprijinul acestei idei vine aluzia voalată a generalului,
care poate fi privită ca o intenție de a reveni la tema atinsă doar în
treacăt. Dintre evenimentele din noiembrie el îl amintește doar pe
acela când, potrivit propriei mărturii, urmărind prin viscolul din
Ciongar retragerea Armatei Albe (mai albă ca niciodată), nu văzuse
nimic în afară de cele două trăsuri pe arcuri, coborând fără grabă
spre mare.
Troleibuzul înainta de-a lungul țărmului. Acum pasagerii puteau
să vadă marea și să-i simtă răcoarea cam sărată. De vreo două ori, la
ordinul miliției, mașinile de pe șosea se opriră, lăsând să treacă
alaiul guvernamental. Privind mașinile care goneau ca vântul,
puteai mai degrabă să ghicești decât să vezi fețele preocupate ale
miniștrilor. Se duceau la odihnă cu gândul că finanțarea peninsulei e
la pământ. Asta se vedea, în primul rând, după felul cum arătau
palatele nobilimii ruse. Nici starea drumurilor nu era mai bună.
Soarele verii și ploile iernii, combinate cu procesul de erodare,
lăsaseră nenumărate găuri și crăpături. Crăpăturile fuseseră
astupate pe ici, pe colo, asta se întâmplase numai pe traseul oficial –
dar și acolo parțial, după cum ghici Soloviov, săltând din când în
când pe scaunul din spate. Transferul Crimeii către Uzbekistan i se
păru ilogic.
În timp ce se apropiau de Ialta, soarele avu timp să se ascundă
după muntele Ai-Petri. Lumina lui era întunecată de norul lățit pe
culme și forma niște raze stranii, foarte drepte, ca de reflector.
Munții înconjurau stațiunea din trei părți, lăsând liber numai
bulevardul ce cobora repede spre mare. La Ialta începu să se simtă
prospețimea serii și, odată cu ea, inima lui Soloviov fu cuprinsă de
neliniște. Era sentimentul obișnuit al celui care urmează să
înnopteze într-un loc necunoscut.
Soloviov coborî din troleibuz și fu înconjurat de femei. Îi
propuneau, întrerupându-se una pe alta, să închirieze o cameră.
Posibilitățile erau atât de numeroase, încât tânărul istoric se pierdu
cu firea. Putea alege între un pat la comun, o cameră separată sau o
vilă. Îl pofteau să se instaleze ba lângă cinematograful Spartak, ba
lângă Muzeul „Cehov” sau chiar pe strada Leningradskaia. Soloviov
nu cunoștea orașul. La presiunea femeilor entuziaste, se chinui să-și
aleagă, între atâtea oferte, viitoarea locuință. Inima aspirantului
petersburghez îi dădea ghes să aleagă vecinătatea lui Cehov, dar era
vorba de o vilă întreagă, pentru care nu i-ar fi ajuns toată bursa
primită. Strada Leningradskaia, dată fiind revenirea orașului la
numele inițial, suna inacceptabil. După oarecare ezitări, optă pentru
cinematograful Spartak, aproape de strada Palmiro Togliatti, unde
se afla una dintre locuințele propuse.
Soloviov își aminti de momentul când, lovind raftul cu inelul cu
camee, Nadejda Nikiforovna scosese din el și-i înmânase solemn
romanul Spartacus de Giovagnoli. Își aminti de asemenea că
discutaseră pe urmă cartea și Nadejda Nikiforovna, emoționată de
povestea inventată, vărsase lacrimi amare, cum i se întâmplase și
tânărului Soloviov. Se vede treaba că tare îl mai compătimise pe
gladiator. În clipa aceea, Soloviov luase hotărârea fermă să se
însoare cu ea. În ce-l privește pe Palmiro Togliatti, numele suna
frumos, îi plăcea lui Soloviov, deși îl bănuia de legături cu
comuniștii.
Până la Spartak merseră cu troleibuzul. Traversară și ajunseră pe
strada Togliatti – o stradă îngustă, liniștită și plină de verdeață.
Curtea casei îi plăcu lui Soloviov. Ca și numele străzii, toată
atmosfera era italienească: terasele, scările întortocheate ce duceau
la ele, frânghiile cu rufe întinse între ferestre, platanul stufos
acoperindu-le pe toate. Așa, cel puțin, își imagina Soloviov Italia.
Urcând scara abruptă de lemn în urma doamnei care îl luase în
grijă, Soloviov îi examină picioarele nerase, care reușeau să scoată
din trepte (ca, de altfel, și picioarele lui Soloviov) niște zgomote
puternice: un fel de bocănit, de scârțâit și țiuit, ceva de necrezut.
Zgomotul asurzitor îl făcu pe tânăr să-și imagineze un imens
instrument dezacordat. După ce traversară o terasă garnisită cu
ghivece cu flori, Soloviov și însoțitoarea lui intrară pe un culoar slab
luminat. Când ochii i se obișnuiră cu întunericul, Soloviov văzu
câteva plite cu gaz și se gândi că a nimerit într-o comunalkă. Era chiar
o comunalkă, pe care, prin niște soluții arhitecturale complicate,
reușiseră s-o separe de camerele destinate lui Soloviov. Intrarea, care
nu se vedea în primul moment, era ascunsă după un ieșind al
peretelui. Doamna scoase din gentuță cheia și, făcându-i cu ochiul
lui Soloviov, deschise ușa.
Apartamentul consta din două camere alăturate și o verandă
vitrată. Ușa spre cea de-a doua cameră era încuiată. Soloviov fu
înștiințat că acolo se aflau lucrurile proprietarilor, care nu erau
destinate chiriașilor. Dar că prima cameră, cea cu ieșire la verandă,
era la dispoziția lui. Veranda ținea loc și de bucătărie: acolo se
găseau o plită, o masă mică și un dulăpior cu veselă. Într-un colț mai
îndepărtat al verandei era amplasată o construcție acoperită cu
placaj, semănând cu o cabină telefonică.
— Toaleta, zise însoțitoarea și, ca să fie mai convingătoare, trase
apa.
Femeia notă datele din buletin ale lui Soloviov, luă banii pe două
săptămâni în avans și, făcând cu ochiul la fel de misterios, dispăru
pe ușă. Când tropăiturile pe scară se stinseră, Soloviov închise ușa
pe dinăuntru și începu să-și desfacă bagajul. Mai întâi, își scoase din
geanta de voiaj chiloții de baie. Și-i puse pe el, apoi scoase un
prosop plușat și-l introduse frumușel într-un rucsac mic. Vârî cheia
în buzunarul șortului și aruncă o privire în jur. Era pregătit pentru
prima lui întâlnire cu marea.
 3

La cele prezentate înainte trebuie să facem o rectificare: conform

datelor cât se poate de precise, printr-un decret dat de N.S.
Hrușciov, Crimeea a fost transferată Ucrainei25. Menționăm că
problema îl interesase și pe generalul Larionov. Alipirea la Ucraina
produsese asupra lui o impresie nu mai puțin puternică decât
lansarea liniei de troleibuz. Cu toate acestea, bătrânul general nu
dramatizase deloc situația.
— Nu plângeți după Crimeea, rușilor! zisese el șezând pe dig
într-o zi de mai a anului 1955.
Declarațiile publice ale generalului fiind o raritate, o mulțime de
oameni se strânsese imediat în jurul lui. Excelând în erudiție,
generalul le împrospătase memoria afirmând că, în epoci diferite,
Crimeea aparținuse grecilor, genovezilor, tătarilor, turcilor etc. Și,
deși stăpânirea lor nu fusese de lungă durată, socotind timpul cu
măsura folosită în istorie, toți își lăsaseră aici amprenta culturală.
Referindu-se la urmele lăsate de ruși, generalul schițase din câteva
tușe energice un tablou impresionant – de la parcurile și palatele
elegante până la doamna cu cățelul. Își încheiase expunerea scurt,
militărește:
— Ca om care a apărat aceste locuri, vă spun: e imposibil să te
menții pe poziții aici. Nimeni nu poate. E caracteristica peninsulei.
Generalul știa ce vorbește. În anul 1920 îi fusese dat să apere
Crimeea în două rânduri: în ianuarie și în noiembrie. Evenimentele

25A se vedea Dicționarul enciclopedic sovietic, Moscova, 1985, p. 660. La

pagina 28 a cărții de față, în loc de „Transferul Crimeii către
Uzbekistan i se păru ilogic“ se va citi „Transferul Crimeii către
Ucraina i se păru ilogic“. (N. a.)
din octombrie-noiembrie însemnaseră înfrângerea definitivă a
albilor. El nu putuse să rămână pe poziții în Crimeea.
Și totuși, prima luptă defensivă, cea din ianuarie (nimeni nu o
considera atunci posibilă), avusese succes. Ea amânase cu aproape
un an ocuparea peninsulei de soldații roșii. Situația creată la
începutul anului 1920 este evaluată, cu mici diferențe, la fel de
cercetători. În momentul acela sfârșitul mișcării albilor era tot mai
evident.
— Nu mergem la târg, venim de la târg, așa îi șoptise generalul
calului la ureche într-o dimineață însorită de ianuarie.
Celor care văzuseră scena, spusele generalului le apăruseră, din
pricina gerului, ca niște aburi scoși pe gură. Rămâne totuși
următoarea enigmă: cum se face că, în lipsa martorilor, fraza rostită
a devenit un bun public. Nu o dată proza istorică a semnalat,
bineînțeles, relațiile de încredere dintre cal și generalul Larionov,
care își numea animalul „prietenul meu” și-i vorbea ca unui om. Ar
fi absurd totuși să ne imaginăm că putea calul să-i răspundă
generalului, și cu atât mai puțin să trăncănească în dreapta și-n
stânga despre cele auzite de urechile lui.
De altfel, exact cu aceleași cuvinte se adresase generalul
trimisului englez în luna noiembrie a aceluiași an. Textul sosise prin
telegraf, fiindcă generalul, care asigura retragerea armatei din
Crimeea, conducea ultimul aliniament de apărare. Este de la sine
înțeles că în telegrama către trimisul englez (ea s-a păstrat) nu i se
comunicase acestuia faptul că fraza nu-i fusese adresată numai lui.
Oricum, în literatura științifică textul respectiv este citat cu referire
la luna ianuarie26, și este citat destul de des, fiind întrecut în
popularitate numai de celebra definiție a cauzelor care au dus la

26 A se vedea, spre exemplu, Romanciuk V., În amurg / Materiale

referitoare la istoria Războiului Civil, voi. 21, Moscova, 1996, p. 578. (N. a.)
înfrângerea albilor27.
Așadar, situația creată la începutul lui ianuarie 1920 nu era deloc
simplă. Bulgărele ucigător, descris atât de elegant de general, se
rostogolea prin Taurida de nord – pridvorul Crimeii, și nu se
întrevedea nicio forță în stare să-l împiedice. La drept vorbind,
conducătorii Armatei Albe nu se pregăteau să apere Crimeea.
Principalele forțe ale albilor se retrăgeau în două direcții – Caucaz și
Odessa, de unde, după un scurt răgaz și o regrupare a forțelor,
plănuiau să înceapă contraatacul. În cazul unei evoluții favorabile a
evenimentelor, roșiii din Crimeea urmau să fie zdrobiți prin însuși
faptul reîntoarcerii trupelor albilor și prin înconjurarea peninsulei
de către două coloane care să se îndrepte spre nord. Dar asta se
putea petrece în viitor. În ianuarie 1920 însă, Crimeii i se sortise în
mod tacit să se predea. Numărul forțelor aruncate în apărarea ei le
înlătura tuturor ultimele îndoieli. Ale tuturor, dar nu ale generalului
Larionov.
După cum se știe, lista cu trupele numărate scrupulos, de care
dispusese generalul pentru apărarea Crimeii, a fost publicată de
aceeași A. Dupont în articolul „Leonidas și copiii lui” 28. Ca să-l
scutim pe cititor să caute articolul, greu accesibil, vom da o listă
scurtă a datelor prezentate în el:

27 Cauzele înfrângerii au fost formulate de general în prefața la

amintirile descoperite de A. Dupont. Formularea este de o franchețe
dezarmantă și sună în felul următor: „Prin Rusia s-a rostogolit un
bulgăre de căcat de mărime medie. Cu o viteză uluitoare, el a
crescut prin prinderea de material asemenea, care, vai, se găsea în
Rusia din belșug. Noi am fost striviți de acest bulgăre“. A se vedea
Generalul Larionov, Schițe pentru autobiografie, p. 41. (N. a.)
28 Dupont A., „Leonidas și copiii lui“, în Revista de studii slave, vol. 57,
Paris, 1987, pp. 35-59. (N. a.)
 Divizia 13 infanterie 800 de baionete
Divizia 34 infanterie 1200 de baionete
Regimentul 1 trăgători Caucaz 100 de baionete
Regimentul Slavianski 100 de baionete
Regimentul Cecenski 200 de săbii
Brigada de cavalerie Donskaia 1 000 de săbii
Escorta statului-major al corpului de armată 100 de săbii

Trupele de mai sus dispuneau de douăzeci și patru de tunuri

ușoare și de opt tunuri trase de cai. În cursul organizării defensivei,
generalul Larionov reușise să procure șase tancuri (trei grele și trei
ușoare), precum și opt trenuri blindate. În ciuda faptului că toate
trenurile blindate nu erau în stare de funcționare, pentru fiul șefului
căilor ferate ele reprezentau un important sprijin moral.
Pentru cine înțelegea câtuși de puțin ce înseamnă o forță armată,
lista prezentată nu lăsa loc îndoielilor: comandamentul suprem al
armatei albilor hotărâse să părăsească Crimeea. Pentru apărarea
frontului, care se întindea pe patru sute de verste, fuseseră aruncați
cu totul 3500 de luptători. Generalul și-a dat seama că, în Taurida de
nord, Crimeea nu poate fi apărată. Și nu s-a apucat s-o facă.
Generalul Larionov s-a inspirat, fără doar și poate, din ideea
genială a regelui spartan Leonidas, care hotărâse să se apere de perși
într-o trecătoare îngustă. După cum se știe, numărul luptătorilor lui
Leonidas era foarte mic (de zece ori mai mic decât cel de care
dispunea generalul Larionov, fără a mai vorbi despre lipsa trenurilor
blindate), dar asta nu-l împiedicase să se bată în modul cel mai
onorabil. Viitorul general studiase, la vremea lui, detaliile acestei
lupte la cursurile tactice de la Corpul de cădeți nr. 2. Eroismul lui
Leonidas produsese asupra cadetului Larionov o impresie de
neșters.
Viața a făcut ca luptele, la care îi fusese dat generalului să
participe, să se desfășoare pe teren deschis. Erau lunci inundabile,
câmpuri nesfârșite de secară sau stepe crăpate de atâta uscăciune.
Luptase în munți în Primul Război Mondial, dar munții aceia erau
Carpații, destul de erodați pe la 1914 și nu tocmai buni pentru
acțiuni defensive. Generalul Larionov binecuvântase în gând soarta
că, în condiții neprielnice din punct de vedere tactic, nu-i era hărăzit
să-i înfrunte pe perși. Abia în ianuarie 1920 a simțit că-i sosise
momentul. Precum celebrul spartan, generalul rus a înțeles bine că
singura șansă pentru reușita apărării era îngustarea frontului. A
renunțat la apărarea Tauridei de nord și și-a deplasat trupele spre
Perekop.
Istmul Perekopului e, probabil, locul cel mai nenorocit din sudul
Rusiei. În arșița verii, acolo e greu de respirat din pricina
emanațiilor apei stătute a Sivașului. Din când în când se stârnește
vântul, rostogolind algele uscate pe pământul sărat, dar asta nu
împrospătează aerul. Vântul e o adevărată pacoste iarna, când,
transformându-se în vifor șfichiuitor, gonește pe întinderea pustie și
înghețată, fără niciun tufiș care să-l domolească. Îți spulberă orice
nădejde să găsești un loc cald. Pătrunde pe sub poalele mantalelor și
îngheață mâna pe țeava puștii, stinge focurile ațâțate cu bucăți de
lemn smulse din căruță și umple cu cenușă peisajul lunar al
Perekopului. Nu e de mirare că un asemenea loc nu i-a plăcut
generalului Larionov. Și a decis să nu-l apere.
Familiarizat cu istoria apărării nordului Crimeii, generalul a atras
atenția asupra faptului că greșeala celor din apărare fusese de
fiecare dată alimentată de dorința de a se menține neapărat pe valul
de pământ al Perekopului, în condițiile climatice descrise. Numai
simpla staționare pe istmul Perekop însemna epuizarea puterilor
soldaților, a spiritului lor combativ, și consum inutil de mijloace de
luptă, fiindcă nu e nimic mai păgubos pentru o armată decât statul
în tranșee pe ger. După ce apărătorii erau aruncați de pe valul
Perekopului, drumul spre Crimeea era liber. Ca să nu repete
experiența predecesorilor săi, generalul isteț a procedat altfel. A
hotărât să lase dușmanului pustiul măturat de zăpadă, fără urmă de
suflare omenească. Roșiii au fost așteptați nu pe istmul Perekop
(acolo a fost lăsată doar o mică pază, al cărei rol se reducea la a
anunța atacul), ci la ieșirea de pe istm.
Roșiii i-au îndreptățit generalului așteptările. Cavaleria, întărită
de infanterie, s-a desfășurat pe istm imediat după ce trupele albilor
îl părăsiseră. Străbătând pustiul înghețat o zi întreagă și neîntâlnind
pe nimeni cu care să se lupte serios, roșiii au intrat, pe la asfințit, în
panică. Li s-a părut periculos să înainteze în toiul nopții. Au hotărât
să rămână peste noapte în stepa înghețată, au crezut că aleg un rău
mai mic.
Numeroși cercetători afirmă că, în ianuarie 1920, trupele roșii din
sectorul Crimeii erau comandate de Dmitri Petrovici Jloba (1887–
1938)29, fiu de țăran, absolvent al Școlii de Aviație din Moscova
(1917). Există și o opinie contrară, potrivit căreia, în preajma lui
ianuarie 1920, D.P Jloba executa zboruri de antrenament, fiindcă nu
efectuase toate orele de zbor prevăzute de programa școlară30.
Toți cei ce cunosc istoria vieții acestui aviator știu, desigur, și
despre complicatele lui relații cu ceilalți elevi ai școlii de aviație.
Fiind mult mai tineri decât D.P. Jloba, ei își băteau joc de înfățișarea
lui (de fruntea lui mică, de cei doi dinți în plus în șirul de sus) și
foloseau orice mijloc ca să-l țină departe de aparatele de zbor.

29 Dmitri Petrovici Jloba comandant militar sovietic în timpul

Războiului Civil. (N. tr.)
30 A se vedea Bugmeister E.Ț., Dmitri Petrovici Jloba (Seria Viața
oamenilor de seamă), Moscova, 1954, pp. 87-88. Spre comparație, In
lumea lui Jloba, Culegere interuniversitară de lucrări științifice, Saratov,
1948, p. 17. (N. a.)
Încolțit de colegii mai tineri, elevul școlii de aviație n-a zburat decât
noaptea, calificându-se într-o singură direcție. I s-a permis până la
urmă să efectueze, în timpul zilei de data asta, numărul necesar de
ore, și s-a conformat ordinului, zburând mai bine sau mai rău până
în 1920. L-au numit, în sfârșit, comandant al primului corp de
cavalerie, punându-se astfel capăt periculoaselor sale experiențe în
spațiul aerian.
Jloba-cavaleristul a avut mai mult succes decât Jloba-aviatorul. A
știut să aibă autoritate asupra efectivelor sale, mai cu seamă asupra
cailor. Animalele ascultau orbește de glasul răsunător, de nesuportat
la distanță mică, al fiului de țăran și, de la primul răcnet, se
năpusteau la atac. Aruncându-se asupra dușmanului cu sabia
scoasă din teacă, D.P. Jloba își imagina că-i are în față pe foștii colegi
de la Școala de Aviație din Moscova. Furia lui impresiona nu numai
dușmanul. De la o vreme, corpul de armată aflat sub ordinele lui a
început să-l asculte cu atenție încordată.
Nimeni n-a îndrăznit să ridice glasul când Jloba a anunțat că vor
înnopta la Perekop. Chiar dacă ar fi existat un plan de luptă cât de
cât acceptabil, e puțin probabil că ar fi îndrăznit cineva să-l
contrazică pe comandant. Dar un astfel de plan nu exista și nici nu
putea să existe. Tot ce au pățit trupele lui Jloba s-a datorat planului
generalului Larionov. Roșiii au petrecut o noapte sub cerul înghețat
al Perekopului. A urmat a doua noapte. N-a folosit nimănui
covârșitorul lor avantaj numeric. Neavând posibilitatea să-și
desfășoare formațiile de luptă, roșiii nu s-au hotărât să-i atace ei
primii pe albi. A părut că, deși dorea să lupte, Jloba intrase în mare
încurcătură.
După cea de-a treia noapte petrecută la Perekop, jumătate din
efectivul corpului de armată s-a îmbolnăvit, și absolventul școlii de
aviație a înțeles că risca să-și piardă trupele fără să lupte. A hotărât
să treacă la acțiune. În zorii celei de a patra zile, roșiii s-au deplasat
spre ieșirea din Perekop și au nimerit sub cel mai aprig foc pe
flancul dinspre Iușun. Atacul lor s-a sfârșit cu o fugă în dezordine și
cu mulți prizonieri. Să menționăm că prizonierii au îngroșat
rândurile armatei albilor, luând arma în mână și înaintând exact în
direcția opusă, luptându-se cu aceeași dârzenie cu care luptaseră
înainte să cadă prizonieri. Așa au stat lucrurile în războiul acela.
D.P. Jloba a plecat ca să aibă de unde să se întoarcă. Adunându-și
forțele, a încercat din nou să răzbească în Crimeea, dar, ca și prima
dată, n-a reușit să treacă mai departe de Perekop. Liniile de apărare
construite de general păreau de neînvins. Larionov știa însă că sunt
vulnerabile. Generalul Winter, care, după spusele unui comandant
rus, le făcuse un mare serviciu albilor înghețând atacul roșiilor,
amenința să treacă de partea dușmanului. Iarna anului 1920 a fost
atât de aspră, încât s-a produs un fenomen neașteptat: Sivașul cel
sărat, ca un butoi cu castraveți, a început să înghețe. În zilele când
Jloba se bătea cu îndârjire la ieșirea din istm blocată, generalul
Larionov trimitea soldații să urmărească pe Sivaș formarea gheții.
La început au fost niște foițe subțiri ca sticla, care acopereau apa
golfului dimineața. Când au încetat să se topească la soare,
generalul a așteptat înfrigurat. După câteva zile, gheața era atât de
rezistentă, încât putea ține un infanterist cu armament ușor.
Noaptea, ca să-și învingă temerile, generalul a început să trimită pe
Sivaș căruțe încărcate, ca să verifice rezistența gheții. Dacă gheața
devenea – doamne ferește! – și mai consistentă, planul „de la
Termopile” s-ar fi dus pe apa sâmbetei cât ai zice pește. Pe gheața
Sivașului ar fi trecut și infanteria, și cavaleria, și tot armamentul
greu al roșiilor. Pare-se că a și înghețat tare preț de câteva zile, dar
Jloba, preocupat de următorul asalt al Perekopului, a ignorat cu
totul situația.
Panica stârnită în Crimeea, după ocuparea istmului de către roșii,
a scăzut treptat. Instituțiile și-au despachetat hârtiile aruncate în
grabă în lăzi din placaj. În acele zile, planul de evacuare era deja pus
la punct. Odată cu armata, se pregăteau de evacuare miile de
refugiați din Rusia centrală, care scăpaseră din mâinile bolșevicilor
și se temeau de moarte să nu nimerească iar sub roșii. Chiar așa
spuneau – se temeau ca de moarte, și nu erau departe de adevăr. Au
rămas în viață doar puțini dintre cei care n-au reușit ulterior să
plece la Constantinopol.
Este interesant faptul că tema de studiu, dată de profesorul
Nikolski lui Soloviov în anul patru, a fost instalarea puterii sovietice
în Crimeea. La vremea aceea, Soloviov nu știa că avea să se ocupe
mai târziu de soarta generalului, dar se apropia încet, încet de
viitoarea sa lucrare importantă prin tematica abordată. Soloviov s-a
aplecat cu meticulozitate asupra problemei și a găsit în arhive câteva
fragmente din memoriile nepublicate. Ele au stat la baza lucrării lui
de an.
Mărturiile priveau mai ales Sevastopolul, prima rândunică
vestitoare a primăverii comuniste. Soloviov a descris cum au apărut
în oraș afișe care îi invitau pe toți foștii să se adune la circul orașului,
ca să li se găsească un loc de muncă. În ciuda eforturilor depuse,
viitorul cercetător n-a reușit să lămurească de ce roșiii aleseseră
tocmai circul. Să fi prevestit asta o victorie a absurdului împotriva
bunului-simț, să fi fost o aluzie la fiarele care se sfâșiau în arenele
din Antichitate, sau, pur și simplu, circul era singurul loc cunoscut
de bolșevici – fapt e că nimeni dintre foști n-a prevăzut ce se punea
la cale. Aceștia erau foștii care nu luptaseră, pentru că cei care
luptaseră se aflau deja la Constantinopol. Foștii contabili, secretare,
guvernante – aceștia, docili, s-au adunat în piața din fața circului.
Când piața s-a umplut, au înconjurat-o cu trupe și sârmă ghimpată.
Cei adunați erau așa de mulți, că nu aveau cum să stea jos. Câteva
mii de foști au așteptat în picioare în piață două zile și două nopți. În
cea de-a treia zi au fost duși în afara orașului și împușcați 31.
Acesta a fost doar începutul. Adunând date referitoare la toate
orașele Crimeii, Soloviov a ajuns la concluzia că în primele luni ale
puterii sovietice au fost executați în peninsulă în jur de 120 000 de
oameni, ceea ce depășea cu 15 000 cifrele date în enciclopedia lui
I.A. Ratsimor32. Erau diferențe considerabile în privința numărului
bătrânilor, al femeilor, al copiilor și al răniților.
Soloviov a elaborat lucrarea de an ca un profesionist, iar bogatul
material faptic a beneficiat de 102 note. La minusuri profesorul
Nikolski a trecut modul de susținere a lucrării, care i s-a părut prea
încărcat emoțional. El l-a rugat pe Soloviov să scoată întrebările
retorice, precum și pasajele care exprimau atitudinea cercetătorului
față de acțiunile roșiilor. Din punctul de vedere al profesorului, cele
mai elocvente au fost cifrele, nefiind nevoie de comentarii
suplimentare.
În anul cinci, Soloviov și-a întocmit lucrarea de diplomă cu tema
„Rolul pușcașilor letoni în Revoluția din Octombrie și pierderea
independenței Letoniei în anul 1939”, prezentând cele două
evenimente ca aflându-se într-un raport de cauză-efect, legate între
ele prin elemente ce țin de morală. Luptând de partea puciștilor,
pușcașii letoni au susținut, în opinia lui Soloviov, regimul care a

31 A se vedea Sapojnikov A., „Crimeea în toamna anului 1920“,

Ieșirea armatei ruse a generalului Vranghel din Crimeea, elaborare, redactare
științifică, prefață și comentarii S.V. Volkov, Moscova, 2003, p. 605.
(N. â.)
32 Ratsimor I.A., Enciclopedia Războiului Civil. A-K, p. 590. Ulterior a
reieșit că în articolul „Execuții“, la care trimite Soloviov, I.A.
Ratsimor i-a avut în vedere numai pe cei împușcați (cca 110 000 de
oameni). Pe cei înecați, sufocați și măcelăriți (cca 15 000 de oameni)
cercetătorul i-a specificat în articolul .Atrocități“. (N. a.)
înghițit după aceea și Letonia, și independența ei și pe ei înșiși. De
data asta, lucrarea n-a avut întrebări retorice. Au fost puține
comentarii.
În ciuda caracterului paradoxal al gândirii tânărului istoric (dar
poate tocmai datorită lui), profesorul Nikolski i-a publicat lucrarea 33.
La câteva luni după aceea, într-o publicație cu mare audiență din
Riga, a apărut o mică, dar pătimașă recenzie la articolul lui Soloviov,
semnată „Consiliul veteranilor”34. Autorii ei nu vedeau nicio
legătură între evenimentele în cauză și, la rândul lor, analizau o altă
variantă ca alternativă la cele întâmplate în anul 1939, potrivit căreia
evenimentele o luau pe alt făgaș. Ei vedeau viitorul ipotetic al
Letoniei în culorile cele mai luminoase.
Profesorul Nikolski, care a considerat necesar să intervină în
favoarea studentului său, a publicat un „Răspuns dat veteranilor din
Riga”35, începând cu o introducere teoretică, în care a argumentat
importanța factorului moral în istorie. În opinia cercetătorului,
declinul moral al statelor le-a lipsit de energia necesară pentru o
existență prosperă, le-a devastat pe dinăuntru și le-a transformat
într-un înveliș gol, smuls de prima rafală de vânt. În același context,
el a analizat decăderea marilor state din Antichitate (Grecia, Roma)
și din epoca nouă (URSS, SUA). Referindu-se la statele mai mici,
profesorul Nikolski a dat ca exemplu Polonia, care a încheiat un
tratat cu bolșevicii în 1920 și a fost înghițită de ei în 194536.

33 Trecut și prezent, 1996, nr. 1, pp. 35-78. (N. a.)

34 Unser Kampf, Riga, 1997, Bd. 273, S. 13-17. (N. a.)
35 Trecut și prezent, 1997, nr. 3, pp. 55-96. (N. a.)
36 Ca exemplu de previziune istorică, profesorul a dat aici scrisoarea
generalului Larionov către Pilsudsky. Scrisoarea conținea îndemnul
de a nu merge la compromis, date fiind posibilele consecințe
negative pentru Polonia. Este interesant că, exceptând detaliile,
 În același timp, fidel teoriei sale despre inexistența adevărului
absolut, profesorul a arătat că se poate vorbi numai despre o
tendință, și nu despre o regulă. Ca o excepție de la regulă, a dat
exemplul englezilor și americanilor, care au purtat în anul 1920
discuții separate, generalul Larionov nefiind informat, cu bolșevicii
și n-au avut de suferit după aceea. Deznodământul fericit pentru
englezi și americani a fost influențat în mod hotărâtor, după părerea
profesorului, de factorul distanță și de faptul că ambele state sunt
înconjurate de apă. Factorul geografic le-a permis să întârzie
intrarea în al Doilea Război Mondial până ce s-a limpezit oarecum
situația. În ambele cazuri – și aici Nikolski i-a dat apă la moară lui
Soloviov –, oceanul a jucat rolul hotărâtor.
De altfel, a recunoscut profesorul trăgând concluziile necesare, e
posibil ca modul în care vede el lucrurile să fie extrem de sumbru,
că, poate, Letoniei i s-a răpit un mare viitor național-socialist. În
opinia profesorului Nikolski, scepticismul său poate fi explicat prin
faptul că, în general, cei mai mulți istorici sunt oameni pesimiști,
fiindcă au de-a face frecvent cu morți. Istoria este o știință despre
morți, și-a încheiat în chip surprinzător eseul profesorul rus, în ea e
foarte puțin loc pentru oamenii vii.
Desigur, forma aforistică a expunerii era menită, în primul rând,
să sublinieze distanța luată față de materialul cercetat. Cu toate
acestea, observația profesorului a produs asupra lui Soloviov o
impresie de neșters. În vederea aspiranturii, a intrat la Institutul de
Istorie Rusă și se simțea destul de deprimat. Marmura marii săli de
conferințe, unde și-a dat examenul de admitere, îl ducea cu gândul
la o sală de disecție. În ceea ce privește personalitățile din istorie de
care trebuia să se ocupe, Soloviov se împăca doar cu ideea că

scenariul acestor consecințe a fost schițat de general destul de exact.

(N. a.)
fuseseră cândva oameni vii.
Plecarea aspirantului Kaliujnîi l-a salvat pe veci de criza
spirituală. Pe lângă tema științifică, admiratorul melancolic al
generalului i-a lăsat lui Soloviov problema răspunsului la întrebarea
de bază (de ce a rămas generalul în viață?) și o singură fișă
bibliografică, una singură, conținând – evident! – informațiile din
cartea lui A. Dupont. Citind cartea, Soloviov a găsit că tema este
interesantă și doar în mică măsură cercetată. În plus, generalul
Larionov era cât se poate de mort, tocmai bun pentru o cercetare
științifică. Chiar și cele mai severe reguli acceptau că se poate lucra
cu el.
Dar generalul nu era pur și simplu mort. În viață fiind, el, spre
deosebire de multe personalități din istorie, privea moartea ca pe un
fapt indispensabil vieții.
— Uitați-vă la ei, zicea el despre tot felul de personalități,
acționează ca și cum n-ar ști că îi așteaptă moartea.
Generalul știa că îl așteaptă moartea. Se pregătea pentru ea în
timp ce mărșăluia în zona subcarpatică sau inspecta posturile de
pază la Perekop. Mai târziu, când îi bătea cineva la ușă noaptea, îi
trecea întotdeauna prin minte că e moartea. Pe urmă, bătrân fiind, o
aștepta șezând pe dig, în scaunul său pliant. Se mira că întârzie atât
de mult, dar nu regreta acest lucru.
Odată, generalul s-a fotografiat într-un sicriu. Luând cu el un
fotograf, s-a dus la pompe funebre și a cerut permisiunea să
folosească puțin un sicriu. Nu l-au putut refuza. Generalul și-a
netezit cutele tunicii, s-a culcat în sicriu și, punându-și mâinile pe
piept, a închis ochii. În tăcerea alarmată a celor care se ocupau de
ritualul înmormântării, fotograful a făcut câteva fotografii. Cea mai
reușită dintre ele e aproape la fel de cunoscută ca fotografia făcută
pe dig. Ea apare în tot ce se publică despre general. Puțini știu că
fotografia a fost realizată în timpul vieții acestui om remarcabil.
Nebănuind până unde se poate merge cu ideile deștepte, unii
cercetători au remarcat absența semnelor morții din fotografie. Mai
mult decât atât, utilizând figura de stil îndeobște folosită în
asemenea ocazii, ei s-au exprimat așa: „generalul arată ca și cum ar
dormi”. În realitate, generalul nu dormea. Pe sub pleoapele mijite, el
urmărea reacția celor de față și își imagina ce ar zice ei în cazul
morții lui reale.
Este posibil să-i fi părut rău că nu avea să vadă propria
înmormântare și să fi hotărât să facă un fel de repetiție. Nu este
exclus ca genul ăsta de fapte să fi fost o încercare fie de a înșela
moartea (am murit demult, la ce bun mă mai cauți?), fie de a se
ascunde de ea. Da, generalul nu se ascunsese de moarte în anii
tinereții, dar la bătrânețe oamenii se schimbă…
Mai potrivită pare a fi o altă explicație, decurgând din relația
veche, intimă a generalului cu moartea. Nu au fost oare toate cele
întâmplate cu el un fel de joc amoros cu moartea sau – ceea ce e
întru totul plauzibil – un fel de a cocheta cu ea, cum fac bătrânii? Nu
putem da un răspuns precis la aceste întrebări, după cum nu putem
furniza certitudini despre viață și moarte în ceea ce privește soarta
cuiva. Se poate doar constata că în cele din urmă generalul s-a
întâlnit cu moartea. Când a fost nevoie, ea l-a găsit fără mari
strădanii.
Reflectând la tema morții în istoria generalului Larionov, Soloviov
se străduia să înțeleagă psihologia celui în a cărui profesie
disponibilitatea de a muri e cea dintâi și principala condiție. El
încerca să se pună în pielea omului aflat înaintea unei bătălii, când
acțiunile, gândurile și amintirile lui pot fi ultimele. Te poți obișnui
cu așa ceva? Se știe că, în seara din ajunul unei bătălii, generalul se
privea îndelung în oglinda de campanie, ca și cum încerca să-și
întipărească în minte chipul. Răsucindu-și ușurel mâna, părea că și-
o vede căzută în tranșeea din vecinătate. În asemenea seri, i se părea
un lucru exagerat faptul că părțile corpului nu pot exista separat.
Soloviov s-a întrebat, de asemenea, dacă în împrejurările
războiului e îndreptățit atașamentul față de cineva sau de ceva.
Prietenia în condiții de luptă este trăită cu acuitate, după cum la fel
de puternică e și pasiunea unora pentru război: simți că joci ultima
carte. E și motivul pentru care oamenii le trăiesc cu maximă
intensitate sau, dimpotrivă, renunță la ele definitiv.
Generalul a ales să-și scrie memoriile. El și-a prelungit viața
retrăindu-și trecutul, cu gândul cu nu avea să apuce ziua de mâine.
Și-a amintit simțind fizic atingerea mătăsii tapetelor din salon pe
care îi luneca umărul când se furișa, ca să nu-l vadă musafirii sau
vreun servitor intrat pe neașteptate (din dispoziția părinților) în
împărăția zecilor de lumânări, a trabucurilor și a ferestrelor înalte
până în tavan, larg deschise în ziua de Crăciun, dând spre
Petersburgul aflat în semiîntuneric. Generalul își amintea perfect că,
în ciuda regulilor obișnuite, ferestrele stăteau larg deschise. I s-au
întipărit atât de bine în minte, încât a continuat mult timp să creadă
că vine vremea caldă în ziua de Crăciun. Acum, amintindu-și de
asta, știa că se înșelase.
Generalul și-a amintit de serile dinaintea luptei și de ceva anume
în legătură cu asta: prima întâlnire cu plaja de la Ialta, descrisă în
detaliu în cartea de memorii dată publicității 37. Să lăsăm la o parte o
serie de amănunte și să ne oprim la momentele-cheie ale acestui
eveniment. Mai întâi de toate, pe copil îl uimise forța calmă a mării,
puterea valului înspumat, care se spărsese la picioarele lui și-l luase
cu el, de cum se apropiase de apă. Spre deosebire de cei ai casei, el
nu se speriase. Sărind pe mal, căzuse înadins chiar acolo unde se
spărgeau valurile, lăsând stihia să-i rostogolească trupșorul rozaliu.
De preaplinul senzațiilor, sărea, țipa și chiar făcuse pipi, urmărind

37 General Larionov, Schițe pentru autobiografie, pp. 52-58. (N. a.)

cum firișorul neobservat de nimeni dispare în valul agitat. Era anul
1887.
Din ziua aceea, plaja avea să ocupe un loc aparte în viața
copilului. În 1890 și după aceea, când împrejurările nu permiteau
întotdeauna să apară gol pe plajă, bucuria prilejuită de întâlnirea cu
marea era la fel de intensă. Întâmpina valurile cu un strigăt
victorios, așa cum făcuse și altădată, dar acum era stăpân pe sine,
faptele care îi marcaseră prima întâlnire cu stihia fiind de domeniul
trecutului.
În ciuda stilului ceremonios din secolul al XIX-lea, puteai și
atunci să răsufli liber, neîncorsetat de convenții. În anii aceia, când
rochia abia dacă se ridica puțin deasupra gleznei, iar la genunchi
goi nici nu puteai să visezi, să te dezbraci în pielea goală era într-un
fel mai simplu decât acum. Nu era ceva neobișnuit să vezi în satele
rusești țărani și moșieri scăldându-se în pielea goală, și în niciun caz
lumea nu-i privea ca dedându-se orgiilor38. Simplitatea moravurilor
se manifesta uneori și la cei care făceau plajă. Potrivit amintirilor
prințului P. Urusov, la începutul secolului XX, „oamenii obișnuiau
să înoate și să stea la plajă goi numai pe o proprietate privată”39.
Și totuși, obiceiul vacanței petrecute la plajă a venit din vestul
Europei, aducând cu ea și o serie de reguli. Cerința era să te îmbraci
într-un fel anume: nu în lenjeria de corp obișnuită, ci într-un costum
de plajă cu un model special – cu dungi și mulat pe corp. Neajunsul
lui era că, întocmai ca îmbrăcămintea din acea vreme, nu lăsa să se
vadă niciun loc descoperit.
Participând la lupte pe continentul european, generalului îi venea

38 A se vedea Volkov-Muromțev N., Tinerețea. De la Viazma la Feodosia,

Moscova, 1997, p. 88. (N. a.)
39 Urusov P., „Din amintirile unui timp dispărut“, în albumul
Crimeea. Feodosia, Moscova, 2002, p. 59. (N. a.)
mereu în minte plaja – umezeala sărată a vântului, mireasma abia
perceptibilă a tufelor de coarnă și legănarea ritmică a algelor pe
pietrele de lângă mal. Odată cu plecarea valului, algele reluau docil
forma pietrelor, așa cum părul scufundătorului, strălucitor de la apa
ce se scurgea, i se așeza pe cap ca o cască. Își amintea mirosul
pietrișului încins când cădeau pe el primele picături de ploaie,
auzea zgomotul specific plajei – zgomot înăbușit și parcă îndepărtat,
strigăte de copii, mingii lovite și freamătul valurilor rostogolite pe
țărm.
Plaja era pentru general locul unde triumfa viața, așa cum
câmpul de luptă era locul unde triumfa moartea. Nu este exclus ca
dorința lui de a vedea plaja (fie și de departe) să-l fi adus ani de-a
rândul pe dig – șezând picior peste picior în același scaun pliant,
sub umbrela crem, legănată de vânt. La plajă se uita doar din când
în când, cu corpul pe jumătate întors, dar asta îi procura o plăcere
de nedescris. Bucuria generalului era întunecată doar de două
lucruri.
Primul era venirea iernii, când, acoperită de zăpadă, plaja se
transforma într-un loc pustiu, deși menirea ei dintâi era să fie plină
de lume. Al doilea era faptul că muriseră de mult toți cei care îl
însoțeau la mare. Hipnotizat de atmosfera optimistă ce domnea pe
plajă, generalului nu-i trecea prin minte, la vremea aceea, că pot
muri oamenii alături de care ședea pe șezlong, destupa o sticlă cu
limonadă sau muta piesele de șah. Spre marea lui dezamăgire,
niciunul dintre aceia nu mai era în viață. E adevărat că nu muriseră
pe plajă (asta îi absolvea de oarece vină), dar muriseră, își zicea
generalul clătinând trist din cap. Putem constata acum, după atâta
amar de vreme, că nici el nu mai e în viață.
 4

La douăzeci de ani după moartea generalului, pe plaja Ialtei

apăru istoricul Soloviov. Prima lui întâlnire cu marea nu semăna
deloc cu evenimentele trăite în copilărie de Larionov. Soloviov era
bărbat în toată firea, așa că i se păru un lucru nelalocul lui să se
rostogolească în valuri ca un copil bezmetic. În afară de asta,
cunoștea din memoriile generalului ce i se întâmplase acestuia pe
plajă în copilărie, situație care îl punea în încurcătură: cum să-și
permită să facă exact ce își permisese cândva generalul Larionov?
Ar fi o încercare forțată, ar simți că repetă gesturile generalului. Ca
discipol al profesorului Nikolski, Soloviov considera că, în general,
evenimentele nu se repetă, pentru că niciodată nu se repetă
condițiile care le precedă. Să ne mai mirăm atunci că încercările de a
copia mecanic o acțiune sau alta din trecut întâmpinau opoziția
cercetătorului? Că le considera niște simulări ieftine?
Soloviov procedă altfel decât Larionov. Tânărul istoric scoase din
rucsac prosopul și-l întinse pe pietrișul cald la vremea înserării.
După ce își scoase șortul și maioul, le puse frumos pe prosop, se
îndreptă din șale și, brusc, își dădu seama că e dezbrăcat. Simți
vântul mângâietor al Ialtei trecându-i prin firișoarele de păr și pe
pielea goală nearsă de soare. Știa din auzite că așa stă lumea la plajă,
dar nu putu să-și stăpânească tremurul. Brațele i se lipiră instinctiv
de corp, spatele i se încovoie, picioarele i se împlântară în pietriș.
Venea pentru prima oară în viață la mare, dar nu numai atât: era
pentru prima oară la plajă.
Forțându-se să-și stăpânească tremurul, merse la apă cu
picioarele ca butucii. Pietrișul, lustruit de mare, i se păru uimitor de
dur și tăios sub tălpile goale. Înaintă cu picioarele îndoite pe
jumătate, șchiopătând când cu un picior, când cu celălalt, ținându-și
echilibrul cu brațele și mușcându-și disperat buza de jos. Mișcările
astea îl ajutară să răzbească până la locul strălucitor, unde se
spărgeau valurile. Se numește uscat doar în mod convențional – o
clipă de răgaz între valul care se duce și cel care vine. Chiar și în
clipa aceea locul e acoperit cu pietricele mărunte și nisip adus de
mare. E o plăcere să stai acolo.
Soloviov simți atingerea caldă ca laptele a apei și rămase
încremenit. Avusese aceeași senzație când atinsese buzele Lizei
Larionova. Cu picioarele intrate în apă până la glezne, Soloviov nu
mai știa care atingere îl emoționase mai mult. Se uită la cele două
vârtejuri mici de apă de la picioarele lui și simți că îl apucă
amețeala. Ca să nu cadă, făcu câțiva pași înainte. Acum, apa îi
ajungea la genunchi. În jurul lui valurile nu mai clocoteau, ci erau
mișcate de ceva necunoscut, aflat sub ele, așa cum joacă mușchii sub
piele. Marea, care se zvârcolea înaintea lui cu spumă și stropi, nu era
deloc agitată în locul unde se afla el, la câțiva pași de țărm. Îl
întâmpină pe Soloviov cu ritmul puternic al valurilor suind și
coborând, cu adâncul ei curios de liniștit. El se opri când apa îi
ajunse la piept. Soloviov nu știa să înoate.
După cum spuneam, la halta Kilometrul 715 nu existau bazine cu
apă. Fantezia adolescentului se hrănea cu aventurile pe mare
descrise în cărți și povestite în emisiunile radiofonice (radioul din
perete era singurul mijloc de informare din casa lui Soloviov). Halta
se afla pe uscat, nu avea cum să-i înfierbânte prea tare imaginația.
De ce nu se făcuse Soloviov marinar? Nici el nu putea răspunde la
această întrebare. Da, iubea nemăsurat de mult marea și tot ce era
legat de ea, și totuși… Explicația poate fi alta. Există oameni care au
darul contemplării, care nu se amestecă și nu creează evenimente,
zicându-și că acestea se petrec oricum, fără participarea lor. Ei
încearcă să le înțeleagă după ce s-au petrecut. Nu cumva atitudinea
asta față de lume poate face din unii oameni niște istorici adevărați?
Oricât ar fi de curios, contemplarea îi era proprie, într-o oarecare
măsură, și generalului Larionov. Poate că se manifesta într-un chip
aparte și nu dintr-odată, dar ne punem întrebarea: sunt mulți
generali care au darul contemplării? Nu, sunt puțini. Sarcinile unui
general vin în contradicție cu starea de contemplare. Dar, văzând că
ochii comandantului de oști sunt încețoșați, că în clocotul luptei
privirea îi încremenește în punctul cel mai îndepărtat din peisaj –
acolo unde nu mai zărește nici ariergarda inamicului –, deci văzând
toate astea, oricine se gândește că e om un contemplativ.
Așa gândeau și cei care îl însoțeau pe generalul Larionov în
campania din Crimeea, din anul 1920. El arăta cufundat în gânduri
în pauzele dintre bătălii, ca și în cursul lor, fapt remarcat de tovarășii
săi de luptă. Și nu de puține ori acesta devenea subiect de discuție.
Discuțiile erau, bineînțeles, confidențiale și apăreau numai în
mărturiile ulterioare ale participanților (generalul nu era omul care
să-ți dea atât de ușor prilejul să-l foarfeci), dar ele au existat, prin
urmare a existat și un motiv ca ele să apară.
Mulți dintre cei care avuseseră posibilitatea să-l urmărească în
timpul evenimentelor din anul 1920 aveau în minte imaginea unui
om dus pe gânduri și chiar ușor înstrăinat. Impresia era cu atât mai
neașteptată cu cât în niciuna dintre campaniile precedente nu
observaseră la el nimic de felul ăsta. Dimpotrivă: părea
întruchiparea omului de acțiune, hotărât în tot ce întreprinde. Erau
tocmai calitățile care îl făcuseră general.
Ca să fim drepți, nu toți își dăduseră seama de schimbarea
petrecută cu el. Astfel, o serie de memorialiști par a se bizui pe
impresiile lor de mai târziu și, subliniind cât de absent era generalul,
exagerează în mod evident gradul de intensitate al înstrăinării,
raportând-o la anul 1920. Unii acceptă fără prea multă convingere
interpretarea asta, probabil din politețe, spunând că, dată fiind
starea de spirit de mai târziu a generalului, nu pot nega că așa se
întâmplase și în 1920. Punând cap la cap mărturiile 40, constatăm că
în preajma anului 1920 purtarea generalului Larionov lăsa să se
întrevadă un anumit fel de înstrăinare. Cu trecerea anilor, atitudinea
lui contemplativă a căpătat accente puternice, și până la urmă
generalul a sfârșit prin a se gândi numai la mare.
Gândul ăsta ultim al generalului Larionov a devenit prima
obsesie a istoricului Soloviov, care l-a împiedicat însă să-și aleagă o
profesiune legată de mare. Cum era fire contemplativă, el se temea
că apropierea de mare îi poate provoca deziluzii, făcându-l să nu
mai iubească forța ei irezistibilă. Stând până la piept în apă, tânărul
cercetător începu să aibă îndoieli (putem să le numim oscilații, dată
fiind poziția lui instabilă), întrebându-se dacă nu cumva se află în
relații prea apropiate cu obiectul dragostei sale.
Pe lângă oscilațiile astea, absolut noi pentru el, Soloviov se
întrebă pentru a nu știu câta oară dacă alegerea (pentru plăcerea lui,
să zicem) temei științifice a fost corectă. Aceeași întrebare i-o pusese
la un moment dat profesorului Nikolski, când îi propusese pentru
prima dată să-și ia o temă în legătură cu uscatul, și nu cu apa.
— Omul începe să se analizeze pe sine înainte să aleagă o temă, îi
răspunsese enigmatic profesorul. Ai în vedere, tinere, că teme alese
la întâmplare nu există.
Vorbele ieșiseră din gura profesorului învăluite în fum de țigară,
și, fiind vădit înțelepte, ele avuseseră un rol hotărâtor în viața lui

40 Ca sinteză a lor a se vedea Blagoi V.V., „A lui prietenă,

îngândurarea...”, Factorul social, profesional și de vârstă în devenirea și
modificarea modelelor comportamentale, Culegere de articole sub
redactarea lui Iu.I. Behterev, Moscova, 1995, pp. 57-80. (N. a.) [,,A lui
prietenă, îngândurarea..— parafrazare a unui vers din Evgheni
Oneghin de Pușkin N. tr.]
Soloviov, determinându-l să nu-l bată atâta la cap pe profesor cu
marea și să se apuce cu pasiune de cercetarea unor evenimente
petrecute pe continent. Propunându-i-se ca în timpul aspiranturii să
studieze soarta generalului Larionov, Soloviov s-a dus din nou la
profesorul Nikolski și i-a pus vechea întrebare despre alegerea
temei. Bătrânul nu mai fuma, îi interziseseră doctorii. În rest,
răspunsul lui a fost același de acum câțiva ani.
„Mă analizez oare pe mine când cercetez soarta generalului
Larionov?” se întrebă Soloviov. Problema era dificilă. Simțind că
începe să înghețe în apă, el își dădu seama că nu avea suficient timp
s-o rezolve. În plus, statul nemișcat atrăgea atenția celor rămași pe
plajă. Soloviov hotărî să lase problema deschisă și se îndreptă încet
spre mal.
Stătuse mult în apă. Își studie pielea de găină pe corpul de
culoare albăstruie. Jena lui absurdă, care îl paralizase înainte să se
scalde, fu înlocuită pe drumul înapoi de niște mișcări automate, care
nu aveau nicio legătură cu mersul. Articulațiile îi erau înțepenite, și
doar printr-un efort de voință își târî trupul până la prosop. După ce
se șterse, Soloviov se simți mai bine. Nici apa mării, nici aerul nu
erau reci în seara aceea. „Cât de dăunătoare e lipsa de mișcare”, se
gândi Soloviov.
Soarele nu mai lumina plaja. La Ialta, soarele părăsește devreme
plajele înconjurate la vest de munți, apunând după culmile lor, dar
lumina lui dispersată se prelinge încă mult timp deasupra mării
liniștite, a cabinelor și a pescărușilor care ciugulesc coji de pepene.
După ora șase, plaja orașului arată neobișnuit. Culorile ei șterse
găzduiesc galbenul soarelui ascuns, așa cum sunt impregnate
fotografiile alb-negru ale plajelor din anii trecuți. „O fi plaja Ialtei pe
înserat, se întrebă Soloviov, o rămășiță din ce vedea micul Larionov?
Sau: n-o fi asta plaja văzută cu ochii micului Larionov după trecerea
atâtor decenii?”
 Soloviov uitase să-și ia cu el chiloții uscați, așa că își puse șortul
peste slipul ud. La urma urmelor, nu avea nici cea mai mică
experiență de turist venit pe plajă. După ce se așeză ca să-și încheie
sandalele, conturul slipului ud îi apăru la spate pe șort, asemeni
unei hârtii fotografice mototolite, dar el nu avea cum să-l vadă. Își
apucă rucsacul și o luă gânditor în direcția falezei.
Merse de-a lungul apei cu privirea înainte și brusc încetini pasul
vădit surprins. Chiar la capătul digului, într-un scaun (asemănător
celui văzut în fotografie), ședea cineva. O femeie. Doamna nu era
tânără, cu siguranță, deși distanța nu îi permitea lui Soloviov s-o
examineze în detaliu. Ședea nemișcată în stilul lui Larionov, picior
peste picior, iar briza îi mișca ușor poala rochiei lungi. De bună
seamă că femeia știa ce efect are o anumită poziție.
Prima pornire a lui Soloviov fu să se apropie de ea, dar nu se
mișcă din loc. Habar nu avea ce s-o întrebe sau cum să intre în vorbă
cu ea. Mai mult decât atât, nu avea idee cum să abordeze o astfel de
femeie. Trebuia să-i sărute mâna sau era suficient să se încline? Nu
era exclus ca în cazul de față să aibă succes dacă își lovește
voinicește tocurile unul de altul și își înclină ușor capul. Poate că
Soloviov s-ar fi hotărât la un moment dat să se apropie de
necunoscută, dar, ștergându-și mâinile de șort, descoperi că erau
ude. Urma slipului reușise să se facă bine văzută și în partea din față
a șortului. Arăta oricum necuviincios, în plus, șortul era ud, asta
excludea orice posibilitate de a face cunoștință. După ce oscilă o
clipă, Soloviov se repezi acasă să se schimbe.
Zbură pe scară, reuși s-o facă să nu scoată niciun sunet sub pașii
lui mărunți și iuți, în schimb, cheia alunecă pe tabla bătută în jurul
broaștei, scoțând un scrâșnet îngrozitor. După ce deschise ușa,
Soloviov azvârli rucsacul într-un colt, își scoase șortul și slipul și,
într-o secundă, ieși din casă îmbrăcat în pantaloni albi și uscați.
S-a grăbit degeaba. Văzu de pe mal că digul e pustiu. Continuă să
meargă din inerție, nepricepând cum reușise să plece atât de repede
o doamnă în vârstă și cu o rochie atât de lungă. Ba chiar cu scaun cu
tot. Nici nu mai era sigur că o văzuse. Soloviov se opri în loc. Era 2
august, ziua morții generalului Larionov. Data îi apăruse în minte la
fel de brusc cum apăruse necunoscuta pe dig. Oare chiar fusese
acolo? I-ar fi fost mai simplu lui Soloviov să califice apariția ei drept
o iluzie optică. Măcar nu-i părea atât de rău. Având în vedere data
evenimentului, Soloviov preferă, în cele din urmă, să-i dea o
explicație metafizică: era sufletul generalului care făcuse o vizită pe
dig.
Înainte să se întoarcă acasă, Soloviov decise să se plimbe pe
celebra faleză din Ialta. Începea să se însereze, pe faleză se
aprindeau primele felinare. Erau demodate, în stilul anilor ’30-’50,
cu abajurul bombat, cu flori pe ramuri stufoase din fontă. Fără a fi
un mare admirator al bizarului imperiu sovietic, Soloviov vădi
oarece interes pentru el, ba poate chiar simpatie. Construcțiile
durate în timpul imperiului, nesemănând cu nimic din lumea asta
și, în același timp, amintind de tot ce există în ea, îi supraviețuiseră.
Arătând ca niște bătrâne sălbăticite, pensiunile, casele de creație și
taberele de pionieri se iveau din când în când din verdeața falezei.
Erau ultimele clădiri care cunoșteau tainele odihnei sindicaliștilor,
doar ele mai păstrau amintirea bețiilor liniștite ale oțelarilor, a
glasurilor zglobii ale asistentelor de la proceduri și a orgasmelor
gâfâite ale activului de partid. Cei care se odihniseră din plin între
pereții ăștia trecuseră cu toții în neființă, după cum de pe faleza
Ialtei o luaseră în aceeași direcție milițienii în cămăși albe, încinse cu
curea, purtătorii de ordine și medalii în pantaloni sfidător de largi,
vânzătorii de mied, instructorii de pionieri, fanții, huliganii – toți cei
pe care îi observa cu coada ochiului generalul Larionov,
îmbătrânind puțin câte puțin.
Uitându-se la obiectele din epocile acelea, Soloviov tânjea adesea
după vremurile necunoscute lui, rămânând și el uimit de ce simte.
Nu dorea să fi trăit în acele vremuri, nu le considera nici bune, nici
măcar interesante, dar de tânjit tânjea. Tânărul se mira degeaba: era
vorba de dorul după ceva străin de el, de dorința de a-l avea, pentru
că îi lipsea tocmai ceea ce nu știuse niciodată că ar fi al său. Fără a fi
conștient de asta, Soloviov încerca sentimentul părintesc al
istoricului care înfiază un timp străin.
Mergea pe faleză și se uita cum se reflectă ea în marea calmă.
Firmele de neon, reclamele și felinarele tremurau în plină noapte pe
luciul apei încrețite, când și când șalupele le despicau siluetele
tremurânde în sunete stridente de karaoke. Sub copertine de pânză
îl așteptau vânzătorii de înghețată, de floricele și de brățări
fosforescente. De sub palmieri îi făceau semne fotografii cu maimuțe
apatice în zgardă. În fața fiecărui restaurant îl întâmpinau chelnerițe
în fuste negre și bluze albe ca zăpada, transparente. Îi plăcea sudul
fără doar și poate, dar tânărul avea și el rezervele lui. Nu intră în
niciun restaurant și nu-și cumpără brățară fosforescentă.
Intră, în schimb, în magazinul alimentar din centru și își cumpără
o bucată de salam uscat. După ce se gândi puțin, își mai cumpără
pâine, brânză, unt, măsline și două sticle de bere. Ocoli faleza în
drum spre casă și o luă pe o stradă paralelă, liniștită – strada Cehov.
Trecu pe lângă biserica luterană, pe lângă o clădire în stil maur, pe
lângă un magazin pentru adulți, tapetat cu hârtie roșie. Cum mai
avea puțin până să ajungă adult, el avu un moment de ezitare, dar
se stăpâni numaidecât și trecu pe lângă el. Socotea că e nedemn
pentru un istoric să frecventeze un asemenea stabiliment.
Odată ajuns acasă, se spălă mai întâi pe mâini. După zăpușeala
de afară, apa i se păru neașteptat de rece. Curgea pe țeavă cu o
presiune uimitoare pentru zona asta din sud – semăna cu cascada
Uchan-Su despre care Soloviov nu avea știință și la care fusese poftit
de câteva ori pe faleză. După ce se șterse pe mâini cu un prosop
găurit, se apucă să mănânce.
După baia în mare și plimbarea făcută, Soloviov avea o foame de
lup. Mâncă sendviș după sendviș și bău berea locală, neținută la
rece. Radioul transmitea reclamele urbei. Cutia cu o formă
imposibilă, groaznic de neagră pe peretele alb, te îmbia să cumperi
obiecte de dimensiuni uriașe („vindem blocuri-motor, prețuri
moderate”) care nu-și aveau locul, ca și ea, într-o stațiune. Vocea era
a unei femei în vârstă, cu un ușor accent al rușilor din sud. Cam așa
suna vocea radioului de acasă, de la halta Kilometrul 715. Rareori
(la ora de înviorare și la știrile de la centru), trecea fără jenă la
pronunția lui o neaccentuat ca a. Și de arătat arăta la fel – din
ebonită, grosolană. Ba vorbea, ba cânta, de tăcut nu tăcea defel.
Soloviov își începu dimineața cu o vizită la Consiliul Orășenesc.
Luându-și adeverința de aspirant, se duse în Piața Sovietskaia nr. 1.
La Direcția pentru Cultură îl primi o femeie grasă, placidă, cu sânii
mari. Ședea în fața lui Soloviov, cu pieptul revărsat pe mâinile ținute
pe masă. Cum stătea așa, temeinic așezată, te gândeai că poate asta
era poziția cucerită de cultură la Ialta, una împăciuitoristă. Uitând
frazele pregătite înainte, Soloviov expuse degajat scopul venirii lui.
Doamna cea grasă nu-l întrerupse. După ce își adună ideile în
minte, el îi povesti istoricul preocupărilor lui legate de viața
generalului și – în mod neașteptat pentru el – aminti de aspirantul
Kaliujnîi, a cărui indolență îi deschisese drumul spre aceste
cercetări.
Șefa culturii din Ialta știa să asculte. Ea primi explicațiile lui
Soloviov cu tot atâta bunăvoință pe cât de nemișcată stătea.
Zâmbetul reținut n-o părăsi o clipă. Când elocința oaspetelui secă
definitiv, ea îi dădu răspunsul venit, oricum, cu întârziere.
Din explicațiile ei rezulta că, o dată pe an, de ziua morții
generalului, vine la Ialta Nina Fiodorovna Akinfeeva – femeia care îl
îngrijise în ultimii lui ani de viață. Nina Fiodorovna vine pe dig
(funcționara își eliberă una din mâinile ca fierul de puternice și arătă
în direcția ferestrei) și șade acolo câteva ore în memoria generalului.
După aceea dispare într-o direcție necunoscută, pentru a se întoarce
din nou în oraș peste un an.
— Ziua morții generalului a fost ieri, zise femeia.
Sânul suspendat încremeni din nou pe mâna pusă sub el,
compensând parcă firea nestatornică a Akinfeevei. Soloviov se
întristă. El îi povesti interlocutoarei cum, aflându-se la câteva zeci de
metri de Nina Fiodorovna (ce nume simple au enigmele), nu riscase
să se apropie de ea cu petele de udătură de pe șort, cum alergase să
se schimbe și… De ciudă, tânărul își lovi genunchiul cu pumnul și
se scuză numaidecât. Și lovitura, și scuzele fură primite cu tot atâta
bunăvoință.
Lăsându-l pe tânărul din Petersburg să-și verse oful,
reprezentanta culturii din Ialta îi comunică următorul fapt
important: Akinfeeva N.F., în ciuda faptului că nu avea un domiciliu
stabil, o trecuse în spațiul locativ de la Ialta (26,2 m), la care nu
renunțase, pe fiica ei, Akinfeeva Zoia Ivanovna, născută în 1976,
necăsătorită, studentă la fără frecvență la Institutul Pedagogic din
Simferopol.
— Ivanovna e un patronimic de formă. Femeia grasă zâmbi.
Nimeni nu l-a văzut pe Ivan ăsta.
Judecând după tenul tuciuriu al copilei, se prea poate să nu fi
existat niciun Ivan. După o lungă tăcere plină de înțeles, șefa de la
cultură îi povesti lui Soloviov istoria familiei Akinfeev.
La începutul anilor ’70, în locuința comună a generalului
Larionov (cum adică, așa locuia generalul?) s-a mutat un nou
locatar, N.F. Akinfeeva. I-au dat camera din Fondul Locativ
Orășenesc și ordinul de repartiție a fost eliberat de Muzeul „A.P.
Cehov”, pe lista căruia figura Akinfeeva cu cererea de locuință. La
data instalării noii locatare, generalul era de mult văduv. Aici
povestitoarea făcu o scurtă pauză semnificativă.
Despre moartea soției generalului, pe la mijlocul anilor ’60,
Soloviov știa din cartea lui A. Dupont. Neavând informații detaliate
despre această femeie, cercetătoarea franceză o amintise doar în
treacăt. Tot în treacăt vorbise și despre fiul generalului, doamna
savant nereușind să dea de urma datelor despre soarta lui la vârsta
adultă. Despre soarta lui – doar câteva date – reușise să afle
bugetara de la Ialta. Privindu-l pe Soloviov fără să clipească, ea îi
aduse la cunoștință că unicul fiu al generalului căzuse în patima
beției și plecase de acasă. Ea nu-și aminti dacă băiatul căpătase mai
întâi darul beției și pe urmă plecase de acasă sau invers. Chiar și în
lipsa datelor precise privind cronologia faptelor, era clar pentru
povestitoare că ele existaseră, ambele emoționând-o la culme. Ea
încetă să zâmbească, se lăsă pe speteaza scaunului și își potrivi
mașinal, pe sub bluză, bretelele sutienului. Lui Soloviov i se păru că
se uită la un film vechi, doar că nu-și amintea sfârșitul.
La începutul anilor ’70, N.F. Akinfeeva avea în jur de patruzeci de
ani și trăia singură, ca și generalul. După ce se mutase în locuința
comună, Nina Fiodorovna aflase pe neașteptate care e sensul vieții
ei. Generalul devenise obiectul stimei și grijii ei, ocupându-i
gândurile, puterile și timpul. Se apucase să citească despre mișcarea
albilor, restrângându-și considerabil activitatea de cercetare legată
de Cehov, care fusese până atunci ocupația ei de căpătâi. Încet-încet,
colegii de muzeu ai Ninei Fiodorovna observaseră alarmați că A.P.
Cehov nu se mai afla în centrul preocupărilor ei.
Este greu de spus ce anume a determinat renașterea spirituală a
salariatei muzeului. Să fi avut aici vreun rol orgoliul (faptul că
locuia în aceeași casă cu marele om) sau, dimpotrivă, mila (cum să
stea marele om într-o locuință comună?)? Să fi fost forța de atracție
magnetică a generalului, care comandase cândva armate întregi și
care acum putea, bineînțeles, s-o supună voinței sale pe muzeografa
singură pe lume? Până la urmă, poate că fusese doar o intrigă de
alcov, dat fiind traiul în comun, așa cum înclinau să creadă o parte
dintre lucrătorii Muzeului „Cehov” (părerea era întărită de aluziile
la temperamentul imprevizibil al colegei lor). Trebuie totuși să
menționăm că alți funcționari din muzeu respingeau categoric
posibilitatea unor relații nelalocul lor cu bătrânul general. În cursul
unei dispute, izbucnită spontan, s-a făcut auzită și ipoteza că N.F.
Akinfeeva ar putea să aibă o asemenea relație și cu A.P. Cehov.
Faptul că legătura celor doi oameni singuri a fost pur platonică e
demonstrat indirect de următoarea întâmplare semnificativă: într-o
bună dimineață (asta s-a petrecut după un șir de ani de slujire
devotată a generalului), Nina Fiodorovna îl îmbrățișase pe cel care
constituia obiectul venerației sale și, Iară să spună un cuvânt, fugise
de acasă. Se întorsese după vreo trei săptămâni arătând de
nerecunoscut. Fața îi era plină de zgârieturi, iar hainele rupte.
Fugara respira greu. Adusese cu ea miros de pădure și de țigări
ieftine și carnetul de economii golit de bani. Generalul o primise
fără să-i pună vreo întrebare. După câteva săptămâni, printre hohote
sfâșietoare de plâns, îi mărturisise generalului că e însărcinată.
Generalul, care ședea în fotoliu, își ridicase uimit capul. În mâna
întinsă de el Nina Fiodorovna își pusese degetele tremurânde, și
Larionov i le ținuse strâns, fără să scoată o vorbă.
Nici cei de la muzeu, nici cei de la secția de cultură, unde se fuma
în draci, nu aflaseră prin ce încurcături trecuse Nina Fiodorovna în
zilele fugii sale. O lege a naturii, veche de când lumea, o îmboldise
pe funcționara de la muzeu să-și perpetueze specia, să se lase pradă
instinctului primar, pornirilor sălbatice. Direcția muzeului
considerase că era un caz fără precedent, care nu trebuie repetat.
Având în vedere însă că N.F. Akinfeeva rămăsese însărcinată la
limita vârstei fertile (în caracterizarea făcută de sindicat se sublinia
că e ultima șansă pentru tovarășa membră), i se acordase un ajutor
material în valoare de 75 de ruble. Funcționarei, ajunsă într-o stare
degradantă, i se înmânase și culegerea de versuri Piciorul de lemn a
directorului muzeului41. Ulterior, muzeul nu-și regretase fapta.
Când, după mulți ani, Akinfeeva părăsise Ialta într-o direcție
necunoscută, locul mamei în instituția de promovare a culturii
fusese ocupat de fiică.
Viața în locuința comună nu se schimbase. Nina Fiodorovna se
întorsese la obligațiile dinainte, luate de bunăvoie. În fiecare zi (dis-
de-dimineață, iar uneori și seara), ea îl însoțea pe general pe dig,
cărând scaunul pliant și cortul. După căderea întunericului se
dedica pregătirii cărții de memorii. Înainte vreme, generalul le scria
singur, dar după ce trecuse de optzeci de ani, când mâna încetase
să-l asculte, fusese nevoit să renunțe. Odată cu apariția în viața lui a
Ninei Fiodorovna, ajutorul lui de nădejde, generalul se apucase să-i
dicteze memoriile.
Chiar înainte să nască, Nina Fiodorovna îl întrebase pe general ce
nume să-i pună copilului.
— Zoia, îi zisese generalul.
Nu se știe dacă, în alegerea numelui, el avusese în vedere esența
optimistă a celor petrecute sau pur și simplu se orientase după
calendarul bisericesc. Femeia îl mai întrebase ce nume să-i dea
copilului dacă se naște băiat, dar generalul îi răspunsese că va fi
fetiță.
Câteva zile mai târziu o transportaseră la maternitate. După ce-i
indicase să ia de pe pervaz o iconiță a sfântului Panteleimon,
medicul-șef indicase să i se facă cezariană, dată fiind vârsta femeii.
În cele nouă luni ale sarcinii, Nina Fiodorovna se temuse de
complicațiile nașterii și, vai, temerile ei se adeveriseră.

