Formele de organizare a procesului de învăţământ sunt o componentă a strategiilor de instruire.
Perfecţionarea procesului de învăţământ presupune crearea unui cadru organizatoric propice
realizării obiectivelor instructiv-educative stabilite. Această acţiune se realizează prin: diversificarea formelor de organizare a activităţii în cadrul lecţiei care continuă să reprezinte forma organizatorică de bază şi creşterea ponderii altor forme de organizare a procesului instructiv-educativ cum sunt: excursiile, vizitele, activităţile de teren, activităţile practice etc. În organizarea procesului de învăţământ se are în vedere îmbinarea optimă, conform obiectivelor urmărite, a trei forme principale de activitate: Activitatea frontală, cu întreaga clasă; Activitatea pe grupe de elevi; Activitatea individuală. Activitatea frontal Activitatea frontală este o formă predominantă de organizare a activităţii în lecţia tradiţională, dar în învăţământul modern ponderea acesteia se reduce treptat. Concomitent se schimbă şi conţinutul ei. În cadrul acestui tip de activitate profesorul are „un rol central în sistemul relaţiilor ce se stabilesc”(Radu, Ion T., Ezechil, Liliana, “Didactica: teoria instruirii”, 2006). În prezent funcţia profesorului este de organizator şi îndrumător al activităţii de învăţare pe care o realizează elevul. Astfel, activitatea cu întreaga clasă are pe de o parte menirea să pregătească activitatea de grup sau individuală, punându-se şi delimitându-se problemele ce trebuie studiate şi clarificate, metodele ce trebuie folosite şi etapele ce trebuie parcurse. Pe de altă parte, cu colectivul întregii clase se dezbat şi rezultatele activităţii de grup şi individuale, se trag concluzii, se fac generalizări, se apreciază calitatea muncii depuse. Activitatea frontală presupune relaţia profesorului cu întreg colectivul clasei, se lucrează în acelaşi timp cu toţi elevii angajaţi în aceeaşi activitate. Această formă de organizare asigură manifestarea rolului de conducător al profesorului cu toate consecinţele ce decurg de aici. În ultima perioadă accentul cade pe diversificarea strategiilor de abordare a grupului şcolar, conştientizând diferenţele dintre indivizi şi ţinând seama de particularităţile individuale ale educabililor. Instruirea diferenţiată are o mare eficienţă, date fiind posibilităţile diferite ale elevilor, ritmul de lucru şi capacitatea de înţelegere diferite pentru un grup de elevi sau pentru fiecare în parte. Avantajul constă în faptul că, din punct de vedere intelectual, se realizează o omogenitate a colectivului, cu care se lucrează, deci conţinutul şi metodele vor fi adecvate particularităţilor tuturor elevilor din clasa respectivă. Dezavantajele majore se referă la: dificultatea cunoaşterii elevilor; posibilitatea redusă de dezvoltare a aptitudinilor individuale şi de motivaţie; dificultăţi de realizare a relaţiilor de colaborare între elevii cu posibilităţi/performanţe diferite şi apariţia tendinţelor de dezvoltare unilateral intelectuală. Activitatea pe grupe Activitatea pe grupe permite diferenţierea sarcinilor de învăţare şi contribuie la dezvoltarea abilităţilor de cooperare şi comunicare; elevii învaţă unii de la alţii, sunt mai activi, iar motivaţia învăţării este stimulată cu uşurinţă. Superioritatea soluţionării problemelor în condiţii de grup, faţă de rezolvările individuale a fost demult confirmată de cercetările de psihologie socială. Au fost evidenţiate modalităţi de valorificare a resurselor de care dispun atât grupurile de elevi ca întreg, cât şi fiecare membru în parte. În funcţie de condiţiile materiale şi de timp grupele pot executa concomitent aceeaşi lucrare sau lucrări diferite, dar care concură la elucidarea aceleiaşi probleme, deci ale căror rezultate pot fi corelate şi sintetizate. De regulă, grupele sunt permanente, ele se consituie cel puţin pe durata unui an şcolar. În ceea ce priveşte componenţa grupelor se pare că s-a optat în special pentru organizarea unor grupe eterogene, formate din elevi buni, slabi şi mediocri. Activitatea pe grupe presupune operarea subgrupării în cadrul colectivului clasei, în funcţie de obiectivele didactice. Ca proces psihic, învăţarea are caracter individualizat pentru că se realizează diferit de către fiecare. Ca demers component al actului didactic, învăţarea se realizează într-un program de activitate cu grupul de clasă sau într-un grup restrâns. Avantajele ce derivă din această formă de activitate se referă la transformările subiectului educaţiei în funcţie de gradul de implicare în actul educativ: activizează în mai mare măsură; stimulează motivaţia învăţării; permite valorificarea aptitudinilor şi capacităţilor individuale; formează şi dezvoltă spiritul de cooperare şi deschidere spre interacţiune. Activitatea individuală Presupune ca, în funcţie de particularităţile psihoindividuale, elevii să fie angajaţi în realizarea unor sarcini de învăţare pe măsura acestora. Marele avantaj este de a crea posibilitatea ameliorării şi dezvoltării nivelului de învăţare individual. Aplicată în învăţământul tradiţional, aproape exclusiv în sfera rezolvării temelor pentru acasă, acest tip de activitate îl responsabilizează pe elev în procesul de învăţare. Metodele şi strategiile utilizate pentru activitatea individuală precum: observaţia, experimentul, descrierea, comparaţia, clasificarea, dezvoltă elevilor aptitudini pentru cercetarea independentă, realizarea de proiecte, pregătirea pentru examene, etc. Prin activitatea independentă se verifică şi progresul realizat de elev. Ca formă de activitate, aceasta implică mai mult efort din partea individului – singurul care caută şi oferă soluţii sarcinilor primite sau temelor de cercetare. Bibliografie: Creţu, Daniela, “Pedagogie şi elemente de psihologie”, Editura Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2004 Radu, Ion T., Ezechil, Liliana, „Didactica: teoria instruirii”, Editura Paralela 45, 2006