CONF.UNIV.DR.

CONSTANTIN IORDACHE

DREPT OPERAŢIONAL

EDITURA UNIVERSITĂŢII NAŢIONALE DE APĂRARE

BUCUREŞTI, 2003
 © Toate drepturile asupra prezentei ediţii sunt rezervate Universităţii Naţionale de
Apărare

• Responsabilitatea privind conţinutul lucrării revine în totalitate autorului

ISBN
 CUPRINS

CUPRINS

INTRODUCERE ....................................................................................... 7
CAPITOLUL 1
SISTEMUL JURIDIC INTERNAŢIONAL .......................................... 25
ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE ........................ 25
ADUNAREA GENERALĂ O.N.U. ..................................................... 27
CONSILIUL DE SECURITATE ......................................................... 29
ORGANIZAŢIA TRATATULUI
ATLANTICULUI DE NORD (N.A.T.O.) ....................................... 31
ORGANIZAŢIA PENTRU COOPERARE ŞI
SECURITATE ÎN EUROPA (O.S.C.E.) ...................................... 43
STRUCTURILE, ORGANIZAREA ŞI
FUNCŢIONAREA O.S.C.E. ....................................................... 44
UNIUNEA EUROPEANĂ ........................................................... 50
CONSILIUL EUROPEI ............................................................... 58
CAPITOLUL 2
REZOLVAREA DIFERENDELOR INTERNAŢIONALE ................. 62
PRINCIPIUL NERECURGERII LA FORŢĂ SAU LA AMENINŢAREA CU FORŢA 62
MIJLOACE PAŞNICE DE REZOLVARE A DIFERENDELOR INTERNAŢIONALE FĂRĂ
CARACTER JURISDICŢIONAL ................................................. 68
SOLUŢIONAREA DIFERENDELOR PRIN INTERMEDIUL METODELOR COLECTIVE DE
CONSTRÂNGERE .................................................................... 73
OPERAŢIUNILE MULTINAŢIONALE DE SPRIJINIRE A PĂCII 80
BAZA LEGALĂ A OPERAŢIUNILOR DE PACE ÎN DREPTUL
INTERNAŢIONAL PUBLIC ........................................... 82
 TURA UNIVERSITĂŢII NAŢIONALE DE APĂRARE

Redactor:
Tehnoredactor:

Bun de tipar:
Hârtie xerox: Format:
Coli tipar: Coli editură:

Lucrarea conţine de pagini

TIPOGRAFIA UNIVERSITĂŢII NAŢIONALE DE APĂRARE

B. /2003 C. /2003
 CAPITOLUL 1

SISTEMUL JURIDIC INTERNAŢIONAL

ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE

În preambulul Cartei O.N.U., semnată la San Francisco la 26 iunie 1845, au fost formulate
scopurile generale ale acestei organizaţii.
Principalele scopuri sunt: izbăvirea generaţiilor viitoare de flagelul războiului,
respectarea drepturilor fundamentale ale omului, egalitatea statelor în drepturi, crearea
condiţiilor necesare asigurării justiţiei şi respectării obligaţiilor decurgând din tratate şi alte
izvoare ale dreptului internaţional, favorizarea progresului social şi instaurarea unor condiţii
bune de trai şi de libertate.
În realizarea scopurilor propuse, O.N.U. îşi fundamentează întreaga activitate pe
următoarele principii înscrise în CHARTA – tratatul constitutiv:
a) principiul egalităţii suverane a statelor membre;
b) principiul autodeterminării popoarelor şi naţiunilor;
c) principiul îndeplinirii cu buna-credinţă a obligaţiilor asumate prin Charta O.N.U. şi
prin tratatele (convenţiile) internaţionale;
d) principiul reglementării prin mijloace paşnice a diferendelor internaţionale în aşa fel
încât să nu se primejduiască pacea şi securitatea internaţională;
e) principiul abţinerii de la ameninţarea cu forţa sau de la folosirea forţei împotriva
integrităţii ori independenţei politice a vreunui stat (principiul neagresiunii);
f) principiul neintervenţiei în probleme care sunt esenţial de competenţa internă a
statelor, ceea ce reprezintă o consacrare a principiului neamestecului în treburile
interne şi respectării suveranităţii statelor memebre.
Charta O.N.U. împarte membrii în: originari şi noi.
Membrii originari sunt cele 51 de state care au participat la semnarea, în anul 1945, a
Chartei O.N.U.
Noi membri sunt considerate statele intrate ulterior în O.N.U. adică statele nefondatoare
şi care acceptă obligaţiile cuprinse în Charta O.N.U. În prezent, O.N.U. numără peste 190 de
state membre.
Orice stat poate deveni membru O.N.U. Dar pentru admiterea în această organizaţie se
cere din partea acestuia îndeplinirea următoarelor condiţii cumulative:
a) să fie un stat suveran;
b) să fie un stat iubitor de pace;
c) statul să accepte obligaţiile ce decurg din Charta;
d) statul să fie dispus să îndeplinească aceste obligaţii.
Aprecierea îndeplinirii acestor condiţii revine organizaţiei prin Adunarea Generală a
O.N.U. şi Consiliului de Securitate.
Din punct de vedere procedural, admiterea de noi membrii în O.N.U. se face la
recomandarea Consiliului de Securitate – adoptată cu nouă voturi, inclusiv voturile celor cinci
membrii permanenţi – prin hotărârea Adunării Generale, adoptată cu votul a 2/3 din membrii
prezenţi.
În vederea realizării obiectivelor şi sarcinilor ce-i revin, Organizaţia Naţiunilor Unite
dispune de un vast complex de organe, constituite într-un sistem funcţional. O însemnătate
primordială au cele şase organe principale, create prin tratatul constitutiv:
- Adunarea Generală;
- Consiliul de Securitate;
- Consiliul Economic şi Social (E.C.O.S.O.C.);
 - Consiliul de Tutelă;
- Curtea Internaţională de Justiţie;
- Secretariatul.
Există, de asemenea, numeroase organe subsidiare ale O.N.U. Acestea pot fi înfiinţate
după necesităţi de către organele principale. Ele ajută organele principale în atribuţiunile lor şi
au competenţa delegată de organul principal. Ele pot fi compuse fie din reprezentanţi ai
statelor membre, fie din persoane care participă cu titlul personal (de exemplu Comisia de
Drept Internaţional a O.N.U.).
O.N.U. coordonează, prin intermediul Consiliului Economic şi Social, activitatea
instituţiilor specializate, create pe baza unor convenţii interstatale şi care urmăresc să
întărească colaborarea economică, socială şi culturală în domeniul internaţional.
ADUNAREA GENERALĂ A O.N.U.
Adunarea Generală a O.N.U. este organ pentru deliberare şi recomandare, compus din
reprezentanţii statelor membre şi are ca atribuţii (funcţii): discutarea şi adoptarea de rezoluţii
în problemele fundamentale vizând pacea şi securitatea internaţională, cooperarea dintre state,
sub toate aspectele, apărarea şi dezvoltarea normelor dreptului internaţional. Adunarea
Generală activează în sesiuni ordinare, convocate, de regulă, o dată pe an (a treia marţi din
luna septembrie). La Sesiunile Adunării Generale, pe lângă reprezentanţii statelor membre,
mai pot participa şi observatori. Pentru discutarea unor probleme urgente Adunarea Generală
se poate întruni în sesiuni extraordinare, de câte ori este nevoie.
Lucrările sunt conduse de Comitetul General (Biroul) al Adunării Generale. Acesta este
ales la începutul fiecărei sesiuni şi se compune dintr-un preşedinte, 17 vicepreşedinţi (aleşi
după o anumită repartizare geografică) şi 6 preşedinţi ai Comitetelor Principale ale Adunării
Generale.
Limbile oficiale sunt franceza, engleza, spaniola, rusa, chineza şi araba.
Principalele funcţii (atribuţii) şi puteri (competente) cu caracter general ale Adunării
Generale – O.N.U. sunt:
a) discutarea problemelor ce sunt cuprinse în Chartă, având dreptul să facă recomandări
statelor şi Consiliului de Securitate;
b) studierea principiilor generale de colaborare în scopul menţinerii păcii şi securităţii,
inclusiv principiile privind dezarmarea;
c) discutarea oricăror probleme privind menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, cu
excepţia celor pentru care se impune luarea unor măsuri şi care trebuie transmise
Consiliului de Securitate;
d) încurajarea dezvoltării progresive a dreptului internaţional şi a codificării lui.
Dintre funcţiile cu caracter special ale Adunării Generale pot fi enumerate:
a) admiterea de noi membri şi aplicarea de sancţiuni (excluderea, suspendarea);
b) administrarea teritoriilor aflate sub tutelă, cu excepţia zonelor strategice, şi
informarea asupra situaţiei din teritoriile care nu se guvernează singure;
c) aprobarea bugetului, alegerea unor membri în alte organe, crearea unor organe
subsidiare;
d) dreptul de a cere avize ale Curţii Internaţionale de Justiţie.
 CONSILIUL DE SECURITATE

Consiliul de Securitate este un organism principal al O.N.U. cu activitate permanentă,

având ca obiect principal luarea măsurilor pentru asigurarea păcii şi securităţii internaţionale.
Consiliul de Securitate este alcătuit din 15 state membre din care 5 state membre
permanente3, desemnate prin Chartă, şi 10 state membre nepermanente, alese de Adunarea
Generală pe o perioadă de doi ani.
Consiliul de Securitate dezbate probleme care intră în competenţa sa la cererea Adunării
Generale ori la cererea unui stat membru sau nemembru, în condiţiile prevăzute de Chartă şi
de Regulamentul de funcţionare a Consiliului.
Consiliul de Securitate este un organ politic şi el nu este chemat să soluţioneze pe cale
juridică diferendele dintre state. Dacă constată că diferendul dintre state pune în pericol pacea
şi securitatea internaţională, decide măsurile care sunt necesare pentru rezolvarea situaţiei de
criză.
Consiliul de Securitate adoptă hotărârile, în problemele de fond, cu votul afirmativ a 9
membrii între care, trebuie să figureze în mod obligatoriu, voturile concordante ale celor 5
membrii permanenţi (care au dreptul de VETO).
Principalele funcţii (atribuţii) ale Consiliului de Securitate sunt:
a) rezolvarea pe cale paşnică a diferendelor internaţionale, putând, în prealabil, ancheta
orice diferend sau situaţie care ar putea da naştere la conflicte internaţionale;
b) constatarea unei ameninţări împotriva păcii sau a unei violări a păcii;
c) luarea de decizii şi de recomandări pentru menţinerea sau restabilirea păcii şi
securităţii internaţionale.
Recomandările vizează mijloacele paşnice de rezolvare a diferendului, iar în situaţiile
când gravitatea ameninţării sau încălcării păcii reclamă luarea de măsuri Consiliul de
Securitate poate decide în acest sens, recurgând la următoarele mijloace:
a) măsuri provizorii care trebuie să fie necesare şi utile (exemplu – hotărârea de încetare
a focului);
b) măsuri de constrângere, fără folosirea forţei armate, cum sunt: întreruperea parţială
sau totală a relaţiilor economice şi a comunicaţiilor feroviare, maritime, aeriene etc.;
ruperea generală a relaţiilor diplomatice (art.41 din Charta O.N.U.);
c) măsurile de constrângere, cu folosirea forţei armate, prevăzute în art.42 al Chartei, în
cazul în care măsurile de constrângere fără folosirea forţei armate întreprinse de
Consiliul de Securitate nu dau rezultate, pot fi: acţiunile întreprinse cu forţele armate
ale membrilor O.N.U., demonstraţii, măsuri de blocadă şi alte operaţii executate cu
forţele aeriene, maritime sau terestre;
d) operaţiile pentru menţinerea păcii (Peace Keeping Operation) care sunt hotărâte prin
rezoluţii ale Consiliului de Securitate şi se referă la folosirea de personal militar sub
autoritatea Naţiunilor Unite, în alte scopuri decât cele ale măsurilor de constrângere,
ca de exemplu: supravegherea încetării focului; respectarea armistiţiilor, controale de
frontieră; interpunerea forţei O.N.U. ca tampon între forţele ostile; menţinerea
legalităţii şi ordinii într-o ţară la solicitarea guvernului legitim.

ORGANIZAŢIA TRATATULUI
ATLANTICULUI DE NORD (N.A.T.O.)

În anul 1948 cinci state din Europa Occidentală (Belgia, Franţa, Luxemburg, Olanda şi
Marea Britanie) au semnat Tratatul de la Bruxelles, prin care s-a convenit constituirea unui
sistem comun de apărare.