41 Ursuliak G.V., Piciorul de lemn, Versuri din diferiți ani, Simferopol,

1971. (N. a.)
 Complicațiile fuseseră provocate de o pensă uitată în timpul
operației în burta pacientei. Trebuie să dăm totuși doctorilor ce-i al
lor: auzind vaietele în momentul rezecției abdomenului, din
multitudinea de cauze posibile ei o aleseseră pe cea corectă
(diagnosticul fusese pus de asistenta medicală care uitase pensa),
fapt care asigurase succesul celei de a doua operații.
Nina Fiodorovna ieșise din spital după vreo douăzeci de zile.
Când trecuse pragul locuinței în brațe cu Zoia, încinsă cu o panglică
roz, generalul nu mai era acolo. Murise.
Soloviov se uită în ochii adânci ai șefei de la cultură. Văzu în ei o
profundă cunoaștere a vieții culturale a orașului și disponibilitatea
de a împărtăși altora știința ei. Mai văzu multă compătimire pentru
soarta generalului Larionov și a celor din jurul său.
Interlocutoarea lui oftă adânc și-i zise în încheiere că influența
comitetului executiv orășenesc din Ialta asupra sorții oamenilor are
limitele ei.
 5

La amiază, Soloviov plecă la Muzeul „Cehov”. Îi luă o groază de

timp să urce străduța întortocheată, încinsă de soare. Trecea de pe
un trotuar pe altul ca să găsească puțină umbră. Suișul în pantă îi
amintea de munca științifică: din cât pricepuse până acum, văzuse
că nu urmează o linie dreaptă. Traiectoria ei este imprevizibilă, și ca
să te apuci s-o explici trebuie să recurgi la vreo sută de povești.
Orice cercetare seamănă cu mișcarea câinelui care adulmecă urmele.
Mișcarea e haotică (privită din afară), seamănă uneori cu o învârtire
în loc, dar e singurul drum posibil spre un rezultat. O cercetare are
nevoie ca ritmul ei propriu să fie corelat cu ritmul fenomenelor
studiate. Și dacă ele intră în rezonanță, dacă pulsează la fel,
cercetarea se încheie și începe soarta. Așa zicea profesorul Nikolski.
Soloviov dădu, în sfârșit, de locul pe care îl căuta. În fața lui se
deschidea o piațetă care, în cartierul cu clădiri îndesate una într-alta,
arăta ca un crater făcut de o explozie. În perimetrul ei era amplasat
un grup de statui monstruoase din bronz, reprezentând, în mintea
sculptorului, cele mai cunoscute personaje cehoviene. De fapt,
sculpturile nu păreau să aibă vreo legătură cu Cehov. Dând impresia
că le e jenă să se apropie prea mult de casa scriitorului, se
înghesuiau stinghere lângă copacii care încadrau piața.
Muzeul propriu-zis era format dintr-o clădire administrativă din
beton și o vilă elegantă de început de secol (casa lui Cehov). Odată
intrat în clădirea de beton, Soloviov ceru, întâmpinat de priviri
curioase, să vorbească cu Zoia Ivanovna. Sunară pe cineva la telefon.
În așteptarea Zoiei Ivanovna, Soloviov ieși să ia aer. După câteva
minute, se auzi zgomotul făcut de portița grădinii de la casa lui
Cehov și apăru de acolo o fată oacheșă. Nuanța ciocolatie a pielii și
părul întunecat nu lăsau nicio umbră de îndoială: era Zoia Ivanovna
în persoană. Tocmai patronimicul ei îi nedumerise pe cei de la
Consiliul Orășenesc. Zoia avea în ea ceva de mulatră, de
participantă la carnavalul de la Rio, de ființă din perioada de
început a civilizației. Și, în mod cert, nu avea nicio legătură cu
Cehov. Putea să joace cu brio într-un western. De pildă, în rolul fiicei
căpeteniei de indieni. Avea o figură impasibilă.
Prin rochia ei vaporoasă, aproape transparentă se zăreau toate
micile detalii ale lenjeriei intime, care îl tulburară pe tânărul
cercetător. El se apucă să-i povestească încurcat că studia viața
generalului Larionov, amintind, cine știe de ce, de aspirantul
Kaliujnîi. Supărat că-l luase gura pe dinainte, trecu brusc la analiza
erorilor din cartea lui A. Dupont și sfârși tot atât de brusc cu
răspunsul dat de profesorul Nikolski veteranilor letoni.
— Să vă arăt muzeul? îl întrebă scurt Zoia Ivanovna.
— Da, zise Soloviov.
O urmă pe Zoia (numai să nu-mi spuneți Ivanovna!), imitându-i
mașinal pasul ușor, ca al indienilor. Da’ de unde Ivanovna…
În casa lui Cehov era răcoare. Intrând aici din arșița labei,
Soloviov blagoslovi în gând literatura rusă. Îi trecu prin minte că
răcoarea din casă era izvorul renașterii literaturii naționale. Îi plăcu
fraza și i-o comunică Zoiei.
— Din păcate, ea atinse cu palma peretele, aici e răcoare nu
numai vara.
Zoia îi povesti că, iarna, nu puteau încălzi casa cum trebuie. O
făcuse un arhitect din Moscova, care, neștiind nimic despre clima
din Ialta, nu se pricepuse, probabil, să proiecteze ceva satisfăcător.
Degetele subțiri ale Zoiei alunecară frumos pe romburile tapetului.
În povestea Zoiei apărea pe fundal imaginea Rusiei nemărginite,
distrusă sistematic de Moscova. Tânărul din Petersburg era pentru
ea un ascultător atent, plin de bunăvoință.
 Turul casei cuprindea toate obiectele ce trebuiau văzute în
amănunțime. Soloviov trecu prin încăperile casei lui Cehov – chiar
și prin acelea care nu erau destinate vizitelor obișnuite. I se permise
să ridice receptorul telefonului în care răsunase cândva vocea lui
L.N. Tolstoi, când îl sunase pe Cehov din Gaspra. În dormitor atinse
așternutul marcat de spălătorie cu litere cusute A.C. Cu aerul unui
scamator care scoate din pălărie ultimul și cel mai frumos
porumbel, Zoia îl așeză lângă ea pe patul scriitorului. Așezat pe pat,
tot un exponat al muzeului, Soloviov aproape că uită de Cehov. Îl
tulburau la culme formele trupului tuciuriu al ghidului, zărite prin
albul rochiei.
După aceea ieșiră în grădină („am ieșit în grădină”, îi șopti
Soloviov). Ocolind bambusul sădit de Cehov, Zoia îl duse pe
vizitator la două bănci care făceau un unghi drept în capătul
grădinii și-i propuse, cu un gest prezidențial rezervat, să se așeze
fiecare pe câte o bancă, așa cum se procedează la tratative. Soloviov
îi comunică iar scopul venirii lui la Ialta – de data asta era mai calm,
vorbea răspicat.
Zoia îl asculta cu spatele aproape de speteaza băncii, dar fără s-o
atingă. Soloviov își aminti că așa obișnuiau cei de la școala de cădeți
să-și controleze ținuta dreaptă. Îi vorbi fetei și despre demersul său
la Consiliul Orășenesc al Ialtei, trecând, ce-i drept, sub tăcere
detaliile care o priveau personal. Când ajunse cu povestea la
întoarcerea Ninei Fiodorovna de la maternitate, Zoia îl întrerupse.
— Când mama și cu mine am venit acasă, din camera lui se
furase tot. Noul locatar ne-a întâmpinat în papucii generalului.
Pentru o fetiță abia născută, încinsă cu o panglică roz, Zoia
manifesta un simț al observației remarcabil.
În camera generalului se instalase familia Kozacenko. Nu erau
din Ialta. Nimeriseră pe „Riviera rusă” din niște locuri uitate de
Dumnezeu – ori din zona Ternopolului, ori din zona Lvovului. Era
puțin probabil ca viața dintr-un fund de provincie să-i determine s-o
ia din loc. N-o simțeau ca pe o povară. Pur și simplu, se întâmplase
ca Piotr Terentievici Kozacenko, specialist în apărare civilă, să se
îmbolnăvească de tuberculoză, boală nu prea des întâlnită la cei cu
profesia lui, mai frecventă la cei cu o viață boemă.
Aflat la tratament la Alupka, Piotr Terentievici aflase că Institutul
Vinului „Magaraci” din Ialta are nevoie urgentă de un specialist în
domeniul lui. Oferindu-și serviciile, îl acceptaseră pe loc și se
întorsese pe meleagurile sale ca funcționar la Institutul Vinului.
Familia lui P.T. Kozacenko fusese luată prin surprindere de noul său
loc de muncă. Soția lui Piotr Terentievici, Galina Artiomovna, era
uimită că soțul hotărâse de capul lui și a refuzat categoric să se
mute. În scena de familie care a urmat, ea s-a folosit de fiul lor,
Taras, și, arătând spre el, l-a acuzat pe Piotr Terentievici de
iresponsabilitate. Taras, în vârstă de zece ani, s-a uitat într-o parte, și
din ochii lui s-au rostogolit din belșug lacrimi tăcute.
În altă situație, probabil că Piotr Terentievici ar fi cedat (adică ar fi
cedat sigur), dar lupta iscată pe neașteptate pentru mutare i s-a
părut a fi o luptă pentru propria viață. El s-a arătat inflexibil, așa
cum nu era în general în relațiile cu soția. Sub ploaia zilnică a
blestemelor ei, s-a scos din toate evidențele în care figura, a
demisionat din vechea slujbă și, îngrijorat, își tot pipăia nodulii
limfatici de la subsuori.
Galina Artiomovna, care și înainte de călătoria soțului ei în
Crimeea (boala i-o lua cât se poate de în serios) se plângea în gând
de îndărătnicia lui, s-a îngrijorat. Cu ideea morții soțului o împăcase
speranța că va putea să păstreze locuința de serviciu, alocată lui ca
reprezentant al AC și, după cum se zvonea, și al altor câtorva
acronime. Temându-se de febra călătoriei care îl apucase, s-a
interesat pe furiș de drepturile ei asupra spațiului locativ și, cu
durere, s-a convins că, în cazul morții soțului, bunul imobiliar se
întoarce la stat. Drept urmare, Galina Artiomovna s-a înmuiat.
Morții i-a preferat plecarea.
Din partea Institutului „Magaraci”, familia Kozacenko a primit
numai o cameră într-un cămin. Supărat din această cauză, Piotr
Terentievici a început să caute sprijin la alte foruri și chiar a propus
să facă niște rapoarte despre cum le fermentează mintea celor din
instituția care îl primise. Forurile respective au reacționat destul de
moale. Potrivit informațiilor lucrătorilor cu muncă de răspundere cu
care comunica P.T. Kozacenko, numai tulburelul Massandra
fermenta la Institutul „Magaraci”. Oamenii de acolo nu aveau
frământări, erau cât se poate de calmi. Vigilența lui Piotr
Terentievici a fost recunoscută ca fiind meritorie și i-au stimulat-o
repartizându-i camera eliberată într-o locuință comună.
— Și uite așa s-au mutat la noi, oftă Zoia.
Își îndreptă rochia străvezie, și privirea lui Soloviov se opri fără
voie pe genunchii ei. Coroanele chiparoșilor din grădina lui Cehov
fremătară la cea dintâi adiere a serii.
Familia Kozacenko s-a mutat fără bagaje. Plecând în necunoscut,
își vânduseră mobila în Ternopolul natal. În camera spațioasă a
generalului au fost aduse numai trei paturi pliante, câteva ligheane
de diverse mărimi și un ficus cumpărat la talciocul din Ialta. Într-un
colț, departe de fereastră, sub un ștergar brodat, au atârnat portretul
poetului ucrainean T.G. Șevcenko (1814–1861). Le-a rămas mult
spațiu liber.
Senzația de spațiu gol era amplificată de faptul că, numai cu o zi
înainte de mutarea familiei Kozacenko, lucrurile generalului
fuseseră scoase de vecinul Ivan Mihailovici Kolpakov. Acesta a pus
stăpânire pe bunurile răposatului dând buzna cum fac soldații în
vreme de război. Într-o noapte, Ivan Mihailovici a dezlipit de pe ușa
generalului peticul de hârtie cu ștampilă și, cu complicitatea soției,
Kolpakova Ekaterina Ivanovna, a mutat în camera lui tot, până și
ochelarii generalului și cartea Piciorul de lemn de G.B. Ursuliak,
răsfoită cândva de acesta, la rugămintea Ninei Fiodorovna. A fost
complicat cu șifonierul de stejar cu vulturi bicefali în relief, pe care
Kolpakovii n-au avut putere să-l ridice. După un ceas și jumătate de
opinteli zadarnice (Ekaterina Ivanovna s-a ales cu un brânci în
spate), șifonierul, zgâlțâit zdravăn, a fost târât cu greu pe căpăcele
de plastic puse sub el. Ekaterina Ivanovna a dat bine cu mătura pe
podeaua camerei generalului.
Operațiunea întreprinsă de cei doi soți, profani în ale mutatului,
nu avea cum să nu fie descoperită, mai ales că, din pricina
dimensiunilor șifonierului, ușa cămăruței lor nu s-a mai închis,
lăsând să se vadă paturile unul lângă altul și pachetele cu cărți
necitite vreodată de Kolpakovi. Ultima încercare a Ekaterinei
Ivanovna de a șterge urmele nu putea induce în eroare pe nimeni.
Un funcționar vigilent de la Apărarea Civilă i-a prezentat lui
Kozacenko în detaliu toate cele întâmplate. Acuzându-i pe
Kolpakovi că și-au însușit bunuri – proprietate de stat –, Kozacenko
le-a comunicat că intenționează să informeze pe cei de la spațiu
despre prejudiciul adus. Kolpakov a procedat nediplomatic,
aplicându-i numaidecât un pumn în figură. Băiețelul Taras, care
stătea în ușa camerei, a început să plângă. La acuzația de însușire a
bunurilor – proprietate de stat – s-a adăugat acuzația de vătămare
corporală gravă.
I.M. Kolpakov s-a văzut pus într-o situație fără ieșire și s-a
îmbătat până n-a mai știut de el. Nu mică i-a fost mirarea când,
dimineață, l-a trezit chiar Piotr Terentievici cu un pahar de bere în
mână. Uitându-se la vânătaia în toate culorile curcubeului din jurul
ochiului vecinului, Kolpakov a crezut probabil că-l vizitează un
extraterestru și chiar a respins mâna întinsă cu paharul. Abia după ce
a băut berea și și-a revenit din spaima trasă, a fost în stare să-l
asculte pe Kozacenko.
 P.T. Kozacenko i-a dat să înțeleagă lui I.M. Kolpakov că afacerea
putea fi încheiată într-o altă variantă: lucrurile răposatului, de care
era ticsită camera Kolpakovilor – Kozacenko și-a mișcat brațul pe
deasupra bunurilor înstrăinate –, puteau să fie împărțite juma-juma
între părțile aflate în conflict. Șifonierul, ca obiect original, ar trebui
dat statului, ca să se evite scandalul. În afară de asta (aici, glasul lui
Kozacenko a căpătat tonul acuzator al procurorului), drept
compensație pentru maltratările cauzate, familia Kozacenko primea
cărțile generalului luate de Kolpakovi.
Kolpakov a acceptat fără o vorbă planul de acțiune. Lucrurile au
fost împărțite juma-juma, cărțile au intrat în posesia lui Kozacenko
(cu excepția culegerii Piciorul de lemn, al cărei titlu îl intrigase pe
Kolpakov), iar șifonierul urma să fie dat statului.
Statul s-a arătat mai întâi interesat, dar în cele din urmă a fost
nevoit să renunțe. Fiind introdus în apartamentul ticsit cu lucruri și
reparat cu destule modificări, șifonierul nu mai putea fi scos. S-a
constatat că, în zecile de ani ai puterii sovietice, ușa de la intrare se
micșorase. Kolpakov a refuzat să țină la el un obiect care împiedica
închiderea ușii și, după îndelungate tergiversări din partea lui Piotr
Terentievici (avea ce avea cu vulturii bicefali), șifonierul a fost cărat
la vechiul loc.
Mai complicată s-a dovedit a fi soarta cărții-trofeu. Când s-a
lămurit că printre cărțile generalului nu se găsește nicio ediție din
T.G. Șevcenko, P.T. Kozacenko și-a pierdut interesul pentru ele și le-a
dus, fără să-l vadă nimeni, la anticariat. Când Nina Fiodorovna s-a
întors și i-a întrebat insistent pe vecini unde sunt cărțile generalului,
el a tăcut încruntat. În cele din urmă, adevărul a ieșit la iveală și
Nina Fiodorovna s-a repezit la anticariat ca să răscumpere barem ce
mai rămăsese din ele. Din păcate, nu rămăseseră prea multe.
I.M. Kolpakov a încercat să citească niscaiva poezii din culegerea
Piciorul de lemn, dar l-au dezamăgit. Nefiind familiarizat cu teoria
versificației, n-a priceput de ce versurile sunt puse pe coloană 42. Tot
atât de străine i s-au părut și figurile de stil folosite de G.V. Ursuliak,
destul de simple, la drept vorbind. În fine, nu s-a putut dumiri de ce
ediția care îi căzuse în mână avea titlul ăsta. Fără să-l anunțe pe
Kozacenko, el a dus cartea la anticariat și, în felul ăsta, părea că s-a
încheiat istoria ei. Dar nu, fiindcă habent suafata libelli43.
Într-o bună zi, Ursuliak a trecut pe la anticariat și, văzând pe un
raft culegerea Piciorul de lemn, a citit dedicația. Era a lui. Directorul
și poetul G.V. Ursuliak a cumpărat propria carte și i-a dăruit-o din
nou Ninei Fiodorovna, spunându-i că fiecare om trebuie să aibă și
lucruri nevandabile. În general vorbind, acesta nu era primul caz de
când practica poezia: cumpăra uneori de la anticari câte o carte cu
semnătura lui și le-o dăruia celor care o aveau, dar n-o citeau, cu
dedicația „A doua oară”. Încă din pragul magazinului vedea în raft
culegerea Piciorul de lemn. Vânzătorii din anticariat erau la curent cu
strategia lui și acceptau bucuroși cartea.
— Zoia, închidem, strigă cineva dincolo de grădină.
— Închidem, zise tristă Zoia.
Deschise portița, așteptă să iasă oaspetele și o închise cu
zgomotul cunoscut lui Soloviov. Fără să scoată o vorbă, intră în
clădirea administrației. Rămas pe loc, tulburat, Soloviov se lipi de
portiță. Nu-l invitase să intre, nici măcar nu-și luase la revedere…
N-a vrut să fie insistent, n-a întrebat-o dacă poate s-o conducă
acasă, deși voia s-o însoțească. Pe de altă parte, nu i-ar fi plăcut ca
Zoia să-i ceară s-o conducă, i s-ar fi părut ciudat.
— Sunteți încă aici? întrebă Zoia fără să se arate mirată.
Soloviov dădu din cap afirmativ. Ieșiră. Zoia n-o luă spre treptele

42 Referitor la acest lucru, vezi Jirmunski V.M., Teoria versului,

Leningrad, 1975. (N. a.)
43 Cărțile au soarta lor (lat.). (N. tr.)
pe care coborâse Soloviov la muzeu venind dinspre piață. Ocoliră
clădirea administrației și ieșiră pe altă poartă, din dreptul căreia,
după câteva zigzaguri printre pavilioanele unui sanatoriu, începea o
alee pietonală.
— Ce s-a întâmplat cu memoriile pe care generalul i le-a dictat
Ninei Fiodorovna? întrebă Soloviov. Erau tot în camera generalului?
Fata ridică distrată din umeri.
— Probabil… În brambureala de atunci…
Coborâră spre râul Uchan-Su și, după ce merseră vreo cinci sute
de metri de-a lungul lui, se pomeniră pe un pod de piatră.
Sprijinindu-se cu brațele de balustradă, Zoia urmărea cum apa își
croiește neobosită drum spre mare printre bolovani și bușteni. Se
uită calmă la Soloviov.
— Sunt foarte importante memoriile pentru dumneavoastră?
— Da.
Pe malul opus se afla o mică piață. La propunerea Zoiei,
cumpărară un pepene verde și intrară în parcul din apropiere. După
ce se așeză pe bancă, Zoia scoase din gentuță un briceag elvețian.
Fata asta avea întotdeauna la îndemână lucrurile trebuincioase.
Soloviov tăie pepenele în două și puse o jumătate deoparte, pe
ambalajul de celofan. Din cea de a doua jumătate tăie frumos
semicercuri subțiri, le împărți în fragmente mici și le puse pe același
celofan. Se simțea bărbatul din el când mânuia briceagul, asta
exprimau ochii Zoiei urmărindu-i mâinile. Vedea și el că totul îi iese
ușor, ceea ce îl și miră puțin. Pepenele era cu adevărat dulce.
— Nu aveți drept de proprietate asupra bunurilor generalului?
Nu vi l-a transmis mama dumneavoastră?
— Oficial, ea n-a avut niciun drept.
— Cum de a continuat să locuiască împreună cu cei care…
— …au jefuit-o? Normal. Asta-i viața.
Viața a învățat-o să facă fată și altor situații. I-a fost greu Ninei
Fiodorovna să emită pretenții, ba chiar să se arate supărată. Putea
să-i înfrunte la tribunal pe cei care o ofensaseră, sau măcar pe
stradă, când îi întâlnea. Dar era legată de mâini și de picioare,
fiindcă dădea cu nasul de ei în fiecare zi, folosind în comun toaleta
și încurcând între ele castroanele cu supă în bucătăria comună.
Ninei Fiodorovna nu-i trecuse supărarea, mai degrabă i se tocise. Se
mai enerva când dădea peste unele lucruri mărunte ale generalului
(multe dintre ele primite în dar de la el) folosite de cele două
cupluri, dar, în mare, conflictul se stinsese.
Mai mult decât atât. Oricât ar părea de ciudat, când nu făcea
tratament, P.T. Kozacenko intra în vorbă cu ea. Așezat pe colțul lui
de masă din bucătărie, îi povestea Ninei Fiodorovna cum se
folosește masca de protecție în casă, cum se pune atela când ai de-a
face cu o fractură, despre injecțiile antibacteriene și despre acțiunea
vaporilor de clor asupra căilor respiratorii superioare. El, care
niciodată nu dăruise nimic nimănui, s-a trezit așa, din senin, să-i
dăruiască planul de evacuare a fabricii de produse din beton armat,
precum și macheta, făcută de mâna lui, a unei piese de siguranță la
ușa de incendiu. De ziua de naștere a Ninei Fiodorovna, chiar a vrut
să-i dea colecția lui de substanțe toxice, dar, aflând din întâmplare
de intenția soțului ei, Galina Artiomovna s-a opus categoric. În
treacăt fie spus, ea era la curent cu relația lor. Mai întâi, a tratat-o cu
ironie, dar a tăcut ca peștele. Părea că îi convine situația.
De fapt, o lăsau indiferentă preocupările profesionale care îl
frământau pe Piotr Terentievici. N-o impresiona nici cea mai
detaliată clasificare a gazelor care paralizează sistemul nervos, pe
care el o știa la perfecție, nici capacitatea lui de a stabili cu ochii
închiși tipul și dimensiunile unei măști de gaze. Poate că relația lui
cu Nina Fiodorovna, care îl asculta politicoasă, suplinea tocmai ceea
ce nu găsise specialistul în propria familie. Piotr Terentievici o
simpatiza pe Nina Fiodorovna și pentru sarcina ei apărută atât de
târziu, amintindu-i că el și Galina Artiomovna puteau să conceapă
un copil la cei aproape patruzeci de ani ai lor.
S-au schimbat niște lucruri în familia lor. Am fi putut spune
despre ei că s-au îndepărtat unul de altul, dacă ar fi fost apropiați
înainte. Dar nu fuseseră. Absorbit cu totul de boala sa (nu atât de
îngrozitoare, după cum i se păruse soției la început), Kozacenko,
după ce își încheia programul de lucru, colinda farmaciile din Ialta.
Compara prețurile medicamentelor, încercând de fiecare dată să
înțeleagă rostul adaosului comercial.
S-a întâmplat însă ca, într-una din seri, soția lui să fie ținta
provocărilor sexuale venite din partea lui I.M. Kolpakov, care, în
stare de ebrietate, a confundat-o cu propria soție. Cum Galina
Artiomovna nu s-a împotrivit defel, el a perseverat în greșeală,
făcând ce-i șoptea fantezia lui săracă. Din momentul acela,
Kolpakov a repetat greșeala cu regularitate, cu singura diferență că
Galina Artiomovna i-a sugerat de fiecare dată să fie mai insistent cu
micile lui explorări, la care ea nu se aștepta din partea specialistului
în AC.
Fără să bănuiască nimic, Piotr Terentievici își continua relația
platonică cu Nina Fiodorovna. I-a cerut să-i povestească piesa Livada
cu vișini, care i-a amintit de poezia lui favorită Sadok vâșnevii kolo
hatî44. Într-un rând, a rugat-o să-i arate Muzeul „Cehov”. Auzise
multe lucruri despre Cehov. În timp ce unchiul Vania Kolpakov
făcea dragoste cu soția lui Kozacenko, acesta din urmă vizita
cabinetul lui Cehov, împreună cu un grup de excursioniști. I-au curs
lacrimile când a auzit cum s-a luptat Cehov cu aceeași boală fatală
pe care o avea și el, și pentru o clipă a simțit că e chiar Cehov. Poate
că în adâncul sufletului său Piotr Terentievici a vrut să-i spună

44 Mica livadă cu vișini de lângă casa țărănească (ucr.). (N. tr.)

doctorului neamț: „Doktor, ich sterbe”45, dar nu văzuse în viața lui
doctori nemți și nici nu avea cum să dea de ei.
S-a gândit la moartea lui tot plimbându-se prin muzeu și a
hotărât să-și aranjeze niște funeralii cu muzică. Era singurul lucru
frumos pe care și-l putea permite. Și-a scris testamentul în care a
specificat că suma de 500 de ruble sovietice, pusă separat pe un
carnet de economii, era destinată cheltuielilor de înmormântare,
părându-i-se mai mult decât suficientă pentru muzica lui Chopin,
cântată sub cerul liber. Nu avea de gând să moară, dar ideea cu
funeraliile a dat vieții lui o notă de măreție tragică.
Modul în care i s-a curmat viața n-a fost deloc cehovian.
Întorcându-se într-una dintre zile la o oră nepotrivită, Piotr
Terentievici a văzut o scenă de amor revoltătoare, petrecută în patul lui.
Cuvintele i-au ieșit din gură chiar în momentul acela. Clocotind de
furie, s-a năpustit cu pumnii asupra lui Kolpakov, lovindu-l cu
putere. Fiind moleșit de băutură, Kolpakov a îndurat la început
loviturile, dar pe urmă și-a ieșit din fire și, fără să-și controleze
vorbele, l-a aruncat cât colo pe Kozacenko. Piotr Terentievici s-a
lovit cu ceafa de unul dintre capetele vulturului bicefal, sculptat pe
șifonier, pierzându-și cunoștința.
Doctorul de la salvare, sosit cam la vreo oră și jumătate după
anunțul telefonic, a constatat că traumatismul lui P.T. Kozacenko
este incompatibil cu viața. I.M. Kolpakov, molfăind cuvintele din
diagnostic, l-a înhățat pe doctor de guler și i-a cerut să răspundă la
obiect: e viu sau mort?
— Mort, a răspuns scurt doctorul și a plecat fără să-și ia rămas-
bun.
Prevăzător, Ivan Mihailovici a dus-o pe Galina Artiomovna la el
în cameră și a convins-o să nu pomenească de adevărata cauză a

45 Doctore, mor (germ.). (N. a.)

morții soțului ei, când avea să fie interogată de poliție. Culmea e că
femeia nu trebuia convinsă. Nu era sigură că Piotr Terentievici va
trăi mult, și îndoielile astea nu erau de azi, de ieri, așa că a
impresionat-o, poate, modul în care a murit, nu faptul în sine. În
mod neașteptat, Kolpakov, acum treaz de-a binelea, și-a demonstrat
calitățile de orator. Primele cuvinte pe care le-a rostit au nimerit
direct la țintă: i-a promis văduvei că se însoară cu ea.
Fără niciun fel de ezitări și fără cine știe ce nazuri, Galina
Artiomovna a venit în întâmpinarea dorinței lui. Cei doi le-au
comunicat polițiștilor sosiți la fața locului că Piotr Terentievici, slăbit
de boală, a avut amețeli. Galina Artiomovna și-a agitat mâinile ca să
arate cum a căzut leșinat soțul ei. Văduva neconsolată a fost așezată
pe patul aranjat, cu trei perne umflate, una peste alta, iar vecinilor li
s-a indicat s-o trateze cu valeriană. Într-un colț al odăii stătea în
picioare Taras, băiatul de paisprezece ani, și ținea în mâini capul
rupt al vulturului. Din ochii lui picurau încet lacrimi mari.
P.T. Kozacenko n-a fost înmormântat așa cum și-a dorit.
Descoperind cele 500 de ruble de care nu știa nimic, Galina
Artiomovna, revoltată la culme, l-a dus la groapă fără muzică, în
afară de Taras și de Galina Artiomovna, în urma sicriului au mers
Ivan Mihailovici, Nina Fiodorovna cu fetița ei mică, Zoia, și
reprezentantul unei organizații fără nume (când era întrebat, el își
ducea misterios un deget la gură). Mai târziu a reieșit că răposatul
Kozacenko avusese, cât trăise, strânse legături cu ea.
Această organizație s-a îngrijit de partea solemnă a
evenimentului: avându-se în vedere faptul că răposatul fusese
instalat în camera unui general al armatei albilor, moartea cauzată
lui Piotr Terentievici de vulturul bicefal a fost apreciată ca fiind
moartea unui erou cu convingeri antimonarhice. Pe mormântul lui
Kozacenko, necunoscutul a pus un trepied cu o stea și o
budionovkă46. Colegii de serviciu ai răposatului n-au fost prezenți.
Nu se știe de ce. Totuși, Institutul Vinului „Magaraci” a alocat
pentru parastas cincisprezece litri de vin, numai că Galina
Artiomovna a contramandat parastasul, toți cei cincisprezece litri
fiind băuți de I.M. Kolpakov, logodit cu ea în secret.
Kolpakov nu s-a grăbit deloc să facă cunoscut evenimentul. A
socotit, poate, că a trecut pericolul demascării faptei lui, sau că
prețul plătit ar fi prea mare. Fapt e că pur și simplu n-a mai pomenit
de făgăduiala făcută văduvei. Mai mult decât atât, au încetat să-l
intereseze până și micile bucurii sexuale care îl legau de Galina
Artiomovna. Relațiile s-au redus la scurte vizite, când Kolpakov se
dregea dimineața, după beție, cu spirtul medicinal rămas de la Piotr
Terentievici.
Într-o dimineață, s-a produs însă o altă scenă revoltătoare, care a
grăbit mult deznodământul. Așteptând ca Ivan Mihailovici să
elibereze lavoarul (el se spăla pe îndelete, făcând gargară, grohăind
și expectorând), văduva i-a reproșat zicându-i că mai au nevoie și
alții să se spele. Kolpakov a început să urle „Spală-te! Na, spală-te”,
și i-a aruncat în față apa dintr-o cană mare de tablă aflată la
îndemână. Apa era rece, dar curată.
Galina Artiomovna s-a simțit jignită și a cerut explicații, zicându-i
bădăranului că asemenea acte sunt inadmisibile și amintindu-i
totodată că-i promisese s-o ia în căsătorie. Ca să-i arate fără înconjur
ce crede despre ea, Ivan Mihailovici a dus-o pe femeia udă leoarcă la
oglindă și i-a sugerat să-și aducă aminte câți ani are de fapt. Omul
ăsta, care își încălcase promisiunea de a o lua de nevastă, i-a
recomandat să se gândească nu la căsătorie, ci la înmormântare.

46 Cască din postav ce făcea parte din uniforma Armatei Roșii. (N.
tr.)
Drept răspuns la amenințarea ei că va spune la poliție tot adevărul,
Kolpakov a izbucnit într-un râs homeric.
El a subapreciat-o pe Galina Artiomovna. E adevărat că ea nu s-a
dus la poliție. Ce să le spună polițiștilor după declarațiile elocvente
pe care le dăduse? Dar cuvântul „înmormântare” folosit de Ivan
Mihailovici a îndemnat-o să acționeze într-o direcție neașteptată.
După ce a chibzuit puțin, a hotărât să moară în aceeași zi cu ursitul
ei. În timpul cât l-a așteptat (nu era mare lucru să-l aștepte), Galina
Artiomovna a dizolvat în spirt substanțele toxice din colecția soțului
ei și, când Kolpakov a venit să se dreagă după băutură, cum îi era
obiceiul, i-a dat soluția preparată de ea. După câteva minute, Ivan
Mihailovici s-a sfârșit în brațele Ekaterinei Ivanovna, soția lui
legitimă, până la care a apucat să ajungă. Convinsă de eficacitatea
preparatului, Galina Artiomovna a băut tot ce mai rămăsese.
— Au fost înmormântați în gropi diferite, își încheie Zoia trista
poveste. Taras a rămas singur. Stă și acum în apartamentul nostru.
Cojile de pepene stăteau înșirate pe banca lor ca niște pene scurte
de despicat lemne, egale ca mărime. Soloviov le strânse frumos și le
duse la coșul aflat nu departe de ei (pentru ștersul mâinilor se găsi
imediat în gentuța Zoiei un pachet de batiste de hârtie). Mai
rămăsese exact o jumătate de pepene, pe care o puseră în hârtia de
celofan.
Ieșiră din parc și se îndreptară spre mare. În semiîntunericul serii,
semnalul farului lua tot mai mult forma unei raze care creștea în
lățime. Ritmul, în care apărea lumina lui, te făcea să aștepți atent
următorul flash, numărând secundele. Briza ușoară de seară te făcea
să-ți dai seama cât de cald fusese peste zi.
— Mâine am zi liberă, zise Zoia. Vreți să mergem la plajă?
— Nu știu să înot.
Soloviov vorbea ca unul care nu are nicio șansă să scape, ca un
bărbat fără experiență ajuns în patul unei femei pricepute în
dragoste.
— Vă învăț eu, promise Zoia după o pauză. Nu e deloc complicat.
Când se apropiară de casa Zoiei de pe strada Botkinskaia, se
întunecase de tot. Casa era o clădire cu etaj, cu ferestre ogivale
înalte. Uite deci unde a trăit generalul, își spuse în gând Soloviov.
De zidul acoperit cu viță-de-vie al casei se desprinse o siluetă, pe
care n-o observară în primul moment.
— Bună seara, Zoia Ivanovna. Am trecut… Am văzut că nu e
lumină la ferestre, și mi-am zis să aștept puțin.
Soloviov se uită la necunoscut în lumina felinarului. În fața lui
stătea un bărbat la vreo șaizeci de ani, într-o cămașă de culoare
deschisă, cu o croială semimilitară. Înfățișarea lui – de la pantalonii
călcați cu grijă până la părul pieptănat pe spate – aducea cu lustrul
de modă veche, pe care el și-l închipuia în Studebakere și Hispano-
Suize lăcuite, nicidecum în fluxul mașinilor care se vedeau la Ialta.
— E-n ordine, zise Zoia fără să se mire.
Făcu câțiva pași spre intrarea principală și, fără să se uite la
nimeni, adăugă:
— Noapte bună.
 6

Când, pe la zece dimineața, Soloviov și Zoia ajunseră la plajă,

acolo era deja plin de lume. Pășiră cu grijă peste brațe rășchirate,
nasuri acoperite și funduri ca de tablă strălucind de cremă. În
iarmarocul ăsta vedeai numai bucăți din corp, nu trupuri întregi.
Printr-un tertip, pe care îl credea uitat, Soloviov zări un loc liber
lângă un stâlp cu un colac de salvare. Cât să încapă două prosoape.
Era fără îndoială o victorie să găsească un colac de salvare. Îl avea la
îndemână dacă ajungea într-o situație critică.
Nu avu nevoie de el. În chip cu totul neașteptat pentru el, Zoia
avea calități înnăscute de profesor de înot. Intrară în apă, ea îi ceru
sever să stea pe burtă la suprafața apei. Când corpul lui neobișnuit
cu apa începu să se scufunde, Zoia îl ținu ușor, dar sigur, cu ambele
brațe. El se fâstâci văzând cum stă ca bebelușul pe brațele fetei, dar
recunoscu că e plăcut să înveți să înoți.
Ieșiră din apă și se strecurară cu grijă până la prosoapele lor. Zoia
se întinse pe spate, cu un braț de-a lungul corpului și cu celălalt
acoperindu-și ochii, ca să-i ferească de soare. Soloviov ședea cu
bărbia sprijinită pe genunchi, poziția fătului, ideală pentru un
observator. Plaja văzută la orele dimineții era ceva nou pentru
Soloviov și-i stârnea curiozitatea.
Îl interesau tătăroaicele care vindeau baclavale și sugiuc. Ele se
lăsau pe vine lângă cumpărători, scoteau de la brâu o foaie de
celofan și, vârându-și mâna în ea ca într-o mănușă, luau de pe
tarabă produsele orientale. Pe fețele lor luceau broboane mari de
sudoare. După ce se socoteau cu amatorii de baclavale, tătăroaicele
se ridicau ușurel, fără să arate că ar fi obosite, și își continuau
drumul pe pietrișul încins. Strigătele lor, abia estompate de
zgomotul valurilor, răsunau pe întregul întins al plajei,
amestecându-se cu strigătele vânzătorilor de cvas, de cola, de bere,
de plătică uscată și de șașlâk din moluște afumate.
Soloviov examina trupurile oamenilor eliberate de îmbrăcăminte,
neincomodate de nimic, expuse fără pic de jenă. Vedea voinici
musculoși, cu pielea de un cafeniu închis, culoare ideală, apropiată
de cea a altei rase, obținută prin statul neîntrerupt pe plajă. Bronzul
ăsta acoperea până și tatuajele făcute de mult timp. Se îndreptau
spre apă cu un mers aparte. Era mersul regilor plajei: cu un balans al
corpului și cu brațele ușor depărtate. Când ieșeau să se usuce, prin
slipul lipit se vedea bine sexul. Cunoscând ce efect are mersul lor,
regii plajei depărtau elasticul slipului cu două degete și, cu un pocnet
bine studiat, îi dădeau drumul. Slipul își pierdea imediat din forma
care evidenția excesiv anatomia. Date fiind meritele lor evidente,
regii plajei nu aveau nevoie de reclamă suplimentară.
Alături de ei – și în aceasta constă marea egalitate a celor de pe
plajă – leneveau posesoare de sâni veștezi, eliberați curajos de
sutiene, cu burți uriașe și picioare bătrâne diforme, cu vene ca niște
curmeie de tei întrețesute cu firișoare violete. Tot ce ar fi generat în
altă situație proteste, pe plajă părea acceptabil, nestârnind cine știe
ce indignare.
Soloviov se lăsă pe spate și se sprijini în coate. După ce se
convinse că ochii Zoiei sunt bine acoperiți cu mâna, începu s-o
studieze. De la subsuorile rase ale Zoiei, privirea îi alunecă pe
coapsele unite de linia subțire a bikinilor. Nu-și putu lua ochii de la
mișcarea abia perceptibilă, molatică a pântecului. Ridicând ochii,
întâlni privirea Zoiei și zâmbi surprins.
Când intrară din nou în apă, Zoia îi ceru să se întoarcă pe burtă și
să încerce să facă mișcările de broască (pe care i le arătase înainte).
Brațele puternice ale Zoiei, care îi susțineau mișcările de broască,
lunecau pe gâtul, pieptul și pântecul cursantului, atingându-i uneori
– la adâncime totul e posibil – cele mai sensibile puncte ale corpului.
Când Zoiei i se părea că mișcările lui Soloviov nu seamănă suficient
cu mișcările broaștei, se strecura sub el și, sincronizând ritmul
ambelor corpuri, îi arăta cum ar trebui să înoate. Cei de pe mal
urmăreau lecția cu un interes nedisimulat.
Metodele47 netradiționale, poate cam extravagante, ale Zoiei nu
puteau să nu dea roade. În urma eforturilor reciproce, Soloviov
înotă câțiva metri, încercând fantastica senzație de prima oară.
O astfel de senzație încercase în viața lui doar de două ori. Prima
dată i se întâmplase pe la șapte ani, când, după obositoarea lecție de
mers pe bicicletă (bunica, obosind să alerge după bicicletă, dăduse
drumul șeii), se pomeni că merge. I se întipărise pentru totdeauna în
minte cum își ținuse echilibrul: mersul în gol, lin, asemănător
planării, pârâitul conurilor de pin sub roată.
A doua senzație de felul acesta o încercase la sfârșitul
următorului ciclu de șapte ani. Era perioada când nu mai depindea
de ajutorul bunicii, situația era ceva mai delicată și nu avea legătură
cu mersul pe bicicletă. Nadejda Nikiforovna îi cenzura numai
sursele tipărite, în timp ce informațiile interzise se răspândeau și pe
cale orală. Colegii de clasă îi furnizau detalii despre relațiile între
sexe, i le prezentau însă în forma mecanică, îngrozitor de grosolană.
Educația lui în direcția asta avansa atât de unilateral și de haotic,
încât, având deja o imagine asupra esenței vieții sexuale, nu-i era
totuși clar, nu se știe de ce, că în urma actului sexual apar copiii.
Legătura acestor două fenomene s-a dovedit a fi o adevărată
surpriză, una neplăcută pentru el. Nu voia să asocieze evenimentul
atât de luminos și de așteptat, cum era apariția unui copil, cu
respingătoarele mișcări ritmice pe care i le arătau în hohote de râs

47 A se vedea Tihlidis G.P., Curs pentru tânărul înotător, Odessa, 1981.

(N. a.)
colegii de clasă. Nu este exclus ca în adâncul sufletului său,
îndrăgostit platonic de Nadejda Nikiforovna, să se fi încăpățânat să-i
creadă. O judecată la rece a lucrurilor îi șoptea învățăcelului
Soloviov că pe calea asta nu-i era sortit să aibă copii cu Nadejda
Nikiforovna.
Zguduit de această descoperire, la una dintre ședințele de la
școală, Soloviov și-i imaginase pe toți părinții prezenți, luați pe rând
unul câte unul, născându-i pe colegii lui de clasă. Mergând mai
departe cu imaginația, și-i închipuise în același fel pe profesorii de la
școală, inclusiv pe directoare („Viii”48 era porecla ei), o femeie
masivă care nu zâmbea niciodată, cu niște cozi complicat aranjate pe
cap. Bazându-se pe faptul că aveau copii, Soloviov a ajuns la
concluzia de netăgăduit că fiecare dintre ei se ocupase cu asta – cel
puțin o dată în viață. Inclusiv directoarea, deși îi venea greu să
creadă așa ceva. Dacă, în ceea ce privește restul profesorilor, scenele
de acuplare i se conturau mai mult sau mai puțin în minte, în
privința directoarei, fantezia lui Soloviov se dovedea a fi
neputincioasă. Îl liniștea doar gândul că înfiorătorul eveniment
avusese loc numai o dată și că nu avea să se mai repete.
După ce a epuizat sursele de informare directă din anturajul său,
le-a abandonat, atenția fiindu-i atrasă de persoanele ale căror
portrete atârnate pe pereții clasei îl priveau de ani buni. Produs al
perioadei sovietice târzii, Soloviov n-a dispus de o ofertă prea mare.
Portretul din centru, cel mai mare din clasă, era al lui V.I. Ulianov
(Lenin). Tocmai el i-a atras atenția adolescentului.
Ca să-l apropie pe Lenin de soția lui, N.K. Krupskaia, care ocupa
în panteon un loc modest, între A.V. Lunacearski și A.S. Makarenko,

48 Personaj din infern în mitologia slavă răsăriteană, ai cărui ochi

sunt acoperiți de pleoape și gene imense, pe care nu le poate ridica
fără ajutor și a cărui privire ucide. (N. tr.)
a trebuit să-și întoarcă întruna capul de la unul la altul. Ori fantezia
lui Soloviov și-a luat o pauză de odihnă, ori îngemănarea imaginilor
aflate la distanță a avut un efect optic, nu se știe precis, dar tabloul
final a ieșit ceva mai expresiv decât cel cu directoarea.
— Lenin a avut copii? s-a pomenit întrebând Soloviov la ora de
biologie.
— N-a avut, a zis profesoara. Asta te-ai găsit să întrebi la lecția
despre amfibii?
— Da, a răspuns Soloviov.
Profilul basedowian al Nadejdei Krupskaia și partenerul ei cu
mișcări mici și nervoase, puși alături, semănau clar la înfățișare cu o
amfibie49. De bună seamă că nu aveau copii, fiindcă erau pur și
simplu scârbiți unul de altul.
Cu Karl Marx s-a încheiat perioada portretelor. Oricât s-a luptat
Soloviov, acesta se cupla în imaginația lui numai cu Friedrich
Engels. Neștiind că o astfel de alianță era posibilă, tânărul i-a lăsat
pe fondatori în plata Domnului.
Soloviov a avut prima experiență „de cuplu” la stația Kilometrul
715. Dacă avem în vedere circumstanțele vieții lui, nu era ceva
neașteptat. Mai tot ce s-a întâmplat cu el în perioada adolescenței
era legat într-un fel sau altul de halta asta. Excepție au făcut numai
relațiile lui cu Nadejda Nikiforovna și cu școala: și una, și cealaltă se
aflau la o oră și jumătate de mers pe jos de la casa lui. Este de la sine
înțeles că experiența delicată, despre care e vorba, nu putea fi
dobândită nici la școală, nici – cu atât mai mult – la biblioteca
Nadejdei Nikiforovna. Ea a fost dobândită în casa lui Soloviov.
Casa era o construcție destul de veche, se compunea dintr-o
săliță, o bucătărie și două odăi mici care răspundeau în ea.

49 Spre comparație, Viața animalelor, voi. 5, Amfibieni. Reptile, red. A.G.

Bannikov, Moscova, 1985, pp. 52-107. (N. a.)
Ferestrele camerelor dădeau spre rambleul de cale ferată acoperit cu
iarbă, care în locul acela nu era înalt. După moartea mamei,
Soloviov, care locuise în aceeași odaie cu bunica, s-a mutat în odaia
răposatei. A făcut asta din nevoia inconștientă de a umple golul
lăsat de mama sa. Datorită faptului că stătea în camera ei, că dormea
în patul ei și că scândurile dușumelei scârțâiau, nu i se mai părea că
plecarea ei e chiar fără întoarcere. În fine, în afară de Soloviov și
bunica lui, golul din odaie mai era umplut și de Liza Larionova, care
a început să treacă pe acolo.
Liza venea și înainte la Soloviovi. În toată stația Kilometrul 715,
ea era singura de aceeași vârstă cu Soloviov, alți copii nu mai erau.
După ce se întorcea de la școală cu Soloviov, ea se ducea acasă să
mănânce și după o oră își făcea apariția la ei. Își făceau împreună
lecțiile. Liza asculta de părerile lui Soloviov când rezolvau
problemele, nu-l contrazicea aproape niciodată. Când Soloviov
întâmpina dificultăți, ea îi sugera cu sfială – adesea sub formă de
întrebare – calea corectă de rezolvare. Câteodată, lui i se părea că și
atunci când el nu avea dreptate, ea, ca să nu-l jignească, scria în caiet
ce scria și el. Fără nicio îndoială că pentru Liza adevărul nu era un
scop în sine.
Liza putea să ajungă premianta clasei, cum i se zicea în alte
vremuri. Avea o minte limpede, dar, pentru o carieră de premiantă
(ca, de altfel, în orice carieră), Lizei îi lipsea o însușire esențială:
ambiția.
Mersul lor împreună în pas de marș la școală și de la școală
înapoi nu însemna mai mult decât o relație obișnuită a doi copii
vecini. Cel puțin, la început. Au mers împreună din clasa întâi,
fiindcă, în opinia părinților, erau mai în siguranță, în familiile lipsite
de bărbați (Liza locuia cu mama ei), cuvântul „siguranță” avea o
greutate deosebită.
Micul Soloviov se jena să meargă la școală cu Liza. Îl supăra la
culme faptul că erau numiți „logodnic” și „logodnică”, lucru destul
de obișnuit în astfel de situații. Felul ăsta de a-i tachina era cu atât
mai jignitor pentru Soloviov cu cât, în secret, o considera logodnica
lui pe Nadejda Nikiforovna. În momentul când se apropiau de
școală, de fiecare dată, Soloviov se depărta mult de cea cu care părea
că venise. Viitorul istoric se răsucea în loc, rămânea în urmă și se
scălămbăia în spatele Lizei – într-un cuvânt, părea că nici n-o
cunoaște, cu toate că la întoarcere mergeau împreună.
Soloviov era neîndurător cu Liza în prezența Nadejdei
Nikiforovna. Ce-i drept, nu făcea nimic din ceea ce putea fi
considerat ca nefiind comme il faut: știa că aleasa lui nu putea să
sufere năzbâtiile. La bibliotecă, Liza trebuia să-i suporte privirea
înghețată și răspunsurile scurte, scrâșnite. Spre necazul lui Soloviov,
Nadejda Nikiforovna nu înțelegea cât zel pune băiatul în ce face de
dragul ei. Din când în când, se adresa chiar ea Lizei. Oricât ar părea
de ciudat, fetița era o cititoare asiduă a cărților din dulapul Nadejdei
Nikiforovna, în ciuda faptului că pentru ea alegerea lor nu se făcea
la fel de solemn. Citea mult, poate mai mult decât Soloviov.
Pe la paisprezece ani, Liza s-a transformat într-o fată drăguță și
zveltă. Nu era nici premiantă, nicio mare frumusețe, înzestrată de
natură cu trăsături regulate care nu frapau, cu păr de culoarea
grâului și ochi cenușii, putea să-și aleagă un stil dintr-o mulțime de
stiluri. Dacă s-ar fi hotărât să devină frumoasă, desenul discret al
trăsăturilor ar fi dat chipului ei acea ușoară notă impresionistă care
lipsește figurilor strălucitoare. Dar asta nu s-a întâmplat.
A spune că Liza nu voia să devină frumoasă n-ar fi corect. Asta ar
presupune o voință direcționată cumva, o atitudine conștientă
adoptată de ea în chestiunea frumuseții. Liza se comporta ca și cum
această problemă nu exista pentru ea. Cum știau că Liza e fată
săracă, colegele îi ofereau cosmeticele lor, dar ea le refuza politicos.
Spre deosebire de celelalte fete care sclipeau în toate culorile
fardurilor ce se puteau găsi într-o provincie rusească, Liza nu se
bucura de atenția colegilor de clasă la reuniunile școlare, aceștia
preferându-le pe cele cu o înfățișare misterioasă, arătând a ființe
venite de pe altă planetă din cauza culorii violete din jurul ochilor.
Cu ele dansau istovitoarele dansuri lente.
Într-o zi, cu gândul la dansurile astea, și numai după ce și-au
făcut împreună temele (ocupație nu foarte excitantă), Soloviov a
simțit erecția ca pe o arsură și, lucru surprinzător pentru el, s-a lipit
cu tot trupul de Liza. Surprinzător nu era faptul că nu-și imaginase
o astfel de posibilitate. Dimpotrivă: noaptea, când din odaia vecină
începea să se audă sforăitul bunicii, tabloul îi apărea cu toate
detaliile. Își simțea mâinile ca fiind ale Lizei și, încercând plăcere
amestecată cu rușine, sentiment vechi de când lumea, semănând cu
trezirea din inocență, încremenea pe cearșaful umed. Surpriza
consta în faptul că nu se gândise niciodată ca vreuna dintre
fanteziile lui erotice să se petreacă în realitate, și totuși s-a petrecut.
Putea Soloviov să-și învingă pornirea provocată de excitație? În
anumite condiții – da. De exemplu, dacă era în casă bunica lui. Dar
în momentul acela lipsea.
Simțind cum tremură, Soloviov a luat palma Lizei și a apăsat-o pe
pantalonii de sport umflați. Fiindcă ce se petrecea era interzis,
fiindcă se contopeau două ființe atât de opuse (lui i se părea că
tocmai opoziția asta radicală genera interdicția fermă), aproape că
și-a pierdut cunoștința. În stropul de conștiință rămas treaz, pulsa
gândul de a-i atinge Lizei tot ce e mai tainic pe lume. Niciodată
după aceea nu l-a tulburat în asemenea măsură deosebirea dintre
sexe: acest fel de unire a opuselor avea să i se pară la maturitate un
fapt banal, dar, într-o abordare dialectică, inevitabil. Ceea ce i se
păruse cândva atât de ascuns și de inaccesibil, s-a dovedit a nu fi în
realitate chiar obiectul cel mai solicitat. Încredințându-l Lizei atât de
insistent, viitorul cercetător nu-i cunoștea încă rolul în istoria
culturii, dar și al istoriei în ansamblu. El acționa fără a se gândi prea
mult la predecesori.
Stând lipită de Soloviov, Liza se uita la el cu o privire liniștită și
ușor mirată. Ca și în cazul temelor pentru acasă, numai ea părea că
știe rezolvarea corectă. Și, într-adevăr, o știa. Liza i-a atins ușurel
buzele cu buzele ei și și-a pus capul pe umărul lui. Prinzând curaj, el
și-a vârât mâna sub bluza ei. I-a atins spatele, pântecul și ce era mai
jos.
N-a reușit să desfacă niciuna dintre copcile ascunse sub bluză.
Le-a desfăcut Liza și pe urmă și-a scos restul hainelor. L-a dus pe
Soloviov de mână și s-a întins docilă pe pat. Pe durata întregii scene,
el n-a scos o vorbă. Liza știa că Soloviov avea un tremur natural, și
numai după mișcările lui spasmodice (singurul lucru pe care el
reușise să-l ducă la capăt fusese să se dezbrace), Liza a ghicit ce se
așteaptă la o adică de la ea. De fapt, n-a fost nevoie de prea multă
perspicacitate.
Însoțit de scârțâitul disperat al arcurilor (scârțâitul reda întocmai
starea trupului său), el s-a cățărat pe Liza și a încremenit.
Neîndrăznind să facă imediat mișcarea de unire a celor două
trupuri, nu știa cum să procedeze în continuare. Liza a luat și acum
totul în mâinile ei. El a înțeles direcția în care e condus și, ca un
sportiv neobosit, a început să execute mișcările scârboase arătate de
colegii de clasă. După câteva clipe a simțit orgasmul. Era prima dată
cu o femeie. Și era o senzație mult mai puternică decât plăcerea
mersului pe bicicletă.
Soloviov s-a mirat că nu vede sânge. Când, după plecarea Lizei, a
cercetat petele de pe cearșaf, n-a descoperit nimic care să aducă a
sânge. Nu i-a trecut prin minte că Liza nu mai e fată mare. Soloviov
știa cum își petrece ea timpul minut cu minut. Îi cunoștea bine
anturajul. De fapt, el era anturajul.
Trebuia să fie sânge, o știau toți la stația Kilometrul 715. Până și
Nadejda Nikiforovna, care trecea prin cuțitul cenzurii orice referire
la viața sexuală, informația despre sânge ca rezultat al primei nopți
conjugale a lăsat-o netulburată. O oprea, probabil, de la gestul
necruțător gândul că, pentru cine intenționează să aibă o legătură
sexuală, prezența sângelui putea fi un serios factor restrictiv. În
cazul unei evoluții în rău a evenimentelor, adică în cazul intrării în
relația respectivă, posibila absență a sângelui l-ar fi dezamăgit, în
opinia Nadejdei Nikiforovna, pe cel care făcea obiectul pasiunii și l-
ar fi reținut de la repetarea încercărilor.
Spre liniștea lui Soloviov cel dornic de sânge, cu ocazia unuia
dintre cursurile următoare de amor, cearșaful s-a înroșit. Asta s-a
întâmplat, în lipsa bunicii, la cea de a treia sau a patra întâlnire.
Până atunci – Soloviov nu înțelegea ce se petrece din lipsă de
experiență –, contactul lor însemnase doar mișcări spasmodice,
haotice. Când însă inevitabilul s-a produs, a curs atât de mult sânge,
încât cearșaful a trebuit spălat degrabă. Soloviov a adus de la
fântână apă rece ca gheața, iar Liza a spălat cearșaful, suflând mereu
în mâinile înțepenite: n-au avut timp să încălzească apa. Cum n-au
putut să usuce cearșaful ziua, au fost nevoiți să-l aștearnă ud pe pat.
Abia noaptea, când a auzit sforăitul bunicii, Soloviov a întins
cearșaful pe două scaune, iar el a dormit pe plapumă, învelindu-se
cu scurta.
Jocul lor amoros a continuat cu regularitate. Bunica pleca rar, se
duceau din când în când acasă la Liza, când, bineînțeles, nu era
nimeni acolo. Treaba era complicată, fiindcă apariția mamei Lizei,
revizor de cale ferată, era imprevizibilă. Durata reviziilor depindea
de gradul de oboseală al femeii, de starea ei sufletească și de ceva
principii înalte, a căror esență era cunoscută numai inițiaților 50. Nici

50 A se vedea Grigorianț K.K., Cartea de căpătâi a revizorului de cale ferată,

Perm, 1957. (N. a.)
Liza, și cu atât mai puțin Soloviov, nu se numărau printre ei, așa
încât s-au aflat de câteva ori pe marginea prăpastiei încercând să
facă dragoste. I-a salvat zgomotul găleții goale așezate de ei lângă
portiță. Metoda nu era deloc sigură, iar alt mijloc prin care să atragă
atenția nu aveau. S-au întors iar la casa Soloviovilor.
Soloviov și Liza, copii de feroviari, au hotărât să folosească la
maximum calea ferată – apropo, azi e adesea subapreciată.
Cunoscând la perfecție orarul trenurilor de călători și de marfa, ei
au descoperit fără greutate că, de câteva ori pe zi, garniturile treceau
aproape neîntrerupt prin stație. În cazul cel mai fericit, trenurile
treceau în ambele direcții în zece-douăsprezece minute. Absolut
suficient pentru o partidă scurtă, dar furtunoasă. Zgomotul trenului
înghițea orice sunet. În primul rând, trosnetul arcurilor. Bunica lui
Soloviov nu avea obiceiul să intre în odaie în timpul lecțiilor de
amor, iar, în situațiile de urgență, cursanții foloseau pentru scurt
timp cârligul de la ușă.
Referitor la sunete. Bagajul cunoștințelor lui Soloviov cu privire la
componenta feminină a sexului nu se limita la sânge. Când și-a
început viața sexuală, știa ceva și despre gemete. Așa cum le
interpretau colegii de clasă, gemetele erau mai puțin atractive decât
mișcările. Împărțirea rolurilor pe sexe, așa cum o învățase de la ei,
nu se potrivea cu practica, fiindcă Liza nu răspundea cu gemete de
femeie la mișcările lui de bărbat. Fiind la un moment dat asigurat de
colegii de clasă că una duce garantat la cealaltă, Soloviov s-a alarmat
de-a binelea. După ce i-a împărtășit Lizei dubiile sale, ea a început
să geamă încetișor. Fiind atent la gemetele ei, Soloviov nu le-a găsit
convingătoare, lucru care l-a necăjit și mai rău. Uneori chiar i se
părea că Liza geme din datorie, și nu pentru că-i era imposibil,
fiziologic, să nu geamă.
Mai mult decât atât. Din când în când, lui Soloviov îi venea ideea
că de relațiile acelea interzise și, în orice caz, premature în care
intraseră Liza avea mult mai puțină nevoie decât el. Nu-l deranja că
micile lor nebunii nu erau niciodată inițiate de ea (asta se putea
atribui pudorii feminine), ci impasibilitatea ei. Liza nu trebuia
înduplecată niciodată, ceda imediat, dar tocmai asta era, ceda calmă,
binevoitoare, fără nerăbdarea și tremurul lui Soloviov. Părea că și în
acest domeniu, ca și în multe altele, ea nu voia să-l amărască. În
general vorbind, disponibilitatea Lizei părea infinită. Uneori, când
Soloviov era deosebit de nerăbdător și nu se întrezărea posibilitatea
de a fi singuri, făceau amor fără nicio pregătire deosebită și fără să
se mai dezbrace. Liza marșa și la asta.
Amintindu-și mai târziu de aceste raporturi haotice și – în ciuda
conținutului lor adult – copilărești în esență, Soloviov nu contenea
să se mire că Liza nu rămânea însărcinată. Singurul lucru pe care-l
știau despre prevenirea sarcinii erau zilele periculoase și cele
nepericuloase. Fiind câștigătoare la olimpiada de matematică, Liza
ținea socoteala lor. Cât despre mijloacele contraceptive, era
imposibil să le cumpere într-un loc unde-i cunoștea toată lumea.
Soloviov se dusese de câteva ori la centrul raional și, transpirat tot
de emoție, cumpărase prezervative. Prezervativele se terminaseră
repede, iar ca să meargă la centrul raional îi trebuia o zi întreagă.
Singurul mijloc contraceptiv de care dispuneau întotdeauna era
întreruperea contactului. Asta cerea un serios efort de voință și de
câteva ori dăduse greș. Absența consecințelor era socotită de
Soloviov un noroc extraordinar: la stația Kilometrul 715 ar fi fost o
catastrofă pentru amândoi ca Liza să rămână însărcinată.
Că norocul celor doi adolescenți a fost într-adevăr extraordinar
nu încape îndoială. Ei se ocupau tot timpul cu amorul – nu numai în
casă, ci și sub cerul liber. Pe drumul de întoarcere de la școală,
Soloviov și Liza intrau uneori în pădure și se dedau amorului pe
patul de mușchi și de licheni, pe care tocmai îi studiaseră la biologie.
Când Liza se ridica de jos și se scutura, contururile lor erau
imprimate pe fundulețul ei roz. Nu o dată făcuseră asta și pe zăpadă
– așternând paltonul lui Soloviov și topind stratul înghețat cu
degetele lor fierbinți. Și totuși, locul principal al intimității lor era
odaia lui Soloviov. Potrivirea întâlnirilor cu orarul trenurilor nu
numai că impunea o anume disciplină, lucru rar în atari situații, dar
le și dădea o neașteptată notă pavloviană: garniturile care treceau
prin stație îi provocau lui Soloviov o erecție spontană.
El simți erecția fără vreo legătură cu căile ferate. Deschise ochii și
își dădu seama că s-a trezit din somn. Primul lucru pe care-l văzu a
fost privirea Zoiei care se uita la el fără să clipească. Se întoarse pe
burtă. Cu o mișcare de crocodil adună sub el pietrișul fierbinte și își
miji ochii. Înțelese că de data asta era om în toată firea, care știa să
înoate. Hotărât lucru, Zoia îi plăcea.
 7

Zoia îl invită pe Soloviov în seara aceea la ea. El veni cu un

buchet de flori, dar încă din prag înțelese că nici vorbă nu era să se
întâmple ce plănuise el. În afară de Soloviov, în camera Zoiei se
aflau domnul de modă veche văzut de el cu o zi în urmă și o
bătrânică firavă. Ea avea o pălărie neagră cu voaleta ridicată și
mănuși ajurate, negre și ele. După câteva minute se auzi soneria și
intră un bărbat cu înfățișare de viteaz din baladele rusești. Arăta a
om trecut de șaizeci. În ciuda vârstei, sub cămașa de bumbac
purtată peste pantaloni, cum poartă pensionarii, se ghiceau niște
bicepși de dimensiuni remarcabile. Grupul i se păru lui Soloviov
pitoresc. În prima clipă, nu înțelese ce-i făcuse pe oamenii ăștia atât
de diferiți să se adune acolo.
Îi adunase generalul Larionov. Lucrurile se lămuriră în momentul
când Zoia făcu prezentările. În primul moment, Soloviov crezu că n-
a auzit bine. Reieși că bătrânica era prințesa Meșcerskaia, cu toate că
– în vocea Zoiei se auzi ceva care suna a scuză – se născuse după
revoluție.
— Asta nu m-a împiedicat niciodată să fiu prințesă, zise bătrânica
întinzându-i lui Soloviov mâna.
El se înclină să-i sărute mâna întinsă și-i simți țesătura ca o plasă
a mănușii. Săruta mâna unei prințese (și, în general, a unei femei)
pentru prima dată în viața lui. Nici la Petersburg, și cu atât mai
puțin la stația Kilometrul 715 nu avusese un asemenea prilej.
Cei doi domni prezenți erau copiii unor albgardiști salvați de
generalul Larionov de la moarte. Acest fapt le permisese, după
expresia lor, nu numai să aibă o adâncă stimă pentru general, ci și să
vadă lumina zilei. Din cele câteva fraze rostite de ei, Soloviov
deduse că dragostea și devotamentul lor față de general trecuseră
asupra Zoiei, care fusese pentru răposat – chiar dacă n-o văzuse –
un fel de fiică adoptivă. Această situație, îmbucurătoare în felul ei, îl
puse în gardă pe Soloviov. Amintindu-și de întâlnirea din ajun cu
Șulghin (ăsta îi era numele), se indispuse de tot. În condițiile unei
tutele luate atât de în serios, îi rămâneau puține șanse să aibă relații
mai apropiate cu Zoia.
Pregătindu-se să aducă ceaiul, Zoia îl rugă pe Soloviov s-o ajute,
și plecară amândoi la bucătărie. Acolo stătea în picioare un bărbat
chel, cu vreo cinci-șapte ani mai în vârstă decât Soloviov. Nu putea fi
numit grăsan în sensul strict al cuvântului, era mai degrabă puhav.
Fără vlagă. Gata să se prăbușească sau să-și piardă suflarea. Nu
stătea chiar în picioare, ci cumva strâmb, sprijinindu-se de ceva solid
din spatele lui. Zoia abia schiță un salut și puse ceainicul pe flacăra
aprinsă. Ca să evite momentul penibil, Soloviov îl salută.
Răspunzând cu un „sal’tare” (încet, și poate chiar stânjenit),
necunoscutul se făcu nevăzut în camera lui. Fără să-l fi cunoscut,
Soloviov își dădu seama imediat cine era: Taras Kozacenko.
Până să dea ceainicul în clocot, Soloviov cercetă cu interes
bucătăria spațioasă în care – timp de mai bine de o jumătate de veac
– apărea zilnic legendarul general.
— Asta a fost masa lui.
Zoia arătă spre ceva masiv din lemn, acoperit cu mușama, de care
se rezemase Taras. Mușamaua avea tăieturi mărunte (de la
mărunțitul legumelor) și era pătată cu sos uscat. Lângă un pahar cu
mărar veșted zăcea o piatră de polizor incredibil de mare și lângă ea
– ca o ilustrare a ceea ce putea să facă – două cuțite cu lamele tocite
în formă de lună. Chiar pe colțul mesei era un borcan cu ceai
mucegăit, legat cu tifon. Asta era masa lui.
Soloviov dădu la o parte cu grijă mușamaua lipicioasă și atinse
suprafața mesei. Încercă să și-l imagineze pe general ștergând masa
cu cârpa, potrivind flacăra primusului pe care sfârâiau ouăle
ochiuri.
— Generalul nu gătea aproape niciodată, îi aduse la cunoștință
Zoia.
Din cele spuse de ea, pe general îl ajutase la treburile menajere
Varvara Petrovna Nejdanova, intrată cu chirie în apartamentul lui în
anul 1922. Era o fată liniștită și tăcută, venită la Ialta de la Moscova
și rămasă la Ialta. Găsindu-și un post la Consiliul Orășenesc ca
dactilografa, primise o cameră în casa generalului.
— Pot să vă gătesc, îi zisese o dată Varvara Petrovna.
— Gătiți-mi, îi răspunsese scurt generalul.
După doi ani se cununaseră.
La ceai, Zoia le vorbi celor prezenți despre Soloviov. Reieși că
tovarășul lui Șulghin – numele lui de familie era Nesterenko – îl știa
pe Soloviov. Aflându-se cu treburi la Petersburg, fusese la o
conferință la Institutul de Istorie Rusă și audiase acolo referatul lui
Soloviov „Studiu asupra vieții și activității generalului Larionov:
concluzii și perspective”, care produsese o impresie atât de
puternică asupra tuturor. Pe Nesterenko îl mâhnise la început faptul
că volumul concluziilor trase de tânărul cercetător se dovedise a fi
mult mai mic decât ar fi dorit admiratorii sinceri ai generalului.
Situația dezamăgitoare în privința concluziilor fusese compensată
totuși de mulțimea perspectivelor, fapt care îl făcuse pe Nesterenko
să prindă aripi în drum spre casă.
Tot discutând pe teme științifice, își amintiră și de conferința
„Generalul Larionov ca text”, care trebuia să aibă loc peste câteva
zile la Kerci. Nici Șulghin, nici Nesterenko nu înțelegeau de ce
conferința se ținea la Kerci, și nu la Ialta. Înșirară cu lux de
amănunte motivele pentru care conferința trebuia să se țină la Ialta,
și nu în altă parte. Meșcerskaia, dovedind o gândire practică,
neobișnuită pentru o prințesă, avansă ipoteza că la Kerci erau mult
mai mici prețurile la hoteluri. Totodată (și aici ieși la iveală erudiția
prințesei în domeniul semioticii), ea recunoscu cu adâncă mâhnire
că, spre deosebire de Ialta, Kerci nu era un loc semnificativ51 pentru
istoria vieții generalului. Până la urmă, prințesa se exprimă în
favoarea titlului conferinței – în ciuda atacurilor lui Șulghin și
Nesterenko, care refuzau categoric să și-l reprezinte pe generalul
Larionov sub formă de text.
Discuția se însufleți și mai mult când cei de fată aflară că Soloviov
se pregătea să vorbească la conferință. Întrucât nu toți (în special,
Zoia) aveau posibilitatea să plece din Ialta în zilele conferinței, îl
rugară să le citească referatul. Soloviov, mișcându-și brusc ceașca și
împroșcând puțin ceai pe fața de masă – nu avu nimic împotrivă.
Socotea că e o onoare pentru el să citească referatul într-o asemenea
societate și, în primul rând, într-o asemenea casă. Cum nu avea textul
referatului la el (și, după cum îl încredințară cei prezenți, ar fi fost și
ciudat să-l poarte cu sine), căzură de acord ca prezentarea să aibă
loc într-una dintre zilele apropiate. Nu puteau nici măcar visa la o
prezentare într-un loc mai semnificativ.
Cât despre potențialii auditori ai lui Soloviov, aveau și ei ce
povesti. Cu excepția Zoiei, toți îl cunoscuseră pe generalul Larionov.
De altfel, mediul în care își făcuse educația îi furnizase Zoiei atât de
multe date despre general, încât, în cursul amintirilor despre
general care urmară după ceai, ea își îngădui să completeze și chiar
să corecteze cele spuse de musafiri. Lipsa de experiență personală a
angajatei Muzeului „Cehov” era compensată de o memorie
excepțională. Din relatările persoanelor adunate în casa generalului
în acea seară de august a rezultat că soarta postrevoluționară a
generalului se prezenta în felul următor.

51 A se vedea mai în detaliu Lucrări referitoare la sistemele de semne, Tartu,

1964-2003. Seria 1-30. (N. a.)
 Sosirea roșiilor fusese întâmpinată de general în timp ce stătea
între pereții vilei sale de la Ialta (arătând spre pereți, prințesa
Meșcerskaia făcu o mișcare circulară cu mâna). Acolo locuia în
timpul lui liber, când nu stătea în trenul blindat. În mod
surprinzător, generalul nu numai că scăpase de moarte, dar nici nu
fusese scos din casă. Îi reduseseră spațiul de locuit.
La parterul vilei sale fusese plasată celula de comsomol locală.
Înainte vreme, nici prin minte nu i-ar fi trecut cuiva că încăperea
putea adăposti un număr atât de mare de persoane cu budionovkă.
Când se întâlneau la intrare, își îndreptau ținuta și se salutau
militărește. La etaj, o cameră i se repartizase Varvaraei Petrovna, o
cameră fusese dată marinarului participant la revoluție, K.I.
Sereghin, și o cameră îi revenise generalului. Cum la etaj nu exista
bucătărie, salonul fusese reamenajat în acest scop.
Casa cu ferestre gotice fusese construită de familia Larionovilor la
mijlocul anilor ’90 ai secolului al XIX-lea. În ciuda numeroaselor
relații pe care le aveau în armată, vila fusese construită cu muncitori
civili, plătiți de Larionovi din banii lor52. Asemeni celor mai multe
vile de la Ialta, ea avea numai parter și un etaj, dar erau înalte și
unul, și altul. Viitorul general trecuse pragul casei la vârsta când
cuvintele miraculoase Art Nouveau, rostite de mama lui în hol, nu
erau pentru el doar vorbe goale. Nu o dată auzise cele două cuvinte
franțuzești la Petersburg. Ele însoțiseră întregul proces de
construcție a casei și fuseseră rostite de părinți cu aerul că știau
oarecum ce însemna progresul. Când le arătau vecinilor din Ialta

52 Este interesant faptul că, și după un secol, la vestitele procese

pentru vilele generalilor, părțile în litigiu nu au considerat perimată
o astfel de practică la construcția vilelor . A se vedea Samoilenko
Iu.A., „La vila mărturiilor“, Omul și legea, 1996, nr.12, pp. 45-68. (N.
a.)
casa, părinții generalului se țineau țanțoși precum Columb și, la
drept vorbind, aveau și de ce: nu numai la Ialta, dar chiar și în
capitală, stilul ăsta era aproape necunoscut.
Stilul îi era necunoscut și lui K.I. Sereghin, care intrase în casa
generalului în 1921. Stilul modern îl deprimase pe reprezentantul
flotei. În primele două zile ale șederii lui în casa generalului,
Sereghin își părăsise treaba (făcea parte din unitatea de pușcași a
flotei roșiilor) și se ocupase de amenajarea camerei repartizată lui.
Nu voia să vadă în fața ochilor ornamentele complicate,
considerându-le excese burgheze, așa că le scosese de pe plafon cu
dalta. Vopsise lambriurile de stejar cu vopsea verde păstoasă și,
găsind culoarea interesantă, dădu-se cu ea și pe parchetul de stejar.
Generalul urmărise calm războiul stilurilor și nu-i făcuse nicio
observație maestrului în arta împușcării. În comparație cu
transformările din întreaga Rusie, evenimentele din propria casă nu-
l mai puteau tulbura cu adevărat.
Deși era scandalagiu din fire, Sereghin se cam temea de general,
pe care îl socotea un fenomen nu mai puțin ciudat, ba chiar mai
ciudat decât stilul modern, dar nu putea să procedeze cu el la fel
cum procedase cu ornamentele de pe plafon. În ciuda conștiinței lui
revoluționare și a pasiunii pentru cocaină, marinarul vedea că
vecinul său că e general mai întâi de toate.
Reflexul lui de slugă era amplificat și de faptul că o dată,
încercând să se lupte corp la corp cu generalul, marinarul roșu
fusese într-o clipă trântit la pământ, scos pe ușă și cufundat în
hârdăul cu apă de ploaie. O vreme voise să-și scoată pârleala cu
Varvara Petrovna, ca martoră a celor întâmplate, dar văzând
bunăvoința generalului față de ea, se lăsase păgubaș, înainte să se
potolească definitiv, se interesase pe ascuns la locul de muncă
asupra perspectivelor generalului de a fi împușcat. Ca să nu-și
împovăreze tovarășii cu o sarcină în plus, propusese s-o rezolve
chiar el, adică acasă. Fusese refuzat categoric, rămăsese foarte mirat,
dar începuse să-l respecte și mai mult pe general. În treacăt fie spus,
Sereghin era primul care pusese întrebarea-cheie pentru biografia
generalului: de ce nu-l împușcaseră?
Sereghin a locuit în casa generalului șapte ani. Odată prins în
vârtejul revoluției, nu s-a mai întors la viața pașnică. Conștiința
revoluționară, sporită de consumul de cocaină, l-a împins la acțiuni
și cuvinte (iar cuvintele sunt tot acțiuni, după cum a spus un
membru al troicii OGPU53, L.B. Umanski) inacceptabile pentru
tânăra putere sovietică. Sentința troicii în ceea ce-l privește pe
Sereghin a fost executată de propria lui echipă de pușcași. Potrivit
amintirilor tovarășilor, aceasta a fost singura lui consolare54.
În camera lui Sereghin s-a mutat L.B. Umanski, în persoana
căruia generalul l-a recunoscut pe comandatul soldaților roșii care îl
arestaseră pe Sereghin. Până l-au legat pe locatarul care opunea
rezistență, Umanski a inspectat starea cercevelelor și a ușilor și s-a
informat la Varvara Petrovna asupra suprafeței exacte a camerei
rămasă liberă. După cum s-a văzut ulterior, Umanski, care
deocamdată nu avea o locuință la Ialta, făcea acest lucru la fiecare
arestare pe care o opera. Nu încape îndoială că suprafața i-a
convenit, căci Sereghin a fost împușcat în cel mai scurt timp.
Umanski se deosebea de Sereghin fiindcă nu făcea tămbălău
noaptea. Dacă aducea uneori dame, le punea să-și scoată pantofii și

53 Direcția Politică Generală de Stat. (N. tr.)

54 A se vedea Bulîga A.A., Ultimul din UDG, Moscova, 1956, p. 97. (N.
a.) [A.A. Bulîga este pseudonimul de partid al scriitorului
Aleksandr Aleksandrovici Fadeev (1901-1956), autorul romanului
Tânăra gardă. Titlul real al romanului la care face trimitere E.V. este
Ultimul dintre udeghei. Udegheii sunt o populație indigenă puțin
numeroasă din Extremul Orient N. tr.]
le dădea papuci anume pregătiți. Femeile erau comsomoliste răpite
de Umanski din celula de la parter. Cele care își petreceau noaptea
cu el considerau că e bărbat cinstit și că trebuie să le ia în căsătorie.
Ca să nu-i fie pusă la îndoială cinstea, el a judecat drept declarând
că nu poate să le ia în căsătorie pe toate deodată.
Conducerea celulei de comsomol, sesizându-se la scandalurile
regulate de la etaj, a purces la o analiză a problemei numită
„amoralitate”. Foarte speriat, Umanski a trebuit să meargă la celulă
și, în prezența activului de comsomol, să explice de ce căsătoria
trebuie considerată un fenomen perimat. Asupra activului, format
în întregime din bărbați, cuvântarea lui a produs o impresie destul
de bună. Femeile a fost mai reținute, dar nu s-au încumetat să
obiecteze în mod deschis.
Din ziua aceea, în camera lui Umanski n-a mai călcat picior de
comsomolistă. Pe de o parte, fetele din celulă erau prea ofensate ca
să mai urce la etaj. Pe de altă parte, după ce a stat și a reflectat
adânc, Umanski însuși a hotărât să se descurce cu damele de pe
faleză, poate că mai puțin apropiate din punct de vedere ideologic,
dar preferabile în sensul stăpânirii tehnicii sexuale. Concepția
marxistă nu le împiedica să îngenuncheze55 când era cazul, spre
deosebire de comsomoliste, a căror inflexibilitate îl enerva teribil pe
Umanski.
La drept vorbind, el nu era cel mai rău vecin dintre toți cei pe care
i-a fost dat generalului să-i vadă în comunalkă. În anii vecinătății cu
Umanski a dispărut din toaletă mirosul puternic de urină, apărut
acolo odată cu mutarea în apartament a lui Sereghin. Umanski (de

55 Spre comparație, Ibárruri D., Iscusitul Hidalgo, Moscova, 1979, pp.

80-190. (N. a.) [Dolores Ibárruri (1895-1989), lider republican spaniol
și eroină a Războiului Civil din Spania, supranumită „La
Passionaria“ N. tr.]
obicei, prin intermediul uneia dintre damele care-l vizitau) participa
în mod constant, când îi venea rândul, la spălarea podelei din
bucătărie și din locurile de folosință comună. Din punctul de vedere
al generalului, murdăria dinăuntrul lui era compensată, într-o
anumită măsură, de aspirația la curățenia exterioară și la ordine.
Generalul îl considera un nemernic și nu prea ascundea acest
lucru. În același timp, relația lui cu Umanski avea și o latură
sentimentală de un anumit fel, care a ieșit la iveală ulterior, când
generalul și-a exprimat regretul în legătură cu eliberarea înainte de
vreme a camerei vecine. În ceea ce-l privește, Umanski era măgulit
de faptul că locuiește în același apartament cu o persoană atât de
celebră. La un moment dat, ce-i drept, îl ispitise gândul să-și
mărească suprafața locativă prin arestarea generalului și a soției
acestuia, dar, spre cinstea funcționarului OGPU, plăcerea unei bune
companii a precumpănit în sufletul lui asupra intereselor strict
materiale.
De altfel, după mulți ani, a ieșit la iveală că, înainte de victoria
bunelor sentimente ale lui Umanski asupra celor rele, el încercase
totuși să elibereze apartamentul. Dar o forță misterioasă a
împiedicat și de data asta arestarea generalului. Mai mult decât atât,
Umanski, tot încercând să-l aresteze pe general, a lămurit și faptul că
Larionov, care i se păruse a fi șomer, figura în calitate de consultant
la Muzeul de Istorie al orașului, și chiar primea un salariu pentru
asta.
Știind ca nimeni altul că generalul aproape că nu părăsea locuința
(excepție făceau plimbările lui pe dig), Umanski n-a pregetat să
trimită în scris la Muzeul de Istorie al orașului o cerere în care
solicita să fie informat despre munca depusă de fostul general și
despre natura consultațiilor date de el 56. În mod neașteptat,

56 A se vedea Buletinul Muzeului de Istorie al orașului Ialta, Simferopol,

răspunsul a venit chiar de la departamentul unde lucra Umanski și,
judecând după tonul lui, nu lăsa loc unei continuări a
interogatoriului. Pragmaticul L.B. Umanski, care, prin firea lui, nu
aparținea de fapt categoriei satrapilor, s-a oprit aici. El a hotărât că,
la urma urmelor, un apartament poate fi găsit și în altă parte, dar un
alt general nu va reuși să găsească.
Mânat de gândurile astea, chiar a încercat să câștige bunăvoința
generalului. Culmea e că și generalul, care își redusese sfera
relațiilor la un minimum absolut, discuta uneori cu Umanski. Fiind
persoane cu temperamente și convingeri opuse, îi mâna curiozitatea,
fără doar și poate, să afle ce hram poartă și unul, și celălalt. Discutau
despre tactica de adoptat în vederea apropiatei lupte și cât de
acceptabilă e pacea de la Brest, despre oportunitatea prezenței
femeilor în armată și despre funcționarea bucătăriilor mobile în
perioada toamnă-iarnă, iar în momentele când generalul se afla într-
o dispoziție filosofică, și despre problematica morală în Suflete
moarte, roman numit poem de N.V. Gogol.
Viața în preajma generalului i se părea lui Umanski atât de
instructivă, încât l-a și distras pentru o vreme de la problema
apartamentului. Și chiar când s-a ivit ocazia să se mute într-o
locuință separată și complet amenajată, funcționarul OGPU a șovăit
la început. Numai după ce șeful lui, G.G. Piskun, i-a comunicat că
pentru îmbunătățirea condițiilor de trai ale subalternului a fost
împușcat un etaj întreg, Umanski a considerat inoportun să nu se
mute în apartamentul eliberat. Primind repartiția, el a organizat la
vechiul domiciliu un banchet de rămas-bun, pentru care nu și-a
cruțat rația specială impresionantă de la OGPU.
Banchetul a întrecut toate așteptările – atât în privința calității
celor servite, cât și a felului în care a avut loc despărțirea. Când

1929, pp. 15-16. (N. a.)

acțiunea se apropia de sfârșit, au sunat la ușă și apartamentul s-a
umplut de bărbați în scurte de piele. Recunoscându-și colegii de
muncă, sărbătoritul a crezut că e o modalitate ingenioasă de a-i
spune adio, foarte potrivită cu departamentul OGPU și, emoționat,
i-a poftit să bea. Trântit la pământ și pus cu fața în jos, le-a zis celor
prezenți că gluma a mers prea departe, dar nimeni n-a râs. În ciuda
așteptărilor lui Umanski, nici scoaterea lui din apartament n-a fost
una veselă – după cum n-a fost nici împușcarea lui la o săptămână
după arestare. Treabă făcută la fel de serios.
Mai târziu s-a aflat că motivul aparent al arestării lui Umanski
L.B. Au fost damele aduse de el de pe faleză. Vizitele lor fuseseră
semnalate de comsomolistele vigilente, respinse de cel aflat în
anchetă. După prima confruntare cu damele și cu comsomolistele, el
a recunoscut dezordinea legăturilor sale sexuale și s-a căit sincer
pentru ele. În procesul-verbal al interogatoriului a fost consemnată
și declarația lui cum că, în pofida numeroaselor legături
întâmplătoare, singurul organ căruia el, Umanski, i s-a devotat cu
adevărat a fost OGPU.
În realitate, nu legăturile lui amoroase cu damele de pe plajă erau
marea problemă, ci faptul că, la una dintre rarele vizite făcute la
Ialta de niște vase străine, damele reușiseră să comunice cu
echipajul coborât pe țărm și să transmită probabil peste hotare
informații importante. S-a stabilit, de asemenea, că legăturile
sexuale întâmplătoare gândite ca acoperire erau fictive, iar
cetățencele care îl vizitau pe L.B. Umanski nu erau decât veriga de
legătură între el și unsprezece57 servicii străine de spionaj.
Umanski a obiectat spunând că legăturile lui erau întâmplătoare,
dar nu fictive (în treacăt fie spus, faptul a fost confirmat de cele

57 Ancheta a reușit să scoată la iveală unsprezece persoane care l-au

vizitat pe L.B. Umanski. (N. a.)
unsprezece figurante), și că singurul lucru care a ajuns la el prin
veriga de legătură a fost o blenoragie58, dar asta n-a ajutat la nimic.
La scurt timp, zdrobit de greutatea probelor, cel anchetat a
recunoscut toate acuzațiile și chiar a adăugat câteva episoade
necunoscute până atunci, anchetatorii rămânând plăcut surprinși.
Generalul Larionov și Varvara Petrovna se așteptau să fie arestați
și ei, din zi în zi: faptul că generalul era vecin cu Umanski trebuie să
fi fost în ochii anchetatorilor una dintre principalele dovezi ale
vinovăției acestuia din urmă. Cei doi n-au fost însă arestați. Totul s-a
explicat prin faptul că G.G. Piskun, șeful lui Umanski, care la
început fusese binevoitor cu el și chiar eliberase pentru el un
apartament mare și bine amenajat, a fost criticat cu asprime la un
moment dat de propria soție. Ea i-a semnalat faptul că acum
condițiile de locuit ale subalternului Umanski L.B. Sunt mult mai
bune decât cele ale lui. Zguduit de adevărul celor spuse, Piskun a
început să caute o ieșire din situația creată. Întrucât codul de onoare
al instituției nu presupunea rerepartizarea directă a spațiului locativ
(frate-frate, da’ brânza-i pe bani, cum a remarcat V.I. Tviordohleb,
membru al PMSDR59 din anul 1903), Piskun a hotărât ca Umanski să
fie împușcat. Abia după aceea, dat fiind faptul că pentru cel
împușcat un spațiu atât de mare nu-și mai avea rostul, a socotit că
poate să intre el în apartament. Pe G.G. Piskun nu l-a interesat nici
camera care aparținea generalului și nici persoana generalului.
La scurtă vreme după împușcarea lui Umanski, a venit la Ialta
mama lui – oricât ar suna de ciudat –, tocmai de la Uman. Ea a
strâns lucrurile fiului ei în trei geamantane de pânză, iar ce n-a
încăput a pus într-o cuvertură de pluș, legându-i capetele câte două.

