De dragul tău m-am înnorat și-am nins,

M-am recompus din nori și fulgi, iubito,

Și m-am surpat din ceruri dinadins.
Păcat de-atâta iarnă ce-ai mințit-o.
Eram un hohot infernal de fulgi,
Lavă de alb, jăratic de candoare,
Căzând pe zare în vâltori prelungi,
Blând condamnat la moarte prin ninsoare.
Ningeam curat, ningeam conspirativ,
Ningeam în febra rece și-n neștire,
Ca un dogmatic trist și emotiv
Cu-o ultimă credintă în iubire.
O, și-aprindeam mari ruguri în colind
Și îmi chemam în taină făclierii
Să te păstreze pură, îmblânzind
In carnea mea, toți lupii și toti jderii.
Dar tu ti-ai râs de-această iarnă-a mea
Cu fulgi naivi. Și te-ai lăsat furată

De-o iarnă de carton și mucava

Cu fulgi vopsiti, de cretă colorată.
Zapada mea a nins în spațiu gol.
Tu surâdeai într-o ninsoare rozâ;
Instincte-n blugi, un dor de staniol
Îți infloreau în piept, ca-ntr-o hipnoză.
Ce-a fost: un vis? iluzii fără sens?
O dramă-a fost! O luptă nefirească
In care albul a pierdut imens,
Strivit de-o lege mult prea pamantească.
Acum, nici nu mai sufar. Trist și-nvins,
Atat mai pot și-aș vrea să-ti spun, iubito:
De dragul tău m-am înnorat și-am nins,
Păcat de-atăta iarna ce-ai mințit-o.