3
Membrii permanenţi ai C.S./O.N.U. sunt următoarele state: S.U.A., Marea Britanie, Franţa, Rusia şi China.
 În perioada imediat următoare au urmat negocieri în S.U.A. şi Canada cu scopul de a
crea o alianţă unică a Atlanticului de Nord, fondată pe garanţii de securitate şi angajamente
mutuale între Europa şi America de Nord. Alte state europene, Danemarca, Islanda, Italia,
Norvegia şi Portugalia au fost invitate de puterile semnatare ale Tratatului de la Bruxelles să
participe la acest proces. Prin Tratatul Atlanticului de Nord, semnat în aprilie 1949, lua
naştere o alianţă de state independente, având ca interes comun menţinerea păcii şi apărarea
propriei libertăţi prin solidaritate politică şi un sistem militar de apărare adecvat. Această
alianţă militară a fost realizată în conformitate cu art.51 al Chartei O.N.U. unde se afirmă
dreptul natural la legitimă apărare individuală sau colectivă. În urma hotărârilor luate de către
şefii de stat şi de guvern, în cadrul reuniunilor la vârf de la Londra (iunie 1990), Roma
(noiembrie 1991), Bruxelles (ianuarie 1994), Madrid (iulie 1997) şi Washington (aprilie
1999), Alianţa Atlanticului de Nord şi-a adaptat strategia sa globală în raport cu schimbările
produse în contextul strategic şi politic. Au fost luate măsuri şi în ceea ce priveşte fluidizarea
structurii militare de comandă a N.A.T.O., pentru adaptarea aranjamentelor şi procedurilor
alianţei în ceea ce priveşte planificarea apărării în funcţie de evoluţia climatului de securitate
în Europa şi de cerinţele procesului de gestionare a crizelor (de menţinere a păcii).
Şefii de stat şi de guvern prezenţi la Bruxelles (ianuarie 1994), au adoptat o declaraţie
conform căreia Alianţa Nord Atlantică era considerată deschisă şi altor state europene
capabile să contribuie la securitatea din zona Atlanticului de Nord. S-a hotărât iniţierea unui
studiu detaliat asupra oportunităţii şi criteriilor de eligibilitate pentru statele ce şi-ar manifesta
dorinţa de a adera la Alianţă.
Miniştrii de externe ai ţărilor N.A.T.O. şi ai partenerilor de cooperare din Consiliul de
Cooperare Nord Atlantică, reuniţi la Sintra în Portugalia la 30 mai 1997, au stabilit
transformarea N.A.C.C. în Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic, ca urmare a succesului
activităţii desfăşurate de la înfiinţare şi în scopul întăririi şi lărgirii cooperării politice şi
militare între statele N.A.T.O. şi statele partenere de cooperare. Ambele părţi au căzut de
acord să întărească Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa în scopul creării unei
zone de securitate şi stabilitate pe continentul nostru. În anul 2002, în cadrul summit-ului
N.A.T.O. de la Praga, România a fost invitată să adere la structura acestei alianţe, probabil în
anul 2004.
Structura şi modul de funcţionare ale N.A.T.O.
Sediul politic al alianţei, respectiv Cartierul General al N.A.T.O., este la Bruxelles.
În Cartierul General al N.A.T.O. lucrează aproximativ 3750 de angajaţi permanenţi,
2150 angajaţi aparţinând delegaţiilor naţionale şi reprezentantelor militare naţionale la
N.A.T.O. Secretariatul internaţional numără aproximativ 1180 de salariaţi civili, iar Statul
Major militar are 420 de membri, dintre care 80 de civili. Începând cu 1994, reprezentanţi ai
Partenerilor de Cooperare dispun de birouri de legătură în Cartierul General al N.A.T.O.
Fiecare ţară membră este reprezentată în Consiliul Atlanticului de Nord de un
ambasador sau un reprezentant permanent, asistat de o delegaţie naţională alcătuită de
funcţionari şi consilieri care participă la diferite comitete N.A.T.O.
Cooperarea celor 19 state membre se bazează pe o structură funcţională care a fost pusă
în practică încă din primii ani de existenţă ai Alianţei şi ale cărei elemente fundamentale sunt
următoarele:
a) CONSILIUL ATLANTICULUI DE NORD (N.A.C.), investit cu autoritate politică şi
puteri decizionale reale, este alcătuit din reprezentanţi permanenţi ai tuturor statelor membre.
Consiliul are de îndeplinit un rol important în raport cu opinia publică şi difuzează
declaraţii şi comunicate care explică marelui public şi guvernelor ţărilor care nu sunt membre
ale Alianţei orientările şi hotărârile sale.
Consiliul este singurul organ al Alianţei a cărui autoritate derivă în mod clar şi explicit
din Tratatul Atlanticului de Nord, conform căruia are competenţă de a crea organisme
subordonate.
 Drept consecinţă au fost create comitete şi grupuri de studiu pentru a sprijini Consiliul
Atlanticului de Nord sau pentru a-şi asuma responsabilităţi în anumite domenii cum ar fi
planurile de apărare, cele nucleare sau problemele militare.
Consiliul oferă guvernelor ţărilor membre un for unic pentru consultări pe scară largă
asupra tuturor problemelor legate de securitatea lor, fiind cel mai important organ de decizie
din cadrul N.A.T.O. Cele 19 ţări membre au aceleaşi drepturi, iar deciziile sunt luate prin
consens, fiind expresia voinţei colective a guvernelor ţărilor membre. Toate guvernele ţărilor
membre participă la elaborarea orientărilor de către Consiliu sau sub autoritatea acestuia,
utilizându-se, ca regulă de luare a tuturor deciziilor, consensul.
Reprezentanţii guvernelor ţărilor membre au rang de ambasador, fiind secondaţi de
personal politic şi militar. Consiliul se află în sesiune permanentă, reunindu-se de regulă o
dată pe săptămână.
Cel puţin de două ori pe an, Consiliul se reuneşte în sesiune ministerială, guvernul
fiecărei ţări fiind reprezentat de ministrul de externe. Atunci când sunt examinate probleme
deosebit de importante, au loc reuniuni la vârf, cu participarea şefilor de stat şi de guvern.
Secretarul General al N.A.T.O. este Preşedintele Consiliului, indiferent de nivelul de
reprezentare la care se reuneşte acesta. Autorităţile militare ale N.A.T.O. sunt reprezentate în
N.A.C. de către Preşedintele Comitetului Militar, care este responsabil cu asigurarea
consilierii Consiliului în probleme militare.
În caz de nevoie, Consiliul Atlanticului de Nord poate fi întrunit imediat, ziua sau
noaptea, la Cartierul General al N.A.T.O. din Bruxelles.
Consiliul poate fi convocat de preşedintele acestuia, adică de secretarul general al
N.A.T.O. sau de oricare dintre membrii săi, şi poate fi reunit în termen de două ore din
momentul convocării.
În afară de sesiuni N.A.C., la nivelul membrilor N.A.T.O., Consiliul se întruneşte la
fiecare două luni cu ambasadorii statelor partenere din cadrul Consiliului Parteneriatului Euro
Atlantic (E.A.P.C.) şi de asemenea are consultări periodice cu statele partenere, conform
principiului "19 + 1", adică pe o bază individuală.
De asemenea, au loc consultări cu grupuri de state ce sunt implicate în activităţi de
cooperare cu N.A.T.O. (de exemplu, statele care nu sunt membre N.A.T.O. dar participă la
misiuni de pace care sunt conduse de către N.A.T.O.).
Procesul de consultare este esenţial pentru buna funcţionare a Alianţei. Mecanismul şi
procedurile utilizate pentru realizarea în practică a consultării a fost stabilit încă din 1956 şi de
atunci el s-a dovedit funcţional şi eficient. Principiile care se aplică în relaţiile dintre aliaţi,
referitor la consultarea dintre aceştia, sunt următoarele:
• membrii trebuie să informeze Consiliul despre problema care, în opinia lor, ar putea
afecta Alianţa în ansamblul său;
• fiecare membru în parte, are dreptul de a pune în dezbaterea consiliului orice subiect
de interes pentru N.A.T.O.;
• nici un membru nu trebuie, fără o consultare prealabilă cu aliaţii să ia decizii
politice sau militare într-o problemă de interes pentru oricare dintre aliaţi;
• membrii trebuie să ţină cont de interesele tuturor aliaţilor, atunci când îşi stabilesc
politicile sectoriale la nivel naţional;
• membrii trebuie să aplice, cu consecvenţă, orice hotărâre luată prin consens atunci
când îşi stabilesc programele politice la nivel naţional, iar dacă nu pot să procedeze
astfel, ei trebuie să explice de ce.
Programul de lucru al şedinţelor în regim normal ale sesiunii permanente începe cu
"declaraţiile asupra subiectelor politice". Sub această denumire reprezentanţii permanenţi
sunt în măsură să pună în discuţie şi să dezbată subiecte de interes pentru Alianţă.
Sesiunile Consiliului, la nivel ministerial, încep cu o ceremonie de deschidere ce este
prezidată de către Preşedintele Consiliului, o funcţie onorifică care este ocupată anual, prin
rotaţie, de către ministrul de externe al unuia dintre cele 19 state membre, urmând ordinea
alfabetului din limba engleză.
Decanul Consiliului, aflat în sesiune permanetă, cel mai vechi în funcţie dintre
ambasadorii statelor membre, are de îndeplinit un rol ceremonial în timpul vizitelor şefilor de
stat şi de guvern şi îndeplineşte un rol important în timpul contactelor neoficiale dintre
delegaţii.
Reamintim un lucru foarte important în legătură cu mecanismul luării deciziilor în
cadrul N.A.C.: toate deciziile se adoptă în unanimitate şi de comun acord.
Fiecare ţară reprezentată în Consiliu sau într-unul dintre comitetele sale subordonate îşi
păstrează deplina suveranitate şi deplina responsabilitate a hotărârilor sale.
b) COMITETUL PENTRU PLANIFICAREA APĂRĂRII (D.P.C.) este alcătuit din
reprezentanţii permanenţi şi se reuneşte cel puţin de două ori pe an la nivelul miniştrilor
apărării ţărilor membre. Acest comitet se ocupă de majoritatea problemelor de apărare şi de
cele legate de planificarea apărării colective.
Cu excepţia Franţei, toate ţările membre sunt reprezentate în acest organism.
Comitetul pentru Planificarea Apărării elaborează orientări pentru autorităţile militare
ale N.A.T.O. şi, în limitele responsabilităţilor sale, îşi asumă aceleaşi funcţii şi dispune de
aceleaşi puteri cu cele ale N.A.C., în probleme ce ţin de competenţa sa.
c) GRUPUL PENTRU PLANIFICAREA NUCLEARĂ (N.P.G.) este principalul cadru în
care au loc consultările asupra tuturor problemelor legate de rolul forţelor nucleare în cadrul
politicii de securitate şi de apărare a N.A.T.O. În mod normal se reuneşte de două ori pe an, la
nivelul miniştrilor apărării, în general în acelaşi timp cu Comitetul pentru Planificarea
Apărării (D.P.C.) şi, în funcţie de necesităţi, la nivelul reprezentanţilor permaneţi
(ambasadorilor).
d) SECRETARUL GENERAL este o personalitate politică de talie internaţională, numit
de ţările membre pentru a-şi asuma funcţiile de Preşedinte al Consiliului Atlanticului de Nord,
al Comitetului pentru Planificarea Apărării, al Grupului pentru Planificare Nucleară şi al altor
comitete principale, concomitent cu cea de secretar general al N.A.T.O. Este, de asemenea,
principalul purtător de cuvânt al NATO, atât în relaţiile cu exteriorul, cât şi în cadrul
discuţiilor şi contactelor cu guvernele ţărilor membre.
e) STATUTUL MAJOR INTERNAŢIONAL este alcătuit din militari ai ţărilor membre
care lucrează pentru Consiliu, pentru Comitetele şi grupurile de lucru subordonate lui şi
funcţionează în permanenţă având de rezolvat o gamă largă de probleme curente ce
interesează Alianţa.
f) COMITETUL MILITAR este însărcinat să recomande autorităţilor politice ale
N.A.T.O. măsurile socotite a fi necesare pentru apărarea comună a zonei N.A.T.O. şi de a
orienta asupra problemelor militare pe Comandanţii Comandamentelor Strategice ale
N.A.T.O. La reuniunile N.A.C., ale D.P.C. şi ale N.P.G., Comitetul Militar este reprezentat de
preşedinte sau de către împuternicitul acestuia.
Comitetul Militar este cea mai înaltă instanţă militară fiind plasat sub autoritatea politică
a Consiliului Atlanticului de Nord, a Comitetului pentru Planificarea Apărării sau, dacă este
vorba despre probleme nucleare, a Grupului pentru Planificarea Nucleară. Este alcătuit din
Şefii de Stat Major ai armatelor fiecăreia dintre ţările membre, cu excepţia Franţei, care este
reprezentată de o misiune militară. Islanda, care nu deţine forţe armate, poate fi
reprezentată în Comitetul Militar de o personalitate civilă. Şefii de Stat Major (sau
omologii acestora) se reunesc de cel puţin două ori pe an. În restul timpului, ţările membre îşi
trimit aici reprezentanţii militari numiţi de Şefii Statelor Majore Generale.
Preşedinţia Comitetului Militar este asigurată, pe rând, de către fiecare dintre ţările
membre, pe o perioadă de un an, în ordinea alfabetului englez.
Preşedintele Comitetului militar este reprezentantul Comitetului în alte organisme şi
este purtătorul de cuvânt al Comitetului. El conduce, de asemenea, activităţile curente ale
Comitetului.
 g) STRUCTURA MILITARĂ INTEGRATĂ este plasată sub controlul autorităţilor
politice de nivelul cel mai înalt. Ea serveşte drept cadru pentru organizarea apărării teritoriului
ţărilor membre împotriva ameninţărilor îndreptate împotriva securităţii sau stabilităţii lor.
Această structură include o reţea de comandamente strategice şi operaţionale care
acoperă întreaga zonă a Atlanticului de Nord. Aceasta asigură desfăşurarea exerciţiilor
comune ale forţelor armate, precum şi colaborarea în domenii cum ar fi: sistemele de
comunicaţii şi informare; apărarea aeriană, sprijinul logistic al forţelor armate; standardizarea,
la nivelul interoperabilităţii, în domeniul echipamentelor, tehnicilor, tacticilor utilizate şi a
procedurilor de stat major şi a celor administrative.
Forţele armate, ce aparţin structurii integrate a N.A.T.O. , au misiunea de a garanta
securitatea şi integritatea teritorială a ţărilor membre, de a contribui la menţinerea stabilităţii şi a
echilibrului în Europa (la gestionarea crizelor), la asigurarea apărării zonei strategice
desemnate de Tratatul de la Washington.
h) STATUL MAJOR MILITAR INTERNAŢIONAL sprijină activitatea Comitetului
Militar. Statul Major Militar Internaţional este alcătuit din personalul militar detaşat din
diferite ţări N.A.T.O. şi din personal administrativ civil. În cadrul organizaţiei membrii săi au
acelaşi statut ca personalul secretariatului internaţional.
În fruntea Statului Major Militar Internaţional se află un director cu grad de general cu
trei stele. El este nominalizat de către ţările membre şi selecţionat de Comitetul Militar.
Directorul Statului Major Militar Internaţional poate fi cetăţean al oricărei ţări membre
N.A.T.O., dar trebuie să fie din altă ţară decât preşedintele Comitetului Militar. Este secondat
de şase directori adjuncţi cu rang de general cu o stea şi de secretarul Statului Major Militar
Internaţional.
Acest organism este însărcinat, în calitate de organ executiv al Comitetului Militar, să
vegheze la executarea în bune condiţii a hotărârilor şi directivelor Comitetului Militar, să
elaboreze planuri, să intreprindă studii şi să recomande politica de urmat în probleme de
natură militară pe care autorităţile, comandamentele sau organismele N.A.T.O. le-au supus
spre atenţie Comitetului Militar. În cadrul Programului de activitate pentru dialog, parteneriat
şi cooperare, stabilit de Consiliul Parteneriatului Euro Atlantic (E.A.P.C.) şi al programelor de
activităţi militare adoptate de Comitetul Militar, Statul Major Militar Internaţional participă
activ la procesul de cooperare cu ţările din Europa Centrală şi de Est, atât în cadrul E.A.P.C.
cât şi în cadrul Parteneriatului pentru pace.
i) CONSILIUL PARTENERIATULUI EURO-ATLANTIC. Cadrul lărgit de cooperare
şi consultare pe care îl oferă E.A.P.C. oferă statelor partenere N.A.T.O. posibilitatea de a
dezvolta relaţii politice directe. În plus, E.A.P.C. oferă cadrul general pentru a da statelor
partenere o mai mare putere de decizie în legătură cu activităţile la care ele participă.
Noua structură militară de comandă a N.A.T.O. După douăzeci de luni de studiu,
Comitetul Militar al N.A.T.O. a propus noua structură de comandă a Alianţei. Miniştrii de
externe, reuniţi în cadrul Consiliului Atlanticului de Nord (N.A.C.), au aprobat această nouă
structură atât în întregul său, ca sistem, cât şi în particular fiecare tip, număr şi localizare a
cartierelor generale. Această restructurare reduce numărul cartierelor generale de la 65 la
20.
Cele două comandamente strategice, unul pentru Atlantic şi celălalt pentru Europa, au
fiecare în subordine comandamente operaţionale (sau regionale); trei pentru Comandamentul
Strategic al Atlanticului şi două pentru cel din Europa. Comandamentele regionale din Europa
au în subordine atât comandamente ale categoriilor de forţe cât şi comandamente întrunite
subregionale.
Noua structură dă posibilitatea Alianţei de a-şi asuma toate rolurile şi misiunile mult mai
eficient, asigurând o mai mare flexibilitate acţională, în acelaşi timp asigurând rolurile cele mai
potrivite pentru fiecare din ţările membre ale N.A.T.O. De asemenea, noua structură va facilita
integrarea noilor membrii ai Alianţei şi dă posibilitatea implicării, tuturor ţărilor membre.
 COMANDANTUL STRATEGIC AL ATLANTICULUI are cartierul general la Norfolk, Virginia, în S.U.A
şi este responsabil pentru planificarea generală, direcţionarea şi conducerea activităţilor militare ale
N.A.T.O. în zona sa de responsabilitate şi în afara acesteia, conform mandatului încredinţat. În
cadrul acestui comandament strategic comandamentele regionale sunt responsabile, în mod
direct, de planificarea şi executarea tuturor activităţilor militare ale Alianţei, incluzând
delegarea de autoritate în zona de responsabilitate a eşalonului superior.
Comandamentul Strategic al Atlanticului are în subordine:
a) Comandamentul Regional (R.C.) Vest, cu cartierul general în Norfolk, Virginia,
S.U.A., având ca zonă de responsabilitate partea de vest a Oceanului Atlantic;
b) Comandamentul Regional (R.C.) Est, cu cartierul general la Northwod în Marea
Britanie, având ca zonă de responsabilitate partea de este şi de nord-est a Oceanului Atlantic,
inclusiv Islanda;
c) Comandamentul Regional (R.C.) Sud-est, cu cartierul general la Lisabona în
Portugalia, având ca zonă de responsabilitate partea de sud-est a Oceanului Atlantic şi
teritoriul continental al Portugaliei;
d) Flota de lovire din Atlantic, care este direct subordonată Comandamentului
Strategic al Atlanticului. Asigură o capacitate navală de lovire gata de luptă permanent
precum şi un cartier general pentru o C.J.T.F., deplasabil la nevoie atât în cadrul zonei de
responsabilitate al Alianţei, cât şi în afara acesteia;
Flota de submarine din Atlantic, al cărei cartier general asigură coordonarea şi
managementul flotei lor de lovire, este autoritatea de coordonare de bază şi principala sursă
furnizoare privind operaţiile submarine la nivel operaţional şi tactic.
Comandamentul Strategic pentru Europa are Cartierul general la Mons în Belgia
şi este responsabil pentru planificarea generală, direcţionarea şi conducerea tuturor
activităţilor militare din cadrul zonei sale de responsabilitate şi în afara acesteia. Are
subordonate două comandamente regionale:
a) Comandamentul Regional (R.C.) Nord, cu cartierul general la Brunsum în
Olanda este responsabil, în mod direct, de planificarea şi execuţia tuturor activităţilor militare
ale N.A.T.O. în partea de Nord a Europei (la nevoie şi în afara zonei sale de responsabilitate).
Are în subordine următoarele structuri:
Comandamentul Forţelor Aeriene din Nordul Europei cu cartierul general la
Ramstein în Germania şi Comandamentul Naval din Nordul Europei care are cartierul
general la Northwood în Marea Britanie. Are, de asemenea, în subordine trei comandamente
întrunite subregionale intercategorii de forţe: centru la Heidelberg, Germania; Nord-Est Karup
în Danemarca şi Nord Stavager, Norvegia;
b) Comandamentul Regional (R.C.) Sud cu cartierul general la Napoli în Italia şi are
ca zonă de responsabilitate sudul Europei. Are în subordine Comandamentul Forţelor Aeriene
din Sudul Europei şi Comandamentul Naval din sudul Europei, ambele având cartierul
general la Napoli în Italia. Are, de asemenea, în subordine patru comandamente întrunite
subregionale intercategorii de forţe: Sud-central având cartierul general la Larissa în
Grecia, Sud-Est având cartierul general la Izmir în Turcia, Sud-Vest având cartierul
general la Madrid în Spania şi Sud având cartierul general la Verona în Italia.
Formula Europeană de Securitate şi Apărare (E.S.D.I.) este cel de-al treilea domeniu de
adaptare internă a N.A.T.O. la schimbările din mediul strategic ce au avut loc în ultimii zece
ani.
Formula adoptată de către miniştrii de externe ai ţărilor Alianţei la Berlin în 1996 şi confirmată de
şefii de state şi de guvernare reuniţi la Madrid în 1997, ţinteşte spre reconcilierea ţărilor europene
pentru a li se asigura o mai mare autonomie în stabilirea liniilor directoare ale politicii europene de
securitate cu necesitatea păstrării unei legături transatlantice.

ORGANIZAŢIA PENTRU COOPERARE ŞI SECURITATE ÎN EUROPA (O.S.C.E.)

La 1 august 1975, la Helsinki, şefii celor 35 de state participante au semnat Actul Final
al Conferinţei de la Helsinki pentru Securitate şi Cooperare în Europa, privind: reţinerea de la
ameninţarea cu utilizarea forţei şi de la utilizarea acesteia; respectarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale, inclusiv libertatea de gândire şi conştiinţă, a religiei şi credinţei;
egalitate în drepturi şi dreptul la autodeterminare al popoarelor. Documentul Final de la
Helsinki a pus bazele unei dezvoltări ulterioare a procesului iniţiat de Conferinţa pentru
Securitate şi Cooperare în Europa. Ulterior asemenea reuniuni au fost ţinute la Belgrad,
Madrid şi Viena.
Colapsul comunismului, reprezentat de dărâmarea zidului Berlinului, a impus
remodelarea securităţii europene într-un mod considerabil. Cartha de la Paris pentru o
nouă Europă, semnată la 21 noiembrie 1990, după încheierea summit-ului şefilor de state şi
de guverne ai statelor membre ale O.S.C.E., a marcat primul pas pentru transformarea
organizaţiei.
Charta de la Paris a fost primul document internaţional care a luat act de sfârşitul
războiului rece, marcând deschiderea unei noi ere de colaborare între statele europene.
Procesul de instituţionalizare al C.S.C.E. a fost grăbit, în anii care au urmat Chartei de
la Paris, de violenţa procesului de destructurare a fostei Iugoslavii şi a U.R.S.S. A crescut
rolul Biroului de la Praga, iar preşedintele executiv, a cărui funcţie fusese creată prin Charta
de la Paris, a primit atribuţii precise în cadrul reuniunii de la Helsinki. El a devenit
responsabil de coordonarea activităţilor curente ale C.S.C.E. şi de organizarea procesului de
consultare a statelor membre.
Funcţia de secretar general a fost creată în cadrul conferinţei Consiliului Ministerial ce a
avut loc la Stockholm, în zilele de 14 şi 15 decembrie 1992.
Summit-ul de la Budapesta a decis creşterea competenţei preşedintelui executiv şi a
secretarului general, a secretariatului, a Înaltului Comisar pentru Minorităţi Naţionale şi a
Biroului pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului. C.S.C.E. a căpătat o nouă
denumire - O.S.C.E.
În prezent O.S.C.E cuprinde 55 de state, acoperind o zonă extinsă, incluzând: Rusia,
toate statele europene, S.U.A. şi Canada.

STRUCTURILE, ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA O.S.C.E.

1. CONFERINŢELE şefilor de stat sau de guvern (Summit) ale statelor membre

trasează priorităţile şi liniile directoare la cel mai înalt nivel politic. După stabilirea, prin
Charta de la Paris, a desfăşurării periodice a acestora, la fiecare doi ani, Conferinţele
C.S.C.E./O.S.C.E. la nivel înalt au avut loc la Helsinki (1992), Budapesta (1994), Lisabona
(1996) şi Istambul (18-19 noiembrie 1999).
 2. CONSILIUL MINISTERIAL, care se reuneşte, de regulă, o dată pe an (atunci când
în anul respectiv nu are loc Summit-ul O.S.C.E.), la nivel de miniştri ai afacerilor externe, este
organul central de decizie şi orientare politică O.S.C.E. Ministrul de externe al ţării gazdă
pentru reuniunile Consiliului Ministerial deţine funcţia de preşedinte în exerciţiu al O.S.C.E.
Perioada de preşedinţie se încheie odată cu reuniunea ministerială care, de regulă, are loc în
luna decembrie. O reuniune a Consiliului Ministerial a O.S.C.E. a avut loc la Bucureşti în
zilele de 3 şi 4 decembrie 2001.

3. CONSILIUL SUPERIOR (care a înlocuit Comitetul Înalţilor Funcţionari) răspunde de

orientarea, coordonarea şi gestionarea tuturor activităţilor O.S.C.E. Examinează şi stabileşte
politica şi orientările bugetar-financiare. Anual, Consiliul Superior se întruneşte, ca Forum
Economic, la Praga.

4. CONSILIUL PERMANENT (fostul Comitet Permanent) se ocupă de activitatea

politică, decizională şi operaţională curentă a O.S.C.E. Se întruneşte la Viena, de regulă
săptămânal, în şedinţe plenare, precum şi ori de câte ori se consideră necesar în reuniuni
speciale, extraordinare sau de urgenţă. Sub egida Consiliului Permanent funcţionează diferite
grupuri de lucru ad-hoc, deschise participării tuturor statelor membre. Pentru creşterea
transparenţei procesului decizional şi lărgirea ariei de consultări în cadrul acestuia, prin
Charta Securităţii Europene adoptată la Istambul, în 1999, a fost creat Comitetul Pregătitor, ca
structură subordonată Consiliului Permanent.
Reuniunile structurilor menţionate mai sus (în afara Summit-ului O.S.C.E.) sunt
prezidate de reprezentanţii preşedinţiei în exerciţiu. Reuniunile grupărilor de lucru pot fi
prezidate şi de reprezentanţii ţărilor din troica O.S.C.E, din însărcinarea preşedinţiei în
exerciţiu. Preşedinţia şedinţelor Summit-elor O.S.C.E. se asigură prin rotaţie.