58 La dosar a fost cusut certificatul de vindecare dat de venerolog.

(N. a.)
59 Partidul Muncitoresc Social-Democrat rus. (N. tr.)
A ajutat-o generalul să ajungă la autogară. Ducând cu o mână unul
dintre geamantane, el împingea cu cealaltă căruciorul de copii al
vecinilor, pe care era pusă legătura de pluș. Celelalte două
geamantane (cele care erau mai ușoare) le ducea mama lui Umanski.
Mergeau pe strada Moskovskaia în dimineața însorită de octombrie
a anului 1934, potopiți de frunzele plopilor. Mama lui Umanski
punea din când în când geamantanele jos, ca să-și tragă sufletul.
Într-unui dintre aceste răgazuri, femeia a spus că n-a fost niciodată
de acord ca fiul ei să lucreze la OGPU și și-a amintit cu duioșie de
vremea când el era un renumit trișor la cărți în orașul Uman. I se
părea mai rentabilă ocupația asta și – în ciuda scandalurilor și
bătăilor care aveau loc regulat – nu atât de periculoasă.
La începutul anilor ’70, aceste plimbări autumnale ca însoțitor se
contopeau în memoria generalului cu altele, tot autumnale, dar care
se petrecuseră mult mai târziu și deveniseră un caz tipic de déjà-vu
(ceea ce, de fapt, a și făcut ca evenimentele să se contopească în
mintea lui). În mod uimitor, generalul a specificat anul 1958 ca an al
plimbărilor ca însoțitor, dar nu-și putea aminti împrejurările în care
avuseseră loc. A trecut și numele doamnei pe care o condusese:
Sofia Hristoforovna Pospolitaki. Generalul cărase și atunci un
geamantan și împinsese un cărucior – de data aceea, cu un copil în
el. Copilul tăcea, arcurile căruciorului scoteau un țipăt strident,
aproape isteric. Sofia Hristoforovna se arăta stânjenită de zgomotul
neplăcut, deși nu-l făcea ea. Cu un surâs confuz, ea își băga capul
între umeri. Câteodată, încurcând anii, generalului i se părea că și în
cel de al doilea caz o însoțise pe mama lui Umanski, când îl ducea
pe fiul ei mic, neîmpușcat încă, departe de Ialta, cât mai departe de
păcat.
Al cui era copilul? Din câte își amintea generalul, era puțin
probabil ca el să fi fost al Sofiei Hristoforovna, dată fiind vârsta ei.
Generalul nu putea afirma în mod cert decât că nu era al lui. Tot așa
căzuseră pe ei frunzele plopilor. De la o rafală de vânt, câteva frunze
ajunseseră pe gulerul pardesiului Sofiei Hristoforovna. Oprindu-se,
generalul luase frunzele de pe guler, și ea îi mulțumise – neașteptat
de mult și de călduros. Lui Larionov îi era greu să-și aducă aminte
cine era doamna și cu ce prilej o condusese.
Situația asta i-a sugerat ideea că majoritatea evenimentelor din
îndelungata sa viață au ajuns să se repete – și nu numai o dată. Ca
să nu le lase să se contopească definitiv, generalul a hotărât să revină
la munca de istoric pe care o abandonase.
— Acela a fost momentul, când a început să-i dicteze în
continuare maică-mii memoriile lui, zise Zoia
După împușcarea lui Umanski, camera acestuia a rămas
neocupată. G.G. Piskun a acționat atât de repede împotriva
colegului său, încât n-au mai apucat să-l scoată pe Umanski din
evidențele contabile. Chiria plătită de locatarul Larionov,
responsabil cu evidența chiriașilor, a ferit de ochii celor de la spațiul
locativ drama sângeroasă, cu adevărat shakespeariană, care s-a jucat
între cei doi cekiști. Lucrătorii de la spațiul locativ n-au aflat că a
murit persoana născută în orașul Uman. În timpul vieții, mare
admirator al lui N.V. Gogol, împușcatul Umanski, printr-un ciudat
concurs de împrejurări, a intrat în categoria „sufletelor moarte”,
scutindu-l pe general de necazul cu subînchirierea camerei. Viața
tăcută de pe lumea cealaltă a lui L.B. Umanski s-a infiltrat în
evidențele biroului spațiului locativ doisprezece ani bătuți pe
muchie – până la revizuirea situației locuințelor de după război, din
1946, când în apartament s-a mutat cel care avea să devină tatăl lui
I.M. Kolpakov.
În apartamentul eliberat, generalului i s-a născut un fiu. Dacă
apartamentul fără chiriași l-a îndemnat să aducă pe lume un copil
sau dacă a fost vorba de circumstanțe de natură mai personală (se
spunea că până la treizeci de ani Varvara Petrovna fusese sterilă),
probabil că deja nu se mai poate afla. După părerea prințesei
Meșcerskaia, nefiind convins că va rămâne în viață, generalul pur și
simplu nu voise să conceapă un copil. Gândul unei posibile arestări
era atât de înrădăcinat în mintea lui încât, chiar după cununia cu
Varvara Petrovna în 1924 (făcută în secret), generalul n-a înregistrat-
o la organele sovietice, ca să nu-și expună nevasta neplăcerilor. Pe
de altă parte – și aici punctul de vedere al prințesei a fost realmente
combătut de Șulghin –, de ce ar fi trebuit să se schimbe părerile
generalului asupra propriului viitor tocmai la mijlocul anilor ’30? O
analiză nepărtinitoare a situației socio-politice nu dădea nici cel mai
mic motiv pentru așa ceva.
Oricum va fi fost, copilul a apărut. Întâmpinând-o pe Varvara
Petrovna în holul maternității, generalul se uita cu repulsie la o
placă de un galben murdar a pardoselii. Micul pătrat, asociat cu
mirosul de clor, avea în el ceva insuportabil de sovietic, fără nimic
omenesc. Generalul a încercat să-și amintească mirosul din spitalele
militare – doar și acolo se spăla cu clor, cu ce altceva să se fi spălat?
–, dar, nu se știe de ce, nu era un miros atât de pătrunzător. Surorile
treceau neauzite de la un pat la altul, cu părul strâns sub basmale
albe cu cruce roșie pe mijloc.
Ușile de sticlă (cu tușe date cu alb de zinc, îndreptate în toate
direcțiile), care își pierduseră transparența, s-au deschis. Mai întâi a
ieșit o soră medicală cu un sul legat cu o panglică albastră. Din
spatele ei, Varvara Petrovna se uita sfioasă la soț. Generalul a luat
sulul de la soră și s-a uitat la el. L-a privit îndelung și atent, ca și
cum ar fi vrut să citească soarta pe fața zbârcită, aproape
monstruoasă a nou-născutului.
— Seamănă, a zis sora descifrând în felul ei privirea generalului.
Mai mult de atât nici că se poate.
Generalul i-a întins în tăcere cincizeci de ruble. I se spusese în
ajun că personalului medical i se arată recunoștința în felul următor:
pentru băiat – cincizeci de ruble, pentru fată – treizeci de ruble.
Despre egalitatea între sexe nu putea fi vorba în 1936.
Nu, băiețelul nu-i semăna. Mai exact spus, trăsăturile lui – forma
nasului, linia buzelor, tăietura ochilor – arătau întocmai ca ale
generalului, dar asemănarea aparentă nu făcea decât să sublinieze
cât de mare era diferența dintre ei. Dublurile din ceară ale marilor
oameni n-au nimic în comun cu originalele, tocmai pentru că nu
transmit ceea ce este mai important: forța lor imensă. Când, după
mulți ani, figura de ceară i-a fost expusă la Muzeul „Madame
Tussauds”, generalul n-a manifestat niciun pic de interes. După ce a
privit distrat fotografia trimisă, a pus-o într-o carte și a uitat de ea
pentru totdeauna. Copia de ceară nu putea să-l lase cu gura căscată.
O văzuse de-a lungul anilor când se uita la fiul său.
I-au dat numele Filip. A văzut lumina zilei într-o vreme când,
după părerea generalului, era mai bine să nu te naști bărbat. Și dacă
gândeai adânc, era mai bine să nu te naști deloc.
— Vremea robilor, a definit-o pe scurt generalul, împingând la
deal căruciorul cu Filip, pe strada Botkinskaia.
Era căruciorul vecinilor, cu care fuseseră duse la autogară
lucrurile lui L.B. Umanski. Cu ocazia nașterii primului copil, vecinii
îl predaseră familiei generalului. La momentul predării, căruciorul
arăta a exponată de muzeu, dar pe atunci generalul era și el încadrat
pe post de consultant la muzeu. Așa stând lucrurile, el n-a avut
niciun motiv să refuze darul. Generalul a tăiat frumos patru fâșii
înguste din porthartul său și a înlocuit curelele uzate. Dintr-un sac
din cea mai fină piele de vițel, a lucrat un acoperământ nou pentru
cărucior și i-a nituit marginile pe scheletul metalic.
— Ăsta nu-i cărucior, repeta angajata de la lăptărie, Țilia
Borisovna Prozument. E o capodoperă de artă aplicată.
Larionov se bucura de stimă la lăptărie. I se dădea cel mai bun
lapte, era numit „tătic”, iar Varvara Petrovna – „mămică”. Tare îi
mai plăcea generalului. La rândul lor, angajații de la lăptărie erau
încântați că ditamai generalul avea ocupații atât de pașnice. Îl
vedeau ca pe un simbol a ceva ce nu puteau exprima clar, făcându-i
față numai prin întrebări retorice (ce ziceți de un asemenea
general?) sau prin interjecții.
Spre deosebire de tatăl său, Filip a început să vorbească devreme.
Cu toate acestea, din cele rostite de Filip în mica copilărie nu s-a
păstrat nimic memorabil, în schimb, tăcerea, care ascundea
temperamentul viitorului general, a fost mai elocventă. Ca s-o
spunem pe-a dreaptă, menționăm că Filip, în ciuda manifestării
timpurii a darului vorbirii, nu prea avea chef să-l folosească.
Cuvintele aveau legătură numai cu obiectele necesare lui, dar, cum
nevoile erau uimitor de mici, era zgârcit la vorbă.
Filip nu era un copil prost. La nevoie, făcea față celor mai
complicate sarcini – la școală și în afara ei. Spre deosebire de tatăl
său, extrem de puține sarcini pe lume reprezentau pentru Filip o
necesitate. Tot ce nu făcuse în viața lui generalul era pentru el o
necesitate – alte motive nu avea ca să acționeze. Ce anume (se
întreba la timpul său A. Dupont 60) din viața generalului s-a
transformat din se poate în trebuie, ce anume din viața lui a forjat un
lanț continuu de necesități? Sentimentul datoriei? Ambiția? Setea de
acțiune? Toate la un loc, înțelese ca forță vitală? Pe toate acestea
(afirma A. Dupont) le avea generalul, și nu le avea Filip (afirma
Zoia).
Când Filip a împlinit zece ani, mama lui, după ce a stat să
cumpănească lucrurile, l-a dat la cercul de filatelie. Băiatul a învățat
să ia timbrele cu penseta, dar nu s-a arătat prea interesat de filatelie.
— Asta ajută, îi plăcea Varvarei Petrovna să repete.
— Asta-l îmbrobodește, a spus o dată generalul.

60 Dupont A., Enigma unui general rus, p. 11. (N. a.)

 Lui Filip i se părea a fi o treabă mediocră să colecționeze timbre și
a încetat să se ducă la cercul filateliștilor.
După terminarea școlii, a intrat, la insistențele mamei, la
Facultatea de Industrie Ușoară, la secția fără frecvență. Industria
ușoară nu era vocația lui și n-a intrat niciodată în sfera lui de
interese (nu se știe dacă a existat realmente o astfel de sferă de
interese). Și totuși n-a arătat că nu-i place industria ușoară – simțea
chiar în denumirea ei că e vorba de ceva aerian – și n-a obiectat
împotriva intrării la facultate.
Fiind student la fără frecvență, Filip a lucrat ca laborant la
Institutul „Magaraci”. După absolvirea facultății a devenit laborant
principal. Și, deși avansarea sa în carieră s-a oprit aici, a făcut,
pentru prima oară în viața lui, o adevărată pasiune pentru
degustarea vinurilor. Nu au dreptate deplină cei care explică
pasiunea asta ca fiind, chipurile, o slăbiciune înnăscută pentru
alcoolism. Chiar și generalul avansase la un moment dat ideea că
alcoolismul e apanajul oamenilor nu prea energici. A spus-o în alt
context, fără să explice ce trebuie înțeles prin a fi energic, dar, după
o vreme, fraza a fost atribuită fiului generalului.
Degustarea vinurilor a fost, de fapt, cea dintâi pasiune a lui Filip.
După câțiva ani de muncă la „Magaraci”, el recunoștea deja fără
greutate, după gust, nu numai orice marcă de vin din Crimeea și
anul recoltei, dar numea și locul exact unde se găsea via pe panta
dealului. Angajaților Institutului „Magaraci” le-au rămas în
memorie sesiunile de degustare ținute de el, la care, vorbind despre
particularitățile unui anumit soi, agita vinul cu o mișcare ușoară a
mâinii și urmărea scurgerea lui lentă, uleioasă, pe pereții
pocalului.61

61 Schor I.Ia., însemnările unui degustător, Simferopol, 1975, p. 209. (N.

a.)
 Era invitat la cele mai importante degustări din Crimeea. Vorba
lui liniștită și degetele lungi, molatice impresionau elita de partid. Și
cu toate că, în timp ce le povestea despre beciurile Golițân, cereau să
se scoată și o sticlă-două de Stolicinaia (ținute împreună cu niște
castraveți murați la frigider, pentru orice eventualitate), înalții
oaspeți continuau să-i poarte același respect pentru cunoștințele lui.
E adevărat că Filip a dat în patima beției. Desigur că asta nu s-a
întâmplat imediat, cum sunt înclinați să afirme unii angajați ai
Institutului „Magaraci”. Afirmațiile lor sunt explicabile, întrucât au
la bază încercarea de a face diferența între degustare și alcoolism și
de a apăra în felul ăsta onoarea instituției. Specificând anul 1965 ca
dată a alunecării laborantului principal pe panta alcoolismului, ei au
închis ochii asupra faptului că și înainte de 1965 consuma alcool
depășind limita unei degustări 62 obișnuite. Anul ăsta însă i-a fost
fatal lui Filip. E cu totul altceva, dacă-l privim prin prisma istoriei
decăderii lui: în 1965 a murit Varvara Petrovna. Era singurul om
care îl împiedica să nu alunece în prăpastia deasupra căreia se
clătina de mult.
Cu tatăl său se purta respectuos, dar respectul nu poate fi numit
dragoste. O fi fost și dragoste la mijloc, băiatul preferând însă să nu
se întâlnească, pe cât se poate, cu obiectul iubirii lui. A evitat să
comunice cu tatăl său de la cea mai fragedă vârstă. Generalul nu s-a
purtat niciodată brutal, nici măcar n-a ridicat vocea la el, dar asta n-
a făcut ca relațiile lor să devină mai calde.
Freud nu are ce căuta aici. Dacă Filip era gelos pe tatăl său pentru
ceva anume, aceea era mai degrabă soarta, care împărțise daruri atât
de diferite unor oameni atât de apropiați. El se simțea ca o umbră a
tatălui său, și asta îl irita. Dacă facem abstracție de însușirile lui
Filip, este cazul să ne întrebăm: putea fi iubit un om cum era

62 Idem, p. 210. (N. a.)

generalul? Varvara Petrovna considera că putea fi iubit.
Au ajuns până la urmă să doarmă separat: generalul într-o
cameră, Varvara Petrovna cu fiul în alta. În cartea de imobil
repartizarea pe camere se prezenta ireproșabil. Într-o cameră locuia
familia Kolpakovilor, în alta – generalul, iar în a treia – Varvara
Petrovna cu Filip, al cărui tată n-a fost recunoscut oficial niciodată.
De altminteri, nici paternitatea stabilită oficial n-ar fi anulat
diferența izbitoare dintre general și fiul său.
Moartea Varvarei Petrovna a făcut ca înstrăinarea dintre ei să se
adâncească și mai mult. Aproape că nu mai comunicau. Când se
întorcea de la slujbă, Filip își încuia camera pe dinăuntru. Puteai
pricepe ce se întâmplă în cameră numai după ieșirile lui noaptea la
toaletă – târșâindu-și picioarele ca un paralitic și pipăind cu mâini
tremurânde pereții decolorați ai coridorului. Nu se știa nimic nici
despre ce se petrecea cu el la serviciu, deși întoarcerile devreme
acasă în zilele friguroase ridicau semne de întrebare, mereu aceleași
pentru familia Kolpakovilor. Din când în când, cunoscuții
generalului îi spuneau că fiul lui stă ore întregi pe băncile din Țarski
Sad. Că, prăvălit pe balustradă, stă pe micul pod de peste râul
Ucian-Su sau, pur și simplu, moțăie la bufetul autogării. Drept
răspuns, generalul dădea tăcut din cap. L-a găsit o dată pe faleză în
timpul zilei și a înțeles că Filip nu mai lucrează. S-a oferit să-l ajute
(inclusiv cu bani), dar băiatul a refuzat. A dispărut până la urmă.
Ceea ce ulterior au numit-o dispariție a fost, mai curând, o
plecare neașteptată. În timpul uneia dintre obișnuitele plimbări ale
generalului pe dig (toată lumea îi știa orele de plimbare), Filip și-a
făcut apariția în apartament cu un geamantan mare. Potrivit
spuselor lui I.M. Kolpakov, care tocmai își terminase serviciul
militar, era vorba despre valiza unui soldat lăsat la vatră, cu stele de
aluminiu prinse de el, cu o copertă de revistă (din RDG), cu
portretul unei frumoase necunoscute și cu literele VDV 63 scrise
lăbărțat. Potrivit lui Kolpakov, Filip era perfect treaz. A stat în
cameră mai bine de o oră și jumătate, după aceea a ieșit cu
geamantanul (cumpărat, după părerea aceluiași Kolpakov, la
talciocul din Ialta) și, fără să spună nimic, a închis ușa camerei cu
cheia. Nu l-a mai văzut nimeni de atunci.
— Ba nu, l-a văzut cineva, se corectă după o pauză Zoia. A venit
la scurt timp după moartea generalului. S-au uitat la el ca la un
marțian.
Camera lui Filip a stat liberă câțiva ani – până când absența lui a
fost consemnată oficial. Generalul n-a avut niciun drept asupra
camerei: căsătoria lui cu Varvara Petrovna nu era înregistrată, iar
Filip nu-i purta numele. Printr-o hotărâre a Consiliului Orășenesc,
camera i-a fost repartizată Ninei Fiodorovna Akinfeeva. Cuvântul
„golită” a fost pronunțat de comisia pentru locuințe, venită să ia
camera în primire. Când au spart ușa încuiată de Filip, cuvântul a
căpătat sens. Dincolo de ușă nu erau nici mobilă, nici cărți, nici
măcar ghivece de flori. În cameră nu era nimic.

63 Trupe de desant aerian. (N. tr.)

 8

A doua zi, la opt dimineața, Soloviov auzi soneria. Era Zoia.

— Azi e sâmbătă, zise Zoia. Mă duc la plajă. Vreți să veniți cu
mine?
Soloviov nu izbutea să se trezească. I se părea că visează în
continuare, era un vis ciudat, poate nu absolut nevinovat, în care ba
Zoia, ba Liza Larionova îl trezeau dis-de-dimineață…
— Vreau.
Liza Larionova îl trezea în copilărie, și lui îi plăcea. Apărea
neauzită, ca prima zăpadă care își vestește sosirea doar prin lumina
deosebită pe care o dă odăii și prin albeața de necrezut a tavanului.
Lăsa ușa întredeschisă și-l privea în tăcere. Privirea aceea îl trezea.
— Sigur că vreau.
Era gata s-o invite pe Zoia la micul dejun și să pună ceainicul, dar
Zoia zise că micul dejun se poate lua și pe plajă. Refuză să se așeze
și, cu o jumătate de zâmbet, urmări cum Soloviov își potrivi în grabă
cămașa în șort. Cumpărară pe plajă câteva turte cu carne de oaie și
două sticle de Cola. După ce se așezară pe prosoape, începură să
mănânce. Turtele erau atât de fierbinți și de grase, încât Soloviov
încremeni așteptând buimac, cu spatele drept și brațele desfăcute.
Grăsimea uleioasă i se scurse printre degete și, fumegând, dispăru
în pietriș. Zoia scoase din gentuță batistele igienice, șterse fără
grabă, deget după deget, mâinile lui Soloviov și-i arătă cum se ține
corect turta. Angajata Muzeului „A.P. Cehov” nu se pierdea cu firea
nici în situațiile cele mai complicate.
În schimb, Cola era rece – foarte rece. Și nu era grasă. Soloviov
duse sticla la gură și-i urmări mișcarea vijelioasă dinăuntru. Sucul
clocotea împreună cu valurile sparte la țărm, și clocotul lui i se păru
mai puternic decât zgomotul lor, atunci când i se prelinse pe gâtul
groaznic de uscat cu forța valului zburdalnic de la țărmul Mării
Negre. Bău toată sticla dintr-o suflare.
După micul dejun urmă baia. Se apropiară de apă (Zoia îl luă pe
Soloviov de mână), făcură câțiva pași prin spuma valului care se
retrăgea și intrară în valul care le venea în întâmpinare. Senzația de
prima dată nu-l părăsea pe Soloviov. Mirat de propria nesăbuință, o
urmă pe Zoia în apa adâncă. Bălăceala lui de broască jucăușă nu se
potrivea defel cu plastica mișcărilor Zoiei, și totuși înota fără
ajutorul nimănui.
Superioritatea vădită a Zoiei nu-l descuraja, ba dimpotrivă, îl
excita puțin. La urma urmelor, să fii perfect în stihia apelor nu
însemna încă nimic (pe uscat totul putea să ia o cu totul altă
întorsătură). Exista însă un „dar”. Dar ștacheta ridicată tot mai sus îi
trezea lui Soloviov interesul competiției, acel interes care –
reflectând mai târziu la el – îi lipsise în relațiile cu Liza. De ce se jena
oare Liza de calitățile ei?
Soarele nu mai era cel matinal și, încremenind undeva deasupra
părții centrale a plajei, ardea cu putere pretutindeni. Zoia scoase o
cremă lichidă și, cu un zgomot gâfâit, o stoarse pe spinarea încinsă a
lui Soloviov. El o simți imediat întinsă în cercuri concentrice pe gât,
pe omoplați, pe coapse. Prospețimea răcoritoare a cremei devenea o
calitate a degetelor Zoiei.
— Știi, mă tot gândesc la ce i-a dictat maică-mii generalul. Tu asta
vrei să găsești, nu?
Trecuse la „tu”. Cu atâta naturalețe.
— Da.
Degetele Zoiei masau coapsele lui Soloviov. El simțea cum îi
tresar picioarele în ritmul mișcărilor. I se părea că toată plaja îl
invidiază pentru plăcerea provocată de masaj și nu-l lasă să se
bucure pe deplin.
 — Hârtiile acelea nu puteau să dispară fără urmă. Te doare?
Soloviov simțea mișcarea ritmică a mâinilor Zoiei undeva mai jos
de genunchi.
— Cred că știu unde sunt.
Zoia făcu o pauză. Soloviov se întoarse cu fața în sus, simțind că
fata nu va continua până nu-și va trage sufletul.
— Unde?
— La Kozacenko. Cât a stat maică-mea cu mine la maternitate,
scarabeii ăștia au ras tot ce au găsit.
Soloviov își imagină o balegă rotundă, rostogolită de soții
Kozacenko, pe care se vedeau ici și colo, lipite de ea, foile albe cu
memoriile generalului. Zoia credea că băiatul lor n-o să le dea așa
ușor hârtiile, nu pentru că ar avea nevoie de ele (ce să facă cu ele?),
ci fiindcă regula bătută-n cuie era să nu lași din mână ce ți-a picat pe
nepusă masă.
Zoiei îi veni în minte un plan de acțiune (plecaseră de la plajă și
acum mergeau agale pe strada Botkinskaia). Soloviov se uita din
când în când la părul ca pana corbului al angajatei muzeului,
încâlcit după baia în mare, și o descoperea din nou. Planul propus
de ea nu avea nicio legătură cu Cehov. Zoia credea că singura șansă
de a obține manuscrisul era să facă pe ascuns o percheziție în
camera lui Taras Kozacenko. Scuturându-și pietricelele din sandale,
Zoia se rezemă de umărul lui Soloviov.
— Poate că… zise Soloviov ținând-o stângaci de talie. N-am putea
să-l întrebăm mai întâi pe Taras?
— În niciun caz. Va face cumva să dispară definitiv manuscrisul
și nu-l mai vedem în vecii vecilor. Atuul nostru e că nu știe ce anume
căutăm.
Soloviov se uită neîncrezător la Zoia, căreia nu-i scăpă privirea
lui.
— În definitiv, pun la cale toate astea de dragul tău…
 Soloviov simțea lucrul ăsta. Rămas cu o jumătate de pas în urma
Zoiei, el atingea cu umerii ramurile sălciilor plecate până aproape
de trotuar și se gândea cât de impredictibilă este munca unui istoric.
Când se apropiară de casa Zoiei, ea îl rugă să intre. Fiind
sâmbătă, erau acasă toți locatarii. În afară de Taras, în bucătărie se
afla Ekaterina Ivanovna Kolpakova, despre care Soloviov știa numai
din auzite. Cei din casă rămași în viață erau în relații cât se poate de
pașnice, în ciuda faptului că soțul Ekaterinei Ivanovna fusese otrăvit
de mama lui Taras, Kozacenko G.A., în ciuda faptului că o înșelase
pe Ekaterina Ivanovna cu aceeași Kozacenko și că tatăl lui Taras,
Kozacenko P.T. Fusese omorât de el, în fine, în ciuda faptului că în
urma tuturor acestor evenimente, Galina Artiomovna Kozacenko își
pusese capăt zilelor. Relațiile astea puteau fi numite chiar
prietenoase până la un anumit punct, date fiind condițiile de trai
într-o locuință comună.
La ruși vendeta ia sfârșit la fel de brusc și fără motiv precum
începe. Dușmănia se stinge acoperită de un șir de evenimente prea
puțin interesante, așa cum e înăbușit ecoul într-o pădure de pini
încinsă de arșiță din Crimeea, așa cum ajung în paragină, înecate de
buruieni, mormintele în cimitirele naționale. Ekaterina Ivanovna și
Taras mergeau deseori împreună la cimitirul din Ialta, faptă
remarcabilă, având în vedere obiceiurile rușilor. Nu era atât o
împăcare solemnă, cât o treabă comodă pentru amândoi, poate chiar
reciproc avantajoasă. Ekaterina Ivanovna cumpăra pentru cele trei
morminte petunii ieftine, iar Taras căra cu căruciorul o canistră de
douăzeci de litri cu apă, de care cimitirul ducea atâta lipsă. Își
vizitau rudele („compatrioții”, cum îi numea câteodată în glumă
Ekaterina Ivanovna) și împărțeau în mod egal petuniile și apa,
destinate fiecărui mormânt.
Zoia și Soloviov își salutară vecinii și rămaseră în bucătărie. Spre
mirarea lui Soloviov, însoțitoarea lui nu numai că intră în vorbă cu
cei prezenți, dar îl rugă chiar să le povestească despre Ermitaj –
adică ce mi-ai povestit mie astăzi (?) –, după care plecă în camera ei,
lăsându-l pe povestitorul ciudat în mijlocul bucătăriei. Taras și
Ekaterina Ivanovna stăteau într-un colț, rezemați de dulăpiorul
generalului și, cu tot caraghioslâcul situației, arătau pregătiți să-l
asculte. În timp ce le spunea că Luvrul și Ermitajul sunt cele mai
mari muzee din lume, Soloviov urmărea cum Zoia, nevăzută de
ascultătorii lui, ținându-și degetul la buze, părăsea odaia. Le vorbi
despre numărul exponatelor de la Ermitaj (un oftat reținut al
Ekaterinei Ivanovna), în timp ce fata, avansând lipită de perete, se
strecură pas cu pas până la ușa lui Taras. Soloviov, uluit, se poticni
în mijlocul frazei. Zoia făcu o mutră îngrozită și, adunându-și
degetele în chip de cioc, îi arătă vorbitorului că nu trebuie să-și
întrerupă discursul.
Dacă stai treizeci de secunde lângă fiecare exponat (Zoia dispăru
în camera lui Taras), și la Ermitaj stau oamenii zilnic, de dimineață
până seara, ca să vadă toate exponatele, îți trebuie opt ani.
— Opt? întrebă Ekaterina Ivanovna.
Zoia apăru în ușa lui Taras și, lovindu-și fără zgomot palmele una
de alta, dispăru iar în adâncul camerei.
— Cel puțin opt, confirmă Soloviov.
Taras scoase din frigider o sticlă cu iaurt, o agită și își turnă într-
un bol cu marginile ciobite. După ce alese o porțiune scăpată
teafără, își lipi de ea buzele groase. Taras nu întrebă nimic despre
Ermitaj. Îl asculta tăcut pe Soloviov și, din când în când, își trecea
limba peste mustățile mari, albe. Soloviov însă, care n-ar fi pătruns
niciodată prin efracție în camera lui Taras, se simțea ca un adevărat
complotist, măcar pentru faptul că trebuia să-i țină de vorbă pe cei
de față. Descrierile lui deveneau din ce în ce mai încărcate
emoțional, stârnind interesul ascultătorilor, însoțit de o ușoară
uluială. Uluiala crescu, când pe neașteptate (Zoia închise fără
zgomot ușa după ea și se strecură în camera ei) povestirea se
întrerupse și Soloviov, luându-și din mers la revedere, dispăru în
camera Zoiei. Cei din bucătărie rămaseră cu senzația că povestea n-a
fost spusă până la capăt.
— N-am găsit manuscrisele, zisese Zoia când Soloviov închise
ușa după el. Dar uite ce-am găsit într-unul dintre sertare.
Și învârti pe deget o legătură mică de chei.
— Sunt sigură că manuscrisul e la el. Luni, când o să plece la
serviciu, o să avem timp să ne uităm cu atenție la tot.
— Zoia…
A fost singura obiecție pe care Soloviov și-a permis s-o rostească.
Zoia îi puse degetul cu cheile pe buze și aruncă o privire pe coridor.
După ce se convinse că în bucătărie nu mai era nimeni, se furișă în
vârful picioarelor până la ușa de la intrare, o deschise și-i făcu semn
lui Soloviov să vină. Repetând fără voia lui mișcările Zoiei, el merse
câțiva pași în direcția ușii. Se opri între Zoia și ușă. Mâna ei atinse
cârligul masiv trecut prin inelul de pe tocul ușii. Alunecând în
adâncitura care se formase de-a lungul anilor, cârligul se balansă
ușor.
— Pendulul lui Foucault, îi șopti ea la ureche. Luni îmi iau zi
liberă.
Soloviov își petrecu dimineața de duminică la biserică. Era
biserica Sf. Aleksandr Nevski, fastuoasă, cu cinci cupole. Se înălța
deasupra străzii Kirov (fostă Autskaia). În timp ce urca scara de
piatră, Soloviov și-l imagină pe general intrând în biserică.
De câte ori venea la Ialta, generalul venea des aici. În iarna lui
1920 zbura pe scară, ca o pasăre mare de pradă – cu poalele
mantalei atârnând desfăcute pe trepte, cu cei din suită răsfirați de-o
parte și de alta. Vara urca mai încet, privind înapoi, spre piață, la
șirurile dezordonate de săraci adunați acolo din toată Rusia imensă.
Mergând la un pas în urma lui, ordonanța le arunca mărunțiș.
 Vara te sufocai în biserică. Nu venea răcoare nici prin ușa laterală
dată de perete, nici prin ferestrele larg deschise. Pe acolo intra
zăpușeala umedă a Ialtei, care mirosea a mare și a salcâmi și
tremura deasupra flăcării nemișcate a lumânărilor, în razele
soarelui, care străbăteau semiobscuritatea bisericii, se vedea cum la
fiecare mișcare a preotului de pe nasul și bărbia lui zburau picături
mari de sudoare. Până și generalul, care de obicei nu transpira, își
ștergea întruna fruntea și gâtul cu o batistă de mătase. Chiar și în
aceste slujbe complicate el vedea farmecul deosebit al sudului, mai
ales că la terminarea slujbei, mergând o sută de metri pe Morskaia,
se trezea pe țărmul care scânteia în bătaia valurilor și, descheindu-și
nasturii de sus ai tunicii, respira în voie.
Venea aici și la adânci bătrâneți. Cu bastonul, într-un sacou de
pânză, cu buzunarul tras în jos de tocul masiv al ochelarilor.
Oamenii îl recunoșteau, cum îl recunoscuseră și odinioară. Se
dădeau la o parte, tot ca odinioară, făcându-i drum, se plecau până
la pământ pentru mărunțișul primit. El mergea cu pasul ferm al
celui care vrea să-și mențină echilibrul (se clătina uneori). Din când
în când se oprea și, punându-și mâinile una peste alta pe bastonul
de chiparos, își privea cu luare aminte vârful pantofilor. Uneori
ședea în curte pe o bancă și se uita din umbră cum oamenii, cu un
aer preocupat, intrau în biserică cu pruncii, îndreptându-le din mers
bonetele de dantelă, cum în capătul îndepărtat al curții apa din
furtun bătătorea praful, iar primele picături căzute pe asfalt se
prefăceau în abur. În astfel de clipe, fața lui era lipsită de orice
expresie, parcă se făcea din ce în ce mai mică, amintind de o mască,
și prindea viață doar la un ușor molfăit din buze, cum vezi la
bătrâni.
După cum arăta generalul, era greu să-ți dai seama dacă observă
ce se petrece în jur sau, cum spunea un poet necunoscut lui, ochii îi
erau îndreptați spre alte zile. Cei care l-au urmărit pe general în
astfel de clipe (inclusiv în interes de serviciu) au afirmat ulterior că,
în ciuda imobilității feței, privirea lui nu era fixă. Putea fi o privire
stinsă, tulbure, absentă – dar nicidecum fixă.
Da, ochii generalului Larionov erau îndreptați spre alte zile. Și, cu
toate astea, nu le scăpa nimic. Îi veneau în minte imagini cu figurile
nenorociților din 1920, îmbrăcați în tunicile cu găuri în locul
epoleților, cu căruțele aducând la biserică butoaie cu apă (rostogolite
pe scânduri de douăzeci de țoii), și, în același timp, nu se putea să
nu vadă dincolo de gardul bisericii, pe fosta stradă Autskaia, cum
treceau fără zgomot troleibuzele cu enoriașii din anul 1970 și cum,
în pridvor, femeile își scoteau din genți basmalele împăturite în
patru și le puneau degrabă pe cap, ascunzând cu degetul mare
șuvițele scăpate. De ce nu erau bărbați acolo?
Când, luni dimineață, Soloviov apăru la Zoia, în apartament nu
mai era nimeni. Zoia închise ușa de la intrare după el și fixă,
zăngănind, cârligul uriaș.
— Pentru orice eventualitate.
Soloviov își aminti de găleata-semnal folosită de el și de Liza, dar
nu-i scăpă nicio grimasă. Era excitat, dar într-un alt mod.
Cu o mișcare cât se poate de liniștită, Zoia răsuci cheia în ușa lui
Kozacenko, o deschise și-l invită pe Soloviov să intre cu o mișcare a
mâinii. Soloviov încercă să facă același gest, dar, gândindu-se că
galanteria nu-și avea locul acolo, păși peste prag.
Primul lucru pe care-l văzu în cameră fu șifonierul de stejar cu
vulturii bicefali. Unul dintre ei îi spărsese capul bătrânului
Kozacenko. Descoperi apoi patul matrimonial, locul dramei
consumate cândva. Kozacenko-junior, pare-se, nu aruncase nimic
din mobilă. Într-un colț, sub un ștergar, găsi portretul lucrat în
cruciulițe al lui T.G. Șevcenko. În dreapta portretului (culmea e că pe
moment Soloviov nu-și dădu seama), două fotografii ale Zoiei: Zoia
în bucătărie, la masa generalului, în fundal – o vază cu crizanteme;
Zoia pe plajă. Slipul ușor coborât, i se vedea osișorul cu pielea
întinsă. Soloviov se gândi că, în compania unor astfel de fotografii,
viața unui celibatar nu era deloc simplă. Nici chiar supravegheat de
Șevcenko.
— Te iubește?
Zoia ridică din umeri. Stătea lângă secreter și trăgea sertar după
sertar, cercetându-le conținutul. Nu se poate spune că Soloviov
tremura, era mai degrabă extrem de tulburat, și se uita uluit cu câtă
liniște scotocea Zoia prin lucruri. Topurile de hârtie (în mare parte,
curată) erau inspectate cu degetul mare alunecându-i pe marginile
colilor. Colile scoteau un ușor sunet de ventilator, semănând și cu
fâsâitul pachetului de cărți de joc, înainte să fie împărțite. Uneori se
auzea un zdrăngănit, alteori un trosnet. Zoia punea unele obiecte pe
secreter și, după ce termina de scotocit sertarul, le punea la loc.
Soloviov se mărgini să cerceteze puținele cărți ale lui Taras. Cele
mai multe erau despre Alupka și despre palatul Voronțov. Nu
încăpea îndoială că Taras era omul unei singure teme. Doar o
publicație nu se referea la Voronțov, ci descria diferite sisteme de
semnalizare.
— Ce lucrează el?
— E paznic la palatul Voronțov.
Vârându-și adânc mâna sub fiecare cearșaf, Zoia cercetă
teancurile de lenjerie. Lenjeria era veche. Până și pe marginile la
vedere ale cearșafurilor împăturite erau locuri tocite și găuri. Lui
Soloviov îi trecu prin minte, în chip nepotrivit, că felul cum arătau
putea fi rezultatul firii active a lui Kolpakov-tatăl. De multe ori,
lucrurile au viață mai lungă decât cel care le-a folosit. Doar se știe că
s-a păstrat lenjeria de pat cu inițialele lui Cehov. E așternută și azi pe
patul lui de la muzeu. Deși… Or fi găurile astea rezultatul
insomniilor îndrăgostitului Taras? Soloviov mai aruncă o privire
asupra fotografiilor.
 — Am găsit.
Zoia rosti cuvântul cu același calm cu care căutase prin lucruri,
dar pe Soloviov îl trecu un fior. Chiar era cu putință? în ciuda
neîncrederii totale a lui Soloviov în succes (nu înțelegea nici el de ce
se băgase în toate astea), între două cearșafuri de plapumă înflorate
se vedeau, galbene, niște foi acoperite cu un scris mărunt.
— E scrisul maică-mii.
Soloviov ridică puțin partea de sus a teancului de lenjerie și, cu
un gest de scamator, Zoia trase foile din șifonier. Era o victorie. În
ciuda modului discutabil în care fusese obținută, ea rămânea o
victorie – și încă ce victorie. În definitiv, Taras nu avea niciun drept
asupra manuscrisului. În definitiv, părinții lui pur și simplu îl
furaseră… Scurta istorie a cercetătorului Soloviov, petrecută cu
precădere în biblioteci și în arhive, făcuse un salt mortal evident și
se prefăcuse în istorie detectivistică. Niciodată nu i se păruse
căutarea adevărului științific atât de captivantă. Ieșit la lumină,
dramatismul cercetării, ascuns lumii, lua forme vizibile. Soloviov
stătea în picioare lângă fereastră și ținea foile în mâna întinsă. Nu
citea. Se uita, pur și simplu, la scrisul mărunt al mamei Zoiei,
simțind lângă tâmplă respirația fetei. Din când în când, deasupra
rândurilor apăreau semne care introduceau, cu scrisul bine
cunoscut lui Soloviov, completări și corecturi. Însemna că generalul
lucrase asupra manuscrisului dictat… De undeva din adâncul
rândurilor – mâna Zoiei îi strânse cotul – ieșiră încet la iveală ochii
triști ai Ekaterinei Ivanovna. Pe pasarela de metal care făcea legătura
cu terasa casei vecine (niște tăblii de pat serveau drept balustrade)
stătea Ekaterina Ivanovna cu o sacoșă plină alimente și se uita în
tăcere la Soloviov prin geamul ferestrei.
Părăsiră amândoi camera lui Kozacenko. Zoia o închise cu cheia
și se grăbi să scoată cârligul de la ușă. Rezemându-se cu spatele de
ușa camerei ei, trase cu urechea la pașii grei din hol ai Ekaterinei
Ivanovna, care îi amintea cumva lui Soloviov de prințesa
Tarakanova. Când Ekaterina Ivanovna intră în camera ei, Zoia îl
scoase în liniște pe Soloviov din apartament.
Mergând în jos pe Botkinskaia, el se întrebă cu îngrijorare ce avea
să se întâmple acum cu Zoia. Îngrijorarea dură însă o clipă, fusese
acel ceva fără de care Soloviov, om scrupulos, nu se putea lăsa în
voia bucuriei de a fi în posesia manuscrisului. Micul teanc de file
acoperite cu scrisul mărunt și citeț îi aparținea numai lui, foșnea la
fiecare mișcare a mâinii fierbinți și (asta era de necrezut) nu le trezea
trecătorilor nici cel mai mic interes.
Lui Soloviov nu-i veni să se ducă acasă. Îi era greu să rămână
singur cu fericirea lui, cum le e greu celor uniți printr-o legătură
condamnabilă, nepermisă, poate chiar criminală. Ei și-o etalează. Se
avântă în lume, se duc la recepții, la cluburi, la spectacole…
Soloviov o luă pe faleză. În timp ce cobora, văzu șiruri de scaune
asemănătoare celor cu care sunt înzestrate stadioanele. Tribunele
astea erau orientate spre cel mai frumos spectacol din lume – marea.
Soloviov contemplă mișcarea valurilor și simți puțin cum intră în
pielea generalului. Asemeni fumătorului împătimit care tărăgănează
(o plăcere de un fel aparte) aprinderea țigării, nu se grăbi să
citească. Se bucură de captura sa pipăind-o, netezi marginile
aproape moi ale foilor, își lovi genunchii cu teancul și-l potrivi ca să-
i dea forma corectă.
Amintirile generalului începeau așa: „La zece ani, am fost dat de
părinți la Corpul de cădeți nr. 2”. La zece ani. Datele cu tot ce se
petrecuse înainte de vârsta asta fuseseră publicate de A. Dupont,
care, după cum se știe, bănuise că exista o continuare a lor. Astfel,
intuiția științifică a cercetătoarei i-a permis să prevadă clipa aceea
dulce trăită de Soloviov pe faleza Ialtei. Citea filă după filă și le
punea pe cele citite la sfârșitul teancului. Încerca să elimine prima
filă, să se îndepărteze de ea, dar obligatoriu se întorcea la ea. Când
și când, desprinzându-se de rândurile compacte ale Ninei
Fiodorovna Akinfeeva, căuta cu privirea orizontul și se gândea că
parcurgerea textului semăna cu o călătorie în jurul lumii, al cărei
scop era întoarcerea în punctul de plecare.
 9

La zece ani, generalul a fost dat de părinți la Corpul de cădeți nr.

2. Să trecem cu vederea inadvertența din prima propoziție. Într-un
anume sens, Larionov putea fi și la zece ani general, pentru că, în
sensul strict al cuvântului, el a fost întotdeauna general. Cine s-ar
încumeta să nu și-l închipuie general? întrebarea a pus-o A. Dupont.
În maniera ei, neacceptând compromisul, a și răspuns la întrebare:
nimeni. 64
Dictându-i Ninei Fiodorovna amintirile despre anii petrecuți la
Corpul nr. 2, generalul sublinia că, la această instituție de
învățământ, cusăturile cu aur de pe uniformele negre erau mai
înguste decât la alte școli (de pildă, la nr. 1, la Nikolaevski și chiar la
Aleksandrovski), ca să nu mai spunem că la Corpul nr. 2, spre
deosebire de o serie de alte școli, pantalonii cadeților nu erau negri,
ci albaștri. Generalul mai arăta că ulterior, când în companiile
combatante s-a introdus portul de armă, Corpul nr. 2 a avut dreptul
să poarte săbii cu dragoni la centiroane, după modelul Gărzii
Imperiale.65
Erau sculați devreme, la șase dimineața. Cu goarna. Nu era mare
lucru vara, în timpul nopților albe, dar iarna era de nesuportat.

64 Dupont A., Nu de-alde cei de-acum... Buletin istorico-militar, 1993, nr.

2, pp. 17-29. (N. a.) [Acest titlu este un vers din poemul Borodino de
M.I. Lermontov N. tr.]
65 Autorul a specificat, pentru a fi obiectiv, că săbiile erau obișnuite
și la Corpul Nikolaevski, și la Corpul „Alexandru al III-lea“ de la
Don, dar acolo se purtau pe centiroane de alte culori. Spre
comparație, Hiațintov E., însemnările unui ofițer alb, SPb, 1992, pp. 29-
30. (N. a.)
Vara, viitorul general se scula cu o jumătate de oră înainte de
deșteptare, ca să întâmpine goarna treaz bine. N-o lăsa să-i tulbure
cele mai dulci vise matinale. Iarna nu izbutea. Nu avea putere să
părăsească patul încălzit peste noapte și să se afunde în frigul
pătrunzător al dormitorului. Temperatura nu se ridica niciodată mai
sus de zece grade. La sfârșitul secolului al XIX-lea, nu li se
recomanda tinerilor să doarmă într-o încăpere caldă.
Se spălau până la brâu cu apă rece, treaba asta era și mai rea
decât goarna. Ieșeau în piață doar în veston. Pe orice vreme. Poate că
educația asta spartană l-a făcut pe cadetul Larionov să fie interesat
de faptele de arme ale regelui Leonidas. Sau poate din contră:
faptele regelui spartan l-au împăcat pe Larionov cu regimul cazon
atât de aspru. Până la urmă, atât educația spartană, cât și
cunoașterea în detaliu a desfășurării unei lupte i-au prins foarte bine
cadetului la anii maturității.
Când ieșea la adunarea de dimineață, se silea să nu ia în seamă
fulgii de zăpadă intrați pe sub guler. Se gândea că spartanii, care
știau dificultățile vieții de soldat, nu avuseseră de-a face cu frigul
rusesc. Din când în când, Larionov înălța capul și se uita la colegii
adunați în întunericul de decembrie din piață. Arătau mititei,
adormiți încă, năpădiți de o gheață măruntă. În lumina felinarelor
cu gaz, li se vedeau numai cocardele curate, strălucitoare și nasurile
roșii. Vântul dimineții era înțepător, erau încă adormiți, ochii le
lăcrimau. Nu se lăsau înfrânți de greutăți. Dimpotrivă: ele îi
hrăneau, călindu-le trupul și spiritul. Creșteau ca niște băieți
puternici și niște ofițeri adevărați. „Toți au murit”, notase generalul
deasupra rândului.
Un loc deosebit l-a ocupat în viața de atunci a generalului cadetul
Lanskoi. Acest băiat frumos și, judecând după descriere, plin de el,
se detașează vizibil în amintirile lui. Timp de câțiva ani, cadeții
Larionov și Lanskoi au fost împreună. Relațiile lor nu erau de
prietenie în sensul obișnuit al cuvântului. Pentru apariția, iar după
aceea consolidarea acestor relații, Lanskoi n-a făcut absolut nimic.
Aportul lui la prietenia lor a fost faptul că îngăduia să fie admirat.
Într-un anume sens, Lanskoi merita admirație. Fără vreun efort
vizibil, aproape că era cel mai bun la învățătură. Răspunsurile le
rostea fără să ridice vocea și cumva chiar condescendent. Pe
profesori îi enerva acest lucru, dar nu aveau de ce să se lege. Era și
de un curaj nemăsurat. Punea pariu că înoată sub gheața dintre
două copci ale Jdanovkăi. În ciuda celei mai severe interdicții, putea
părăsi înaintea semnalului de retragere incinta școlii, pentru a se
întoarce în zori pe fereastră.
O dată a fugit cu el și cadetul Larionov. Îmbrăcați în haine civile,
au hoinărit jumătate din noapte prin Petersburgul înzăpezit.
Larionov s-a simțit cum nu se poate mai mizerabil, încălcarea
disciplinei i s-a părut o adevărată trădare. Să spună ce anume trăda
îi era greu chiar și lui, dar de faptul că avea loc o trădare nu se
îndoia. Pe la ora două și jumătate, cadeții au intrat într-o cârciumă și
au comandat câte o jumătate de pahar de votcă. Au reușit să se
întoarcă neobservați în timpul nopții, dar Larionov, care nu fusese
niciodată bolnav până atunci, în dimineața aceea s-a îmbolnăvit. A
făcut febră. A făcut frisoane. Din ochi îi curgeau lacrimi. Lacrimile
erau de căință, dar lucrul ăsta nu-l știa nimeni. Nimeni, în afară de
Lanskoi. În cea de-a treia zi, el l-a vizitat pe Larionov la infirmerie și
i-a spus:
— Tu, Larionov, ești un om corect. Te-ai îmbolnăvit pentru că ai
încălcat regulamentul. Nu trebuia să vii cu mine.
Cadetul Larionov a așteptat ca prietenul să-l viziteze din nou, dar
lucrul ăsta nu s-a întâmplat. Când Larionov a ieșit de la infirmerie,
Lanskoi l-a salutat de la distantă. Larionov a dat din cap și nu s-a
apropiat. După terminarea școlii, s-au pierdut din vedere.
Majoritatea materiilor (cu excepția limbilor) erau predate de
militari. Cadeții aveau șase ore de curs pe zi, după care urmau
călăria și instrucția de front. La început, aproape întreaga atenție a
lui Larionov a fost captată de călărie. Probabil, tocmai de această
perioadă trebuie legat începutul lungilor discuții ale generalului cu
caii, amintite nu o dată în literatură. 66
După ce băiatul a aflat despre bătălia de la Termopile, printre
materiile preferate a început să se numere și tactica. Citind aceste
rânduri, Soloviov își aminti de schița în creion a unui plan de luptă,
descoperită de el într-o arhivă din Petersburg. Prin confruntarea
documentului cu schițele analoage67, s-a reușit să se demonstreze
fără tăgadă că ea aparținea viitorului general. Interesul deosebit al
descoperirii consta nu atât în faptul că dintre toate schițele
cunoscute aceasta era cea dintâi, cât în faptul că în colțul din
dreapta-sus al foii era reprezentat Leonidas însuși – cu epoleți de
general și cu vulturul bicefal pe piept.
Dintre materiile nemilitare, cadetului Larionov i-a plăcut dansul.
Pentru psihicul copilului, o astfel de pasiune poate să pară
întrucâtva neașteptată, dar numai la prima vedere. Spre deosebire
de vremurile mai apropiate, ofițerimea rusă, foarte rafinată, știa și îi
plăcea să danseze. Dezvoltarea armonioasă – adică tocmai cea la
care aspirau cadeții Corpului nr. 2 – nu presupunea numai curaj, ci
și eleganță.
Pe lângă toate celelalte, atitudinea cadetului față de dans a fost
influențată de un extras din statutul școlii, pus în ramă în sala de
dans, specificând că sistemul de predare era elaborat de școala
franceză „pe baza principiilor frumosului, grației și expresivității

66 Budionnîi S.M., O atitudine frumoasă față de cai, Moscova, 1932, pp.

29-30. (N. a.)
67 Sunt cunoscute în mai mică măsură alte optsprezece planuri ale
luptei de la Termopile, atribuite cadetului Larionov. (N. a.)
corpului uman în repaus și în mișcare” 68. Textul i-a atras pentru
prima dată atenția lui Larionov asupra multitudinii de posibilități
ale corpului uman.
Lecturile extrașcolare au fost o altă pasiune a copilului. Un
pedagog din școală le citea cu voce tare elevilor săi din operele
clasicilor ruși. Observând interesul lui Larionov pentru lectură,
precum și pronunția lui exemplară, pedagogul îl punea deseori să
citească cu voce tare din clasici. Bătrânul soldat se așeza într-un colț
al sălii de clasă și, acoperindu-și pe jumătate ochii cu mâna, asculta
cum citește elevul său. Clătina aprobator din cap în ritmul lecturii,
dând impresia că e deosebit atent, dar mișcările erau neverosimil de
cadențate. Uneori, un fluierat liniștit ieșea prin micile smocuri de
păr aspru din nările umflate. Citeau Poltava, Borodino, Taras Bulba,
dar tuturor le plăcea în mod deosebit Un bard în tabăra oștenilor ruși.
La primele strofe ale lui Jukovski, fluieratul înceta. „Bătrânul
nostru Figner în tabăra dușmană / Se duse-n bezna nopții / Precum
o umbră pe lângă corturi se furișă / Nimic privirii iuți nu îi scăpă.. –
la strofa asta se făcea liniște deplină. „Bătrânul nostru Figner…” –
doar atât era de-ajuns ca să-i facă atenți: se rostea ca un singur
cuvânt. Unde mai pui că-l citea graseind. Pe lângă corturi se furișă…
Cam prin 1894, Larionov a citit cu voce tare povestirea Chirurgie,
adusă de tatăl său. Deprins cu operele rusești clasice, pedagogul s-a
trezit, dar nu l-a întrerupt pe cadet. Cum avea experiență în ale
stomatologiei, pedagogului i-a plăcut povestirea. Aflând că autorul
operei este Cehov, el i-a scris o scrisoare lui L.N. Tolstoi ca să-l
întrebe dacă Cehov A.P. Este un scriitor clasic. Tolstoi n-a răspuns.
De aici trebuie trasă concluzia că în anul 1894 Cehov nu era încă un
clasic. Nici măcar nu începuse construcția casei lui de la Ialta.

68 A se vedea Gurkovski G.A., Școlile de cădeți din Imperiul Rus,

Moscova, 2005, voi. 1, p. 34. (N. a.)
 Dar lecturile elevilor Corpului de cădeți nr. 2 nu se limitau la
operele enumerate. Ascundea sub saltele de ochii educatorilor
romanele scrise de Madame de Genlis, versurile domnului Barkov și
romanul lui Cernîșevski Ce-i de făcut? copiate cu scrisul citeț al
cadeților. Amintindu-și de anii aceia, bătrânul general își exprima
încântarea pentru faptul de a fi copiat romanul lui Cernîșevski. Nu
numai copierea, dar chiar și citirea acestuia i se părea un fel de faptă
eroică. În opinia memorialistului, literatura rusă nu produsese un
text mai slab decât ăsta.
În timpul unui control, pedagogul cel bătrân a descoperit cărțile
ascunse în dormitorul cadeților. În urma rugăminților fierbinți ale
elevilor, el le-a lăsat-o pe Madame de Genlis. A acceptat până la
urmă să închidă ochii și la Barkov. Dar cu lucrarea lui Cernîșevski
nu s-a putut împăca nicicum. Făcea o criză de furie numai la auzul
numelui. A amenințat cu excluderea din școală și trimiterea în
judecată a celui care copiase romanul. Elevul n-a fost identificat
(poate că nu s-a vrut), dar generalul îl știa foarte bine. A considerat
că poate să-i dezvăluie numele abia după opt decenii, când cel care
îl copiase nu mai avea cum să fie amenințat. Acesta era cadetul
Lanskoi.
Reacția pedagogului era explicabilă. Corpul de cădeți nr. 2 era în
parte răspunzător în privința lui Cernîșevski. În anul 1853,
pregătindu-și disertația, Cernîșevski intrase pe un post de
preparator la școala de cădeți. E puțin probabil ca situația aceasta să
fi stat la originea tuturor neplăcerilor sale, dar strict cronologic – iar
în privința asta n-ai ce face –, ea le-a precedat. Mai mult, ca urmare
au fost stabilite legități nu numai în privința timpului, ci și a
spațiului.
Profesorul de balistică, colonelul Pazuhin, a atras atenția asupra
faptului că, pentru scriitorul democrat, punctele-cheie ale orașului
sunt dispuse în linie dreaptă. Corpul de cădeți nr. 2 (locul de
muncă) —> Jdanovskaia Naberejnaia nr. 7 (locul de domiciliu) —>
Fortăreața Petropavlovsk (locul de detenție) —> Piața Mîtninskaia
(locul de degradare militară). Luând la cunoștință aceste legități,
cadetul Larionov nu putea ști că, în virtutea conexiunii a tot ce
există pe lume, pe aceeași dreaptă (Jdanovskaia Naberejnaia nr. 11)
avea să ocupe o cameră istoricul Soloviov care studia lupta
generalului Larionov cu consecințele activității lui N.G. Cernîșevski.
Această construcție ideatică complicată îl făcu pe Soloviov să se
desprindă de text și să privească pânza unui iaht îndepărtat. O clipă
mai târziu citea din nou.
Înscrierea la Corpul de cădeți n-a însemnat deloc o izolare a
viitorului general de lumea dinafară. După ce a învățat să dea
onorul și să stea în front, a primit dreptul să iasă în oraș. Asemeni
cadeților din celelalte școli, elevii Corpului nr. 2 aveau o singură
restricție: le era interzis să meargă pe partea cu soare a bulevardului
Nevski. Poate că interdicția era privită ca parte a educației spartane,
ca măsură necesară pentru a-i familiariza pe cădeți cu părțile
întunecate ale vieții.
Uneori, cadeții erau duși la teatru. Era o adevărată sărbătoare. În
vremurile acelea lumea nu se distra ca în zilele noastre. Teatrul,
retras acum în zona elitistă, ocupa un loc de frunte în industria
divertismentului din secolul al XIX-lea. Ca instrument de educație,
teatrul era considerat un fenomen polivalent și – în funcție de genul
spectacolelor – chiar periculos. În Postul Mare, teatrul era închis.
Cei din Corpul de cădeți preferau piesele Teatrului
„Aleksandrinski”, iar dintre spectacole – Furtuna de A.N. Ostrovski.
După cum numărase viitorul general, cât timp a învățat el acolo,
cadeții au fost la Furtuna de șaisprezece ori. Preferința asta pentru o
singură piesă și-a găsit explicația în faptul că pedagogul făcuse o
pasiune pentru ea.69 Își manifesta atât de zgomotos compasiunea lui
pentru Katerina, încât cei din jur își întorceau capetele. Încă de la
prima replică, soldatul ăsta îmbătrânit se agăța zdravăn de brațele
fotoliului. Revoltat de lipsa de caracter a lui Boris, își frământa
chipiul militar și dădea cu el de genunchi. În timpul monologului
Kabanihăi, își ridica pumnul enorm și, încet, cu o grimasă disperată,
îl înfunda în plușul zmeuriu al lojei. La cuvintele Katarinei „De ce
oamenii nu zboară?”, fața pedagogului se lungea, și-o acoperea cu
mâinile și izbucnea în hohote stridente de plâns. Spectatorii civili,
care se uitau în sală, nu pe scenă, tăceau plini de respect. Erau
zguduiți de sentimentalismul armatei ruse.
În vacanțe, Larionov se întorcea acasă. Oricât ar fi de ciudat,
încercările părinților de a-l răsfăța nu-i făceau copilului nicio
plăcere. Se ducea la cofetării mai mult din supunere filială și,
însoțind cu oranjadă eclerul inconsistent, nu-și exprima delectarea,
spre uimirea celor din jur. I se părea (și aici era totul) că prin
asemenea fapte trădează idealurile spartane, că fiecare vizită într-un
astfel de loc reduce la zero lunile de instrucție, de spălat cu apă rece
ca gheața și de deșteptare înainte să sune goarna. La școală hrana
era foarte bună, și lucrul ăsta îl mai împăca pe cadet când frecventa
cofetăriile. În concepția conducerii, restricțiile la mâncare nu intrau
în stilul spartan de educare. Viitorii ofițeri trebuiau să mănânce
bine.
Băiatului i se păreau ciudate discuțiile părinților despre probleme
care nu vizau armata. În tonul discuțiilor lor își făceau loc indecizia
și lipsa de convingere, deși temele dezbătute îl tulburau serios, în
ciuda caracterului lor civil (dar poate tocmai din cauza lui). Astfel,
cadetului i s-a întipărit în minte discuția despre stilul de viață al

69 A se vedea mai în detaliu Granin D.A., Merg la „Furtuna“,

Leningrad, 1962. (N. a.)
baroanei von Krüger, o rudă îndepărtată de-a lor, care se căsătorise
de patru ori. Discuții despre baroană se purtaseră în familie și
înainte, înmulțindu-se pe măsură ce ea contracta o nouă căsătorie.
În același timp, Larionovii-seniori, ținând la reputația liberalilor, nu
admiteau discuțiile deschise pe seama baroanei, iar în lume afirmau
că tot ce se întâmpla cu baroana se datora exigenței și
maximalismului ei.
Larionovii și-au criticat ruda că îi convocase pe toți cei patru soți
să ia masa cu ea la restaurantul Ursul. Când a aflat despre fapta ei,
mama lui Larionov a izbucnit în lacrimi și a spus că n-o mai
primește pe baroană în casă. La obiecțiile timide ale tatălui, care
considera că o atare întâlnire nu mai însemna nimic față de numărul
mariajelor rudei lor, mama lui Larionov a strigat: „Cum de nu
înțelegi că e absolut șocant, lipsit de bună-cuviință?” Cadetul,
martor al scenei, s-a jurat în gând să nu facă niciodată așa ceva.
Mulți ani după aceea a asimilat faptele șocante cu imaginea scenei
de atunci.
„Anume această situa...” – așa se termina, dacă este să fim cât se
poate de exacți, manuscrisul obținut de Soloviov. Pagina cu„...ție”
lipsea, așa încât el reconstrui, ca să zicem așa, cuvântul complet. Se
mai uită o dată la pagini. Nu încăpea nicio îndoială: manuscrisul era
incomplet. Se gândi că, și așa incomplet cum era, avea o valoare
imensă și că publicarea datelor noi despre copilăria generalului…
Și totuși era dezamăgit. În timp ce-l citea, se obișnuia cu gândul
că manuscrisul era complet, mai exact spus, nu admitea să lipsească
ceva din el. Când manuscrisul se întrerupse la un moment dat,
Soloviov avu senzația că o ia la vale de pe culmea fericirii pe care se
pomenise la început. „Ca să vezi ce înseamnă nerecunoștința”, își
zise în gând istoricul ridicându-se în picioare. De mult ce stătuse
nemișcat, picioarele îi amorțiseră, și abia-abia au făcut față celor
câteva trepte care duceau la partea de sus a falezei.
 Soloviov cumpără o mapă de plastic de la chioșc, puse
manuscrisul în ea și o porni la întâmplare pe faleză. Trecând pe
lângă Oreanda, se trezi lângă monumentul lui Gorki. Nu-și aminti
ce afirma generalul despre Gorki, dar negreșit spusese el ceva…
Scriitorul era în rubașcă și în cizme lustruite. În spatele lui, drumul
se despărțea în două: în sus și în jos. Despre ce-l aștepta pe călător
nu era scris niciun cuvânt pe postamentul de marmură. Ce drum, se
întrebă Soloviov, ar fi ales Gorki? Alegându-l pe cel de jos, Soloviov
își aminti cuvânt cu cuvânt cele spuse de general despre scriitor: „Se
va rostogoli pe un plan înclinat” (anul 1930). Era o metaforă marca
Ialta. Cu excepția falezei, toate suprafețele din oraș erau înclinate.
La capătul aleii înclinate (ramuri de salcâmi împletite, umbră
deasă) se afla un bistrou. Acolo, la primul fel se servea cvas cu
carne, iar la felul doi – pilaf. Pilaful a fost așa și-așa, dar cvasul a fost
excelent. Soloviov își comandă încă o porție în locul felului trei și o
mâncă pe îndelete, cum se mănâncă ceva ce nu se poate răci. Ședea
pe veranda acoperită privind cum aerul curat adus de vânt mișca
fața de masă și planta necunoscută din hârdău. Soloviov mâncă
ținând mâna liberă pe balustrada metalică. Dincolo de balustradă –
fără nimic interpus – începea imensa mare albastră.
Se întoarse acasă când era deja întuneric. La vreo cincisprezece
minute după aceea, auzi soneria. Soloviov nu aștepta pe nimeni.
Știind că trebuie să fii cu ochii-n patru seara, în orașele din sud,
întrebă:
— Cine-i acolo?
— Zoia.
Vocea nu putea fi confundată cu a altcuiva. Era chiar Zoia.
Rochiile vaporoase și transparente, în care o văzuse îmbrăcată în
zilele acelea, fuseseră înlocuite cu niște jeanși albaștri și un tricou. Pe
umăr îi atârna o geantă sport. Soloviov se dădu deoparte și Zoia
intră fără să arate grăbită. Îmbrăcată așa, arăta ca pornită într-un
marș sportiv, dar îi venea bine, fără doar și poate. Ea se așeză ca în
gară – cu geanta pe genunchi și cu picioarele încrucișate sub scaun.
— Cum e manuscrisul? întrebă Zoia. Ți-a îndreptățit așteptările?
— E incomplet… închipuie-ți că se întrerupe la jumătatea
cuvântului.
— Așa vasăzică?
Cu o mișcare înceată, cam adormită, Zoia desfăcu fermoarul
genții.
— Manuscrisul ăsta e totuși foarte important, remarcă Soloviov.
Nu visam la așa o reușită.
— Deci o să căutăm mai departe, zise Zoia extrăgând un imens
ciorchine de struguri. Trebuie să-l găsim pe tot.
— Trebuie? Păi unde?
— Să ne gândim.
După struguri, pe masă apăru o sticlă de plastic de doi litri. Nu
era Pepsi-Cola, deși asta scria pe etichetă. Lichidul dens, făcând
valuri pe pereții sticlei, dădea băuturii o notă de noblețe. La fel poți
ghici ce hram poartă omul, dacă îi prinzi prima mișcare.
— E vin Massandra, l-a adus Nesterenko, Zoia arătă spre sticlă cu
o mișcare din cap. Sora lui lucrează la fabrica de vinuri.
Cum pahare de vin nu descoperiră în apartament, Soloviov aduse
de la bucătărie două pahare în fațete. În timp ce turna vinul, ținea
sticlă voluminoasă cu amândouă mâinile. Vinul se revărsa gâlgâind,
făcând din când în când loc aerului să intre. Lui Soloviov i se păru
că sticla e o ființă vie. Grohăia ofensată când înghițea aer. Pereții de
plastic se mișcau spasmodic sub degetele tânărului. După ce turnă
câte o jumătate de pahar pentru fiecare, Soloviov puse sticla pe jos.
În comparație cu masa la care ședeau, sticla era disproporționat de
mare, și nici măcar paharele în fațete nu puteau atenua contrastul.
— Pentru succesul investigațiilor noastre, zise Zoia.
Calitățile neobișnuite ale vinului îl uluiră pe Soloviov. La
densitate și buchet semăna cu lichiorul, dar rămânea totuși vin.
Soloviov bău și își închipui cum era vinul ținut în amfore. Simți
gustul nectarului, despre care citise în sursele antice. Tânărul istoric
nu mai avu nicio îndoială: anticii proslăviseră exact vinul ăsta. Zeii
greci îl degustaseră în rarele lor vizite făcute în sudul Ucrainei, în
Priciornomoria de nord
Zoia văzu că lui Soloviov îi place vinul. Ea îl bău mai întâi cu
înghițituri mici, ca o doamnă, apoi ca una care se desfată cu zeiasca
băutură. Mai ciupea câte un bob de strugure, îl ducea fără grabă la
gură și-l punea între dinții din față. Ținea boabele acolo câteva clipe,
asigurându-se că i se vede forma frumoasă a dinților și albul lor. Pe
urmă boabele dispăreau în gură și, o vreme, umflau obrajii Zoiei.
Cercetătorul petersburghez găsi că mișcarea asta a boabelor are ceva
erotic, dar nu îndrăzni s-o spună cu voce tare. Era clar că ajutoarea
lui Soloviov e o maestră desăvârșită.
— Taras știe că am fost la el azi. Zoia îi comunică asta fără să-și
schimbe poziția și continuă să mănânce struguri. Ekaterina
Ivanovna i-a povestit tot.
Soloviov se lăsă pe spătarul scaunului. Abajurul de modă veche
al lămpii se răsfrânse în fațetele paharelor și își amestecă rozul
închis cu rosul vinului.
— Și acum… Sloviov își luă paharul (culorile se separară iar).
Cum te mai întorci acasă?
Zoia ridică din umeri.
— Naiba-l să-l ia pe Taras ăsta. Nu știi niciodată la ce să te aștepți
de la așa un mutulică. Ea ciuguli altă boabă. Mi s-a spus că și-a ieșit
din fire.
— Azi nu trebuie să te duci acasă. Rămâi la mine.
Boaba rămase între dinți mai mult decât până atunci și
Soloviov înțelese că Zoia zâmbește.
— Asta o să pară cam ciudat… Nu. Azi o să stau la gară, iar
mâine treaba o să fie uitată. La urma urmelor, totul se uită.
— În noaptea asta rămâi la mine.
Zoia tăcu. Își înmuie buzele în vin și, cu o ușoară mișcare de
fotbalist, rostogoli pe masă boaba de strugure. Se auzea cum dincolo
de fereastră, pe fosta stradă Autskaia, treceau mașinile întârziate în
noapte. Cu o viteză teribilă, în lumina orbitoare a farurilor, trecea
elita rasă în cap din Crimeea, în mașini străine. Din când în când, în
liniștea așternută pentru o vreme, se auzeau oftaturile triste ale unui
troleibuz. Își încetinea mersul, undeva la intersecția firelor electrice
pârâiau troleele și mașina lua din nou viteză. În interiorul slab
luminat se zăreau lucrătoarele de la cantine – obosite, tăcute, cu
sacoșele umflate puse la picioare. Mai erau domnișoarele fardate și
veteranii de război beți, cu medaliile puse din vreme pe haine ca să
nu fie snopiți în bătaie de miliție. Veteranii se clătinau în ritmul
mișcărilor troleibuzului la cotituri și decorațiile scoteau un sunet
liniștit și melodios.
Zoia se culcă pe divan, iar Soloviov pe un pat pliant. La sugestia
ei, fata căpătă unica garnitură de pat – cea în care dormea el. Tot
musafira repartizase locurile de dormit. Soloviov era bucuros că
totul se rezolvase fără participarea lui. Și totuși, când Zoia apăsă
întrerupătorul, el înțelese, nu fără tristețe, că se gândise la o altfel de
variantă. Doar se gândise. Pentru fata de la Muzeul „Cehov”,
varianta se dovedi inacceptabilă.
— Noapte bună (zgomot de tricou scos pe cap).
— Noapte bună.
Culcat în întuneric, Soloviov ascultă degeaba respirația Zoiei. I se
păru nefirească liniștea din cameră. Se gândi că, probabil, Zoia nu se
mișcă fiindcă e atentă la ce face el. Lui îi era însă frică să respire
adânc: la cea mai mică mișcare, patul pliant scotea un schelălăit
sălbatic. Nu știa cât e ceasul, deși era suficient să se întoarcă spre
ceasul electronic luminos. Dar nu se întoarse. Se temea să deschidă
ochii.
Când îi deschise, nu i se mai păru așa de întunecată camera.
Adică nu întunecată de tot. Poate că era lumina lunii sau se crăpa de
ziuă, oricum, se zăreau destul de clar contururile obiectelor. Silueta
sticlei pe masă. Ciorchinele nemâncat până la capăt, semănând cu
muntele Aiu-Dag. Luciul cataramei jeanșilor Zoiei pe scaun. Lui
Soloviov i se tăie răsuflarea: luciul ăsta îi ascuți simțurile la
maximum – ca zgomotul trenului odinioară. Poate că senzația era și
mai puternică. Încercă să-și dea seama dacă Zoia doarme. Pe pata
albă a pernei zări capul ei întunecat și mâinile puse sub ceafa. Nu
așa dorm oamenii… însoțit de scârțâitul patului pliant, Soloviov își
puse mâna mai jos de pântec și simți ceva umed. Nu era sigur dacă
Zoia doarme sau nu, dar nu avea nicio îndoială că e complet goală.
Nu știa nici el de ce.
Începea să se simtă răcoarea venită prin fereastra deschisă.
Vasăzică se lumina de ziuă.
— Mi-e frig, zise Zoia încet, continuând parcă discuția.
— Pot să închid fereastra, răspunse Soloviov fără să se miște din
loc.
— Mi-e frig.
Cuvântul repetat nu părea să aibă un sens anume, nu fusese rostit
cu o intonație oarecare, nu avea nimic în afară de ritm. Soloviov
recunoscu ritmul fără greș. Cu o mișcare de cotoi, sări din patul
pliant fără să facă zgomot. Se duse la patul Zoiei și își propti
picioarele în el. Simți părul Zoiei pe pielea lui umedă. Într-o clipă se
culcă lângă ea.
— Așteaptă…
Ea scoase un prezervativ nu se știe de unde și-l puse în palma lui
fierbinte. Soloviov nu avu timp să se mire. Într-o secundă, picioarele
Zoiei îi încolăciră spinarea cu o forță neașteptată. Nu suferea
comparație cu amorul timid al Lizei. Nu întâlnise niciodată atâta
energie, mlădiere și pasiune. Nu simțise până acum o asemenea
descărcare de forță haotică. Niciodată imaginea bărcii pe valuri nu-i
fusese atât de aproape. Imaginea asta a fost ultima venită în minte,
înainte ca el să se scufunde definitiv în beznă. Sub aparența de fată
flegmatică se ascundea un uragan.
 10

În dimineața următoare (începută târziu) Soloviov își aminti că-n

ziua aceea promisese să citească referatul despre generalul Larionov.
Lectura referatului urma să aibă loc acasă la Zoia. Ignorând ultimele
întâmplări, Zoia considera oportun evenimentul, în schimb pe autor
îl punea în încurcătură. Și mai încurcat se simți el seara, când,
intrând în vestibulul apartamentului comun, dădu mai întâi peste
Taras. Taras arăta foarte calm, chiar prevenitor. Îl salută pe primul
sosit, după care se retrase în bucătărie, unde rămase în continuare,
rezemat de dulăpiorul generalului. Nu fusese invitat la lectura
referatului.
Erau aceiași participanți: prințesa, Șulghin și Nesterenko.
Pesemne că, îi trecu prin minte lui Soloviov, apariția zdrahonului de
Nesterenko îl reținea pe Taras de la repetarea scenei de isterie din
ajun. De altfel (Taras arăta stânjenit ca întotdeauna), vecinul Zoiei
putea găsi puterea să se liniștească. Încet-încet se liniști și Soloviov.
Nu-i fusese deloc ușor să vină, după cum îi dăduse de înțeles Zoiei
în dimineața aceea.
Soloviov nu se simți în apele lui în momentul în care își scoase
referatul din mapă. Stânjeneala lui nu avea nicio legătură cu Taras.
Ce voia el să comunice nu putea să fie pentru asistență nici
important și nici demn de interes. Toate descoperirile și precizările
referitoare la operațiunile din Crimeea i se păreau nimicuri în
comparație cu ce știau ei despre general. Dar era prea târziu să dea
înapoi. Sloviov începu să citească.
Strict vorbind, n-a fost chiar o lectură. Simțind că o astfel de
prezentare a materialului e nepotrivită, tânărul istoric procedă la o
redare a lui – apropiată de textul referatului, dar nu lipsită de
improvizații. Așa ceva se întâmpla pentru prima dată în activitatea
lui științifică. Nu pentru că n-ar fi putut să-și susțină cu voce tare
referatele – el verifica fiecare frază din tot ce scria, știa textele pe
dinafară. Ținea de codul academic al onoarei să te prezinți cu textul
pregătit dinainte. Teancul de hârtii pus pe catedră era prima
certificare, fie ea și aproximativă, a caracterului științific al
comunicării. Fără textul pus pe masă, celelalte calități erau ca și
inexistente.70
Întorcând una după alta paginile referatului, Soloviov nu se uita
la ele aproape deloc. Simțea că zboară – semăna cu senzația
încercată când mersese cu bicicleta prima oară. Spunea pe dinafară
datele bătăliilor, efectivul subunităților ambelor părți combatante și
gradele tuturor ofițerilor superiori, participanți la lupte.
„Nimicirea corpului de cavalerie al lui Jloba de către generalul
Larionov” – așa suna tema referatului. El descrise operațiunea-cheie
din anul 1920, datorită căreia Crimeea rămăsese în puterea albilor
până toamna târziu. La început se referi succint la componența
trupelor desfășurate pe linia frontului în Taurida de nord. Aici nu
putea să nu pomenească de Divizia a doua de cavalerie a
generalului Kalinin (1 500 de săbii + 1 000 de baionete), de Divizia a
treia de cavalerie a generalului Guselșcikov (3500 de săbii + 400 de
baionete ale Corpului Donskoi al generalului Abramov): aceste