5. FORUMUL DE COOPERARE ÎN DOMENIUL SECURITĂŢII, parte integrată a

O.S.C.E., se întruneşte săptămânal, la Viena, pentru consultări şi negocierea de măsuri
concrete vizând întărirea încrederii, securităţii şi stabilităţii în aria euro-atlantică.
Obiectivele principale ale acestui for sunt: a) negocieri privind controlul armamentelor şi
măsurile de dezarmare, creşterea încrederii şi securităţii; b) consultări regulate de cooperare
intensă în probleme de securitate; c) reducerea, în continuare, a riscurilor unui conflict armat.
Forumul se ocupă, de asemenea, de aplicarea măsurilor de creştere a încrederii şi
securităţii (C.S.B.M.), pregătirea seminariilor privind doctrinele militare, organizarea
reuniunilor anuale de evaluare a aplicării angajamentelor asumate în domeniul militar, precum
şi examinarea şi clarificarea schimbului de informaţii convenit, conform măsurilor de
încredere. Sub auspiciile Forumului, au loc reuniunile anuale de evaluare a aplicării
Documentului de la Viena privind măsurile de creştere a încrederii şi securităţii, reuniunile
de evaluare a aplicării Codului de Conduită, ca şi seminarii pe diferite teme. Forumul îşi
desfăşoară activitatea în şedinţe plenare şi în cadrul a două grupuri de lucru.

6. PREŞEDINTELE ÎN EXERCIŢIU - ministrul de externe al ţării care găzduieşte

reuniunea Consiliului Ministerial al O.S.C.E., pe anul în curs - este investit cu
responsabilitatea generală asupra activităţii executive a O.S.C.E.
România a deţinut mandatul de Preşedinte în exerciţiu al O.S.C.E. în anul 2001.

7. SECRETARUL GENERAL este numit de Consiliul Ministerial pentru o perioadă de trei

ani. La Viena el acţionează ca reprezentant al preşedintelui în exerciţiu şi-l sprijină pe acesta
în toate activităţile vizând promovarea obiectivelor O.S.C.E. Sarcinile Secretarului general
includ, de asemenea, gestionarea structurilor şi operaţiunilor O.S.C.E. Primul Secretar general
al O.S.C.E. a fost dr. Wilhelm Hoynck (Germania), urmat de Giancarlo Aragona (Italia), iar din
1999 - Jan Kubis (Slovacia). Secretarul general are în subordinea sa Secretariatul O.S.C.E., cu
sediul la Viena (şi o unitate la Praga), structurat pe trei departamente: politic (probleme
generale - sprijinirea activităţii preşedintelui în exerciţiu, pregătirea reuniunilor, contacte cu
organizaţii internaţionale etc.); Centrul pentru Prevenirea Conflictelor, în competenţa căruia
intră activitatea operaţională a O.S.C.E. în domeniul prevenirii conflictelor şi gestionării
crizelor, sprijinirea activităţii misiunilor O.S.C.E.; Departamentul administrativ-financiar şi
pentru organizarea conferinţelor (traduceri, documentaţie, protocol).
În cadrul Secretariatului funcţionează, totodată, un Oficiu de presă al O.S.C.E. În
cadrul Secretariatului există, de asemenea, un Coordonator pentru activităţi economice şi de
mediu ale O.S.C.E., în ale cărui sarcini intră consolidarea capacităţii Consiliului Permanent şi
ale altor instituţii O.S.C.E. de a examina aspectele economice, sociale şi de mediu ale
securităţii.

8. ÎNALTUL COMISAR PENTRU MINORITĂŢI NAŢIONALE – instituţie creată

pentru a se ocupa de tensiunile etnice, în faza incipientă a acestora, cu potenţial de a se
dezvolta într-un conflict ce poate pune în pericol pacea sau relaţiile dintre statele europene.
Are rolul de a preveni situaţiile conflictuale (de criză) şi de a identifica soluţii pentru
reducerea tensiunilor. Înaltul Comisar acţionează independent, mandatul său conţinând
prevederi ce-i impun păstrarea confidenţialităţii informaţiilor şi acţiunilor sale. Înaltul
Comisar, asistat de experţi, elaborează rapoarte în legătură cu diferite situaţii sau probleme cu
care a fost sesizat şi formulează recomandări pentru părţile implicate. Aceste recomandări
nu au un caracter obligatoriu. Obiectivul acestora este de a încuraja părţile în identificarea
de soluţii paşnice pentru soluţionarea problemelor. De la 1 iulie 2001, potrivit deciziei
Consiliului Ministerial de la Viena din noiembrie 2000, ambasadorul Rolf Ekeus (Suedia) a
fost numit în această funcţie pentru o perioadă de trei ani.

9. REPREZENTANTUL O.S.C.E. pentru libertatea presei, funcţie nou creată (în 1997)
în care a fost numit dl. Freimut Duve (Germania), pentru o perioadă de trei ani, începând cu 1
ianuarie 1998, mandatul său fiind prelungit în cadrul Consiliului Ministerial de la Viena din
noiembrie 2000 şi din nou în cursul anului 2001.

10. BIROUL PENTRU INSTITUŢII DEMOCRATICE ŞI DREPTURILE OMULUI

(O.D.I.H.R.), cu sediul la Varşovia este instituţia O.S.C.E. responsabilă cu promovarea
drepturilor omului, democraţiei şi a statului de drept. Se ocupă de organizarea reuniunilor şi
seminariilor privind îndeplinirea angajamentelor asumate în domeniul dimensiunii umane.
O.D.I.H.R. are un rol deosebit în monitorizarea alegerilor şi dezvoltarea instituţiilor electorale
naţionale, acordând asistenţă tehnică pentru dezvoltarea instituţiilor juridice, promovarea
acţiunilor organizaţiilor neguvernamentale şi a societăţii civile, pregătirea observatorilor
pentru alegeri şi respectarea drepturilor omului, a ziariştilor, oferă sprijin logistic pentru
seminariile O.S.C.E. Din anul 1997, această instituţie a marcat evoluţii considerabile, definind
un nou concept de funcţionare, prin consolidarea mijloacelor operaţionale şi sporirea
implicării sale în diferite acţiuni ale O.S.C.E., îndeosebi în zone de tensiune, în favoarea
structurilor democratice şi drepturilor omului.
11. MISIUNI ALE O.S.C.E. s-au desfăşurat în Kosovo, Bosnia-Herţegovina, Croaţia,
FRI Macedonia, Georgia, Republica Moldova, Estonia, Letonia, Armenia, Tadjikistan şi,
începând cu 16 martie 2001, la Belgrad. În afară de misiuni, există şi alte activităţi O.S.C.E. în
domeniul prevenirii conflictelor, gestionării crizelor şi reconstrucţiei post-conflict. Din
diferite motive, ţările pe teritoriul cărora ele se desfăşoară au evitat acceptarea denumirii de
"misiuni". Dintre acestea menţionăm: Nogorno Karabah; Grupul de asistenţă din Cecenia;
O.S.C.E. în Albania; Grupul de consultanţă şi monitorizare din Belarus; Coordonatorul pentru
proiecte O.S.C.E. în Ucraina.

12. CURTEA DE CONCILIERE ŞI ARBITRAJ, creată conform Convenţiei privind concilierea şi

arbitrajul în cadrul O.S.C.E., intrată în vigoare în decembrie 1994 (după depunerea instrumentelor de
ratificare de către 12 state semnatare). În funcţiile Curţii intră reglementarea diferendelor ce-i sunt
supuse de către statele semnatare ale Convenţiei, prin conciliere sau arbitraj, după caz. Sediul Curţii
este la Geneva. România a semnat şi ratificat această Convenţie.

13. O.S.C.E. este depozitarul Pactului de Stabilitate pentru Europa Centrală, iniţiat şi
promovat de Uniunea Europeană. Totodată, O.S.C.E. joacă un rol important în programul
privind Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est.

UNIUNEA EUROPEANĂ

Construcţia europeană, tratată prin prisma istorică, a fost pregătită de scriitori, filozofi,
istorici, poeţi, jurişti, politologi care având nostalgia unităţii antice pierdute, au încercat să
reintegreze părţile disociate ale Europei.
În secolul XVIII, J.J.Rousseau şi I.Kant, apoi în secolul XIX Saint-Simon, Proudhon şi
Victor Hugo şi-au exprimat convingerile lor pan-europene.
Deşi, din punct de vedere al aprofundării teoretice, secolul XIX a prefigurat unitatea
europeană, aceasta nu a putut împiedica declanşarea celor două războaie mondiale din prima
jumătate a secolului XX, războaie ce au avut la bază renaşterea naţionalismului şi al
totalitarismului.
În 1922 Coudenhove-Kalergi, în lucrarea sa “Pan-Europe”, prevedea constituirea unei
federaţii europene fondată pe limitări de suveranitate, consimţite de statele europene. În
vederea realizării acestui proiect, el a creat mişcarea intitulată UNIUNEA PAN-
EUROPEANĂ unde preşedintele de onoare era Aristide Briand, ministrul de externe al
Franţei.
La 7 septembrie 1929, Aristide Briand, în cadrul conferinţei Societăţii Naţiunilor, propunea să se
creeze o legătură federală între statele europene, fără să se aducă atingere suveranităţii acestor state.
În urma acestei spectaculoase propuneri, Aristide Briant a primit sarcina de a prezenta un
memorandum asupra "organizării unui regim de uniune federală europeană".
Nicolae Titulescu, ilustrul diplomat român, aprecia propunerea lui Aristide Briand ca
fiind "o iniţiativă generoasă, menită să apropie popoarele europene în reglarea problemelor
economice şi sociale". Diplomatul român, de două ori preşedinte al Ligii Naţiunilor, propunea
în martie 1932 crearea unei UNIUNI ECONOMICE DANUBIENE care să includă
următoarele state: Austria, Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia şi România.
În iunie 1932, preşedintele S.U.A. - HOOVER, cerea o dezarmare semnificativă (în
personal şi tehnică) pentru statele Europene. Ca o reacţie la această solicitare, Nicolae
Titulescu considera "România nu trebuie să aplice mecanic reducerea efectivelor militare, din
considerente de securitate naţională".
 Existenţa unui declin economic, politic şi chiar cultural al Europei, creează, după
sfârşitul războiului al II-lea mondial, în statele din Europa occidentală, un curent de opinie
favorabil unei Uniuni Europene.
În urma a două războaie mondiale, cu consecinţe dezastruoase, guvernele democratice din
Europa Occidentală au dorit să nu repete greşelile trecutului şi au decis integrarea lor economică şi
politică.
Aceste state s-au angajat să-şi lege destinul lor economic. Fără reconcilierea istorică dintre
Germania şi Franţa nu s-ar fi putut realiza construcţia europeană. Un rol important l-au avut o
serie de personalităţi din perioada postbelică: Generalul de Gaulle, Mitterand – preşedinţi ai Franţei şi
Adenaurer, Kohl - cancelari ai Germaniei.
În 1948 a fost înfiinţată Organizaţia de Cooperare Economică Europeană în scopul
administrării Ajutorului Marshall (devenită mai târziu Organizaţia de Cooperare Economică
şi Dezvoltare – O.C.E.D.), iar în anul 1949 a luat fiinţă Consiliul Europei. Tot în anul 1948 a
intrat în vigoare Uniunea vamală a Beneluxului (Belgia, Olanda şi Luxemburg), model de
cooperare economică între state.
Jean Monet a fost cel care a deschis drumul primelor demersuri în scopul realizării noii
unităţi europene. Având funcţia de şef al Organizaţiei Naţionale a Planificării din Franţa, a
propus ca producţia de cărbune şi de oţel a Franţei şi Germaniei să fie administrată de către un
organism supranaţional. Planul pentru Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului
(C.E.C.A.) a fost elaborat la 9 mai 1950 de către ministerul de externe al Franţei, Robert
Shuman. Acest plan, devenit "Planul Shuman", a avut destinaţia de a evita o nouă
conflagraţie, punând ramurile de bază ale industriei de armament sub control internaţional
prin intermediul unui tratat inviolabil şi a constituit primul pas pe calea construirii Europei.
Planul s-a bucurat de sprijinul Italiei şi al ţărilor Beneluxului, la 18 aprilie 1951 fiind semnat
"Tratatul de la Paris" între Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda. La 10
august 1952 a intrat în vigoare Tratatul de la Paris, înfiinţându-se C.E.C.A. şi Adunarea
Parlamentară proprie (Jean Monet devenind primul preşedinte al Înaltei Autorităţi a
Cărbunelui şi Oţelului). Cele 6 ţări "din prima linie" au aprobat, la 26 mai 1956, raportul
politicianului belgian Paul Henry Spaank pe tema unei uniuni în domeniul utilizării paşnice a
energiei nucleare. Acest fapt a condus la semnarea "tratatelor de la Roma", pe data de 25
martie 1957, de către cele 6 ţări. "Tratatele de la Roma" au pus bazele Comunităţii
Economice Europene (C.E.E.) şi ale Comunităţii Europene a Energiei Atomice
(E.U.R.A.T.O.M.). Astfel s-au născut cele trei Comunităţi Europene.
Tratatele prin care s-au constituit Comunităţile Europene sunt următoarele:
a) Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951, instituind Comunitatea Europeană a
Cărbunelui şi Oţelului;
b) Tratatul de la Roma din 25 martie 1957, instituind Comunitatea Europeană a Energiei
Atomice;
c) Tratatul de la Roma din 25 martie 1957, instituind Comunitatea Economică
Europeană (statele fondatoare au fost: Italia, Franţa, R.F.G., Belgia, Olanda, Luxemburg).
Cele trei Comunităţi distincte aveau, fiecare, personalitate juridică (inclusiv calitatea de
subiect de Drept Internaţional) şi propriile instituţii.
Tratatele urmăreau realizarea obiectivelor constând în promovarea dezvoltării economice,
ridicarea nivelului de trai al oamenilor, evitarea războiului şi consolidarea păcii.
În 1965, prin "Tratatul de la Bruxelles" (numit şi "Tratatul de unificare a Executivului"),
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului dispune de aceleaşi organe ca şi celelalte două
Comunităţi ulterior înfiinţate.
Parlamentul European decide folosirea denumirii "Comunitatea Europeană" în scopul
de a desemna entitatea politică suprastatală realizată prin tratatele de constituire.
La 23 februarie 1986, la Strasbourg, a fost semnat "Actul Unic European", ce avea să
intre în vigoare la 1 iulie 1987. Prin "Actul Unic European" au fost revizuite unele dispoziţii
ale tratatelor de constituire ale Comunităţilor. Acelaşi acord pune bazele unui sistem de
cooperare europeană în domeniul politicii externe, înfiinţând un organ pur politic: Consiliul
European.
La 8 decembrie 1989, la Strasbourg, Consiliul European decide crearea Uniunii
Economice şi Monetare Europene şi începe elaborarea Tratatului de la Maastricht.
Începând cu 1 noiembrie 1993, prin Tratatul de la Maastricht, adoptat la 7 februrie
1992, se introduce denumirea oficială de "Uniunea Europeană"; se stipulează, de asemenea,
că "Uniunea este fondată pe Comunităţile Europene, completate cu politicile şi formele de
cooperare stabilite prin prezentul tratat". Acelaşi tratat înlocuieşte termenul de "Comunitatea
Economică Europeană" cu cel de "Comunitate Europeană" (Titlul II, Articolul G(1), Tratatul
de la Maastricht).
În anul 1994 se instituie Spaţiul Economic European (S.E.E.) ca urmare a unui acord
dintre Asociaţia Europeană a Liberului Schimb şi Uniunea Europeană. Astfel se realizează
cea mai mare piaţă integrată mondială.
Introducerea monedei europene - euro - anul 2002, a reprezentat un moment istoric de
referinţă în edificarea viitorului comun european.
În prezent, Uniunea Europeană numără cinsprezece state membre Austria, Belgia,
Danemarca, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie,
Olanda, Portugalia, Spania şi Suedia.
Caracteristica esenţială şi generală a tuturor celor cincisprezece state, membre ale
Comunităţilor, constă în aceea că toate sunt state de natură democratică (opt republici şi şapte
monarhii).

Nr.
Ţara (kmp) (milioane) (loc/kmp)
crt.
1. Austria 83.900 7,909 94
2. Belgia 30.500 10,068 329
3. Danemarca 43.100 5,180 120
4. Finlanda 337.100 5,055 15
5. Franţa 544.000 57,529 105
6. Germania 356.900 80,614 226
7. Grecia 132.000 10,346 78
8. Irlanda 70.000 3,560 50
9. Italia 301.000 56,932 189
10. Luxemburg 2.600 0,395 153
11. Olanda 41.200 15,239 370
12. Portugalia 92.400 9,859 106
13. Regatul Unit 244.100 57,959 237
14. Spania 504.800 39,114 77
15. Suedia 450.00 8,692 19

Fiecare instituţie comunitară acţionează în limitele atribuţiilor prevăzute de tratatele

constitutive. Aceasta presupune că respectivele instituţii nu pot exercita decât acele
competenţe care le sunt atribuite prin tratatele constitutive.
Separarea puterilor, ca parte a echilibrului instituţional, presupune că o instituţie nu
trebuie să renunţe la exercitarea competenţelor care îi sunt atribuite, prin transferarea acestora
unei alte instituţii comunitare sau unui extracomunitar.
În acelaşi timp, echilibrul instituţional presupune şi o colaborare între puteri, manifestată în
primul rând prin participarea fiecărei comunităţi la elaborarea normelor juridice comunitare.
Sediul Comitetului Economic şi Social Luxemburg s-a stabilit la Bruxelles, cel al
Comitetului Consultativ al C.E.C.A. la Luxemburg, unde se afla: Curtea de Justiţie,
Tribunalul de Primă Instanţă, Fondul European de Cooperare şi Curtea de Conturi.
Reuniunea Consiliului European de la Edinburgh (12 decembrie 1992) a confirmat
sediul Parlamentului la Strasbourg şi ţinerea unor reuniuni extraordinare la Bruxelles,
celelalte instituţii rămânând la sediile anterioare, iar pentru noile organe create s-a avut în
vedere acordarea priorităţii pentru statele în care nu exista sediu al vreuniu organ.
În vederea îndeplinirii misiunii şi obiectivelor stabilite prin Tratatul privind Uniunea
Europeană, instituţiile comunitare adoptă regulamente şi directive, iau decizii şi formulează
recomandări sau avize.
Regulamentele, directivele şi deciziile sunt obligatorii pentru toate instituţiile, iar
recomandările şi avizele sunt facultative.
Comisia îndeplineşte, în principiu, sarcinile executivului, iar Consiliul şi Parlamentul
European pe cele ale legislativului, fără a fi o delimitare clară între atribuţiile acestor
instituţii.
Comisia Europeană face propuneri de acte normative pe care le prezintă Parlamentului
şi Consiliului.
Consiliul European statuând, cu majoritate calificată, după avizul Parlamentului, adoptă o
poziţie comună pe care o transmite Parlamentului, informându-l asupra motivelor care l-au determinat
să adopte poziţia comună. Comisia Europeană informează Parlamentul asupra poziţiei sale. Dacă în
termen de trei luni, după transmiterea acestor informări, Parlamentul European:
a) aprobă poziţia comună, Consiliul adoptă definitv actul în cauză;
b) nu s-a pronunţat, Consiliul adoptă actul în cauză;
c) indică, cu majoritatea membrilor săi, intenţia de a se respinge poziţia comună,
informează imediat Consiliul. Consiliul poate convoca Comitetul de conciliere pentru a face
precizări asupra poziţiei sale. Apoi, Parlamentul confirmă, cu majoritatea absolută,
respingerea poziţiei comune, caz în care propuneresa pentru actul în cauză nu este adoptată;
d) propune, cu majoritatea absolută, amendamentul la poziţia comună, textul astfel
amendat este transmis Consiliului şi Comisiei care emit un aviz asupra acestor amendamente.
Dacă în termen de trei luni, după primirea amendamentelor Parlamentului, Consiliul
European, statuând cu majoritate calificată, aprobă amendamentele, modifică poziţia comună
şi adoptă actul în cauză. Dacă Consiliul nu adoptă actul în cauză, preşedintele Consiliului, de
comun acord cu preşedintele Parlamentului, convoacă fără întârziere Comitetul de
Conciliere.
Comitetul de Conciliere, care reuneşte membrii consiliului (reprezentanţii lor) şi
reprezentanţi ai Parlamentului, are ca misiune realizarea unui acord asupra unui proiect comun, cu
majoritatea calificată a membrilor Consiliului (a reprezentanţilor lor) şi cu majoritatea
reprezentanţilor Parlamentului. Comisia Europeană participă la lucrările Comitetului de
Conciliere şi încearcă apropierea poziţiilor celor două instituţii. Dacă în termen de şase
săptămâni, după convocarea sa, Comitetul de conciliere aprobă un proiect comun, Parlamentul şi
Consiliul dispun de un termen de şase săptămâni pentru a adopta actul în cauză, cu majoritatea
absolută a sufragiilor exprimate, când este vorba de Parlament şi cu majoritatea calificată pentru
Consiliu.
Este necesară reformarea sistemului instituţional, fundamentarea constituţiei U.E.,
realizarea unei politici comune în plan extern, consolidarea politicii comune de apărare prin
crearea unei structuri militare proprii.
Unul din efectele crizei irakiene a fost urgentarea demersurilor în vederea instituirii unei
"armate europene" care să reprezinte la nivel militar U.E.
Această iniţiativă, fundamentală în cadrul summitu-ului U.E. de la ATENA - 2003, a
fost catalogată de oficialii americani drept o tentativă de contracarare a N.A.T.O.
Această iniţiativă franco-germano-belgiano-luxemburgheză apare ca acţiune
complementară demersurilor în domeniul realizării apărării comune a spaţiului U.E.
În prima jumătate a lunii martie - 2003, în Grecia, U.E. şi N.A.T.O. au semnat un acord
în domeniul securităţii care facilitează schimbul de informaţii şi documente militare. Se
preconizează ca până la finele anului 2003 să fie posibilă constituirea unei FORŢE DE
REACŢIE RAPIDĂ (un efectiv de 60.000 militari). Se va acţiona în direcţia reducerii
perioadei de activare a acestei structuri militare, de la 60 de zile la un interval de 5-30 de zile.
Îndeplinirea acestui deziderat va depinde de resursele alocate, în domeniul apărării, de statele
membre U.E. S.U.A. alocă pentru domeniul militar sume aproximate la 390 miliarde de dolari
iar U.E. mobilizează resurse financiare cotate la aproximativ 160 miliarde de euro.
În martie 2003, Uniunea Europeană a preluat de la N.A.T.O. responsabilitatea
gestionării situaţiei din Macedonia. Numărul militarilor care participă este de 320, iar
Comisia Europeană a relansat ideea creerii unei Agenţii de armament a U.E., înainte de
constituirea unei "pieţe comune" europene în domeniul apărării.
Europa, unită şi puternică, trebuie să fie capabilă să exercite o influenţă considerabilă
pentru garantarea securităţii şi a valorilor democraţiei la nivel mondial.
Se impune realizarea unui veritabil "guvern european" capabil să acţioneze cu
autoritate, eficacitate, rapiditate şi în condiţii de legitimitate.
Uniunea Europeană trebuie să militeze, cu mai multă consistenţă, în următoarele
direcţii: apărarea drepturilor fundamentale ale omului; colaborarea cu alte organizaţii
internaţionale în vederea gestionării unor crize politico-militare; prevenirea izbucnirii
conflictelor armate; amplificarea acţiunilor în cadrul operaţiunilor de sprijinire a păcii
sub egida O.N.U. (O.S.C.E.); sprijinirea funcţionării Curţii Penale Internaţionale, precum
şi a altor instanţe jurisdicţionale cu vocaţie internaţională; cooperarea cu toate organismele
abilitate în acerba luptă împotriva terorismului şi a traficului de droguri.