70 Singura excepție cunoscută lui Soloviov era referatul profesorului

Nikolski la una dintre conferințe. Profesorul, în picioare, stătea
prăvălit pe catedră și citea monoton frază după frază. Ieșind să
fumeze după referat, l-a rugat pe Sloviov să îi țină paginile citite. Pe
ele nu se afla nimic în afară de niște caricaturi făcute cu un pix cu
pastă. Profesorul îi înfățișase până la unul pe toți cei ce își
prezentaseră referatele înaintea lui. Tocmai el a fost cel care i-a
interzis lui Soloviov să vorbească fără text scris. (N. a.)
unități erau dispuse de la Marea de Azov până la satul Cernigovka.
Nu uită, firește, nici de Divizia Drozdov (amplasată lângă satul
Mihailovka), nici de Divizia a doua de cavalerie a generalului
Morozov. Vorbind despre trupele aflate la vest de Mihailovka,
Soloviov aminti de Divizia de cavalerie Kubanskaia a generalului
Babiev și de Divizia Tuzemnaia, amplasată la stânga ei. În sfârșit, în
raionul Kahovka se aflau Diviziile Markov și Kornilov, în timp ce
divizia generalului Barbovici era dislocată pe cursul inferior al
Niprului.
Adversarele lor erau Diviziile Armatei 13a roșiilor, inclusiv
Diviziile I și II de cavalerie ale batalionului de marș al lui D.P. Jloba.
Numai efectivul lui, inclusiv unitățile adăugate, ajungea la 7 500 de
soldați. După ce șovăi puțin, Soloviov se decise să nu se oprească
asupra datelor privitoare la celelalte divizii ale lui Jloba (de
exemplu, Divizia letonă și Divizia 52 infanterie: acestea erau
dislocate în raionul Berislavl). Cuprinzând cu privirea auditoriul,
cercetătorul simți că excesul de cifre îi poate slăbi atenția.
Vorbind despre planurile roșiilor, Soloviov se mărgini să arate că
Jloba intenționa să atace Corpul Donskoi și să cucerească
Melitopolul. Înțelegând totuși că un astfel de tablou e incomplet,
referentul preciză că pe porțiunea Jerebeț-Pologhi fuseseră activate
patru divizii din grupul Fedko, în timp ce din raionul Berislavl-
Aleșki fuseseră scoase la înaintare Divizia 52 și Divizia letonă. Jloba
își punea mari speranțe în trupa lui Fedko – nimeni dintre cei
prezenți nu punea la îndoială lucrul ăsta. Fedko însă n-a îndreptățit
speranțele oamenilor.
Știa oare generalul Larionov de planurile roșiilor? Sursele
accesibile cercetătorilor (Soloviov alinie teancul de pagini din fața
lui) nu răspundeau la această întrebare. Generalul a acționat ca și
cum planurile dușmanului i-ar fi fost cunoscute în toate detaliile.
Era mereu cu o jumătate de pas înaintea roșiilor, dar tocmai
jumătățile astea de pas au determinat mereu rezultatul luptei. Cele
mai ingenioase planuri ale lui Jloba erau nimicite de măsurile
adoptate de comandantul armatei albilor – indiferent dacă erau
rezultatul acțiunilor de recunoaștere sau previziuni geniale a
generalului. Soloviov prefera cea de-a doua variantă.
După ce a studiat modul de gândire al adversarului (asta s-a
petrecut destul de repede), generalul a ghicit toate operațiunile
avute în vedere de acesta. Forța generalului, după părerea
cercetătorului, a constat în evaluarea absolut exactă a potențialului
strategic al lui Jloba. Nota estimată nu era prea mare (lucru firesc),
dar nici nu era de neglijat. După cum afirmase odată generalul
Larionov, școala de aviație putea ridica pe oricine, inclusiv pe Jloba
D.P., până la nivelul mediu. De altfel, nereușind să zboare ca lumea,
soarta a vrut ca Jloba să ajungă la cavalerie. Amestecul ăsta de
teluric și ceresc, împreună cu o genetică, potrivit unor date,
defectuoasă i-au încâlcit creierii comandantului roșu. Spre cinstea
lui, generalul Larionov a reușit să facă față naturii lui complicate.
În zori, a ordonat să i se aducă o cafea tare și, așezându-se pe
treptele vagonului blindat, a băut-o cu înghițituri mici. La cafea a
fumat prima țigară. În atmosfera lipsită de vânt, a dat drumul
fumului în inele, urmărindu-le mișcarea apatică spre cer. Când a
început vântul, generalul a dat drumul fumului într-un firișor
subțire și nu s-a mai ocupat de soarta lui. Se consideră că tocmai în
acele minute a elaborat planurile care au distrus cariera militară a
comandantului roșu D.P. Jloba.
Respirația pe jumătate adormită a stepei cu unduirile ei abia
vizibile și mireasma încă proaspătă a ierbii îi insuflau generalului
liniște și bucurie. Iute, ca într-o filmare accelerată, deasupra
orizontului s-a ridicat soarele, și stepa și-a schimbat culorile. Ea i-a
apărut generalului ca un caleidoscop desfășurat rapid împrejurul
trenului blindat. Nelimitat în posibilitățile lui, nemărginit, presărat
cu scrum de țigară.
Uneori, generalul Larionov se culca în iarbă și urmărea viața
locuitorilor ei. Viața asta era în ochii lui la fel de măruntă ca viața
omului. Poate nu atât de dură. Locuitorii din iarbă se mâncau de zor
unii pe alții, dar se ocupau cu asta de nevoie, conformându-se
străvechilor legi biologice. Nu se urau. Încurajate de nemișcarea
generalului, ființele astea alergau pe degetele rășchirate, printre ele
răzbătând la lumină colțul ierbii. Pe mâinile lui s-au plimbat zeci de
furnici, cosași, păduchi verzi, gândaci și alte numeroase creaturi,
cărora se căznea să le dea un nume. În zona luptelor crâncene dintre
albi și roșii, ele respectau cu strictețe regula neutralității. Știința lor
de a nu observa cataclismele sociale friza absolutul și-l făcea pe
general să cadă în admirație.
Degetele înecate în iarbă ale generalului te duceau cu gândul la
ceva de după moarte. Dacă asta însemna și viață, atunci era viață în
sens larg, veșnică, în sensul transformării trupurilor omenești în
iarbă și copaci. Apăsându-și fața de iarba strivită, generalul își
închipuia că e mort. Cu brațele desfăcute, cu fire de pământ pe cap.
Așa își vedea soldații după luptă de fiecare dată.
Larionov și-a amintit cum, într-o vară, pe când era cadet, s-a dus
într-o tabără militară. În timpul instrucției de câmp au trebuit să
sape urgent tranșee. Era arșiță. Săpând o tranșee pentru prima dată,
a obosit îngrozitor. A simțit că-i vine să vomite, picioarele au
început să-i tremure. Era ud de transpirație. După ce a săpat
tranșeea, cadetul Larionov s-a culcat în ea și a închis ochii. Locul
soarelui arzător l-a luat o răcoare minunată. Ca de la mii de verste
depărtare, răzbăteau până la el zgomote înăbușite: strigăte de ofițeri,
zăngănit de lopată, tropăit de cai, dar nu le simțea aproape, nu mai
erau acolo. Poate erau în altă lume.
— Răcoare de rai, a șoptit el închipuindu-și că zace în mormânt.
— Nu-i momentul să stai culcat, cadet!
 De undeva de sus, din norii care pluteau deasupra tranșeei, se
uita la el un ofițer.
— Sunt obosit de moarte, a spus băiatul.
Fără să mai adauge ceva, ofițerul s-a îndepărtat. Spațiul eliberat
de el s-a întins imediat ca o perdea celestă, cu pete albe de nori.
— Mulțumesc, a rostit surd cadetul. Nu era exclus să fi fost un
înger.
Generalul a rămas culcat. Simțea că un glas puternic îl cheamă de
sub pământ. Avea senzația aceea liniștitoare de înrădăcinare în
pământ, care, după cum i se părea lui, le era cunoscută tuturor celor
uciși în luptă. Cei uciși înțeleseseră că pentru ei se terminase totul și
că se puteau desfăta cu liniștea venită de dincolo. Generalul stătea
nemișcat, imobilitatea lui era aproape nepământeană. Numai
privirea atentă a santinelelor – generalul știa că, pentru securitatea
lui, era supravegheat – nu-i îngăduia să se lase contopit definitiv cu
pământul.
Vorbind despre evenimentele din vara anului 1920, Soloviov nu
putea să nu citeze celebra afirmație a lui M.A. Kritski: „Masa
cavaleriei tovarășului Jloba, atrasă în cursul luptelor precedente într-
o pungă îngustă, s-a pomenit înconjurată din toate părțile, ca
urmare a învăluirii pe flancuri de către dârzele unități ale armatei
ruse. Ca urmare a înghesuirii pe un spațiu mic, grupul lui Jloba a
pierdut în mare măsură cel mai important atu al cavaleriei:
mobilitatea și capacitatea de manevră”71.
Strâmtoarea în care Jloba și-a dus unitățile a fost rezultatul
acțiunilor îndelung gândite de generalul Larionov. Ca un jucător
experimentat de șah, generalul i-a făcut adversarului o ofrandă:
câțiva pioni în centrul tablei, înghițiți de Jloba pe dată. Câștigând o
serie de lupte locale, absolventul Școlii Superioare de Aviație n-a

71 Kritski M.A., Regimentul de soc Kornilov, Paris, 1936, p. 176. (N. a.)
băgat de seamă că locurile victoriilor lui se află pe o anumită axă și
că sunt evident expuse atacurilor. Când, după părerea generalului,
Jloba a înaintat în această direcție suficient de departe, victoriile au
încetat. Din inerție, Jloba a continuat să atace, dar de data asta
inamicul nu s-a gândit să se retragă. Și, deși armata generalului n-a
contraatacat, toate încercările roșiilor de a trece mai departe au
eșuat chiar în fața primei linii de tranșee, săpate, pare-se, cu mai
bine de o săptămână înainte.
Abia când a luat la cunoștință cât de temeinic fusese pregătită
apărarea în acel loc, Jloba a început să înțeleagă că marșul lui
victorios nu fusese altceva decât ocuparea de către albi a unor
poziții dinainte pregătite. A înțeles pe deplin situația în dimineața
când în spatele trupelor sale au apărut primele unități ale albilor. Îi
conducea în luptă generalul Larionov însuși, care pentru acțiunea
asta părăsise trenul blindat în care stătea. Generalul nu era omul
care să riște de dragul riscului. Pur și simplu știa că uneori trebuie
să conduci chiar tu ostile. Momentele astea le simțea fără greș.
Prevenindu-și ascultătorii că pentru un timp va părăsi tema Jloba,
Soloviov le aminti despre vestita spargere a frontului de la Kahovka.
Avea în vedere acel episod, când o parte a armatei generalului
Larionov s-a trezit încercuită. Se punea problema predării armelor.
Generalul și-a adunat trupele și și-a aprins o țigară. A scos câteva
rotocoale de fum, și cei adunați le-au urmărit fascinați cum plutesc.
— E o problemă la care nu vreau să iau decizii în numele vostru,
a zis generalul. Cine vrea nu are decât să se predea.
Generalul s-a îndreptat spre calul său, dar s-a oprit la jumătatea
drumului. Rotocoalele lansate de el mai adăstau încă în aer ca niște
zerouri triste. Calul generalului bătea din copite. S-au desprins din
formație câteva zeci de oameni și s-au îndreptat încet, cu fețe
sumbre, spre linia frontului. Generalul n-a scos o vorbă. S-a uitat la
ei fără să le dezaprobe fapta, s-a arătat mai curând uimit. Era
convins, fără argumente raționale, că îi aștepta moartea. Știa destule
cazuri când roșiii împușcaseră numai ofițerii, iar celorlalți le
puseseră arma în mână. Toți s-au uitat în tăcere cum cei plecați se
îndreptau spre păduricea roșie. Deasupra ei se strângeau norii.
Înaintarea oamenilor sub cerul plumburiu îi făcea pe cei rămași să
simtă că se sufocă. Când, în sfârșit, au dispărut după copaci,
tensiunea a mai slăbit.
A fost un război ciudat, un război al rușilor cu rușii, în care
soldații luați prizonieri puteau lupta chiar de-a doua zi de partea
dușmană. O făceau cu același devotament ca și înainte. Nu erau
puțini cei care își făcuseră o obișnuință din a trece dintr-o tabără în
alta. Pentru unii era unica posibilitate de a munci în condiții de
război, pentru alții era un mod de viață, nu mai avea importanță
pentru cine luptau. Într-o viață tihnită nu aveau parte de senzații
tari. Îi îmbăta frăția de arme în fața morții. Trecerile în tabăra
dușmană erau, de regulă, oprite de glonț. Sau de sabie. De fapt, nu
prea aveai ce alege.
Dincolo de păduricea în care dispăruseră cei plecați, un fulger a
luminat cerul. Era încă departe, de vreme ce tunetul a răzbit abia
după un minut. După încă un minut, din pădurice au răsunat câteva
rafale de mitralieră. Generalul și soldații lui au continuat să tacă.
Poate au mai fost și alte rafale, dar nu le-au auzit din cauza
răpăitului picăturilor de ploaie pe corturi, pe căști și pe
acoperișurile bucătăriilor de campanie. Semăna cu bătaia tobelor la
plecarea trupelor. Au ținut o mică slujbă sub ploaia torențială.
Generalul nu i-a dus spre pădurice, ci s-au deplasat prin stepă
spre sud-est – în direcția spre care se îndrepta încet furtuna și unde,
gândea generalul, inelul încercuirii era mai puțin compact. Au mers
mult. Apa se scurgea din îmbrăcămintea udă în cizme plescăind
tare. Cu câteva sute de metri înainte de pozițiile roșiilor, generalul i-
a așezat pe soldați în careu de luptă. Cavaleria era în față, cu
generalul în frunte. Au împărțit ce mai rămăsese din alcool.
Generalul a pornit la trap, cavaleriștii au pornit și ei la trap.
Generalul a scos sabia din teacă și s-a avântat în galop împreună
cavaleriștii. Simțea alergându-i pe spinare șerpii reci ai ploii
torențiale, și asta îi plăcea. Au pătruns în dispozitivul inamicului –
s-a întâmplat de la sine – odată cu lovitura de trăsnet. Electricitatea
cerească a scânteiat amenințător pe sabia generalului. „Bătrânul
nostru Figner în tabăra dușmană…” și-a amintit generalul în timpul
acțiunii. Figner al nostru… Fulgerul a scăpărat de trei ori la rând,
luminând umbrele flasce ale corturilor. Cele trei flash-uri scurte n-
au imortalizat nicio mișcare a celor care se apărau – de fapt, nu se
apărau. Făcându-se în chip jalnic una cu pământul, oamenii ăștia i-
au lăsat să treacă: întâi pe general, apoi cavaleria lui, iar apoi, firește,
pedestrimea. Totul s-a petrecut fără să se fi tras un singur foc de
armă.
Istoria spargerii frontului la Kahovka a fost, după părerea lui
Soloviov, exact opusul a ceea ce s-a petrecut la Melitopol. Întrucât
diferența contrastantă de conținut presupune o anumită asemănare
de formă (prof. Nikolski numea acest lucru „circumstanțe istorice”),
tânărul istoric nu analiză separat cele două situații de încercuire.
Arătând schema plină cu săgeți roșii a spargerii frontului la
Kahovka, Soloviov scoase din mapă și schema de încercuire a lui
Jloba. După o scurtă prezentare, le dădu schemele să treacă din
mână în mână. Prințesa le ținu cel mai mult. Ea urmărea cu degetul
arătător săgețile și se uita, din când în când, gânditoare la autorul
referatului.
Nimerind, potrivit expresiei reușite a lui M.A. Kritski, într-o
pungă îngustă, D.P. Jloba a început să dea din colț în colț. A încercat
să scape de cavaleria generalului care îl ajunsese din urmă, dar a dat
de focul în rafale al mitralierelor. În clipa aceea, Jloba a înțeles clar
că era înconjurat. A desfășurat din nou trupele în întâmpinarea
cavaleriștilor, dar asta n-a mai îndreptat lucrurile. Apariția
legendarului general în fruntea atacatorilor a avut asupra roșiilor un
efect stupefiant. Au început să se predea.
Jloba a apucat să se urce în trenul blindat și, cu lupte crâncene, a
luat-o înapoi spre nord. Trenul blindat cu detașamentul de vreo
două sute de oameni a reușit să iasă din încercuire. Era tot ce mai
rămăsese din corpul de cavalerie format din mii de oameni. Lipsit
de trupe, de arme, de trenul blindat (retrăgându-se, a trebuit să-l
abandoneze până la urmă), dar mai ales de cai, Jloba a căzut în cea
mai neagră depresie. Singurul lucru de care mai dispunea era un
vechi aeroplan pe care nu-l folosise, din principiu, în lupte. Uitat de
toți, aparatul zăcea acoperit de praf într-unul dintre hangarele din
afara zonei de luptă.
Jloba și-a amintit de el. Răzbind până la hangar, l-a scos cu
ajutorul țăranilor. Câteva femei au șters degrabă fuzelajul. Cineva și-
a încordat puterile și a învârtit elicea. Spre uimirea generală,
motorul a pornit. La început, elicea s-a învârtit spasmodic, adunând
parcă puteri pentru fiecare nouă mișcare a paletelor. Încet-încet,
rotația lor a devenit uniformă și cele două palete s-a transformat
într-o circumferință uriașă, semitransparentă. Preț de câteva minute,
aparatul s-a zgâlțâit și a gâfâit, dar nu s-a urnit din loc.
— Se încălzește motorul, au dat din cap mujicii atotștiutori.
Și-au răsucit câte o țigară, au aprins-o, împăcând în felul ăsta cele
întâmplate cu îngrijorarea din sufletul lor. Ca să facă din
manevrarea tehnicii de aviație o îndeletnicire prozaică. Cu o mișcare
de aviator sadea, Jloba a răsucit maneta, și aparatul, după ce a făcut
un salt brusc, a înțepenit.
— Cărați-vă! a început să urle Jloba, cât pe ce să zboare de pe
scaun.
În urletul ăsta se simțea toată ura lui față de foștii colegi de
aviație. Toată durerea pentru necazurile din viața lui. Toată
amărăciunea pentru înfrângerile îndurate. Țăranii, care erau cam
beți, au luat-o la goană care-ncotro. Aeroplanul s-a mișcat din loc și,
tresărind la hopuri, a pornit-o iute prin stepă. După un minut a
decolat.
După ce a descris un cerc deasupra martorilor descurajați,
aeroplanul a luat-o spre sud. Într-acolo unde unitățile generalului
Larionov isprăveau dezarmarea soldaților roșii luați prizonieri.
Totul decurgea pașnic, aproape ca o activitate de rutină. Furierul
regimentul întocmea lista cu prizonierii, notând în ea tipul de armă
capturată și numele calului. Foștii roșii stăteau la o coadă lungă și
tristă ca să fie înregistrați de furier. După asta erau duși, grupuri-
grupuri, să mănânce.
Auzind motorul aeroplanului, soldații de la coadă au ridicat
capetele. Știau că armata generalului era dotată cu unsprezece
asemenea aparate, iar acesta trebuia să fie unul dintre ele. Nimeni
nu s-a agitat. Furierul a pus tocul în călimara care nu se varsă și,
împreunându-și palmele, și-a întins brațele încântat. Miop cum era,
a urmărit indiferent punctul care creștea pe cer. În anul 1920 tehnica
de zbor nu mai putea atrage atenția.
În mișcarea aeroplanului era ceva neobișnuit. Urmărit de jos, el
nu avea nimic din măreția calmă a zborului aerostatelor și
dirijabilelor, al vulturilor și pescărușilor. Întâlnea tot mai multe
goluri. Se dădea peste cap în aer. Semăna cu o muscă, cu un bondar
supărat, poate chiar cu o pasăre colibri.
Nu era un zbor acrobatic. D.P. Jloba era cât se poate de departe de
gândul de a face bucla lui Nesterov 72. Nu putea fi vorba nici de o
stare de surescitare a aviatorului, deși mișcările lui bruște nu puteau
contribui, firește, la un zbor lin. De vină erau cablurile barei de

72 Despre această figură de înaltă acrobație, a se vedea Lumière R.,

Wright L., Prima buclă, Petrograd, 1916. (N. a.)
comandă a direcției: nu mai funcționau din pricina staționării
îndelungate a aparatului în hangarul umed. Mai trebuie oare spus
că starea afectivă l-a împiedicat pe Jloba să le verifice dacă
funcționează sau nu?
Că a fost roza vânturilor, că a fost energia disperării, fapt e că una
din ele l-a dus țintit pe Jloba deasupra pozițiilor albilor. Văzând sub
el locul rușinii sale, și-a aruncat brațele pe fuzelaj și s-a aplecat în
jos. Pierzând direcția, aeroplanul a încetat, în sfârșit, să dârdâie și a
luat-o peste stepă la înălțime mică. Atârnând deasupra pozițiilor
dușmanului – așa, aplecat peste pervaz, stai de vorbă cu cineva de
pe stradă – Jloba plutea peste bucătăriile de campanie, peste șirurile
de prizonieri și peste hergheliile de cai pierduți de el în luptă. De jos
i se vedeau bine părul fluturându-i și obrajii nerași, palizi. Din
pricina vântului care îi bătea în față, în ochi îi străluceau lacrimi. Era
o țintă ideală. Fiecăruia dintre cei de jos i-a fost clar că aeronautul își
căuta moartea. Și n-a tras nimeni în el.
La sfatul profesorului Nikolski, Soloviov păstră pentru sfârșitul
referatului câteva informații importante, descoperite de el. Lucrând
la tema „Nimicirea corpului de cavalerie al lui Jloba de către
generalul Larionov”, tânărul istoric decisese să elaboreze o descriere
cât se poate de precisă, în măsura posibilului – pe ore, a activității
ambilor comandanți în luna iunie a anului 1920.
Mulți dintre colegii lui Soloviov fuseseră de părere că e
imposibilă o asemenea întreprindere și-i sugeraseră ca, pentru
început, să încerce să aștearnă pe hârtie, pe ore, ce a făcut el în luna
iunie a anului trecut, să zicem, și numai după aceea să se apuce de
evenimentele petrecute cu șaptezeci și șase de ani în urmă. Ironia
ascunsă în sfatul colegilor privea nu numai imposibilitatea unor
astfel de investigații, ci și oportunitatea lor, calificându-le ca fiind
pedanterie sau ifose de savant (ceea ce suna și mai jignitor).
Profesorul Nikolski fusese singurul care încuviințase fără nicio
obiecție planurile cercetătorului. A fost suficient pentru Soloviov.
Acesta, neacceptând ironia colegilor, a descris ce a făcut el în luna
iunie a anului trecut. N-a fost deloc complicat. Stătuse toată ziua la
biblioteca publică cât duraseră examenele de absolvire. Toate
deplasările avuseseră legătură cu examenele. Timpul lor era ușor de
calculat după orarul examenelor și colocviilor, pe care îl păstrase.
Tânărul student învățase la cursul de istoriografie că orice
document, chiar și cel neimportant, poate deveni o sursă istorică de
luat în seamă. Știa că documentele sunt prețioase și nu le arunca
niciodată.
În ceea ce privește luna iunie a anului 1920, chiar dacă aici
situația era ceva mai complicată, nu era imposibilă. Pentru început,
Soloviov a pus la un loc textele tuturor memoriilor referitoare la
acest interval de timp. După ce a lămurit caracteristicile generale ale
acțiunilor lui Larionov și ale lui Jloba, cercetătorul a căutat în arhive,
având în minte un scop bine precizat. A examinat mii de ordine
scrise, de telegrame și de telefonograme din acea lună (de multe ori,
ele indicau nu numai data, ci și minutul expedierii) și a alcătuit, în
ciuda îndoielilor colegilor, o listă destul de amănunțită cu
evenimentele din luna iunie. Rezultatul a fost uluitor.
A reieșit că în noaptea de 13 spre 14 iunie, adică înainte de bătălia
propriu-zisă, trenul blindat al generalului Larionov și cel al lui Jloba
staționaseră alături, pe un teritoriu neutru în momentul acela, și
anume, lângă satul de coloniști germani Gnadenfeld. Cu ajutorul
telegramelor trimise de ambele părți, istoricul a reușit să stabilească
faptul că trenul blindat al lui Jloba a sosit la 23:30 la linia întâi și,
după ce a staționat acolo până la 4:45, a plecat spre nord. Ora sosirii
trenului blindat al generalului a putut fi stabilită ca fiind 23:55. A
plecat la 3:35 spre sud. Și cu toate că numărul liniei pe care staționa
al doilea tren blindat nu era indicat în documente, prin metoda
excluderii s-a putut stabili că era vorba de linia nr. 2. La stația
Gnadenfeld nu erau decât două linii.
Profesorul Nikolski s-a arătat foarte mulțumit de fostul său elev
(există oare foști elevi?). În primul rând, el a aprobat rezultatul
investigațiilor datorită modalității prin care fuseseră obținute
informațiile. Dată fiind marea lui pasiune pentru deducțiile
îndrăznețe, profesorul considera cercetările empirice unica bază
posibilă pentru orice fel de muncă științifică. Mai mult decât atât, el
sublinia că studierea surselor, chiar fără un scop precis la prima
vedere, va da negreșit roade. În treacăt fie spus, el nu punea preț
prea mare pe conferința din Crimeea. Îi numea „palavragii
entuziaști” pe cei mai mulți dintre participanți, dar nu l-a sfătuit pe
Soloviov să nu se ducă.
— Și asta trebuie văzut, i-a spus el la despărțire. Măcar o dată.
Al doilea lucru care a trezit interesul profesorului a fost
importanța descoperirii lui Soloviov pentru istoria războiului. Până
la data aceea, nu existau niciun fel de documente care să ateste
direct sau indirect întâlnirea personală a celor doi adversari. În
același timp, încă din anul 1930, fusese emisă în presa emigrației
ipoteza posibilității unei astfel de întâlniri. 73 Fără ca ipoteza să fie
confirmată de fapte, autorul ei și-a îngăduit să meargă mai departe.
El s-a întrebat dacă presupusa întâlnire nu fusese o încercare a
generalului de a lua în secret legătura cu soldații roșii. Întrucât
întrebarea a fost pusă pe un ton acuzator, a rămas neclar în ce a
constat trădarea. Cum se face că, în urma înțelegerii cu roșiii, el a
repurtat una dintre cele mai reușite victorii împotriva lor? Și, prin
urmare, de ce au avut nevoie soldații roșii de o astfel de înțelegere?
Singurul lucru pe care autorul l-a putut aduce în sprijinul teoriei
sale a fost aceeași întrebare repetată la nesfârșit: de ce la terminarea

73 A se vedea Krivici Iu., După zece ani, Paris, 1930, pp. 243-250. (N.
a.)
războiului generalul a rămas în viață?
Este interesant faptul că întâlnirea generalului cu Jloba a fost
invocată pe urmă ca ipoteză și de cei din Armata Roșie. 74 Cu care
ocazie, înțelegerea – de data asta, în favoarea albilor – nu mai suna
ca o aluzie. Despre ea se vorbea ca despre un fapt real, nu și
confirmat. Întrucât, printr-o hotărâre a NKVD, la data aceea Jloba
fusese deja împușcat, autorul articolului își exprima reținut
satisfacția că dreptatea a triumfat totuși în privința trădătorului –
chiar dacă a anticipat puțin clarificarea vinovăției lui. Cu această
frază sarcastică, nu lipsită de efect, după opinia lui Soloviov, el își
încheie referatul.
Prințesa Meșcerskaia dădu din cap în tăcere, arăta îngăduitoare.
Zoia urmărea cum Șulghin termina de construit din chibrituri o
figură complicată, cu două dimensiuni. Din pricină că masa se
mișca mereu, i se părea fără sens s-o facă cu trei dimensiuni.
Nesterenko dormea.

74 Drel S.P., „La limită“, Revista istorico-militară, 1939, nr. 7, pp. 15-29.
(N. a.)
 11

Zoia rămase din nou peste noapte la Soloviov. De data asta nu

mai ezitară chinuiți de îndoieli și, după o cină frugală cu vin, trecură
urgent la amor. Nu arătau deloc încordați. Fără să se grăbească,
chiar cu o oarecare cochetărie, Soloviov se dezbrăcă și o așteptă pe
Zoia sub cearșaf. Ea își scoase hainele stând pe jumătate întoarsă
către el. Soloviov îi admiră mișcările: Zoia știa să se dezbrace.
Își scotea îmbrăcămintea ușoară cu calm și eleganță, cu acea doză
inefabilă de fatalism pe care o femeie adevărată e pur și simplu
datoare s-o manifeste în fața celui care o posedă. După ce-și scoase
jeanșii, îi ținu atârnați pe braț și-i aruncă pe scaun, în zornăitul scurt
al cataramei. Extrase de sub cămașa cu croială lungă, bărbătească,
chiloțeii și-i puse cu grijă (cu degetul mare și cel arătător) pe jeanși.
Apucând cu amândouă mâinile gulerul cămășii, rămase puțin în
așteptare. Stând parcă la îndoială, își descheie șirul lung de nasturi.
Cămașa alunecă de pe umeri, dar un capăt al ei rămase captiv în
pumnul mic. De pe trupul bronzat, pânza de culoare deschisă a
cămășii căzu nestingherită pe podea și formă o floare ciudată,
mirosind a deodorant. Pe fundulețul elastic al Zoiei străluci o clipă
urma lăsată de bikini.
În noaptea aceea, Zoia a fost altă femeie. Dacă în ajun se arătase
temperamentoasă, de data asta făcu demonstrația unei tehnici
remarcabile. În domeniul ăsta, fără vreo legătură cu Cehov,
cunoștințele angajatei muzeului erau, spre uimirea lui Soloviov,
nelimitate. Imaginea bărcii pe valuri din ziua precedentă dispăru
din mintea lui. Acum era altceva, și Soloviov nu putu să-i găsească
pe moment un nume. Dar nu avu timp să se gândească.
Dimineața a fost una de basm. Molatică, tihnită, împăcată. Ca
după baie: o stare de liniște deplină. O destindere totală a corpului,
o desfătare a fiecărei celule. Sau – ca după un fotbal jucat în ajun. O
durere plăcută în mușchi și în bazin, o dorință de a lenevi în pat.
Plus un sentiment de profundă satisfacție: Soloviov se gândi că
simțise pentru prima oară cu adevărat ce înseamnă expresia asta.
Stând călare pe el, Zoia se apucă să-l maseze. Începu de la păr. I-l
făcu valuri-valuri, pornind din creștetul capului. Îi frământă gâtul și
spatele. Mai întâi le atinse cu vârfurile degetelor, ușor de tot,
transmițându-i o electricitate misterioasă și făcându-l pe Soloviov să
simtă cum i se face pielea de găină. După care urmară niște mișcări
puternice cu palmele, transformând spinarea lui Soloviov în jeleu, în
plastilină, lipsind-o de micile furnicături dinainte, insuflându-i, în
schimb, o energie care îi dezmorți mușchii. Uneori, când Zoia se
mișca prea repede, el simțea pe coapse atingerea părului pubian. Pe
urmă – când Zoia se mută pe picioarele lui –, îi masă coapsele,
părțile moi (ce denumire potrivită). Acolo chiar îi plăcu lui Soloviov:
partea asta moale era făcută pentru masaj. Zoia își adânci palmele în
mușchii lui puternici. Palmele ei se mișcau în ritmul lor
binecunoscut. Trecu la picioare. I le frecă pe ambele părți și le făcu
să se destindă cu totul. Pregătirea fotbalistului din echipa de
rezervă: exact așa procedă Zoia cu el. Tălpile. Călcâiele – un masaj
circular. Fiecare deget în parte. Apoteoza corporalității. Pe fereastra
deschisă irumpea boarea proaspătă a dimineții, mirosind a ienupăr,
amestecându-se cu mirosul trupurilor lor.
După micul dejun porniră spre faleză. Pe drum, Soloviov reuși să
se cântărească și să-și măsoare înălțimea. Îi trecu prin minte că la
Petersburg nu mai găseai pe străzi cântare medicinale. Albe,
revopsite cu model, cu un zdrăngănit ușor al greutăților. Unde
dispăruseră? Unde dispăruseră automatele cu apă gazoasă? Cvasul
și berea la butoi? Niciun manual de istorie, se gândea Soloviov, nu
menționa dispariția lor, după cum niciun manual nu vorbise despre
apariția lor. Și doar existaseră. Dădeau contur vieții de zi cu zi, o
înfrumusețau – cât puteau ele s-o facă.
Un bărbat în vârstă, cu ochelari, îl cântări pe Soloviov. Lentilele
ochelarilor erau mari și bombate. Așa arătau probabil și ochii lui
când urmăreau diviziunile cântarului. La drept vorbind, nici nu le
urmărea. Putea stabili greutatea oricui cercetându-l de departe. În
locul brațului drept al ochelarilor era legat un elastic.
— Șaizeci și opt și cinci sute. Vreți să vă măsurați și înălțimea?
— Vreau, zise Soloviov.
Se urcă pe postament și piesa mobilă a dispozitivului se lăsă pe
capul lui cu un zgomot neașteptat.
— Un metru șaptezeci și nouă. Vă lipsește numai o jumătate de
kil până la o armonie desăvârșită.
Soloviov își desfăcu brațele nedumerit și plăti. Simți sub tricou
palma răcoroasă a Zoiei.
— O să te hrănesc eu, promise Zoia în șoaptă. Buzele ei îi atinseră
urechea. Până la o armonie desăvârșită.
În ciuda soarelui strălucitor, pe faleză era răcoare. Dinspre mare
sufla un vânt puternic. Stropii zburau peste pragul de beton de
lângă apă și se depuneau undeva departe, pe nivelul de sus al
falezei. Zborul le era însoțit de un mic curcubeu cu formă regulată.
Strălucind pentru o ultimă oară sub picioarele trecătorilor, stropii se
evaporau cu o iuțeală fantastică. Zoia își scoase sandalele, le luă în
mână și porni desculță. După fața ei radioasă, Soloviov înțelese că
aștepta să facă și el la fel. Ascunzându-și neplăcerea, își scoase
sandalele și le ținu în mână. Asfaltul era incredibil de fierbinte, un
adevărat chin să mergi pe el. Cum era exagerat de pretențios,
gândul că pășea pe scuipații unora, fie ei și uscați, îi provocă o
suferință la fel de mare, deși înțelegea ideea Zoiei. În mod sigur, ăsta
era un cadru de film romantic. Numai că-n film mersul fără pantofi
era însoțit adesea de ploaie. Personajele nu se pomeneau cu tălpile
fripte și, oricum, totul arăta mai igienic.
Și Zoiei îi era cald. Țopăind în timp ce cobora pe faleză, ea coti
înspre partea de jos. Acolo lucrurile arătau altfel. Apa nu reușea să
se scurgă în mare și tremura pe beton în niște bălți imense, calde.
Uneori valurile îi stropeau când se spărgeau, dar asta era plăcut.
Ieșiră din nou în partea de sus pe lângă dană. Era un rest al vechii
faleze. Cea pe care o știa Cehov: cu case din cărămidă cu un cat, cu
parapeți împletiți la balconașe și cu palmieri în hârdaie enorme. În
depărtare, înălțându-se ușor deasupra vegetației Ialtei, se ițea aurie
cupola catedralei Ioan Gură-de-Aur. Mâna Zoiei îl conduse pe
Soloviov spre despărțitura dintre case, și se pomeniră lângă teleferic.
Băncile cu două locuri, întoarse de undeva de sus, alunecau cu un
hârâit metalic, se apropiau de platformă cu mișcări zvâcnite de
paralitic, iar pasagerii se urcau din mers. Lăsând-o înainte pe Zoia,
Soloviov reuși să se așeze și el în ultima clipă. Se așeză cu o
bufnitură pe scaun și toată construcția se legănă. Zoia îi văzu
tulburarea, dar nu și-o arătă.
Telefericul se puse în mișcare. Platforma de lemn se sfârși, după
ea tufișurile și un copac cu o sanda de cauciuc în vârf. Acoperișuri și
curți. Zborul pe deasupra curților a fost cel mai interesant. Acolo se
întindeau rufe, se juca domino, erau pedepsiți copiii. Se repara un
Zaporojeț pus pe capre de lemn. Și-au șters cu o cârpă mâinile, cu
grijă – deget cu deget –, s-au dat într-o parte și s-au uitat gânditori la
mașină. Viața se arăta în toată diversitatea ei.
Luând-o pe Zoia de mână, Soloviov avea senzația sâcâitoare de
déjà-vu. Cândva îi plăcuse să recunoască trecutul în prezent. Vedea
în asta menirea istoricului. Mai târziu, sub influența profesorului
Nikolski, s-a lecuit să privească lucrurile unilateral, învățând să
recunoască și prezentul în trecut. „Timpul – scria profesorul
Nikolski – este, în ciuda ideilor la modă, o stradă cu două sensuri de
circulație. Uneori, e posibil să nu fie circulație. Nu trebuie să credem
că…”75 Soloviov se mai uită o dată la acoperișuri de sus. Păi, da,
Chagall. Sunt redate în tablourile lui.
Plutind pe deasupra străzii Autskaia, Zoia își legăna picioarele
(iată, îi trecu prin minte lui Soloviov cu întârziere, de ce sunt
sandale în copaci). Picioarele îi erau netede și bronzate, aveau ceva
de copil, așa cum i se vedeau din șortul de culoare deschisă, cu
franjuri. Și, în același timp, aveau ceva de adult, pur feminin,
excitant. Chiar sub bancheta lor alunecau pe cabluri troleele unui
troleibuz. Acoperișul lui era neașteptat de mare și de bombat. Nu
semăna cu ceva făcut să înainteze înconjurat de curenți de aer. Sunt
lucruri pe care de obicei nu le vezi de jos.
Soloviov sări din teleferic nu fără o strângere de inimă, dar nu-și
pierdu cumpătul. Din locul unde aterizară se vedea o ciudată
construcție cu coloane. Puteai s-o iei drept casă de cult, dacă n-ar fi
arătat a clădire monumentală cu funcții balneare, componentă sine
qua non a orașelor sovietice din sud. Poate era vorba de cultul
sovietic. Se imagină pe sine și pe însoțitoarea sa ca fiind
comsomoliști. Două ființe tinere aduse ca jertfă de bătrânii tovarăși
duhurilor comuniste. Cu marea în fundal. Părul celor de fată flutura
dramatic în vânt. Soloviov fu stăpânit de dorința de a o poseda pe
Zoia printre coloanele clădirii, dar nu lăsă nimic să se vadă. Îi
ajungea să știe că ea ar fi de acord fără să stea prea mult pe gânduri.
Culmea pe care se aflau nu mai era de fapt Ialta. Soloviov mergea
în urma Zoiei pe o potecă din pădure. Îi făcea plăcere s-o privească
din spate. Zoia știa și nu încerca să încetinească pasul. Soloviov
repetă în sinea lui pentru a suta oară că fata mlădioasă îi aparține,
și, pentru a suta oară, gândul ăsta îl încântă.
Pădurea deveni mai deasă, nu erau singuri. Se auzea trosnet de
crengi când ici, când colo, se vedeau tricouri pestrițe, răsunau

75 Nikolski N.N., Lucrări alese, voi. 2, p. 317. (N. a.)

strigăte. Și faptul că nu erau singuri îi procura lui Soloviov o plăcere
deosebită. Persoanele venite special din toată zona vedeau cât de
mlădioasă era Zoia. Îi simțeau poate energia vitală. Dar numai el
(numai el!) îi cunoștea mlădierile de liană, care-l scoteau din minți.
Până și primele senzații pe care le încercase cu Liza (cu ele compara
Soloviov tot ce i se întâmplase după) i se păreau acum adolescentine
și ridicole. Nu-i căzu bine că și-a amintit-o în acel moment pe Liza.
Nu pentru ea (comparată cu Zoia, șansele ei erau minime), ci pentru
el însuși, care o antrenase într-o comparație atât de nefavorabilă.
Încercă s-o alunge din minte, cum îți alungi bunica intrată în salon
în toiul petrecerii. O uită după un minut.
Coborâră și dădură de un drum asfaltat. Trecură pe lângă niște
curți mici cu viță-de-vie, mai mici chiar decât curtea în care locuia
Soloviov. Erau împrejmuite cu tăblii de pat, baterii de cazane cu
abur, cărucioare de copil și chiar uși de microbuz. Pe una dintre uși
era pictat un iepuraș Playboy, colorat într-un roșu provocator.
Judecând după inscripția de sub el, mașina avea legătură cu St.
Pauli, cartierul de distracții din Hamburg. Soloviov se gândi că
soarta lucrurilor e de multe ori mai surprinzătoare decât a
oamenilor. Ce văzuse acest iepuraș în viața lui dinainte? O măruntă
ploaie hamburgheză? Luminile barurilor de striptease strălucind pe
asfalt, chemările insistente, muzicanții de pe străzi, prostituatele în
combinezoane oranj (care excită), cerșetorii cu câini, marinarii
englezi mergând legănat pe toată lățimea străzii? Pe cine purtase
iepurașul prin St. Pauli? Lucrul ăsta, de fapt, nu-i important. În
cartierul unde se afla acum mașina, iepurașul regăsise inocența
pierdută. Copiii se jucau în nisip. Pentru noua lui familie, el era pur
și simplu un iepuraș. Nimeni nu se interesa de trecutul lui.
Împletită cu iederă, împrejmuirea căpătase ceva de unicat artistic.
O estetică a vieții sărace, dar cinstite de la malul mării, care primește
cu recunoștință tot, păstrează tot și nu-și îngăduie să se
descotorosească de tăbliile de pat. Soloviov se uită într-una dintre
curți. Văzu o familie prânzind sub un umbrar. Femeia le punea
cartofi fierți în farfurii. Bărbatul, cu o față luminoasă după ce-și
măsurase cele o sută cincizeci de grame de votcă, se pregătea s-o
bea. Un copil pe tricicletă. O pasăre din sud, necunoscută lui, legăna
creanga unui chiparos fără să se oprească din cântat.
Zoia stătea ceva mai departe și aștepta răbdătoare. Prietenul ei
era captivat de romantismul acela care fusese încă din copilărie
esența traiului ei zilnic și pentru care nu avea alt cuvânt decât
sărăcie. Se gândea că ea cunoaște cealaltă față a romantismului, dar
Soloviov – nu. Nu era așa. Soloviov avea o imagine foarte clară a
acestei lumi mici. El însuși crescuse într-o astfel de lume și nu căuta
senzații necunoscute. Vedea în curțile acelea mici imaginea propriei
copilării.
Spre seară se întoarseră acasă (la Soloviov). La insistența Zoiei,
trecură pe la piață și cumpărară carne și legume. Zoia se apucă să
prăjească carnea. Soloviov inspiră mirosul de prăjeală și se gândi că
de mult nu mai mâncase nimic gătit în casă. Se lipi de spatele Zoiei
și își puse bărbia pe umărul ei, uitându-se cum sfârâiau și
împrăștiau stropi de grăsime bucățile uniforme de carne de porc.
După ce tăie salata, Zoia avu ideea să mai pregătească ceva, dar
Soloviov o luă de mână pe fata harnică și o duse în cameră. Tânărul
se neliniști la gândul că n-o să rămână în viață după următoarea
demonstrație a talentelor ei.
La carne băură vin îndoit cu apă minerală rece. Era foarte gustos.
Vinul își pierdu dulceața de nectar, culoarea roșu aprins intensă se
transformă într-un roz luminos și începu să se simtă gustul lui fin.
Zoia pregăti cafeaua, zicând că în seara aceea trebuiau să fie într-o
formă excelentă.
— De ce? întrebă Soloviov.
— Pentru că mergem să căutăm partea finală a memoriilor
generalului. Eu știu unde poate să fie.
Soloviov se uită atent la Zoia. Ea știe. Pe fereastră intră în zbor o
viespe și, după ce făcu un tur nehotărât, își luă zborul înapoi.
Soloviov nu tulbură tăcerea prelungită cu întrebări de prisos. Asta
nu făcea decât să întărească autoritatea ciudată pe care Zoia
începuse s-o exercite asupra lui. Las-o pe ea să spună, dacă o să
vrea.
După ce spălă vasele, Zoia începu să se pregătească. Deschise
geanta adusă în ajun și zdrăngăni ceva în ea.
— Asta o s-o duci tu.
N-o deranja faptul că urmau să scotocească prin lucruri la orele
serii. Deși (Soloviov aruncă o privire genții misterioase), ce oră era
normală pentru o asemenea îndeletnicire?
Ieșiră din casă pe la opt. După ce merseră cu troleibuzul până la
autogară, luară un maxi-taxi. Cu un muget neașteptat pentru o
mașină mică, maxi-taxiul se cățără pe serpentină și ajunse pe o șosea
paralelă cu marea. Aici se simțea deja răcoarea serii. Unul dintre
pasageri trânti cu zgomot trapa. Singurul geam deschis era în
dreptul lui Soloviov, dar el nu avea de gând să-l închidă. Își scoase
cotul pe fereastră, desfătându-se cu vântul tot mai răcoros al
Crimeii.
Mașina oprea în localități mici și pensiuni. Ca să nu se lovească
de cadrul de lemn al ușii, oamenii coborau plecându-și exagerat de
mult capul. De urcat nu urca nimeni. Când mașina opri în pădure,
Zoia și Soloviov erau singurii pasageri.
— Parcul Alupka, zise șoferul. Capătul liniei.
Uitându-se cum perechea își dezmorțea picioarele înțepenite
înaintând pe potecă, el adăugă:
— Ultima mașină – la zece jumătate.
— Mulțumim, întoarse capul Zoia. O să plecăm pe altă rută.
Mașina întoarse chiar acolo, pe aleea parcului. Un minut mai
târziu, motorul nu se mai auzi în spatele copacilor. În agonia înceată
a zgomotului răsuna un fel de rămas-bun alarmant. Pe Soloviov îl
cuprinse frica, dar nu frica obișnuită. Avea senzația neplăcută a
celui care luase bilet pentru un drum cu un singur capăt, unde se
întindea un parc uriaș. În plus, îl însoțea o femeie excentrică. În plus
– o geantă grea cu un continui necunoscut.
— La contele Voronțov locuia amanta lui unguroaică.
Pauză. Soloviov începuse să se obișnuiască cu intervențiile de tot
felul ale Zoiei, să descurce șirul vorbelor ei încurcate: ba spunea
una, ba spunea alta. Zoia credea că asta e treaba interlocutorului.
Mai exact spus, nu credea nimic. Nu-și frământa deloc mintea.
— Vorontov era bătrân, și ea și-a făcut rost de un alt amant. De un
cornet tânăr… Asta e cedru libanez.
Zoia se apropie de copacul stufos și-i mângâie trunchiul de
necuprins.
— Aici totul a fost sădit din dispoziția lui Voronțov.
Scoarța cedrului libanez era formată din plăcuțe mari care păreau
a fi lipite chiar atunci. Pe ele alergau furnici, mari și ele. La vreo doi
metri de mâna Zoiei stătea o veveriță. Blana ei brun-roșcată era
totuna cu trunchiul, veverița aproape că nu se vedea. Îi tremura
puțin coada curbată. Animalul nu fugi, rămase pe loc printr-un efort
de voință.
— O dată Voronțov a dat peste ei în pat.
Zoia se adresă pe urmă veveriței:
— Când cornistul a zbughit-o din dormitor înfășurat în cearșaf…
Zoia își desprinse mâna de pe scoarță, și veverița sări imediat în
iarbă. Stătu o clipă pe loc, reflectând parcă la cele auzite. Soloviov o
ademeni cu o mișcare din degete.
— Ai observat că veverițele sunt mereu agitate?
Dădu să se apropie mai mult, dar vietatea dispăru, la fel cum
făcuse cornistul unguroaicei, după cel mai apropiat cedru.
 — Unguroaica s-a gândit că Voronțov avea s-o împuște pe loc.
Privirea Zoiei deveni neînduplecată. Unguroaica știa ce
temperament are el. Dar el a sunat din clopoțel și i-a spus
servitorului: „Spălați-o pe doamna și schimbați așternutul”.
Zoia veni chiar lângă Soloviov și-i șopti apropiindu-și mult
buzele de buzele lui:
— Din ziua aceea ea l-a urât.
Zoia stătea atât de aproape, încât era cu neputință să n-o sărute.
A fost un sărut lung, extenuant, plin de recunoștință pentru
informațiile despre Voronțov.76
După ce trecură pe lângă un heleșteu cu lebede, se pomeniră
lângă „Marele haos” – o uriașă grămadă de pietre aduse aici din
dispoziția lui Voronțov. Sărind din bolovan în bolovan, Zoia începu
să se cațăre tot mai sus. Soloviov o urma fără nicio tragere de inimă.
Își calcula cu grijă fiecare salt, dar piciorul îi alunecă de câteva ori.
Se încăpățâna să n-o întrebe pe Zoia despre planurile lor din ziua
aceea. Tăcerea ei și cățăratul absurd pe pietre începeau să-l irite.
Când panta lină luă sfârșit, Zoia se opri. Era o nebunie să se suie
mai sus. Așa i se păru și Zoiei.
Se așezară pe o piatră. Soarele nu se mai zărea ascuns după
copaci, dar piatra era caldă, aproape fierbinte. În jur nu era nici
țipenie de om. Ședeau pe piatră într-un loc atât de ciudat, la vremea
amurgului tot mai vârtos. Soloviov simți că și-a pierdut busola.
Prezența prietenei nu-i ameliora starea. Mai degrabă – invers.
Începură să coboare aproape pe întuneric. Din geanta
încredințată lui Soloviov, Zoia scoase o lanternă și-i îndreptă lumina
spre bolovanii cei mai apropiați. Soloviov, ai cărui ochi se
obișnuiseră cu întunericul, își pierdu de tot orientarea. Lanterna

76 Mai în detaliu, a se vedea Leskov N.S., „Lord Vorontsov“,

Moștenirea literară, Moscova, 1977, voi. 87, pp. 121-127. (N. a.)
modifica forma pietrelor. Adâncituri abia vizibile păreau, din cauza
unghiului în care cădea lumina, niște văgăuni imense, în timp ce
golurile reale dintre pietre erau complet ignorate de rază. Toate
acestea erau accentuate de jocul capricios al umbrelor: arătându-i lui
Soloviov direcția, Zoia dădea din când în când din mâna în care
ținea lanterna. Soloviov strângea zdravăn geanta care i se legăna pe
umăr, fiind prea puțin convins de reușita coborâșului. Când
ajunseră jos, era ud leoarcă.
Lanterna se dovedi acum mult mai utilă. Descoperea copaci
crescuți dintr-odată (acum o oră nu fuseseră aici), rădăcini care
șerpuiau pe poteci și bolovani împrăștiați ici și colo de Voronțov.
Lanterna Zoiei smulse din întuneric o tăbliță de bronz așezată pe un
bolovan. Bolovanul era monumentul funerar al câinelui lui
Voronțov. Un minut mai târziu, văzură și spectrul lui. La vreo zece
metri – unde lanterna aproape că nu bătea – stătea o făptură cu
patru picioare. În privirea ei infernală se reflectau rămășițe din
lumina lanternei. Judecând după mărime, animalul putea fi chiar un
motan.
Soloviov nu mai înțelegea de mult încotro se îndreptau. Poate că
pricepuse câte ceva când Zoia amintise pentru prima dată de
continuarea investigațiilor. La drept vorbind, nu avea nevoie de
multă imaginație. Acasă la Taras cercetaseră totul cu de-amănuntul.
Dacă era ceva de căutat în completarea celor găsite (unde, în afară
de casă, putea păstra ceva un om ca el?), asta le rămânea de făcut
numai la locul lui de muncă. În lumina lunii, locul de muncă al lui
Taras le apăru în toată măreția lui orientală. Era palatul Voronțov,
văzut de jos.
Căutătorii manuscriselor escaladară gardul și urcară la palatul-
centaur. Cotind după colț, ajunseră în partea englezească a acestuia,
care îi plăcu în mod deosebit lui Soloviov. Nu fusese aici niciodată,
dar se orientă cu ușurință, chiar și în miezul nopții, pe aleea care
ducea direct la intrarea principală, în acest spațiu îngust fusese
filmată o bună jumătate din filmele istorice sovietice. Soloviov se
simțea un pic în pielea lui d’Artagnan. Ca om cu idei de tip
european, ar fi preferat să ajungă la palat chiar prin partea aceea.
Nu la fel privea lucrurile Zoia. După ce-i arătă lui Soloviov
palatul din toate părțile (în concepția angajatei muzeului, efracția nu
anula excursia), ea îl conduse la fațada mauritană, care dădea spre
mare. La stânga arcului din mozaic, care strălucea în lumina lunii, se
întindea pe zid un cablu. Scoțând din buzunar un briceag, Zoia îl
tăie.
— Alarma? întrebă în șoaptă Soloviov.
Zoia încuviință în tăcere. Făcură câțiva metri de-a lungul aripii
apusene și se opriră lângă o ușă de sticlă. Aici, Zoia îl rugă să dea
jos geanta. Soloviov, pe care în primele clipe îl apucase frica, simți
deodată o liniște deplină. Cele ce se petreceau ieșeau în mod
evident din limitele realului. La lumina lanternei, Zoia scoase două
obiecte, din care Soloviov identifică numai unul: diamantul de tăiat
geamuri. Dar Zoia nu începu cu el. Luând cel de-al doilea obiect
(trei cercuri de cauciuc înscrise într-un triunghi), ea îl lipi de geam,
trase un fel de pârghie, și obiectul rămase suspendat pe sticlă. Era o
ventuză.
Pe urmă veni rândul diamantului. Zoia trasă cu el un oval în jurul
ventuzei lipite pe sticlă. Urmărind cât de abil stăpânea specialista în
Cehov diamantul de tăiat geamuri, Soloviov se gândi că în cazul că
erau prinși, nu li se va aplica articolul privind efracția în baza unei
înțelegeri prealabile: nu existase o înțelegere prealabilă între el și
Zoia. Ea nu suflase o vorbă despre planurile ei. Iar el n-o întrebase
nimic.
Zoia bătu ușor de câteva ori în geam cu mânerul dispozitivului
de tăiat. Apoi apucă ventuza, decupă fără zgomot ovalul trasat pe
sticlă și i-l pasă lui Soloviov. Lăsându-și o mână în golul format, ea
trase pe dinăuntru ivărul. Ușa se deschise.
Zoia luă din mâna lui Soloviov ventuza, o puse pe jos și dezlipi
de pe ea ovalul de sticlă. Ventuza se întoarse cu un zdrăngănit în
geantă. Dintre toate câte se petrecuseră, pe Soloviov îl impresionase
mai mult decât orice stăpânirea de sine a Zoiei. Intră prima în
împărăția lui Voronțov.
Deși avea lanterna stinsă, Zoia se orienta fără greș prin palatul
răposatului conte. Luându-l pe Soloviov de mână, ea îl conduse prin
câteva încăperi, unde (ciudată era excursia asta) el văzu numai
luciul câtorva vaze și licărirea lipsită de viață a alarmei de incendiu.
Bezna amplifica zgomotul: scârțâitul podelei, zăngănitul balamalei
de la ușă și chiar zgomotul făcut de geanta frecată de umăr –
aproape de urechea lui Soloviov.
Se aflau în camerele de serviciu. Soloviov își dădu seama de asta
după mărimea lor, a ferestrelor mai ales. Se opriră într-una dintre
camere. Zoia îi strânse mâna lui Soloviov și încremeni. Brusc se
aprinse lumina. Obișnuindu-se cu lumina, Soloviov văzu că se aflau
lângă un perete. Mâna liberă a Zoiei stătea pe întrerupător. Ea
zâmbi.
— Asta e camera lui Taras.
Încăperea era minusculă. Fereastra acoperită cu obloane metalice.
O etajeră suspendată, supraîncărcată cu hârțoage tehnice. Un scaun.
Un birou. Pe birou, fotografia Zoiei.
— Sunt convins că te iubește.
De undeva de departe, ca de pe altă lume, se auzi sirena unui
vapor.
— Mă iubește. Zoia întoarse fotografia cu picioarele în sus. Poate
cineva să nu mă iubească?
Ea întoarse scaunul și, așezându-se călare, trase unul după altul
sertarele laterale ale biroului. Toate erau goale. Le împinse cu
zgomot la loc. Sertarul din mijloc era plin cu hârtii. Zoia le scoase
grămadă și le trânti pe jos. După ce alunecară pe piciorul scaunului
lui Taras, hârtiile se împrăștiară într-o masă informă. Soloviov se
lăsă pe vine lângă ele. Nici nu apucă bine să se uite la hârtiile de pe
jos, că Zoia smulse dintre ele o mapă de plastic.
— Este!
Prin mapa transparentă se zărea scrisul, cunoscut lui Soloviov, al
mamei Zoiei. Zoia îi întinse obrazul și-i făcu semn cu degetul.
— Deșteaptă fată, zise Soloviov sărutând-o pe obraz.
Îndesară restul hârtiilor în sertar. Sertarul nu se închise, așa că
Soloviov fu nevoit să le mai scoată o dată și să le pună pe masă într-
un pachet compact. Înainte să stingă lumina, Zoia păru că e
frământată de ceva.
— Vrei să facem dragoste în dormitorul lui Voronțov?
Lumina se stinse. Liniștea își redobândi profunzimea și țiuitul.
Soloviov îi simți mâna pe curea.
— Ești sigură că vrei?
Mâna trase ușor de curea. Era un gest de om dezamăgit. Un scurt
„ah, tu” al unei complice devotate. Soloviov îi înțelese dezamăgirea.
Dar el nu avea niciun chef. Spre deosebire de Zoia, senzația de pericol
biruia în el celelalte instincte. Fata de la muzeu avea cu totul altă
fire.
Fără să aprindă lanterna, trecură prin câteva camere (lui Soloviov
i se păru că mergeau în altă direcție de cum veniseră). Se opriră într-
o cameră. Soloviov dădu cu genunchiul peste ceva moale. Un pat.
Deasupra lui atârna un baldachin ca o pată informă.
— Ai de gând sau nu să mi-o tragi?
Ecoul întrebării Zoiei se răspândi prin toate sălile palatului, se
întoarse în iatac și, cu un brânci scurt în umăr, ea îl aruncă pe
Soloviov pe pat. Soloviov încremeni afundat în salteaua de puf a lui
Voronțov. În secunda următoare, Zoia se prăvăli peste el. Ușor șocat,
Soloviov observă că fata avusese timp să se dezbrace. Nu apucase
să-i scoată și lui hainele (hei, faci pe mortul?) din pricină că deborda
de energie. Lui Soloviov nu-i rămase decât să cedeze. Își scoase
jeanșii. Zoia se convinse că fusese nedreaptă comparându-l cu un
mort.
Nimic asemănător nu mai simțise Soloviov până atunci. Pălise
până și noaptea trecută, care i se păruse de-a dreptul zguduitoare.
Simțind cu fesele mătasea așternutului de palat, el văzu conturul
trupului Zoiei dansând pe fondul imensului baldachin. Poate că
anume baldachinul, și nu Zoia, dădea senzațiilor o acuitate
necunoscută lui Soloviov. Intrarea în intimitatea trecutului îl excita
pe tânărul cercetător. În clipa aceea se simțea oaspete în istorie. Era
o parte neînsemnată, dar inseparabilă a istoriei. Contopirea lui cu
Zoia i se păru o contopire cu trecutul. Devenit accesibil, penetrabil,
dezgolit în fața lui. A fost orgasmul unui adevărat istoric.
Cu brațele desfăcute, Zoia zăcea pe patul uriaș al lui Voronțov.
Respirația aproape că-i revenise, dar inima (Soloviov își puse capul
pe pieptul ei) continua să bată accelerat, făcându-se auzită.
Scândurile din dreptul ușii scârțâiră.
— Ai auzit? întrebă în șoaptă Soloviov.
Ea nu se mișcă. Scârțâitul se repetă, și Soloviov o strânse pe Zoia
de mână.
— Cred că e stafia lui Voronțov, zise Zoia fără să coboare glasul.
Nu-i nimic înspăimântător. În definitiv, ne-am ocupat cu ce-i plăcea
și lui să se ocupe.
Dintr-un salt, ea se așeză în capul oaselor pe pat.
— Gata.
Soloviov auzi lipăitul picioarelor goale și foșnetul hainelor
îmbrăcate. Încheindu-și cureaua, se sculă și el. Simțea o moleșeală
plăcută și nu-i venea să se miște. Problema plecării pe furiș,
importantă pentru orice spărgător responsabil, i se părea acum
insignifiantă.
 — Nu-i momentul să te moleșești, zise Zoia.
Îi simțise apatia. După ce-i înmână geanta, Zoia îl conduse iar
prin niște odăi întunecate. Cum de cunoștea ea așa de bine palatul?
Ajunseră în aceeași încăpere prin care intraseră. De-aici se vedea
marea cu poteca lunii. Într-un colț al încăperii clipeau luminițe de
diverse culori.
— Ciudat, murmură Zoia, doar am decuplat alarma. De ce
merge?
— Oricum, ușa e deschisă. Putem să plecăm.
— Putem, sigur…
Fără să spună ceva, Zoia se apropie de panoul care clipea și trase
de pârghia întrerupătorului.
În primele secunde, Soloviov nu-și dădu seama că era alarma.
Zgomotul era asurzitor. Apărut de niciunde, din liniștea cea mai
deplină. Numai cu liniștea se putea compara zgomotul acela ca
intensitate. Era reversul liniștii. Aveau caracteristici comune, în
pofida diferențelor. Atentatul asupra palatului era adus la
cunoștința întregului litoral sudic al Crimeii.
Zoia îl apucă de mână și o rupseră la fugă. În dreptul unuia
dintre celebrii lei voronțovieni, Soloviov întoarse capul. Rând pe
rând – aproape ca într-o scenă de fim – se aprindeau luminile în
palat. El nu voia nimic în clipa aceea decât să se prefacă într-un leu
de piatră și să întâmpine cu un calm demn (cu o labă pe glob)
milițienii venind în pas alergător, câinii și voluntarii. Pe toți cei care
dădeau fuga să apere bunurile răposatului conte. Zbură ușor după
Zoia peste gardul metalic. Aterizase deja când i se agăță piciorul în
ceva și se duse la vale de-a berbeleacul. Pietrele îl înțepau, se agăța
în rădăcini. Peste față și peste piept îl lovea geanta Zoiei cu
ustensilele folosite la spargere și cu manuscrisul generalului. Se opri
în niște boscheți, înțepându-se dureros.
— Ești teafăr? întrebă însoțitoarea.
 Zări silueta Zoiei învârtindu-se încă, dar sirena amuțise. De ce o
cuplase ea? De ce fugeau în jos, unde nu era decât marea și unde
puteau fi prinși foarte ușor? Era mai bine să se strecoare în sus, spre
șosea. Acolo puteau măcar să oprească o mașină. Soloviov o luă
supus la trap după Zoia. În ciuda celor întâmplate, ea era într-o stare
de spirit foarte bună. Îi arăta cu vocea vioaie pe unde s-o ia. Cu un
„hop-hop” vesel sărea de pe parapeți. Ce o făcea să fie atât de
bucuroasă?
Ieșiră pe o terasă deasupra mării. Aici sufla un vânt puternic, pe
care nu-l simțiseră în parc. Valurile se izbeau de bolovanii uriași
care formau un mic golf. În lumina lunii, smocurile de spumă
arătau destul de sinistru.
— Asta e baia lui Voronțov, arătă Zoia în jos. Undeva printre
pietre trebuie să fie o barcă.
Coborâră pe o scară și o luară de-a lungul pietrelor, la stânga.
Barca se afla, într-adevăr, între doi bolovani. La zece metri de barcă,
pe partea exterioară a unui gard, valurile pleoscăiau greoi
prelingându-se pe pietre cu un grohăit ofensat, încă din adolescență,
Soloviov aflase din cărți că cel mai periculos lucru pentru cei care se
salvează dintr-un naufragiu este acostarea. Sau depărtarea de mal –
ca acum. Valul aruncă barca pe stânci și o face fărâme. Și gata.
Soloviov lăsă geanta pe mal și sări pe bolovanul cel mai apropiat
de barcă. Mai spera încă vag să nu fie vâsle în barcă. Ba da, erau, pe
fundul ei. Ținându-se de inelul de acostare, Soloviov se aplecă
deasupra apei.
— Barca e legată cu un lanț, rosti el cuvintele pe un ton aproape
solemn. Are și un lacăt.
Zoia scoase din geantă un ciocan și o daltă și i le întinse în tăcere
lui Soloviov. Puterea de anticipație a însoțitoarei sale îl uimi pe
Soloviov mai mult chiar decât forța cu care se izbeau valurile. Trase
o parte de lanț pe piatră, alese o verigă și dădu în ea cu toată
puterea disperării. După ce-și luă avânt, mai lovi o dată. Loviturile
aplicate scoaseră scântei din piatră, dar nu sparseră lanțul. Piesa era
rezistentă. Când ciocanul nu nimeri dalta și-l lovi peste încheietură
de-i săriră ochii din cap de durere, Soloviov își mușcă buzele și
îndură în tăcere durerea, deși Zoia, care ședea alături, văzuse
probabil tot. Chiar avu impresia că ea zâmbea. În fine, un fragment
de lanț căzu zăngănind de pe piatră. Puteau (puteau!) naviga.
După ce se așeză la vâsle, Soloviov dădu să-i întindă o mână
Zoiei, dar ea sări singură în barcă. Barca se legănă și se depărtă de
piatra de care era priponită. Zoia se așeză la pupă. Soloviov vâsli
fără pic de curaj spre presupusa ieșire din baia contelui.
— Nu încolo!
Zoia arătă spre două stânci mici. Între ele era mai mult spumă
decât apă. Dar tocmai pe acolo trecu barca. Apa nu avea o direcție
bine precizată. Nu existau pietre sub apă. Soloviov izbuti să iasă din
locul acela și să se depărteze la o distanță lipsită de pericole. Abia
după aceea se încumetă să ridice capul. Pe malul părăsit de ei era
liniște, nu se vedea că i-ar urmări cineva. Terasa suspendată peste
baie era goală. Pe deal se detașa ca un dreptunghi luminat palatul
Voronțov.
Soloviov își pierdu repede vlaga. Văzând pupa bărcii în aer,
înțelese că erau pe coama unui val.
— Cu prora pe val! comandă Zoia. Vâslește cu dreapta! Mai, mai,
cu dreapta!
Barca nu prea îl asculta. Lui Soloviov i se părea masivă și greoaie,
prea mare pentru un singur vâslaș (de ce n-a propus Zoia să
vâslească în doi?). Pe de altă parte, simțea cât de mică și fragilă e
barca în fața valurilor care se zbuciumau în noapte. Obișnuindu-se
încet-încet cu situația, începu să vâslească mai uniform. Mișcările nu
mai erau spasmodice, iar vâslele greblau tot mai rar aerul. Mergeau
de-a lungul malului, cam la o sută de metri distanță de el.
Întâmpinau valul cu prora. Orientară barca în direcția bună.
După vreo jumătate de oră, Soloviov simți că-l ard palmele. Zoia
îi dădu batista, și el și-o înfășură pe o mână. Pentru cealaltă mână își
folosi tricoul. Arăta obosit. Făcuse multe mișcări inutile la început,
iar acum rămăsese fără puteri, tocmai când putea fi dat ca exemplu
de vâslaș priceput. Încercă să vâslească pe rând prin două metode.
Mișcând vâslele numai cu forța mâinilor, își lăsa spatele să se
odihnească. Și invers, lăsându-și mâinile nemișcate, împingea barca
înainte prin mișcări ale spatelui. Mișcările ajutau, dar
nesemnificativ.
Între două valuri mari, Soloviov se odihnea. Simțea că i se face
greață din pricina oboselii și a balansului bărcii. Îi venea să se
întindă pe fundul ei, cum făcuse odinioară generalul Larionov când
se întinsese pe fundul tranșeei. Să simtă desfătarea odihnei. Era atât
de istovit, încât agitația mării nu-l mai speria. Singurul lucru care îl
împiedica s-o facă era prezența Zoiei.
— Nu mai am putere, zise în cele din urmă Soloviov.
Acostară lângă o plajă. Prora bărcii intrase deja pe pietriș, dar
Soloviov tot nu credea în sfârșitul poveștii. Ședea îndoit, cu mâinile
pe vâsle și simțea că nu are putere să iasă pe mal. Ajutat de Zoia –
nu se mai rușina de starea lui –, sări cu greu peste bord și făcu câțiva
pași pe mal.
Zoia încercă să împingă barca de la mal, dar renunță. Luând-o de
lanț, o trase spre digul din larg, unde mișcarea apei era altfel.
Legănându-se abandonată lângă zidul de beton, barca porni în
derivă spre larg.
Sub unul dintre umbrarele plajei se zăreau niște șezlonguri din
lemn. Fără să spună un cuvânt, Soloviov se mișcă anevoie până la
cel mai apropiat. Se simți scos din circuit înainte să se prăvălească
pe el.
Dimineață îi trezi paznicul plajei. Îi scutură umărul lui Soloviov
și-i zise cuiva (Zoiei?) că vin pe plajă clienții, după ce iau micul
dejun la pensiune.
— Care pensiune? mormăi Soloviov.
Își trase de sub cap tricoul cu pete întunecate, lăsate de palmele
roase până la sânge.
— Valul albastru, răspunse paznicul.
Zoia ședea pe șezlongul de alături cu brațele în jurul genunchilor.
Soloviov se duse la apă și se spălă.
După vreo cincisprezece minute erau pe șosea. De acolo luară un
maxi-taxi până la Ialta. Ajuns acasă, Soloviov adormi pe loc și dormi
până seara. Când se trezi, nu-i veni să creadă cum își petrecuse
noaptea. Dar la prima încercare de a se da jos din pat, își dădu
seama că totul fusese adevărat. Reuși să părăsească patul la a doua
încercare.
Primul lui gând fu să găsească textul memoriilor, atât de greu
obținut, și peste care nici măcar nu se uitase. Din geanta cu
ustensilele spărgătorilor scoase mapa de plastic șifonată, găurită în
zece locuri. Hârtiile erau într-o stare de plâns.
Dar nu asta îl amăra cel mai mult. Erau doar trei foi. Ele
cuprindeau explicații amănunțite despre purtarea necuviincioasă a
baroanei von Krüger, care luase masa la restaurantul Ursul cu cei
patru foști soți ofițeri, după cum reieșea din manuscris. În privința
pasiunilor ei, ruda generalului fusese extrem de consecventă. Soții
erau caracterizați în detaliu – se specificau gradul lor militar și locul
unde își aveau slujba. La revizuirea definitivă a textului, generalul
notase pe margini anul morții și locul unde erau înmormântați (erau
înmormântați în locuri diferite) fiecare dintre participanții la
faimosul prânz. Referindu-se succint la meniu, generalul amintea
mai ales de stridii și – firește – de cuțitele speciale pentru stridii.
„Știu care ofițerii de astăzi – întreba retoric generalul – ce este acela
un cuțit de stridii?” Întrebarea nu avea răspuns în textul inițial, dar
generalul l-a notat pe marginea foii în varianta definitivă: „Nu”.
În textul descoperit nu erau amintite alte evenimente. Nu putea fi
vorba de o continuare a memoriilor. Textul se termina la mijlocul
paginii, sub el era pusă data (13.07.74) și un laconic „Dictat de mine.
General Larionov”. Ce-l determinase pe Taras să țină la serviciu
tocmai aceste trei foi? Asta era poate misterul cel mai mare din toată
afacerea.
 12

În dimineața zilei următoare, Soloviov plecă la conferință. Zoia îl

conduse până la autogară. După ce-l văzu așezat în troleibuzul de
Simferopol, ea se duse la muzeu. O sunaseră în ajun rugând-o
insistent să vină la serviciu. Aveau personal puțin (o parte erau
plecați în concediu) și nu avea cine să le vorbească vizitatorilor
despre Cehov.
Drumul până la Kerci nu fusese deloc scurt. Crimeea i se păruse
mică lui Soloviov, dar acum descoperea spații necunoscute, și
parcurgerea lor cerea timp. Tocmai descoperirile de felul ăsta, se
gândea moțăind Soloviov, fac diferența între cercetarea la fata
locului și munca la birou. Adormi în momentul când trecu pe lângă
grădina botanică Nikitski. Când deschise ochii, troleibuzul străbătea
Simferopolul.
Soloviov își luă ceva de mâncare. Își cumpără de la gară niște
șuncă afumată și o mâncă fără pâine, cu o bere rece. Mâncarea era
gustoasă, fără pretenții. Își șterse mâinile și gura cu șervețelul.
Aruncă osul unui câine aflat în preajmă – în orașele din sud sunt
foarte mulți câini vagabonzi. Se duse pe peron cu sticla de bere
neterminată. Mai era cam o oră până la trenul de Kerci.
Pe peron era destulă lume. Două femei cu copii, îmbrăcate în
rochii de stambă pleoștite de la arșiță. Una purta o pălărie panama,
cealaltă avea o pălărie obișnuită din paie care îi alunecase pe spate.
Amândouă aveau geamantane. Soloviov se așeză pe o bancă. Un
țăran cu sacul pe umăr. Se vedea de la o poștă că e țăran. O femeie
care strângea sticle. Într-o mână avea o pungă mare de plastic, în
cealaltă – un băț ca să scotocească prin coșurile de gunoi. Pleoapele
îi erau vinete și buzele de un roșu aprins. Avea pielea bronzată ca a
celor care hălăduiesc sub cerul liber.
— Sticluța, îmi permiteri?
Soloviov încuviință din cap. Femeia agită restul de bere de pe
fundul sticlei și o duse la gură. Se așeză pe banca lui Soloviov (sticla
intră cu zgomot în pungă). Se lăsă pe spate. Scoase din coșul de
gunoi un muc de țigară și începu să fumeze savurându-l.
Din sacul țăranului sări un purceluș și fugi guițând pe peron. Îi
era frică să sară peste șine. Fără să-și piardă semeția (așa cum numai
ei știu), țăranul prinse purcelușul. Îl vârî la loc și legă sacul. Își
aprinse o țigară.
— Poftim, asta-i democrația, zise culegătoarea de sticle.
Nu se adresase nimănui anume.
Trenul sosi pe nesimțite. Vechi, cu vopseaua scorojită de la soare,
cu ferestre din placaj în locul geamurilor sparte. Se urcară toți, cu
excepția culegătoarei de sticle. Ea continua să stea pe bancă: peronul
era locul ei de muncă. Poate și adăpostul. Vagonul porni și ea
dispăru. Pentru totdeauna, se gândi Soloviov adormind. Pentru
totdeauna…
Cam după o oră se trezi și adormi din nou. I se părea că după
noaptea de la Alupka nu se va mai sătura de somn niciodată. Își
amanetase puterile pentru o lună întreagă, iar acum și le recâștiga
încet-încet. Palmele (pe care Zoia i le unsese în ajun cu ulei de
cătină) îl dureau ca și înainte. Așadar, Zoia nu putuse să plece. Se
surprinse gândind astfel și se bucură.
Proprietarul purcelușului ședea în fața lui Soloviov. Acesta
observă cum se zbătea purcelușul în sac guițând jalnic și i se făcu
milă de el. Țăranul, cu gândul la ceva anume (sau la nimic?), privea
pe geam. Fața lui arăta ca cioplită din lemn crăpat în multe locuri.
Încremenită. Încremenirea de veacuri a țărănimii ruse, formulă
tânărul istoric. Din cauza asta are țăranul căutătura lungă, fixă și
absentă.
 Soloviov era cazat la hotelul Crimeea. Granitul cenușiu al
finisajului clădirii etala solemnitatea discretă de la sfârșitul anilor
’50. Judecând după cum arăta, era hotelul cel mai de soi din oraș. Și
cel dintâi din viața lui Soloviov. Primi cheia de la o recepționeră
buimacă de somn. („Portier”, își zise în șoaptă Soloviov, vrând ca
lucrurile să arate altfel.)
— Să închideți fereastra noaptea, zise recepționeră. Sar pisicile în
cameră.
— Pisici?
Traversă holul, dar se întoarse și zise:
— Mie-mi plac pisicile.
Recepționeră însă se făcuse nevăzută.
Soloviov urcă la etajul întâi. Îngreunată de para de lemn, cheia se
învârti anevoie în broască, în interiorul căreia el învinse (cu opinteli)
niște piedici nemaiîntâlnite, însoțite de scrâșnete surde și de
zgomotul perei izbită de ușă.
Ușa se deschise până la urmă. Soloviov intră într-o cămăruță
dreptunghiulară și se uită de jur-împrejur. Fereastra dădea,
chipurile, într-o grădină – un loc verde unde toate obiectele (schelete
de paturi, taburete de bar, pneuri de mașină) serveau drept
postamente pentru plante. Pisicile se plimbau, într-adevăr, pe zidul
acoperit cu iederă.
Soloviov își lăsă lucrurile în cameră și ieși să se plimbe. Inspiră cu
plăcere aerul adus de vântul de seară. La Kerci marea nu arăta ca în
stațiunea Ialta. Alta era legătura ei cu orașul. Și mirosul ei era
diferit: mirosea a port străvechi, a alge putrezite pe diguri, a pești
stivuiți în lăzi și a fructe strivite.
Lui Soloviov îi făcu plăcere să se plimbe pe strada principală.
„Strada Le.. Citi el pe o tăbliță. O fi ceva în franceză. I se păru că
strada avea ceva franțuzesc. Coroanele salcâmilor bătrâni se
împleteau deasupra ei, casele aveau două caturi, strada însăși
semăna cu un chioșc întins la nesfârșit. Era răcoare în umbra deasă,
transformată în întuneric. Strada Le… Soloviov se chinui să-i
ghicească numele întreg. Își cumpără niște cireșe galbene. Zări o
cișmea într-o curte, intră să spele cireșele. Mișcă de câteva ori brațul
pompei (făcut din fontă, cu un leu la capăt), apoi se repezi la țeavă și
puse sub ea punga de plastic cu fructele. Lăsă să se adune apa, o
scurse încet cu punga întoarsă cu susul în jos. Apa dispăru prin
grătarul de metal înnegrit. Tot acolo se rostogoliră și câteva boabe.
Cireșele erau gustoase. Boabele erau coapte, dar nu moi. Soloviov
lua de codițe câte două și, ușor, una după alta, le rupea cu buzele,
apoi le rostogolea în gură. Le savura forma. Mușca ușor, simțindu-le
dulceața. Pulpa se desprindea ușor de pe sâmbure, iar sâmburele
sărea dezinvolt în palma lui.
Era întuneric bine când ajunse la hotel. Auzi ceva foșnind în
cameră înainte să aprindă lumina. O aprinse și văzu o pisică pe
pervaz. Pisica nu dădea semne că vrea să se ascundă sau să fugă.
Păru că vrea să plece liniștită, șovăind dacă să mai rămână sau nu.
Ar fi rămas, dacă Soloviov ar fi vorbit cu ea. Coada cenușie îi
tremura ușor. De fermoarul genții lui atârna un ghemotoc de păr la
fel de cenușiu.
— Vasăzică, ai cotrobăit în geanta mea? întrebă Soloviov, și își
aminti rușinat cum cotrobăise și el în lucrurile lui Taras.
Pisica se uita pe fereastră cu prefăcută nepăsare. Îl urmărea pe
Soloviov cu coada ochiului și încerca să-și dea seama din tonul lui
ce urma să se întâmple. Putea urma orice. Când Soloviov făcu un
pas în direcția ferestrei, pisica sări de pe pervaz pe cornișă.
Soloviov se simți obosit după călătorie și se hotărî să se culce.
Adormi pe loc și dormi fără vise. În zori, îl trezi o aterizare grea pe
podea. Deschise un ochi, văzu două pisici lângă pat. Soloviov,
somnoros, le alungă cu mâna, și pisicile se îndepărtară semețe. Se
gândi că ar trebui să închidă fereastra, dar adormi iar.
 Înregistrarea participanților la conferința „Generalul Larionov ca
text” începea la ora nouă dimineața. Conferința avea loc la Teatrul
„Pușkin”. Clădirea fastuoasă, amintind de clădirile în stil clasic, se
afla în piața centrală a orașului. Orașul pusese la dispoziție tot ce
avea mai bun pentru conferință.
Soloviov intră în holul răcoros al teatrului și găsi locul unde
trebuia să se înregistreze. O fată cu părul roșu stătea la o măsuță, pe
un scaun de bar. Avea prins în nas un inel cu luciu mat.
— Soloviov, Petersburg, zise tânărul istoric și se gândi că fata avea
nu mai puțin de treizeci de ani.
— Uau! exclamă ea făcând o rotație completă cu scaunul și
ajungând iar în fața lui. Dunia, din Moscova. Să vă înregistrez.
Dunia sări de pe scaun (în celălalt capăt al holului, lângă o
tejghea de bar, Soloviov zări niște scaune la fel), bifă ceva în hârtiile
ei și-i întinse o mapă cu programul conferinței. Soloviov o deschise
și porni încet spre sala de spectacol.
— Badge-ul, behăi în urma lui Dunia. Soloviov se întoarse. Dunia
stătea din nou pe scaunul ei și ținea în mână un cartonaș cu numele
lui.
— Hei, v-ați uitat badge-ul, îi făcu ea semn să vină. Vi-l pun eu.
Fără să se ridice de pe scaun, Dunia prinse cartonașul de cămașa
lui Soloviov și, după ce suflă peste plasticul lucios, îl șterse cu poala
fustei. Preț de câteva secunde, Soloviov îi măsură din ochi picioarele
nebronzate.
— Mulțumesc.
Dădu să plece, dar Dunia îl apucă cu blândețe de cot.
— Mapa?
Mapa rămăsese pe măsuță.
— Poftim ce soț distrat are Sara Moiseevna77. Dunia clătină din

77 Personaj din anecdotele rusești. (N. tr.)

cap. Trebuie să aibă cineva grijă de tine.
În spatele lui Soloviov mai stăteau câteva persoane, așa că el se
grăbi să le cedeze locul. Se uită din mers în program. Referatul lui
era programat pentru a doua – și ultima – zi a conferinței.
Mai erau vreo patruzeci de minute până să înceapă conferința,
așa că Soloviov se hotărî să se plimbe puțin. În timpul rămas reuși
să vadă monumentul lui Lenin, poșta și magazinul universal
Ceaika. Când se întoarse la teatru, o zări pe Dunia lângă coloane.
Fuma.
— E timpul? întrebă politicos Soloviov.
— E timpul s-o ștergem. Festivitatea de deschidere? Vorbe de
clacă. Așadar, tinere. Dunia își stinse țigara de suprafața aspră a
coloanei. Ia trateaz-o mai bine pe doamna cu o cafea. Știu un locșor
pe-aproape.
În fața teatrului trase o Volgă. Din ea coborî un grăsan cu un
costum cafeniu deschis și, potrivindu-și din mers cămașa în
pantaloni, se îndreptă spre intrare.
— Ștăbimea, comentă Dunia. O să turuie despre fabrica de
conserve, sponsorul nostru. Te interesează?
Soloviov ridică din umeri. La cuvântul „conserve” Dunia făcu așa
o mutră, că-i era penibil să se arate interesat.
O urmă pe fata energică, imputându-și lipsa de hotărâre, în
primul rând, pentru că voia să asiste la deschiderea conferinței. În al
doilea rând – Soloviov își dădu brusc seama îl obosise Zoia, asta
simțea acum. Începea seria a doua a unui film ciudat, la care el,
pare-se, nu avusese de gând să participe.
După ce străbătură o jumătate de cartier, ajunseră într-un subsol
boltit, întunecos. În locul de întâlnire a bolților atârna de un cârlig
uriaș o lustră în formă de volan.
— Bodega asta îmi amintește de Gambrinus, zise Dunia. Am
descoperit-o aseară.
 Soloviov comandă două cafele cu lichior Chartreuse. Li se aduse
lichiorul în pahare mici de apă, fațetate. Dunia își turnă jumătate de
pahar în cafea și jumătatea cealaltă o bău pe nerăsuflate.
— Când vorbește academicianul Grunski? întrebă Soloviov.
— Chiar acum, mi se pare. Fără academicianul Lihaciov 78, fără
academicianul Saharov, din păcate. Așa că poți s-o lași mai moale.
Dunia își aprinse o țigară și fumul începu să urce frumos spre volan.
Sfatul meu e să nu te dai în vânt după academicieni: titlul s-a
demonetizat rău de tot. Grunski e pur și simplu un prost.
— Cum a ajuns academician?
— A știut să se miște bine. Relații, zise fata dând drumul unui fir
subțire de fum. Ei, a mai și pupat în fund toată șefimea academică.
Lui Soloviov i se păru că Dunia e prea categorică, așa că nu-i
răspunse. Refuza să-și imagineze că un academician e prost.
Când se întoarseră, pauza era pe sfârșite. Teatrul era plin de
lume. Larma înăbușită a celor adunați acolo amintea de antractul de
la operetă. Impresia era întărită de reproducerea uriașă cu castelul
gotic, în chip de decor, care se clătina din cauza curentului de pe
scenă, neavând nicio legătură cu tema conferinței, dar care, în opinia
organizatorilor, crea o atmosferă romantică, de pace.
În stânga zidurilor castelului, Soloviov zări pe scenă un grăsan
mic de statură. Cu o mână vârâtă în buzunar (ținută nerecomandată
pentru cei cu picioare scurte), stătea lângă masa prezidiului, întors
pe jumătate către sală. Cu mâna liberă își trecea, cu grijă, părul peste
chelie. „Academician P.P. Grunski” scria pe cartonașul de pe masă.
Nimic din ce-i spusese Dunia nu era scris pe tăbliță.
Și în felul cum arăta publicul era ceva nefiresc, teatral. Deși era

78 Dmitri Sergheevici Lihaciov (1906-1999) filolog, culturolog, critic

de artă, academician, autor al unor lucrări fundamentale de istorie a
literaturii ruse, în special a celei vechi. (N. tr.)
căldură mare, spectatorii erau îmbrăcați în costum și își duceau
întruna mâinile la reverele hainelor demodate. Dar lăsând la o parte
căldura, îți săreau în ochi costumele nepotrivite cu posesorii lor. Cu
chipuri aspre, lipsite de mimică. Umblau prin teatru timizi, cu
brațele lipite de corp. În foaier se priveau în oglinzi. Se pieptănau,
înmuind pieptenul în mica arteziană din fața teatrului. Erau
muncitorii de la fabrica de conserve, trimiși de conducere să asigure
o participare masivă la acțiune. În opinia organizatorilor conferinței,
referatele despre generalul Larionov trebuiau ascultate de păturile
largi ale maselor.
Doi muncitori de la fabrica de conserve se apropiară de Grunski
și-i cerură un autograf. Pură auziți de toată lumea, grație
numeroaselor microfoane care înțesau scena, atârnând de undeva
de sus, ca niște liane negre, nemișcate. Grunski îi conduse la masă și
se iscăli cu vizibilă plăcere pe cele două programe. I se cerea pentru
prima dată în viață un autograf.
Soloviov și Dunia se așezară la parter. Soloviov scoase programul
din mapă. Dunia se aplecă spre el și își trecu unghia peste numele
celui care urma al doilea după pauză.
— Tarabukin, rade tot, face treabă bună. E unul dintre puținii care
o să spună ceva la obiect. Stă în dreapta mea.
Soloviov întoarse încet capul. Tarabukin nota nervos cu stânga în
teancul de hârtii de pe genunchi. Degetele lui strâmbe cu
încheieturile chircite impresionau mai tare decât scrisul cu mâna
stângă. Tarabukin își rodea unghiile de la mâna dreaptă și le privea
întruna gânditor.
— Până la prânz… Grunski bătu cu unghia în microfon și sunetul
plin, de tobă, făcu sala să tresară…până la prânz mai avem un
referat, rog să vă concentrați. Are cuvântul profesorul Tarakubin.
Referatul „Larionov și Jloba: coliziunea textelor”.
— Tarabukin, cu voia dumneavoastră, protestă Tarabukin, dar
vocea i se pierdu în vacarmul general.
Dunia se scutura de râs pe tăcute. Între timp, Tarabukin își făcea
loc energic spre scenă. Gesticula în mers, întreaga lui înfățișare
exprimând indignare – fie din pricina rostirii greșite a numelui său,
fie a imposibilității de a răzbi la locul de unde urma să vorbească.
— Rog liniște. Grunski bătu încă o dată în microfon. Mai este un
referat înainte de prânz. Autorul referatului a pregătit handout-uri,
vi se vor distribui imediat.
Tarabukin se cățără pe scăriță și, continuând să gesticuleze,
străbătu scena pe sub microfoanele atârnate.
— ’r-ai tu de filfizon! Ce handout-uri? În limba rusă…
Auzindu-și vocea amplificată, Tarabukin rămase cu vorba în gât.
Traversă scena în tăcere – mărunțel, zburlit –, fără umbră de regret
pentru cele spuse. Când Tarabukin ajunse în spatele tribunei (ascuns
în spatele ei, dată fiind statura sa), pe scenă urcă o femeie corpolentă,
cu cozile împletite pe cap. Urca încet, pășind anevoie pe trepte,
semăna cu directoarea de la școala lui Soloviov, poreclită „Viii”.
Judecând după mâna întinsă în direcția lui Grunski, ea îi spunea
ceva, dar cuvintele nu i se auzeau.
— Cine e copreședinte? întrebă încă o dată la microfon Grunski.
Dumneavoastră sunteți copreședinte? Unde ați fost până acum?
Biruind ultimele trepte, femeia îi zise din nou ceva.
Academicianul ridică din umeri și se uită în program.
— Nu m-a anunțat nimeni de copreședinție.
Femeia urcată pe scenă se întoarse către sală și-i arătă lui Grunski
pe cineva de la parter. Da, nu era directoarea.
— Aș putea să încep? întrebă sarcastic Tarabukin, dar nu i se
dădu atenție.
— Baikalova, membru-corespondent. Fața Duniei iradia de
plăcere. Fiesta! Luptă de tauri.
— Nu mai e alt scaun. Ca să-i demonstreze, Grunski își ridică
scaunul ținându-l de spetează. N-am idee pe ce-o să stați.
— Cineva trebuie să arate că-i cavaler, Piotr Perovici, zise
Baikalova.
Ea se afla în apropierea microfoanelor. Grunski își desfăcu
brațele:
— E voință, nu-i putirință.
Baikalova îi făcu o plecăciune lui Grunski și se întoarse cu fața la
sală. Tarabukin își dădu ochii peste cap ca un martir. Muncitorii de
la fabrica de conserve începură să zâmbească jenați.
Grunski se apropie de marginea scenei și-i făcu semn cuiva să
aducă al doilea scaun. Un bărbat în cămașă cu buzunare aplicate,
cum poartă pensionarii, sări din fotoliul lui și-l zgâlțâi,
demonstrându-i lui Grunski că e fixat nu numai de fotoliile vecine
(toate fotoliile de pe rândul acela se mișcară), ci și de podea.
Grunski făcu un gest că a înțeles și se întoarse la masă.
Pe scărița care ducea la scenă urcară în grabă doi bărbați în
salopete, dispărură în culise, și după un minut apărură din nou
târând cu zgomot un tron masiv. Îl împinseră în spatele mesei și-i
explicară ceva lui Grunski, care, vigilent, stătea cu mâna pe speteaza
scaunului său. Grunski încuviință din cap și, cu un gest galant, îi
arătă Baikalovei tronul. Aruncându-i lui Grunski o privire
dușmănoasă, ea traversă cu greu scena.
Baikalaova trebui să urce pe tron (se potrivea bine cu castelul din
reproducere). Urcă pe mica treaptă, apoi, ținându-se de brațele cu
capete de leu, se cocoță pe el. Tronul era destul de înalt, menirea lui
nu era să fie pus la o masă obișnuită. Picioarele Baikalovei nu
ajungeau jos. Sub învelitoarea subțire a mesei, ele se legănau ca niște
cârnați diformi. Ceva mai jos sub învelitoare – se vedea și din sală –
se mișcau iute-iute, ca înaintea liniei de sosire, picioarele
academicianului. Ajunsese primul în competiția dintre ei doi.
— Vă rog, colega, se întoarse Grunski către Tarabukin.
 — Da, poftiți, zise Baikalova uitându-se la Grunski de sus în jos.
— Foarte mulțumesc, răspunse Tarabukin.
După ce se mai gândi puțin, rosti cuvintele separat.
— Mulțumesc. Foarte.
Lăsându-se pe brațul tronului din partea opusă lui Grunski,
Baikalova își sprijini obrazul în palmă. Buzele i se strâmbară într-o
diagonală de un roșu aprins.
Tarabukin își începu referatul pe un ton ofensat. Frazele
introductive, care nu conțineau nimic rău în sine (era lista surselor
utilizate de Tarabukin), au fost rostite cu supărare, pe un ton
aproape demascator. Vorbea de parcă sursele erau vinovate pentru
tot ce-l scosese din fire: pentru atitudinea lipsită de respect față de
cercetător, pentru că i se pocise numele, pentru că așteptase o
groază de vreme ca un prost pe scenă. Dar chiar și în această stare
de spirit complexă, vorbitorul acordă o atenție specială celor două
surse cercetate de el.
Prima se intitula „Schițe pentru o autobiografie” de generalul
Larionov.79 De îndată ce ajunse la surse, Tarabukin uită de supărarea
lui. După ce lăudă ediția lui A. Dupont, se apucă să vorbească pe un
ton neobișnuit, parcă anunțând că avea să comunice lucruri
importante. Chiar așa a fost. El anunță a doua sursă din care se
documentase – raportul, necunoscut până atunci, al lui D.P. Jloba
privind intrarea trupelor lui în Ialta, în noiembrie 1920. Tarabukin
găsise raportul la arhiva Ministerului Apărării.
Marea descoperire nu consta numai în șansa că găsise sursele.
Condus de cel de-al șaselea simț (fără de care, după cum se știe, nu
se fac descoperiri), el confruntase raportul lui Jloba cu amintirile din
copilărie ale generalului Larionov, unde descoperise lucruri

79 General Larionov, Schițe la autobiografie I Articol introductiv și

comentarii de A. Dupont, SPb., 1996. (N. a.)
incredibile.
La o primă cercetare în fugă a materialelor distribuite de
Tarabukin în sală, publicul înțelese că e vorba de două texte strâns
legate între ele. Textele fuseseră scrise de oameni foarte diferiți și se
refereau la perioade de timp total diferite. Tocmai alăturarea lor era
uluitoare. În sala amuțită se auziră glasuri uimite.
În copiile distribuite de vorbitor (nevrând să pronunțe cuvântul
handout-uri, el le-a numit „materiale la îndemână”) erau prezentate
cele mai evidente coincidențe din raportul lui Jloba și din memoriile
generalului. Savurând emoția produsă, Tarabukin începu să citească
fără grabă primul dintre texte:

FRAGMENTUL nr. 1

Jloba D.P.
Raport privind intrarea în orașul Ialta

…când am intrat în oraș, ne-a întâmpinat un detașament călare.

Toți tătari, ținuta – națională. La vederea blindatului nostru, au
început să tragă în aer. Nu știau rusește. Eu m-am alarmat, dar
comisarul nostru, tov. Zemliacika R.S.80, a explicat că acesta este
salutul lor. E mai scurt să tragă cu pușca, trag și gata. Eu am salutat
militărește. Unul dintre ei s-a apropiat de tov. Zemliacika și i-a dat
un bidon. „Kumîs, a zis tătarul. Bea pentru sănătate.” Tov.
Zemliacika i-a semnalat că noi primim kumîsul pe gratis. Tătarul a
dat din mâini. S-au întors și au plecat în galop în munți. „Foarte
simpatici tovarășii”, a spus tov. Zemliacika.

80 Rozalia Samoilovna Zemliacika (1876-1947) revoluționară,

activistă de partid și de stat sovietică. A făcut parte dintre
organizatorii terorii roșii în Crimeea, în 1920-1921. (N. tr.)
 Gen. Larionov
Schițe pentru o autobiografie

La intrarea în oraș ne-a întâmpinat un grup de tătari tineri. Toți

erau călare, îmbrăcați frumos. La vederea trăsurilor noastre, au tras
în aer și au strigat ceva în tătară. Maman și guvernanta mea, Dolly, s-
au speriat foarte tare, dar papa le-a explicat că ăsta e salutul lor.
Maman le-a făcut cu mâna. Unul dintre ei a venit la trăsura
doamnelor și, desprinzând ceva de la șaua lui, i l-a dat lui Dolly,
împietrită de frică. „Kumîs, a zâmbit tătarul. Bea pentru sănătate.”
Maman a vrut să se achite, dar tătarul a dat din mână în semn că nu
primește nimic. Au mai tras câteva focuri și au plecat în galop în
munți, la treburile lor. „Charming, a spus Dolly.

Membrul-corespondent Baikalova, care nu avea „materialul la

îndemână” al lui Tarabukin, se sprijini pe brațul tronului din
apropierea lui Grunski și, mijind ochii demonstrativ, se uită în
hârtiile de pe masă. Cu o amabilitate exagerată, academicianul le
împinse spre Baikalova, dar ele rămaseră pe loc. Baikalova se uită
spre sală și își desfăcu brațele a neputință.
— Stați prea sus, zise Grunski tot spre sală. Asta-i problema
dumneavoastră.
Când Tarabukin trecu la citirea celui de-al doilea fragment, în
sală era o liniște desăvârșită.

FRAGMENTUL NR. 2

Gen. Larionov
Schițe pentru o autobiografie
 La colțul dintre strada Autskaia și strada Morskaia, lângă
catedrala Sf. Aleksandr Nevski, se strângeau o mulțime de săraci. O
lume ciudată, pestriță. Alături de bătrâne înfășurate în negru ședeau
femei tinere cu copii, meseriași chercheliți și vagabonzi, descriși mai
târziu de Gorki. Nu m-aș mira dacă se afla pe acolo și Gorki… Toți
se închinau cu râvnă. Ieșind de la slujbă, maman le dădea de pomană
tuturor, fără excepție. Preferatul ei era un bătrân înalt, fără un picior.
Ședea cu piciorul lui de lemn la vedere. Când noi coboram pe
treptele catedralei, el își agita cârja în semn de salut. Uneori făcea și
o plecăciune. Ne zâmbea știrb. Și schilod.
Odată maman a uitat să ia bani la ea și era tare necăjită, înțelegând
asta, bătrânul s-a apropiat pe neobservate de ea și i-a dat tot ce avea:
o rublă și mărunțiș care făcea încă o jumătate de rublă. N-a vrut ca
ea să plece necăjită. „Nu-i așa că-i minunat?”, a întrebat maman
împărțind banii săracilor.

Jloba D.P.
Raport privind intrarea în orașul Ialta

Lângă biserică, la colțul străzilor Autskaia cu Morskaia, au fost

descoperite de către noi elemente declasate. Cu precădere de sex
masculin. Toți cei care ședeau acolo se ocupau cu cerșetoria. Una
dintre persoanele pomenite semăna la înfățișare cu scriitorul
proletar Gorki A.M. Nu admit că era tov. Gorki însuși, dată fiind
prezența acestuia din urmă pe insula Capri. Toți se închinau. Tov.
Bela Kun81 i-a avertizat sever în ceea ce privește închinatul și a

81 Bela Kun (1886-1938) — activist politic comunist maghiar și

sovietic. In noiembrie 1920, după instaurarea puterii sovietice în
confiscat mărunțișul din căciuli ca venit nemuncit. Tovarășului Kun
i-a atras atenția în mod deosebit un bătrân cu un singur picior. El le
zâmbea tovarășilor noștri și le făcea semn cu cârja. Tov. B. Kun l-a
bănuit că are două picioare și i-a ordonat să se scoale în picioare și
să prezinte piciorul lipsă la control. Când schilodul a început să
tăgăduiască, B. Kun i-a dat una cu piciorul în față și l-a pus să își
întoarcă pe dos buzunarele, unde, pe lângă mărunții luați înainte,
mai era ceva mărunțiș. „Ce v-am zis eu?”, i-a întrebat tov. B. Kun pe
cei de față, și toți au fost de acord cu el.

Tarabukin făcu o pauză, se auzi sforăitul cuiva din sală. Sunetele

erau înăbușite, ca un tunet îndepărtat, dar asta nu le făcea mai puțin
distincte. Academicianul Grunski își puse palma pavăză la frunte și
se uită la vecina de masă. Își acoperi ochii cu mâna de câteva ori și
clătină din cap, deplângând faptul că avusese parte de un asemenea
copreședinte. Baikalova sforăia. Cu ochii mijiți pe textele distribuite,
adormise pe nesimțite, și microfonul atârnat deasupra capului ei
transmitea sforăitul în sală. Sforăia clasa-ntâi – cu vuiet la inspirare
și cu fluierat la expirare. Cu rostogoliri, tânguiri și amenințări, cu
suspine duioase și ieșiri ironice. Din nefericire pentru Baikalova,
Tarabukin nu izbutea să găsească exemplul de care avea nevoie și
întorcea febril pagină după pagină. Necruțătorul academician luă
microfonul și, dând ocol mesei în vârful picioarelor, îl puse chiar
sub nasul copreședintelui. Sala se cutremură de hohote de râs.
Baikalova se trezi și se uită buimacă la microfonul pus de
academician.
— Să respectăm regulamentul, zise Baikalova cu o voce

Crimeea, a fost numit președinte al Comitetului Revoluționar de

acolo, organizând și participând la execuții în masă. (N. tr.)
somnoroasă.
Conferențiarul Grunski arătă spre Baikalova și se întoarse cu fața
spre sală.
— Ia uite, nemernicul, izbucni în râs Dunia.
— Nu voi… Tarabukin tot căuta printre pagini…nu voi citi, din
lipsă de timp, toate exemplele, am douăzeci și trei… Aha, uite-l…
Totuși îl voi citi.

FRAGMENTUL nr. 19

Gen. Larionov
Schițe pentru o autobiografie

Odată am dispărut. Pe la vreo șase ani. Fără să spun nimic

nimănui, am ieșit din casa noastră și am plecat unde am văzut cu
ochii. De ce am făcut asta? Nu știu. Nu aveam, țin minte, niciun scop
anume. Coboram pe Botkinskaia și mă uitam în jur. Niște hamali
puneau un imens șifonier sculptat într-o căruță, iar calul de povară
bătea din picioare. Și-i tremura întruna crupa. Și căruța, chiar și
calul păreau mici în comparație cu șifonierul. Căruța s-a urnit greu
la deal, hamalii ținând șifonierul din amândouă părțile. Căruța cu
încărcătura nu se deplasa lin, ci în ritmul pașilor calului, cu
smucituri. Cu un scârțâit trist. M-am uitat în urma ei până a
dispărut după colț. Chiar și acolo, nevăzută, a continuat o vreme să
scârțâie.
Pe urmă m-am pomenit pe faleză. Am stat rezemat de grilajul
care împrejmuia Țarski Sad și m-am uitat la niște muzicanți de pe
stradă. Un violoncel, două viori și un flaut. Cântau de mulți ani
acolo, i-am văzut la fiecare venire a noastră la Ialta. Simțeam pe
spate romburile reci ale grilajului. Am stat să admir fețele evreilor,
chipuri străvechi, degetele lor noduroase cu perișori pe falange,
hainele negre, pline de praf. Îi conducea un violonist bătrân. Vântul
îi lipea de buze pletele lungi și cărunte. El sufla ca să le îndepărteze
sau le arunca spre spate cu o mișcare a capului. Cânta și făcea niște
grimase îngrozitoare, dar eu nu-mi desprindeam ochii de la el. Toți
știau că expresia asta însemna că se dăruia muzicii. Nimeni nu
râdea. Muzicanții cântau la comanda publicului, doar așa. În cutia
deschisă a viorii ploua cu bănuți de aramă. Nu exista bucată să n-o
poată cânta. Până în ziua de azi, când aud cuvântul „muzică”, mă
gândesc la ei. Am stat și i-am ascultat mult pe muzicanți – cât timp
au cântat acolo. Nu m-am mișcat din loc nici când s-au înclinat
ceremonios. Abia când instrumentele au ajuns în cutii, s-a terminat
magia. Am înțeles că n-o să mai aud niciun sunet.
Mi-am continuat drumul pe faleză. Pe atunci, faleza era îngustă,
nu ca acum. Mergeam chiar pe lângă parapetul de fontă, după care
începea marea. Mâna mea luneca pe bara de jos – neagră, cu picături
argintii atârnate de ea. Adunam picăturile cu palma, și ele,
scurgându-se pe mână, îmi intrau pe sub mânecă. Era ceva plăcut.
Am cotit pe Morskaia și m-am trezit la farmacia cunoscută. În
farmacie era răcoare. Mirosea a dulapuri de stejar și a medicamente.
„Ce-ați dori?”, m-a întrebat farmacistul și m-a mângâiat pe cap.
Avea vârful nasului despărțit în două. Eram mândru că venisem
singur. Am tăcut, pentru că în clipa aceea nu aveam nevoie de
nimic. După ce m-a poftit în fotoliu, farmacistul a dispărut în
încăperea alăturată. Era un fotoliu imens, numai cute de piele.
Semăna cu un buldog bătrân. Nu mai văzusem un fotoliu atât de
frumos. Farmacistul mi-a adus o acadea împotriva tusei. Am vârât-o
în gură și am ieșit pe stradă.
În cele din urmă, m-am pomenit la intrarea pe dig. Am pășit pe
el, pentru că, așa mi s-a părut mie, acolo era un drum. Am ajuns
până la capătul digului și am văzut că din trei părți eram înconjurat
de mare. Cât timp am mers, nu mi-am dat seama de asta. Am văzut
când m-am oprit. Pietre verzi și ude se zbăteau duse de valuri,
undeva sus, deasupra farului, vuia vântul, și nu exista un drum mai
departe – ăsta era lucrul cel mai important. Stăteam rezemat cu
spatele de far și eram îngrozit. Mi se părea că digul s-a mișcat din
loc și că a început să se năruie sub picioare. Am simțit că mă legăn și
am încremenit de spaimă. M-am lăsat pe vine și, desprinzându-mă
de peretele aspru și cald, m-am târât spre partea cealaltă a farului.
Abia acolo m-am încumetat să mă ridic în picioare și, încet, pas cu
pas, m-am îndreptat spre capătul celălalt al digului. Când mi-am
ridicat capul, l-am văzut pe tata – cu fața îngrijorată, cu brațele
desfăcute să mă îmbrățișeze. Am știut că brațele lui nu mă vor lăsa
să pier. Porțiunea de drum rămasă am străbătut-o în fugă. Alergam
spre tata și plângeam. M-am aruncat în brațele lui.

Jloba D.P.
Raport privind intrarea în orașul Ialta

Mi se raportase deja că generalul Larionov nu s-a lăsat să fie

evacuat. Era căutat prin tot orașul. M-am dus călare la casa
generalului, în fruntea unui detașament de avangardă, dar nu era
colo. „A dispărut, sau ce?!”, a strigat tov. B. Kun. „A dispărut, a
confirmat fata în casă, a ieșit acum o oră. Fără să spună nimic.” Tov.
Zemliacika a împuns-o în șold cu briceagul și am luat-o la trap în jos
pe strada Botkinskaia. Un pâlc de muncitori urca într-o căruță un
șifonier cu vulturul bicefal. „Nu l-ați văzut pe general?”, i-am
întrebat pe hamali. „L-am văzut, au spus hamalii. A trecut pe-aici în
1888. Acum suntem în 1920.” „A, așa vasăzică! am strigat eu. Asta e
o glumă de-a voastră? Uite și una de-a mea.” Am plesnit iapa cu
cravașa și ea s-a smucit din loc. Șifonierul a căzut pe caldarâm, dar
nu s-a făcut bucăți. Lucru rezistent. Hamalii s-au dus fără o vorbă în
spatele căruței. Am dat ordin să ducă șifonierul la casa generalului.
Lângă Țarski Sad am văzut niște muzicanți. Am oprit
detașamentul și am stat să ascult. Cântau la două viori mici și’ una
mare. Plus la instrumentul de suflat – flaut. „Inimile soldaților s-au
înăsprit din pricina războiului, le-am spus muzicanților. Cântați-le
ceva sentimental.” Un viorist a ieșit în față și a zis: „Soldați, ascultați
poloneza de Oghinski”. A făcut semn cu arcușul și toți muzicanții
au început să cânte odată. Vioristul principal s-a schimbat la față în
timp ce cânta. „Suferă”, a zis tov. B. Kun care era prezent. Și pe fața
lui a curs o lacrimă mare. În timp ce cântau cu foc poloneza, m-am
gândit că generalul ne-a scăpat. Nu putea să rămână la Ialta dacă era
zdravăn la minte.
Am rămas acolo destul de mult. Unii dintre soldați au descălecat
și i-au ascultat pe muzicanți stând pe jos. I-am lăsat să stea. Nu le-
am spus nimic. Nici tov. B. Kun n-a spus nimic, deși a vrut la
început. Așa mi s-a părut. Caii stăteau nemișcați și nu băteau din
copite, fiindcă animalul înțelege tot, chiar și muzica. E un fapt
medical. Caii nu m-au tras niciodată pe sfoară, și ăsta e un fapt. Dar
oamenii – de nenumărate ori. Nu poți să te bizui prea mult pe ei.
Pe urmă am plecat călare pe faleză. Din cauză că e îngustă, ne-am
încolonat din mers câte doi. Calului îi place în formația asta. Eu
mergeam în tăcere. Când merg, în general, tac ca să nu-mi distragă
altceva gândurile. Și mă uit în coama calului – dacă nu sunt în luptă.
Îmi trec mâna prin coamă. Uneori îmi cufund fața în coamă. Are un
miros deosebit.
De pe faleză am cotit pe Morskaia și am intrat într-o farmacie. Eu
și tov. Gusin. El avea nevoie de un pansament nou, pentru că cel
vechi era îmbibat de sânge. Tov. Zemliacika a lins sângele curs din
bandaj. „Ce-ați dori?”, a întrebat farmacistul. Pe omul acesta cu fața
înăsprită de vânt mi s-a părut că-l mai văzusem undeva. „Schimbă-i
pansamentul”, i-am spus eu farmacistului și am arătat spre Gusin.
Cât l-a pansat farmacistul pe Gusin, eu am stat într-un fotoliu.
Simțeam răcoare și liniște. Aș fi putut să rămân acolo pentru
totdeauna, „încercați să nu pierdeți sânge, tovarășe, a spus la
despărțire farmacistul. Omul are în total șase litri.” „Două
poloboace de câte trei litri”, a glumit tov. Zemliacika.
Am plecat din nou pe faleză. Deodată tov. Kun mi-a dat cu
codirișca – aoleu! – peste picior. Ușor. Tot cu codirișca mi-a arătat
spre dig. M-am uitat și nu mi-a venit să-mi cred ochilor: generalul,
în persoană. Stă, ca să zic pe scurt, la margine, cu mâinile pe piept.
Generalul!
La intrarea pe dig erau dejurnă marinarii noștri. De aceea nu ne-
am grăbit. Generalul nu mai putea să se ascundă nicăieri – doar în
apă. Tov. Kun a propus să-l legăm pe general împreună cu doi albi
grav răniți și să-l aruncăm în mare, dar tov. Zemliacika a considerat
această metodă ultraliberală și nesângeroasă. Tov. Kun s-a simțit
jignit și i-a înecat pe răniții grav fără să se mai consulte cu tov.
Zemliacika. Ei au pornit la trap pe dig, iar eu am rămas pe faleză.
Generalul venea încet în întâmpinarea lor.

După ce termină de citit fragmentul nr. 19, Tarabukin își turnă

apă din carafa. Bău lacom, gemând ușor, ca omul care mai are încă
multe de spus. Când simți că Tarabukin e pregătit să continue,
Grunski se ridică de pe scaun: era semnul elocvent că-l îndemna să-
și încheie referatul. Cum, de pe tronul ei, Baikalova nu putea face la
fel, ea se mărgini să se uite demonstrativ la ceas. Tarabukin, care
stătuse până atunci pe jumătate întors către copreședinte, se întoarse
numaidecât în partea cealaltă și începu să înșire rezultatele analizei
intertextuale cu privirea îndreptată spre o lojă de la balcon (din
partea stângă).
Iar rezultatele – paradoxale în cel mai înalt grad! – au constat în
următoarele:
Punctul unu. Evenimentele descrise de general (anul 1888) preced
cronologic pe cele relatate de Jloba (anul 1920). Totuși, data
elaborării raportului lui Jloba o precede pe cea a elaborării
memoriilor generalului (cam la sfârșitul anilor 1950 – începutul
anilor 1960).
Punctul doi. În condițiile asemănării evidente a scrierilor
menționate, nu s-a putut stabili că autorii și-au împrumutat unul
altuia textele. Mai mult decât atât. Opinia cercetătorului e că n-a
existat nici măcar o singură dovadă care să ateste că un autor
cunoștea textul celuilalt autor.
Punctul trei. Cele două texte nu pot fi tratate ca având aceeași
sursă, întrucât, în pofida faptului că seamănă între ele, acestea
cuprind relatări (vorbitorul lovi cu pumnul în catedră) despre
evenimente diferite.
Tarabukin își turnă din nou din carafa. Stând în continuare cu
spatele spre cei care prezidau și întors într-o parte față de sală,
începu să bea al doilea pahar. Din amplificatoare răsună în sală
gâlgâitul lui ca bătăile ritmice ale unui metronom gigantic. Grunski
se ridică din nou și bătu în microfon.
— Să respectăm regulamentul, zise Baikalova pentru a nu-i lăsa
academicianului inițiativa.
Tarabukin, neputând să ignore cele ce se petreceau, se întoarse
brusc spre copreședinte și răsturnă cu zgomot carafa. După un zbor
de o secundă lungă de tot, parcă fără sfârșit, carafa se risipi în
cioburi mici pe scenă.
— Înțeleg, zise încet, dar tragic Tarabukin, că nu-i un lucru fericit
să stai de pază între om și mâncarea lui, dar eu mai am și un punct
patru. Și vă rog să-l ascultați.
Ca într-un final de piesă, Grunski și Baikalova se uitară în tăcere
într-un punct aflat departe. Căderea carafei îi apropiase puțin. Și ei,
și cei aflați în sală înțeleseră că ar face mai bine să-l asculte pe
vorbitor până la capăt. Grunski se așeză cu aerul omului forțat de
împrejurări.
Punctul patru al lui Tarabukin se dovedi a fi cel mai lung.
Dezvoltând ideile lui A.N. Veselovski82 și V.I. Propp83 (polemizând
cu ei în același timp), cercetătorul trecu de la discuția despre
asemănarea dintre cele două texte la expunerea motivelor care au
dus la corelarea lor. Spre nenorocul lui (și al celor prezenți),
Tarabukin s-a împotmolit în a explica motivele pentru care acceptă
sau nu acceptă opiniile predecesorilor săi. El înțelegea foarte bine
cât de inutile sunt aceste detalii pentru ascultători, dar, străduindu-
se din toate puterile să se întoarcă la cauzele generale, el se depărta
din ce în ce mai mult de ele.
Agitația vorbitorului – și agitația sălii – creștea cu fiecare clipă.
Ținându-și răsuflarea, toată lumea îi urmărea bălăceala tragică în
vâltoarea ideilor științifice, dar colacul de salvare nu apărea. Cei din
prezidiu nu voiau să i-l arunce, cei din sală nu puteau. Muncitorii
de la fabrica de conserve (care îl compătimeau pe Tarabukin) voiau
să aplaude, dar pentru asta trebuia ca vorbitorul să-și termine
referatul sau măcar să facă o pauză. El nici gând. Cu capul băgat
între umeri, vorbea tot mai repede și mai nedeslușit, părând că
speră să găsească în noianul de vorbe cuvântul de aur care să-i
doboare dintr-un foc pe oponenți.
Își ridică ochii și văzu privirea imploratoare a lui Grunski.
Baikalova își privea gânditoare unghiile. Era pentru el ultima
lovitură. Izbucni în hohote de plâns. În sală se auziră aplauze
furtunoase. Toată lumea plecă la masă.

82 Veselovski A. N., Poetica istorică, Leningrad, 1940. (N. a.)

83 Propp V.Ia., Morfologia basmului, Moscova, 1969. (N. a.)
 13

Coloana celor care părăseau teatrul era condusă de directorul

fabricii de conserve. După ce-i goni pe muncitorii dornici să-l
însoțească, el îi conduse pe cercetători la cantina nr. 8 de pe strada
Lenin. Acolo erau așteptați cu masa pusă participanții și oaspeții
invitați la conferință. În dreapta directorului fabricii mergea
Grunski, în stânga – Baikalova. Directorul înainta cu brațele
desfăcute întâmpinând parcă vântul zburdalnic, cu poalele sacoului
fluturând și lovindu-i întruna pe copreședinții ședinței de
dimineață, care se străduiau să nu rămână în urma lui. Coloana se
deplasa pe mijlocul străzii Lenin și cei din fruntea ei îi împărțeau în
două șiruri pe cei care veneau din față, făcându-i s-o ocolească.
Toată lumea din oraș îl cunoștea pe directorul fabricii de conserve.
Trecătorii îl vedeau de departe și-i făceau loc să treacă însoțit de
oamenii de știință, indiferent dacă le plăceau sau nu produsele lui
(ele provocaseră discuții aprinse, chiar controverse).
La cantină îi întâmpină mirosul de clorură de var și de mâncare
insipidă intrat de decenii în pereți. Spray-urile pentru
împrospătarea aerului, aduse la cererea directorului (folosite pentru
florile artificiale de pe mese), nu făcură decât să agraveze situația.
Mirosul nu dispăru, dimpotrivă, i se adăugă o aromă dulceagă,
grețoasă.
Amplasarea meselor dreptunghiulare îi aminti lui Soloviov de
cantina fostei școli. La fiecare masă, acoperită cu o față de masă de
hârtie, stăteau așezate patru persoane. Când se pregătea să se așeze
la una dintre ele, observă în ultimul moment că Dunia îi face semn
din capătul opus al sălii. Stătea la o masă mare, de stejar, care nu
semăna cu celelalte. După ce șovăi puțin, Soloviov se îndreptă spre
ea străbătând sala. Pe Dunia, ca membru în comitetul de organizare
a conferinței, o așezaseră la masă cu directorul fabricii de conserve,
cu Grunski, cu secretarul lui Grunski, cu Baikalova și cu o persoană
care suferea de strabism. Dunia ceruse insistent să fie invitată și
noua ei cunoștință.
Ultimul intră în cantină Tarabukin. După ce terminase de citit
referatul, refuzase să se gândească la mâncare. Refuzase categoric să
meargă împreună cu ceilalți la cantină. A coborât la parter, s-a
prăbușit într-un fotoliu din rândul patru și câteva minute a stat
nemișcat. După ce s-a liniștit puțin, a simțit că-i e foame și, după
câteva ezitări, s-a hotărât să meargă la cantină.
Cum stătea în prag, i se păru că nu mai sunt locuri libere. Avu
senzația că nu-l așteaptă nimeni, că pe nimeni nu interesează că s-a
decis, după multe ezitări, să vină la masă, și, mai mult decât atât, i
se păru că e luat în râs. Cum stătea în ușă, figura sa tragică îi făcu pe
toți să tacă.
— Locuri nu mai sunt, mă așteptam la asta, își zise încet
Tarabukin.
A reieșit că erau locuri libere la trei mese. Până să aleagă
Tarabukin (arăta puțin zăpăcit) la care dintre ele să se așeze,
directorul fabricii de conserve se ridică și, apăsându-și cravata pe
burtă, îl invită cu voce tare pe întârziat la masa lui. Invitația fu
acceptată. Tarabukin a făcut o mișcare de gimnast cu umerii și porni
cu pași mărunți spre masa directorului.
Lucrătorii de la cantină erau ajutați să servească la masă de
femeile de la fabrica de conserve. Ele așezau piramidele farfuriilor
pe tăvi înflorate din plastic, le ridicau în stilul smuls și le purtau
anevoie prin sală. Le puneau pe colțul mesei. Le așezau cu grijă,
ajutate de meseni. Primul și al doilea fel erau aduse pe farfurii de
același fel, inscripționate cu „Alim. Pub”. Felul trei era pus în căni
cu aceeași inscripție și cu mânerul spart, ca să nu fie furate.
Lingurile de aluminiu erau răsucite în spirală, în același scop.
Furculițele fuseseră aduse de la fabrica de conserve pentru
conferință (la cantina nr. 8 nu era prevăzută folosirea furculițelor).
Cuțite nu existau nici la fabrica de conserve.
Deși vesela era aceeași pentru toți, altfel stătea treaba cu
mâncarea. Soloviov observă că, spre deosebire de celelalte mese, la
masa lor au apărut creveți cu măsline, iar din salatiera bună la toate,
cu marginile ciobite, luceau pudic icrele negre. Prinzând privirea lui
Soloviov, Dunia mimă abia vizibil un oftat. Ca omul bine informat,
ea știa că nu există egalitate pe pământ.
— Vreau să vi-l prezint pe Valeri Leonidovici, îi spuse Grunski
directorului fabricii. Face parte din conducerea Fondului
„Soloviov”.
Directorul încetă să-și ungă icrele pe pâine și se uită la Valeri
Leonidovici.
— Iar eu doresc să vi-l prezint chiar pe Soloviov, zâmbi Dunia.
— Așa de tânăr… începu directorul, dar brusc tăcu, luă cuțitul și
isprăvi de pus icrele pe pâine.
— De ce a fost mutată conferința de la Ialta la Kerci? îl întrebă
Baikalova pe Valeri Leonidovici. Orașul generalului este Ialta.
Fără să-l observe Baikalova, Grunski făcu o mutră nemulțumită.
Aceeași expresie o împrumută și fața secretarului său, un tânăr
brunet cu cărare pe mijloc.
— Cum adică, aici nu-i bine? întrebă directorul arătând cu un
gest larg masa.
— Vă răspund eu de ce a fost mutată, zise Tarabukin. Pentru
simplul fapt că fondul n-a avut bani pentru Ialta.
Valeri Leonidovici își frecă ușor vârful nasului. Nu socoti necesar
să comenteze explicația lui Tarabukin. Cu un ochi se uita la
Baikalova, cu celălalt – la directorul fabricii de conserve. Lui
Tarabukin i se păru că nu-l ia nimeni în seamă. Nu era deloc așa.
 — Chiar, de unde să facă rost de bani? continuă Tarabukin cu o
mânie crescândă. De unde, vă întreb, să fie luați, dacă fondul
plătește chirie pentru o jumătate de palat în centrul Petersburgului?
Dacă salariul celor care „ajută știința” este unul la care nu visează
nici măcar un laureat al premiului Nobel? Remarcați că nu vorbesc
decât despre activitatea lor legală…
Tarabukin, înfierbântat, începu să vorbească în șoaptă, și toți cei
de la masă încetară brusc să mănânce.
— Scuzați-mă, cum vă numiți? îl întrebă Valeri Leonidovici pe
Tarabukin.
Directorul fabricii și Baikalova se prezentară amândoi într-un
glas, cu nume și prenume.
Secretarul lui Grunski râse pe înfundate.
— Valeri Leonidovici a întrebat care e numele și prenumele lui
Nikandr Petrovici, zise Dunia flegmatic.
— Nikandr Petrovici, zise Valeri Leonidovici. Am o rugăminte:
niciodată să nu țineți socoteala banilor altora. Niciodată. Se poate
sfârși prost.
— Mă amenințați? întrebă tărăgănat Tarabukin.
Cei care ședeau la mesele vecine își întoarseră privirile spre ei.
Valeri Leonidovici își roti ochii prin toată sala. Secretarul lui
Grunski oftă și își puse în farfurie creveți cu măsline.
— Organismul tânăr are nevoie de creveți, zise Grunski.
— Soloviov în persoană? întrebă directorul fabricii de conserve.
— Chiar el, răspunse Soloviov.
Simți că Dunia îl calcă pe picior pe sub masă. Directorul scoase
din buzunar o carte de vizită și i-o dădu lui Soloviov.
— Nu regretați că s-a ținut la Kerci conferința?
— Nu, zise Soloviov. Nu regret.
După prânz, mai aveau timp liber cam o oră și jumătate. Dunia îi
propuse lui Soloviov să meargă pe muntele Mitridat. Credea că-l
interesează pe istoric. Soloviov acceptă cu gândul dus aiurea.
Străbătură niște mahalale pline de praf. Piciorul aluneca pe
pietrele din pavaj, și la un moment dat Dunia fu cât pe ce să cadă. Îl
luă pe Soloviov de braț. Odată cu ultimele case se sfârșiră și copacii,
în locul pietrelor apărură sfărâmături de calcar, și drumul se
transformă pe nesimțite în cărare. Soloviov își închipui că trec vadul
printr-o mare de pelin suspendată deasupra drumului. O mare
încremenită, nemișcată. Imaginea asta avea în ea ceva biblic, nu se
potrivea deloc cu plimbarea făcută după prânz cu burta plină, și
încercă să scape ușurel de brațul Duniei. Dunia îi observă mișcarea,
dar se prefăcu că nu-și dă seama.
Dunia se apucă să-i povestească despre orașul Panticapeea și
despre regele Mitridate. Se înflăcără când îi vorbi despre
complicatele raporturi ale Panticapeei cu superputerea
contemporană ei. Se apropiară de ruinele palatului lui Mitridate. Pe
un fragment de coloană stătea o șopârlă mare.
— Când l-a trădat propriul său fiu, Mitridate i-a poruncit unui
sclav să-l înjunghie cu sabia.
Dunia simulă înjunghierea printr-o fandare spectaculoasă, și
șopârla se târî nemulțumită pe pământ. Nu-i plăceau mișcările
bruște.
Soloviov se așeză pe un fragment de coloană, vestigiu al
trecutului. Era fierbinte. Se vedea cum se ridică aerul încălzit
deasupra celorlalte coloane sfărâmate. Lui Soloviov i se păru că din
cauza soarelui, se evaporă, în fluxuri străvezii, rămășițele istoriei
antice păstrată în ele. Culmea e că rezistaseră până la venirea lui.
Oare își pusese Mitridate mâna pe coloana asta? Într-o seară, când
de pe mare adia răcoarea, iar coloana mai era caldă? Poruncindu-le
tuturor să se îndepărteze – ibovnicelor, maseurilor, gărzilor de corp
și câtor altora? Iar el, rămas singur, se sprijinise oare cu mâna de
coloană și stătuse nemișcat o vreme? Să-i simtă suprafața poroasă?
Să contemple cum dispare strâmtoarea? Privise oare fără să-și
desprindă ochii de la soare, până începeau să-l usture, până ce
acesta se unea cu marea? Putea s-o facă, firește. Atunci prin ce diferă
istoria lui de istoria generalului? Amândoi au luptat în Crimeea.
Niciunul n-a avut putere asupra ei. Toți calcă pe aceleași urme.
Sesiunea de seară purta titlul foarte promițător „Celălalt general”.
La prezidiu se aflau tot Grunski și Baikalova, stând de astă dată
alături, pe două scaune identice. De pe scenă dispăruseră tronul și
decorul cu reproducerea uriașă. În locul castelului medieval, în
spatele celor din prezidiu se legăna ușor o reproducere cu o
cârciumă de la granița lituaniană. După părerea directorului fabricii
de conserve, un astfel de decor sugera auditoriului caracterul
informai al ședinței.
Academicianul Grunski anunță primul referat și își exprimă
speranța că luările de cuvânt vor cuprinde opinii proaspete asupra
problemei și că ele vor deveni noi puncte de vedere în
„generalogie”. Academicianul îi numi tipicari pe cei care cercetează
ca orbii sursele de informație și promise sprijinul său tuturor celor
care nu se tem să rupă cu tradiția. El aminti în treacăt de clasificarea
cercetătorilor propusă de profesorul Nikolski (Soloviov tresări) și o
numi inconsistentă din punct de vedere metodologic84. După ce
analiză tradiționalismul ca fenomen, președintele ședinței dădu
cuvântul unui referent pe nume Kvașa. Până să ajungă Kvașa pe
scenă, Baikalova declară că se raliază celor spuse de colegul său și își
exprimă convingerea că orientarea netradiționalistă a distinsului
savant poate fi un bun stimulent pentru mulți tineri dedicați științei.
Cei din sală, fără să se fi înțeles dinainte, își îndreptară privirile către
secretarul lui Grunski.

84 Nikolski N.M., „Arhiviști și oratori“, în Tynianovski vestnik, SPb.,

nr. 31, 1993, pp. 10-59. (N. a.)
 — Pentru el e tronul, îi șopti Dunia lui Soloviov.
Kvașa ajunsese la tribună. Tuns scurt, oacheș, destul de
posomorât. După ce se scuză pentru jocul de cuvinte din titlu,
începu de la faptul că tema referatului (intitulat „Generalul
Larionov ca nebun întru Hristos”) își are și ea tradiția ei. Era vorba,
bineînțeles, despre articolul lui A.I. Petrov-Pohabnik, publicat în
193285.
În acest articol se enumerau câteva fapte și trăsături de caracter
ale generalului, care nu se încadrau în opinia, îndeobște acceptată,
privitoare la felul cum se trăiește în armată și, mai ales, la felul cum
trăiesc ofițerii superiori. Printre altele, erau amintite conversațiile
generalului cu caii, pasiunea patologică, în opinia autorului, pentru
transportul pe calea ferată, precum și existența în vagonul
generalului a patru păsări (un cocor, o cioară, o rândunică și un
graur), confirmată de martori oculari86. În plus, articolul cuprindea o
serie de aluzii la niște ordine, chipurile, stranii date de general
înainte ca Ialta să fie cucerită de soldații roșii. Nu se spunea nimic
concret despre aceste ordine, în afară de faptul că subordonații lui,
auzindu-le, fuseseră cât se poate de uluiți. Exact atunci s-ar fi folosit
pentru prima dată cuvântul „scrântit”87 cu referire la general.
Kvașa își începu analiza critică a lucrării lui Petrov-Pohabnik cu
detalii din biografia autorului articolului. După datele obținute de
Kvasa, Petrov-Pohabnik, înainte de evacuarea din Crimeea, făcuse

85 Petrov-Pohabnik A.I., „Nebunia întru Hristos a generalului“, în

Fenomenologia nebuniei întru Hristos, Praga, 1932, pp. 40-123. (N. a.)
86 A se vedea Voronov A.A., „Vagonul albastru“, în Materiale la
istoria Războiului Civil, Moscova, 1994, voi. 18, pp. 12-25. (N. a.)
87 Cuvântul iurodivîi are atât sensul de „nebun întru Hristos“, cât și
de „sărac cu duhul“, „scrântit“. (N. tr.)
parte din armata generalului, muncind ca îngrijitor de cai 88, dar
ulterior, după ce se mutase de la Constantinopol în Cehia, trăise din
transcrierea pe curat a lucrărilor Cercului lingvistic de la Praga.
Deprins să transcrie tot felul de lucrări, Petrov-Pohabnik a scris
primul lui articol referitor la împărțirea propoziției în părți
componente, stârnind uimirea sinceră a lui Jakobson 89. După ce a
studiat, sincer încântat, teoria lui Saussure despre sincronie și
diacronie, Petrov-Pohabnik a fost nevoit, la sfârșitul anilor ’30, să
părăsească cercul. Membrii cercului erau gata să-i ierte orice faptă,
numai să n-o ia pe urmele lui Ferdinand de Saussure.
Chiar în această perioadă, transcriind pe curat culegerea de
articole Fenomenologia nebuniei întru Hristos, fostul grăjdar
elaborează lucrarea sa despre general. Ca om dedicat în întregime
operei scrise de el însuși, Petrov-Pohabnik a luat-o și el razna la un
moment dat. În orice anotimp al anului – cei din Praga n-au uitat
nici acum umbla pe străzi desculț, șoca trecătorii, vorbind de unul
singur că până la el n-au existat cercetători care să studieze cu
mijloacele științei problema nebuniei întru Hristos. Uneori arunca
cu pietre în ferestrele Cercului lingvistic de la Praga.
Principalul reproș făcut de Kvașa predecesorului său consta,
oricât ar părea de ciudat, în neînțelegerea „fenomenologiei nebuniei
întru Hristos”. Pasiunea lui Pohabnik pentru atributele exterioare
ale nebuniei (era vorba, printre altele, de blestemele trimise de
Petrov-Pohabnik oponenților săi) nu-i permitea să intre cu adevărat

88 Prin acest lucru se putea explica, după părerea cercetătorului,

atât atitudinea invidioasă a lui Petrov-Pohabnik față de discuțiile
generalului cu caii, cât si evidenta lui aversiune fată de transportul
pe calea ferată. (N. a.)
89 Roman Osipovici Jakobson (1896-1982) lingvist ruso-american,
pionier al analizei structurale a limbajului. (N. tr.)
în esența fenomenului. Concentrându-se asupra laturii excentrice a
problemei, Petrov-Pohabnik n-a înțeles, în opinia lui Kvașa, esența
nebuniei întru Hristos: sensul ei spiritual.
La toate acestea s-a adăugat neînțelegerea de către cercetătorul
praghez a unor texte bisericești slavone. La urma urmelor, remarcă
necruțător Kvașa, ocupația de grăjdar a lui Petrov-Pohabnik nu
presupunea cunoașterea limbii slavone bisericești, în schimb, Kvașa
cunoștea această limbă la perfecție, ceea ce îi permise nu numai să
citeze liber texte bisericești slavone, ci și să le înțeleagă pe deplin. Se
referi pe scurt la istoria fenomenului nebuniei întru Hristos în
general90, apoi trecu la cazul special al lui Larionov.

90 A se vedea Prîjkov I.G., Legende istorice despre sfârșitul și

înmormântarea nebunilor întru Hristos din Moscova, Moscova, 1862;
Aristov N., Nebuni întru Hristos din Simbirsk, Istoriceski vestnik, 1880,
voi. 1, noiembrie, pp. 566-575; Tihomirov E., Nebunii întru Hristos și
activitatea lor binefăcătoare pentru societate, Dușepoleznoe chtenie,
1884, septembrie, pp. 98-114; Arhiep. Serghi, Sfântul Andrei nebun
întru Hristos și sărbătoarea Pocrovul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu,
SPb, 1898; preotul Kovalevski Ioan, Nebunia întru Hristos sau nebunii
întru Hristos ai Bisericii răsăritene și ruse: Schiță istorică, viețile acestor
eroi ai cucerniciei, Moscova, 1895 (cartea a fost reeditată de
nenumărate ori în Rusia și peste hotare; a se vedea Moscova, 1900;
Moscova, 1902 – retipărit Moscova, 1992; Scarborough, 1984;
Moscova, 2000 ș.a.); Protoiereu Kuznețov Ioan, „Sfinții Vasili și Ioan,
[nebuni] întru Hristos, făcători de minuni din Moscova. Studiu
istorico-hagiografic”, Analele Institutului Arheologic din Moscova,
Moscova, 1910, voi. 8; Ieromonahul Aleksei (Kuznețov), Nebunia
pentru Hristos și fenomenul stâlpnicilor. Studiu religios-psihologic, moral
și social, SPb, 1913 (retipărit Moscova, 2000); Fedotov G.P., Sfinții
Rusiei Vechi, Paris, 1931 (reeditat; Moscova, 1990), pp. 198–209;
 Kvașa nu negă existența unor elemente de nebunie întru Hristos
în comportamentul generalului. Mai mult decât atât, bazându-se pe
studiile asupra vieților nebunilor întru Hristos, autorul referatului
arătă că amintirile despre general ale contemporanilor săi se
îndreaptă deseori spre modelele din vechea Rusie. Kvașa era de
părere că unul dintre punctele-cheie ale unei confruntări de acest fel

Ieromonah Ioan (Kologrivov), Schițe la istoria sfințeniei ruse,

Bruxelles, 1961, pp. 239–250; Budovniț I.U., „Nebunii întru Hristos
din Vechea Rusie”, în Probleme ale istoriei religiei și ateismului
(culegere de articole), Moscova, 1964, voi. 12, pp. 170–195; Lihaciov
D.S., Pancenko A.M., „Lumea humorului” în Rusia Veche, Leningrad,
1976, pp. 91–183 (capitolul despre nebunia întru Hristos, „Râsul ca
spectacol” este scris de A.M. Pancenko); Lotman Iu.M., Uspenski
B.A., „Noi aspecte ale studierii culturii Rusiei Vechi”, Voprosî
literaturi, nr. 3, 1977, pp. 148–166; Thompson E., 1) „Russian Holy
Fools and Shamanizm”, în American Contribution to the VIII
Internațional Congress of Slavists, Columbus, 1978, pp. 691–706; 2)
Understanding Russia. The Holy Fool in Russian Culture, Lanham, 1987;
Lihaciov D.S., Pancenko A.M., Ponârko N.V., Râsul în Vechea Rusie,
Leningrad, 1984, pp. 72–153 (capitolul despre nebunia întru Hristos
este scris de A.M. Pancenko); Sabirova L.M., Viața lui Vasili Blajennâi
– monument al hagiografiei din Vechea Rusie a sec. Al XVI-lea (Probleme
ale textologiei și istoriei literare a unei opere): Autoref. Diss. Când.
Științe filol. SPb, 1992; Ivanov S.A., 1) Nebunii întru Hristos bizantini,
Moscova, 1994; 2) Fericiții nebuni întru Hristos: Istoria culturală a
nebuniei întru Hristos, Moscova, 2005 (Studia histórica)-, Ivanov S.A.,
„From «Secret Servants of God» to «Fools for Christ’s Sake» în
Byzantine Hagiography”, Vizantski Vremenniik, vol. 55 (80), partea a
2-a, 1998, pp. 188–198; Pyykkö R., „Yurodivye as a Russian Cultural
Phenomenon”, în S. Jäkel, A. Timonen (eds.), Laughter Down the
ar fi descrierea nebuniei întru Hristos ca moarte pentru lume. „Eroul
unei asemenea vieți – citi Kvașa punându-și ochelarii – se extrage
din ipostaza comună, din «lumea oamenilor», și trece într-o altă
existență sau, din punctul anterior de vedere, într-o lume «străină»,
încetând cumva să existe pentru ea (pentru lumea oamenilor) și
trecând în felul acesta la statutul de «mort».” 91 Sfârșind citatul,

Centuries, Turku, 1995, vol. 2, pp. 207–221; Nedospasova T.A.,

Nebunia întru Hristos în Rusia sec. XI-XVI, Moscova, 1997; Râkov
Iu.D., „Piotr Iurodivâi, necunoscutul scriitor de rit vechi din sec. Al
XIX-lea și scrierile lui escatologice”, în Ritul vechi în Rusia (sec.
XVIIXX), Culegere de lucrări științifice, red. Coord, și elab. E.M.
Iuhimenko, Moscova, 1999, pp. 149–189; Moldovan A.M., Viața lui
Andrei Iurodivâi în literatura slavonă, Moscova, 2000; Lavrov A.S.,
„Nebunia întru Hristos și «statul regulator» (sfârșitul sec. Al XVII-
lea – prima jumăt. Sec. Al XVIII-lea)”, în Lucrările Secției de literatură
rusă veche (TODRL), voi. 52, SPb, 2001, pp. 432–447; Ponârko N.V.,
„Ștefan, nebun întru Hristos, autor de versuri de căință și cântăreț”,
în TODRL, SPB, 2003, voi. 55, pp. 220–230; Nebuni întru Hristos ruși,
ediție informativ-biografică, elab. N. Rubina și A. Severski,
Celiabinsk, 2003; Iurganov A.L., „Nimicul absurd sau de ce râdeau
sfinții vechii Rusii”, în Karavașkin A.V., Iurganov A.L., Experiența
fenomenologiei istorice. Dificila cale spre evidență, Moscova, 2003, pp.
211–290; Ottovordemgentschenfelde Natalia, Jurodstvo: cine Studie
zur Phänomenologie und Typologie des Narren în Christo: Jurodivyi in der
postmodern russischen Kunst, Frankfurt am Main, 2004; Vekulescu C.,
„ «Narr in Christo» (salos, [jjurodivyi und die Rumänische
Tradition”, în Revue des études sud-est européennes, Bucarest, 2004, vol.
42 (1–4), pp. 87–97; Rudi T.R., Topica vieților nebunilor întru Hristos,
TODRL, voi. 58, SPb., 2008, pp. 443–484; ș.a. (N. A.)
91 A se vedea Rudi T.P., Topica vieților nebunilor întru Hristos, p. 482.
cercetătorul dădu exemple elocvente despre generalul care părăsise
lumea oamenilor.
În primul rând, el se referi la păsările care trăiau în vagonul
generalului și, ca o paralelă, câtă pilda cu Sfântul Isaac Pecerski, în
cazul căruia îndemnul de a deveni nebun întru Hristos a fost
întâmplarea cu corbul92. Totodată, la întrebarea dacă nebunia întru
Hristos a generalului a început odată cu apariția în vagon a păsării
menționate, vorbitorul răspunse negativ.
În continuarea temei păsărilor, Kvașa făcu și alte paralele mai
apropiate de general atât ca timp, cât și ca fel al preocupărilor. Avea
în vedere fapte din biografia feldmareșalului rus A.V. Suvorov, care,
în caz de necesitate obiectivă, nu credea că se face de rușine dacă
imită cântecul cocoșului. Astfel, anunțând cu glas puternic, ca să-l
audă toți, că polonezii sub comanda lui Kosciuszko vor fi atacați de
el la primul cântat al cocoșilor, el i-a indus în eroare pe polonezi. În
fapt, fără să aștepte cântatul de dimineață al cocoșilor, feldmareșalul
a cucurigat chiar el seara. Bătându-se cu mâinile peste șolduri, el a
întruchipat și asemănarea cu pasărea: trupele lui au pornit de cu
noapte și i-au nimicit pe dușmani. S-a întâmplat ca și în împrejurări

(n.a.)
92 „O dată unul dintre bucătari... zise râzând: «Isachie, uite stă un
corb negru, du-te de-1 ia». El s-a plecat până la pământ, s-a dus și l-
a adus în fața tuturor bucătarilor. Ei se înspăimântară toți de cele
petrecute și le împărtășiră egumenului și fraților și de-atunci frații
începură să-l cinstească. Dar el, nevoind slavă din partea oamenilor,
luă asupră-și nebunia întru Hristos și începu să facă din cele ce nu
se fac ba egumenului, ba fraților, ba mirenilor, și unii îl bătură până
la sânge. Și începu să umble prin lume și se făcu nebun întru
Hristos.“ Citat din Patericul Lavrei peșterilor de la Kiev, Biblioteca de
literatură veche rusă, SPb, 1997, voi. 4,’ p. 478. (N. a.)
mai liniștite marele comandant de oști să-și trezească oștenii
cucurigând.
Mai mult decât atât – și aceasta a fost cea mai apropiată paralelă
cu fapta generalului –, în Postul Mare, Suvorov a dat ordin ca într-
una dintre încăperile casei lui să fie așternut pe jos nisip, apoi a adus
acolo hârdaie cu brazi și pini și a dat drumul păsărilor înăuntru.
După Paște, când vremea s-a încălzit, păsările au fost lăsate libere.
Kvașa aminti, bineînțeles, și de celebrele conversații ale
generalului cu caii, la care se referise cândva și Petrov-Pohabnik.
Tratarea acestui subiect de către predecesorul său era considerată de
Kvasa detaliată, dar tendențioasă.
El recunoscu, de asemenea, că nu era în spiritul tradiției ofițerești
nici plimbarea generalului cu căruța cu nisip pe Sivașa înghețată. În
ciuda faptului că verificarea rezistenței gheții era dată ca argument,
metoda de verificare nu putea să nu ridice semne de întrebare.
Studiind materialele Arhivei Agricole a Crimeii, Kvașa reușise să
descopere o notă în care se specifica faptul că, în timpul când nu
erau lupte, generalul ordona soldaților și ofițerilor să-i ajute pe
țărani la muncile câmpului. Ca justificare a acestui ordin se arăta că,
întrucât țăranii fuseseră expropriați, armata se obligase să-i sprijine,
fiindcă le luase caii pentru cavalerie. Ofițerii, enervați că execută
ordine nepotrivite cu gradul lor, „au mârâit”, potrivit celor scrise în
documentul descoperit. S-au împăcat cu ordinul ciudat în
momentul când generalul și-a pus jugul și, însoțit de zâmbetul
buimac al plugarului, a tras la plug. Kvașa îi avertiză pe cei prezenți
în sală să nu considere lucrul acesta drept o formă agravată de
tolstoism93. În ciuda locului deosebit pe care îl au în creația lui L.N.
Tolstoi tema calului (Holstomer) și tema căii ferate (Anna Karenina),

93 După cum se știe, plugăritul lui L.N. Tolstoi nu însemna că omul

înlocuia calul. (N. a.)
poziția scriitorului în problemele religioase era departe de fapta
generalului.
În materialul imens studiat de Kvașa, un loc aparte l-a ocupat
întâmplarea cu fotografierea generalului în sicriu. În pofida opiniei
cercetătorilor intrată deja în tradiție, autorul referatului nu explică
fapta numai prin purtarea excentrică a generalului. Din punctul de
vedere al lui Kvașa, tendința generalului spre moartea pentru lume a
primit, în acest caz, cea mai semnificativă confirmare. În acest sens,
autorul referatului aminti auditoriului că unii sfinți au ales sicriul ca
loc permanent de locuire.
Interesul manifestat pentru tema morții a fost, în opinia lui
Kvașa, trăsătura caracteristică a memoriilor generalului. Făcând
parte din profesia lui, moartea trebuie să fi devenit pentru el ceva
obișnuit (oare te poți obișnui cu moartea? – se întrebă Kvașa
ridicându-și ochii din hârtii), ceva care, într-un anume sens, se
întâmplă în fiecare zi. Probabil că așa se petrecuseră lucrurile cât
timp generalul făcuse parte din armata activă. L-a preocupat și mai
mult moartea după Războiul Civil, interesul lui crescând pe măsură
ce treceau anii.
Generalul a strâns date despre viața cunoscuților săi, dar a făcut-
o cu și mai multă acribie când era vorba despre moartea lor: a
colegilor de învățătură, a tovarășilor de regiment și chiar a
adversarilor, cel puțin a celor care nu-i erau indiferenți. Și-a făcut
chiar două mape, pe care le-a denumit „Vii” și respectiv „Morți”.
Fiecare din mape, în funcție de interesul pe care-l reprezenta pentru
general situația persoanei, conținea o listă cu date succinte despre
viața sau despre moartea acelei persoane. Mapa „Vii” arăta umflată
zdravăn la început, în vreme ce mapa „Morți” era ușoară ca fulgul.
Cu trecerea anilor, situația s-a schimbat. Din ce în ce mai des,
generalul trebuia să mute foile dintr-o mapă în alta. Așa a continuat
până când în mapa „Vii” a rămas o singură filă pe care scria
„Generalul Larionov”.
Abia atunci generalul a început să se îndoiască de acuratețea
însemnărilor sale. N-a mai fost sigur că numai el e viu, în vreme ce
toți ceilalți sunt morți. Asta părea ilogic. „De ce – a notat generalul
pe singura filă rămasă – eu, cel pe care trebuiau să-l împuște în 1920,
sunt viu, iar cei pe care nu aveau de gând să-i împuște sunt morți?”
Situația i s-a părut atât de sfidătoare, încât a trecut toate foile din
mapa „Morți” în mapa „Vii”. După o clipă de gândire, a pus foaia sa
în mapa „Morți”. Numai în felul ăsta – Kvașa își îndreptă iar
privirea spre sală – a fost evitată amestecarea viilor cu morții.
Kvașa trecu la o analiză, diferită de cea de dinainte, a două
povești relatate prin viu grai despre general, notate de o expediție
folclorică în satul Izobilnoe din Crimeea. În prima poveste era vorba
despre cum, fără permisiunea lui Denikin, comandantul-șef al
armatei albilor, generalul a cucerit Perekopul și i-a trimis aceluia o
telegramă cu următorul conținut: „Slavă Domnului, slavă nouă,
Perekopul a fost cucerit, și eu sunt acolo”. În a doua se povestea
despre cina de Crăciun de la cartierul general din Sevastopol unde
se afla comandantul-șef al armatei albilor. Când Denikin l-a întrebat
pe generalul Larionov de ce nu mănâncă, acesta i-a răspuns: „Doar
suntem în post, batiușka94 nu se poate până la cea dintâi stea”. Se
pare că Denikin a dispus imediat să i se înmâneze o stea
generalului.
Ambele povestiri erau supuse unei analize critice factologice și
istoriografice. Ea consta, pe scurt, în următoarele:
1) în perioada respectivă, comandant-șef nu mai era
Denikin, ci baronul Vranghel;
2) generalul Larionov n-a cucerit Perekopul, ci,
dimpotrivă, l-a apărat;

94 Tăicuță (rus.). (N. tr.)

 3) textele care au precedat ambele relatări au fost
povestirile despre A.V. Suvorov.
În povestirea inițială nu era vorba despre Perekop, ci despre
cetatea turcă Turtucaia, scrisoarea fiind adresată nimănui altuia
decât feldmareșalului Rumianțev. În povestirea cu înmânarea stelei,
Suvorov nu s-a adresat lui Vranghel (și cu atât mai puțin lui
Denikin), ci Ekaterinei a II-a, numind-o matușka95. Ce i se păru
interesant lui Kvașa în ambele povestiri era faptul că în creația
populară nu se făcea nicio deosebire între generalisimul Suvorov și
generalul Larionov. Situație pe care cercetătorul o numi
simptomatică.
În încheierea referatului său, Kvașa deplânse faptul că, lăsând la
o parte aluziile lui Petrov-Pohabkin, nu se știe nimic despre
comportamentul ciudat al generalului în timpul predării Ialtei.
Autorul referatului își îndemnă colegii să depună toate eforturile ca
să facă lumină în acest caz. Din punctul lui de vedere, lămurirea
acestor circumstanțe ar da culoare portretului generalului. În plus,
ar fi o nouă încercare de răspuns la întrebarea: cum se explică faptul
că generalul a rămas în viață?
Kvașa păru că dorește să mai adauge ceva, dar Grunski bătu în
microfon. Kvașa își desfăcu brațele dezarmat, puse foile în mapă și,
calm (în comparație cu Tarabukin), coborî în sală. Plecarea lui docilă
de la tribună îl încurajă pe Grunski. Anunță referatul următor și-l
îndemnă pe vorbitor să se mențină în limitele regulamentului. Era
clar pentru toată lumea că tonul sever al președintelui avea legătură
cu cel care vorbise înaintea lui Kvașa.
Soloviov n-a fost atent nici la acest referat, nici la următorul. Îl
durea capul. Probabil, din cauza atâtor impresii de peste zi, se gândi
el. Ori din cauza plimbării pe Mitridatul încins (insolație?). Dorința

95 Măicuță (rus.). (N. tr.)

de a înțelege ce anume voia să spună vorbitorul îi sporea durerea, i-
o răspândea în tot corpul și-l făcea să simtă cum i se mișcă creierii în
cap.
— Numele dat operațiunii a fost semnificativ, afirmă Kopaleișvili,
autorul referatului.
Accentul caucazian al vorbitorului nu te lăsa să te concentrezi.
Era vorba despre operațiunea „Okop”96, asupra căreia se aplecase
oarecum și Soloviov însuși. Înaintea asaltului decisiv al roșiilor
asupra Perekopului, generalul a dat ordin să fie săpate două rânduri
de tranșee, ca și cum numărul lor mai putea schimba ceva.
— De parcă tranșeele vor înlocui spiritul de luptă pe care l-a
pierdut armata mea! striga generalul la cei care săpau.
Umbla de-a lungul liniilor de apărare, și pământul de sub cizmele
lui cădea în tranșeele proaspăt săpate.
— Îmi vine să mă culc în tranșeea voastră, ca să mă lase toți în
pace! striga generalul mutându-se la altă tranșee.
Cei care săpau nu știau că acesta era un vechi vis al generalului.
Ei își vedeau în tăcere de treaba lor, fără să priceapă de ce-i trebuia
lui o tranșee așa de mare.
— Numele operațiunii a fost semnificativ, repetă Kopaleișvili.
Citiți-l invers și veți înțelege ce a vrut să spună generalul.
Kopaleișvili remarcă, nu fără satisfacție, cum din sală se auzi
vorba rostită într-un glas.
— Cu aceste cuvinte – vorbitorul își flutură palma –, generalul și-
a luat rămas-bun…
Sala se cufundă în tăcere: cugeta nepermis de mult.
— Acest cuvânt este poka97, zise zâmbind Kopaleișvili.
Șoapta se transformă pe neobservate în vuiet. Cu o mișcare din

96 Tranșee (rus.). (N. tr.)

97 La revedere (rus.). (N. tr.)
cap, vorbitorul își aduse la locul dinainte bretonul neascultător.
Baikalova scrise ceva pe o foaie și i-o arătă lui Grunski. Grunski citi
cele scrise trecându-și degetul arătător de la o literă la alta. Exact la
fel citi și în sens invers. Ridică din umeri.
— Dar în cuvântul okop98, zise îngrijorată Baikalova în microfon,
prima literă este o…
Kopaleișvili se rezemă de tribună și își lăsă capul pe umăr. Fața
lui nu exprima nimic în afară de oboseală. Netezindu-și părul,
începu să-și rearanjeze paginile. Baikalova se ridică puțin de pe
scaun și se uită întrebător la vorbitor.
— Voi verifica informația dumneavoastră, zise după o tăcere
scurtă Kopaleișvili.
Soloviov simți că vrea la aer curat. Lucrul ăsta trebuia să i-l
explice Duniei, dar nu-și găsi cuvintele. În plus, scăpase momentul
când se schimbau vorbitorii, și acum nu-i mai era ușor să iasă afară.
Soloviov era supărat că nu fusese mai hotărât. Vorbea Alex
Schwartz, specialist în sociologie din Boston. Vorbea cu o voce
plăcută de bariton. Alegându-și cu grijă cuvintele, prefera cazul
nominativ și infinitivul. Durerea lui Soloviov deveni și mai
puternică.
Schwartz își începu comunicarea despre general cu o povestire
amănunțită despre celebra domnișoară-cavalerist Nadeja
Andreevna Durova (1783–1866). Cercetătoarea americană Schwartz
aminti celor prezenți că, la cumpăna secolelor XVIIIXIX, nu era ușor
pentru femei să răzbată în armata rusă. Menirea femeii (Schwartz
făcu câteva gesturi ilustrând mișcările pentru brodat) era lucrul de
mână. Bucătăria (tăie niște legume imaginare). Patul (mișcări de
călăreț).
Dar Tinerei Nadejda nu-i reușea lucrul de mână. Broderia – rupt

98 Cuvântul se pronunță akop. (N. tr.)

(ilustrare). Stricat (ilustrare). Încurcat (ilustrare). „Două sentimente –
o câtă vorbitoarea pe Durova – atât de contradictorii, dragostea față
de tată și repulsia față de sexul meu, au tulburat sufletul meu tânăr
cu aceeași putere, și eu, cu o tărie și o perseverență puțin
caracteristice vârstei mele, am început să mă gândesc la un plan de a
ieși din sfera hărăzită de natură și de tradiții sexului feminin.”99
Fata a fost dată spre educare husarului Astahov. El o învăța „a
mânui sabia” (ilustrare). „A trage cu pușca” (ilustrare, interjecție).
„A merge călare” (ilustrare, aceeași ca la pat). Observând că
Baikalova s-a ridicat, vorbitoarea i se adresă pe un ton liniștit:
— Vă interesează cum leagă toate astea cu general?
— Mă interesează, zise Baikalova.
Schwartz coborî de la catedră, se apropie de Baikalova și o
îmbrățișă:
— Generalul era femeie. Ca Nadejda Andreevna. Ca
dumneavoastră, ca mine. Dumneavoastră nu știut?
Baikalova preferă să tacă. Era încă în brațele lui Schwartz.
— De ce Jloba nu împușcat pe el?
— De ce? întrebă prudent Grunski.
— El știut taina general. El iubia pe el.
Soloviov se ridică și, fără să se uite la nimeni, se strecură spre
ieșire. Abia când se trezi afară, cu vântul proaspăt al serii în față, își
simți cămașa udă de transpirație. Își descheie doi sau trei nasturi și
își dezlipi cămașa de piept. Din spate se apropie Dunia și își puse
bărbia pe umărul lui.
— Mergem?
Soloviov își retrase ușor de tot umărul.
— Mă doare capul.

99 Durova N.A., însemnările unei fete-cavalerist. Citat după Arbatovski

vestnik, nr. 1, 1995, p. 23. (N. a.)
 — Am pilule în cameră la hotel, zise ea frecându-și nasul de gâtul
lui.
Soloviov continuă să vorbească în timp ce se uita la magazinul
universal Ceaika:
— Mă doare capul din cauza ta.
Dunia tăcu mâlc. Se întoarse și dispăru după coloanele teatrului.
Soloviov se îndreptă încet spre hotel.
 14

Dimineața nu prevestea să se lase cu vreun scandal. Marea fără

urmă de val părea dată cu lustru. În locul vântului care suflase cu
putere seara se simțeau adieri aducătoare de pace. Răcoarea
dimineții se amesteca cu un miros abia perceptibil de pește, care îi
plăcu mult lui Soloviov. Și totuși avea să iasă cu scandal.
Ședința de dimineață era condusă de Kvasa și de Schwartz. Mai
exact spus, o conducea Schwartz, iar Kvașa stătea alături. De cum
începu conferința, ea luă microfonul și nu-l mai lăsă din mână.
Kvașa nu protestă. Mai întâi privi lustra de cristal din sală, apoi se
apucă să noteze repede ceva pe foile pe care le avea în față.
Înainte să urce primul vorbitor, pe scenă apăru un bărbat mic de
statură, în costum de sport. Legănându-se ușor, el ajunse lângă masa
prezidiului și se rezemă cu o mână de ea. O vreme rămase nemișcat,
uitându-se în podea.
— Dumneavoastră cine? îl întrebă binevoitoare Schwartz.
— Eu? Bărbatul rămase o clipă tăcut. Păi, să zicem, luministul.
El se lăsă pe vine și își puse coatele pe masă.
— Arătați foarte obosit, zise Schwartz.
Cel ce își spusese luminist încuviință din cap. Întinzându-se după
carafă, își turnă apă și bău.
— Am cam obosit, ce mai.
Se ridică în picioare și se îndepărtă agale. Jos, lângă scară, stătea
cercetătorul Papița din Moscova, care aștepta să se elibereze scena.
Fixându-l pe luminist cu o privire disprețuitoare, micul Papița zbură
în sus pe scară. Era în smoching și cu un papion care se ivea numai
când și când de sub barba lungă, neajustată la dimensiunile
purtătorului. Țurțurii mustăților zburau amenințător în părți. Asta îl
făcea să semene cu Don Quijote, cu Salvador Dali și cu Felix
Dzerjinski – în același timp. Luate pe rând, personajele enumerate
nu aveau nimic în comun cu Papița. Și barba, și smochingul și
mișcările bruște ale vorbitorului îi amintiră lui Soloviov de teatrul
de păpuși care venea la școala lui în fiecare an înainte de Anul Nou.
Îi plăceau spectacolele acelea pentru costumele dichisite ale
păpușilor, pentru desenele sclipitoare de pe cortină, pentru
mireasma bradului din colțul sălii de spectacol, neîmpodobit încă, și
pentru vacanța care se apropia. Îi plăcuseră spectacolele de păpuși
și în clasele mari, când îi strângea pe furiș mâna Lizei și se gândea
că ei, care asistau la un spectacol pentru copii, nu mai erau copii
având în vedere relația lor, și asta îl încânta teribil.
Soloviov întoarse prudent capul și o găsi din ochi pe Dunia.
Stătea la distanță de două rânduri de el. Ședea dreaptă, chiar
inflexibilă, și nu-și desprindea ochii de scenă. Așa trebuia să stea o
femeie respinsă, se gândi Soloviov. Pentru prima dată, simți pentru
ea ceva care aducea a simpatie.
Referatul lui Papița era așteptat cu interes. Acest lucru nu era
legat de vreun loc deosebit ocupat de el în știința istoriei. Papița nu
avea un astfel de loc. Nu era legat nici de barba lui Papița, datorită
căreia cuvântările erau mult mai atractive decât scrierile lui.
Interesul era suscitat de titlul referatului: „De ce a rămas generalul
viu?”, întrebare pusă de toți cei care cercetau viața generalului.
În momentul când începu prezentarea referatului, se produse
ceva mișcare în balconul cu reflectoarele. Din spatele unor
construcții metalice apăru fața bărbatului care urcase pe scenă și,
după o clipă, începură să se aprindă una după alta luminile. Cum
lumina reflectorului venea numai de la balconul din dreapta, pe
scenă se formară niște umbre negre, lugubre. Spre cei din prezidiu
erau îndreptate două lumini colorate – verde și albastră.
Papița își citea plin de energie referatul – gesticulând și tropăind.
Îl citea la propriu, fără să-și desprindă ochii de pe text. Degetele lui
noduroase alunecau pe marginea catedrei, când desprinzându-se,
când înțepenind pe ea. Din când în când, Papița se prăvălea peste
microfon și asurzea sala cu foșnetul bărbii. Apoi se retrăgea brusc,
corpul i se încorda, se apleca și încremenea în poziția asta inestetică.
Papița enumeră minuțios cauzele pentru care generalul trebuia să
fie împușcat. Ele erau douăzeci și șapte, conform opiniei
cercetătorului, în schimb, erau numai două posibilități de evitare a
împușcării. Niciuna dintre ele (fuga la Constantinopol și intrarea în
ilegalitate) nu fusese folosită de general. De aici rezulta că exista o a
treia posibilitate, necunoscută până acum. Această posibilitate de a
evita împușcarea – vorbitorul se îndreptă și se uită în sală – era
colaborarea cu roșiii.
Argumentația cercetătorului nu era nouă. El repeta ipotezele
despre întâlnirile generalului cu Jloba, făcute publice în presa
emigrației și în cea sovietică100, dar nu aducea nicio dovadă
suplimentară în sprijinul acestora. Mergând mai departe decât
predecesorii săi, Papița afirmă că încă din anul 1918 generalul era
înrolat de Dzerjinski (în clipa aceea, vorbitorul semăna extraordinar
cu Dali) și că de atunci a îndeplinit întocmai toate însărcinările
CEKA. Cercetătorul explică victoriile răsunătoare ale generalului
prin considerații de ordin tactic. Avansă ideea că ele au avut ca scop
distragerea atenției de la lupta hotărâtoare de la Perekop, pierdută
de general – zice-se, conform unei înțelegeri – în toamna lui 1920.