CONSILIUL EUROPEI

Consiliul Europei - organizaţie regională (cuprinde majoritatea ţărilor europene

acoperind toate zonele continentului) - a fost constituit la 4 mai 1949, la Londra, având ca
membre fondatoare următoarele 10 ţări: Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia,
Luxembrug, Olanda, Norvegia, Suedia, Marea Britanie.
Potrivit Statutului (Cap.III, art.10), organele Consiliului Europei sunt:
• COMITETUL MINIŞTRILOR, format din reprezentanţii statelor, de regulă
miniştrii de externe; este organul competent (executor) să acţioneze în numele Consiliului
Europei (Cap.III, art.13);
• ADUNAREA CONSULTATIVĂ (devenită ulterior ADUNAREA
PARLAMENTARĂ), constituită din reprezentanţi ai parlamentelor statelor membre, este
împuternicită să delibereze şi să formuleze recomandări cu privire la orice chestiune legată
de scopul Consiliului Europei (Cap.V, art.23.).
Aceste organe sunt asistate de Secretariatul Consiliului Europei format dintr-un Secretar
General, un Secretar General adjunct (ambii desemnaţi de Adunarea Parlamentară la
recomandarea Comitetului Miniştrilor).
CONSILIUL EUROPEI a elaborat mai multe zeci de documente, având ca obiect
drepturile omului, între care se disting "Convenţia pentru drepturile omului şi libertăţilor
fundamentale" (adoptată la 4 noiembrie 1950, intrată în vigoare la 3 septembrie 1953) şi cele
zece adiţionale la Convenţie.
Documentele adoptate şi activitatea desfăşurată de Consiliul Europei în domeniul
drepturilor omului se inspiră, fără îndoială, din documentele O.N.U. în acest domeniu
("Charta O.N.U.", semnată la 26 iunie 1945 şi intrată în vigoare la 24 octombrie 1945 - pct.5
din art.55; "Declaraţia universală a drepturilor omului" (10 dec.1948); "Pactul internaţional
referitor la drepturile economice, sociale şi culturale"; "Pactul internaţional referitor la
drepturile civile şi politice". Drepturile şi libertăţile fundamentale consacrate de către
Consiliul Europei sunt, în linii mari, aceleaşi cu cele proclamate de către O.N.U., desigur, cu
unele particularităţi izvorâte din specificul realităţii europene.
Problematica drepturilor omului abordată de Consiliul Europei se distinge în mod
fundamental şi obiectiv printr-o preocupare evidentă pentru garantarea drepturilor omului,
prin obligaţia asumată de statele membre (sub raport politic şi în termeni juridici precişi) de a
respecta cu stricteţe drepturile şi libertăţile fundamentale. Documentele Consiliului Europei
statuează o protecţie internaţională a drepturilor omului prin aceea că ele instituie
garantarea colectivă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale. În acest sens, Convenţia pentru
Protecţia Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale proclamă, în preambul,
“guvernele europene, animate de acelaşi spirit şi având un ideal şi tradiţii comune, de respect
al libertăţii şi priorităţii dreptului, vor lua măsuri de natură să asigure garantarea colectivă
a unor drepturi enunţate în Declaraţia universală a drepturilor omului - fundamentată de
O.N.U., în anul 1948”.
O latură esenţială a acestei garantări colective este dată de acceptarea, de către statele
membre, a unui control internaţional asupra respectării de către ele a drepturilor
omului. În scopul realizării unei garanţii colective şi exercitării unui control internaţional
asupra respectării drepturilor omului, prin Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale (adoptată, la începutul anilor 1950) s-a decis constituirea unei
Comisii Europene a Drepturilor Omului şi a unei Curţi Europene a Drepturilor Omului.
Potrivit art.24 din Convenţie, "orice parte contractantă poate sesiza Comisia, prin
intermediul Secretariatului General al Consiliului Europei, de orice încălcare a dispoziţiilor
prezentei Convenţii care, după părerea ei, poate fi imputată unei alte Părţi Contractante". Iar
în ceea ce priveşte Curtea Europeană a Drepturilor Omului, art.45, a fost stipulat prin
Protocolul nr.9 la Convenţie: "Competenţa Curţii se extinde la toate cazurile privind
interpretarea şi aplicarea prezentei Convenţii...". La Reuniunea la nivel înalt a Consiliului
Europei, desfăşurată la Viena, în noiembrie 1993, s-a decis constituirea unei "Curţi europene
unice a drepturilor omului", care va înlocui organele de control existente.
Consiliul Europei a instituit, de la început, protecţia şi controlul internaţional asupra
respectării drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale omului. Astfel de reglementări
introduc direct problematica drepturilor omului în sfera dreptului internaţional.
 CAPITOLUL 2

REZOLVAREA DIFERENDELOR4 INTERNAŢIONALE

PRINCIPIUL NERECURGERII LA FORŢĂ SAU LA AMENINŢAREA CU FORŢA

• Principiile generale de drept fac parte din izvoarele dreptului internaţional, alături de tratatul
internaţional şi de mijloacele auxiliare. Aceste principii, menţionate în art.28 din Statutul Curţii Internaţionale de
Justiţie, pot fi aplicate pentru soluţionarea unor speţe deduse în faţa Curţii. Dreptul internaţional cuprinde, ca
oricare altă disciplină juridică, "anumite principii generale, formate ca rezultat al abstractizării elementelor
fundamentale ale normelor juridice care intră în competenţa acestui drept. Ele au apărut şi s-au dezvoltat în
cadrul raporturilor dintre state, o dată cu evoluţia şi dezvoltarea dreptului internaţional de-a lungul diferitelor
etape istorice. Unul dintre cele mai vechi principii ale dreptului internaţional este principiul "pacta sunt
servanda"5. Principiul suveranităţii a fost formulat în evul mediu, în condiţiile luptei pentru afirmarea şi
constituirea statelor naţionale. În epoca modernă se afirmă şi alte principii. Principiul neintervenţiei în treburile
interne; principiul egalităţii în drepturi a statelor. Acestea au fost proclamate în Constituţia franceză, în 1793,
ulterior în "doctrina MONROE" a S.U.A. Charta O.N.U., unul dintre cele mai importante tratate ale epocii
contemporane, proclamă principiile după care trebuie să se călăuzească statele membre şi organizaţia în
realizarea acţiunilor pe care le întreprind. Principiile au fost de asemenea consacrate în numeroase declaraţii ale
unor importante conferinţe internaţionale ca şi în rezoluţii ale Adunării Generale a O.N.U. Principiile dreptului
internaţional prezintă următoarele caracteristici:
• Maximă generalitate;
• Universalitatea exprimată în aplicarea lor;
• Valoarea lor de "jus cogens" - adică caracterul lor imperativ.
Denumite şi standarde ale conduitei internaţionale pentru state, principiile fundamentale ale dreptului
internaţional constituie criterii supreme în aprecierea legalităţii oricărui act de justiţie în relaţiile internaţionale.
Ele constituie şi determină conţinutul celorlalte principii, instituţii şi norme ale întregului sistem al dreptului
internaţional, esenţa şi orientarea sa. În dreptul internaţional, războiul a fost interzis pentru prima oară, ca
instrument de politică naţională în relaţiile lor reciproce6, prin Pactul Briand-Kellog, în anul 1928. Experienţa
tristă a celui de-al doilea război mondial a determinat naţiunile să confere o sferă mai largă principiului
nerecurgerii la forţă (neagresiunii). În acest sens, art.2, pct.4 din Charta O.N.U. prevede: "Toţi membrii
organizaţiei se vor abţine, în relaţiile lor internaţionale, de a recurge la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei,
fie împotriva integrităţii teritoriale ori independenţei politice a vreunui stat, fie în oricare alt mod incompatibil
cu scopurile Naţiunilor Unite". Conţinutul juridic al acestui principiu a fost precizat şi dezvoltat, prin Declaraţia
referitoare la definirea agresiunii din 1974 a Adunării Generale a O.N.U. ca şi prin Actul Final de la Helsinki –
1975. Extinderea aplicării lui la teritoriile submarine dincolo de jurisdicţia naţională, a spaţiului extraatmosferic
(lună şi celelalte corpuri cereşti), este prevăzută expressis verbis prin tratatele speciale în materie. În legătură cu
conţinutul juridic al acestui principiu trebuie, subliniat că noţiune de forţă nu se limitează doar la forţa armată ci
şi la presiunile economice, politice sau de altă natură, îndreptate împotriva independenţei politice ori integrităţii
teritoriale a vreunui stat, păcii şi securităţii internaţionale. De asemenea, chiar din denumirea principiului rezultă
obligaţia statelor de a nu recurge la ameninţarea cu forţa, de a nu întreprinde nimic, nici o acţiune care, fără a
reprezenta o folosire a forţei, este de natură a crea un pericol grav pentru suveranitatea şi integritatea teritorială a
altor state. Cu acţiuni de acest gen pot fi menţionate de exemplu: manevrele, demonstraţiile militare ale unui stat
desfăşurate în apropierea frontierei altui stat, propaganda de război şi altele.
Charta O.N.U. şi celelalte documente de drept internaţional se referă la obligaţia statelor de a renunţa la
forţă şi la ameninţaea cu forţa în relaţiile internaţionale. Condiţiile care se cer îndeplinite pentru calificarea
folosirii forţei armate ca un act de agresiune sunt relevate în Rezoluţia 3314 a Adunării Generale a O.N.U.
(1974). Potrivit acestei rezoluţii, statul care a recurs la forţa armată, încălcând prevederile Chartei O.N.U., a
comis un act de agresiune, fapt ce constituie dovada suficientă pentru calificarea sa ca agresor. Este vorba de un
act comis cu intenţie, de o certă gravitate, care îl deosebeşte de acele acte de folosirea forţei, cum ar fi:
incidentele sporadice de frontieră, adică "incidentele minore". Cazuri tipice de agresiune prevăzute
exemplificativ şi nu limitativ în rezoluţia menţionată sunt:
• Invadarea teritoriului altui stat;
• Bombardarea teritoriului care aparţine altui stat;
• Blocada porturilor sau a coastelor unui stat de către forţele armate ale altui stat;

4
DIFERENDUL INTERNAŢIONAL - reprezintă o neînţelegere, un dezacord, un litigiu între două sau mai
multe state cu privire la un drept, o pretenţie sau un interes.
5
Tratatele sunt obigatorii pentru părţile semnatare.
6
S. Freud : "Puterea violenţei, inamicului acompaniază războiul, satisface instinctele primare ale omenirii".
 • Atacul armat al unui stat împotriva forţelor armate sau flotelor maritime şi aeriene civile ale altui stat.
• Încălcarea de către un stat, ale cărui forţe armate sunt staţionate pe teritoriul altui stat (cu acordul
acestuia) a condiţiilor şi a termenului de staţionare, etc.
De asemenea, în rezoluţie seprecizează că nici un considerent de natură politică, economică,
militară nu poate justifica o agresiune şi se prevede răspunderea statelor pentru agresiune. Războiul de
agresiune este considerat "o crimă împotriva păcii internaţionale". Interzicerea agresiunii armate - directe şi
indirecte - a căpătat o consacrare expresă, dar, actele de agresiune economică, presiunile politice şi
constrângerea de orice natură care pot pune în primejdie suveranitatea şi independenţa statelor nu
beneficiază, încă, de o definire în cadrul unui instrument juridic internaţional.
Intervenţia militară din martie 2003 în IRAK, unde S.U.A. şi Marea Britanie au fost principalii
actori, este considerată de majoritatea juriştilor occidentali ca o acţiune ilegală. În planul politicii
internaţionale s-a înregistrat un fiasco diplomatic iar O.N.U. nu a reuşit să se impună în rezolvarea
acestei crize irakiene. A apărut pentru prima dată o falie între statele occidentale, în modul de abordare
politico-juridică a acestei crize internaţionale. S.U.A. a aplicat un sistem progresiv de drept internaţional,
asemănător sistemului juridic "Dreptul ginţilor" utilizat de Imperiul Roman în antichitate.
Faptul că S.U.A. s-a substituit O.N.U. este un procedeu extrem de periculos. Se impun, cu acuitate,
modificări ale normelor din Charta O.N.U., o reformă instituţională care să asigure un grad ridicat de reacţie şi
acţiune efectivă în rezolvarea crizelor majore care se manifestă în diferitele zone de pe mapamond.
S.U.A. au invocat, ca argument forte al intervenţiei în IRAK, nerespectarea de către guvernul condus de
SADAM HUSEIN a rezoluţiilor emise de C.S./O.N.U. după primul război din GOLF - anul 1991. După anul
1991, pe durata a 12 ani, Consiliul de securitate a elaborat 16 rezoluţii pentru asigurarea punerii în aplicare a
"Planului de pace" stabilit după războiul din Golf. Populaţia şiită din sudul Irakului a fost supusă unui genocid
uman. Americanii au considerat că n-a fost un război împotriva poporului irakian, ci au acţionat pentru
înlocuirea unui regim represiv, că S.U.A. sprijină respectarea libertăţii şi a drepturilor fundamentale în oricare
regiune a lumii. Pentru S.U.A., forţa militară dominantă în lume, principiile respectării drepturilor omului
prevalează faţă de celelalte principii inserate în Charta O.N.U.
Dreptul internaţional permite folosirea forţei armate în două situaţii:
• Folosirea forţei în baza hotărârii Consiliului de Securitate al O.N.U.;
• Exercitarea dreptului la autoapărare individuală sau colectivă împotriva unui atac armat.
Folosirea forţei ca sancţiune colectivă împotriva statelor care săvârşesc acte de agresiune, de ameninţare
sau încălcare a păcii internaţionale, este prevăzută în art.42 din Charta O.N.U.7 La o asemenea hotărâre a recurs
Consiliul de Securitate, împotriva IRAKULUI, ca urmare a ocupării de către acesta a KUWEITULUI, acţiune
care s-a finalizat în martie 1991, cu eliberarea acestei ţări de către forţele unei coaliţii internaţionale.
O.N.U. foloseşte forţe armate şi pentru operaţiunile de menţinere a păcii, forţe care sunt
staţionate pe teritoriul unor state, cu acordul acestora, pentru a împiedica declanşarea operaţiilor
militare şi a contribui la rezolvarea paşnică a unor situaţii conflictuale (Cipru, Liban, Israel, Bosnia-
Herţegovina, etc.). Cât priveşte dreptul legitim la autoapărare, exercitarea acestuia este strict
determinată în conţinutul art.51 din Charta O.N.U. La un astfel de drept nu se poate recurge în caz de
agresiune economică sau constrângere de altă natură, după cum el nu poate fi invocat în scopuri
preventive sau atunci când un pericol pare iminent, războiul preventiv fiind ilicit, contrar regulilor
dreptului internaţional. Prin urmare, art.51 din Chartă, trebuie să fie interpretat restrictiv, dreptul de
autoapărare individuală sau colectivă (în baza unui tratat) reprezentând o excepţie de la principiul

7
Rezoluţia C.S./O.N.U. reprezintă baza juridică de constituire şi utilizare a unei forţe multinaţionale pentru
rezolvarea unui conflict armat sau pentru prevenirea unei crize majore. Mandatul O.N.U. cuprinde referiri la:
rolul forţei multinaţionale, regulile de angajare, suportul logistic, structura forţei, asistenţă juridică. S.U.A. au
motivat invazia în IRAK ca fiind o reacţie la faptul că IRAKUL nu a respectat Rezoluţia O.N.U. 1041 din
noiembrie 2002.
nerecurgerii la forţă. În practica relaţiilor internaţionale, invocarea legitimei apărări reprezintă, uneori, o
încercare de a da o aparenţă juridică politicii de forţă, de a justifica agresiunea.