100 A se vedea Krivici Iu., După zece ani, Paris, 1930, pp. 243-250;
Drel S.P., „In extremis“, în Voenno-istoriceskoe obozrenie, nr. 7, 1939,
pp. 15-29. De asemenea, autorul referatului nu cunoștea rezultatele
lucrării lui Soloviov, care stabilise că în noaptea de 13 spre 14 iunie
1920, de la 23:55 până la 3:35, trenul blindat al generalului și cel al
lui Jloba staționaseră în paralel în gara Gnadenfeld. (N. a.)
Toate luptele purtate până atunci, Papița le numi lupte de paradă,
sfatul lui fiind să nu fie luate în serios.
— În tot timpul Războiului Civil, de la început până la sfârșit,
generalul Larionov a fost agent KGB, încheie autorul referatului. Iată
răspunsul la întrebarea de ce n-a fost împușcat generalul.
— Minte, răsună din sală vocea unei femei.
Pe culoarul central de la parter se deplasa spre scenă o doamnă.
La balconul cu reflectoarele se auzi un declic și Papița se trezi în
mijlocul unui fascicul roșu.
— Dați-mi voie, spuse din prezidiu Kvașa, generalul avea și cele
mai mari posibilități de a-i ajuta pe roșii. Atunci de ce, se pune
întrebarea, mai trebuia să aștepte până în noiembrie 1920?
Doamna din sală urcă pe scenă și se apropie de vorbitor. Când se
întoarse spre sală, Soloviov o recunoscu. Era Nina Fiodorovna
Akinfeeva.
— Minte, repetă Nina Fiodorovna la microfon.
Era exact cu un cap mai înaltă decât vorbitorul. Papița își trecu
mâna peste barba de un roșu aprins.
— Sunt deschis contraargumentelor. Demonstrați-mi că n-am
dreptate.
Fără să spună o vorbă, Nina Fiodorovna îl luă de barbă și-l scoase
din spatele tribunei. Papița nu opuse rezistență. În timp ce
străbăteau parterul se mai aprinse un reflector care îi urmări până la
ieșire. Fața Ninei Fiodorovna exprima mânie. Pe fața lui Papița,
îndreptată în sus, nu era nicio expresie. Când perechea dispăru
după perdeaua de pluș de la ieșire, Alex Schwartz anunță referatul
lui Soloviov. Emanciparea femeilor ruse depășise toate așteptările ei.
Soloviov simți că-l apucă disperarea. Era pentru a doua oară când
o vedea pe Akinfeeva, și pentru a doua oară când îi scăpa,
începându-și referatul, se uita întruna la draperia de pluș, sperând
că Nina Fiodorovna se va întoarce. Dar nu s-a întors.
 La tribună, Soloviov s-a calmat. Citise referatul în cerc restrâns la
Ialta și nu mai avea emoții. Nici măcar nu se uita în text. În timp ce
vorbea, observa tot ce se petrece în sală și pe scenă. În primul rând
de la parter, directorul fabricii de conserve îi aproba binevoitor
referatul dând din cap. Schwartz îi spunea din când în când ceva lui
Kvașa care, drept răspuns, ridica din umeri. Undeva, printre
reflectoare, mai apăru pentru o clipă fața luministului și, atrasă de o
forță laterală, dispăru pentru totdeauna de la balcon. Papița, întors
pe neobservate în sală, ședea într-un rând din spate. Lipsea doar
Nina Fiodorovna.
Soloviov își încheie referatul și se mai uită o dată în jur. Îl
interesase întotdeauna cum se simt actorii pe scenă. Aud oare când
scârțâie scaunele? Când se tușește? Când se șoptește la parter? Aud;
acum știa. Văd când, cocoșându-se, iese cineva din sală. Asta
supără. La semnul din cap al lui Kvașa, Soloviov coborî de la
tribună. Ca un om care nu are unde să se grăbească – calm și demn.
Trecu de jumătate din rândurile de la parter și-l auzi pe
următorul vorbitor. Se gândi că ar trebui să rămână câteva minute în
sală – măcar din politețe. Se gândi, dar nu se opri din mers. Se
simțea obosit. Fără să încetinească pasul, Soloviov străbătu tot
parterul și ieși afară. Lângă o coloană fuma nervoasă Nina
Fiodorovna. Se uita fix la ușa de intrare, gândindu-se că Papița
scăpase prea ușor, că ar trebui să mai repete o dată ieșirea
impresionantă.
Soloviov se simți ușor ca fulgul. I se părea că va fi luat de prima
pală de vânt venită dinspre mare și că întâlnirea lui cu Nina
Fiodorovna va fi din nou ratată. Dar nu s-a întâmplat așa. Simțind
sub picioare pământul ferm, Soloviov făcu un pas către doamna
vârstnică. Îi atinse mâinile, era gestul celui care a prins pasărea
măiastră. Știa că acum nu avea să mai dispară.
— Cum l-ați mai… Strașnic.
 Soloviov zâmbi vag. Așteptase mult discuția asta, dar nu-și
imaginase că va începe așa.
— Aha.
Nemulțumirea se preschimbă în mirare. Nina Fiodorovna trase
adânc fumul în piept.
— Scriu o teză despre general… zise Soloviov. Am nevoie de
ajutorul dumneavoastră.
Parcă temându-se că Nina Fiodorovna îl va refuza, Soloviov
începu să vorbească repede și încurcat. Îi turui despre ce făcuse el la
Petersburg, și chiar specifică mai toate corecturile aduse de el
datelor lui A. Dupont. Nina Fiodorovna îl asculta cu simpatie, chiar
dacă ușor distrată. Era limpede că nu făcea față mulțimii cifrelor
expuse de Soloviov. Apropiindu-se de un coș de gunoi, Nina
Fiodorovna (Soloviov se apropie împreună cu ea) stinse mucul pe
muchia de beton și, cu două degete, îl trimise catapultându-l în gura
coșului. Când Soloviov începu să-i povestească despre investigațiile
întreprinse la Ialta, Nina Fiodorovna își aprinse altă țigară. În timp
ce-i spunea că lucrase împreună cu Zoia, fața ei se însufleți. După ce
șovăi puțin, Soloviov se hotărî să-i povestească totul.
Nina Fiodorovna îl ascultă până la capăt și-i zise:
— Memoriile despre copilăria generalului se aflau la noi acasă.
Ce nevoie aveați să intrați la Kozacenko?
Soloviov o privi atent. Vorbise serios.
— Pur și simplu, Zoia a zis că…
— Zoia e o fată dificilă. Nina Fiodorovna zâmbi. Așa am fost și
eu. Nu credeți?
Soloviov nu răspunse. După ce se gândi puțin întrebă:
— Adică, nu s-a pierdut nimic din memoriile generalului?
— Tot ce generalul mi-a dictat mie s-a păstrat…
Nina Fiodorovna tăcu. Tonul ei invita la noi întrebări.
— Și ce s-a pierdut?
 — La scurt timp după moartea generalului a venit fiul lui. A
întrebat dacă a rămas ceva de la tatăl lui. I-am dat caiețelul scris
chiar de general.
Nina Fiodorovna se sprijini de coloană și închise ochii. Colțurile
buzelor i se ridicară ușor.
— Unde e fiul lui acum?
— Nu știu.
Soloviov se sprijini de coloana din fața ei. Atlantul și cariatida. Îi
revenise oboseala.
— Mi-am amintit: a plecat într-o localitate. A lăsat adresa. Nina
Fiodorovna nu deschise ochii. Nu-i nici măcar localitate: e o stație de
tren. Platformă feroviară.
Soloviov simți cum începe să se clatine coloana de la spatele lui.
— Dar cum… se auzi el întrebând. Cum se numea stația?
— Nu mai țin minte. Unei muieri de acolo i s-a făcut milă de el, și
uite că a rămas. Nina Fiodorovna deschise ochii și fața ei deveni
serioasă. Pur și simplu i s-a făcut milă de el.
— Nu cumva Kilometrul 715?
De după un strat de sultănele apăru o mașină-stropitoare. În
picăturile suspendate deasupra florilor se zări curcubeul.
— Poate… Se prea poate. Acolo a plecat.
Soloviov se întoarse în sală. Ascultă neatent restul referatelor. Își
pierdu brusc interesul pentru vorbitori, pentru conferință, până și
pentru Crimeea. Se gândea la singurul loc de pe pământ unde se
întâlnea tot ce fusese mai important în diferite momente din viața
lui: manuscrisul generalului, Liza Larionova (Larionova!), în fine,
propria lui casă. Se gândea la stația Kilometrul 715.
Soloviov înțelese că această coincidență nu e întâmplătoare. Nu
mai era coincidență, era convergență. Cu cât i se părea mai de
necrezut, cu atât mai mult își dădea seama că ea nu e întâmplătoare:
asta demonstra că direcția pe care o luau cercetările lui era corectă,
și că locul important al Lizei în viața lui – începu brusc să tremure –
era principala dovadă. Pe lângă toate celelalte (Soloviov își aminti de
asta în ultimul moment și simți broboane de transpirație pe frunte),
Liza era Filipovna. Această ultimă dovadă nu-și mai avea rostul, dar
Soloviov o trecu recunoscător și pe ea în rândul argumentelor. Nu
înțelegea de ce în toți acești trei ani nu-i scrisese nici măcar o dată
Lizei. Nu reușea să-și explice.
Orice fapt ar studia omul, el se analizează pe sine. Așa spunea
profesorul Nikolski. Pe Soloviov îl fascina ideea că drumul
căutărilor lui se apropia tot mai mult de linia vieții lui. Era zguduit
de împletirea materialului cercetării cu propria lui soartă, de
inseparabilitatea și armonia lor. Dacă o iubise vreodată pe Liza cu
adevărat, asta se întâmpla chiar acum.
Mângâind brațul scaunului din autobuz, Soloviov își imagină
mâna ei. Simțind pe frunte răcoarea geamului, își aminti de
prospețimea buzelor ei. Tot drumul până la Ialta se gândi numai la
Liza. O dorea ca niciodată. Pe Liza – ca nepoată a generalului. Ca
om ce-l transforma în rudă a marelui ei bunic. Și, firește, ca prima
femeie din viața lui. Unirea vieții cercetătorului cu materialul
cercetat ajunsese la apogeu.
Ce știa el despre părinții Lizei? Mama – revizor de cale ferată. O
femeie obosită cu păr aspru ca sârma. Îi scăpa întotdeauna de sub
basma. Când mama Lizei venea din gerul de afară, pe părul ei
străluceau fulgii care se topeau. Părul Lizei era altfel. Era moale de
tot. Mirosea a fum dulce, fiindcă și-l usca deasupra cuptorului.
Mama Lizei mirosea a păcură. Făcea revizia după cum îi venea la
îndemână. Putea să plece o zi întreagă sau o oră. Nu puteai calcula
cât va lipsi. Din cauza asta îi venise ideea să pună găleata la portiță.
Dar n-o puteau folosi tot timpul: dădea de bănuit.
Tatăl… Pe el și-l amintea vag. Ținea minte că era înalt.
Nebărbierit. Începea toate frazele cu un „ei”. Ei, ziua bună. Ei,
viscolește. Nu-ți sărea în ochi: cuvântul ar fi trecut neobservat, dacă
n-ar fi fost bunica. Fără „ei” (zicea bunica). El zâmbea. Ea îi dădea
câte trei ruble. Număra monedele rublă cu rublă, scuipând pe deget.
Îi dădea mai rar o singură bancnotă. O înspăimântau bancnotele mai
mari de o rublă. Câteodată îi sărea printre degete câte un bănuț, și el
îl lua de pe jos. Se întâmpla ca el să ceară voie să se așeze pe laviță.
Ei, să mă odihnesc puțintel, bine? Mirosea a alcool. Soloviov nu știa
încă ce e alcoolul. Era mirosul tatălui Lizei. Nu s-ar zice că tatăl Lizei
avea casă. Când venea, se așeza pe laviță fără să se dezbrace. Căciula
de iepure îi cădea pe față. Dormea în tihnă, în cele din urmă a
dispărut undeva. A dispărut de tot.
Soloviov ajunse târziu la Ialta. Cât așteptă în stația de troleibuz,
începu să plouă. Pe cerul presărat cu stele nu păreau să fie nori, și
totuși ploua. Soloviov se răzgândi: nu mai așteptă troleibuzul și
plecă acasă pe jos. După dogoarea de peste zi, ploaia era plăcută.
Nu ploua tare. Picăturile mărunte semănau cu o ceață deasă. La
piața centrală, Soloviov coti pe strada Kirov, fostă Autskaia. Dinspre
faleză se auzea muzică și la răstimpuri apărea de undeva, de sus,
fasciculul unui reflector. Fasciculul luneca pe vârfurile chiparoșilor
și pe cupolele ude ale catedralei Sf. Aleksandr Nevski.
Pe strada Palmiro Togliatti, totul era ca acum două zile. Scara
scârțâia, beculețul lumina chior sub apărătoare. Ca o întoarcere
acasă, se gândi Soloviov. După mulți ani. Întoarcerea unui alt om.
Nu aprinse imediat lumina în odaie, temându-se parcă să nu vadă
ceva care să-l surprindă. Nu, toate erau cum le lăsase. Toate.
Soloviov își dădu jos geanta de pe umăr. Era grea. Luându-și
rămas-bun, directorul fabricii de conserve îi dăduse câteva mostre
din produsele lor. Îi mai repetase o dată „Soloviov în persoană” și-i
spusese că e bucuros de cunoștință. Directorul nu precizase ce
însemna „în persoană”, și nici Soloviov n-o făcuse. Pentru sine,
Soloviov fusese întotdeauna chiar el în persoană. Luase conservele,
ca să nu-l jignească pe director. Iar acum hotărî să le încerce.
Soloviov scoase la nimereală una dintre cutii și o deschise cu
desfăcătorul de conserve. Cu capacul înălțat, cutia dreptunghiulară
semăna cu un pian. Guvizi în sos tomat.
Se auzi soneria. Soloviov continuă să se uite țintă la guvizi. I se
părea o culme a ordinii văzându-i cum stăteau înșirați cuminți în
sosul de roșii. Fără măcar o idee de haos. Dar haosul exista. Năvălise
în viața lui Soloviov și-l prinsese în vârtejul lui. Îl aruncase în
locuința lui Kozacenko, în muzeul Voronțov, în vâslitul nebunesc
noaptea printre valurile zbuciumate. Haosul era Zoia. Soloviov era
sigur că ea sunase. Se ridică și se uită la imaginea lui din oglinda
bufetului. Se apropie de ușă. După ce așteptă să mai sune o dată,
trase ivărul. În ușă stătea Taras.
— Știam că sunteți acasă. V-am urmărit pe fereastră.
Soloviov îl pofti în tăcere să intre. Cu pași împiedicați, Taras
înaintă tremurând spre mijlocul camerei. Apucă spătarul unui
scaun. Se așeză. Stătea strâmb, cu capul aplecat într-o parte.
— Am o rugăminte la dumneavoastră, spuse Taras. Plecați.
Soloviov continuă să tacă. Undeva, pe stradă, se deschise o ușă de
unde se revărsară țipete de copii, zgomot de veselă, alte țipete.
După o clipă, totul amuți.
— Plecați. Nu i se poate ține piept. Cu ea o să fiți pierdut.
— Dar dumneata?
Taras nu mai spuse nimic.
— Ai aflat că ți-am căutat în cameră? întrebă Soloviov.
— Am pus chiar eu foile acolo, unde mi-a spus ea.
Taras se lăsă încet pe scaun. Pentru o clipă, Soloviov se sperie că
Taras o să-și piardă cunoștința, dar nu se întâmplă nimic.
— Ai știut că ne ducem la palatul Voronțov?
— Bineînțeles. Am fost acolo în noaptea aceea.
Taras îl privi în ochi pe Soloviov pentru prima oară. Numai
tristețe găsi în privirea aceea. Soloviov întoarse capul.
— De ce-ai acceptat?
— Așa a vrut ea.
Degetele lui Taras atinseră cutia de conserve. Alunecară pe
marginea cutiei, parcă simbolizând calea complicată a lui Taras.
Soloviov își dădu seama că era martorul unei drame, neînțelese de
el pe deplin, dar, cu siguranță, dramă – și i se făcu milă de omul din
fața lui.
— Vrei un ceai?
— V-am luat bilet pentru Petersburg, pentru mâine. Taras spuse
asta fără să-și ia ochii de la guvizii din sosul tomat. De fapt, era și el
(se gândi Soloviov) unul dintre ei. Ce-i trebuia una ca Zoia?
Asemenea exaltare, atâta pasiune! După o scurtă șovăială, Taras
scoase din buzunarul de la piept biletul și-l puse în fața lui Soloviov.
Făcut sul. Se încăpățâna să se îndrepte.
— Nu mă duc la Petersburg. Soloviov vârî biletul în buzunarul lui
Taras. Plec însă mâine. Încerc să nu mă întâlnesc cu Zoia.
Taras îi întinse în tăcere mâna. Era moale și umedă. Cu siguranță
că nu putea conta pe dragostea Zoiei cu mâinile acelea.
Soloviov ieși din casă în zori. Într-adevăr, pleca. Zilele pentru care
plătise nu se terminaseră, așa că nu avea nicio datorie. Lăsase la
vecini cheia de la cameră.
În loc s-o ia spre troleibuz, Soloviov coti pe strada Cehov. Cu
toată greutatea genții, voia să facă pe jos o parte din drumul până la
autogară. Își lua rămas-bun de la Ialta. Fără să știe, Soloviov mergea
pe același drum pe care mersese generalul Larionov într-o seară de
august, cam prin 24 august, în anul 1938. Era în pantaloni cu croială
militară, deși fără lampasuri. În bluză militară. Așa cum era
îmbrăcat, generalul nu făcea notă aparte în mulțime. În anii ’30 erau
mulți cei îmbrăcați militărește. Era la modă101.
Generalul merge îmbrăcat în pantalonii fără lampasuri, dar
tuturor le e clar că au de-a face cu un general. Se vede limpede
ținuta de militar din felul cum își ține capul, din lățimea umerilor,
din siguranța cu care pășește de pe călcâi pe vârf. Vână de militar.
Ofițer superior. Brațele i se mișcă în ritmul mersului – ușor, hotărât,
dar totuși pe lângă trup. E ponderat în tot ce întreprinde.
La colțul dintre strada Botkinskaia și strada Cehov, se oprește la
chioșcul cu sucuri. Sifonul fără sirop costă 10 copeici, cu sirop – 30.
Generalul cere sifon cu sirop. Ia paharul aburit și, câteva secunde,
urmărește gazul clocotind. Spuma de deasupra țâșnește în mii de
stropi infimi – abia îi simți dacă duci paharul la obraz. Generalul
contemplă cum, în spatele sticlei groase, fațetate – născându-se în
fiecare fațetă a ei –, se înalță bulele. Printre ele, ca la o lanternă
magică, apare rozul florilor de leandru. Se întrezăresc trecătorii.
Trece un biciclist. O căruță cu bidoane de lapte. Și brusc, miros de
cal.
Deși e seară, la Ialta e cald. Generalul bea savurând apa gazoasă.
Mărul lui Adam urcă și coboară în ritmul înghițiturilor. Scoțând din
buzunarul bluzei militare o batistă, generalul își șterge fruntea
transpirată. Așază fără zgomot paharul pe tejgheaua de lemn.
Conturul inelelor lemnului, arătând vârsta lui, mai păstrează urme
de vopsea. Pe urmele rotunde de sirop se târăsc viespi. Generalul își
ridică din nou paharul și, răsturnându-l încet, acoperă o viespe. Și el
și vânzătoarea urmăresc mișcările insectei. Viespea se înalță în zbor,
face câteva ture sub sticlă și atinge zumzăind partea de sus. Cade.
Urcă din nou pe perete și încremenește acolo. Generalul (cu gestul

101 A se vedea Ustinov D.F., „Stilul militar ca formator de epocă“, în

Semantica costumului: epoci și stiluri (culegere de articole sub red.
M.A. Suslov), Moscova, 1976, pp. 235-258. (N. a.)
celui care dă drumul porumbeilor) întoarce paharul, dând voie
viespii să zboare. Viespea nu se grăbește. Răzbește, mișcându-se în
spirală, până la marginea sticlei și își ia zborul. Are demnitatea ei.
Un camion face ca paharele să zdrăngăne. Vânzătoarea își șterge
mâinile de șorț.
— Încă un păhărel?
Generalul se uită gânditor la vânzătoare. Păr în dezordine,
bonețică de dantelă apretată. Generalul se uită prin vânzătoare.
— Nu. Privirea generalului o țintuiește din nou. Nu e nevoie.
Da, 24 august. Fără nicio îndoială. Anul 1938. Judecând după
zăpușeala înserării, va fi furtună la noapte. Deasupra hotelului
Oreanda se strâng primii nori. Soarele lasă să cadă ultimele raze pe
catedrala Ioan Gură-de-Aur. Generalul merge pe strada Cehov.
Privește vilegiaturiștii cu genți de plajă, cu umbrele de soare și cu
prosoape pe umeri. Unii în pijamale.
Un tango. Ușor, parcă de departe. Crește. Deasupra orchestrei
plutește vocea înaltă a unui bărbat. În spatele trunchiurilor crăpate
ale câtorva salcâmi se vede o estradă. Instrumentele de suflat
strălucesc. Strălucește banjoul. Muzicanți în costume albe și cu
pălării tot albe, din America Latină. Solistul e trompetist. Își
dăruiește trompetei tot aerul de care dispune, abia apucă să inspire.
Când dă afară aerul, obrajii i se umflă caraghios, dar buzele îi sunt
subțiri și sensibile.
Lângă estradă stau dansatorii. Încet-încet se dau înapoi, cedând
locul unei perechi. El – animal de pradă cu părul ca pana corbului.
Obligatoriu cu cărare dreaptă. Cămașa amplă, plisată, cade peste
pantalonii înguști. Pe spate, o dâră udă. Ea – porumbiță în rochie
albă. Când o învârtește, capul ei se lasă ușor pe spate. Se lasă în voia
lui, dar cu măsură. Acum e toată în brațele lui. Piciorul bărbatului se
înfundă în spuma rochiei. Ea reușește totuși să scape, alunecându-i
din brațe.
 De pe strada Cehov generalul ajunge pe strada Morskaia. În
stânga lui, o șaretă întoarce huruind. Pe pietrele lustruite ale
pavajului roțile ei își cam fac de cap. Iarba s-a strecurat prin jgheabul
de piatră al șanțului de scurgere. Strada duce la mare, și inima
generalului se umple de bucurie. De mic copil îi plăceau străzile
care duc la mare. Îi plăcea cum apare pe neașteptate culoarea
albastră printre cele două șiruri de case. El vede în asta un motiv de
speranță.
Generalul se îndreaptă spre farmacie. Ea ocupă parterul unei case
scunde cu etaj. Ușă de stejar, clanță de aramă, clopoțel. Stil modern.
Arcul trage înapoi, scârțâind, ușa grea. Când vii din stradă, farmacia
pare răcoroasă. Și liniștită. Generalului îi place răcoarea și liniștea.
Așteaptă până când, anunțat de clopoțel, apare farmacistul
Kologrivov. În spatele geamurilor groase ale dulapurilor sunt
eprubete, cutiuțe și sticluțe. Miros de mixturi și de praf Extra pentru
dinți. Larionov dorește să discute cu farmacistul Kologrivov despre
cauzele morții. Ale morții în general.
Kologrivov îl salută. E un bărbat cărunt, calm, cu un nas cărnos.
Vârful nasului pare despicat. Ochi albaștri. Generalului îi place
calmul lui Kologrivov, vine aici să se odihnească. Generalul se așază
de obicei în fotoliul din spatele paravanului și urmărește cum
Kologrivov vinde medicamente. Cei care intră în farmacie cer iod,
unguent Vișnevski, ceva contra diareii, vată, pansament, mușețel
uscat, prezervative, permanganat de potasiu. Mai rar – ulei de ricin
și untură de pește. I se cer sfaturi. Farmacistul Kologrivov le dă cu
voce scăzută (nu ridică niciodată glasul). Generalul se simte bine. Se
simte ca în copilărie, când, ascunzându-se în vestibul printre
paltoane și blănuri, asculta discuțiile tărăgănate ale servitorilor. Se
întâmpla să adoarmă. Se întâmplă ca generalul să adoarmă la
farmacie și, ca să nu-l trezească, Kologrivov discută cu clienții în
șoaptă.
 Ora nouă seara. Kologrivov închide farmacia și-l poftește pe
general în camera de-alături. Acolo sunt atârnate planșe care
înfățișează corpul omului la diferite vârste. Planșele cu vârstele
până la treizeci de ani și cele după treizeci sunt despărțite de
imaginea lui David al lui Michelangelo. Separat stau materialele
ilustrative pentru sistemul circulator, sistemul digestiv, sistemul
nervos și un schelet de bărbat (vedere din față). Cu bățul în mână,
Kologrivov intenționează să vorbească despre fiecare planșă, dar
începe prin a vorbi despre schelet.
Scheletul, pe care se ține toată carnea, e format din 206 oase.
Craniul – generalului i se păruse întotdeauna că e ceva întreg –, din
29. (în total – 235, remarcă automat generalul), încercând să se
imagineze ca schelet, își pipăie cu degetul orbita ochiului. Nu e
prima dată când face asta, farmacistul îi știe gestul.
— Se spune că înainte de moarte, pe fața omului apar contururile
craniului, îl întrerupe generalul pe Kologrivov.
— Așa se întâmplă când moartea vine pe cale naturală.
Generalul dă din cap și se uită gânditor la schelet. Întreabă:
— Dar dacă moartea vine pe cale nenaturală?
— Atunci contururile craniului apar după moarte.
Afară se întunecă. Kologrivov povestește despre circulația
sângelui. Arterele sunt însemnate cu culoarea roșie, venele – cu
culoarea albastră. Generalului îi place combinația de culori. El își
descheie manșeta bluzei militare și își privește venele albastre.
Mișcarea nu-i scapă farmacistului. El își continuă povestirea despre
sânge: omul are în medie 5–6 litri de sânge. E pompat de inimă
(greutatea – aproximativ 300 g102), formată din două jumătăți: stângă
și dreaptă. Fiecare jumătate are un auricul și un ventricul.

102 A se vedea Enciclopedia pentru copii., Moscova, 1966, voi. 7, pp.

59-87. (N. a.)
Kologrivov le înconjoară cu bățul indicator. Auriculul primește
sângele, ventriculul îl aruncă.
— „Inima mea fierbinte, tu cu o sabie rece…” 103 declamă încet
generalul.
— Ce pompă formidabilă!
— Să străpungi o creație atât de bine gândită, de fină și de
importantă pentru viață – generalul își caută cuvintele –, oare asta
nu-i o crimă?
— Moarte nenaturală instantanee.
— Ce poate fi oare mai nenatural decât…
Generalul tace.
Despre sistemul digestiv și sistemul nervos farmacistul
Kologrivov are o poveste scurtă. La rugămintea generalului,
vorbește despre moartea naturală. Apar în față planșele care
reprezintă corpul la diferite vârste. După o mică ezitare, Kologrivov
scoate o planșă care prezintă dezvoltarea intrauterină și o atârnă
alături de celelalte. Își scarpină ceafa.
— Nu găsesc planșa cu procrearea, zice Kologrivov.
— Vreți să spuneți că procrearea e începutul morții naturale?
— Posibil. Bănuiesc că a luat-o curierul nostru.
Kologrivov vorbește despre procreare fără material ilustrativ.
Referindu-se la faza intrauterină, arată poziția embrionului. Poziția
îi e cunoscută generalului. Așa stăteau soldații lui în toamna lui
1920. Generalul dăduse ordin să se aprindă focurile cu ultimele
rezerve de vreascuri. Îi pusese pe soldați să sară peste ele. El umbla
de colo-colo ca un nebun prin pustiul înghețat, salvând ce mai
rămăsese din armata sa. Încerca să-și învioreze soldații, îi înghiontea

103 Vers dintr-o poezie de Iuri Borisov (1944-1990) poet, compozitor

și interpret de romanțe și cântece despre Războiul Civil, închinate
Armatei Albe. (N. tr.)
sub coaste, le lovea obrajii…
Poți oare să înviorezi un embrion? Ascultându-l pe farmacistul
Kologrivov, generalul simte cum îi vine gândul cel din urmă.
Soldații lui nu mai așteptau victoria. Nu mai visau femei. Bani. Nu
mai visau nici măcar căldură. Oboseala lor depășea dorințele de
felul ăsta. Soldații voiau să se întoarcă în pântecul mamei.
Transformarea ființei roz, zbârcite, în copil. Vârsta adolescenței.
Păr pubian, mărirea sexului (la bărbați), schimbarea vocii. Trezirea
instinctelor sexuale.
— La vârsta asta am înțeles că voi muri, spune generalul. Aveam
primele poluții.
— Nemurirea se duce odată cu inocenta. Farmacistul trece din
nou bățul de pe planșa „Adolescentul” pe planșa „Copilul”. Copiii
nu cred că vor muri.
Modificarea totală a organismului. Creșterea intensivă a
scheletului și a masei musculare. Modificări în sfera hormonală, în
procesul metabolismului ș.a.m.d. Corpul începe să miroasă în
special tălpile. Șosetele trebuie schimbate cât mai des. Apar coșurile.
Să nu se stoarcă în niciun caz cu mâinile murdare. Trăsăturile moi,
de copil, se modelează, se conturează pomeții, încep să crească
barba și mustățile (cu precădere la bărbați). Până pe la treizeci de
ani, Kologrivov se apropie de imaginea lui David, corpul omenesc
se dezvoltă.
— Pe urmă? întreabă, căzut în admirație, generalul.
— Și pe urmă se dezvoltă, dar în sens invers.
Kologrivov oftează în timp ce arată spre planșa „Omul la vârsta
de 30–40 ani. (Bărbatul. Vedere din față) ”. Se îngroașă stratul de
grăsime sub piele. Pielea se dilată. Fața se ofilește și se buhăiește.
Corpul acumulează rezerve de grăsime, în special pe abdomen și pe
șolduri. Torsul pare disproporționat de mare în comparație cu
picioarele, chiar caricatural. Pe picioare și pe mâini încep să se
formeze lipomuri rotunde. Și pe alte părți ale corpului. Ele
deformează liniile ferme și vorbesc despre necazuri cu
metabolismul. Se observă păr mai mult pe spate, pe piept, pe
arcurile sprâncenelor, în urechi și în nas.
Mai departe – e și mai și. Părul încărunțește. Apare mirosul
amărâtei transpirații de om bătrân. Pielea se veștejește și se ridează.
Îmbătrânirea organismului e însoțită de îngroșarea arterelor. Ele
devin umflate, fragile și se pot sparge. Treptat, cad dinții. Acest
lucru poate fi îndreptat parțial cu o proteză (făcută neglijent, ea face
rostirea ușor șuierată), dar nicio astfel de măsură nu are puterea de
a curma tendința negativă generală. Se tasează discurile dintre
vertebre, coloana vertebrală încetează să mai fie elastică și se
curbează. Omul scade în înălțime. Organele se uzează până la
incapacitate. Creierul începe să conțină o cantitate suplimentară de
apă și funcționarea lui e mai greoaie. În cele din urmă, omului îi
vine greu să trăiască. El moare.
Din spatele ferestrelor se aud semnalele ultimelor vedete militare.
— Asta înseamnă, întreabă generalul, că principala cauză a morții
omului e viața sa?
Farmacistul Kologrivov se așază pe scaun și se uită calm la
general.
— Se poate spune și așa, Excelența Voastră.
 15

Dis-de-dimineață, Soloviov era prezent deja la centrul raional. I

se spuse că nu are cum să ajungă la stația Kilometrul 715 pe calea
ferată. Nu mai opreau acolo trenurile. Soloviov se duse la autobuz.
Autobuzul era vechi, la fel ca în copilăria lui. La Petersburg nu
mai existau mașini dintr-astea. Autobuzul se hurduca la hopuri – se
scutura spasmodic, tușind ca omul bolnav de astm. Când se
deschideau ușile în stații, scotea un zgomot de sticlă destupată.
Soloviov coborî la el în sat, la școală. Mai departe trebuia să meargă
pe jos.
Soloviov dădu s-o ia pe drumul știut, dar se opri, se întoarse și,
iuțind pasul, o luă spre școală. De ușa de la intrare atârna un lacăt. E
vacanță, își aminti Soloviov. E vacanță. Se apropie de fereastră și își
lipi fruntea de geam. În spatele plopilor care se reflectau în geam
apăru ca prin ceață cabinetul de literatură rusă. Băncile erau
întoarse cu susu-n jos. Răspunsul elevului era însoțit de trântitul
capacului de la bancă și tot așa se termina.
— De ce se numește trilogia de război Viii și morții104? Așa, să
vedem… (degetul căuta în catalog). Soloviov!
Capacul băncii trântit cu zgomot pe spate. De fapt, generalul a
avut numai două mape. Aflând că muriseră toți cei cu care învățase,
i-a trecut din mapa „Morți” în mapa „Vii”. Și gata. Ar fi procedat
oare așa Soloviov? Asta e deja o altă întrebare. Dar simți absența
colegilor lui din bănci ca pe un hău cu gura larg căscată. Era ca o
moarte. Mai rău decât moartea, pentru că, fiind absenți de acolo,
colegii lui simulau că se află pe undeva (cel mai probabil, nu

104 Roman de Konstandn Simonov (1915-1979), apărut în 1959. (N.

tr.)
departe). Umbrele lor vizitau fabrica de sticlă, staulul în care trage
curentul din toate părțile sau, poate, stația unde se reparau
combinele.
— De partea cui era autorul Donului liniștiți Are cineva vreo idee?
Nu are nimeni. Ei nu știu sigur de partea cui este el. Și, în general
vorbind, nici cine este autorul. Pe catedră sunt cataloage și manuale.
Pe etajeră sunt „Materiale de distribuit” – mape umflate. Or fi acolo
mapele cu „Viii” și „Morții”? Ține școala evidenta lor?
Soloviov ajunse fără să-și dea seama la bibliotecă. Stătu câteva
minute în prag. Despre ce să discute cu Nadejda Nikiforovna? Poate
că ar trebui să-i povestească despre ce se întâmplase în ajun. Nu, să
zicem, cu o săptămână înainte. De povestit viața nu se poate povesti.
Cei câțiva ani petrecuți la Petersburg îl schimbaseră foarte mult, iar,
pentru ea, el era cel dinainte. Dinainte. Amintindu-și visurile lui din
copilărie, Soloviov se simți stânjenit. Nu era hotărât dacă să intre sau
nu.
Intră până la urmă. În locul Nadejdei Nikiforovna stătea o femeie
tânără. Soloviov n-o cunoștea.
— Doriți să vă înscrieți? întrebă femeia.
— Sunt înscris.
Femeia dădu din cap neconvinsă, și Soloviov înțelese că nu era de
mult timp acolo. Nu purta pe deget inelul cu camee. Avea un ineluș
cu smarald. Dacă ar atinge raftul, n-ar scoate un sunet frumos.
Sunetul acela de plastic.
— Ce v-ar interesa?
Pe Soloviov îl interesa unde era Nadejda Nikiforovna, dar nu-i
pomeni numele.
— Aveți Odiseea căpitanului Blood?
Soloviov așteptă ca ea să dispară după dulapuri și ieși din
bibliotecă în vârful picioarelor. Se temea că, dându-i cartea, noua
bibliotecară îl va anunța că Nadejda Nikiforovna nu mai e în viață.
 Porni spre pădurea în spatele căreia se găsea stația Kilometrul
715. Se miră că drumul din pădure, larg înainte, cu două făgașe, se
micșorase, se îngustase și devenise cărare. Ferigile de pe margine,
întotdeauna călcate și ofilite, stăteau acum drepte. Se legănau în
vântul cald, mirosind a fermă. Pe drumul ăsta mergea cu Liza la
școală. Acum – și asta era evident –, erau puțini cei care mergeau pe
el.
Soloviov mergea pe drumul ăsta cu ochii închiși. Putea să repete
toate cuvintele spuse de el și de Liza în pădure. Își amintea cu
precizie ce și unde fusese spus, când trecea prin dreptul fiecărui
brad ieșit în cale. Mai exact, uitase, dar își amintea când vedea
copacii. I se părea că lăsase cândva cuvintele atârnate acolo și acum
le culegea din mers de pe crengi.
Soloviov se gândea la ce avea să-i spună Lizei când se vor întâlni.
Se simțea vinovat pentru tăcerea lui, dar era atât de plin de făptura
ei, încât nu-i era teamă de întâlnire. Acel ceva fierbinte, care i se
ridica în valuri în piept, putea – nu avea nicio îndoială – să topească
și vina lui, și supărarea ei posibilă. Posibilă. În adâncul sufletului
său, Soloviov nu admitea că Liza putea să se supere pe el.
Pădurea începu să se rărească, și Soloviov zări primele case. Casa
lui și casa Lizei – drumul ducea la ele. După un minut-două, mai
apărură în dreapta patru case, iar în stânga – platforma stației.
Soloviov văzu că de pe platformă dispăruse tăblița Kilometrul 715.
Călătorii nu mai puteau afla prin ce stație trec.
Când ieși din pădure, Soloviov merse agale. Chiar în dreptul
casei lui, cărarea dispărea cu totul. Iarba înaltă i se încolăcea în jurul
picioarelor și i se agăța de cataramele sandalelor, încerca să-l rețină.
Să-i protejeze neașteptata întoarcere. Ce se afla în spatele perdelelor
bine trase, arse de soare? Se opri și se uită la casă. Nu fusese aici de
șase ani.
Portița nu se deschidea, și Soloviov trebui să sară peste ea. Ajuns
în partea cealaltă, se apucă să smulgă iarba și ciulinii crescuți printre
cărămizile potecii. Călca ciulinii în picioare, apoi îi lua cu două
degete de tija ruptă și-i arunca frumos într-o parte.
Când portița se deschise, Soloviov își cără geanta în curte. Curtea
se prefăcuse în junglă. Verdeața stătea nemișcată, ca la fotograf, nici
trenul de marfa (picioarele simțiră pământul trepidând) nu le
deranja tihna. În țara codrilor de iarbă105, își aminti Soloviov cartea din
copilărie. O citise la sfatul Nadejdei Nikiforovna, transformată poate
și ea în iarbă. Călcând tijele înalte, plăpânde, așa cum ajung în
august, Soloviov își făcu drum spre cerdac. De sub picioare îi
zburau parașute albe de păpădie.
În cerdac crescuse un vișin sălbatic. Răzbise printre scândurile
care se distanțaseră și își întindea ramurile spre parapeți. Soloviov
atinse trunchiul pomișorului, își trecu degetul arătător pe el.
Trunchiul era gingaș și neted, părea lustruit. După ce trenul trecu,
se înstăpâni liniștea. Era o liniște deplină, absolută, și mai departe –
doar neantul. Soloviov simți cum se integra și el în natură. Casa și
curtea lui deveniseră deja natură. Acum era rândul lui. Smulse
pomișorul dintr-o opintire și se simți ca un ucigaș. Altă soluție nu
avea.
Soloviov scotoci sub pragul ușii și scoase cheia. Făcu mișcarea
înainte să-și amintească de locul acela. Și-o aminti mâna lui. Cu
cheia a mers destul de ușor. La început s-a învârtit în gol, nu s-a
împăcat cu mecanismul ruginit al broaștei, dar la a doua învârtire s-
a auzit declicul cunoscut și ușa s-a deschis. Cu un scârțâit.
A intrat în semiîntunericul răcoros. Totul rămăsese ca în ziua
plecării lui. Totul, mai puțin ceva: curățenia absolută care există
numai în casele părăsite. Acum șase ani, Soloviov plecase în grabă.

105 Roman-poveste de V.G. Braghin (1896-1972), scriitor și

dramaturg, autor de povești și povestiri pentru copii. (N. tr.)
Pleca să dea examenul de admitere și își făcuse geamantanul
azvârlind în el lucruri de-a dreptul inutile. Pe urmă se apucase să
vâre totul în dulapuri, dar îl oprise Liza. Spunea că o să strângă ea
tot. Se uita la el așezată pe pervaz. Soloviov își aminti cum își mișca
degetele atingând pe rând scândurile pervazului, ca și cum ar cânta
o piesă muzicală.
Trecu în odaie și trase în lături perdelele de la ferestre. În colțurile
tavanului nu erau nici păianjeni, nici pânze (le luau cu o mătură
îmbrăcată în tifon). Fiindcă nu erau muște. Soloviov își dădu seama
de asta când intră bâzâind o muscă. Era singura ființă vie întâlnită
de el până în clipa aceea la stația Kilometrul 715. Musca alergă ce
alergă nehotărâtă pe petele curățate de pe fața de masă, după care
zbură pe clanța ușii.
Clanțele dintr-o parte și din alta a ușii erau ținute de o cârpă
dintr-un material tocit. Le lega bunica, să nu se deschidă ușa când
era curent. Sub picioarele șchioape ale meselor punea bucăți de
carton. Lipea crăpăturile ferestrelor cu fâșii de ziar. Bătrânețea e
inventivă. Erau soluțiile omului neputincios. Ale neputinței de a mai
schimba ceva în viață. Din cauza asta plecase Soloviov de acasă
după moartea bunicii. Se temuse că, odată cu casa, va moșteni și
neputința.
În cerdac se auziră pași târșâiți. Zgomotul era făcut special ca să
se audă, să atragă atenția. Nu aveau ce căuta în liniștea din casă.
Soloviov se întoarse încet:
— Egorovna!
— Te-ai întors, frumosu’ meu…
Egorovna se apropie cu pași mărunți și iuți și se cuibări la pieptul
lui. El o cuprinse stângaci cu un braț, păstrându-și ținuta dreaptă, și
simți cum pe obrazul ei curgeau lacrimi de om bătrân, răcoroase.
— Care vă mai e viața, Egorovna?
— Viață? Ea se retrase nedumerită, aproape jignită. Dăm acuși în
primire! Firsova Evdokia și cu mine. O ții minte pe Evdokia? Bărbia
ei moale, cu perișori albi, tresălta. Suntem două la capătul zilelor.
Două în toată stația.
— Unde-i Liza, Egorovna?
— Liza… Egorovna încetă din plâns, și Soloviov se sperie și mai
tare. Păi Liza a plecat. Maică-sa a murit, și ea, uite, a plecat. Da’ tu n-
ai știut?
— Unde a plecat?
— Dumnezeu știe, pesemne, ca tine, să învețe. Încă de-acu’ un an.
Poate mai bine de-un an.
Egorovna scoase o cârpă din buzunar și își suflă nasul.
— Maică-sa a bolit rău, și ea a-ngrijit-o. Când a murit, am vrut s-o
spăl eu pe răposată, dar ea nu – voia singură. Singură a spălat-o. A
înmormântat-o aici la noi. Și pe urmă a strâns și a plecat…
Egorovna o luă spre ușă. Coborî din cerdac, punând când o
mână, când alta pe balustradă, dar vorba ei monotonă continua să se
audă. De undeva de departe, Egorovna continua să-i povestească lui
Soloviov cu vocea stinsă despre Liza, pe care i se părea că o pierduse
pentru totdeauna. Soloviov se culcă pe patul bunicii, și capul i se
înfundă în perna imensă de puf. Nu mai avea putere.
În odaie se întunecă brusc, fiindcă se întunecase cerul. Volbura de
pe cercevea începu să freamăte și floricica ușoară ca fulgul de la
icoană zbură direct pe Soloviov. Fulgeră undeva departe, dincolo de
pădure. Bubuitul tunetului se contopi cu zgomotul trenului. După
ce trenul trecu, se auziră picăturile mari de ploaie răpăind pe
acoperișul cerdacului.
Soloviov nu-și mai dădu seama dacă se uită, ca în copilărie, la
furtună sau o visează culcat pe patul bunicii. Sau chiar e copil, stă
culcat în patul bunicii și se uită la furtună, în spatele ferestrei, în
deschizătura perdelelor trase pe jumătate, strălucesc fulgere. Pe
tavan se reflectă flăcăruia săltăreață a candelei. Bunica bate mătănii.
În ușă stă Liza și zâmbește, își lipește un deget de buze. Din păr îi
șiroiește apa. Asta nu-i vis. Liza a venit aievea. Se apropie de el și-l
ține de mână.
Soloviov deschise ochii. Pe marginea patului ședea Egorovna.
— Cartofi cu ciuperci. Mănâncă până-s fierbinți.
Îi întinse un castron de tablă.
— Mulțumesc.
Se așeză pe pat uitându-se aiurit la spatele Egorovnei. Nu era
Liza. Se trezise cu gândul ăsta și acum nu se putea obișnui cu el. Nu
era Liza.
— Se răcesc, zise Egorovna din prag.
Soloviov dădu din cap și luă lingura adusă de Egorovna. Nu mai
mâncase de mult cartofii cu lingura, și la început i se păru chiar că
visează. Dar visul dispăru.
Vru să se spele după somn. Se apropie de puț și, coborând
prăjina, încercă să ia apă. Când ridică găleata, fundul ei se desprinse
și, cu un licăr mat, pieri în adânc. Găsi altă găleată în magazie și o
legă cu sârmă de prăjină. Luă apă, se spălă și sorbi din ea. Apa era la
fel de proaspătă ca în copilăria lui.
Se ivi din nou soarele, și Soloviov se miră cât de lungă era ziua
aceea. Lungă și variată. Era o seară liniștită de vară, una dintre
acelea în care el și Liza stăteau în cerdac. Uneori se plimbau. Puteai
să te plimbi pe singura stradă din sat, pe platformă, prin pădure sau
prin cimitir. Alte locuri de plimbare nu erau la stația Kilometrul 715.
Soloviov își puse un tricou curat. Se apropie de șifonierul cu oglindă
și se pieptănă. Putea să iasă din casă.
Strada îl întâmpină cu o liniște deplină. Chiar și cele șase case își
avuseseră cândva viața lor. Viața lor nu era tumultuoasă, era pur și
simplu viață – cu strigăte peste gard, lătrat de câini, cântat de cocoși
și zgomot de tranzistoare. Iar acum nu era nimic, doar foșnet de
frunze. Fâsâit de iarbă. Așa e viața după o explozie nucleară.
 Soloviov se opri lângă platformă. Scara care ducea la platformă o
ghiceai din iarba înaltă datorită balustradei. În ghereta unde stătea
odată mama lui crescuse un scoruș tânăr. Se urcă pe platformă
pipăind treptele cu piciorul. Iarba era mai mică acolo și crescuse
formând desene complicate, care urmau crăpăturile din asfalt.
Soloviov se apropie de bancă. Era de fapt doar o jumătate de bancă.
Dintre cele trei secțiuni din fontă rămăsese doar una, cu scândurile
de la șezut rupte, stând într-o rână. Se așeză cu grijă pe partea mai
rezistentă. Se lăsă pe spetează. Închise ochii.
Dacă își imaginează că în locul scorușului e ghereta mamei lui
(șinele trosniră încet), dacă își imaginează că banca e întreagă și că
pe ea stă Liza (rămase cu ochii închiși), atunci ce se petrece acum
poate fi luat drept o seară liniștită de vară din copilăria lui. O ureche
neantrenată nu putea auzi trosnetul șinelor. Deocamdată șinele nu
trosneau, se simțea doar tensiunea metalului pregătit să poarte
trenul aflat la distanță. Soloviov îl auzea. El știa că e trenul de la
20:32. Moscova-Soci.
Oricât ar părea de ciudat, era într-adevăr trenul Moscova-Soci. În
ciuda tuturor schimbărilor din orar și din țară, el trecea prin stație la
20:32 fix. De fapt, Soloviov nu se miră. Poate că încercaseră să facă
niște schimbări în orar, dar era de domeniul evidenței că trenul
trebuia să vină exact la 20:32. Nu exista moment mai bun ca să
treacă prin stația Kilometrul? ^.
Dinspre pădurile care înconjurau stația venea aer proaspăt. Iarba
cosită de pe terasament răspândea o mireasmă fină, pătrunzătoare,
amestecându-se cu mirosul traverselor încinse de soare. Cu foșnetul
sălciei plângătoare de deasupra platformei. Copacul ăsta crescuse
de niciunde, nimeni nu văzuse unde începuse. Ramurile i se
pierdeau jos, în iarba înaltă. Poate nici nu erau ale lui. Nu avea nici
măcar trunchi: doar o coroană deasupra platformei.
Liza anunța sosirea trenurilor. Își făcea palmele pâlnie și își apăsa
amândouă nările: îi ieșeau cuvintele ca la megafon, doar că mai
încet. Așa auziseră ei anunțurile făcute la centrul raional; la stația
Kilometrul 715 nu se anunța nimic. Permisiunea pentru trecerea
trenurilor prin stație o dădea Soloviov. Imitând gesturile mamei lui,
ridica bastonașul cu mâna dreaptă. Tot așa, cu privirea obosită ca a
mamei, se uita fix la tren, fără să-l vadă. După un timp, și Liza avea
aceeași privire. Toți cei care treceau trebuiau să știe că asta era
muncă de rutină pentru ei.
La 20:32 Soloviov avea încă ochii închiși. Odată cu apropierea
trenului, i se păru că Liza izbutise totuși să-i anunțe sosirea. Era
convins că la 20:32 ea șade lângă el pe bancă și în gheretă stă mama.
Nu putea să nu fie acolo în momentul acela.
Toți trei trebuie să fie stăpâni pe ei. Să dea aerul afară din piept și
să nu se miște. Dacă n-o să sperie el clipa asta, ea va rămâne. Așa
există și o clipă pentru cel rănit în luptă, când important pentru el e
să nu moară. Biruind secundele critice, trupul se deprinde iar cu
viața. Așa spunea omul care se dovedise a fi bunicul Lizei. Dacă te
comporți corect aici, pe platformă, viața scormonește din nou în
trecut. Se agață de el. Tot ce părea mort își descoperă deodată
pulsul. Și ei se vor întoarce acasă toți trei – Soloviov, mama și Liza.
Tot ce s-a întâmplat mai târziu – moartea mamei și a bunicii,
plecarea lui, universitatea – se va dovedi a fi o neînțelegere, o
plecare nesăbuită din tihna acelei seri.
Se vor întoarce acasă. Mama (zgomotul ventilului la butelia de
gaz) o să pregătească ceaiul. O să toarne apă în lighean și o să-l
pună să-și clătească picioarele. Pe fundul ligheanului e triunghiul de
la emailul sărit. El o să-și așeze în lighean corăbioara de plută.
Bunica o să citească Robinson Crusoe. Liza o să ia cana cu amândouă
mâinile. El o să-și miște încet picioarele în lighean. Corăbioara o să
se legene pe valuri. De undeva de departe se va auzi fluieratul
locomotivei Diesel. Nu, cu siguranță că Liza n-o să se întoarcă.
Soloviov ridică ochii spre gheretă. Și mai ales – mama. Îl pătrunse
vântul stârnit de locomotiva care trecea. 21:47, Petersburg-
Kislovodsk. Trenul trecu neanunțat.
Abia când aprinse lumina în tindă, Soloviov își dădu seama că
era deja întuneric. Fierse fideaua adusă de el și deschise următoarea
cutie de conserve. Guvizi în sos tomat. Prezența lor aici era aproape
absurdă. Guvizii se uitau triști la Soloviov, și asta îl făcu să se simtă
și mai nefericit. De fereastra bucătăriei se loveau fluturi de noapte.
Dând fără încetare din aripi, se prindeau agitați de cercevea, urcau
pe geam și alunecau din nou.
Soloviov intră în odaia lui – aceea pe care o ocupase după
moartea mamei. În ordinea care domnea în toată casa, odaia lui era
o excepție. Nu era vorba că rămăsese nedereticată, ci mai degrabă că
arăta neatinsă, și asta îți sărea imediat în ochi. La piciorul patului
zăcea deschis manualul de limba rusă. Cu coperta în sus, așa cum îl
pusese în dimineața când plecase. Soloviov se lăsă pe vine și luă
cartea. Încercă s-o închidă. Ea nu se închise – se strânse puțin. Cu
greu. Cu încăpățânarea unui corp înțepenit. Puse cartea pe masă, și
ea se deschise din nou la pagina dinainte. Cum se scrie particula
„ne” înaintea adjectivului provenit dintr-un verb la participiu: iată
ce-i interesa în dimineața de atunci. Întotdeauna – împreună.
Cretinul de mine, se gândi Soloviov și se întinse încet pe pat. Patul
scârțâi ca de obicei. Își scoase tricoul și jeanșii și-i aruncă pe jos.
Cuprinse perna cu amândouă brațele și își înfundă fața în ea. Încetă
să existe.
Îl trezi zdrăngănitul măciuliilor de la capul patului. Dincolo de
fereastră trecea un tren lung de marfa. Mergea încet, aștepta
schimbarea semaforului la distanță. Stătea obosit la joantă. Soloviov
îi simțea vibrația cu tot corpul. Brațele lui erau și acum în jurul
pernei. Cu abdomenul simțea pledul făcut ghem. Un tren de marfa
lua locul altuia care mergea în direcție opusă. Acela mergea mai
repede și continua să accelereze, mărindu-și ritmul roților până la
limita posibilului. Ritmul ăsta îl asculta odinioară împreună cu Liza.
La limita de sus uruitul se curma. În liniștea lăsată brusc, zgomotul
trenului, care se îndepărta, părea un ecou. Soloviov se întoarse pe
spate. În momentul când scoase pledul de sub el, îi simți umezeala
lipicioasă.
În zori, Soloviov se duse la cimitir. Purta pe umăr o săpăligă mică
găsită în magazie. În mână avea o gladiolă care crescuse îndărătnică
pe locul unde fusese înainte un răzor. Cimitirul se afla în pădure, la
vreo douăzeci de minute de casă. Abia se zărea drumul spre el.
Soloviov își aminti primele înmormântări la care asistase. Se
mirase văzând cum lumea aruncă flori în fața sicriului. Bărbații de
la stație, care purtau sicriul, călcau pe căpșoarele florilor roșii-roșii
de ochiul-boului. I se păruse că le aude strivindu-se. Se oprise și se
uitase în urma cortegiului care se îndepărta. Rămăsese și Liza lângă
el. Când dispăruseră toți în pădure, ei ridicaseră florile. Multe
rămăseseră întregi. Pe unele nu era nici măcar praf. Bunica lui
Soloviov nu le-a dat voie să le țină în casă. Buchetul acela o întristase
rău de tot.
Soloviov și Liza se duceau des la cimitir – în special toamna.
Ședeau pe băncuțele înguste pentru praznice, pe soclurile de piatră,
calde de soarele împrăștiat peste pădure. Uneori (legănându-se),
stăteau pe grilajele de metal vopsite cu argintiu. După ce ședeau
acolo, picioarele albe ale Lizei aveau dungi roz.
Pe morminte se înălțau cruci, iar uneori – obeliscuri de fier cu
stele. Monumentele funerare erau o raritate în cimitir. Le aduceau
de la raion cu camionul, le puneau cu grijă lângă mormânt și,
bătând din toate părțile cu mistria, le așezau pe mortar. Metoda asta
de fixare trezea respectul privitorilor. Însuși felul cum era numită
avea ceva autentic, semănând cu zgomotul făcut de mistrie ori cu
înfigerea mucului de țigară în pământul afânat. Și nu le puneau
imediat după înmormântare, ci după un timp – la un an sau doi –,
după ce se tasa pământul.
Odată au pus la cimitir o piatră cu o inscripție în versuri. Era
mormântul șefului de stație, care căzuse sub rotile acceleratului
Moscova-Sevastopol. Textul i-a plăcut foarte mult lui Soloviov:

Nu-mi spuneți: el a murit – el trăiește.

Și candela de-i spartă, flacăra încă mai pâlpâie,
Și roza de e ruptă, ea tot mai înflorește,
Și lira de e frântă, struna încă mai plânge.

Cu durere,
Conducerea nodului de cale ferată N

Multă vreme, din cauza semnăturii fără nume de sub text,

Soloviov a crezut că versurile frumoase fuseseră scrise de
conducerea nodului de cale ferată. Dar după cum s-a lămurit
ulterior, din tot ce era scris pe piatră, feroviarilor le aparțineau, în
afară de iscălitură, numai cuvintele „Cu durere”. Fiind deja student
la Petersburg, Soloviov a aflat că autorul versurilor întipărite în
mintea lui era poetul S.I. Nadson (1862–1887). Oricum o fi fost, în
ziua așezării pietrei, Soloviov i-a spus Lizei că în cazul morții lui ar
vrea să i se pună pe mormânt o piatră cu versuri săpate în ea. Așa a
spus: „În cazul morții lui”. În adâncul sufletului său de copil, el nu
admitea să i se întâmple una ca asta.
Obeliscurile nu-i plăceau. Se deteriorau foarte repede. Vopseaua
se cojea, metalul ruginea. Încet-încet, apăreau șuruburile cu care era
fixat și obeliscul se înclina într-o parte, dându-și la iveală golul
dinăuntru. Dacă le atingeai, scoteau un sunet neplăcut de tinichea.
Altceva erau crucile de lemn. Soloviov le trata altfel. Crucile nu
erau fixate pe mortar. Erau puse în gropi rotunde, frumos făcute, și
în jur se bătătorea îndelung pământul, fără să aștepte să se taseze. În
mișcările astea de dans aproape, nepotrivite cu atmosfera din
cimitir, micul Soloviov simțea o anumită lejeritate care îl împăca
într-o oarecare măsură cu viața de dincolo de mormânt. Până la
urmă chiar i-a spus Lizei că ar vrea să zacă sub o cruce, nu sub o
piatră grea. Liza a fost de acord. A adăugat, ce-i drept, că în
mormânt omul nu simte nimic. Dar a fost de acord.
Soloviov își aminti cum fusese înmormântată mama lui. Cum au
coborât-o în groapa înghețată în plină iarnă. Cum n-au putut să
tragă de sub sicriu frânghiile, uitându-se cu jale la ele cocoțați pe
valul de pământ. Nimeni de la stația Kilometrul 715 n-a vrut să
coboare să scoată frânghiile. Le-au aruncat pur și simplu capetele
jos, și ele au lovit cu zgomot sicriul cu nodurile lor cenușii.
După ce s-au întors de la cimitir, Soloviov i-a spus Lizei că ei sunt
la căldură, iar mama lui e în mormântul înghețat. Liza i-a repetat că
oamenii nu simt nimic în mormânt, dar asta nu l-a liniștit. N-a putut
să adoarmă. Toată noaptea a stat Liza la căpătâiul lui, iar el s-a tot
frământat la gândul că mamei îi e frig în mormânt. Mai cu seamă
dacă țineai cont de temperatura scăzută din ultimele zile.
În ziua aceea a înțeles ce înseamnă cu adevărat cimitirul. I s-a
făcut frică, și-a zis în sinea lui că într-o dimineață la fel de geroasă
puteau s-o ducă acolo și pe bunica lui – și cimitirul ar primi-o cu
aceeași ospitalitate. Îi era groază că lumea se va destrăma. Că se va
risipi ca nisipul printre degete și că nu mai aveai ce să faci. Și totuși,
atunci el era departe de moarte.
Într-o vară a devenit conștient de faptul că avea să moară. După
ce au făcut dragoste în pădure, s-a dus cu Liza la cimitir. Auzeau
trosnind sub picioare conurile de brad când pășeau ușor pe covorul
de mușchi. S-au așezat pe un gard și Soloviov a întrebat-o:
— Îți dai seama c-o să murim și noi până la urmă?
Liza s-a uitat mirată la el. A încuviințat din cap.
 — Eu abia acum am priceput.
— După ce-am făcut… asta?
— Nu știu… Asta o facem mereu, dar de gândit m-am gândit
acum.
De ce după asta s-au dus la cimitir?
Soloviov stătea în picioare lângă mormintele mamei și bunicii. De
fapt, era un singur mormânt – același gărduleț, aceeași cruce. Până
și cele două movilițe se uniseră într-una singură în anii care
trecuseră. Soloviov puse gladiola chiar lângă cruce și dădu prudent
cu săpăliga de câteva ori. Cu iarba de la cimitir era mai ușor decât
cu iarba din curtea casei lor. Nu era nici elastică, nici sătulă de soare,
creștea la umbră. Cu un zgomot scurt de zeamă mustind, săpăliga
punea la pământ smoc după smoc. Movilele apărură una după alta:
nu se contopeau, fusese o impresie înșelătoare. Movila de pe
mormântul mamei era puțin mai înaltă, pentru că i se adăugase
pământ.
În primul an după moartea mamei, Soloviov se ducea des la
mormântul ei. Îi povestea în șoaptă tot ce se petrecuse peste zi și-i
cerea sfatul. Făcuse asta și când ea trăia, când nu mai vorbea cu el
drept pedeapsă pentru vreo vină oarecare. Tăcea până în momentul
când el îi cerea vreun sfat. Soloviov se chinuia să născocească
întrebările și le punea făcând o mutră serioasă. Mama răspundea
fără să simtă trucul (sau simțindu-l), dar numai când trăia. După ce
a murit, n-a mai răspuns la întrebările lui.
Deși Soloviov continua să-i povestească despre toate, cu timpul
nu mai reușea să se ducă des la ea, viața lui devenind mai bogată în
evenimente. Îl sufoca preaplinul ei și neputința de a vorbi despre tot
ce i se întâmpla. Simțindu-se dator față de mama lui, încerca să-i
povestească măcar ce era mai important, dar, și în privința asta,
datoria față de ea creștea cu o viteză incredibilă. Înțelegea în
deznădejdea lui că era în pierdere.
 — Viața nu se poate povesti, mamă, șoptise el o dată și-l podidise
plânsul.
De atunci nu i-a mai povestit nimic. S-a mângâiat cu gândul că
oricum ea știe totul.
În anul când îi murise mama, Soloviov încerca să și-o închipuie în
mormânt. Când s-a făcut primăvară, s-a gândit că în sicriu pătrunde
apa freatică și că mama lui zace într-o baie rece. În vară era deja
convins că pielea ei s-a înnegrit, iar ochii au dispărut. Încerca să nu
se gândească la viermii scurți și albi văzuți de el pe hoiturile
animalelor – și nu putea. După un an și jumătate, când s-a lăsat
pământul de pe moviliță, el a bănuit că putrezise capacul sicriului și
căzuse. După câțiva ani, când, după cum își imagina el, în mormânt
rămăsese numai scheletul, lui Soloviov i-a fost mai ușor.
Când arunca dincolo de gărduleț iarba smulsă, Soloviov nu știa
că în curând va găsi carnetul cu însemnări al generalului Larionov,
în care erau înșirate amănunțit toate stadiile descompunerii
corpului omenesc – de la petele de cianoză până la dezgolirea totală
a scheletului. Unele însemnări erau rezultatul conspectelor făcute de
general din literatura de specialitate106. Cea mai mare parte a
însemnărilor se baza pe experiența lui personală, când inspecta
câmpul de bătălie. Întrucât luptele nu conteneau zile și săptămâni
întregi, cadavrele ajungeau în diferite stadii de descompunere până
la venirea echipei însărcinată cu îngroparea lor.
Soloviov spuse rugăciunea pentru morți. Îi veni în minte vocea
bunicii, cum se ruga ea. Era ciudat să-și audă acum vocea. Vântul
foșnea în crengile pinilor. Mormântul lângă care stătea Soloviov era
singurul mormânt îngrijit din cimitir.
Când ajunse acasă, puse săpăliga în magazie. Se opri în ușa

106 Spre comparație, Danielevski N.I., Exhumarea și autopsia.

Probleme ale teoriei, Moghilev, 1955. (N. a.)
magaziei. Se întoarse, luă săpăliga și ieși din curte. Trecu de-a
lungul gardului și se opri lângă portița vecină. Era curtea Lizei.
Portița se deschise cu greu. În ciuda faptului că Liza plecase de un
an și ceva, curtea ei era la fel de năpădită de buruieni ca și curtea lui.
Soloviov răzbi până la cerdac cu aceeași înverșunare cu care răzbise
în prima zi până la cerdacul lui. Ce-i drept, de data asta era înarmat
cu o unealtă.
Cheia de la casa Lizei era ascunsă în același loc ca și cea de la casa
lui: sub pervaz. Când intră, Soloviov simți imediat mirosul de casă
nelocuită. Mai exact, lipsa oricărui miros. Niciodată nu mirosise
astfel. Aici era un miros permanent, cel mai adesea – de mâncare.
Mamei Lizei îi plăcea să gătească. Pregătea beef stroganoff, curcan în
sos de smântână și carne gătită ca la francezi – lucruri pe care, în
afară de ea, nu le făcea nimeni prin părțile acelea. La stația
Kilometrul 715 se mânca mâncare consistentă, dar fără sofisticării.
Un miros special domnea în casa Lizei de Paște. Era atmosferă de
sărbătoare sfântă, de bucurie și de daruri. Se amestecau în el aroma
de brânză de vaci, de aluat proaspăt și – cine știe de ce – de tămâie.
Cum la stație nu era biserică, lui Soloviov i se părea că în ziua aceea
de sărbătoare biserica era casa Lizei. Amintindu-și de mirosul ei,
Soloviov se gândi că fiul generalului apăruse la stație chiar de Paște.
Era de înțeles de ce rămăsese.
Soloviov trecu în odaia Lizei. Întinse mâna spre etajera de
deasupra biroului și scoase la întâmplare o carte. Era ghidul de anul
trecut pentru admiterea la facultate. Soloviov se așeză pe pat și-l
răsfoi atent. În ghid nu găsi nimic care să indice pentru ce facultate
se pregătise Liza. Nicio pagină îndoită și niciun semn pe margini.
Liza era foarte pedantă, se gândi el cu amărăciune.
Într-un sertar al biroului găsi un teanc de caiete. Erau caietele lui
de școală din diferiți ani – de la primele caiete cu scris mare,
aproape fără nicio literă înclinată, până la scrisul neglijent, dinainte
de absolvire. Soloviov se așeză pe scaun și începu să cerceteze
colecția Lizei, pagină cu pagină. Se opri la o compunere din clasa a
cincea, și își închipui cum se întinsese pata umedă pe hârtia aspră
care înghițea albastrul cernelii.
Nu știa ce caută. Stătea de mai bine de trei ore în casă, dar nu
găsise nimic care să-i dea o idee cum să afle unde e Liza. Își dădea
seama că n-o să afle nimic nou acolo nici despre Liza, nici despre
tatăl ei. Atingea hârtiile Lizei, cărțile ei, și asta îl liniștea.
În dulapul cu cărți descoperi o mapă cu avioane mici de hârtie.
Avioane-bilețele, pe care i le trimitea el peste gard. Așa se întâmpla
în trecut. Dis-de-dimineață: câteva rânduri spălate de rouă. Putea
să-i vorbească direct, peste gard, dar el prefera poșta aeriană. Îi
plăcea să scrie, îi plăcea să se uite cum cuvintele lui zboară prin aer.
Și ea păstrase tot. Unde s-o caute acum?
Soloviov se surprinse gândind că-l interesa Filip Larionov nu atât
ca fiu al generalului, cât ca tată al Lizei. Ar fi vrut să-l mai vadă o
dată, să-l pună alături de Liza, să se bucure că erau rude, să se mire
că din vechiul neam al Larionovilor ieșise mult iubita lui Liza, de
care avea atâta nevoie.
Liza nu era din neamul Larionovilor. Mai exact, era dintr-un alt
neam de Larionovi. Neamul generalului Larionov nu avea legătură
cu ea. Înțelese asta brusc, ca un fulger venit de departe. Filip, fiul
generalului, nu era Larionov. Datele notate în locuința Zoiei îi
apărură limpezi în minte. Generalul Larionov nu înregistrase oficial
căsătoria cu Varvara Petrovna Nejdanova. Fiul pe care îl aveau
împreună era Nejdanov.
În ziua următoare, Soloviov plecă la Petersburg. Înainte de asta își
încuie casa, gândindu-se că o închide pentru totdeauna. Se sili să nu
se uite în urmă. Conservele rămase de la Kerci i le duse Egorovnei.
Ea plânse din nou. Soloviov plânse și el, pentru că-și lua rămas-bun
de la Egorovna pentru totdeauna. Ieși în stradă cu geanta fără
conserve, își dădu seama ce greutate cărase cu el. Zâmbi.
Nu-l întrista gândul că se dumirise atât de târziu. Oricât ar părea
de ciudat, se simțea chiar ușurat. Legătura Lizei cu neamul
generalului – lui Soloviov îi era tot mai clar ce se întâmplase – purta
în ea o povară grea. Înrudirea asta îi dădea Lizei o valoare în plus,
de care ea nu avea nevoie. Ea era iubirea lui, bucuria lui uitată și
descoperită din nou. Știa că o va căuta.
 16

Când Soloviov ajunse la Petersburg, se trezi în plină toamnă. Ea

se reflecta în ferestrele gării Țarskoselski, striga cu glasurile
hamalilor, era adusă pe peron de un ziar uitat. Dacă ar fi plouat,
venirea toamnei n-ar fi fost atât de vizibilă. Dar era soare, lumina lui
nu mai avea putere, simțeai că nu mai puteai schimba lucrurile.
Vara se sfârșise, nu încăpea nicio îndoială.
Pe Soloviov îl cuprinse bucuria întoarcerii acasă. Trăgea în piept
aerul tare al Petresburgului și simțea că tocmai el era cel care îi
lipsise. Merse pe Gorohovaia până la Fontanka și coti la dreapta.
Venea frig dinspre apa întunecată. Râul era acoperit cu vălurele.
Băgă de seamă că nu mai era nimeni în cămașă cu mâneci scurte.
Soloviov locuia în cartierul Petrogradskaia Storona. Cum s-a spus
deja, închiriase o cameră pe Jdanovskaia Naberejnaia, găsită prin
niște cunoscuți ai profesorului Nikolski. Profesorul îi explicase că
strada nu avea nicio legătură cu Jdanov A.A. Își primise numele de
la râul Jdanovka, care făcuse nemuritor numele podiacilor107 Jdanov,
vechii posesori ai acestor pământuri. Numele de Jdanov provine, la
rândul său, de la cuvântul jdan, care înseamnă copil mult așteptat.
Cuvântul nejdan înseamnă copil nedorit. Un astfel de copil fusese,
judecând după tot ce se știa, strămoșul îndepărtat al lui Filip
Nejdanov. La asta se gândi Soloviov când intră sub portalul casei de
la nr. 11 de pe Jdanovskaia Naberejnaia.
Casa de la nr. 11 era una deosebită. Se vedea asta nu numai în
arhitectura ei – un empire stalinist pompos –, ci și în faptul că în curte
se afla atelierul inginerului M.S. Los din romanul Aelita de A.N.

107 Podiacii rang administrativ inferior în Rusia (sec. XVI-XVIII). (N.

tr.)
Tolstoi (1882–1945). M.S. Los se pregătea să zboare pe Marte și căuta
un tovarăș de drum. A.N. Tolstoi locuia chiar pe Jdanovskaia
Naberejnaia, la nr. 3. Se instalase în vecinătatea lui F.K. Sologub
(1863–1927) și nu se pregătea să zboare nicăieri. Nu cu mult înainte
se întorsese din străinătate.
Casa de la nr. 11 fusese construită în 1954, pe locul casei și curții
descrise de A.N. Tolstoi. În felul acesta (se gândi Soloviov în timp ce
urca scara), autorul romanului avusese în vedere particularitățile
vechii case de la nr. 11, și nu pe cele ale actualei case – dat fiind că
A.N Tolstoi murise în 1945. Romanul Aelita, așa cum era conceput,
corespundea realității anilor ’20 în mai mare măsură decât realității
anilor ’90. Concluzia era următoarea: dacă scoți dintre paranteze
timpul, granița dintre ficțiune și realitate dispare. Soloviov își șterse
picioarele pe preș și trânti ușa după el.
Apartamentul lui Soloviov avea două camere. Era varianta
fericită a unei locuințe comune neajunsă într-o stare jalnică de
degradare, dat fiind că nu prea era locuită. Un noroc în plus era
faptul că vecinul de cameră al lui Soloviov nu prea trecea pe acolo.
Venea pe neașteptate o dată la două-trei luni, pentru câteva zile, ba
de la Murmansk, ba de la Sîktîvkar – și la fel pleca. În zilele
respective îl vizitau prietenele lui. De altfel, Soloviov le vedea doar
în treacăt, noaptea târziu, când alergau din camera vecină la duș
înfășurate în prosoape.
Ferestrele apartamentului dădeau spre ambele părți ale casei:
spre curte (incluzând o parte a străduței Ofițerskaia) și spre splai.
Spre curte dădeau fereastra bucătăriei și cea a camerei vecinului.
Din camera lui Soloviov însă (și asta era formidabil) se deschidea
perspectiva spre Jdanovka, spre o bucățică din Petrovski Ostrov cu
stadionul Petrovski și – în continuare, în spatele copacilor ostrovului
– spre Malaia Neva108. În opinia lui Soloviov, stadionul strica rău de
tot tabloul ăsta, dar nu mai era nimic de făcut.
Stadionul nu numai că strica priveliștea, dar complica și viața
oamenilor. Traiul lângă stadion avea părțile lui întunecate și umede
în multe locuri din curte: microbiștii echipei Zenit, devotați ei până-
n pânzele albe, urinau peste tot. Urinau sub portal, la intrările
principale, lângă garduri, urinau când juca echipa de bază și când
jucau rezervele, dar și după meciuri. Urinau de parcă Zenit ar fi fost
campioană, în timp ce ea nu se clasase nici măcar printre primii trei
câștigători.
În urma microbiștilor rămâneau mormane de gunoi: doze de
bere, ambalaje de chipsuri, capete de pești, coceni de porumb și
ziarele pe care stătuseră. Toate presărate din belșug cu coji de
semințe. Rotindu-se în tornade ușoare venite dinspre râu, cojile se
înălțau peste acoperișul casei de la nr. 11, peste Jdanovskaia
Naberejnaia, peste străduța Ofițerskaia și peste întreaga
Petrogradskaia Storona.
Soloviov sosi în zi de meci. Nu era microbist, meciurile de fotbal
îl enervau. În același timp însă, în felul cum se desfășura meciul era
și ceva care îl captiva. Îl neliniștea urletul miilor de voci – uneori
înfundat, ca o cascadă îndepărtată, alteori (după un gol marcat) ca o
explozie. Dar întotdeauna – puternic.
Soloviov ședea pe pervaz și se uita cum plecau spectatorii după
meci. Se scurgeau ca o masă vâscoasă, de oameni strâns uniți,
treceau podul peste Jdanovka, aflat chiar sub fereastra lui.
Procesiunea lentă, informă, și vuietul fără fraze distincte i se păreau
o întruchipare a mersului istoriei. Grandios și absurd, ca orice
mișcare colectivă.
Uitându-se la mulțimea pestriță de sub fereastră, își aminti de

108 Neva Mică. (N. tr.)

cronicile despre revoluție din jurnalele de actualități alb-negru.
Mișcările febrile ale celor care mergeau. Mișcările legănate, comice,
ale celor care stăteau: așa cum se filmează astăzi, nu observi că aceia
care stau se mișcă și ei. Doi norișori. Apar brusc, ca să fie văzuți.
Brusc, dispar. La fel – fumul de la o țigară. Mersul le era același când
treceau pe lângă Corpul de cădeți nr. 2 (acum Academia Militară
pentru Cosmonautică), unde învățase cândva generalul.
Pe lângă Corpul de cădeți nr. 2 treceau și microbiștii cu șepcile
echipei Zenit. Mii de șepci albastre. Mii de eșarfe albastre. Îl enervau
rău. Unde mai pui că nici nu știau că aici învățase generalul.
Soloviov începu să se simtă singur la vederea mulțimii de oameni.
Sentimentul era nou pentru el. La Petersburg nu se simțise
niciodată singur. Chiar și fără prieteni, orașul îi umplea viața cu
aura lui stranie și cu populația care nu semăna cu aceea din restul
Rusiei. Rămânea deseori singur și nu se simțea părăsit. Dar acum
simțea singurătatea. Îi veni în minte că fusese părăsit de Liza, deși
lucrurile se întâmplaseră exact invers. Soloviov luă o carte și aruncă
o privire afară.
„Dincolo de poartă, până la splaiul Naberejnaia era un loc viran.
Dincolo de râu, se vedeau contururile neclare ale copacilor din
Petrovski Ostrov. Dincolo de ei, se stingea fără să se mistuie apusul
trist. Nori lungi, atinși la margini de lumina lui, ca niște insule,
stăteau culcați pe apele verzi ale cerului. Deasupra lor cerul se făcu
verde. Se aprinseră câteva stele. Era liniște pe bătrânul Pământ.” 109
Și cu toate că verdele cerului era pomenit nemotivat de două ori,
acesta era singurul pasaj din Aelita care îi plăcea lui Soloviov cu
adevărat. Uneori chiar i se părea că putea să nici nu mai continue.
Când apusul se stinse, Soloviov ieși din casă. Interesant, unde o fi

109 Tolstoi A.N., Aelita. Hiperboloidul inginerului Garin, Biblioteca de

literatură fantastică, Moscova, 1986, p. 32. (N. a.)
fost locul viran? Sau o fi existat doar în imaginația lui A.N. Tolstoi,
care își scrisese romanul în Germania? Soloviov dădu cu piciorul
într-o doză de bere, care se rostogoli cu zgomot pe trotuar.
Cernîșevski o fi văzut locul viran? Dacă l-a văzut, se poate afirma că
era imposibil să nu-l fi văzut și cadetul Larionov110.
În ziua următoare, Soloviov se duse la institut. Când se apropie
de vestita clădire cu coloane, îl văzu pe academicianul Temriukovici.
Era îmbrăcat într-un trenci makintosh model anii ’50 – cu mâneci
largi (una din mâneci era mânjită cu var), cu umeri cândva drepți,
acum turtiți și moi. Un capăt al cordonului se țâra pe jos. Soloviov
nu avea de gând să-l depășească. Cu un minim gest de politețe, el
trebuia să-i spună academicianului de mâneca mânjită și de
cordonul care se țâra, dar ceva îi șopti că așa ceva nu se cade să facă.
Soloviov încetini pasul și merse în urma academicianului.
Soloviov îl stima pe Temriukovici, și avea un motiv special pentru
asta. Datorită eforturilor lui Temriukovici apăruseră în perioada
sovietică operele complete ale lui S.M. Soloviov. Fără să fie rudă cu
S.M. Soloviov, aspirantul Soloviov credea în înrudirea sa spirituală
cu el și avea simpatie pentru toți cei care erau legați într-un fel sau
altul de marele său omonim.
Chiar dacă savantul Temriukovici nu era o somitate, în cazul dat
nici nu era nevoie să fie. Pentru proiectul lui era nevoie de
asiduitate, de o atitudine serioasă și, până la un punct, de curaj.
Editarea lui S.M. Soloviov nu era un lucru de la sine înțeles în
Uniunea Sovietică. Ca recompensă pentru finalizarea cu succes a
proiectului, Temriukovici a fost făcut academician. Nimeni nu
credea că va fi ales. Și mai puțin decât toți – candidatul
Temriukovici.