MIJLOACE PAŞNICE DE REZOLVARE A DIFERENDELOR INTERNAŢIONALE FĂRĂ CARACTER

JURISDICŢIONAL

TRATATIVELE
Epoca modernă poate fi caracterizată ca o eră a negocierilor.
Tendinţa de a aborda problemele complexe ale lumii şi diferendele dintre state prin contacte şi
discuţii tinde să dobândească un caracter permanent şi cuprinzător, care corespunde unei necesităţi
obiective.
Dezvoltarea relaţiilor internaţionale în ansamblul lor, în perioada postbelică, demonstrează
amplificarea şi diversificarea continuă a tratativelor.
Tratativele directe între state au dobândit un caracter permanent în domeniul cooperării
internaţionale pe măsura accentuării progresului tehnic şi ştiinţific, corespunzător exigenţelor oamenilor
şi popoarelor.
Asistăm totodată la dezvoltarea fără precedent a tratativelor instituţionalizate în cadrul
organizaţiilor şi conferinţelor internaţionale. Tratativele publice, care se exprimă prin intervenţiile
delegaţiilor, sunt suplimentate de tratativele neoficiale, care dovedesc volumul important şi variatele
aspecte ale acestui instrument de rezolvare paşnică şi de cooperare.
Tratativele diplomatice directe reprezintă cel mai important mijloc soluţionare paşnică a
diferendelor internaţionale. Prelungindu-se în bunele oficii, mediaţiune şi conciliere, care sunt în esenţă
tratative cu participarea unor terţi, urmărind să înlesnească tratativele sau înţelegerea directă între
părţile de un diferend, tratativele diplomatice domină mijloacele fără caracter jurisdicţional de
reglementare paşnică.
Explicaţia recurgerii cu precădere la tratative constă în avantajele pe care le oferă părţilor într-un
diferend internaţional:
- posibilitatea de a exprima direct, fără rezervele şi formalismul pe care le comportă o
procedură juridică sau arbitrară, punctele de vedere şi revendicările părţilor;
- supleţea şi lipsa de rigiditate a procedurii tratativelor;
- posibilitatea de a ajunge rapid la un rezultat, dacă momentul oportun este sesizat;
- permit părţilor să-i modifice poziţiile, manifestă o oarecare mobilitate (maleabilitate).
Potrivit Principiului anteriorităţii tratativelor, statele între care apare un diferend au obligaţia de a
folosi, în primul rând, tratativele şi, numai după ce au epuizat această cale, pot recurge la alte mijloace,
inclusiv la mijloace jurisdicţionale.
Procedura tratativelor nu este supusă de dreptul internaţional unei forme obligatorii. Însăşi natura
tratativelor, supleţea lor, are drept consecinţă imposibilitatea de a le aplica reguli rigide privind durata şi
modalitatea de desfăşurare, dar, prin însăşi esenţa lor, ca şi celelalte mijloace de reglementare paşnică
a diferendelor dintre state, trebuie să respecte în desfăşurarea lor principiile dreptului internaţional,
suveranitatea şi egalitatea în drepturi ale statelor părţi în diferend, îndeplinirea cu bună credinţă a
obligaţiilor asumate, nerecurgerea la forţă şi la ameninţarea cu forţa.
 Fiecare stat, acţionând în cadrul constituţiei şi legilor sale ordinare, au dreptul de a desemna ca
negociatori persoane oficiale pe care le consideră indicate să-l reprezinte, ţinând seama şi de obiectul
litigiilor.
Pot fi, de asemenea, invitate la negocieri state care nu sunt membre ale organizaţiilor
internaţionale, în cazul când negocierile se desfăşoară în cadrul acestora, cu condiţia ca această
posibilitate să fie prevăzută în actele lor de constituire.

BUNELE OFICII ŞI MEDIAŢIUNEA

Bunele oficii şi mediaţiunea reprezintă acţiuni întreprinse de un stat terţ în scopul de a aplana un
conflict apărut între alte state.
Acestea pot fi oferite de state, de organizaţiile internaţionale, sau anumite persoane oficiale.
Ele pot fi acordate la cererea părţilor în litigiu sau din propria iniţiativă a celor care le oferă.
Soluţiile propuse în aceste situaţii au valoarea unui aviz care nu este obligatoriu.

BUNELE OFICII
Reprezintă acţiunea unui terţ (stat, organizaţie internaţională, persoană oficială etc.) care
urmăreşte să creeze condiţiile favorabile ca statele în litigiu să ajungă la rezolvarea diferendului dintre
ele pe calea tratativelor. Pot fi oferite spre a determina părţile să înceapă tratativele sau să le reia în
cazul întreruperii lor.
Dacă ambele state sau numai unul dintre acestea respinge oferta, se consideră că iniţiativa
terţului trebuie să înceteze.

MEDIAŢIUNEA
Constă în acţiunea unui terţ de a participa la organizarea tratativelor, pe care de obicei le
conduce, examinând fondul diferendului şi făcând propuneri de natură a constitui o bază de soluţionare
a acestuia.
Obiectul mediaţiunii îl constituie stabilirea unei formule de înţelegere între părţi, care se
consemnează într-un acord, mediaţiunea încetând în acel moment, putând lua sfârşit şi în cazul în care
părţile sau mediatorul renunţă de continuarea ei.
După formă se disting următoarele tipuri de mediaţiune:
- unitară;
- colectivă;
- obligatorie;
- cerută;
- oferită.

ANCHETĂ INTERNAŢIONALĂ
Pentru rezolvarea unui diferend internaţional are o mare importanţă stabilirea exactă a faptelor
care sau dat naştere divergenţelor dintre părţi.
Ţinând seama de aceasta, în practica internaţională a apărut ancheta realizată de comisii
speciale, create în acest scop. Sarcinile comisiilor de anchetă constau în stabilirea faptelor şi lămurirea
împrejurărilor care au provocat diferendul, putând aborda cu acest prilej şi probleme juridice, având
menirea sa creează condiţiile pentru tratativele diplomatice ulteriore.
Părţile contractante, care nu s-au putut pune de acord pe căi diplomatice, vor institui, în măsura
în care împrejurările o permit, o comisie internaţională de anchetă. Comisia se instituie pe baza unui
acord special între părţile în diferend. În lipsa unei asemenea convenţii, fiecare parte va numi câte doi
comisari care, împreună, vor alege un superarbitru.
Comisia lucrează după o procedură contradictorie, în prezenţa părţilor, care sunt obligate să
furnizeze toate informaţiile pe care comisia le consideră utile.
Comisia poate să se deplaseze la faţa locului şi să administreze probe (martori, experţi etc.).
După efectuarea anchetei comisia deliberează în secret şi adoptă decizii cu majoritatea membrilor
comisiei.
 Rezultatul se consemnează într-un raport care este supus părţilor în diferend. Raportul se
limitează la constatarea faptelor şi nu are valoare obligatorie pentru părţi, care sunt libere să aprecieze
dacă îi vor da sau nu urmare.

CONCILIEREA INTERNAŢIONALĂ
Se constituie ca ultim mijloc diplomatic de reglementare paşnică a diferendelor internaţionale,
îmbinând atunci când este cazul şi elemente de anchetă internaţională.
Concilierea o găsim definiţia ca un mod de reglementare a diferendelor internaţionale de orice
natură, în cadrul căreia o comisie, fie cu titlu permanent, fie cu ocazia unui diferend, procedează la un
examen imparţial al diferendului şi urmăresc să determine termenii unui angajament susceptibil de a fi
acceptat de ele, sau de a acorda părţilor concursul care i-a fost cerut.
Procedura comisiilor de conciliere se desfăşoară în două faze:
- cea de anchetă, care constă în examinarea faptelor şi administrarea de probe;
- concilierea propriu-zisă, care se desfăşoară în contradictoriu cu ascultarea părţilor.
Concilierea adoptă, de regulă, cu majoritatea de voturi, recomandări sau avize care nu au valoare
obligatorie pentru părţile în litigiu.
Caracterul suplu al concilierii, faptul că organul care o efectuează nu pronunţă o hotărâre
obligatorie, explică atitudinea favorabilă a statelor faţă de acest mijloc de rezolvare paşnică a
diferendelor.

SOLUŢIONAREA DIFERENDELOR PRIN INTERMEDIUL METODELOR

COLECTIVE DE CONSTRÂNGERE

Dacă în relaţiile sale internaţionale un stat comite acţiuni neamicale, încalcă normele dreptului
internaţional ori drepturile altor state şi diferendul astfel ivit nu se rezolvă pe cale paşnică, se admite ca statele
lezate să recurgă la anumite măsuri limitate, cu caracter de constrângere, împotriva statului care a săvârşit
asemenea acţiuni.
Măsurile de constrângere pot avea forme diferite în raport cu conduita statului căruia i se aplică.
Ele pot servi fie la restabilirea legalităţii internaţionale încălcate, fie la înlăturarea actelor neamicale sau la
restabilirea drepturilor unui stat care au fost încălcate sau pentru obţinerea reparării prejudiciului cauzat.
După scopul lor, măsurile de constrângere urmăresc să determine statul împotriva căruia sunt luate să
pună capăt acţiunilor ilicite.
O dată cu crearea O.N.U., ca instituţie internaţională pentru menţinerea păcii şi securităţii, măsurile de
constrângere au suferit transformări radicale:
a) Ţinând seama de obligaţia de rezolvare paşnică a diferendelor internaţionale, statele nu pot aplica
măsuri de constrângere decât în cazuri cu totul excepţionale, când există motive extrem de serioase ca diferendul
să nu poată fi rezolvat pe cale paşnică;
b) Conform principiului nerecurgerii la forţă şi la ameninţarea cu forţa ca şi a dreptului statului de a
recurge la forţa armată numai în vederea autoapărării împotriva unui atac, se interzice aplicarea oricăror măsuri
de constrângere cu folosirea forţei armate;
c) Aplicarea tuturor măsurilor de contrângere, cu sau fără folosirea forţei armate este încredinţată, în
general, Consiliului de Securitate al O.N.U. conform art.41,42 din Charta O.N.U.;
d) Măsurile de folosire a forţei armate pot fi aplicate exclusiv de către Consiliul de Securitate cu excepţia
dreptului la autoapărare individuală sau colectivă împotriva unui atac armat, în conformitate cu art.51 din charta
O.N.U. şi în condiţiile specificate de acest articol;
e) Consiliul de Securitate poate aplica şi măsuri fără folosirea forţei armate (ruperea relaţiilor diplomatice,
întreruperea relaţiilor economice etc.).
Aceste reglementări nu exclud însă posibilitatea ca, în cazul acţiunii pornite de un stat care nu are
caracterul unui atac armat, statul împotriva căruia este îndreptată acţiunea, să recurgă la anumite măsuri de
constrângere sau sancţiuni, fără folosirea forţei armate, în conformitate cu obligaţia prevăzută de art.2/4 din
Charta O.N.U., de a se abţine de la ameninţarea cu forţa sau de la folosirea ei.
Aşadar, sfera de aplicare a măsurilor de constrângere în limitele indicate mai sus s-a diminuat
considerabil.
În acest context, recurgerea la măsuri de constrângere fără folosirea forţei armate, ca răspuns la acte
inamicale şi ilicite, trebuie să prezinte un caracter cu totul excepţional.
 Există numeroase argumente spre a considera că dreptul internaţional contemporan consideră ilicită nu
numai folosirea forţei armate şi ameninţarea cu forţa armată ci şi utilizarea presiunilor economice, politice şi de
altă natură.
Referitor agresiunile de ordin economic, se pot face o serie de exemplificări:
• luarea, împotriva unui alt stat, de măsuri având caracterul de presiuni economice care îi încalcă
suveranitatea şi independenţa economică şi ameninţă bazele vieţii sale economice;
• luarea, împotriva unui alt stat, de măsuri care îl împiedică de la exploatarea bogăţiilor sale naturale;
• supunerea unui stat la blocada economică.
Privind agresiunea ideologică se pot da ca exemple de fapte:
• încurajarea propagandei de război;
• încurajarea propagandei pentru folosirea armelor de nimicire în masă;
• promovarea propagandei pentru folosirea armelor de nimicire în masă;
• promovarea propagării conceptelor fasciste, de exclusivism rasial sau naţional, de ura şi dispreţ faţă de
alte state.
Privind exercitarea dreptului de autoapărare împotriva unui atac armat, Charta O.N.U., în art.51,
a prevăzut următoarele:
• "Nici o dispoziţie din prezenta Chartă nu va aduce atingere dreptului inerent de autoapărare
individuală sau colectivă, în cazul producerii unui atac armat împotriva unui stat membru al Organizaţiei până
când Consiliul de Securitate va fi luat măsurile necesare pentru menţinerea păcii şi a securităţii internaţionale.
Măsurile luate de un stat membru, în executarea acestui drept de autoapărare vor fi imediat aduse la
cunoştinţa Consiliului de Securitate şi nu vor afecta puterea Consiliului de Securitate, în virtutea prezentei
Charte, de a întreprinde oricând măsurile pe care le consideră necesare pentru menţinerea sau restabilirea
păcii şi securităţii internaţionale".
• Consiliul de Securitate, conform art.39 din Chartă, constatând existenţa unei ameninţări împotriva
păcii, a unui act de agresiune, va face recomandări sau va hotărâ ce măsuri să fie luate pentru menţinerea sau
restabilirea păcii şi securităţii internaţionale.
În baza acestor fundamente juridice, O.N.U. efectuează operaţiuni de menţinere a păcii, care au caracterul
de sancţiuni aplicabile statelor care ameninţă pacea şi securitatea internaţională.
Pot fi date ca exemplu o serie de operaţiuni desfăşurate până în prezent:
• Cipru, în 1964;
• Orientul Mijlociu (Sinai şi Golan) în 1974;
• Liban, 1978;
• Irak şi Iran, 1988 (grup de observatori);
• Cambodgia în 1991;
• Irak – 1991, 2003 ;
• Ex. Iugoslavia, începând cu 1992.
Principale măsuri de constrângere, atât cele admise încă în dreptul internaţional, cât şi cele care, frecvent
aplicate în trecut, apar în prezent ca ilicite, sunt:
• RETORSIUNEA, constă în măsuri de retaliere luate de un stat faţă de actele neprieteneşti, contrare
uzanţelor internaţionale, săvârşite de un alt stat.
Actul prin care se răspunde la retorsiune nu este un act ilegal, care să încalce principiile dreptului
intrnaţional sau clauzele unui tratat.
Desigur că atât actele care provoacă retorsiunea, cât şi recurgerea la această măsură împiedică
desfăşurarea unor relaţii normale între state.
Ca exemple de acte inamicale care pot determina recurgerea la retorsiune, pot fi menţionate măsurile
luate de statul împotriva căruia aceasta este folosită:
• sporirea taxelor vamale înscrise în tariful general şi alte măsuri privind comerţul internaţional;
• interzicerea accesului în porturile unui stat a cetăţenilor şi navelor unui alt stat.
• REPRESALIILE constau în măsuri de constrângere luate, de un stat împotriva altui stat, în scopul de
a obţine repararea daunei decurgând din acte sau omisiuni ilicite din punctul de vedere al dreptului internaţional,
săvârşite de acel stat, sau de a preveni repetarea unor asemenea acte.
Represaliile se deosebesc de retorsiune deoarece ele se adoptă ca răspuns la acte ilicite şi nu faţă
de acţiuni neamicale.
Represaliile pot fi pozitive, atunci când constau în săvârşirea unei acţiuni ca reacţie la acţiunea ilegală a
unui stat, sau negative, când răspunsul constă în refuzul de a executa o obligaţie contractuală faţă de acel stat sau
prin împiedicarea acestuia de a-şi exercita drepturi care-i aparţin.
Un stat are dreptul să recurgă la represalii numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
• dacă există o acţiune contrară dreptului internaţional din partea statului împotriva căruia se aplică;
 • dacă este el însuşi lezat de actul celuilalt stat şi numai dacă represaliile au fost precedate de o cerere
de reparare a daunei care nu a fost rezolvată şi trebuie să înceteze dacă s-a realizat o reparare deplină a
prejudiciului;
• se păstrează o proporţie între gravitatea actului comis de celălalt stat şi acţiunile de represalii
(principiul proporţionalităţii represaliilor), excesul de represalii antrenând contra represalii;
• represaliile sunt îndreptate numai împotriva statului care a comis actul ilicit şi nu împotriva unui stat terţ;
• nu se recurg,e sub nici o formă, la forţa armată.
Represalii licite, fără folosirea forţei armate, pot consta în:
• sechestrarea de bunuri aparţinând resortisanţilor unui alt stat;
• întreruperea relaţiilor comerciale, poştale şi telegrafice;
• expulzarea resortisanţilor unui alt stat.
Utilizate des în trecut, mai ales sub forma acţiunilor armate, represaliile apar în condiţiile actuale,
când statele au obligaţia să-şi rezolve diferendele numai pe cale paşnică, ca un act extrem, la care
trebuie să se recurgă numai în împrejurări cu totul excepţionale, când diferendul nu a putut fi soluţionat
pe cale paşnică şi în condiţiile acceptate de dreptul internaţional contemporan, excluzând folosirea
forţei armate şi ameninţarea cu forţa.
EMBARGOUL constituie o formă a represaliilor, prin care un stat reţine navele comerciale ale unui alt
stat, în porturile sau în marea sa teritorială, împreună cu încărcătura lor, în scopul de a-l determina să pună capăt
unei încălcări a dreptului internaţional, săvârşite de el şi să repare prejudiciul astfel cauzat.
Prin extensie, termenul embargo se foloseşte şi pentru reţinerea bunurilor de orice fel destinate statului
împotriva căruia se aplică.
Un embargo este contrar dreptului internaţional întrucât nu constituie un răspuns la un act în măsură a
justifica aplicarea unor represalii, şi afectează interesele dezvoltării cooperării internaţionale, destinderii şi păcii.
În realitate, un asemenea embargo este folosit ca o măsură de presiune economică, considerată de dreptul
internaţional contemporan ca fiind contrară principiului interzicerii folosirii forţei. În prezent numai C.S./O.N.U.
poate hotărî utilizarea acestei sancţiuni – embargoul.
BOICOTUL este măsura de constrângere constând în întreruperea relaţiilor comerciale dintre state, ca şi
întreruperea comunicaţiilor feroviare maritime, poştale, prin telegraf, radio şi alte mijloace de comunicare, ca măsură
de constrângere împotriva unui stat care a comis un act de ameninţare a păcii, de violare a ei sau de aresiune (art.41 din
Chartă).
Asemenea măsuri de boicot au fost hotărâte de Adunarea Generală şi de consiliul de Securitate împotriva
Republicii Sud-Africane pentru a o determina să pună capăt politicii de apartheit.
BLOCADA MARITIMĂ PAŞNICĂ - semnifică împiedicarea de către un stat, cu forţele sale navale
militare, a oricăror comunicaţii cu porturile şi litoralul unui stat fără a se afla în stare de război cu acesta.
Deşi s-a recurs la blocada maritimă iniţial numai în timp de război, ulterior ea a fost utilizată şi în timp de
pace.
Prima blocadă în timp de pace a fost declarată de Anglia, Franţa şi Rusia în 1827 când au fost declarate
blocate ţărmurile Greciei ocupate de turci.
În 1850, Anglia a declarat o blocadă împotriva Greciei din cauza atacului săvârşit de cetăţeni greci
împotriva unui cetăţean englez în Gibraltar.
În 1937, statele fasciste au declarat blocada împotriva Spaniei, în cursul războiului civil.
După al doilea război mondial s-a folosit blocada maritimă împotriva Chinei (1951) şi Cubei(1962).
Astfel, blocada maritimă paşnică a fost definită ca act de agresiune în Convenţiile de la Londra pentru
definirea agresiunii din 1933 şi în definiţia agresiunii adoptată prin rezoluţia 3314 (XXIX) a adunării Generale O.N.U.
- 1974. Potrivit art.42 din Chartă, numai Consiliul de Securitate poate recurge la blocadă cu forţele navale ale statelor
membre, în cadrul aplicării măsurilor de constrângere cu folosirea forţei armate, în condiţiile prevăzute de cap.VII din
Carthă.
RUPEREA RELAŢIILOR DIPLOMATICE - poate avea caracterul de represalii împotriva unui stat a
cetăţenilor săi în scopul de a-l constrânge să pună capăt actelor ilegale, prelungindu-se pe perioade destul de
îndelungate. Această măsură poate fi decisă şi de organizaţii internaţionale, de exemplu O.N.U., împreună sau
separat cu măsurile de boicot enumerate anterior. Măsurile de constrângere pentru rezolvarea unor diferende
dintre state pot fi decise, prin procedurile statuare, numai de către Consiliul de Securitate/O.N.U.
OPERAŢIUNILE MULTINAŢIONALE
DE SPRIJINIRE A PĂCII