110 Începând cu anul 1854, Cernîșevski funcționase pentru scurt

timp ca profesor la Corpul de cădeți nr. 2. (N. tr.)
 — Academicieni n-au fost nici Bahtin111, nici Lotman112, își zicea el
ca să se consoleze. N-au fost nici măcar membri corespondenți.
Dar lucrurile s-au aranjat altfel cu Temriukovici decât se
aranjaseră în cazul lui Bahtin și al lui Lotman. Spre deosebire de
ultimii doi, soarta s-a arătat binevoitoare cu el. S-a întâmplat ca
membrii Academiei să nu se înțeleagă asupra candidaturii. N-a
mers mecanismul care funcționa fără cusur de obicei, transformând
în academicieni directori de instituții, membri ai guvernului,
oligarhi sau, pur și simplu, oameni respectabili. Academicienii, fără
să se vorbească între ei, au votat din instinct pentru cel care, în
opinia lor, nu avea nicio șansă. Și l-au ales aproape în unanimitate
pe Temriukovici.
Spre mirarea tuturor, bucuria lui a fost moderată. Nu așa se
întâmpla cu aceia care, ca să-și atingă scopul, îi lingușeau ani de zile
pe membrii Academiei și își toceau încălțările urcând etaj cu etaj în
edificiul înalt, cu o construcție bizară adăugată deasupra, al clădirii
prezidiului, numită în popor Odicolon. Da, Temriukovici a primit
politicos felicitările, și-a exprimat mulțumirea pentru alegerea
făcută de academicieni, dar, după cum a observat membrul-
corespondent Pogosian, prezent la anunțarea rezultatelor alegerilor,
gândurile lui erau departe.
Era purul adevăr. Colegii noului academician și-au amintit brusc
de alienarea evidentă a lui Temriukovici din ultimele câteva
săptămâni. Dacă ce observaseră la el putea fi numit la început
„reverie”, cu timpul niciun alt cuvânt în afară de „alienare evidentă”

111 M.M. Bahtin (1895-1975) — filozof, culturolog, teoretician al

culturii și artei europene. A dezvoltat teoria culturii populare
universale a râsului. (N. tr.)
112 Iu.M. Lotman (1922-1993) filolog, semiotician, specialist în
slavistică și istoric al culturii estoniene. (N. tr.)
nu mai putea defini starea lui. Dar ăsta nu era lucrul cel mai rău.
Colaboratorii lui Temriukovici îl văzuseră vorbind singur. Primul a
fost candidatul în științe istorice I.I. Murat.
— Ia să văd ce-i cu cartea asta, a spus o dată Temriukovici
apropiindu-se de dulapul cu cărți. Un spanac, cu siguranță.
Cartea care îl interesa pe academician era lucrarea lui I.I.
Murat113. De partea cealaltă a dulapului stătea autorul, ascuns
privirii lui Temriukovici. Tocmai pusese fierbătorul în pahar și se
pregătea să-și facă ceaiul. Auzind că academicianul i-a luat cartea,
Murat a înțepenit. Privirea i s-a concentrat asupra fierbătorului. Era
deja imposibil să-l scoată din priză fără zgomot. Murat asculta în
tăcere cum, scuipând pe degetul arătător, academicianul răsfoia
paginile lucrării lui.
— Căcat. Temriukovici a pus cu un oftat cartea la loc. Un căcat
clasa-ntâi.
Apa din pahar a dat în clocot cu zgomot și Temriukovici s-a uitat
după dulap. Acolo l-a văzut pe Murat alb la față.
— Am auzit ce-ați spus despre cartea mea, a șoptit Murat.
— N-am spus nimic, a răspuns imperturbabil Temriukovici. Oi fi
gândit.
Asta l-a liniștit puțin pe Murat.
Dar ciudățeniile cu academicianul au continuat. La început mai
ținea seamă de colaboratori, păstrând expresiile tari pentru
momentele când era singur. După aceea, nu numai că n-a ținut cont
de cei prezenți, ci, după expresia directorului științific adjunct
Grebeșkov, a trecut granița dintre ce vorbea cu sine și ce-i ieșea pe
gură. Când se adresa ascultătorilor, Temriukovici vorbea expresiv și
clar. Cu sine vorbea repede și cu voce scăzută – cum se rostesc în

113 Murat I.I., Mișcarea revoluționar-democratică în Ucraina de pe malul

stâng, in anii 1861-1891, SPb, 1995. (N. a.)
piese textele cu specificația „aparte”.
Tot așa l-a acuzat de necinste pe directorul administrativ Maslo,
responsabil pentru renovarea clădirii institutului, care se lungea de
ani de zile. Împiedicându-se o dată de o schelă, academicianul a zis
cu jumătate de gură că Maslo e un hoț, că tărăgănează lucrările și că
munca lui nu dă rezultate. În prezența unor martori. Spre deosebire
de Murat, Maslo s-a adresat imediat directorului cerându-i să-l dea
afară pe Temriukovici din institut, că nu mai știe ce vorbește. Ideea
că Maslo putea să-și însușească bani de la stat i s-a părut
directorului de-a dreptul trăsnită. Spre cinstea lui, nu l-a dat afară
pe Temriukovici.
— Temriukovici este membru al Academiei de Științe a Rusiei, a
spus directorul, și, din punct de vedere formal, n-am motive să mă
îndoiesc că și-a pierdut simțul răspunderii.
Astfel, faptul că era membru al Academiei l-a scăpat pe
Temriukovici de concediere. Ca și în cei patruzeci de ani scurși, el
continua să vină la institut în zilele de lucru.
Temriukovici intră în institut și se duse la garderobă.
Garderobierul se aplecă peste tejghea ca să-i ia trenciul.
— V-ați rezemat de ceva, Mihail Sergheevici? întrebă
garderobierul.
Temriukovici se uită la mâneca mânjită și nu-i răspunse. Zise
pentru sine:
— O să auzim și ceva plăcut azi?
Când Temriukovici dispăru după colț, Soloviov urcă la etaj. Se
ducea la director să-l anunțe că s-a întors din delegație. La drept
vorbind, nu prea era nevoie: darea de seamă scrisă era absolut
suficientă. Nu-i dădea însă pace ideea că fusese în delegație tocmai
în august și tocmai la Ialta. Își aminti privirea directorului la
despărțire și i se păru că fusese ironică. Voia oricum să-i vorbească
personal despre ce aflase și mai ales despre textul descoperit la Ialta.
Mapa de plastic cu amintirile generalului se topea în mâinile lui,
devenise alunecoasă și de două ori era să-i cadă pe jos. Soloviov voia
să se reabiliteze în ochii directorului. Poate chiar să fie încurajat.
Ușa cabinetului era întredeschisă. Nu-l vedea pe director, îi auzea
doar vocea. Muștruluia pe cineva:
— Dintre toate simțurile, dumneata ai numai reflexul să apuci.
După ce se gândi puțin, directorul mai repetă o dată pe silabe:
— Re-fle-xul a-pu-că-rii.
Drept răspuns, se auzi un protest slab. Cuvintele nu se distingeau
(ce cuvinte puteau să fie?), rămăsese doar intonația. Slugarnică și
plictisită în același timp. Vorbea o femeie. Ea îl calmă întrucâtva pe
director.
— Nu se poate trăi numai cu reflexe, zise el împăciuitor. Nu se
poate să fii, scuză-mă, o reptilă.
Momentul pentru vizită era nepotrivit. Soloviov își pierdu
entuziasmul într-o clipă. Se gândi că nu-l interesa deloc să afle cui i
se adresează directorul. Porni încet spre secția lui, Secția de istorie a
secolului XX. Cine putea fi numit reptilă? Ajuns la capătul
culoarului, se uită totuși înapoi. Din cabinetul directorului ieșea
Tina Juk. Ea avea vocea sonoră, și Soloviov se miră că vorbise așa de
încet. Vasăzică, Tina putea s-o facă dacă își dădea silința.
Coordonatorul ei științific era academicianul Temriukovici.
Academicianul n-o plăcea, lucru știut de toți în institut. Nimeni n-o
plăcea.
La Secția de istorie a secolului XX, lui Soloviov i se luară o sută de
ruble pentru cadoul făcut cercetătoarei Bakșeeva. Candidatul în
științe istorice Bakșeeva născuse, și cadoul pentru ea era un ceainic
electric. După ce primi banii de la Soloviov, președintele comitetului
sindical, Novoselțeva, îi arătă ceainicul. Își duse un deget la buze,
deschise o cutie de carton și scoase de acolo cadoul. Pusese bani de
la ea până se strângea toată suma. Îi arătă lui Soloviov lista celor de
la care primise banii: exista întotdeauna un risc să nu reușești să
aduni banii pentru un lucru deja cumpărat. Soloviov ciocăni
ceainicul cu unghia. Sunetul era grav și înăbușit. În secție era pustiu.
Mulți nu se întorseseră încă din concediu.
La etajul întâi, Soloviov îl văzu din nou pe Temriukovici
îndreptându-se spre cabinetul directorului. Tina Juk mergea în
urma lui. Văzându-l pe Soloviov, ea arătă spre Temriukovici și își
răsuci degetul lângă tâmplă.
— M-a făcut viperă, îi șopti lui Soloviov. Poți să-ți închipui?
Vorbește aiurea.
Soloviov observă că i se mișca și nasul odată cu buzele. Până
atunci nu remarcase asta. Poate că Tina era tulburată. Pe o ușă din
apropiere apăru directorul administrativ Maslo.
— Soloviov, zise el fără să salute. Peste o oră începem să strângem
schela. Avem nevoie de ajutorul dumitale.
Soloviov îi făcu un semn Tinei. Amintindu-și parcă ceva,
Temriukovici se întoarse și o luă în direcția opusă. Cum îl văzu,
Maslo dispăru imediat în spatele ușii.
— A furat și se ascunde, bombăni Temriukovici uitându-se în
podea. Își face concediul de odihnă în Mallorca. Iar eu, membru al
Academiei de Științe – în orașul Zelionogorsk. Și te întrebi, de ce?
— Fiindcă e hrăpăreț, răspunse Tina Juk când academicianul se
depărtă. Pur și simplu, un zgârie-brânză. Și un ramolit.
Soloviov ieși în stradă și porni spre universitate – cele
„Douăsprezece colegii” renumite, o clădire lungă și roșie, cu un
capăt spre Neva. În clădirea aceea Soloviov spera să afle ceva despre
Liza. Judecând după cele spuse de Egorovna, Liza plecase în urmă
cu ceva mai mult de un an. Dacă plecase la facultate, trebuia să fie
acum în anul doi. Nu avea cum să știe la ce facultate putea să se
înscrie. În plus, nu avea niciun indiciu că intrase la Universitatea din
Petersburg. La drept vorbind, nici măcar nu era sigur că se înscrisese
la vreo facultate.
La secretariat toți făcură ochii mari. Nu erau obligați să-i dea
informații despre studenți.
— E foarte important pentru mine, zise Soloviov.
În definitiv, și el, Soloviov, fusese student acolo până nu demult.
Acceptară să-l ajute. La universitate erau trei fete cu numele
Larionova. Niciuna dintre ele nu era Elizaveta. Prima studia la
Facultatea de Geografie, a doua – la Facultatea de Istorie, atât de
dragă lui, iar a treia – la jurnalism. Lui Soloviov îi veni ideea să se
întâlnească cu toate trei, asta pentru orice eventualitate (vreo
greșeală în listele cu evidența studenților?).
La Facultatea de Geografie ajunse fără să iasă din clădire. Găsi pe
orar unde au loc cursurile pentru anul doi și, la pauză, intră în sala
de curs. Pe perete era atârnată harta resurselor minerale ale Siberiei,
acoperită cu puncte roșii. Resursele erau multe. Foarte multe.
Soloviov se apropie de prima bancă și întrebă unde o putea găsi
pe Larionova. I-o arătară. O cercetă de la distanță. Nu era Liza. Se
gândi să plece fără să se mai ducă la ea, făcu un pas, dar nu, se știe
de ce, se mai uită o dată la Larionova – avea fața plină de coșuri.
Arăta ca harta Siberiei. Poate că asta îl opri să plece. Dacă procedez
așa, se gândi tânărul istoric, colegii Larionovei ar zice că de vină e
înfățișarea ei. Și nu voia să-i pricinuiască Larionovei – chiar dacă nu
era Liza – o suferință în plus.
Se apropie de ea și vru să-i explice cum stau lucrurile, dar
Larionova nu-l lăsă să scoată o vorbă. Îl luă de braț și ieșiră
împreună din sală. Pe culoar, Larionova continuă să-l țină pe
Soloviov de mână, fără să-și ridice privirea spre el. În ciuda
coșurilor, avea o față drăguță.
— Caut o fată cu numele de Larionova, zise Soloviov, dar nu
sunteți dumneavoastră.
Larionova încuviință din cap. Așa i se întâmpla mereu.
 Pe cea de-a doua Larionova o căută în ziua următoare. Ea își scria
lucrarea de curs despre tacticile antice de luptă, dar nu știa nimic
despre omul remarcabil care purta același nume cu al ei. Pe Soloviov
îl miră neștiința ei. În prima clipă, îi trecu prin minte să-i
povestească despre general și despre cât era de captivat de ce se
întâmplase la Termopile. Larionova de la Facultatea de Istorie era
înaltă și lată în umeri. Dintre Larionovele cu care avusese de-a face,
ea părea cea mai îndreptățită să fie nepoata generalului. În ciuda
acestei constatări (sau poate tocmai din cauza ei), nu-l încântă deloc
Larionova a doua. Nu-i mai povesti nimic și scurtă conversația.
Cu Larionova numărul trei lucrurile au fost foarte complicate. La
Facultatea de Jurnalism i s-a spus că Larionova e bolnavă, așa că s-a
dus la ea la cămin. A bătut la ușa camerei ei, dar nu i s-a răspuns
imediat. Se sărbătorea ceva, judecând după zgomotele din spatele
ușii. Soloviov stătuse la cămin câțiva ani. Îi cunoștea atât bine
zgomotele și mirosurile, încât, după felul cum se combinau, putea
să spună aproape sigur ce fel de sărbătoare era. Cel mai frecvent se
sărbătoreau zilele de naștere, căsătoriile și examenele reușite. Uneori
se bea doar votcă, dar, în cazul ăsta, mirosul nu era plăcut, și atunci
băutura era însoțită de tratația compusă din pâine, salam și
castraveți murați.
Nu erau examene. Nu era nici nuntă (Soloviov întredeschise ușa).
Rămânea ziua de naștere.
— Intră, strigară în cor mai mulți musafiri.
Soloviov intră. La două mese de scris puse una lângă alta stăteau
vreo zece oameni. Doi pe scaune, unul pe un taburet, restul pe două
paturi. Apropiaseră de masă un pat. Deasupra patului atârna
portretul lui Fidel Castro, cât peretele de mare.
În persoana unuia dintre cei care ședeau pe pat – chiar sub Fidel
– Soloviov îl recunoscu imediat pe Mahalov de la știrile TV. Acesta,
ușor cherchelit, se clătină furat de gânduri și își puse capul pe
umărul unei brunete. Când Soloviov anunță motivul vizitei sale,
află că Larionova era chiar bruneta. O chema Ekaterina.
Ekaterina își serba ziua de naștere. Într-o salatieră de sticlă pusă
în mijlocul mesei era o salată Olivier. Lângă salată se afla o farfurie
cu măsline. Votcă multă, băută din pahare de plastic. Soloviov vru
să plece, dar îl înduplecară să rămână și să bea pentru Ekaterina. Îl
convinseră arătându-i zgomotos cât sunt de entuziasmați de
prezența lui. Pe urmă uitară de el.
Din când în când, Mahalov o săruta pe gură pe Ekaterina, și de
fiecare dată se auzea un sunet ca un clefăit. De vină era salata de pe
buzele lor care, împreună cu clefăitul, făcea sărutările picante.
Mahalov îi spunea fetei pe numele întreg, Ekaterina, și ceilalți,
imitându-l, o strigau tot așa, deși o cunoșteau de mult.
Soloviov ședea pe pat lângă Mahalov. În mod ciudat, nu voia să
plece. Nu pentru că îi plăcea acolo (poate că n-ar fi putut spune
asta), ci pentru că nu știa unde să se ducă. Se simțea epuizat după ce
văzuse că niciuna dintre cele trei Larionove nu aveau nicio legătură
cu Liza. Își dădea seama că putea s-o caute așa la nesfârșit. De ce o
căutase numai la Universitate? Și de ce doar la Petersburg?
Unul dintre musafiri povestea cum el și iubita lui făceau amor pe
plajă într-o noapte la Gurzuf. La un moment dat, li s-a părut că se
uită la ei un grup de curioși. Și-au întrerupt treaba și s-au apropiat
de ei. Nu mică le-a fost mirarea când au descoperit că erau niște
pietre. Și și-au continuat amorul pe pietre. Fata era chiar Ekaterina.
Mahalov spuse că știrile de la televiziune sunt, de regulă, niște
minciuni. Nu era vorba neapărat de conținutul lor (bău și, făcându-
și gura ca o fundiță, trase aer pe nări), ci de modul cum sunt
furnizate: volumul informațiilor, ordinea lor, alegerea cuvintelor
ș.a.m.d.
Lui Soloviov i se turnă încă o votcă. Paharul de plastic era plin
ochi. În chip neașteptat pentru el, Soloviov îl dădu pe gât și luă niște
măsline. Răsunară aplauze. Își privi paharul și văzu că e din nou
plin. Nu era sigur că-l băuse pe cel dinainte.
— Oricât ar fi de trist, drumul spre televiziune trece prin pat, zise
Mahalov.
— Nu cred! strigă Ekaterina.
— Închipuie-ți că-i chiar așa, oftă Mahalov, și Soloviov îi simți
mâna pe genunchiul său.
Pe urmă intră un ins cu o sticlă de coniac Metaxa. Soloviov nu
mai voia să bea, dar tăbărâră toți cu gura pe el să-l convingă să
încerce neapărat coniacul Metaxa.
Mahalov trase un vânt cu zgomot, și câțiva care ședeau jos
începură să râdă pe înfundate.
— Trecem noi și peste asta, zise Mahalov.
Ekaterina încuviință încrezătoare. Musafirii băură încă un rând.
Mișcările lor deveniră dezordonate, dar și ei înșiși se desfăcură la un
moment dat în părți disparate – ochi, mâini, guri și pahare de
plastic. Neavând intenția să intre în jocul ăsta, Soloviov se lăsă pe
spate și se lovi cu capul de perete. Ultimul pe care îl văzu era Fidel.
Soloviov se trezi noaptea târziu. Își dădu seama că e noapte
adâncă după întunericul din cameră și după absența musafirilor.
Când ochii i se obișnuiră cu bezna, văzu că în cameră mai sunt cel
puțin două persoane. Pe patul de-alături se auzea ceva vânzoleală.
Soloviov desluși două siluete, una culcată, cealaltă șezând. Cea
care ședea încerca fără succes să o reanime pe cea culcată, îi zgâlțâia
capul, îi șoptea ceva la ureche, dar cea culcată se apăra apatic, zicea
ceva, șoapta îi era înăbușită, rezulta din tonul ei că vrea să doarmă.
După câteva indicii nu prea clare, Soloviov bănui că atacul îl dădea
sărbătorita. Bănuiala i se confirmă atunci când, pierzându-și
răbdarea, Ekaterina zise deodată tare și cu patimă:
— Dacă nu vrei tu, o s-o facă alții.
Soloviov își încordă atenția, presimțind că urmează ceva rău.
Speră că persoana culcată nu va lăsa să evolueze lucrurile după
scenariul imaginat de el, dar vocea acesteia răsună la fel de tare:
— Succes.
Era vocea lui Mahalov. Nici urmă de gelozie în vocea lui.
Jurnalista începătoare făcu un salt zgomotos pe patul lui
Soloviov. El își strânse ochii cât putu de tare. Ekaterina îl scutură de
umăr, dar el nu se trezi. O clipă mai târziu el îi simți degetele pe
fermoarul jeanșilor. Soloviov putea să nu se trezească, dar să se
împotrivească în timp ce dormea era o faptă pe care n-o putea
justifica.
— E gata să facă amor cu mine, zise Ekaterina, deși doarme
adânc. Spre deosebire de tine, care ești treaz.
Se auzi cum cineva trage apa la toaletă și, lipăind cu târlicii, se
întoarce în cameră.
— Nu-ți face iluzii, mormăi Mahalov. N-are nicio treabă cu tine.
El visează altă Larionovă.
 17

În septembrie și octombrie Soloviov a lucrat intens în arhive. A

terminat capitolul despre prima jumătate a anului 1920 și s-a apucat
de a doua jumătate a aceluiași an. La 1 octombrie tânărul istoric a
trecut la evenimentele din Războiul Civil petrecute în octombrie, și
asta i s-a părut că e un semn bun. Începea să intre în rezonanță cu
realitățile de atunci care făceau obiectul cercetării sale.
Luna octombrie, una dintre cele mai nenorocite luni pentru
Rusia, s-a dovedit a fi la fel de nenorocită și pentru Mișcarea Albilor
din Crimeea. Armata Albă bătea în retragere. După ce suferise
înfrângerea de la Kahovka, părăsea, nerenunțând la luptă, nordul
Tauridei și se îndrepta spre Perekop, de care erau legate unele
planuri ale generalului Larionov.
Efectivul Armatei Albe care lua parte la defensivă era apreciat de
Soloviov la circa 25 000–27 000 de oameni (în timp ce A. Dupont îl
umfla nejustificat, vorbind de 33 000–35 000) 114. Forțele soldaților
roșii numărau, în opinia istoricului, circa 130 000 de oameni (A.
Dupont vorbește de 33 000–35 000) 115. Cifrele nu luau însă în
considerare toate pierderile suferite de albi la apărarea nordului
Tauridei, lucru asupra căruia Soloviov s-a oprit cu obstinație.
Cercetătorul a subliniat că datele pot fi prezentate, cu un grad mai
mare sau mai mic de precizie, numai pentru unele părți din
efectivul armatei:

Regimentul de gardă mixt… 400 de baionete și săbii, 3 tunuri

114 A se vedea Dupont A., Enigma generalului rus, SPb, 1995, p. 237. (N.
a.)
115 Idem, p. 238. (N. a.)
 Divizia 13 infanterie 1 530 de baionete și săbii, 20 de tunuri
Divizia 34 infanterie 750 de baionete și săbii, 25 de tunuri
Divizia Kornilov 1 860 de baionete și săbii, 23 de tunuri
Divizia Drozdov 3 260 de baionete și săbii, 36 de tunuri
Divizia Markov 100 de baionete și săbii, 21 de tunuri

Faptul că soldații roșii erau de patru-cinci ori mai numeroși decât

albii se explica prin acordul de pace încheiat separat, fără știința
generalului, între soldații roșii și polonezi. Tratatul le-a dat roșiilor
libertate de acțiune. Luând forte considerabile de pe frontul de vest,
ei le-au aruncat în sud împotriva Armatei Albe. Situația albilor a
devenit critică.
Pentru Armata Albă rămânea din țara imensă doar un petic de
pământ înconjurat de mare. Îl lega de continent istmul îngust spre
care se îndreptau trupele în retragere. De cel care avea să ajungă
primul pe istm depindea soarta Armatei Albe: izolată de Crimeea,
ea nu avea nicio șansă de salvare. Dar nu numai armata era
problema, și nu în măsură atât de mare. Odată cu nimicirea trupelor
albilor, erau sortite pieirii miile de oameni care s-ar fi retras cu
aceste trupe în Crimeea. Ei n-ar fi reușit să fie evacuați.
Generalul se grăbea. Avea un mic avantaj ca timp și se temea să
nu-l piardă. N-a lăsat trupele să-și tragă sufletul după luptele de la
Kahovka, le-a deplasat prin nordul Tauridei spre sud-est. N-a stat cu
brațele încrucișate. Revăzând în gând episoadele luptelor de la
Kahovka, se bizuia încă pe forța disperării soldaților săi, pe curajul
ieșit din comun al celor condamnați să moară. Dar când a început
acest ciudat marș de abandonare a luptei, generalul a simțit pentru
prima dată apropierea sfârșitului.
Spre Perekop nu se deplasa o armată. Pe întinderea înghețată a
nordului Tauridei se deplasau coloane dezordonate de somnambuli.
Aplecat în șa, generalul se uita la fețele soldaților săi și le vedea
oboseala de moarte. Știa prea bine cum arată un chip obosit de moarte.
Îl văzuse la aceia care înghețau în troienele de zăpadă. La aceia care,
ridicându-se în picioare cât erau înalți, se duceau în bătaia
mitralierelor. Dar niciodată nu văzuse expresia asta pe fețele tuturor.
Generalul începea să înțeleagă că acum nu pierdea o luptă anume,
fie ea și foarte importantă. Cu fiecare minut care trecea îi devenea
tot mai clar că războiul era pierdut definitiv.
Armata lui nu mai putea să lupte. Cauza nu era faptul că era
prost echipată (și era într-adevăr prost echipată) și că nu avea
muniție suficientă (și era într-adevăr insuficientă). Nu constituia o
problemă nici faptul că armata era demoralizată: generalul reușise
să reînvie spiritul de luptă al soldaților și după înfrângeri mai urâte.
Cauza era faptul că armata își epuizase resursele. Chiar aceasta era
expresia folosită de general în telegrama către trimișii străini,
expediată la jumătatea drumului către Perekop. În telegrama de
răspuns, trimișii ceruseră o întâlnire de urgență. Aveau nevoie de
explicațiile generalului. Dar ce rost avea această întâlnire? Ce să le
explice?
Dând drumul frâului, generalul a scos din porthart o foaie de
hârtie și un creion. Calul a trecut la pas. După ce s-a gândit puțin,
generalul le-a scris că în ochii soldaților lui nu mai vede mânie. Nu
vede nici bucurie. Nici spaimă. Nici măcar suferință. Nu vede în ei
decât o infinită dorință de a fi lăsați în pace. Cum se face, se întreba
generalul, că un lucru își pierde dintr-odată toate calitățile? De ce
magnetul se demagnetizează? De ce sarea încetează să fie sărată?
După ce a recitit cele scrise, generalul a împăturit cu grijă foaia în
patru și a rupt-o în bucăți mici. Ele au zburat în spatele lui ca niște
fulgi mari de zăpadă.
Soldații nu se puteau încălzi. Își îndesau paie sub postavul
subțire al mantalelor, dar nu ajuta la nimic. Uneori, soldații
aprindeau bulgări de ciulini ca să-și țină măcar un minut degetele
înțepenite deasupra lor. Rafalele de vânt rostogoleau ciulinii și, în
amurgul care se lăsa peste stepă, se vedeau zburând mici sfere de
foc. Vântul arunca țepi de gheață în fețele soldaților, se strecura sub
mantale și lua puținul pe care-l mai aveau trupurile lor vlăguite.
Soldații aveau nevoie de somn. După două zile și două nopți de
luptă necontenită, unii adormeau în mers. Legănați de mersul în
cadență, ei închideau fără voie ochii și continuau să mărșăluiască
dormind. Artileriștii s-ar fi așezat pe afeturi, dar generalul le
interzisese să doarmă. Dacă adormeau, puteau să cadă de pe afeturi
și nimereau sub roți.
Generalul le-a interzis să se culce în căruțe. Îi scula din căruțe pe
răniții care se mai puteau deplasa și-i punea să meargă. Și ei
mergeau blestemându-l pe general cu tot cu ordinele lui. Se țineau
de marginile căruțelor, lăsau pe zăpadă o dâră de sânge, își târau
bandajele, dar mergeau. Și rămâneau în viață. Cei grav răniți, cei
care zăceau nemișcați, nu aveau cum să se încălzească. Strigau că
îngheață. Îi acopereau cu mantale, cu saltele și cu zdrențe, și tot nu
puteau să se încălzească. La capătul marșului cei mai mulți
degeraseră.
Încercând să îndrepte o manta care atârna dintr-o căruță,
generalul s-a lovit de ceva lung și dur. Era brațul unui soldat
înghețat. Ținea mantaua în încleștarea morții. Generalul s-a depărtat
brusc și, o vreme, s-a uitat cum se târâia mantaua după căruță.
Bucătăriile de campanie nu mai aveau provizii. Generalul a
ordonat să le fie dat răniților din puținul rămas. Dar nu rămăsese
decât o supă chioară. Supa asta nu-i putea sătura pe răniți. Zăceau
în căruțe și se uitau mereu în sus, nu simțeau nimic în afară de frig.
Frigul acela era un frig cosmic, venit de la stelele nepăsătoare, aflate
departe.
Era atât de frig, încât soldaților li se părea că nu se vor mai încălzi
niciodată. Că nu se vor mai încălzi și nu se vor mai sătura de somn.
Mulți voiau să moară, și generalul știa asta. Le-a interzis soldaților
să se gândească la moarte.
— Care dintre voi va muri, a spus generalul, se va pomeni într-o
groapă neîncălzită.
Niciun răspuns.
— Va îngheța pentru vecie, a spus generalul.
Soldații mergeau într-o tăcere totală. Se temeau că odată cu
ultimele cuvinte aveau să se ducă ultimele rămășițe de căldură. Se
auzeau doar tropotele cadențate al cailor, scârțâitul roților și pârâitul
poleiului sub roțile tunurilor. Și gemetele răniților. După o vreme (le
slăbise senzația scurgerii timpului), s-a adăugat un sunet slab de
sticlă. Generalul s-a tras într-o parte și a văzut cum pe pietrele de la
mal gheața se fărâmița. Soldații în retragere ieșeau la Sivaș. Lacul
sărat prinsese o pojghiță subțire de gheață.
Undeva departe a răsunat o explozie. Apoi, mai aproape. Din
nou, departe. Era tirul artileriei soldaților roșii. Părea că trag la
întâmplare. Trupele în retragere n-au micșorat pasul. Uneori
obuzele cădeau la câteva zeci de metri de coloane. Înălțau în mare
trombe de apă care sclipeau scurt și sumbru în lumina lunii. Din
când în când se rupeau în bucăți cu un pocnet uscat, asurzitor, și
generalul a înțeles că Sivașul înghețase pe alocuri până la fund.
Descoperirea asta l-a descumpănit rău.
— Generalul Vinter, a șoptit Larionov. A apărut mai devreme cu
o lună decât trebuia.
Pe la două noaptea au văzut focuri îndepărtate. Nu prevesteau
nimic bun, și generalul știa asta. Focurile acelea însemnau că
unitățile roșiilor reușiseră să înconjoare armata lui dinspre est și să
ajungă primele la istm. Era posibil ca Sivașul să fie înghețat în unele
locuri atât de tare, încât roșiii să-l traverseze dinspre satul
Stroganovka. Și să aștepte în drum trupele în retragere ale
generalului Larionov. Focurile însemnau moarte, dar deplasarea
soldaților lui a continuat.
Generalul nu excludea o asemenea evoluție a evenimentelor, dar
o socotea puțin probabilă. Ghicise că roșiii vor să-i ia prin
surprindere, dar contase pe Sivaș, care în mod obișnuit nu îngheța.
Socoteala nu era bună. Îi rămânea speranța că reușise să traverseze
Sivașul doar un detașament de avangardă al roșiilor.
Generalul nu și-a putut imagina că pe gheața subțire, prima din
anul acela, puteau traversa cavaleria, și cu atât mai puțin piesele de
artilerie. Nu și-a putut imagina că, în timpul retragerii albilor în
condiții dezastruoase, reușiseră să răzbească până acolo forțele cât
de cât importante ale dușmanului. Și totuși – oricâți vor fi fost –,
roșiii ajunseseră primii pe istm. Cu tot gerul năprasnic. Traversând
Sivașul abia înghețat. Armata lui arăta ca un cal istovit. O istovise el
sperând că o va salva. Pentru prima oară în viață generalul își
supunea soldații unor asemenea încercări. Pentru prima oară în
viață simțea că înfrângerea era inevitabilă.
A câta oară cerceta cu atenție chipurile soldaților, așteptând parcă
să i se sugereze o soluție. Gerul le netezise trăsăturile, fețele nu mai
exprimau nimic. Mustățile și bărbile erau pline de chiciură. În ochii
soldaților vedea numai focurile arzând în depărtare. Oare bănuiau
ce înseamnă focurile acelea? Și chiar dacă ghiceau, căldura focurilor
îi ispitea într-atât, încât era imposibil să-i oprești să se ducă într-
acolo.
Generalul n-a încercat să-i oprească. Tot moarte însemna să-i țină
pe loc. Pe câmpul gol, fără nimic care să le apere, trupele lui ar fi fost
măturate de forțele mai numeroase ale roșiilor. Singura șansă de
salvare rămânea ocuparea pozițiilor în Perekopul bine întărit. Pentru
asta era nevoie să recurgă la o acțiune imposibilă: atacul.
— La luptă, a spus generalul, și cuvintele i-au fost înghițite de
viscol.
Generalul a spus tare ca să se audă și nimeni nu l-a auzit. A
înțeles că nu avea rost să repete. A dat pinteni calului și a galopat
spre coloana din frunte.
De ce aprindeau focurile soldații roșii? De ce nu continuau să
înainteze spre Perekop? Nu puteau? Au făcut un scurt popas ca să
se încălzească? Aceasta avea să rămână una dintre enigmele
războiului. După părerea lui Soloviov, nici roșiii nu credeau că
dușmanul va ajunge în zonă atât de curând. Potrivit tuturor
calculelor făcute, generalul nu putea să apară cu armata lui mai
devreme de dimineața următoare. Probabil că roșiii nu se așteptau
ca generalul să recurgă la acțiuni imposibile, și își aprindeau liniștiți
focurile. Chiar și neliniștiți de-ar fi fost, fără focuri n-ar fi
supraviețuit într-o noapte ca aceea.
Soloviov a pus nepăsarea incredibilă a soldaților roșii pe seama
gerului: erau înghețați tun. Li se îngustaseră vasele de sânge din
creier. Așa explica istoricul faptul că nu puseseră soldați de pază. Ei
au văzut că au de-a face cu Armata Albă abia atunci când, în viforul
dezlănțuit, le-a apărut în față silueta unui călăreț.
— Cine ești? au întrebat de lângă foc.
— Ai noștri, a răspuns generalul.
S-a apropiat încet de foc, și l-au recunoscut. Nu puteai să nu-l
recunoști. Chiar și atunci, în 1920, în absența televiziunii și a
revistelor lucioase, generalul era unul dintre puținii oameni pe care
îl știau toți. Văzut de jos, părea un uriaș. O statuie.
Lângă foc nu s-a mișcat nimeni. Așa îți ții respirația când fulgeră.
Așa te prefaci că nu exiști, sperând că o să dispară. Dar generalul n-
a dispărut. Creștea cu fiecare vâlvătaie a focului, el și calul lui. Din
întuneric a ieșit comandantul roșiilor. A încremenit. Brațul s-a întins
de la sine ca să dea onorul.
— Excelența Voastră…
— Pe loc repaus, a spus generalul.
Prin spatele generalului trecea armata lui, iar el se uita la cei care
ședeau lângă focuri. Aceștia nu s-au clintit, se uitau la general. La
picioarele calului mișcându-se nervos, la crupa care îi tremura ușor.
Calul murg s-a făcut alb sub ochii lor. Alb s-a făcut și generalul: albe
îi erau mantaua, gluga, frâul din mâini. Fața era și ea albă. Niciodată
nu văzuseră un general atât de alb. Încet, parcă înaintând anevoie
prin mâl, cavaleria trecea prin fața ochilor soldaților. Trecea
pedestrimea. Trecea armamentul greu. A durat mult, dar nimeni nu
și-a dat seama cât de mult. Timpul s-a oprit. Când a trecut ultimul
infanterist, generalul a dat din cap în tăcere și a pierit în întuneric.
De Perekop s-au apropiat în zori. Generalul a ordonat să fie
dărâmate toate construcțiile rămase și să se aprindă cu ele focurile.
Din Djankoi venea pe calea ferată o garnitură cu alimente și cu
lemne. Generalul a inspectat starea fortificațiilor și a ordonat să se
întindă sârmă ghimpată în locurile unde fusese ruptă. Avea de gând
să întindă o tabără de corturi, dar a înțeles că acum era cu neputință.
A ordonat ca nimeni să nu se culce pe zăpadă. Într-o clipă au
adormit toți, în afară de cei puși în posturile de pază, aceștia
urmând să se schimbe la fiecare oră. Mai mult de atât nu mai aveau
putere să facă.
La Djankoi, pe general îl așteptau trimișii străini, pe care îi
disprețuia. Nu-și punea mari speranțe în întâlnirea cu ei. Și totuși, s-
a hotărât să meargă la întâlnire. Se gândea la evacuarea armatei. A
plecat la Djankoi, lăsându-l în locul său pe generalul Satalov.
Generalul a călătorit în vagonul blindat pe calea ferată construită
de el. A simțit că amețește din pricina căldurii din vagon și a
zgomotului făcut de roți. Se simțea ca în copilărie. Era bucuros,
simțea că e nemuritor.
— Bucurie și nemurire, a rostit generalul.
În ultimul timp starea asta îl copleșise de câteva ori, și se gândise
că probabil avea să moară în curând. Ideea asta a fost ultima care i-a
trecut prin minte înainte să adoarmă.
 L-a trezit fluieratul prelung al unei locomotive. Era un tren care
trecea pe lângă vagonul lui. Au oprit într-o gară.
— Djankoi? și-a întrebat generalul ordonanța.
— Djankoi, a răspuns ordonanța.
Într-o mână ținea o savonieră, în cealaltă un prosop.
Generalul s-a apropiat de lavoar. Deși în vagon era cald, apa era
rece, nu se știe de ce, și generalul și-a amintit cum își turnau
dimineața apă pe corp la școala de cădeți. Li se făcea pielea de
găină. Pe atunci corpul lui arăta altfel. A luat prosopul din mâna
ordonanței și și-a frecat fața până s-a înroșit. Avea cu totul altă față.
Membrii misiunilor diplomatice străine s-au adunat în mica sală
a Consiliului Municipal. Stăteau pe scaune vieneze de-o parte și de
alta a culoarului acoperit cu covor roșu. Culoarul începea de la uși și
ducea la o masă lungă de stejar. Când a apărut generalul însoțit de
escortă, toți s-au ridicat în picioare. Escorta a rămas la ușă, iar
generalul, fără să se uite la nimeni, a străbătut sala. S-a descheiat la
manta și s-a sprijinit de masă.
— Părăsim Crimeea, a spus generalul numai din buze. Vom ține
Perekopul atât cât va fi necesar pentru evacuarea totală.
Membrii misiunilor diplomatice s-au uitat cu o privire fără
expresie la general.
— Trebuie să-mi salvez armata, a continuat generalul. Am nevoie
de ajutorul dumneavoastră.
— Este de remarcat că luați deciziile fără să vă consultați cu
aliații, a spus trimisul englez.
Generalul a scos din buzunar portțigaretul și l-a deschis cu un
sunet melodios.
— M-am adresat regelui dumneavoastră întrebându-l câți oameni
primește în cazul evacuării noastre.
Văzând că generalul a scos țigara, ordonanța a întins către el un
chibrit.
 — Nici măcar nu mi-a răspuns.
Cuvintele generalului s-au amestecat cu fumul țigării.
Trimisul englez a vrut să riposteze, dar generalul a ridicat
prevăzător mâna.
— Mă adresez dumneavoastră tuturor: primiți-mi soldații.
Tovarășii nu vor lăsa pe nimeni viu. Generalul a stins țigara în
scrumiera masivă de marmură. Pe nimeni. Am onoarea.
A trecut încet pe culoarul cu covor, dar s-a oprit în ușă.
— Acum o jumătate de an, Anglia m-a împiedicat să pun câmpuri
de mine în acuatoriul Odessei. De ce?
Stătea cu capul în jos. Fără să se întoarcă.
— Nu am cunoștință de acest lucru, a spus trimisul englez.
— Eu am. Acum transporturile engleze duc de acolo cereale
cumpărate la un preț de nimic de la bolșevici. Cerealele astea sunt
îmbibate cu sângele țăranilor ruși.
Generalul s-a întors la Perekop seara târziu. Comandantul
detașamentului de recunoaștere i-a raportat că dușmanul reușise cu
o zi în urmă să desfășoare forțe considerabile în direcția
Perekopului. Generalul a dat din cap. Simțea ritmul în care înaintau
soldații roșii, iar în dimineața următoare se aștepta la un atac din
partea lor.
Generalul a dat deșteptarea cu o oră înainte să se lumineze. Când
a sunat deșteptarea, n-a ordonat soldaților să se adune. A ordonat
doar să se întețească focurile.
— Săriți peste focuri! a strigat generalul, și vocea lui a sunat ca un
ecou slab în strigătele comandanților de detașamente. Săriți peste
focuri! a strigat el încă o dată în liniștea care s-a lăsat.
Câțiva oameni au schițat o mișcare slabă, care s-a pierdut imediat
în încremenirea generală. Armata era cuprinsă de letargie.
Generalul s-a repezit la focul cel mai apropiat și a început să tragă
de cei care ședeau lângă el. Unul după altul, ei se ridicau și-l
priveau prostiți, cu ochii în lacrimi. Niciodată nu-și văzuse armata
așa. L-a cuprins frica pentru prima oară în viață.
Umbla agitat printre focuri, încercând să-și readucă armata la
viață. Îi lovea pe soldați peste față și în coșul pieptului. Le striga că o
să-i înjunghie ca pe porci.
Le-a dat câte o jumătate de pahar de votcă, dar votca a avut
asupra lor efectul unui somnifer. A ordonat să se cânte un marș, dar,
din cauza gerului, muzicanții nu-și puteau mișca degetele. Și-a
acoperit fața cu mâinile și a dispărut în cortul lui.
Când s-au apropiat de cort ceilalți generali, el a spus:
— Armata asta a murit. Și nu va mai învia niciodată.
În timp ce vorbea, s-a auzit un tunet îndepărtat. Trăgea artileria
roșiilor. Des și prost. Obuzele cădeau ba în fața fortificațiilor, ba
după ele, la distanță mare. Nu era un tir concentrat de artilerie. Dacă
generalul se temea de ceva, ăsta nu putea fi decât un obuz rătăcit.
Odată lupta declanșată, generalul s-a liniștit. Uitând parcă de
izbucnirea lui de o clipă, i-a îndrumat pe artileriști să calculeze
corect direcția loviturilor. Se orienta după unicul reper sigur:
armamentul greu al roșiilor. L-a folosit la maximum. După douăzeci
de minute, artileria roșiilor era terminată.
În liniștea care s-a lăsat, generalul a mai trecut o dată de-a lungul
fortificațiilor și s-a convins că ordinul de refacere a lor fusese
îndeplinit. Au fost smulși parii rupți și s-au pus în locul lor unii
întregi, aduși chiar atunci din Armeansk. N-au apucat să scoată
sârma ruptă, au pus alta nouă lângă ea.
— Totul e gata pentru primirea tovarășilor, a spus generalul.
Tovarășii nu s-au lăsat așteptați. A apărut în depărtare primul șir
cu soldați îndesați unul în altul din cauza viscolului, și s-a apropiat
de linia de apărare. Albii n-au tras, roșiii – nici ei. Mergeau cocârjați,
cum merge omul care nu e în stare dimineața să-și îndrepte
spinarea. Erau zorii zilei, vremea era rece în golful jilav. Poate că așa
mergeau înainte la fabrică. Cu fețele pământii, nedormite. (Și nimeni
nu trăgea cu pușca nici acum, nici înainte). Unii aveau la brâu clești
de tăiat sârma ghimpată, și asta îi făcea să semene și mai mult cu
niște meseriași. Nu erau însă meseriași.
După primul șir a apărut al doilea, după el al treilea, al
patrulea… Generalul le-a pierdut socoteala. Părea că șirurile astea se
desprindeau din orizont. Năvăleau ca lava vulcanică, fără să le pese
de nimic. Nu alegeau ținta, întocmai ca lăcustele. Era o forță oarbă,
ca un tot. Masa revoluționară în forma ei supremă de manifestare.
Se născuse într-o țară mare, undeva, în profunzimea ei, și se
înghesuia acum pe istmul îngust. Generalul știa că masa asta uriașă
face cât zece armate ale albilor și că-i va face zob până la urmă și
sârma ghimpată, și mitralierele.
Simțea, îndreptate asupra sa, privirile celor aflați în defensivă,
așteptând ordinele lui. I se părea chiar că, din cauza pericolului
morții, ostile lui se învioraseră puțin. Trăgătorii se instalaseră deja la
mitralierele Maksim. Potriveau benzile și mângâiau gura țevii. În
gesturile lor nu era încordare, ci, dimpotrivă, cumpătare, și asta îl
enerva pe general. Se uita la ceas, dar nu vedea ora. Nici nu era
important.
Mitralierele băteau la două mii de pași, iar roșiii erau deja mult
mai aproape. Mergeau dezordonat, păreau că șchiopătează când
puneau piciorul în iarba degerată. Soldații încercau să păcălească
moartea instalată dincolo de plasa de sârmă. N-o priveau în ochi, ca
să nu-i atragă atenția, cum nu te uiți în ochii nebunilor. Moartea îi
aștepta pe cei tineri, și soldaților li se părea că ea se smintise. O
vedeau și își întorceau privirea. Țeava puștilor lor era pe jumătate
lăsată. Ei nu se luptau, aveau altceva de făcut. Mergeau pur și
simplu, sărind peste movilite. Dinspre nord spre sud.
Generalul știa că șirul acela de soldați era sortit pieirii. Voia să le
dea soldaților un minut de viață în plus. Voia să-i vadă vii pentru
ultima oară. Nu se sătura să-i privească. Să le urmărească înaintarea
stângace, fiindcă mișcarea lor era un semn de viață. Chiar și pașii lor
țepeni, chiar și mișcările febrile ale mâinilor făceau diferența dintre
viață și moarte. Aveau să încremenească într-o clipă, aveau să fie
înlocuite cu pacea deplină care deosebește moartea de viață.
Totul va începe la comanda lui. După primul șir veneau alte
câteva zeci de șiruri sortite trecerii de la viață la moarte. Viteza de
trecere depindea de viteza tirului mitralierelor. Încremenite în
așteptare. Totul avea să se producă și fără ordinul lui. Cele două
armate nu mai puteau trăi una fără alta.
Generalul încerca cu înfrigurare să-și amintească de partea cui
luptă. Știa că e un truc inutil al conștiinței, că fuge de cealaltă
problemă, cea importantă, și totuși nu-și putea aminti nimic. Cei din
jur se uitau la el cu mirare, transformată repede în panică. Se uitau
la el cavaleriștii și infanteriștii. Se uitau artileriștii. Nu auzeau nimic
în afară de zgomotul făcut de vânt.
— Foc, a zis în șoaptă generalul.
Ordinul lui a fost doar un norișor de abur. Nu i-au auzit glasul. În
secunda următoare însă, mitralierele au lovit în șirurile din față ale
soldaților roșii. În ariergardă artileria începuse să lucreze. Generalului
i s-a părut ciudat că un cuvânt atât de scurt putea avea asemenea
consecințe. Doar nu auziseră ordinul. Și-l dăduseră singuri. A văzut
cu câtă dibăcie mânuiau pușcașii benzile mitralierelor. Cu câtă
concentrare aduceau servanții, preocupați ca furnicile, lăzile cu
obuze la tunuri. O salvă urma alteia. Și asta nu-l entuziasma. Nu
mai era bucuros să lupte. Știa (salvă de tun) că acum avea o altă
armată. Dar poate (salvă de tun) că el era altul. Poate că armata îi
împărtășea golul din suflet (salvă de tun). Armata încetase să existe.
Murise.
Toți cei din primul rând au căzut fiecare în felul lui. Unii dând
dintr-o mână. Alții apucându-se de burtă. Se rostogoleau pe pământ
cu urlete neomenești. Alții înțepeneau și, cuprinși de o liniște
nefirească, se prăbușeau în tăcere la pământ. În golurile formate
intrau alți oameni. Primul șir nu mai era de mult primul. Pe măsura
apropierii lui, mitralierele ocheau tot mai precis, nimicindu-l în
întregime. În locul lui a venit primul șir cu oameni vii, un straniu
triumf al vieții, s-a gândit generalul.
Câțiva s-au desprins din șir și au alergat la sârma ghimpată. Au
încercat să-și folosească cleștii, să taie măcar un fir de sârmă înainte
să moară. N-au apucat s-o facă. I-au ucis focurile trase imediat din
câteva puști. Cei care trăseseră și-au făcut semne. Au înțeles că cei
uciși erau eroi.
Chipurile mitraliorilor erau transpirate și severe. Așa trebuie că le
aveau îngerii morții, s-a gândit generalul. În orchestra asta
îngrozitoare, mitraliorii erau vioara întâi. Turnau apă în gura
mitralierelor, căuș după căuș, dar apa nu reușea să răcească metalul.
Temperatura lui se simțea chiar și prin mănuși.
Roșiii aveau mulți oameni, nu-și numărau pierderile. Generalul
nu mai văzuse niciodată ca niște comandanți să-și sacrifice cu atâta
calm soldații. Timp de multe ore, roșiii au atacat frontal. Atacul a
fost lipsit de sens din punctul de vedere al științei militare. Ce
puteau face ei? Să primească toate gloanțele? Să acopere cu
corpurile lor toată sârma? Din punctul de vedere al crudei realități,
atacul n-a avut nicio lacună. Nu i te puteai opune la nesfârșit.
Soldații știau că sunt victime. Știa și generalul care nu-și
îngăduise vreodată să jertfească atâția oameni. El înțelegea că odată
cu roșiii vine o nouă realitate, construită pe alte baze. Cum n-o
înțelegea sau o înțelegea prost, o respingea îngrozit din start. Și a
continuat să i se împotrivească.
Odată cu asfințitul de toamnă, venit devreme, atacul roșiilor a
încetat. S-a pierdut în semiîntuneric. Sunetele se destrămau ca
zgomotul apei la reflux. Fără s-o auzi, fără s-o vezi. Dezvăluind tot
ce se află în adâncul ei. În locul șirului soldaților roșii, zăceau
trupuri peste tot – cât lăsa întunericul să se vadă. Zăceau în rând,
unul câte unul. Unul peste altul. Zăceau atârnați de sârma
ghimpată. Unii mișcau. Generalul a trimis o trupă cu sanitari să-i
adune pe cei vii. A lăsat în seama soldaților roșii să-i îngroape pe
morți. Generalul se pregătea să cedeze Perekopul.
Soloviov a descris cât se poate de detaliat cum s-a pregătit
generalul pentru ultima operațiune militară condusă de el.
Operațiunea consta în asigurarea retragerii trupelor spre porturi. În
cazul dat, nu mai era vorba de pregătirea unei victorii strălucite, ci
de salvarea vieții soldaților. Era – spunea istoricul – o organizare a
înfrângerii cu pierderi cât mai mici, nu mai puțin strălucită în felul
ei decât victoriile anterioare.
Înainte de orice, generalul a dictat un ordin prin care punea la
dispoziția Armatei Albe toată flota înregistrată în porturile Crimeii.
De asemenea, stabilea cinci porturi din care urma să se facă
evacuarea. Acestea erau Sevastopol, Ialta, Eupatoria, Teodosia și
Kerci. Dar lucrul cel mai important, și care i-a zguduit pe toți, a fost
ordinul privind deplasarea infanteriei albilor spre sud.
Trebuia procedat fără întârziere – fără zgomot, fără stingerea
focurilor, cu minimum de echipament. Infanteria, cu efectivul cel
mai numeros și cel mai ușor de deplasat, urma să se îndrepte pe
ascuns spre porturi și să înceapă să se îmbarce. Rămâneau cavaleria,
servanții de mitralieră și o parte a artileriei. Aceștia acopereau
plecarea regimentelor de infanterie ale Armatei Albe. În momentul
când ultimul regiment ajungea în port, apărătorii Perekopului
urmau să părăsească pozițiile și să plece în grabă spre porturi.
Acesta era planul generalului. El l-a expus apropiaților săi și nimeni
n-a avut vreo obiecție. Nimeni nu avusese niciodată vreo obiecție.
Generalul umbla încet de-a lungul liniei de apărare privind de
aproape fețele celor ce rămăseseră atârnați în sârma ghimpată. Pe
fețele acestea se vedea încă suferința. Generalul știa că peste câteva
zile expresia asta va pieri. Va pieri orice expresie. Mai ales dacă
vremea se va încălzi.
O stranie trecere în revistă și un fel straniu de a sta în front, care
contravenea disciplinei militare. Cei inspectați stăteau cu genunchii
îndoiți, cu călcâiele întoarse, cu brațele aruncate peste sârmă.
Stăteau cum puteau, și mai mult nu se putea cere de la ei.
Generalului i se părea că oamenii aceștia nu erau încă morți de tot,
că de ei nu se atinsese încă descompunerea. Le cerceta fețele,
sperând să găsească măcar o urmă din ceea ce desparte viața de
moarte.
S-a oprit lângă un elev de școală militară, un soldat de
șaisprezece ani. Gulerul mantalei îl împiedicase să cadă pe pământ,
agățându-i-se într-un ghimpe de sârmă. Generalul i-a îndreptat
gulerul, așa cum făcea la o inspecție normală. Acum gulerul arăta
aproape firesc: stătea ridicat. Obrazul și bărbia elevului erau
sfâșiate: înainte să rămână atârnat de guler, căzuse cu fața în sârmă.
În mâna dreaptă ținea încă strâns cleștele.
Pe omul care stătea alături de elev l-a recunoscut imediat. Nu
putea să nu-l recunoască, deși se despărțiseră de zece ani. Își aminti
vocea lui firavă, tonul calm, privirea lui plină de condescendență.
Acum privirea aceea era mai degrabă mirată. Avea un singur ochi.
În locul celuilalt ochi se căsca o gaură însângerată. Generalul și-a
amintit noaptea de iarnă la Petersburg, votca la cârciumă. Senzația
de imponderabilitate, starea de bine pe care o degajau toți.
Complicitatea lor la bucuria petrecerii. Rușinea insuportabilă a celui
care își neglijează datoria. În fața lui era Lanskoi.
Stătea cu capul lipit de un par. Cu amândouă brațele peste sârmă.
Generalul le-a văzut atârnând fără viață. Ca într-un teatru de
marionete. O păpușă care vorbește cu spectatorul. Cumva aparția i
s-a părut nelalocul ei, dar exactă.
 Ce putea comunica publicului Lanskoi? Că era erou? Că,
disprețuind moartea, se aruncase în sârma ghimpată? Dar nu ăsta
era adevărul… Lanskoi se aruncase în sârma ghimpată fiindcă
disprețuia viața. Probabil că din aceeași cauză trecuse la roșii.
Generalul s-a apropiat de Lanskoi și a încercat să-i închidă ochiul.
Genele i-au trosnit cu un zgomot abia perceptibil, dar ochiul nu s-a
închis. Generalul l-a îmbrățișat. S-a lipit de obrazul înțepenit. Pe
obrazul lui Lanskoi a curs o lacrimă și a înghețat pe loc. Era lacrima
generalului.
— Să fie îngropat, a ordonat generalul.
Trupele lui au plecat aproape pe neauzite. Scârțâit de cizme,
înăbușit de rafalele de vânt. Simfonie de rămas-bun, s-a gândit
generalul. Cu singura deosebire, și-a spus, că oamenii lui nu vor
stinge focurile: numărul focurilor trebuie să rămână același cu cel
dinainte116. Pentru ca numărul mic de soldați să nu fie descoperit
prea devreme. Ăsta era în esență planul generalului.
S-a apropiat de unul dintre focuri. Căpitanul de la unitatea
medicală, Kologrivov, întreținea focul. Era unul dintre cei care
rămâneau la Perekop până la sfârșit.
— Să trăiți, Excelența Voastră, a luat Kologrivov poziția de drepți
în fața generalului.
— Pe loc repaus, căpitane.
S-a așezat în fața lui Kologrivov. A împins o bucată de lemn arsă
pe o parte mai spre mijlocul focului.
— Mă interesează cum se trece de la viață la moarte, a spus
generalul.
— E inevitabilă, Excelența Voastră.
— Asta știu. Cum se produce?

116 Vișnevski G.P., „Procedee cu efect extramuzical în creația lui J.

Haydn“, în Paza contra incendiilor, nr. 2, 1980, pp. 27-49. (N. a.)
 — Sunt două căi: naturală și nenaturală. Cea naturală…
— Cea naturală nu mai e o amenințare pentru noi acum, l-a
întrerupt generalul. Vorbește-mi de a doua. Vino încoace.
L-a luat pe Kologrivov de cot și l-a dus la sârma ghimpată.
Trecând pe lângă cortul statului-major, generalul a luat felinarul cu
gaz lampant. Un cerc larg de lumină pâcloasă înainta odată cu ei.
În partea grilajului de care s-au apropiat, atacatorii reușiseră să
doboare un stâlp. Atârna de sârmă aproape atingând pământul.
Alături de el atârnau trei cadavre. Aparțineau unor elevi de școală
militară din armata roșiilor (deja nu mai aparțineau, s-a gândit
generalul). Alte câteva cadavre zăceau pe pământ. Pe porțiunea asta
a liniei de apărare se vedea ce avea să urmeze.
Generalul a luminat unul dintre cadavrele de pe sârmă. Trupul
atârna într-un fel deprimant – cu brațele desfăcute, cu capul
aproape atingând pământul. Kologrivov a apucat umărul celui ucis
și l-a întors pe spate. Celelalte două trupuri s-au legănat cu un
scrâșnet.
— E tăiată aorta, a arătat spre cadavru Kologrivov. A curs din ea
nu doar un litru de sânge.
— Nu unul – asta ce înseamnă? a întrebat generalul. Trei? Cinci?
Zece?
— Omul are în total cinci-șase litri de sânge. Din el au curs cel
puțin doi litri și jumătate.
Generalul a îndreptat felinarul spre pământul de sub sârmă.
Pământul era roșu-purpuriu. Sângele înghețase pe măsură ce se
scursese. În cercuri concentrice. Ca o lavă. În corp era cald încă, dar
pe pământ înghețase.
— Sângele circulă prin vasele de sânge ale organismului viu, a
spus Kologrivov.
— Ce-i lipsește organismului ca să fie viu? a întrebat generalul.
— Sângele. Cam doi litri și jumătate. Să vă spun cu ocazia asta că
sângele reprezintă o treisprezecime din greutatea corpului omenesc.
— Poți să vezi cum funcționează organele în ansamblul lor, dar
din asta nu rezultă viața. Generalul mișcă în cerc felinarul. Viața ca
atare.
— Într-o sută de grame de sânge sunt șaptesprezece grame de
hemoglobină.
— Dacă îi dai elevului ăstuia doi litri și jumătate de sânge, el tot
nu învie.
— Nu învie. Kolgrivov s-a lăsat pe vine în fața unuia dintre cei
care zăceau pe jos. Omul ăsta a fost lovit cu sabia în țeastă. Puneți
lumina, Excelență… Așa e, i-a fost spintecat lobul temporal drept.
— Dumneata mi-ai explicat cauza morții lor, dar mie deocamdată
nu mi-e clar… Generalul se chinuia să-și găsească cuvintele. Poate
că toată problema e că nu mi-ai explicat cauza vieții lor.
— Nu se poate explica viața omului. Numai moartea poate fi
explicată. Kologrivov l-a mângâiat pe cel ucis pe părul ca sârma.
Sabia a intrat în lobul temporal vreo cinci centimetri. După părerea
mea, n-a avut nicio șansă. E interesant că lobul temporal drept
răspunde de libido, de simțul umorului, de memorarea
evenimentelor, a sunetelor și a imaginilor.
— Asta înseamnă că, murind, soldatul nu-și mai amintea nici
evenimentele, nici sunetele, nici imaginile?
— Nu mai avea nici simțul umorului. Și-i lipsea libidoul. Moartea
asta face parte din categoria celor nenaturale.
Undeva în depărtare, surd, parcă prin somn, a bubuit un tun.
Ecoul lui s-a rostogolit pe cer și a amuțit.
— De fapt, a spus generalul, cine știe ce e natural și ce nu e
natural?
— Menționez, apropo, că creierul omului cântărește în medie o
mie patru sute șaptezeci de grame.
— Poate că naturală e moartea care îi vine omului când e în
deplinătatea puterilor?
— În condițiile în care volumul lui este de o mie patru sute
cincizeci și șase de centimetri cubi.
— Poate că moartea în punctul culminant are logica ei?
— Și este făcut în proporție de optzeci la sută din apă. Asta ca să
știți.
— De ce se așteaptă momentul decrepitudinii, al descompunerii?
Căpitanul s-a ridicat în picioare.
— Pentru că, Excelența Voastră, de un astfel de corp nu-ți mai e
milă.
Generalul s-a uitat atent la Kologrivov. S-a apropiat de el și l-a
luat pe după umeri.
— Ei, sigur că da, moartea se lipește doar de corpul omului. Am
uitat pur și simplu ce-i mai important.
 18

Soloviov continua s-o caute pe Liza. Complicațiile neașteptate de

care se lovise la universitate nu erau o piedică pentru el, îl făceau
însă să fie mai prudent. Își dădea seama că un contact direct cu
deținătoarele numelui drag lui ascunde unele pericole. Adresându-
se altor instituții de învățământ, se folosi în primul rând de
documente: analiza lor atentă îi permise să reducă contactele
personale la minimum.
Fără să știe în care dintre orașele universitare se afla Liza,
Soloviov hotărî să-și încerce norocul la Moscova. Faptul că putea
comunica prin poștă a înclinat balanța în favoarea ei. Având în
vedere experiența deloc simplă a cercetărilor pe teren, calea aceasta i
se păru tânărului istoric cea mai puțin riscantă.
Soloviov îi scrise rectorului Universității din Moscova o scrisoare
lungă, prin care îl ruga să manifeste înțelegere față de cererea lui.
Scrisoarea o compuse într-un stil neoficial, și chiar povesti despre
prietenia lui din copilărie cu cea pe care o pierduse (vai, în mare
parte din vina lui!). Ca să fie mai convingător, Soloviov aminti și de
triunghiul de cititori format din el, Nadejda Nikiforovna și Elizaveta
(Liza, fata pe care o căuta). Nevrând să facă o impresie de om
ușuratic, nu pomeni nimic despre cele petrecute între el și Nadejda
Nikiforovna.
Soloviov își punea mari speranțe, nu știa nici el de ce, în cererea
adresată Universității din Moscova și aștepta cu nerăbdare
răspunsul. Habar nu avea cât fac scrisorile de la Petersburg la
Moscova, dar presupunea că nu foarte mult. Din cursul de literatură
rusă de la universitate își amintea că scrisorile lui Dostoievski făceau
din Germania vreo patru-cinci zile. Punea la socoteală și revoluția
tehnică, așa că se gândea că scrisoarea avea să facă vreo două zile de
la Petersburg la Moscova și tot atât pe drumul înapoi. Vreo trei-
patru zile, cam atât îi lăsa timp rectorului să-i rezolve problema.
Spre mirarea lui, răspunsul n-a venit nici după zece zile. N-a
venit nici după douăzeci de zile, nici după o lună. Soloviov avea de
gând să trimită încă o scrisoare la Moscova, dar se temea să nu pară
sâcâitor. Ca să nu piardă vremea, se hotărî s-o caute pe Liza la
celelalte instituții de învățământ din Petersburg. Soloviov încremeni
când deschise ghidul pentru admiterea la instituțiile de învățământ
superior. Numărul lor depășea orice limită rezonabilă.
Mai întâi, Soloviov se adresă Universității Pedagogice „A.I.
Herzen”, un simplu institut până nu demult. Instituția, ale cărei
posibilități se extinseseră după schimbarea titulaturii, nu numai că o
descoperi printre studenții ei pe Elizaveta Larionova, dar îi și
permise lui Soloviov să-i cunoască personal activitatea.
Când intră la decanatul Facultății de Filologie, Soloviov își auzi
bătăile inimii. Ecoul lor răsună până la plafon, unde doi muncitori
băteau în același ritm cuiele ca să fixeze un cablu. Soloviov fu rugat
să aștepte. În cazul că era nevoie de o confruntare a datelor, el știa
anii când Liza începuse și terminase școala. Erau și anii lui. Ce mai
putea să cuprindă ancheta? El își încrucișă mâinile pe piept ca să-și
înăbușe bătăile inimii. Muncitorii reduseră și ei ritmul. Întindeau un
cablu verde pe un perete roz, și fețele lor erau triste. O persoană de
la decanat aduse o mapă subțire și i-o întinse lui Soloviov.
— Ea este?
Soloviov nu avu nevoie de rezultatele anchetei: în colțul stâng al
formularului era lipită o fotografie. Era mică, dar nici nu trebuia mai
mult ca să se edifice.
— Nu.
Soloviov nu-și pierdu curajul. Se adresă tuturor institutelor, chiar
și celor unde era improbabil s-o găsească. Uneori îi dădeau
informațiile la telefon, alteori i se cerea să vină la fața locului. Nu de
puține ori i-au spus să nu-i mai bată la cap și i-au închis telefonul. În
asemenea cazuri, Soloviov se ruga insistent. De câteva ori a
cumpărat bomboane pentru funcționarele de la rectorat. Una dintre
ele l-a întrebat în glumă dacă nu poate ea s-o înlocuiască pe Liza.
Soloviov avea impresia că lista instituțiilor de învățământ nu se va
sfârși niciodată.
După alte două săptămâni, au găsit o Elizaveta Larionova,
studentă la Institutul de Cultură Fizică „P.F. Lesgaft”. Auzind de
numele ei la telefon, Soloviov luă un taxi și se duse la institut. N-a
avut timp să se gândească ce legătură avea Liza cu sportul.
La rectorat l-a întâmpinat o femeie în vârstă, lată în umeri, se
vedea că e o fostă sportivă. Măsurându-l pe Soloviov cu privirea, îl
întrebă de înălțime.
— Un metru șaptezeci și nouă, răspunse Soloviov.
De când o căuta pe Liza, nu-l mai mira nimic.
— Înălțimea Elizavetei noastre e de doi metri și patru centimetri,
zise femeia. După o clipă de tăcere adăugă: Deci nu sunteți sportiv?
După expresia feței, Soloviov înțelese că nu glumea.
— Sunt istoric. Doi metri și patru centimetri – asta era înălțimea
lui Petru I. Elizaveta are un viitor măreț.
— E o fată bună. Face parte din selecționata orașului la baschet.
Și îndreptă lampa de pe masă. Fața îi era la fel de serioasă ca
înainte.
Abia la sfârșitul lui octombrie sosi avizul pentru scrisoarea
recomandată de la Moscova. Întorcându-se de la bibliotecă, Soloviov
o descoperi în cutia poștală. Era invitat la poștă cu cartea de
identitate ca să primească scrisoarea. În timp ce închidea cutia,
Soloviov se gândi că o astfel de formalitate exclude posibilitatea
unui răspuns negativ, era totuși vorba de o scrisoare recomandată.
Se înființă la poștă cu zece minute înainte de deschidere. Inima
destinatarului bătea să-i iasă din piept. După ce semnă de primire,
rupse plicul chiar la ghișeu și începu să citească. Era semnată de
prorectorul pentru probleme administrative (numele era al unei
femei) și-i făcea cunoscut că, într-adevăr, Larionova Elizaveta
Filipovna studia la Universitatea de Stat din Moscova. Urma
informația – aici tonul scrisorii devenea mai puțin oficial – că
aceasta nu era Elizaveta pe care o căuta istoricul din Petersburg.
Elizaveta din Moscova avea treizeci și nouă de ani și era înscrisă la
cea de-a doua facultate. În încheierea scrisorii, femeia-prorector îi
ura lui Soloviov succes în căutările sale și își exprima speranța că
avea s-o găsească negreșit pe Elizaveta lui. Judecând după data
poștei, urarea fusese făcută exact cu o lună în urmă.
Soloviov avea de gând să iasă din clădire, dar se întoarse și ceru
să-l vadă pe dirigintele poștei. Când acesta apăru, Soloviov îi arătă
în tăcere ștampila cu data expedierii. Din buzunarul halatului de
lucru, dirigintele își scoase ochelarii și studie cu atenție ștampila.
— O lună, spuse dirigintele. Se întâmplă și mai rău. Se-ntâmplă
chiar să nu ajungă.
Soloviov se uită peste capul dirigintelui și simți ura clocotind în
el. Ura și disperarea. Acul ceasului din perete le învârtea în cerc.
— Scrisorile lui Dostoievski făceau din Germania cinci zile, își
informă Soloviov interlocutorul.
— Dostoievski era un geniu, replică dirigintele.
După câteva zile, Soloviov recurse la o altă variantă posibilă. Se
adresă succint Lizei prin mica publicitate din rubricile ziarelor din
Petersburg și din Moscova, rugând-o să-i telefoneze (dându-și
numărul de telefon). În zilele care urmară publicării au fost destul
de multe telefoane. Au sunat patru Lize, dintre care două Larionove.
A sunat Taisia Larionova, care a spus că este gata, dacă e cazul, să
răspundă la numele de Liza. A sunat o femeie care nu și-a spus
numele. Ea i-a propus să cumpere cu reducere o doză de Herbalife.
Cam după o săptămână, telefoanele au încetat.
Tot entuziasmul cu care sperase s-o găsească pe Liza și toată
obida acumulată în timpul căutărilor inutile Soloviov le folosi
pentru cercetarea vieții generalului, în vederea susținerii disertației.
Nu mai lucrase niciodată cu atâta pasiune. Găsea document după
document, dar asta nu-l apropia de Liza cu niciun pas.
Surprinzându-și gândul, Soloviov își dădu seama că, în
subconștient, încă spera s-o găsească. De ce?
Într-una din zile se ciocni pe culoarul institutului cu
Temriukovici.
— Dumneata te ocupi, pare-mi-se, de generalul Larionov? întrebă
Temriukovici.
— Da, confirmă Soloviov.
Și făcu câțiva pași în direcția lui Temriukovici.
— Am citit cândva un text din folclor, spuse Temriukovici. Și mi-a
venit în minte o idee ciudată: n-o avea vreo legătură cu generalul?
Temriukovici tăcu. Soloviov nu putea nici să confirme ideea
academicianului, nici s-o infirme. Putea doar să dea din cap cu
respect. Temriukovici veni chiar lângă el, și Soloviov simți că-i
miroase gura.
— Ce atitudine ai fată de ideile ciudate? întrebă Temriukovici.
— Bună… Soloviov se îndepărtă puțin. Vă amintiți unde ați
întâlnit textul?
— Unde l-am întâlnit? izbucni pe neașteptate în râs Temriukovici.
Dacă îmi amintesc? Păi sigur că-mi amintesc: „Culegere completă a
folclorului rus. Înregistrări 1982”. Partea a doua a volumului.
Probabil pagina 95 și următoarele.
Fața lui Temriukovici deveni tristă. Se întoarse încet și se
îndepărtă pe culoar.
— Poate că indicația mea îi va fi de ajutor tânărului, auzi
Soloviov.
 În ciuda supoziției academicianului, tânărul se îndoia de
utilitatea informațiilor primite. Dar, aflându-se la biblioteca publică,
își aminti de ele și se hotărî să se uite prin „Culegerea completă a
folclorului rus”. Nu mică i-a fost mirarea când, în partea a doua a
volumului, cu înregistrările din 1982, descoperi într-adevăr textul
pomenit de Temriukovici. Conform cu cele indicate de academician,
textul începea la pagina 95 și se termina la pagina 104. Fusese
înregistrat și transcris de participanții la o expediție folclorică de la
un bărbat cu numele de Timotei Jjenka, 89 ani, locuitor al satului
Berezovaia Gat din raionul Novgorod-nord al regiunii Cernigovsk.
Timotei Jjenka povestise evenimentele dintr-un război de demult.
În notele la text se vorbea despre imposibilitatea (așa se întâmplă cu
datele din folclor) de a lămuri despre ce război era vorba. Editorii
înclinau să privească timpul acțiunii ca fiind unul folosit în epopei,
deși remarcau totodată cinstit că o asemenea concluzie întâmpină
un anumit impediment.
Se avea în vedere faptul că era pomenită o cale ferată, ceea ce, de
regulă, lipsea din textele asemănătoare cu acela. Mai mult decât
atât, povestirea începea cu indicarea, neobișnuită în cazul
folclorului, a unei gări – Gnadenfeld –, unde se desfășuraseră
evenimentele descrise. Numele gării l-a făcut pe Soloviov să apuce
cu amândouă mâinile coperta cu motive în relief a „Culegerii
complete a folclorului rus”.
Timotei Jjenka descria, folosind expresii dialectale ciudate, o
noapte de vară în care la gara pomenită se opriseră aproape în
același timp două trenuri blindate. Din cele două trenuri blindate –
asta chiar că mirosea a folclor – ieșiseră doi generali. Fiecare credea
că gara se afla în mâinile trupelor sale și se plimba dus pe gânduri
(„aveau la ce să se gândească”, explica Timotei Jjenka) de-a lungul
trenului său blindat. Dintr-odată, la lumina felinarului din gară, un
general („care era al nostru”, potrivit relatării seci a lui Timotei) l-a
recunoscut pe celălalt. Fără să iasă din întuneric, i-a făcut semn
ordonanței care-l însoțea și, pe sub un vagon, s-au strecurat spre cel
de-al doilea tren blindat.
Între timp, al doilea general, după ce a stins țigara cu vârful
cizmei, s-a urcat în vagonul lui. Stând pe platforma vagonului, i-a
dat voie soldatului de pază să se ducă să se culce. N-a fost nevoie să-
i ceară de două ori, că acela a și dispărut în vagonul vecin. Cel păzit
a intrat la el în vagon. După un minut i-a bătut cineva la ușă.
— Ei, ce mai e?!
A dat brusc ușa de perete și a fost împins înăuntrul vagonului.
— Ca să vezi că ne-am întâlnit totuși, a zis cel care a intrat.
A dus țeava revolverului la fruntea stăpânului vagonului și i-a
poruncit ordonanței să-i ia arma.
— Nu mi-e frică de dumneata, a zis cel dezarmat.
— Stai jos.
Cel abia intrat a făcut semn cu capul spre scaunul care stătea
lângă o măsuță rotundă. Pe măsuță, sub o călimară-care-nu-se-
varsă, erau câteva foi de hârtie. Toc nu era, nu se știe de ce. Stăpânul
vagonului s-a așezat lăsându-se cu stângăcie („ședea rău”, a zis
Timotei) pe spătarul scaunului. Cum stătea pe marginea lui, a puse
mâinile pe foi.
— N-ai să îndrăznești să tragi.
— De ce?
— Pentru că la auzul împușcăturii o să alerge paza mea.
Fruntea i s-a acoperit cu broboane de sudoare.
— Nu cred. Cel care intrase a scos din buzunarul de la piept
ceasul și i-a deschis capacul cu un zgomot abia auzit. Foarte curând
o să treacă prin gară un tren cu răniții noștri. E un tren foarte lung…
— Tare te-aș scuipa.
— Nimeni n-o să audă.
După un păcănit, ceasul se afla din nou în buzunar. Sub picioare
se simțea un tremur ușor.
— Simți? Cu ăsta merg răniții noștri. Sunt acolo, bineînțeles, și
mulți morți.
Zgomotul creștea. Ochii celui care ședea la masă au încremenit pe
călimară. Trenul sanitar a ajuns în stație, înecând-o în huruitul lui.
Intrând în rezonanță cu trenul, călimara aluneca încet pe masă. A
început să tremure. S-a învârtit în jurul ei și a pornit direct spre
margine. Când era cât pe ce să cadă, cel care ședea la masă a luat-o
și a dat cu ea de perete cu toată puterea.
— De ce mă-ta nu tragi?!!
Cioburile s-au împrăștiat în toate părțile. Călimara a căzut pe jos
în mii de fărâme de sticlă, acoperind zgomotul acela de nesuportat.
Dincolo de fereastră, se auzea huruitul trenului sanitar. Generalul a
răspuns foarte calm:
— Fiindcă moartea nu poate să te învețe nimic.
A lăsat ordonanța să treacă înainte și a ieșit în urma ei. A închis
ușa după el fără zgomot.
Odată ajuns în stradă, Soloviov se simți copleșit de noutățile
aflate. Îi era frică să nu dea afară tot ce înghițise. I se părea că e prea
fragil, că nu poate suporta adevărul celor relatate și că, asemeni
călimării, se poate sparge în bucăți.
Notat ca povestire din folclor, textul ca atare putea fi socotit ca
aparținând folclorului: totul depindea de așteptările pe care le aveai.
Narațiunea folosea o limbă populară adecvată. Repetarea multiplă îi
dădea ritm. La drept vorbind, ce se mai putea înregistra, în afară de
folclor, în satul Berezovaia Gat?
Așa gândeau cei care redactaseră textul. În comentariul la ediție,
ei îndemnau cititorul să nu fie deranjat de unele detalii, existente în
narațiune, care țineau de timpurile noi. Cercetătorii afirmau că
subiectul este cât se poate de vechi. Ca să-și precizeze ideea, au
recurs la povestea uciderii de către judecătorul israelit Aon a regelui
moabit Eglon.117
Deși povestirea lui Jjenka se încheia fără curgere de sânge, autorii
comentariului atrăgeau atenția asupra asemănării ei cu povestea
biblică și dădeau ca exemplu rangul înalt al personajelor, felul cum
s-a pătruns în locuință și neimplicarea pazei. Ar fi o naivitate să se
creadă, arătau autorii comentariului, că un text atât de vechi n-a
suferit, când a fost redat cu cuvintele altuia, niciun fel de modificări.
Raționamentul era just. El putea satisface, după cum s-ar părea,
cei mai exigenți cercetători, fără a mai vorbi de numeroșii specialiști
în domeniul deconstrucției textului. Pe Soloviov nu l-a satisfăcut.
Istoricul știa ce nu știau folcloriștii care scriseseră comentariul: în
anul 1920, Timotei Jjenka era ordonanța generalului Larionov.
Soloviov se duse acasă pe jos. Își tot frământa mintea întrebându-
se dacă textul putea fi considerat un document istoric. Strict
vorbind, era un text istoric? Astfel pusă problema, însemna că
folclorul intră în domeniul ficțiunii. Soloviov se opri în Piața
Palatului, urmându-și firul gândurilor. Se întrebă în ce măsură
istoria este ficțiune. În cea mai importantă piață a imperiului, o
astfel de întrebare părea absolut firească.
Vântul era cald pentru începutul lui noiembrie. Cald și umed,
cum e de obicei la Piter. Cu capul plecat, îngerul se uita la o pavelă
strălucitoare. Soloviov se uită la înger. În razele reflectoarelor
îndreptate spre coloană tremura o pâclă argintie. Faptul că Timotei
Jjenka, prudent, nu dădea numele personajelor nu făcea din
povestea lui o poveste fictivă. Poate că Timotei nu era deloc un
personaj atât de simplu. Cine să facă publice în Rusia sovietică
memoriile unei ordonanțe de ofițer? (Ordonanța își scria memoriile?
Scria el, în general?) Se pare că Timotei Jjenka găsise un procedeu
ingenios de a povesti urmașilor cele văzute de el. Era sigur că viața

117 Canea Judecătorilor, 3: 16-30. (N. a.)

generalului avea să fie cândva studiată. Soloviov își deschise
umbrela râzând de ce putea să-i treacă prin minte. Sapienți sat118.
Cam așa s-o fi gândit și Timotei.
Când Soloviov se apropie de casă, ploaia se înteți. Curgeau
șiroaie lungi și reci, răpăiau în tabla cornișelor și țâșneau vuind din
burlanele cu anunțuri lipite pe ele. Umbrela îl ferea cât de cât, dar
nu-l apăra de vântul îmbibat cu apă. Vântul se năpusti asupra lui,
rafalele îl șfichiuiră plesnindu-l ca niște cârpe ude, îi răsuciră brațul
cu umbrela, spițele se îndoiră și se întoarseră pe dos atacând partea
ei uscată. La colțul splaiului Jdanovski cu prospectul Bolșoi,
umbrela fu cât pe ce să zboare, și Soloviov se văzu nevoit s-o
închidă. Simțea șiroaiele reci sub cămașă și auzea prin zgomotul
ploii torențiale clefăitul respingător din pantofi. Nu-i rămânea decât
s-o ia la fugă.
Ajuns acasă, se dezbrăcă și se băgă sub duș. Ce diferență! Apa
curgea în șiroaie fierbinți și prietenoase, îmbrățișările erau delicate
și duioase. Semănau cu mângâierile Lizei. Soloviov îi simți acut
lipsa: ea nu știa ce aflase în ziua aceea, iar pentru el era atât de
important să povestească cuiva ce descoperire făcuse.
Ieși din baie, aruncă halatul și formă numărul profesorului
Nikolski. La celălalt capăt al firului nu răspunse nimeni. Soloviov
mai formă numărul o dată și așteptă mai mult timp. Auzea aparatul
vechi țârâind pe coridorul din casa profesorului, își închipui că nu
reușise să ajungă la prima sonerie și că se grăbește auzind-o pe a
doua. Așa se întâmplă cu bătrânii. Te roagă să suni cât mai lung.
Profesorul se strecoară pe coridorul ticsit de vechituri. Își pierde în
mers papucii. Își ține ochelarii care îi alunecă pe nas. (Soloviov
simte o ușoară neliniște, dar nu închide). Mâneca i se agață de clanța
ușii. Se agață de cuiul care iese din raftul cu cărți. Se împiedică de

118 Pentru cel deștept e de-ajuns (lat.). (N. a.)

teancul de ziare de pe jos. Teancul se împrăștie formând un evantai
care nu răcorește pe nimeni.
Profesorul nu răspunse până la urmă. Soloviov vru să mai sune
pe cineva, dar nu mai avea pe cine. Înțelese asta când țârâiturile
lungi, obosite parcă, lăsară locul unora scurte. Nu voia să închidă, și
continuă să asculte țârâielile scurte. Ca niște semnale de pe Marte.
Pentru casa de pe Jdanovskaia 11 o astfel de legătură era un lucru
cât se poate firesc. Contactul cu planeta Pământ era întrerupt în
seara aceea.
Soloviov nu-l găsise pe Nikolski și era neliniștit. De dimineață
plecă la universitate și află că profesorul e în spital. O întrebă pe
doamna de la decanat ce se întâmplase și ea îi răspunse fără tragere
de inimă. Nu obișnuia să dea astfel de informații.
— Ceva cu plămânii… E în investigații.
Spitalul în care era investigat Nikolski se afla în nordul orașului.
Pe drum, Soloviov cumpără portocale. Se mai gândi puțin și
cumpără în plus un pachet cu biscuiți nemțești. Își imagină că
produsele astea nu puteau dăuna plămânilor profesorului.
Soloviov găsi ușor secția de pneumologie. Nu se simțea mirosul
puturos din spitalele rusești. Poate că bolile de plămâni n-au miros.
În capătul coridorului ședea sora medicală de serviciu și nota ceva
într-un registru scriind încet literă cu literă. Soloviov întrebă în ce
salon se află profesorul. Sora răspunse fără să ridice capul. Lângă
registru ședea tricoul la care lucra. După aerul ei gânditor, era
limpede că tocmai făcea o pauză de tricotat.
— Ce are profesorul Nikolski? întrebă Soloviov.
Pixul ei se mișca liniștit, ca mișcările netulburate de nimic ale
andrelelor.
— Nimic de bine.
Profesorul Nikolski stătea într-o rezervă. Când Soloviov bătu la
ușă, nu răspunse nimeni. Apăsă pe clanță și întredeschise cu grijă
ușa. Nikolski era culcat pe jumătate, o poziție neobișnuită despre
care povestise chiar el la cursul despre epoca lui Petru cel Mare. Se
credea pe atunci că e bine să dormi culcat pe jumătate, pentru ca
sângele să nu ajungă la cap. Avea ochii închiși.
Soloviov se uită țintă la profesor, reușind să-l facă atent mai bine
decât dacă ar fi ciocănit la ușă. Profesorul deschise ochii. Poate că
nici nu dormea. Mai degrabă auzise și un ciocănit (Soloviov văzu
asta după cât era de liniștit). Soloviov îl salută din prag.
— Intră, drăguțule.
Cu un gest abia perceptibil profesorul arătă spre scaunul de lângă
pat. Făcu gestul cu blândețea lui obișnuită, doar că acum i se
adăugase ceva. Ceea ce Soloviov luase la început drept liniște era cu
siguranță altceva, pentru care cuvintele obișnuite nu se potriveau.
— Uitați, am aici… Am adus.
Soloviov scoase din geantă portocalele. Venise pregătit să-l
întrebe pe profesor de sănătate, dar acum nu mai putea s-o facă. Își
aduse aminte de biscuiți și-i scoase.
— Și uitați…
Descurajat de bâlbâială lui expresivă, Soloviov îi întinse
profesorului pachetele.
— Mulțumesc.
Profesorul le puse pe pătură și ele începură să se miște odată cu
pătura, în ritmul respirației lui. Respira – așa cel puțin i se păru lui
Soloviov – repede, cu întreruperi. Pijamaua umflată lăsa să i se vadă
pielea gălbejită, fără fir de păr. Pe piept strălucea o cruciuliță de
aluminiu. Soloviov se gândi că nu-l văzuse niciodată dezbrăcat. Nu
și-l amintea pe profesor fără cravată. Nikolski îi luă mâna.
— Cum stai cu disertația?
— E aproape gata.
— Bravo. Să mi-o aduci, bine?
Disertația era la Soloviov în geantă. El încuviință din cap.
 — Cum vă simțiți?
— Așa și-așa… Și totuși – mai bine decât generalul dumitale.
Profesorul încercă să se ridice puțin, și portocalele se rostogoliră
spre marginea patului. Ai reușit să găsești finalul memoriilor?
— Deocamdată nu. Dar am găsit altceva.
Și Soloviov îi povesti despre descoperirea sa din ajun. Nikolski îl
ascultă fără să-l întrerupă.
— Adevărul e mai ciudat decât fabulația…
În rezervă intră o asistentă și-i întinse profesorului un căpăcel de
plastic cu câteva tablete. Acesta își aruncă în gură cu o mișcare
obișnuită, chiar voinicească, toate tabletele odată și le înghiți cu apă.
Asistenta nu arăta impresionată.
— Știți, Soloviov așteptă puțin până când se închise ușa în urma
asistentei, am un sentiment ciudat tocmai acum, când aproape totul
e gata. Poate o insatisfacție. Mi-e greu să exprim ce simt…
— Insatisfacția e un sentiment obișnuit. Mai ales când termini
lucrul.
Nikolski spuse asta moale, și Soloviov se gândi că printre
tabletele înghițite era și un somnifer.
— Nu despre asta e vorba. Insatisfacție… în legătură cu viața
generalului. Poate cu viața în general. Bun, astea sunt subiecte
care…
— Nu, continuă.
Mâinile profesorului se strânseră într-un ghem pe pătură.
— Bun, închipuiți-vă: există generalul. Un om deștept. Un erou. O
legendă vie. Pe urmă – se-ntâmplă ceva cu soarta lui, ca un
scurtcircuit. După o lumină puternică – întuneric. O pensie sovietică
de nimic. Closet la comun. Chiar că e stupid.
— De ce?
Soloviov ridică din umeri.
— Mă gândesc că poate era mai bine pentru el să fie împușcat,
ciudat nu?
Intră din nou asistenta – de data asta cu o seringă pe o tavă.
— Întoarceți-vă.
Profesorul se întoarse încet pe o parte și își lăsă în jos pantalonul
de pijama. Soloviov se duse la fereastră. În asfințitul de noiembrie
strada aproape că nu se vedea. În geamul prost spălat se oglindeau
asistenta și profesorul. Profesorul nu avea însă cum să știe.
— Nu stați încordat. V-am spus, lăsați fesa moale.
Pe Nikolski îl apucă tușea. Pe tavă zornăi un obiect de sticlă.
Asistenta ieși. Profesorul își șterse lacrimile provocate de tuse.
— Aș zice că și eu trebuia să mor mai devreme, în vreun loc mai
plăcut. Nu să dau ortul popii aici…
Soloviov vru să protesteze, dar profesorul îl amenință cu degetul
arătător.
— Dar uite că nu zic. Și nu fiindcă îmi place ce se petrece. Sensul
vieții nu e atingerea unei culmi, ci e chiar viața în întregul ei.
Profesorul se sprijini cu palmele de saltea și se întoarse șezând în
capul oaselor. Despre ce scrie cel mai mult generalul dumitale?
— Nu știu. Despre copilărie, cu siguranță.
— Ei, vezi. Asta-i departe de toate victoriile lui, pentru el e lucrul
cel mai important. După aceea a măsurat totul cu întâmplările din
copilărie… Nikolski ridică ochii la Soloviov. Ți se pare ceva nefiresc?
Soloviov se apropie brusc de fereastră și se așeză pe pervaz.
— Nu, fi-r-ar al dracului… Iertați-mă. Am înțeles acum de ce
seamănă cele două descrieri… Amintirile din copilărie ale
generalului și raportul lui Jloba despre intrarea soldaților roșii în
Ialta – închipuiți-vă că au coincis până la lucrurile cele mai mărunte!
Am auzit asta în vară, la conferință… Trebuie să verific tot, dar
înțeleg…
Nikolski ședea cu capul aplecat pe umăr. Lui Soloviov i se păru
că profesorul nu mai e atent. Nikolski ridică capul, și impresia
dispăru.
— Adineaori mă gândeam la punctul culminant din viața
generalului. Păi da, e ce-ai găsit ieri. (Profesorul începu să
mormăie). Rezultă că a trăit mai bine de o jumătate de secol după
aceea. După aceea sau drept urmare? Bună întrebare. Probabil, și
una, și alta…
În ușa întredeschisă Soloviov o văzu pe asistentă. Se uita la el cu
o mină severă și clătina din cap. Soloviov îi răspunse prin semne că
se va retrage. Se întoarse spre profesor ca să-și ia rămas-bun, dar
acesta dormea. Visa articolul pe care începuse să-l scrie înainte să
ajungă la spital119. Articolul analiza amănunțit progresul ca
fenomen, dar nu lua în seamă caracteristicile lui în istorie. Perioade
de avânt existau la toate popoarele, dar dezvoltarea lor se făcuse de
regulă: a) pe seama altor popoare și b) pentru un interval de timp
foarte limitat. Interacțiunea suișurilor și coborâșurilor a fost suma
unor vectori care s-au înghițit unul pe altul și a constituit esența
istoriei universale. Care n-a avut un vector comun. Aceasta fiind
situația, rămâne neclar în ce constă progresul în istorie tratat azi ca o
axiomă. Nu oare în știința – se întreba retoric în vis profesorul – de a
distruge cu fiecare secol un număr tot mai mare de oameni? Nu
considera necesar să răspundă la întrebare, dar chiar și în somn nu
uita să facă trimitere la studiile cu o problematică înrudită 120.
Aceasta fiind situația, profesorul Nikolski refuza să evalueze
evenimentele din istoria universală după gradul lor de progres.
Pentru evaluarea lor, el admitea un singur criteriu: criteriul moral.

119 A se vedea Nikolski N.M., „Despre o înțelegere creștină a

istoriei“, în Nikolski N.M., Articole neterminate, SPb, 2007, pp. 3-29.
(N. a.)
120 A se vedea Berdiaev N.A., Sensul istoriei, Paris, 1969; Karsavin
L.P., Filozofia istoriei, SPb, 1993. (N. a.)
Declarând că noțiunea de progres este o ficțiune, profesorul adormit
remarca faptul că viața unui popor seamănă foarte mult ca structură
cu viața unui om și că ea sfârșește, fără să fie un progres, în același
fel: cu moartea. Argumentul acesta i-a îngăduit să analizeze
problema raportului dintre istorie și personalitate. Refuza să trateze
rolul personalității în istorie conform concepției tradiționale,
preferând să analizeze modalitățile în care istoria permite
personalității să-și joace rolul. În modul cum gândea problema,
istoria, în comparație cu personalitatea, reprezenta ceva secundar,
într-un anumit sens – auxiliar. El vedea istoria ca pe o ramă – uneori
sărăcăcioasă, alteori luxoasă – în care o personalitate și-a pus
portretul. Cercetătorul nu vedea altă menire a istoriei. Încercând să
pipăie rama, degetele îi alunecară abia perceptibil pe cutele păturii.
Trebuia să treacă la următorul punct al articolului, și profesorul visă
că n-o să-l termine de scris niciodată.
 19

În zori se auzi un fluierat liniștit. Soloviov întredeschise ochii. Îi

întredeschise cât se poate de puțin – ca să nu-i scape visul. Poate că
auzise fluieratul în somn. Îi plăcuse. Visul începu să se destrame,
dar mai rămase o clipă agățat de genele lui. Soloviov nu reuși să
pună cap la cap ce visase, nu reuși nici măcar să-și aducă aminte cu
aproximație ce se întâmpla în vis, dar continuă să simtă ce simțise în
timpul somnului. Atâta îi rămăsese din vis, și își dădu seama că e
treaz. Deși era foarte devreme, în odaie nu era întuneric. Soloviov
recunoscu lumina primei zăpezi. Mirosul de zăpadă proaspăt
căzută pătrundea prin oberlihtul deschis de la bucătărie.
Fluieratul se auzea aievea. Un fluierat liniștit, precaut, ca o
chemare a cuiva mai degrabă. Soloviov se ridică în coate și se uită
de jur-împrejur. În odaie nu era nimic care să-i atragă atenția.
Soloviov se culcă iar, și fluieratul reîncepu. Soloviov își vârî
picioarele în papuci și se duse la bucătărie. Se opri în ușă. Pe
dulapul de vase ședea un pițigoi. Era clar că-i urmărea mișcările,
dar stătea într-o parte față de Soloviov, nu se știe de ce. I se vedea
numai un ochi, parcă voia să-l impresioneze, lucru neobișnuit
pentru o pasăre. Pițigoiul intrase prin oberlihtul care stătea deschis
noaptea. De ce nu zbura prin oberliht? Nu-l găsea? Nu voia?
Soloviov se gândi o clipă că puteau locui împreună. Făcu un pas
către pasăre, dar ea țâșni zburând pe lustră. În liniștea bucătăriei,
zgomotul aripilor se auzi neașteptat de tare. Îi veni în minte că „a
țâșni” este cuvânt onomatopeic. Chiar așa se auziseră bătăile din
aripi.
Soloviov ridică din umeri și se apropie de oberliht. Odată cu
aerul înghețat intră și un răpăit de tobe. La început nu auzi decât
ritmul lor, aproape lipsit de intonație, abia dacă putea să-l
deslușească. Ritmul venea dinspre pasajul Ofițerskaia. Acolo se afla
Academia Militară pentru Domeniul Cosmosului, amplasată în
clădirile fostului Corp de cădeți nr. 2.
Soloviov își sprijini fruntea de geam, tot minunându-se că locuia
în zona asta ciudată. Se uită cât de neverosimil de încet înainta
coloana cursanților spre poarta casei lui. Probabil că voiau să salute
locul unde se afla casa inginerului Los 121. De vreme ce intraseră la
Academia Militară pentru Domeniul Cosmosului, doreau cu
ardoare, pesemne, să ajungă pe Marte.
Deși se vedea că nu zoresc pașii (spectacol grandios al unei mase
de oameni în mișcare), coloana din frunte reușise să străbată o
distanță apreciabilă. Prin viscolul care ascundea totul Soloviov
desluși câțiva toboșari în fruntea coloanei. În fața toboșarilor mergea
un om cu steagul. Își ridica picioarele până la brâu și, la fiecare pas
întipărit în zăpadă, ciucurele din vârful steagului părea că vrea să-și
ia zborul. Probabil că voia și el să ajungă pe Marte.
În spatele lui Soloviov se auzi din nou fluieratul. Pițigoiul ședea
pe dulap. De data asta nu se mai uita la el dintr-o parte, ci stătea
întors cu fața spre el, arătându-și pieptul viu colorat în galben.
Soloviov se ridică pe vârfuri și deschise mai mult oberlihtul. Cum
nu știa ce să facă, îi zise păsării cu voce tare:
— Zboară, dacă nu vrei să rămâi.
Se depărtă demonstrativ de fereastră și arătă cu mâna spre
oberliht. Și intonația, și gestul i se părură cât se poate de false.
Pițigoiul preferă să nu se miște (nici Soloviov n-ar fi zburat în locul
lui). Când Soloviov încercă să se apropie de dulap din sensul opus,

121 Mstislav Sergheevici Los inginer din Petersburg, erou al

romanului Aelita de Aleksei Nikolaevici Tolstoi, având ca subiect
călătoria unor pământeni pe Marte. (N. tr.)
pițigoiul zbură la fereastră și se lovi de geam de câteva ori cu un
zgomot surd. Căzu pe podea, zbură și se lovi din nou de geam.
Soloviov alergă la fereastră, și pasărea, după ce se roti jumătate de
cerc, zbură din bucătărie în cameră.
Soloviov îl urmă în cameră cu pas încet. Pasărea stătea pe etajera
cu cărți și era gata de o nouă întâlnire cu geamul. Se uita fix ca un
kamikaze. Soloviov se opri în prag (sprijinindu-se de tocul ușii). Îi
părea rău de pasăre. Îi părea rău de geamul care s-ar putea să nu
reziste. Adevărul e că nu suporta zgomotul izbiturii. Ca un vuiet
prelung. Era zgomotul făcut de o ființă care se izbește de un obiect
fără viață.
— Ia ascultă, pasăre…
Crezu că ăsta era tonul potrivit cu care te adresezi cuiva care stă
pe cornișă. Care a ratat explozia. Era un ton nefiresc de calm. Tonul
pentru situații dificile.
— …fereastra e lipită pentru iarnă. O deschid ca să poți zbura…
Pasărea asculta. Soloviov se mișcă încet de-a lungul peretelui
opus. Ajunse la fereastră, desfăcu în forță cremona și trase de mâner.
Cerceveaua se supuse cu un pârâit surd. Fâșia izolatoare dezlipită
începu să fluture în vânt. Soloviov își ținu respirația și se furișă
dezlipită înapoi spre ușă. Când începu să respire, îi ieșiră aburi din
gură. Pițigoiul urmărea mirat cum se topeau fulgii pe parchet.
Prima coloană de cursanți reușise să treacă pe sub arcada porții și
acum tropăia pe lângă fereastra deschisă.
— Zbori?
Pasărea șovăi puțin și zbură pe pervaz. Soloviov făcu câțiva pași
precauți spre fereastră. Pasărea nu știa să meargă. Țopăi pe pervaz și
se îndreptă spre fereastra deschisă, înțepenind pe cadrul ferestrei ca
în rama unui tablou. Încremeni ca un crochiu galben. În spatele
păsării se mișcau stâlpii de iluminat în vârtejul curenților de aer,
lângă ei se înălțau coloanele stadionului care imitau prost
construcțiile clasice. Jos, chiar prin dreptul ferestrei, se scurgeau pe
pod ca un jeleu coloanele cursanților. Mărșăluiau ignorând legea
vibrațiilor. Pasărea își întoarse mirată capul. Zbură fără să mai
aștepte ca podul să se prăbușească.
Când Soloviov ajunse la institut, îi comunicară că o femeie din
Moscova a întrebat de el și că-l aștepta la biblioteca institutului.
Soloviov porni spre bibliotecă, și la jumătatea drumului dădu nas în
nas cu Temriukovici.
— Ascultă, Soloviov… zise Temriukovici, dar îl întrerupse Tina
Juk, care se apropiase din spate:
— Nu vă deranjez? Voiam doar să vă spun…
Palma lui Temriukovici acoperi brusc gura Tinei Juk.
— Asta ca să știi: ai o voce stridentă, îngrozitor de stridentă
pentru un salariat la un institut academic.
Temriukovici se întoarse și porni cu pași mărunți pe coridor. Juk
făcu o mutră înfiorătoare și se repezi după Temriukovici.
— Stridentă și dezagreabilă, scoase un oftat Temriukovici. Mai
bine să taci cu vocea asta.
— Voiam să vă spun că v-a căutat secretarul științific, zise
sfidătoare Juk.
Secretarul științific se afla însă aproape de Temriukovici. Îl luă pe
academician de cot și-i șopti înfierbântat ceva la ureche.
Temriukovici continua să meargă și arunca din când în când priviri
feroce peste capul interlocutorului. Se opriră la ușa bibliotecii.
— Ai auzit cum a făcut-o de oaie ramolitul nostru la Casa
Filmului? se interesă Tina Juk adresându-i-se lui Soloviov.
Ea nu se străduia să vorbească mai încet.
— Bine, și ce vreți de la mine? îl întrebă enervat Temriukovici pe
secretarul științific și își eliberă cotul.
Secretarul științific trecu în partea cealaltă și-l luă de cot. Îi vorbea
lui Temriukovici cu o răbdare înadins voită. Soloviov se gândi că nu
are nicio șansă să ajungă la bibliotecă și căută un mijloc să scape de
Tina.
— S-a strecurat la o premieră la Casa Filmului unde se intra
numai cu legitimație de membru… Ea îi făcu cu ochiul.
Când ajunse în dreptul toaletei pentru bărbați, Soloviov se scuză
și intră. Tina Juk rămase afară. Ce ciudat, se gândi Soloviov. Ce
ciudat. Se opri lângă lavoar și dădu drumul la apă. Se privi în
oglindă în timp ce-și spăla mâinile. Își îndepărtă părul de pe frunte.
Dar când să iasă, Temriukovici dădu buzna înăuntru. Fără să-l vadă
pe Soloviov, el năvăli în cabină și trânti ușa.
— Singurul loc din institut unde se poate respira, se auzi din
cabină.
Sfârșitul propoziției fu însoțit de un susur furios.
Soloviov ieși de la toaletă și se îndreptă spre biblioteca
institutului. În afară de bibliotecara în vârstă (cât de departe era de
Nadejda Nikiforovna!), în sala de lectură se afla doar Murat. Când
apăru Soloviov, acesta înălță capul, și Soloviov îl salută.
— Cauți pe cineva? întrebă Murat.
După ce ezită o clipă, Soloviov îi spuse despre cercetătoarea de la
Moscova.
— A fost cineva, confirmă Murat.
Ușa sălii de lectură se deschise, și apăru Temriukovici. Fără să
dea drumul clanței, încremeni în ușă și nu scoase o vorbă.
Bibliotecara zâmbi. Temriukovici ieși lăsând ușa deschisă.
— Mi s-a povestit ceva tare despre el. Murat scoase din buzunar o
cutie de caramele cu mentă. Vrei?
— Nu, mulțumesc.
— Stai să vezi: premieră la Casa Filmului. Îmbulzeală la intrare.
Toată lumea arată legitimații de membru și invitații… Precis nu
vrei?
Soloviov clătină din cap. Cu trei degete groase, Murat scoase
câteva caramele și le băgă în gură.
— Deodată, de unde, de neunde… Pe scurt, apare Temriukovici.
Intră fără nicio explicație. „Sunteți de la Casă?” strigă cineva după
el. Și el: „Nu, cu de la mine putere…”
Soloviov se uită la bibliotecară: râdea. Sunt bibliotecare și
bibliotecare.
— Nu știți unde s-o fi dus cercetătoarea aceea? îi întrebă Soloviov
pe amândoi.
Murat ridică din umeri.
— Cel mai probabil, să mănânce, zise bibliotecara. Geanta i-a
rămas aici.
În drum spre bufetul institutului, Soloviov auzi vocea Tinei Juk și
se opri. Nu era sigur că avea nevoie de întâlnirea cu cercetătoarea de
la Moscova. Și totuși intră.
Prima pe care o întâlni era Tina. Povestea ceva așezată la o
măsuță cu agentul de pază al institutului și cu două cercetătoare de
la Secția de istorie recentă. Cercetătoarele râdeau în hohote.
Judecând după fețele lor, era vorba de o istorie recentă. Agentul de
pază ședea întors pe jumătate spre Tina și asculta serios, ca omul
care își cunoaște puterea mușchilor. Din când în când își scutura
firimiturile de pe uniforma de camuflaj.
La masa de alături cercetătoarea din Moscova bea ceai. Era
singura persoană de la bufet pe care Soloviov n-o cunoștea. Avea
vreo cincizeci de ani. Vestă de jocheu. Pe cap purta fără rost o
bentiță. Când se apropie de masa ei, îl întrebă chiar ea dacă se
numește Soloviov. El confirmă. Cercetătoarea se recomandă Olga
Leonidovna (invitație să ia loc) și spuse că lucrează la Biblioteca
„Rumiantev”. Și că i-a adus niște materiale” despre Războiul Civil.
— Le am în sala de lectură. Olga Leonidovna zâmbi. Să-mi termin
ceaiul, da?
— Nu-i nicio grabă.
 Soloviov zâmbi și el. Bentița asta de fapt nu-i stătea rău.
— Vi le-a trimis Liza Larionova. O cunoașteți, după câte înțeleg.
Un scaun de la masa vecină fu mișcat cu zgomot, și Soloviov se
gândi că are vedenii.
— Și-n ce mă privește tot așa – cu de la mine putere, zise
ridicându-se agentul de pază.
Își îndreptă pantalonii și le făcu cu ochiul femeilor. Imediat după
el apărură alte două vecine ale Tinei Juk. Fereastra parcă o luase din
loc și plutea pe perete.
— Ați văzut-o la Moscova pe Liza?
— Lucrez cu ea în aceeași secție a bibliotecii.
— Și… ce face?
— Anul trecut a dat la Facultatea de Filologie, dar n-a intrat.
Lucra la o uzină…
— Lumea zice că dacă vrei să intri la Moscova, te costă opt mii de
verzișori, spuse Tina Juk. Minimum.
Olga Leonidovna se uită mirată la Tina.
— N-a avut opt mii, bineînțeles.
— Bineînțeles. Tina se sculă de la masă și își făcu buzele în fața
oglinzii. Salutare la toată lumea.
În sala de lectură nu mai era nimeni, dar Olga Leonidovna trecu
la șoaptă.
— Anul ăsta Liza a intrat la fără frecvență și și-a aranjat să lucreze
la noi. Pune în ordine intrările la secția manuscrise. Scoase dintr-o
copertă de plastic o mapă umflată și i-o întinse lui Soloviov. E o
copie xerox. E ceva care a intrat de curând ca manuscris ce trebuie
păstrat.
— Mulțumesc.
Liza a ținut mapa asta în mână. Liza.
Soloviov plecă de la institut și se îndreptă spre gara Moskovski.
Se urcă în troleibuz, dar coborî la prima stație și se întoarse la
institut. Ceru la secretariat să i se dea o trimitere la Biblioteca
„Rumianțev”. Pentru orice eventualitate. Ajunse la gară și află că
primul tren pleca peste trei ore. Își cumpără bilet. Trenul venea de la
Moscova foarte devreme, la ora 4:30, iar biblioteca se deschidea la 9,
dar Soloviov preferă să aștepte la Moscova, nu la Petersburg. Lipsa
de acțiune i se părea acum insuportabilă. În plus, a aștepta la
Moscova însemna să aștepte știind că Liza e pe undeva pe aproape.
Acasă, Soloviov aruncă într-o geantă strictul necesar. După ce se
gândi puțin, puse și mapa primită: nici nu apucase s-o deschidă.
Cumpără de la magazinul de alături o conservă de carne, în
amintirea voiajului în Crimeea. Avu pentru o clipă sentimentul că
pleacă pentru totdeauna. Soloviov se uită în jur. Luase tot și nu mai
avea nevoie de nimic. După ce trânti ușa, întoarse de două ori cheia
în broască. Închise ușa din față cu zgomot de împușcături
îndepărtate. Ca un ecou al acțiunilor hotărâte ale lui Soloviov.
Zdrăngănitul cheii avea semnificația sa, chiar ireversibilitatea sa –
desigur, în măsura în care o astfel de semnificație poate fi aplicată
unei chei. Pe stradă, Soloviov prinse un taxi. Ajunse la gară cu o
jumătate de oră înainte de plecarea trenului.
După ce intră în hol, cumpără un ziar. La ieșirea din hol îl puse în
coșul de gunoi. Scoase din geantă conserva și o dădu unui amărât.
Ajunse pe peron. În lumina reflectoarelor se vedea fumul ieșind
năvalnic de sub vagoane. Sau aburul. Mai degrabă, aburul: dispărea
într-o clipă deasupra acoperișurilor vagoanelor, pe care gheața le
făcea strălucitoare. Conductorii, în pâslari negri, stăteau la uși. Din
când în când, suflau în mănușile cu un deget, lipindu-și buzele de
încheietura mâinii. Uneori își loveau pâslarii unul de altul cu
zgomot surd. După ce-și prezentă biletul, Soloviov intră în
compartiment. Acolo erau trei femei, și el le salută. Femeile
răspunseră în cor. Se bucură că nu călătorește cu bărbați în
compartiment. Trenul se urni din loc.
 Soloviov se cățără în cușeta de sus, și abia acolo își aminti de
mapă. Coborî, scoase mapa și urcă la loc cu ea. Aprinse lumina
deasupra capului. Odată obișnuit cu lumina tulbure, deschise mapa.
Și rămase încremenit.
După toate cele auzite peste zi, s-a mai găsit ceva care să-l dea
peste cap. Acolo, pe cușeta slab luminată, Soloviov ținea în mâini
finalul amintirilor generalului. Soloviov i-ar fi recunoscut scrisul
oriunde. Da, era dat peste cap. Dar nu mirat.
În mapă se afla copia xerox a caietului luat cândva de Filip și
apărut în chip de manuscris nou intrat la bibliotecă. Rămânea neclar
unde se afla Filip și, în general, dacă mai exista pe lume, în cazul în
care manuscrisul intrat venise de la el. În afara cotei de raft,
manuscrisul nu era semnalat prin nimic.
Era un caiet în pătrățele, în care se puteau nota de toate. Nu
încăpuse deschis în copiator și, fiind copiat pagină cu pagină, avea
multe pagini. La drept vorbind, caietul ar fi încăput și deschis, Iară
margini, dar pe ele erau însemnări din loc în loc (marcate frumos cu
creionul). Judecând după nuanțele diferite ale cernelii, însemnările
fuseseră făcute în momente diferite. Era evident că generalul recitise
nu o dată cele scrise și făcuse observații și completări. „Mort”. Sau
„Totuși încă viu”. Sau (în dreptul cuvintelor „Era frig”): „Era nu atât
frig, cât umed”.
Era nu atât frig, cât umed când ce mai rămăsese din Armata Albă
se retrăsese spre Ciongar. Unitățile importante părăsiseră Perekopul
cu câteva zile în urmă și acum se îmbarcau în porturi. Retragerea lor
era acoperită de cavaleria rămasă la Perekop. Ea a fost menținută
acolo până când, într-o noapte, generalul a primit raportul că
trupele sale se află deja în porturi. În aceeași noapte, cavaleria a
părăsit pe tăcute Perekopul.
Armamentul greu a fost scos din funcțiune. I s-au demontat
dispozitivele de blocare și a fost lăsat pe poziție. Focurile de
campanie n-au fost stinse. Detașamentul lui Kologrivov a avut grijă
de ele până dimineață. Au fost o sută cincizeci de voluntari, chemați
să rămână până dimineață. Aceștia au acoperit retragerea ultimilor
apărători ai Perekopului.
Caii au fost duși de dârlogi pe primele câteva sute de metri. I-au
încălecat înainte să ajungă la Armeansk și cavaleria a pornit la trap.
În raionul Djelișnaia, o mică parte a trupelor a cotit spre Eupatoria,
iar ceilalți au continuat să meargă spre Ialta și Sevastopol. În timp ce
urca defileul Ciongar, generalul se gândea la cei care rămăseseră la
Perekop. Le-a cerut iertare în gând.
În defileu s-a pornit viscolul. Fulgii imenși nu se depuneau pe
pământ. Erau luați de vânt și zburau razant. Acolo unde defileul
începea să coboare, fulgii zburau în sus, ca și cum erau așteptați să
vină înapoi, în norii întunecați, amenințători. Se lumina încetul cu
încetul.
Nemișcat în șa, generalul urmărea cum rămășițele armatei lui
coborau anevoie din defileu. Pe drumul înghețat caii alunecau.
Dădeau neajutorați din picioare și erau momente când se lăsau pe
crupă. Se întorceau pe o parte, strivind picioarele călăreților de
glodul înghețat. Deasupra defileului răsunau strigăte și sudălmi.
Mulți se grăbeau și, ținând caii de dârlogi, îi duceau cu grijă la vale.
„Deplasare în pantă” era scris pe margine.
La sosirea la Ialta, generalul le-a dat voie tuturor să se odihnească
câteva ore. El s-a dus la hotelul Oreanda, la statul major responsabil
cu evacuarea. A citit atent listele cu cei evacuați și lista vapoarelor. I-
au repartizat pe răniții transportabili pe vaporul Țarevici Gheorghi
(pe cei netransportabili i-a împușcat Bela Kun după două zile).
Mulți răniți au fost duși pe vaporul Kronstadt. Spitalul marinei din
Sevastopol și Școala de Mine și Artilerie au fost transportate cu
același vapor. Ceilalți au fost îmbarcați odată cu unitățile lor.
N-au fost suficiente vapoare. Li s-au alăturat în ultimul moment
vasele de transport Siam, Sedjet, Rion, Iakut și Almaz. Generalul a
ordonat ca tot ce se putea ține pe linia de plutire în porturile Crimeii
– inclusiv șlepurile vechi – să fie pus la dispoziția evacuaților. Au
fost în total o sută douăzeci și șase de vase mari și mici. Cele mai
multe dintre ele erau gata de plecare și stăteau în rada exterioară.
După amiază s-a anunțat la Oreanda sosirea unei vedete a
armatei, și generalul, însoțit de locțiitorul său, amiralul Kutepov, a
plecat în radă. Vedeta a trecut pe lângă vapoarele înțesate de
oameni, pe lângă un șlep atât de încărcat, încât abia reușeau să
arunce apa peste bord. Era periculos să iasă în larg. Dar și mai
periculos – să rămână acolo.
Generalul a urcat pe scara de frânghie la bordul crucișătorului
General Kornilov. Mulțimea de pe punte era atât de compactă, încât,
la apariția generalului, oamenii nu s-au putut da la o parte. El a
traversat puntea și abia a răzbit în urma cazacilor care îi făceau
drum prin mulțime. Tot așa de mulți erau îngrămădiți în cală. Acolo
mirosea urât și era ceva mai cald decât pe punte. În toată cala nu
exista decât o toaletă. Compartimentul cel mai mare al calei era
încuiat.
— Ce-i acolo? a întrebat generalul.
— Camera intendentului-șef, a spus amiralul Kutepov.
— Deschideți-o.
Cheia o ținea intendentul-șef, dar nu putea fi găsit în mulțime.
Generalul le-a făcut cazacilor un semn din cap și s-a pornit un potop
de lovituri cu patul puștilor. Un minut mai târziu erau deja sparte
lacătul și balamaua de jos. Scârțâind jalnic, ușa s-a bălăngănit în
balamaua de sus și a căzut. Compartimentul intendentului era
înțesat cu mobilă de preț. Șifoniere de mahon înghesuite. Erau
minunat de frumoase și străluceau chiar și în lumina chioară venită
de la hublou, așa cum le zăreau dintr-o parte cei care intrau. Lumina
aceea se reflecta și în câteva oglinzi venețiene așezate de-a lungul
pereților. În colțurile compartimentului erau rânduite frumos lăzi
mari pe care stăteau stivă, până în plafon, baloturi învelite în fețe de
masă.
— Peste bord, a spus generalul.
A sfârșit de inspectat cala și a ieșit din nou pe punte. Aduseseră
primul șifonier. După ce au balansat obiectul, când au ajuns la
„trei”, marinarii l-au aruncat în apă. Șifonierul a căzut împroșcând
stropi ca o arteziană și a rămas o clipă la suprafață. Apoi s-a
scufundat greoi în aplauzele celor de pe punte. În vâltoarea apei,
șifonierul scotea bășicuțe, ca o ființă vie. În timp ce generalul cobora
pe vedetă, doi marinari l-au scos târâș pe intendent din cală:
— Tot peste bord?
— Las’ să trăiască, a spus generalul.
După ce a mai inspectat câteva vapoare, a coborât pe țărm. A
întrebat despre cei rămași la Perekop, dar nimeni nu știa de soarta
lor. Se lăsa seara. La intrarea în Oreanda, generalul le-a dat drumul
cazacilor. După ce a urcat la el în cameră, s-a uitat pe fereastră la
mare. S-a așezat la masă și și-a turnat coniac din carafa. A băut. A
auzit un ciocănit în ușă. N-a avut putere să răspundă.
— Se poate?
În cameră a intrat amiralul Kutepov. Și-a pus o mână pe umărul
generalului.
— Trebuie să vă odihniți. Dimineață ieșim în larg.
— Cei de la Perekop… N-au sosit nici acum, a spus generalul.
— Dacă mâine nu părăsim țărmul, artileria roșie ne face zob…
Permiteți? Amiralul a luat carafa și și-a turnat coniac. În plus, cei
despre care vorbiți…
— Da?
— Eu cred că nimic nu-i mai amenință…
Amiralul a băut tot dintr-odată și acum simțea savoarea băuturii.
Și-a lins buzele. A închis ochii. A băut și generalul. A închis și el
ochii.
Când i-a deschis, în fața lui stătea căpitanul Kologrivov.
Generalul îl visa pe Kologrivov, și în vis îi apărea că soarta lui e
pecetluită.
— Ei, cum e cu voi acolo? a întrebat generalul ferindu-și privirea.
— Pe noi nu ne mai amenință nimic, a spus Kologrivov și, fără să
ceară voie, și-a turnat coniac. Păcat că n-ați fost acolo. Era ultima
dumneavoastră șansă să simțiți cu adevărat ce s-a întâmplat la
Termopile.
— Erați doar o sută cincizeci.
— Nici dumneavoastră nu sunteți Leonidas. Acum știți, toți până
la unul.
Generalul s-a trezit nu cu mult înainte să se lumineze.
Confundase manșeta mânecii cu o pernă aspră. Sub ea a pipăit
catifeaua cu care era capitonată masa. A văzut pe fereastră cum
clipeau luminițele pe Marea Neagră nemișcată: vapoarele din radă
erau gata să ridice ancora. Generalul s-a uitat la ceas. Peste o oră
trebuia să înceapă pe chei slujba dinaintea plecării.
La slujbă au venit comandanții marilor unități care plecau din
Ialta. Cheiul era plin de lume. Când a auzit primele cuvinte din
rugăciune, generalul a îngenuncheat, iar după el – toți ofițerii.
Mulțimea a îngenuncheat și ea. Vântul umed de pe mare răsucea
patrafirele preoților, izbea suportul pavilionului tricolor. Generalul
încerca să se pătrundă de fiecare cuvânt al slujbei, dar, fără să-și dea
seama, se gândea la altceva. Se gândea că evacuarea putea să se facă
foarte bine și fără el.
Slujba s-a sfârșit. Episcopul l-a binecuvântat și l-a stropit cu apă,
câteva picături nimerind sub gulerul generalului. Asta i se mai
întâmplase și altădată. Ca multe alte întâmplări de neuitat. Îi fusese
dat să le încerce pe toate. Simțise și altădată picăturile de ploaie sub
tunică. Stătuse, pe jumătate adormit, pe mal la Jdanovka. În
semiîntuneric. Același vânt umed. Apa de atunci era și ea sfințită?
Cădea direct din cer. Generalul a dat de un creion în buzunarul
mantalei. Era mai bine dacă rămânea la Perekop. Poate că acolo a și
rămas.
Generalul s-a ridicat încet. A înțeles că era așteptat după chipurile
celor care stăteau în picioare.
— Binevoiți să rostiți cuvântul de rămas-bun, i s-a adresat
Kutepov.
Generalul s-a uitat cum se zbăteau în vânt pletele cărunte ale
episcopului. Îl șfichiuiau peste ochi, peste gura deschisă din cauza
dispneei, iar el nu încerca să-și strângă buzele. Mai văzuse asta în
viața lui. Un om tot atât de bătrân și aceeași zbatere a pletelor
cărunte. Numai locul nu și-l putea aminti. Viața începea să se
repete. Episcopul nu se uita la nimeni anume, și pauza nu-l supăra.
Chipul lui nu exprima nerăbdare. Generalul și-a amintit: era
scripcarul din copilăria lui. Cânta tot aici, lângă grilajul de la Țarski
Sad.
— N-am ce să spun.
Amiralul Kutepov și-a netezit părul și a făcut câțiva pași spre
mulțime. Și-a dres glasul. S-a auzit nechezatul unui cal în spatele
celor care stăteau în picioare.
— Am făcut tot ce-am putut…
Kutepov s-a întors către general, părea că-și caută cuvintele.
Generalul tăcea. Kutepov s-a gândit puțin și a cerut iertare tuturor.
Generalul a încuviințat din cap: a găsit că era exact ce trebuia spus.
Kutepov a cuprins cu privirea mulțimea, a tras aer în piept și a
strigat:
— Rămas-bun!
— Rămas-bun, i-a spus generalul lui Kutepov. Misiunea mea a
luat sfârșit.
— Ne așteaptă o vedetă, a făcut semn cu capul spre mare
Kutepov.
— Eu am comandat operațiunile de pe uscat, acum începe
operațiunea pe apă. Dumneavoastră sunteți amiral, nu eu.
Amiralul s-a uitat la ceas.
— Nu mai putem zăbovi.
Cu o expresie nedumerită, el a luat totuși din mâinile generalului
mapa cu vulturul bicefal.
— Asta vă va fi necesară la Constantinopol, a spus generalul.
— Oricum, n-o să stați să-i așteptați pe roșii.
— În mapă e corespondența pentru primirea refugiaților și
raportul final al vistieriei.
— Au murit cei de la Perekop, știți asta.
— Nu ei sunt problema.
— Domnule general, o să vă omoare soldații roșii, și nu așa pur și
simplu, o să vă taie în bucăți.
— Nu merită să pierdem timpul cu vorbe. Vă așteaptă o sută
patruzeci și cinci de mii de oameni. Asta spune lista. În realitate
cred că sunt mult mai mulți.
După ce și-a trecut mapa din mâna dreaptă în cea stângă,
amiralul Kutepov și-a dus mâna la chipiu. A făcut mișcarea asta atât
de încet, încât a reușit să-și învârtă degetul la tâmplă. Sau doar i s-a
părut generalului.
Cheiul s-a golit destul de repede. Au rămas acolo numai caii
părăsiți. Cu șeile pe ei, stăpânii nu apucaseră să le scoată. Caii s-au
împrăștiat pe străzile din jur. Nu mai erau de folos. Nechezau de
foame. Se întorceau iar pe chei în așteptarea stăpânilor și se frecau
de felinarele înghețate. Erau părăsiți, își ziceau poate că e o
neînțelegere.
Vântul lipea foile volante, împrăștiate doar cu câteva zile în urmă,
pe grilajul de la Țarski Sad. Generalul a ridicat o foaie. Pe ea stătea
scris că tovarășul Frunze chema locuitorii Ialtei să nu opună
rezistență. El le garanta amnistia generală. Generalul a desfăcut
degetele și cocoloșul de hârtie a zburat pe cheiul pustiu. Locuitorii
orașului nu se pregătiseră să opună rezistență.
Ialta se pregătise altfel pentru intrarea soldaților roșii. Au astupat
vitrinele magazinelor. Au ascuns proviziile și tacâmurile de argint.
Măsurile au fost justificate, dar, după cum s-a dovedit ulterior,
insuficiente. Când, după o zi, orașul a încremenit de groază, li s-a
părut că și proviziile, și argintul nu mai folosesc la nimic. În teroarea
care s-a dezlănțuit, locuitorii Ialtei nu și-au amintit de ele, după cum
nimeni dintre roșii nu și-a amintit de foile volante ale tovarășului
Frunze.
Când fumul ultimului vapor a dispărut la orizont, în oraș a intrat
detașamentul căpitanului Kologrivov. El, retrăgându-se sub ploaia
de gloanțe a roșiilor, reușise să-și păstreze cea mai mare parte din
detașament. Îi salvase cel mai puternic viscol dezlănțuit pe
neașteptate peste Perekop. Viscolul făcuse posibil ca detașamentul
să plece și-i buimăcise pe urmăritori. Viscolul însoțise detașamentul
o jumătate de zi, acoperindu-l cu un văl dens de zăpadă.
Detașamentul lui Kologrivov nu pierise. Se rătăcise.
În loc s-o pornească spre Ialta, în direcția indicată de generalul
Larionov, din cauza viscolului năprasnic, o luaseră într-o direcție
greșită, spre capătul estic al peninsulei. Greșeala s-a văzut abia în
toiul nopții, la nodul de cale ferată Vladislavovka. În loc să meargă
spre Teodosia, portul cel mai apropiat, și să se îmbarce acolo,
detașamentul, respectând ordinul, a luat-o înapoi spre nord. Ca să
ajungă la Ialta, au luat-o pe drumul deja parcurs o dată spre centrul
peninsulei și abia după aceea au luat-o spre sud. Detașamentul
căpitanului Kologrivov a ajuns la Ialta abia în seara zilei următoare.
Generalul Larionov a întâmpinat detașamentul, dat nu l-a trimis
în cazărmi, ci a instalat soldații în casele care, potrivit informațiilor
lui, se eliberaseră la evacuare. După marșul istovitor, soldații aveau
nevoie de odihnă. Trebuiau mai întâi să-și ardă uniforma. Generalul
a dat ordin să se înceapă cu arderea uniformei.
S-a dus el însuși la teatrul orașului. După o scurtă consfătuire în
sala costumelor, i-au fost aduse toate costumele specifice tătarilor (în
jur de douăzeci) și toate costumele de meseriași (opt bucăți). Cu
hainele de tătari a fost totul în ordine, dar soldații îmbrăcați în
costumele de meseriași (erau lucrate în Italia) arătau clar a străini. În
afară de asta, nu arătau curate, așa cum le îngrijeau cei din partea
locului. După ce a chibzuit puțin, generalul nu le-a respins, dar a
cerut niște fracuri și jobenuri, pentru care a fost scoasă recuzita de la
Văduva veselă. Au găsit și câteva costume de coșar cu scări ușoare, de
butaforie, dar generalul le-a refuzat. A spus că el nu încurajează
cabotinismul. A întrebat dacă nu există în teatru costume de oameni
săraci, dar nu s-au găsit decât niște zdrențe de om sărac cu duhul
(Boris Godunov), inacceptabil de subțiri pentru luna septembrie.
Generalul a luat din garderoba teatrului, ca să fie de rezervă, și alte
lucruri de îmbrăcăminte, inclusiv o duzină de chimire și de șepci. A
dat ordin ca lucrurile să fie încărcate într-o căruță și duse la
Oreanda. În dreptul relatării întâmplărilor de la teatru, pe marginea
caietului era scris de mâna generalului: „Idee reușită”.
Nu toți au considerat că e o idee reușită. Asta s-a văzut în zori,
când detașamentul care întârziase s-a aliniat lângă Oreanda. Soldații
au ascultat explicațiile generalului și au confirmat posomorâți că
sunt gata să se supună ordinelor lui. De fapt, nu erau nici explicații,
nici ordine. Generalul n-a explicat nimic, și nici n-a dat ordine. A
arătat pur și simplu ce era mai bine de făcut, după părerea lui, în
acel moment. Soldații înțelegeau prea puțin ce se petrecea, era greu
să ghicești ce gânduri le umblă prin cap în legătură cu starea în care
se afla comandantul. Erau posaci, asta li se citea pe față, dar
respectul din inerție pentru general îi reținea de la nesupunere. La
urma urmelor, nu aveau în minte alte planuri de salvare.
 Împreună cu un grup de călăreți îmbrăcați în costume tătărești,
generalul s-a îndreptat spre intrarea în Ialta. Călăreții se legănau
frumos în șa, cum le ședea bine celor deprinși cu caii din copilărie.
Generalul și-a amintit că un cal lovise cu copita și stârnise o ploaie
de pietricele care căzuseră în defileu. Unul dintre cavaleriști își
îndemnase imediat calul să bată din copită, și generalul îi aprobase
inițiativa dând din cap. Recunoscuse școala petersburgheză de
dresaj. Lovind în stâncile ieșite în afară, pietricelele zburau mai ceva
decât în copilăria generalului. Ceilalți călăreți mergeau liniștiți la
trap. Generalul asculta atent zgomotul copitelor. Țăcănitul răsunător
pe drumul pietros alterna cu bătaia surdă pe marginea acoperită cu
iarbă. Ritmul acesta trebuia să ascundă agitația oamenilor. Era
ritmul liniștit al unora care nu aveau de-a face cu războiul. În seara
aceea urma să li se aducă kumîs dintr-un sat tătăresc din apropiere.
Generalul voia ca soldații să aibă kumîsul la ei. Avea impresia că
prevăzuse totul în detaliu. Oamenii se uitau la el și nu-și ascundeau
mirarea. Dar când generalul s-a îndepărtat puțin, căpitanul
Kologrivov le-a explicat soldaților:
— Odată spus ce are de spus, înseamnă că-i lucru verificat. Faceți
ce vă ordonă.
— Nu poți înota de două ori în aceeași apă, a obiectat
sublocotenentul Sviridov.
Plecase la război din anul trei la Facultatea de Filosofie.
— Nu-i important în ce apă înotăm, a spus căpitanul Kologrivov.
Important e să nu ne înecăm.
Dând pinteni calului, a pornit la galop în urma generalului, în
ziua aceea avea multe de făcut. În primul rând, la colțurile câtorva
străzi fuseseră instalate gherete nou-nouțe pentru lustragii (cele
dinainte fuseseră făcute lemne de foc când dăduse frigul). Ghereta
de pe Morskaia a fost mutată din ordinul generalului la cincizeci de
metri de colt: exact acolo stătea în copilăria lui.
 În gherete au fost plasați lustragiii, care au învățat urgent
meseria. Amintindu-și cum învățase singur să-și facă pantofii la
școala de cădeți, generalul le-a arătat cum se lustruiește corect
încălțămintea. I-a îndemnat să nu folosească mult vacs, fiindcă nu se
obține un lustru de calitate. Vacsul trebuie luat din borcan numai cu
marginea periei. Generalul le-a arătat cum trebuie lucrat corect cu
peria, cum se lustruiește încălțămintea cu o bucată de pluș. Pentru
niște oameni care timp de doi ani ținuseră în mână doar pușca n-a
fost deloc rău lustrul obținut.
Un grup de oameni au reparat pavajul de pe Autskaia. La cererea
generalului, autoritățile locale au trimis pe Autskaia (în fața bisericii
Sf. Teodor Tiron) două căruțe cu bolovani, dar nu din cei rotunzi și
neprelucrați (se numeau „capete de pisică”). A comandat pavele de
cea mai bună calitate, piatră cubică din granit.
Au încercat cei din Consiliul Municipal să-i atragă atenția că în
zona bisericii Sf. Teodor Tiron pavajul fusese reparat nu de mult și i-
au propus să repare partea de jos a străzii Autskaia, distrusă
zdravăn. Generalul și-a amintit din copilărie că locul de reparat era
cel ales de el și nu le-a acceptat argumentele. A recomandat să fie
scoase din pavaj pietrele vechi, înainte să fie puse cele noi.
Generalul a redeschis două magazine părăsite de stăpâni – unul
de încălțăminte și o cofetărie. Zece oameni au fost detașați acolo. Nu
aveau ce vinde, producția de încălțăminte și cea de dulciuri fusese
întreruptă. Și nici pe ce: banii se transformaseră cât ai bate din
palme în simple hârtii. În scurtul cuvânt de rămas-bun, generalul a
subliniat că lipsa mărfii era un fenomen temporar, întrucât și
încălțămintea, și dulciurile sunt cerute în orice orânduire. Nu avea
de unde să știe dacă vor fi și bani în noua orânduire. În cinstea
deschiderii cofetăriei, i-au făcut cadou generalului o acadea care,
dacă o priveai atent, avea forma unui cocoșel. Era singura marfă
găsită în magazin. Cocoșelul mirosea a zahăr ars și nu era colorat.
Ieșind pe stradă, generalul i l-a dat unui băiețel, vânzător de ziare.
După-amiază au deschis frizeria. Dându-le îndrumări scurte
viitorilor frizeri, generalul le-a spus că și atunci când țin ridicat
foarfecile deasupra capului clientului, nu trebuie să înceteze să-și
miște mâinile. Adevărații frizeri, potrivit observațiilor generalului,
obișnuiau să tundă și aerul. Generalul a ascuțit briciul pe curea și,
după ce l-a bărbierit pe unul dintre ucenici, a șters bine lama cu
prosopul. Le-a arătat apoi câteva mișcări pe care le observase la
bărbierii din copilăria lui, a căror măiestrie era apreciată după
precizia gesturilor. I-a avertizat să nu-și facă o imagine aproximativă
despre gesturile frizerilor și a spus că în acest domeniu lucrurile
mărunte nu trebuie neglijate. I-a sfătuit să ia țigara din scrumieră cu
degetul inelar și cu cel mic, fiindcă numai ele nu sunt ude de spumă
de săpun. Tot cu ele trebuie să se scarpine în cap. Le-a recomandat
ca în timpul tunsului și bărbieritului să discute despre noutățile din
oraș, lucru obișnuit în frizerii. În rest, el și-a pus toată nădejdea în
intuiția lor.
Generalul i-a instalat pe soldații Șulghin și Nesterenko într-o casă
cu două apartamente, care fusese eliberată. Temându-se că traiul de
burlaci al soldaților ar putea trezi bănuieli asupra trecutului lor, a
ordonat să le fie aduse două femei dispuse să simuleze căsnicia.
Generalul și-a amintit vag că într-o casă asemănătoare locuiseră
mulți ani două familii prietene. Nu era sigur dacă era sau nu casa
aceea, fiindcă nu-și amintea nimic în afară de scara de la intrare.
Pe o asemenea scară urcaseră el și tatăl lui. În salon jucau șah doi
bărbați. Erau din familiile prietene. Unul din ei ținea în mâini calul
(piesa asta n-ar fi confundat-o cu nicio altă piesă) și din când în când
îl lipea de buza de jos. Urechile calului intrau cu totul în buza
cărnoasă a șahistului. Celălalt repeta dus pe gânduri niște cuvinte. Îi
răsunaseră de multe ori în minte, dar generalul nu reușea să și le
amintească. Oare aici jucaseră șah?
 Generalul a avertizat familiile nou create (era convins că seamănă
cu cele vechi) că e imperios necesar să se împrietenească. În dreptul
acestei mențiuni era specificat pe margine că, așa cum era de
așteptat, prietenia se închegase și că fusese atât de bine simulată
căsnicia, încât apăruseră copii în ambele cupluri. Băieți: Șulghin
junior și Nesterenko junior.
Generalul a adunat cele două familii în salonul unuia din
apartamente și i-a îndemnat pe bărbați să joace șah. Șulghin și
Nesterenko au fost așezați pe scaune față în față. Între ei, pe un
taburet, era pusă tabla de șah. Ca să dea un aer degajat începutului
de partidă, Șulghin și-a încrucișat brațele pe piept, iar Nesterenko a
fost rugat să-și sprijine palmele pe genunchi. Jocul era vioi, dar fără
grabă inutilă. Uneori, în spatele jucătorilor apăreau femeile și își
aruncau calme privirea pe tabla de șah, fără să priceapă ceva.
Generalul le-a sfătuit ca în astfel de momente să-și șteargă mâinile
pe șorțuri. Sau să se înfășoare zgribulite în broboade. Când femeile
pășeau pe podeaua din scânduri, se auzea vesela zdrăngănind încet
în bufet. Generalul savura atmosfera plăcută din casă.
— Ziceți ceva, le-a cerut jucătorilor. „Să intrăm cu piesele ușoare.”
Așa se vorbește în astfel de situații.
— E musai? s-a interesat Șulghin.
Generalul s-a gândit puțin și a răspuns:
— Nu, nu-i musai. Puteți doar să lipiți calul pe buza de jos și să
ziceți ceva de la voi. Important e s-o ziceți arătând că vă frământați
mintea. S-o ziceți de câteva ori.
După aceea au plecat la biserică, unde generalul aranjase săracii
în ordinea cuvenită. Unul dintre ei semăna foarte bine cu Gorki, era
un atu în plus în situația dată. Asemănarea era atât de mare, încât
după aceea omul chiar a pozat pentru o statuie a scriitorului
proletar. I s-a cerut altui sărac, care nu semăna deloc cu Gorki, să
simuleze că nu are un picior. Numai așa putea, după părerea
generalului, să-și asigure oarecare imunitate la apariția roșiilor.
Generalul i-a instruit pe cei cinci muzicanți lângă grilajul de la
Țarski Sad. Unul dintre ei nu cânta la niciun instrument, dar avea
ureche muzicală, după cum i s-a părut lui Larionov. În timpul
interpretării pieselor muzicale, el avea sarcina să asculte atent și să
redea prin mimică esența bucății cântate. Muzicantul avea un breton
lung, cărunt, pe care trebuia să-l înlăture de pe ochi printr-o mișcare
bruscă a capului. I s-a dat și o vioară și i s-a cerut să plimbe arcușul
aproape de strune, dar să nu le atingă.
Spre sfârșitul zilei, generalul a ordonat să se scoată din casa lui
șifonierul. Un șifonier mare din stejar, cu vulturi bicefali. Generalul
a poruncit să se aducă o căruță și i-a postat pe hamali lângă ea.
Hamalii tocmai se întorseseră de la Perekop și nu prea aveau habar
cum să procedeze cu un obiect atât de greu. În afară de asta, nu
pricepeau ce trebuie să facă, nu știau unde și de ce trebuiau să care
șifonierul. Amintindu-și o cunoscută lozincă social-democrată,
generalul le-a făcut cunoscut că nu contează scopul final, importantă
e mișcarea. Deplasarea lipsită de scop a șifonierului nu contrazicea
noua ideologie, ocupația nu prezenta niciun pericol. La plecare,
generalul i-a sfătuit pe hamali să nu se abțină de la expresii tari, să
le dea drumul fără jenă. Dacă se întâlneau cu soldații roșii, asta
putea să creeze o atmosferă prietenoasă, de apropiere între clase.
Abia seara târziu, când spectacolul jucat de soldați era pregătit,
generalul și căpitanul Kologrivov au plecat la farmacie. Generalul s-
a sprijinit obosit de felinarul de la intrare (pe timpuri funcționase cu
gaz). Scotocindu-se în buzunare, a scos cheile și, în lumina gălbuie
de mort, a început să caute lacătul. Un minut mai târziu, ușa s-a
deschis și a zornăit clopoțelul. Generalul a pipăit cu plăcere
marginile geamurilor bombate de la uși. În prismele lor se reflectau
ultimele lumini ale serii și, odată cu ele, trăinicia vieții dinainte.
Chiar în zilele acelea de noiembrie se împlineau trei ani de când nu
se mai făceau asemenea geamuri.
Au intrat în farmacie și s-au uitat de jur-împrejur. Spre deosebire
de multe locuri părăsite, farmacia nu fusese jefuită, înăuntru toate
lucrurile erau la locul lor. Luându-l pe Kologrivov de umeri,
generalul l-a așezat într-un fotoliu.
— Principalul e să fii liniștit în sufletul tău. Să vorbești pe un ton
calm. Scârțâitul ușii de stejar, mirosul picăturilor de mentă – nu-i
nevoie de altceva. Așa poți trăi într-o farmacie.
— Sunt liniștit, a spus Kologrivov. Și vorbesc calm.
Generalul a desfăcut un flacon și i-a amestecat conținutul cu un
pisălog de sticlă.
— Pe drumul Aluștei am pus observatori. La vederea soldaților
roșii vor trage cu tunurile în aer. Acesta va fi semnalul pentru noua
viață. Mai mult n-am să vă instruiesc, am și eu treburile mele. Asta-i
tot.
Când generalul a ieșit, felinarul era stins. A început o ploaie rece
de toamnă. Fereastra farmaciei era singura care nu lăsa strada
Morskaia să se cufunde în întuneric.
Tunul a bubuit la 9:30 dimineața. Odată cu bubuitul lui, lângă
gardul de la Țarski Sad a început să se cânte Poloneza de Oghinski.
Pe drumul Aluștei a ieșit un detașament de tătari, iar lângă biserica
Sf. Teodor Tiron a început pavarea cu avânt și energie a străzii
Autskaia. Tot atunci s-au deschis gheretele lustragiilor în diferite
locuri din oraș. Cu numărul mare de lustragii, de perii și creme de
pantofi se puteau lustrui pantofii tuturor celor aflați pe litoral, dar în
ziua aceea locuitorii Ialtei au preferat să nu iasă din case. Nici
magazinele nu s-au deschis în dimineața aceea – excepție au făcut
magazinul de încălțăminte și cofetăria. Ialta a încremenit în
așteptarea roșiilor.
Primul a intrat în oraș un automobil blindat pe care scria cu litere
inegale „Anticrist”. Acesta n-a observat detașamentul de tătari și a
trecut pe lângă el cu toată viteza. S-a tras în aer din mașina blindată.
Spre mirarea celor din detașament, mașina n-a observat că drumul
cotește. A frânat în locul unde drumul cobora în pantă abruptă.
Roțile din față au luat-o în jos și marșarierul n-a fost de niciun
ajutor. Izbindu-se cu blindajul de stâncile ieșite în afară, mașina s-a
rostogolit ca o sfârlează în defileu. Când a încetat ecoul ultimei
bubuituri, din defileu s-au auzit gemete. Localnicii, oameni simpli și
cu frica lui Dumnezeu, au înconjurat mașina. Nu-i iubeau pe roșii,
dar nu aveau de gând să le refuze ajutorul. Văzând inscripția de pe
mașina blindată, localnicii au ținut sfat: ce oameni erau aceia care
trebuiau salvați? Iarba uscată foșnea în vânt. Nu se hotăra nimeni să
se apropie de mașina cu nume escatologic. Curând, gemetele au
încetat.
Chiar atunci au intrat în oraș unitățile armatei roșiilor. În frunte,
pe cai bine hrăniți, mergeau tovarășii Jloba, Kun și Zemliacika. S-au
întâlnit cu detașamentul tătarilor și au primit kumîs. Zemliacika le-a
turnat kumîs cadrelor de comandă, iar ce-a rămas le-a dat soldaților
de rând. Toți l-au lăudat, deși i-au remarcat gustul puternic. Doar
Kun nu l-a lăudat. Mirată de tăcerea lui, Zemliacika a întrebat dacă
i-a plăcut kumîsul. Drept răspuns, Kun a vomitat, așa călare cum
era, și a spus că nu-i obișnuit gustul băuturii. Jloba i-a sugerat să-și
facă spălături la stomac la spitalul din oraș. Au început toți să râdă
ca să nu-l jignească pe Jloba. Kun s-a înroșit și a spus că oricum avea
de gând să facă o inspecție la spital. Zemliacika i-a recomandat să
înregistreze rezervele de sânge proaspăt. Văzând un lustragiu, Kun
a rugat avangarda să-l aștepte ca să-și curețe cizmele stropite de
noroi. Pe cizmele lui se vedeau pete de kumîs, resturi de vinegretă și
de carne de vițel prost digerată. Cizmele lui Jloba nu erau murdare,
dar s-a grăbit să și le curețe și el.
Și-a lustruit cizmele și generalul Larionov. Asta s-a petrecut la
celălalt capăt al orașului, lângă biserica Sf. Teodor Tiron. La o sută
de pași de biserică se vedea mezaninul casei lui Cehov. Maria
Pavlovna Cehova deschidea obloanele. Privind cu câtă iscusință
mânuia lustragiul peria, generalul a zis:
— Cehov a murit cu doar șaisprezece ani în urmă, dar s-a dus o
întreagă epocă.
Nu departe de biserică se repara pavajul. Zgomotul făcut de
maiurile de lemn se propaga pe toată strada. Pavelele erau stivuite
în evantai pe un pat de nisip. Vântul smulgea din copacii grădinii
ultimele frunze. Înnegrite și zdrențuite. Se rostogoleau pe pavajul
nou și ajungeau în șanțul de scurgere.
Coborând pe Autskaia, generalul s-a oprit lângă o casă. Vântul
înțepător de noiembrie ajungea și aici, făcând să scârțâie arcul
portiței și trântind covorașul pus pe gard. În casă era liniște. Se juca
șah. Așezați pe scaune vieneze, doi bărbați își cântăreau în gând
pozițiile pe tablă. Fără să scoată o vorbă. Li se simțea calmul. Pe
treptele de la intrare cobora o femeie cu o găleată. Femeia a dat
colțul casei, și generalul n-a mai văzut-o. A auzit zgomotul
capacului dat la o parte și al lanțului coborât în puț. A auzit pe
urmă apa gâlgâind în găleata scoasă fără grabă și bătaia de perete a
găleții pline. Generalul și-a sprijinit obrazul de gard. Foșnet ușor
într-un copac. Femeia s-a șters pe picioare și a intrat în verandă. A
turnat apă în lavoar. În spatele perdelei cineva a început să tușească.
Sunetul cristalin al lavoarului și răpăiala apei pe fundul lui. Totul
autentic, nimic în plus: mai întâi un tril subțire (puțin isteric), iar pe
măsura umplerii – liniștit și surd. Lătratul îndepărtat al unui câine.
Nu avea de ce să fie neliniștit generalul în privința casei.
A cotit pe Botkinskaia și a ieșit spre dana de lângă scuarul
Aleksandrovski. A început să ningă cu fulgi mari. Erau umezi, dar
nu reci. Marea izbea pietrele țărmului. Nici urmă de gheață în ea,
dar mirosea a iarnă, fără doar și poate – de la talazurile din
depărtare până la stropii împrăștiați pe zăpadă. Ciufurile ei cărunte
se împleteau în jurul stâlpilor danei. Generalul trase aer pe nări: așa
mirosea marea doar în timpul iernii.
Lângă gardul de la Țarski Sad îi zări pe muzicanți și se opri.
Contemplă dus pe gânduri cum îi acoperea zăpada în timp ce
cântau. În cutia deschisă a viorii generalul și-a pus toți banii – câteva
milioane. Rarii trecători le dădeau și ei bani. Cutia s-a umplut
treptat cu zăpadă și cu bancnote pestrițe, care nu apucaseră să se
învechească. Valoarea zăpezii și a banilor era cam aceeași.
Pe trotuarul de la hotelul Franța, generalul a mai scos un milion și
l-a dat portarului. Vizitiul de pe capra unei trăsuri l-a salutat. În
țăcănitul surd al copitelor, roțile prefăceau zăpada în apă, iar în
urma trăsurii se întindeau făgașuri negre, cu margini neregulate. Pe
cerul plumburiu s-a format o mică pată albastră. Imprevizibila
vreme a Ialtei. Viscolul a început să se domolească.
Când generalul s-a apropiat de dig, a apărut soarele. Generalul s-
a oprit, a închis ochii și a simțit pe față căldura soarelui. A stat puțin
locului, apoi a pășit pe dig. Zăpada căzută pe beton se topea peste
tot. A ajuns mergând agale la far. Printr-o crăpătură a soclului
crescuse un copăcel. Frunzele îi zburaseră, nu putea să-și dea seama
ce fel de copac era. Generalul și-a pus palma pe pietrele soclului de
un cenușiu închis. Începeau să se încălzească. Era ca o întoarcere la
viață. Generalul a închis din nou ochii și și-a imaginat că era vară.
Marea înăbușea zgomotele de pe chei. Roțile trăsurilor, strigătele
vânzătorilor de cvas, plânsetele copiilor. Foșnetul palmierilor. Era
cald.
A deschis ochii și a văzut oameni venind spre el. Veneau fără
grabă, erau pașnici parcă: Zemliacika, Kun și un pâlc de marinari.
Fețele lor nu erau victorioase, erau mai degrabă îngrijorate.
Așteptându-se la o uneltire, nu-și dezlipeau ochii de locul din
marginea digului unde stătea generalul. Cei care se apropiau știau
că generalul e cât pe ce să facă un pas iremediabil, și se temeau de
pasul ăsta. Se temeau că generalul își va face dreptate pe cont
propriu.
Au schimbat câteva fraze în timp ce se apropiau. Acum nu se mai
uitau în direcția unde se afla generalul. Le băteau inimile, mai să le
sară din piept. În fruntea tuturor mergea Zemliacika. Își ținea ușor
cu o mână scurta de piele pe jumătate descheiată, cu pulpana
fluturându-i în vânt. Ceva mai în urmă – în cizme lustruite lună –
mergea Kun. Mersul înțepenit se datora platfusului. Avea în dinți o
țigară stinsă. Mergea și dădea cu piciorul în pietricele, dar nu pentru
că se gândea aiurea. Mersul lui nu semăna nici cu mișcările de felină
ale marinarilor. Toți erau vânători adevărați, și nu puteau ascunde
lucrul ăsta.
Generalul nu s-a mișcat. Așezat pe jumătate pe soclul farului, se
uita la pescărușii care se plimbau pe dig și scoteau sunete stridente,
semănând ba a măcănit de rață, ba a țipăt de copil. Pescărușii căutau
ceva printre pietrele ude, își curățau penele, își înălțau capetele și
priveau gânditori marea fără niciun vapor pe ea. Când grupul s-a
apropiat de general, pescărușii nu s-au sinchisit. Nu se temeau de
oameni.
Prima s-a apropiat de general Zemliacika. S-a apropiat fără grabă,
dar i se vedea pieptul zbătându-i-se sub scurta de piele. Sprijinit în
mâini, generalul a rămas pe loc, așezat pe soclu. De la cei sosiți
venea miros de nădușeală de cal și de murdărie de om nespălat.
Marinarii au încremenit în așteptarea ordinului. Kun și-a scuipat
mucul de țigară. Zemliacika a scos un briceag și l-a înfipt în tăcere în
mâna generalului. Clocotea de furie.
Pe dealul Polikurovski a bătut un clopot. Era al clopotniței de la
Ioan Gură-de-Aur. Zemliacika și Kun se ciorovăiau cu jumătate de
glas. Marinarii au observat cum generalul mișca ușor din buze și li
s-a făcut milă de el. El continua să stea pe soclu. Prin crăpăturile
pietrei șerpuia un pârâiaș roșu aprins. Zemliacika insista ca execuția
să fie în chinuri. Kun obiecta că execuția trebuie să demonstreze
umanismul puterii sovietice. Răspunsul Zemliacikăi a acoperit
dangătul clopotului. Sunetul lui a plutit pe deasupra mării și a
umplut tot golful Ialtei. Când cearta a luat sfârșit, generalul a fost
dus spre capătul dinspre mare al digului. L-au pus pe margine și i-
au legat de picioare un rest de ancoră găsit acolo.
— Împușcați-l în stomac, nu în inimă, i-a sfătuit Kun pe marinari.
Ca să nu se ducă imediat la fund.
Marinarii au dat din cap a încuviințare.
— O să trag eu, a spus Zemliacika. În vintre.
Marinarii au dat din nou din cap a încuviințare. Jos, departe, pe
pietre, alge brune unduiau în ritmul valurilor. Sub soarele
strălucitor, apa căpătase culoarea smaraldului. Nu te mai respingea
cu înfățișarea ei încruntată iarna, și în depărtare părea chiar caldă.
Ca să nu amețească, generalul s-a gândit să privească drept înainte.
În spatele capetelor marinarilor vedea o parte din chei. Pe chei
mergeau trăsuri, umblau oameni. Cheiul continua să-și trăiască
viața, dar viața asta nu mai era viața generalului. Îl despărțea de ei o
fâșie îngustă de apă și grupul de vânători de pe dig. Deasupra
cheiului se înălța amfiteatrul Ialtei. Din coșurile câtorva case ieșea
fum. Fumul se înălța spre cer și se amesteca cu norii chiar lângă
vârful Ai-Petri. Marinarii s-au dat deoparte. Nimic nu mai acoperea
priveliștea minunată. Norii păreau nemișcați, dar în realitate
pluteau încet pe Ai-Petri. Și li s-au văzut mai bine mișcările, când pe
vârf a apărut umbra unui nor mare, de forma unui triunghi. Norul
nu atingea încă vârful. Se mișca mai încet decât umbra lui. Când i-a
apărut în față scurta de piele a Zemliacikăi, generalului i-a trecut
prin minte că norul nu va apuca să se agațe de vârf în timpul vieții
lui. Că ar face bine să se grăbească – dacă, firește, toți spectatorii
erau la fel de importanți pentru el. Dar norul nu se grăbea. Era cât
se poate de evident că imita norul văzut de viitorul comandant de
oști în anul 1889, din adâncul parcului Voronțov. În jur de ora trei
după-amiază, când tatăl pasionat de fotografie hotărâse să-i facă o
poză. Momentul era tocmai bun pentru ca fotografia să iasă bine.
Soarele era încă strălucitor, dar umbrele se așterneau deja frumos pe
iarbă. Băiatul stătea în picioare în poiană, printre cedrii libanezi.
Aparatul era așezat ceva mai jos, pe cărare, pe un stativ masiv din
lemn. Tatăl întorsese picioarele stativului în așa fel încât băiatul să
fie prins cu vârful Ai-Petri în fundal. Deasupra aparatului zbura o
libelulă neastâmpărată care își găsise un moment de liniște. Nu ieșea
din obiectiv, stătea pur și simplu suspendată într-un loc. Aripile nu i
se distingeau, părea că aerul din jurul ei e mai dens. Tatăl voia ca
vârful Ai-Petri să fie scăldat în soare, dar pe el se ivise umbra unui
nor. Tatăl se uita întruna de sub mantela neagră, dar norul n-avea de
gând să se miște. Se deplasa doar umbra lui. Luneca tot mai mult pe
Ai-Petri, lipsind vârful de ultimele semne de lumină. Zemliacika a
scuturat energic palma mâinii stângi. În anul 1889, lui Larionov i se
găsise poziția potrivită, la fel ca acum. Numai că atunci stătuse cu
spatele la Ai-Petri. Urmărea și atunci norul și se uita tot timpul în
spate. Vedea cum ramurile cedrilor se legănau în vânt. Simțea cum
se amesteca prospețimea înghețată a munților cu miresmele
parcului. Băiatul inspira aerul tare și nările îi fremătau. Din copaci
atârnau omizi de fire subțiri, unele se transformau în fluturi.
Tufișurile erau presărate cu boabe roșii, coapte. Din coroanele
cedrilor zburau încet conuri. Se loveau surd de iarbă, ridicau
arteziene de cosași și, după ce săltau de câteva ori, încremeneau.
Când el se întorcea, conurile își schimbau pe furiș locul. Pe
genunchiul lui umbla încet o furnică. Zemliacika a ridicat mâna cu
revolverul. Generalul a încercat să se vadă cum arată dintr-o parte,
dar imaginea s-a dovedit a fi un negativ. Împușcătura a răsunat din
partea opusă a digului. Pescărușii au zburat țipând, dar s-au lăsat
imediat la loc. Generalul a întors capul și l-a văzut pe Jloba. Cu
gesturi rezervate, Jloba îi invita pe Kun și pe Zemliacika să se
apropie de el. Ca omul pe care îl întrerupi în punctul cel mai
interesant, Zemliacika și-a exprimat nemulțumirea. A împuns cu
revolverul în direcția generalului, dar Jloba a clătinat din cap în
semn că nu acceptă. Dezamăgiți, Kun și Zemliacika s-au îndreptat
fără grabă spre Jloba. Marinarii au scos din buzunare niște semințe
și le-au aruncat pescărușilor. Le plăcea să se uite cum se bat cu
aripile ca să apuce semințele. Discuția lui Jloba cu tovarășii de luptă
lua o turnură complicată. Se vedea asta din gesturile lor și din
exclamațiile aduse de vânt. Jloba a scos din porthart o hârtie
împăturită în patru. A despăturit-o, a arătat-o pe rând fiecăruia
dintre interlocutori și a pus-o la loc în porthart. Marinarii râdeau de
instinctele rele ale păsărilor. Într-un fel, spectacolul cu tovarășii de
luptă îi înălța în ochii lor. Jloba începea să-și piardă răbdarea. A scos
încă o dată hârtia, a lipit-o zdravăn de fața lui Bela Kun și a ținut-o
așa câteva secunde. Bela Kun n-a făcut niciun gest de împotrivire.
Zemliacika s-a întors brusc și a părăsit digul. După ea s-au mișcat și
bărbații. Generalul s-a uitat în urma lor, dar niciunul nu s-a întors.
Marinarii nu pricepeau nimic. După ce le-au aruncat pescărușilor
semințele rămase, au luat-o încet după comandanți. Unul dintre ei s-
a întors, i-a dezlegat generalului picioarele și a alergat să-i ajungă pe
ai lui. Generalul a făcut câțiva pași depărtându-se de margine.
Vântul s-a întețit. Mantaua s-a desfăcut în întâmpinarea vântului
cum se desfac mâinile din îmbrățișare. Cum e întâmpinat cel de care
te-ai despărțit pentru totdeauna, de care te bucuri numai pentru că
există. Generalul s-a uitat la soare fără să mijească ochii. Din pricina
razelor portocalii, dar încă strălucitoare, ochii i s-au umplut de
lacrimi. Soarele atârna pe cealaltă parte a cheiului și lumina
mormanele de gheață încremenite pe felinare după furtuna de
noaptea trecută. Străluceau ca o ghirlandă orbitoare de Crăciun.
Dimensiunile soarelui depășeau limitele raționalului. Mișcându-se
parcă îmboldit, se ducea după munte cu o iuțeală uimitoare. Soarele
a apus cu el de față.