Operaţiunile multinaţionale de pace nu sunt menţionate în mod expres în Cartha O.N.U., cu toate că în
ultima jumătate a secolului XX au reprezentat principalul instrument al organizaţiei mondiale pentru menţinerea
păcii şi securităţii în lume. Cu toate acestea conceptul de operaţii de menţinere a păcii a fost definit în 1993 de
către Internaţional Academy for Peace ca fiind:
"Operaţiile desfăşurate prin intervenţia paşnică a unui terţ - subiect de drept internaţional - în scopul
prevenirii sau limitării, moderării sau încetării ostilităţilor interne sau interstate, fiind folosite în acest scop
forţe militare, poliţieneşti sau civile multinaţionale".
Operaţiunile de pace se desfăşoară sub autoritatea O.N.U. sau a unei organizaţii regionale
autorizate de aceasta (O.S.C.E., N.A.T.O., U.E., C.S.I. etc.).
Privite în evoluţia lor istorică, operaţiunile de pace pot fi departajate în cele tradiţionale, din anii
războiului rece, caracterizate prin mandate restrânse, amploare relativ mică, eficacitate scăzută şi
operaţiunile cu spectru larg post război rece, privind o mare diversitate tipologică de conflicte,
beneficiind de un mandat mai complex.
Funcţie de scopuri şi obiective tipurile de operaţii în sprijinul păcii au fost clasificate astfel:
1) Acţiuni de prevenire a conflictului (Diplomaţia preventivă)
În accepţiunea O.N.U. aceasta reprezintă "Acţiunea de a preveni apariţia disputelor între părţi, de a
preveni escaladarea în conflict a disputelor existente şi de a limita extinderea celor care ar putea sa aparaa
ulterior".
2) Operaţiuni de menţinere a păcii
În accepţiunea O.N.U. acestea reprezintă "Desfăşurarea şi prezenţa unei forţe O.N.U. în teren, cu
consimţământul tuturor părţilor interesate şi care implică, în mod normal, personal militar şi/sau de poliţie,
precum şi civili. Menţinerea păcii este o modalitate de valorificare a posibilităţilor atât pentru prevenirea
conflictului, cât şi pentru realizarea păcii".
Încadrându-se tot în capitolul VI al Chartei O.N.U. aceste operaţiuni de menţinere a păcii
cuprind activităţi de supraveghere a liniilor de încetare a focului, monitorizarea încetării focului şi
controlul zonelor tampon, dezarmarea şi demobilizarea facţiunilor luptătoare şi suprqavegherea
frontierelor.
3) Operaţiuni de realizare a păcii
Reprezintă, în accepţiunea O.N.U. "Acţiunile desfăşurate pentru realizarea unui acord, în mod special
prin mijloacele paşnice prevăzute în Capitolul VI al Chartei O.N.U., respectiv misiuni de bune oficii, mediere,
conciliere şi impunerea de sancţiuni sau izolare diplomatică".
4) Operaţiuni de impunere a păcii
Această sintagmă se referea la acţiunile reglementate juridic în capitolul VII al Chartei O.N.U. "Acţiunile
menite să determine beligeranţii recalcitranţi să se supună hotărâririlor Consiliului de Securitate".
5) Operaţiuni de construcţie a păcii
Cuprinde acţiuni militare şi civile care se desfăşoară după încetarea conflictului şi urmăresc realizarea
acordului de pace, având drept scop sprijinirea naţiunii gazdă şi normalizarea situaţiei politice postconflict.
6) Operaţiile de ajutor umanitar
Acestea presupun acţiuni militare şi civile cu scop umanitar, pentru ajutorarea autorităţilor civile ale
statului gazda care nu pot să acorde un sprijin pentru populaţia din zona respectivă de operaţii militare.
Dreptul internaţional umanitar reglementează problematica păcii şi drepturilor omului şi se va manifestă
pe durata conflictelor armate, cât timp forţa armată este folosită pentru a reglementa disputele internaţionale.
Războiul a dovedit interdependenţa dintre dreptul umanitar şi drepturile omului.
A aprărut o nouă categorie de victime şi anume populaţia unei ţări sau teritoriu supus embargoului
O.N.U., care suferă datorită acestor măsuri, necesitatea unor acţiuni internaţionale în scopul protejării
drepturilor de bază ale omului în astfel de ţări şi teritorii. Toate acestea constituie o nouă dezvoltare a
dreptului internaţional umanitar şi deci un domeniu mai larg al acestei ramuri de drept, în vederea acoperirii
nu numai a conflictelor armate dar şi a dezastrelor umanitare.

BAZA LEGALĂ A OPERAŢIUNILOR DE PACE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC

Charta O.N.U., ca document fundamental al dreptului internaţional, proclamă scopurile şi defineşte
principiile după care trebuie să se desfăşoare operaţiunile de sprijinire a păcii. Astfel, articolul 2 al Chartei
O.N.U. enumeră cinci principii fundamentale în conformitate cu care trebuie să acţioneze statele membre şi
organizaţiile internaţionale:
• egalitatea suverană a statelor;
• îndeplinirea cu bună credinţă de către state a obligaţiilor asumate;
• rezolvarea diferendelor internaţionale prin mijloace paşnice;
• renunţarea la forţă sau la ameninţarea cu forţa;
• neintervenţia în treburile interne ale unui stat.
Actul Final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, semnat la Helsinki în 1975. În
Actul final de la Helsinki sunt enumerate nu mai puţin de zece principii considerate de importanţa majoră şi care
trebuie aplicate în mod egal, fără rezerve, fiecare fiind interpretat ţinându-se seama de celelalte:
• egalitatea suverană, respectarea drepturilor inerente suveranităţii;
• nerecurgerea la forţă şi la ameninţarea cu forţa;
• inviolabilitatea frontierelor;
• integritatea teritorială a statelor;
• reglementarea paşnică a diferendelor;
• neamestecul în treburile interne;
• respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, inclusiv a libertăţii de gândire, conştiinţă,
religie sau de convingere;
• egalitatea în drepturi a popoarelor şi dreptul popoarelor de a dispune de ele însele;
• cooperarea între state;
• îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor asumate conform dreptului internaţional.
Toate aceste principii reflectă stadiul de dezvoltare politică şi morală a civilizaţiei europene şi
nord-atlantice, precum şi valorile supreme pe care aceasta le promovează în momentul actual.
Consiliul de Securitate este cel care încheie acorduri S.O.F.A. cu părţile interesate pentru stabilirea şi
garantarea îndatoririlor şi privilegiilor personalului militar şi civil implicat în operaţiunea de pace respectivă,
conform celor stipulate în Convenţia privind Privilegiile şi Imunităţile aprobate de Adunarea Generală O.N.U. în
1946. Chiar dacă nu au fost codificate ca atare, se pot formula cel puţin şase principii sau condiţii generale
privind desfăşurarea unor astfel de operaţiuni de sprijinire a păcii:

• consimţământul părţilor implicate în conflict;

• sprijinul comunităţii internaţionale;
• contribuţia voluntară cu trupe de către statele membre O.N.U., acceptabile pentru părţile implicate în
conflict;
• comanda Secretarului General al O.N.U. asupra misiunii;
• imparţialitatea forţei militare în zona de acţiune;
• folosirea minimă a forţei militare pentru aplanarea diferendului.
Documentul juridic de bază care reglementează operaţiunile de pace rămâne Charta O.N.U. Astfel, în
Capitolul VI se prevede rezolvarea diferendelor prin măsuri paşnice (art.33). Capitolul VII prevede
responsabilitatea Consiliului de Securitate de a rezolva prin măsuri coercitive, cu caracter provizoriu, orice
acţiuni de agresiune sau atentat la adresa păcii (art.40), presiuni politice şi economice (art.41) şi utilizarea forţei
armate (art.42), pentru ca în Capitolul VIII să fie prevăzută posibilitatea autorizării organizaţiilor politice
regionale de a adopta măsuri pentru rezolvarea paşnică a disputelor regionale cu respectarea principiilor
fundamentale ale O.N.U. Fostul secretar general al O.N.U. Dag Hammerskjold a enunţat temeiul juridic al
operaţiilor de pace prin identificarea aşa-numitului "Capitol şase şi jumătate" care îmbina mijloacele paşnice de
rezolvare a diferendumurilor din Capitolul VI cu actele de autoritate ale O.N.U. prevăzute în Capitolul VII.
Decizia asupra actelor de agresiune (art.24) sau de autorizare a forţei (art.51) revine Consiliului de Securitate
prin votul a 9 dintre membri săi în care se include obligatoriu voturile celor 5 membri permanenţi.
Alături de tratatele internaţionale, memorandumurile de înţelegere şi acordurile privitoare la statutul
forţelor reprezintă două dintre principalele instrumente juridice ale dreptului internaţional public prin care se
asigură baza juridică a operaţiilor multinaţionale de pace.
a) MEMORANDUMURILE DE ÎNŢELEGERE (MOU - memoranda of understanding) pot fi
internaţionale sau naţionale. MOU-urile internaţionale sunt acorduri încheiate între două state suverane,
referitoare la cadrul juridic şi operativ pentru aproape orice gen de activitate (ex.: survolarea spaţiului aerian al
unei ţări, folosirea instalaţiilor portuare sau aviatice, utilizarea forţei de muncă locale, etc.). Memorandumurile
au putere de lege între părţi, cu excepţia cazurilor când au fost declarate "de natură politică". MOU-urile
internaţionale sunt elaborate la nivel diplomatic, prin participarea părţilor interesate.
 MOU-urile naţionale sunt acordurile elaborate între agenţii sau organizaţii interne ale unei ţări, având
scopul de a statua desfăşurarea unor operaţiuni, sau de a preveni unele situaţii conflictuale în derularea
misiunilor specifice acestora.
În cuprinsul MOU-urilor vor fi precizări asupra elementelor ce vor intra sau nu sub incidenta
acordului respectiv, precum şi prevederi de ordin juridic care ţin de suveranitate, axate pe respectul
pentru legile autohtone şi angajamentele asumate.
b) ACORDURILE PRIVITOARE LA STATUTUL FORŢELOR (S.O.F.A.) sunt acorduri care
prevăd statutul juridic al forţelor militare, pe timpul când se află în misiune pe teritoriul unui stat prieten.
Acest tip de acord internaţional este menit să reglementeze cererile jurisdicţionale şi legale concurente ale
statului primitor (care găzduiesc forţele armate străine pe teritoriul său) şi ale statului trimiţător (care
dislocă forţe ale armatei sale pe teritoriul statului primitor). Prin acordurile S.O.F.A. sunt armonizate
interesele statului primitor cu cele ale statului trimiţător, asigurând statutul forţelor aflate în misiune.
Funcţie de natura şi caracterul activităţilor militare, dar şi de complexitatea relaţiilor de apărare,
acordurile S.O.F.A. pot fi clasificate în trei categorii:
1) S.O.F.A. pentru personalul tehnico-administrativ (A&T), care se realizează în cazul operaţiunilor
militare comune, de asistenţă umanitară, sau care implică un număr relativ mic de personal.
2) Mini S.O.F.A. ce rezolvă elementele indispensabile desfăşurării unor operaţiuni militare într-o altă
ţară: formalităţi vamale, de paşaport şi vize, probleme de jurisdicţie penală şi civilă, pretenţii pecuniare, impozite
ale militarilor aflaţi în misiune în afara teritoriului lor naţional.
3) S.O.F.A. - deplin, rezervat situaţiilor în care baze sau instalaţii militare se află situate pe teritoriul ţării
gazdă şi un mare număr de militari şi civili vor petrece o perioadă mare de timp aici, fapt ce necesită o gamă
largă de servicii logistice.
La fel ca şi MOU-urile, acordurile S.O.F.A. sunt elaborate la nivel diplomatic, de către negociatori
desemnaţi anume, care conduc o echipă din care mai fac parte, funcţie de subiectele acordului, specialişti numiţi
de unele ministere interesate (ministerul muncii, comerţului, al mediului, transporturilor etc.). Negocierile
presupun un mare consum de timp, şi se pot desfăşura nu numai în ţara gazdă, dar şi în celelalte ţări participante
la acord.
Experienţa a demonstrat că anumite teme sunt tratate cu precădere în majoritatea acordurilor S.O.F.A.. În
primul rând acordurile S.O.F.A. conţin definiţii necesare referitoare la forţă, stat primitor şi cadrul
administrativ etc. Nu pot lipsi prevederi de ordin juridic şi cele ce ţin de suveranitate, angajamentul luat de
ţara/ţările oaspete de a lua toate măsurile necesare pentru respectarea legilor ţării primitoare, cerându-li-se
cadrelor din statul/statele trimiţătoare să se abţină de la orice activităţi de natură politică.
Problemele delicate, tratate în acordurile SOFA, sunt cele de jurisdicţie penală şi civilă. Fiecare parte la
un acord SOFA este interesată în menţinerea jurisdicţiei penale asupra forţelor sale în misiune astfel:
• statul trimiţător doreşte să aibă autoritatea de a investiga şi de a acorda pedepse pentru infracţiunile
săvârşite, în scopul de a putea menţine o bună ordine şi disciplină printre subordonaţii lor;
• statul primitor doreşte să-i asigure pe cetăţenii săi că îi poate proteja prin folosirea autorităţii sale de a
investiga şi judeca infracţiunile produse pe teritoriul său.
Acordurile S.O.F.A. urmăresc reconcilierea unor interese contradictorii, prin negocieri reciproc acceptate,
înainte de asocierea forţelor statului trimiţător. Astfel, se poate aplica fie o jurisdicţie exclusivă, fie una
concurentă. Un exemplu de jurisdicţie exclusivă îl întâlnim în Acordul N.A.T.O.-S.O.F.A. (semnat la Londra în
1951 între ţările membre N.A.T.O.) şi extins în 19 iunie 1995 pentru ţările membre PfP în care se specifică:
"Autorităţile militare ale statului trimiţător vor avea dreptul de a exercita jurisdicţia exclusivă asupra
persoanelor supuse legilor militare ale acestui stat, în ceea ce priveşte infracţiunile referitoare la securitatea sa,
incriminate de legea statului trimiţător, dar nu şi de legea statului primitor" (N.A.T.O.-S.O.F.A. art.7, paragraf
2a).
"Autorităţile statului primitor vor avea dreptul să-şi exercite jurisdicţia exclusivă asupra membrilor unei
forţe sau a unei componente civile şi asupra membrilor lor de familie în ceea ce priveşte infracţiunile, inclusiv
cele referitoare la securitatea acestui stat, pedepsite de legea sa, dar nu şi de legea statului trimiţător"
(N.A.T.O.-S.O.F.A. art.7 paragraf 2b).
Acolo unde există jurisdicţie concurentă, în cauze neacoperite de jurisdicţia exclusivă, se va atribui
prioritate fie statului trimiţător, fie celui primitor. Statul trimiţător va avea jurisdicţie prioritară asupra
următoarelor infracţiuni:
• acţiunea ilicită sau omisiunea săvârşite pe timpul îndeplinirii misiunii militare;
• acţiunea îndreptată împotriva proprietăţii sau securităţii statului trimiţător;
• acţiunea îndreptată împotriva persoanei sau proprietăţii unui membru al forţei sau al componentei
civile a statului trimiţător, ori a unui însoţitor.
Statul primitor va avea jurisdicţie prioritară asupra tuturor celorlalte infracţiuni. Totodată dacă statul
care are jurisdicţie prioritară renunţă să-şi mai exercite acest drept, cazul poate fi preluat de celălalt stat, automat
sau în urma unei notificări scrise către autorităţile în cauză. În acest sens, în acordul N.A.T.O.- S.O.F.A., se
prevede la articolul 7, paragraful 3c:
"Autorităţile statului care au dreptul prioritar de jurisdicţie vor lua în considerare cu bunăvoinţă cererea
de renunţare la acest drept formulată de autorităţile celuilalt stat în cazul în care acest alt stat consideră că o
astfel de renunţare este de importanţă deosebită".
În ceea ce priveşte jurisdicţia civilă, se va căuta obţinerea imunităţii de răspundere civilă la plata unor
despăgubiri pentru fapte comise ăe timpul îndeplinirii atribuţiilor oficiale. În ceea ce priveşte pretenţiile, în baza
dreptului internaţional, guvernele sunt adesea imune faţă de acestea, dar exerciţiile militare sau alte activităţi de
apărare, desfăşurate între parteneri, pot avea ca urmări distrugeri de proprietăţi sau de bunuri. În general există
două modalităţi principale privind repartizarea rsponsabilităţilor pentru despăgubiri: ca urmare a responsabilităţii
stabilite, sau în acord cu o formulă, care ia în considerare pe lângă responsabilitate şi alţi factori. Spre exemplu
în acordul N.A.T.O.-S.O.F.A. după ce sunt definite proprietatea guvernamentală militară şi cea nemilitară, sunt
specificate condiţiile de renunţare la pretenţiile privind proprietatea guvernamentală militară (art.8, paragraful 1),
renunţarea parţială la pretenţiile privind proprietatea guvernamentală nemilitară (art.8, paragraful 2), renunţarea
la pretenţiile pentru decesul sau rănirea unui membru al forţelor armate (ar.8, paragraful 4) sau pretenţiile terţelor
părţi (art.8, paragraful 5). Tot în acordul N.A.T.O.-S.O.F.A. se prevede la articolul 8, paragraful 9 ca "nu există
imunitate faţă de tribunalele civile ale statului primitor, dar hotărârea nu se execută în mod silit".
Alte aspecte tratate în acordurile S.O.F.A. sunt:
• punctele de intrare şi ieşire din statul primitor, vizând simplificarea prevederilor regulamentului
paşapoartelor şi al celor legate de imigraţie/emigraţie;
• când şi unde este permis portul de arme sau al uniformelor şi însemnelor militare, în perimetrele
militare specificate şi în afara acestora ;
• taxele vamale, impozitele, problemele valutare sunt şi ele statuate în sensul aplicării de scutiri şi
facilităţi personalului dislocat, mai ales atunci când acesta se desfăşoară pe o perioadă mai mare de
timp;
• bunurile proprietate personală a membrilor contingentelor deplasate pentru o perioadă mai mare de
timp şi care trebuie importate.
În concluzie, dacă în cazul tratatelor aspectele politice exprimate prin reglementări juridice
corespunzătoare sunt predominante, în acordurile MOU şi S.O.F.A. accentul cade pe rezolvarea juridică
a chestiunilor tehnice, concrete, asigurându-se astfel cadrul juridic necesar pentru derularea unor
raporturi diplomatice şi operative între state suverane.
Documentul juridic de bază care permite angajarea României în operaţiile multinaţionale de pace
este Constituţia ţării care la art.10 stipulează: "România întreţine şi dezvoltă relaţii paşnice cu toate
statele şi în acest cadru, relaţii de bună vecinătate, întemeiate pe principiile şi celelalte norme general
admise ale dreptului internaţional".
Iar la art.11 "1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună credinţă obligaţiile ce-i revin
din tratatele în care este parte. 2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern".
Pornind de la aceste prevederi constituţionale Legea apărării naţionale a României nr.45/1 iulie 1994
cuprinde la art.5 condiţiile participărilor româneşti la operaţiuni multinaţionale de pace: "În interesul securităţii
colective şi potrivit obligaţiilor asumate de România prin tratate internaţionale, la solicitarea Preşedintelui
României se supune Parlamentului, spre aprobare, participarea cu afective şi tehnică militară la constituirea
forţelor internaţionale destinate menţinerii păcii sau în scopuri umanitare ”.
Participarea unor unităţi ale armatei în afara teritoriului României cu efective şi tehnică de luptă, la
exerciţii comune, cu unităţi ale altor state, se aprobă de către Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, cu informarea
prealabilă a Parlamentului.
Desfăşurarea exerciţiilor şi operaţiunilor armatei, cu durata determinată, care implică intrarea,
staţionarea ori trecerea unor unităţi militare străine pe teritoriul României, se aprobă pentru fiecare caz
în parte, de către parlamentul naţional.
CAPITOLUL 3

RĂZBOIUL ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL

CONSIDERAŢII GENERALE

Războiul reprezintă confruntarea militară dintre state pentru obţinerea unor avantaje economice şi
politice, luptă care constituie o continuare a politicii interne prin alte mijloace, prin mijloacele forţei armate.
În decursul istoriei marile personalităţi au elaborat sisteme politico-juridice menite să diminueze efectele
distrugătoare ale războaielor. Un rol în această direcţie a fost atribuit şi dreptului internaţional, care, prin normele
sale a contribuit la realizarea acestor deziderate. Dar vechiul drept internaţional era conceput în favoarea statelor
puternice. El recunoaştea războiul ca mijloc legitim de rezolvare a diferendelor dintre state. Tratatele de drept
internaţional cuprindeau, de regulă, două mari subdiviziuni: dreptul păcii şi dreptul războiului (jus în bello).
În antichitate procedura avertizării era însoţită de unele acţiuni simbolice sau de oficierea unor acte
solemne, după un ritual religios.
S-au înregistrat, în decursul istoriei, tentative de legitimare a războiului, după scopul urmărit. Vechii greci
considerau, prin prisma succesului, că războiul victorios era întotodeauna legitim pentru învingător. La romani
formula "bellum justum" nu semnifica o apreciere principală de justeţe, ci exista numai condiţia de formalism
procedural, care se materializa prin participarea colegiului jurisconsulţilor în momentul declanşării războiului. În
evul mediu, în secolul al V-lea, a fost elaborată teoria "războiului just", după care războiul făcut de suveranul
legitim era un război dorit de Dumenzeu, iar actele de violenţă comise pentru cauza sa pierdea caracterul de
păcat. Din acest considerent "adversarul era duşmanul lui Dumenzeu şi acel duşman nu putea să facă decât un
război injust". Cea mai gravă consecinţă a acestei teorii era aceea că cei care purtau un război "just" puteau să-şi
permită orice faţă de adversarii lor, actele lor nefiind considerate niciodată crime, ci numai o pedeapsă meritată
pe care o aplicau vinovaţilor. Este evident că fiecare parte pretindea că numai cauza sa era justă. Astfel, dreptul
era folosit ca o manta ipocrită, sub a cărei acoperire se comiteau cele mai atroce masacre.
Începând din secolul al XVI-lea, o dată cu apariţia "dreptului natural", al cărui creator este considerat
olandezul Hugo Grotius, dreptul nu mai este expresia justiţiei divine, ci a raţiunii umane. Legitimarea războiului
era fundamentată, de la acel moment istoric, pe ideea de necesitate.
Ordinea internaţională cerea un criteriu superior de apreciere a legitimităţii războiului, acest criteriu îl
constituia caracterul războaielor care făcea clasificarea în războaie juste şi războaie nejuste.
În decursul istoriei declanşarea războiului s-a realizat pe mai multe căi: printr-o declaraţie de război;
printr-o proclamaţie sau manifest; prin săvârşirea atacului armat etc.
În accepţiunea Convenţiei de la Haga – 1907, declaraţia de război reprezintă o comunicare făcută de către
un stat unuia sau mai multor state că starea de pace dintre ele a încetat, fiind înlocuită cu starea de război. Ea
constă dintr-o notă, emisă de organul competent al statului care începe ostilităţile.
Art.1 al convenţiei stipula: "Puterile contractante recunosc că ostilităţile între state nu trebuie să înceapă
fără un avertisment prealabil şi neîndoielnic, care va avea fie forma unei declaraţii de război motivată, fie a
unui ultimatum cu declaraţie de război condiţionată".
Faţă de neutri, războiul se considera început din clipa în care s-a primit notificarea din partea
beligeranţilor. Obligaţia beligeranţilor de a notifica statelor neutre starea de război era înscrisă în art.2 din
Convenţie: "Starea de război trebuie să fie notificată fără întârziere puterilor neutre şi nu va produce efecte faţă
de ele decât după primirea unei notificări, care va putea fi făcută chiar pe cale telegrafică".
Ce-a de-a doua modalitate de avertizare a inamicului prevăzută în Convenţia privind deschiderea
ostilităţilor era ultimatumul (o declaraţie condiţionată de război).
În situaţia când nu se indicau măsurile la care se va recurge, nota era considerată un ultimatum simplu,
iar atunci când aceastea se precizau ultimatumul era calificat. Ultimatumul calificat care stipula, în mod
expres, că neîndeplinirea condiţiilor atrage după sine recurgerea la forţă armată, echivala cu o declaraţie de
război.
Un stat, victimă a unei agresiuni, aflându-se în legitimă apărare putea riposta fără a îndeplini procedura
formală a declaraţiei de război.
Starea de război începea din momentul în care a fost făcută declaraţia de război (sau, dacă ea a lipsit, de
când au început ostilităţile).
În trecut starea de război clasifica statele în două mari grupe: state beligerante (state care luau parte la
lupte) şi state neutre.
Interdependenţa tot mai acentuată dintre toate statele lumii a determinat apariţia unor interese particulare,
implicit stabilirea unor relaţii speciale. Astfel, în prezent, începerea ostilităţilor divizează statele în patru
categorii, în funcţie de poziţia lor faţă de aceste ostilităţi şi anume: beligerante, nebeligerante, cobeligerante şi
neutre.
 a) Beligeranţa este situaţia în care se găsesc statele angajate direct în luptă. Un stat dobândeşte calitatea
de beligerant după ce a făcut sau i s-a făcut o declaraţie de război. În cazul unor state compuse statele federale se
extinde această stare “ipso facto” la toate statele componente.
Aliaţii statelor aflate în război nu dobândesc automat calitatea de beligerant în virtutea tratatului de
alianţă; pentru a dobândi această calitate ei trebuie să fie autorii sau obiectul unei declaraţii de război sau să
înceapă acte de ostilitate faţă de inamicii ţării aliate.
b) Neutralitatea, în sens clasic, este situaţia unui stat care nu ia parte la război şi nu susţine nici una din
părţi. Neutralitatea se poate aduce la cunoştinţă beligeranţilor printr-o notificare expresă (utilă, însă
neobligatorie).
c) Nebeligeraţia este situaţia unui stat care nu ia parte directă la ostilităţi, dar care susţine una din părţi.
Nebeligeranţa este o instituţie nouă a dreptului internaţional, ea fiind creată la începutul celui de-al doilea război
mondial, pentru a desemna regimul juridic al unor state (Spania, Italia, S.U.A.) care au rămas temporar în afara
războiului şi care subliniau prin aceasta că nu înţeleg să-şi asume obligaţiile care decurg din starea de
neutralitate. Ultimele două state, Italia şi S.U.A., au devenit apoi beligerante, numai Spania menţinându-şi
statutul de nebeligernaţă. Spania a sprijinit Germania hitleristă, furnizându-i materii prime strategice şi înarmând
"Divizia albastră", care a luptat pe frontul antisovietic.
d) Cobeligeranţa. Este situaţia unui stat care la începutul ostilităţilor se află într-o tabăra, iar la sfârşit în
tabără opusă. De exemplu România şi Italia în cel de-al doilea război mondial, au fost în situaţia juridică de
cobeligeranţă.
Războiul produce efecte juridice asupra statelor beligerante, precum şi statelor care nu participa la război.
În timp de război unele tratate îşi încetează aplicarea odată cu declanşarea războiului, de regulă cele cu
caracter economic: acordurile comerciale, de navigaţie, precum şi tratatele de asistenţă mutuală (dacă războiul
izbucneşte între foşti aliaţi) etc. Altele sunt numai suspendate, iar unele rămân intacte, având aplicabilitate atât în
timp de pace, cât şi în timp de război (unele convenţii poştale, radiofonice, telefonice, feroviare). Unele convenţii
intră în vigoare odată cu declanşarea războiului (Convenţiile de la Haga din 1907, Convenţiile de la Geneva
1949, Protocoalele Adiţionale din 1977 etc.)
Cetăţenii, ca simpli particulari, nu devin instrumente de luptă în războiul dintre state decât numai după ce
sunt încadraţi, echipaţi şi înarmaţi în cadrul armatelor regulate. Lupta se dă exclusiv între forţele armate ale
statelor. Fiecare parte beligerantă urmăreşte să-şi impună voinţa de apărare şi de atac, adică prin forţele armate,
sub diferitele ei aspecte operaţionale moderne.
Războiul produce efecte asupra bunurilor proprietate particulată. În trecut toate bunurile particulare,
proprietate inamică, puteau fi confiscate în timp de război. Concepţia despre natura războiului, ca relaţie de la
stat la stat, a determinat evoluţia legilor războiului către respectarea bunurilor particulare - proprietate inamică şi
confiscarea numai acelora care aparţin domeniului public.
Dreptul umanitar a fost conceput la Geneva începând cu anul 1864. Aici a fost elaborată prima convenţie
internaţională pentru protecţia răniţilor de război, care a avut o influenţă însemnată asupra dreptului
internaţional, întrucât din acest moment statele au acceptat, în mod colectiv, să se preocupe de aceste probleme.
Cele 4 Convenţii de la Geneva din anul 1949, reprezintă un veritabil cod universal de comportament, pe
timp de conflict armat, faţă de unele categorii de persoane: populaţia civilă, răniţii şi bolnavii, prizonierii de
război şi naufragiaţii de pe mare.
La 14 mai 1954, la Haga, au mai fost încheiate o convenţie şi un protocol cu privire la protecţia valorilor
culturale în caz de conflict armat. În afară de aceste convenţii, din dreptul pozitiv al războiului mai fac parte:
Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea genocidului din 9 septembrie 1948; Convenţia internaţională asupra
eliminării tuturor formelor de discriminare rasială, din 21 decembrie 1965; principiile de drept ale Statutului
Tribunalului de la Nüremberg şi speţele acestui tribunal; Declaraţia drepturilor omului şi Pactele internaţionale
privind drepturile omului. La acestea se adaugă unele reguli “de lege ferenda” înscrise în Rezoluţia nr.XXVII şi
a celei de-a XX-a Conferinţe internaţionale a Crucii Roşii, în Rezoluţia nr.XXIII a Conferinţei intrnaţionale a
drepturilor omului de la Teheran din 1968, şi în Rezoluţia nr. XXXI a Adunării General a O.N.U. din 19
decembrie 1968 asupra respectării drepturilor omului în perioada de conflict armat.
Cu toată multitudinea de convenţii încheiate, nu se poate afirma că toate regulile şi obiceiurile
războiului au fost consacrate în norme convenţionale, iar tehnica militară avansează rapid, fapt ce face
imposibilă prevederea tuturor situaţiilor care se vor crea în condiţii de război. Din acest motiv convenţiile
de la Haga din 1899 şi 1907 conţin în preambul o clauză, numită după numele renumitului jurist rus
Charles Martens, "Clauza Martens". "Clauza Martens" semnifică faptul că acolo unde convenţiile nu
stipulează prin norme se aplică regulile şi principiile fundamentale ale dreptului internaţional umanitar.
Războiul de agresiune este condamnat, în epoca contemporană printr-o serie de norme internaţionale. Art.2,
paragraful 4 din Charta O.N.U., stipulează "Toţi membrii organizaţiei se vor abţine, în relaţiile internaţionale, de
a recurge la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei".
 Până în deceniul cinci al secolului nostru războaiele de eliberare naţională erau considerate ca o problemă
de relaţii între metropolă şi colonii, în afara dreptului internaţional, pe care metropola o putea reglementa pe baza
dreptului său intern. După adoptarea Chartei O.N.U. şi, mai ales, după Rezoluţia nr.1514 a Adunării Generale a
O.N.U. "Declaraţia asupra acordării independenţei ţărilor şi poparelor coloniale" din 14 decembrie 1960,
aceste războaie "intră în categoria de războaie internaţionale, persoanele care luptă contra guvernelor colonialiste
putând fi considerate ca subiecte de drept internaţional.
Interzicând războiul de agresiune, dreptul internaţional contemporan nu interzice războiul drept, folosirea
forţei armate în anumite cazuri. În afară de războaiele de eliberare naţională, Charta O.N.U. admite anumite
forme de război: războaiele defenisve (prevăzute în art.51) şi războaiele de securitate colectivă (art.53). Conform
art.51/Charta O.N.U. nu se va aduce atingere dreptului inerent de autoapărare individuală sau colectivă, în cazul
în care se produce un atac înarmat împotriva unui membru al O.N.U., până când Consiliul de Securitate va fi luat
măsurile necesare pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Art.53 abilitează Consiliul de Securitate
de a folosi, acolo unde este cazul, metodele şi mijloacele necesare de constrângere colectivă pentru reprimarea
actelor ilegale.
Dreptul internaţional contemporan admite folosirea forţei de către Consiliul de Securitate în caz de
ameninţări contra păcii, violării păcii şi pentru actele de agresiune (cap.VII din Charta O.N.U.). Art.42 din cadrul
acestui capitol dispune: "În cazul în care Consiliul de Securitate ar socoti că măsurile prevăzute în art.41 ar fi
insuficiente, el poate întreprinde, cu ajutorul forţelor aeriene, maritime sau terestre, orice acţiune pe care o
consideră necesară pentru menţinerea sau restabilirea păcii şi securităţii internaţionale. O asemenea acţiune
poate cuprinde demonstraţii, măsuri de blocadă şi alte operaţii executate de forţele aeriene, maritime sau
terestre ale membrilor organizaţiei".
Conform art.43, aceste forţe vor fi puse la dispoziţia O.N.U. de către state, pe baza unor acorduri speciale
în care se vor determina efectivele şi natura acestor forţe, gradul lor de pregătire şi amplasare, precum şi sprijinul
care urmează să le fie acordat.
Noile războaie implică conexiuni transnaţionale astfel că distincţia dintre agresiuni (atac din afara
graniţei) şi represiune (anihilarea unui atac din interiorul statului) este greu de exprimat în mod concludent.
Sintagma "conflict de joasă intensitate" a fost concepută în doctrina S.U.A. pentru a desemna anumite
tipuri de acţiuni militare: războaiele de gherilă, actele de terorism cu implicaţii majore.
Noile conflicte, izbucnite în diferite zone ale mapamondului, trebuie să fie abordate în contextul
procesului de globalizare (interconectivitate politică, economică, militară şi culturală). Ele reprezintă consecinţe
ale încheierii "războiului rece" şi reflectă vidul de putere specific perioadelor de tranziţie spre un nou tip de
ordine mondială.
Impactul fenomenului globalizării este demonstrat prin implicarea largă a unor categorii de persoane şi a
organizaţiilor internaţionale; grupări ilegale de mercenari; numeroşi reporteri internaţionali; organizaţia
"MÉDECINS SANS FRONTIERES"; organizaţia "SAVE THE CHILDRENS"; Înaltul Comisariat al Naţiunilor
Unite pentru refugiaţi; U.N.I.C.E.F.; reprezentanţii O.N.U., O.S.C.E. şi ai U.E.
Implicaţiile globalizării asupra viitorului suveranităţii pe baze teritoriale reprezintă, în prezent, o temă de
discuţii contradictorii în planul politicii şi relaţiilor internaţionale.
De regulă, noile tipuri de conflicte apar în contextul eroziunii autonomiei unor stat, iar uneori, chiar în
situaţii de dezintegrare statală.
Crizele statale interne sunt generate de diminuarea monopolului statal în manifestarea violenţei organizate
în condiţiile legitime.
Capacitatea statelor de a folosi, în mod unilateral, forţa armată împotriva altor state s-a diminuat treptat.
În prezent alianţele militare, comerţul internaţional de armament, variatele forme de cooperare militară au
generat procesul complex de integrare militară globală.

PRINCIPII COMUNE ALE DREPTULUI INTERNAŢIONAL APLICABILE

CONFLICTELOR ARMATE

1) "Omul care cade în luptă este inviolabil: inamicului care se predă i se va salva viaţa". Acest principiu
îi priveşte doar pe combatanţi şi reprezintă piatra unchiulară a Convenţiilor de la Geneva - nu poate fi ucis decât
soldatul care este capabil să ucidă. Protocolul I - 1977 a confirmat şi dezvoltat reglementările privitoare la
inamicul care exprimă în mod limpede intenţia sa de a se preda sau care este scos din luptă. Acest caz se referă şi
la cei care şi-au pierdut cunoştinţa sau sunt într-o stare evidentă de incapacitate cauzată de răni sau boală, şi ca
atare, au devenit incapabili de a se apăra.
2) "Nimeni nu va fi supus torturii fizice sau mentale, nici pedepselor corporale sau tratamentelor crude
ori degradante". Printre practicile cele mai frecvente şi condamnabile, în timpul operaţiunilor militare, este
tortura, la care se recurge sub motivul obţinerii de informaţii.
Tortura aduce o gravă atingere demnităţii omului, constrângându-l la acte sau declaraţii contrare voinţei
sale, obligându-l să-şi trădeze sistemul de valori în care crede, camarazii şi, pe cei apropiaţi. Tortura este
interzisă de către dreptul naţional - interdicţie prevăzută în capitolul consacrat "garanţiilor fundamentale" din
Constituţia României - 1991.
 3) "Personalitatea juridică a fiecărui individ va fi recunoscută", principiu manifestat prin respectarea
personalităţii juridice şi garantarea exercitării drepturilor civile (recunoscut în Declaraţia universală a drepturilor
omului, din anul 1948), dar cu restricţii în Convenţiile de la Geneva (exercitarea drepturilor civile poate fi
restrâns, în măsura în care captivitatea o cere).
4) "Fiecare persoană are dreptul la respectarea onoarei, drepturilor familiale, convingerilor şi
obiceiurilor sale". A ameninţa omul în sentimentele sale cele mai puternice, a-l constrânge profitând de ele, este
acţiunea cea mai condamnabilă. La fel de gravă rămâne afectarea omului în integritatea personalităţii sale, în
situaţia în care este deposedat de convingerile sale filosofice, politice sau religioase. De aceea, aceste valori sunt
protejate de Protocolul Adiţional I - 1977.
5) "Orice om care este bolnav va fi internat şi va primi îngrijirile pe care le necesită starea sa" - imperativ care
a dus la crearea dreptului de la Geneva. Prin elaborarea Convenţiei din 1864, acest imperativ a fost conceput iniţial
pentru militarii aflaţi în război dar, în timp de pace, este valabil şi pentru civili, în sensul menţinerii sănătăţii şi
prevenirii bolilor grave.
6) "Fiecare persoană are dreptul să cunoască soarta membrilor familiei sale şi să primească
corespondenţa" - drept prevăzut în Protocolul Adiţional I - 1977.
7) Un principiu comun este cel al nediscriminării - "persoanele vor fi tratate fără nici o distincţie
întemeiată pe rasă, sex, naţionalitate, limbă, clasă socială, avere, opinii publice, filosofice sau religioase sau pe
un alt criteriu analog" - principiul regăsit în ambele Protocoale Adiţionale din 1977.
8) "În schimbul imunităţii acordate, personalul sanitar trebuie să se abţină de la orice act ostil - sau
ingerinţă directă sau indirectă".
9) "Membrii personalului sanitar sunt protejaţi pentru calitatea lor de persoane care acordă îngrijiri,
astfel fiind protejaţi şi răniţii îngrijiţi de aceştia".
10) "Nimeni nu va fi constrâns să dea informaţii asupra răniţilor şi bolnavilor pe care îi îngrijeşte, dacă
aceasta potate să le aducă un prejudiciu";
11) "Nimeni nu va fi hărţuit sau pedepsit pentru că a acordat îngrijiri răniţilor sau bolnavilor, nu va fi
intimidat prin măsuri de natură punitivă".
12) Principiul de normalitate - "persoanele protejate trebuie să poată avea, în limita posibilului, o viaţă
normală" - trebuie realizat întotdeauna, un compromis rezonabil între aspiraţiile umanitare şi necesităţile
războiului "captivitatea în război nu este o pedeapsă, ci numai un mijloc de a menţine adversarul în stare de
imposibilitate în a desfăşura acţiuni militare". Deci, captivitatea nu este asimilată întemniţării de drept comun,
prizonierii fiind eliberaţi şi repatriaţi la sfârşitul ostilităţilor active.

PRINCIPIUL DE LIMITARE "RATIONE LOCI", prevede: "atacurile trebuie să se limiteze strict la

obiectivele militare" (obictive militare = bunurile care prin natura, amplasamentul, destinaţia sau utilizarea lor
aduc o contribuţie efectivă la acţiunea militară şi a căror distrugere totală sau parţială, capturare sau neutralizare,
oferă, în împrejurările date, un avantaj militar precis). În Protocolul Adiţional I – 1977 se prevăd o serie de
reguli:
- "este interzisă atacarea localităţilor care sunt neapărate" - regulă înscrisă în Regulamentul de la
Haga şi reluată în Protocolul I (termenul clasic al "oraşelor deschise" fiind înlocuit cu cel de localităţi
neapărate şi zone demilitarizate);
- "nici un act de ostilitate nu va fi îndreptat împotriva oficiilor culturale şi filantropice, monumentelor
istorice, operelor de artă sau locurilor de cult care constituie patrimoniul cultural sau spiritual al
popoarelor";
- "este interzisă atacarea lucrărilor şi instalaţiilor care pot să elibereze forţe periculoase pentru
populaţie" - înscris în Protocolul I care reglementează în detaliu nu numai protecţia ca atare, ci şi
restricţiile la aceasta în cazul utilizării militare a lucrărilor;
- "populaţia nu va fi niciodată folosită pentru a pune obiectivele militare la adăpost de atacuri" - este o
formulare juridică specială care se adresează atât inamicului cât şi guvernului de care depinde
populaţia în cauză (nu trebuie să se abuzeze de această protecţie în scopuri meschine sau de expunere
a propriei populaţii);
- "bunurile cu caracter civil nu trebuie să fie obiectul nici al atacurilor, nici al represaliilor. Este
interzis să se distrugă sau să se ridice bunurile indispensabile supravieţuirii populaţiei; toate bunurile
care nu sunt obiective militare sau să compromită supravieţuirea civililor".

PRINCIPIUL DE LIMITARE "RATIONE CONDITIONIS"

Acest principiu ridică întrebări: care este limita permisă, care pierderi sunt inutile, care suferinţe sun
excesive. El impune fiecărei arme să pună în balanţă pe de o parte avantajele militare, iar de celalată parte
exigenţele militare ceea ce înseamnă că trebuie preferată capturarea în locul rănirii, rănirea în locul uciderii,
folosirea mijlocului cu mai puţine efecte distructive. Prin dreptul conflictelor armate s-au pronunţat mai multe
interdicţii sau limitări în utilizarea unor arme considerate deosebit de crude:
- "atacurile fără discriminare sunt interzise" - conform Protocolului Adiţional I - 1977 este interzisă
folosirea unor metode şi a unor arme a căror precizie insuficientă nu permite realizarea distincţiei
 fundamentale dintre militari şi civili sau ale căror efecte riscă să se extindă, în mod necontrolabil, în
timp sau spaţiu;
- "armele şi metodele care ar cauza civililor şi bunurilor lor daune excesive în raport cu avantajul
militar concret şi direct sunt prohibite" ;
- "se va veghea la respectarea mediului natural";
- "utilizarea foametei ca metodă de război împotriva civililor este interzisă" - deci nu este suficient să
proscrii armele care sunt deosebit de crude, ci trebuie prohibite şi metodele de război total. Se
interzice utilizarea foametei ca metodă de război împotriva civililor;
- "actele de război bazate pe perfidie sunt prohibite" - regulă care nu tinde la revenirea perioadei
cavalerismului ci impune o anumită loialitate în confruntarea dintre adversarilor, dar care nu exclude
posibilitatea utilizării stratagemelor militare.

EFECTELE RĂZBOIULUI
ASUPRA MEDIULUI NATURAL

Acţiunile militare au constituit încă din antichitate o ameninţare a mediului natural. În capitolul "Măsuri
ce trebuie să se păstreze cu privire la dezastru", Hugo Grotius aminteşte "legea divină cere ca la întocmirea
valurilor şi a maşinilor de război să nu fir utilizaţi arborii sălbatici iar pomii roditori să fie păstraţi pentru
hrană". Oamenii n-au respectat însă niciodată integral această "lege ecologică". În India antică, Legea Manek
releva "pentru obţinerea victoriei să se pustiască pământul străin şi să se distrugă neîncetat iarba păşunilor,
proviziile de alimente, apa şi lemnul de foc al duşmanilor". Pe măsura evoluţiei mijloacelor de luptă riscurile şi
ameninţările de natură militară la adresa mediului au sporit considerabil. În prezent, armele şi sistemele de
armamente constituie, prin însăşi existenţa lor în timp de pace, un permanent pericol de dezechilibre ecologice.
Spirala înarmărilor a determinat, crearea armei chimice şi a armei bacteorologice, ale căror efecte se îndreaptă
împotriva fiinţelor umane şi a mediului. După adoptarea Convenţiei de la Geneva pentru interzicerea şi
distrugerea armelor chimice – 1993, se desfăşoară procesul de distrugere al armelor chimice cu respectarea
strictă a regulilor de securitate şi de proiecţie a mediului. Inaugurarea erei atomice, la sfârşitul celui de-al doilea
război mondial, a sporit la maxim pericolul transformării Terrei într-un imens deşert. Accidentele cu componente
ale armei nucleare, petrecute în timp de pace, sunt elocvente în acest sens.
Există arme şi sisteme de armamente concepute special pentru a produce distrugeri faunei şi florei (chiar
pentru a provoca modificări climatice ale mediului). Este o problemă ce ţine de metodele de război pentru că
unele arme aduc atingeri condiţiilor de mediu. Reprezentând o problemă a mijloacelor şi a metodelor de război
literatura juridică de specialitate introduce în clasificarea acestora un nou criteriu şi anume acela ecologic. În
conformitate cu acest criteriu, mijloacele şi metodele de război sunt licite/ilicite în funcţie de riscurile şi
ameninţările pe care le prezintă la adresa mediului, deci după efectele lor anti-ecologice. Iar aceste efecte anti-
ecologice pot fi analizate "ratione materiae " şi "ratione loci".

EFECTELE ANTI-ECOLOGICE "RATIONE MATERIAE" trebuie să fie apreciate diferit, în funcţie

de tipul de arme: convenţionale; arme de nimicire în masă. În cazul mijloacelor şi tehnicilor de război
convenţionale au efecte importante pe plan ecologic muniţiile explozive şi armele incendiare. Astfel, în cazul
loviturilor de artilerie concentrate sau al bombardamentelor aeriene masive ce apare mai mult pierderi materiale
şi asupra mediului natural. Acest efect anti-ecologic a fost semnalat în primul război mondial, ale cărui urmări
sunt încă vizibile la Verdun, după multe decenii. Mai aproape de zilele noastre, anumite regiuni din Vietnam,
Cambodgia şi Laos par a fi adevărate peisaje selenare în urma bombardamentelor americane executate în timpul
războiului din Indochina7. Utilizarea muniţiilor incendiare, mai ales în zonele rurale şi forestiere, are un efect
anti-ecologic major deoarece provoacă incendii care, în condiţii climatice, atmosferice şi geografice favorabile,
se propagă atât de rapid încât distrug tot ce e viu în calea lor. Aşa s-a întâmplat spre exemplu în Vietnam unde
armata americană a provocat un adevărat dezechilibru ecologic prin combinarea efectelor defoliantelor chimice
cu acelea ale incendiatoarelor de mare amploare a regiunilor împădurite8.
Efectele anti-ecologice ale armelor neconvenţionale sunt în mod evident mai grave, mai întinse şi mai
durabile; utilizarea lor în timpul conflictelor armate reprezintă un veritabil ecocid. Astfel, arma biochimică ar
putea fi folosită pentru distrugerea vegetaţiei la adăpostul căreia acţionează adversarul ("antifoliage warfare")
sau în scopul înfometării lui prin nimicirea resurselor de hrană animală sau vegetală ("anti-food warfare").
Arsenalul mijloacelor biologice (cu efecte ecologice) include microorganismele fitopatogene şi insectele dăunătoare
vegetaţiei, iar gazele toxice tip V.X., dioxina agenţii fitotoxici (defoliante, erbicide ş.a.) sunt exemple de substanţe
chimice care, folosite ca mijloc de luptă, constituie pericole ecologice majore. În ceea ce priveşte armele nucleare,

7
I. Cloşca şi I. Suceavă, "Drept internaţional umanitar", Editura Şansa, Bucureşti, 1992, p.127, apreciază că
cele 14 milioane de tone de muniţii explozive (din care 200 milioane obuze de 105 mm), consumate de armata
americană şi aliaţii lor în războiul din Vietnam au provocat formarea a 10 milioane de cratere de aproximativ
63 metri cubi pe mai mult de 100.000 de hectare care nu vor putea fi înlăturate nici într-o sută de ani.
8
Responsabilii militari ai acestui război ecologic n-au putut avea nici măcar satisfacţia obţinerii unui avantaj
militar cert (cf. M. Arrassem, op.cit., p.282).
efectele lor distructive împotriva mediului includ: formarea unor cratere imense, distrugerea prin incendiu a sute de mii
de hectare de vegetaţie şi pădure, contaminarea radioactivă a cursurilor de apă, faunei şi florei, creşterea cantităţii de
praf radioactiv din atmosferă şi perturbarea stratului protector de ozon etc.9. Tehnicile de modificare a mediului pot fi
folosite ca mijloc de luptă în scopul perturbării comunicaţiilor adversarului, afectarea posibilităţilor de aprovizionare
ale acestuia, cu efecte anti-ecologice. Caracterul nediscriminator al armelor neconvenţionale este atât de evident încât
ne putem imagina că daunele întinse, grave, durabile pe care le-ar provoca mediului natural pot afecta chiar pe cei care
le-au utilizat (anexa nr. 2).
EFECTELE ANTI-ECOLOGICE "RATIONELOCI" sunt diferite în funcţie de mediul terestru, aerian
sau maritim. Ele sunt influenţate de natura mediului folosit ca teatru de război : regiuni terestre temperate,
tropicale, deşertice şi arctice, mediul marin (ce include şi insulele), spaţiul cosmic.
Este evident că efectele anti-ecologice ale conflictelor armate sunt de amploare, gravitate şi durată diferită în cazul
incendierii instalaţiilor petroliere, platformelor de foraj în mediul maritim. De asemenea, recuperarea şi repararea
ecologică a daunelor provocate de conflictele armate este diferită în cazul mediului terestru faţ de mediul maritim sau
aerian.
Un principiu fundamental al dreptului internaţional aplicabil în conflictele armate relevă "mijloacele de
război sunt concepute pentru a acţiona numai împotriva obiectivelor militare, iar beligeranţii n-au un drept nelimitat
de a alege mijloacele şi metodele de luptă". Din acest motiv, mediul natural n-ar trebui să fie ţinta atacurilor deoarece
el nu este în sine un obiectiv militar, aşa cum poate fi considerat mediul uman. Doar mediul natural de importanţă
economică strategică poate fi considerat ca obiectiv militar; este cazul, al mediului care conţine instalaţii şi industrii de
interes esenţial pentru ducerea războiului şi a căror distrugere, capturare sau neutralizare oferă un avantaj militar
precis10.
Toate restricţiile prezentate mai sus au determinat pe unii militari să considere că arta militară este
sub "dictatură ecologică" în sensul că libertatea de decizie a comandanţilor este limitată din moment ce nu
poate fi făcută o separaţie exactă între obiectivele militare şi mediul natural în care ele se află, iar atacurile
împotriva mediului fiind interzise pot fi considerate crime de război. Se poate obiecta la această
interpretare faptul că numai atacurile intenţionate şi direct îndreptate împotriva mediului natural pot fi
considerate crime de război; pe de altă parte, dreptul conflictelor armate conţine deja reguli clare în acest
domeniu şi ele trebuie respectate.
În actuala ordine juridică a lumii nu s-a precizat pe deplin dacă în timp de război ceea ce contează mai
mult este obţinerea victoriei, salvgardarea suveranităţii ţării sau protejarea elementelor mediului natural
pentru generaţiile viitoare.
În domeniul juridic, la nivel naţional şi la nivel internaţional, s-a impus necesitatea constituirii unei noi
ramuri de drept şi anume dreptul mediului natural. În dreptul internaţional public s-a constituit dreptul
internaţional al mediului ale cărui principii generale sunt în legătură cu activităţile militare şi, în special, cu
desfăşurarea conflictelor armate11. Este datoria fiecărui stat de a nu cauza pagube mediului dincolo de
competenţa sa teritorială. În caz de conflict armat, beligeranţii nu sunt exoneraţi de obligaţia respectivă deoarece
e unanim admis că există o răspundere şi o responsabilitate internaţională pentru daunele transfrontiere cauzate
mediului natural. Al doilea principiu al dreptului internaţional al mediului cu aplicaţie în domeniul militar
are o aplicare mult mai largă şi se referă la obligaţia statelor de a respecta mediul în general. Aplicarea acestui
principiu nu mai are legături cu teritoriile anumitor state ci se referă la spaţiile considerate ca formând
patrimoniu comun al umanităţii: marea liberă, fundul mărilor şi oceanelor, Antartica, spaţiul aerian, cosmosul. El
figurează în nenumăratele instrumente internaţionale convenţionale şi neoconvenţionale între care un loc
important îl ocupă Charta Mondială a Naturii din 28 octombrie 1982, care prevede la articolul 5 că "natura va fi
9
Explozia la sol a unei bombe de 9,1 megatone formează un crater de 57 de hectae şi distruge 116.500 hectare
de pădure. Explozia la altitudine a aceleiaşi bombe provoacă distrugerea a 83.250 hectare de pădure, explozia
unei încărcături termo-nucleare a 20 Mt. ar putea rade de pe faţa pământului toate clădirile pe o rază de 24 km,
iar emisia de lumină ar fi suficient de puternică pentru tot ceea ce e viu pe o rază de 140 km de la epicentrul
exploziei.
10
Art.52 al.2 din Protocolul Adiţional I din 1977.
11
Mediul natural este definit ca fiind mediul înconjurător din care a fost exclusă populaţia umană. La nivel
global, realitatea mediului natural este alcătuită din următoarele sisteme: atmosfera, geosfera, biosfera, cosmosul.
Mediul înconjurător mai cuprinde pe lângă sistemele mediului natural şi sociosfera sau mediul uman (vezi,
pentru definiţiile acestor noţiuni, Ion Grigore Sion, "Ecologie şi drept internaţional", Editura Ştiinţifică şi
enciclopedică, Bucureşti, 1990, p.268-269. În vorbirea curentă ca expresii echivalente se utilizează: mediu
ambiant, mediu înconjurător.
apărată de degradările cauzate de război sau de alte acte de ostilitate" şi subliniază în art.20 că "activităţile
militare care pot aduce prejudicii naturii vor fi evitate".
Interdependenţe mari există între dreptul conflictelor armate şi dreptul internaţional al mediului deoarece
conflictele sunt surse sigure şi majore de pagube ecologice. Pe de altă parte nu se poate contesta faptul că
degradarea mediului poate fi sursă de tensiuni între state iar în caz de nesoluţionare, prin metode paşnice,
dezastrele ecologice devin « Casus belli »; odată declanşat războiul pe motive ecologice se pot produce mediului
noi distrugeri şi în acest fel spirala degradării ambientului nu mai poate fi oprită. Dezastrele ecologice sunt
cauzele care provoacă eroziune şi deşertificare, secetă şi din cauza cărora mase întregi de "refugiaţi ecologici" îşi
părăsesc locurile de baştină şi pleacă peste frontierele naţionale în căutarea hranei12.
Reafirmând principiul că beligeranţii sunt obligaţi să utilizeze numai mijloace şi metode de război
legitime, Protocolul adiţional - 1977 a consacrat principiul criteriului ecologic al dreptului conflictelor armate
destinat să ilegalizeze mijloacele şi metodele de război ecologic. Acest principiu este formulat în articolul 35,
aliniatul 3 în modul următor:
• "Este interzis să se utilizeze metode şi mijloace de război care sunt conepute să cauzeze sau de la care
se poate aştepta să cauzeze daune întinse, durabile şi grave mediului natural".
Valoarea de principiu a cestei dispoziţii convenţionale este dată de faptul că ea este inclusă în Regulile
fundamentale ale Titlului III (Metode şi mijloace de război, statutul de combatanţi şi prizonier de război) al
Protocolului adiţional I şi are deci o aplicare generală la toate situaţiile vizate în acest instrument juridic.
Analiza textului impune clarificarea înţelesului termenilor utilizaţi. Doctrina apreciază că regula
referitoare la "daune întinse, durabile şi grave" protejează regiuni nelocuite şi nu zonele populate13. Pentru unii
specialişti, o daună este "întinsă" când se referă la o suprafaţă mare dintr-o regiune pustie sau la una dens populată
care are o vegetaţie bogată: termenul "durabil" se referă la persistenţa în timp a daunelor care poate fi de la 10 la
20 ani; calificativul "grav" desemnează daunele care pun în pericol supravieţuirea populaţiei. Unii consideră că
adjectivul "întins" ar acoperi efectele care se întind pe o suprafaţă de mai multe sute de kilometri pătraţi pe care
s-ar produce daune pădurilor şi culturilor; ei cred că daune "durabile" provoacă utilizarea masivă şi oarbă a
bombardamentelor tip covor sau a agenţilor chimici fitotehnici, ca în Vietnam; daunele mediului sunt "grave"
dacă s-ar recurge la arme de distrugere în masă şi la tehnici de modificare a mediului în scopuri militare.
• De subliniat că sub incidenţa acestui principiu nu intră armele nucleare. Există o unanimitate de păreri
în literatura de specialitate că dreptul conflictelor armate nu conţine norme care să interzică în mod expres
utilizarea armelor nuclare, ci numai unele interdicţii parţiale: de a nu efectua exprimente nuclare în atmosferă, în
spaţiul cosmic şi sub apă; de a nu experimenta, utiliza, fabrica, produce, primi, depozita, instala, de a plasa pe
fundul mărilor şi oceanelor, arme nucleare14. În afara proclamării acestui principiu al criteriului ecologic al
dreptului conflictelor armate Protocolul I - 1977 asigură o protecţie directă a mediului natural prin articolul 55:
"Articolul 55. Protecţia mediului natural.
1. Războiul va fi condus urmărind protejarea mediului natural contra daunelor întinse, durabile şi grave.
Această protecţie include interdicţia de a utiliza metode sau mijloace de război concepute pentru a cauza sau de
la care se poate aştepta să cauzeze asemenea daune mediului natural compromiţând, datorită acestui fapt,
sănătatea sau supravieţuirea populaţiei.
2. Atacurile contra mediului natural, cu tilu de represalii, sunt interzise".
Se poate afirma că alături de bunurile culturale şi locurile de cult, de bunurile indispensabile supravieţuirii
populaţiei civile, de lucrările şi instalaţiile conţinând forţe periculoase, mediul ambiant este considerat ca fiind
un bun cu caracter civil ce trebuie să fie protejat în mod special. Diferite instrumente internaţionale de drept al
conflictelor armate asigură, în afara protecţiei directe, şi o protecţie indirectă a mediului înconjurător.
Protocolul Adiţional II – 1977, aplicabil în conflictele armate fără caracter internaţional, asigură o
protecţie indirectă a mediului în articolul 14 referitor la bunurile indispensabile supravieţuirii populaţiei civile şi
art.15 pentru protejarea lucrărilor şi instalaţiilor conţinând forţe periculoase. De asemenea, mediul înconjurător
este apărat indirect, de efectele războiului, prin intermediul Convenţiei din 10 octombrie 1980 asupra interzicerii
sau limitării folosirii anumitor arme clasice. Paragraful 4 din preambulul convenţiei reaminteşte că "este
interzisă utilizarea de metode şi mijloace de război pentru a cauza, sau de la care se poate aştepta să cauzeze,

12
Aşa este cazul, spre exemplu, al situaţiilor conflictuale din Etiopia, Sudan, Somalia, Haiti, Salvador,
Guatemala care au antrenat adevărate valuri de milioane de refugiaţi ecologici.
13
Comparativ putem utiliza definiţia termenilor respectivi din “Convenţia asupra interzicerii utilizării tehnicilor
de modificare a mediului în scopuri militare sau în orice alte scopuri ostile” din 1976; în spaţiul acestuia,
termenul "întinse" se referă la o suprafaţă de ordinul a câtorva sute de km, adjectivul "durabil" indică o perioadă
care durează luni de zile sau aproximativ un anotimp, iar calificativul "grave" implică dezechilibrul sau
vătămarea vieţii umane a resurselor naturale şi economice sau a altor bunuri. Interpretarea prezentă în anexa
Convenţiei se referă exclusiv la această convenţie fără a prejudicia alte interpretări, în alte acorduri
internaţionale.
14
De exemplu, după o explozie de 10.000 megatone (care corespunde stocurilor care ar fi utilizate în cazul unui
război nuclear) stratul de ozon al armosferei s-ar reduce cu 30-40%, iar creşterea bruscă a radiaţiilor ultraviolete
ar face să piară culturile agricole şi animalele.
daune întinse, durabile şi grave mediului natural ". Convenţia din 1980 are 4 Protocoale: primul, referitor la
schijele nelocalizabile şi cel de-al IV-lea privind laserii care provoacă orbirea nu prezintă mare interes în ceea ce
priveşte efectele anti-ecologice ale armelor convenţionale. În special Protocolul II asupra minelor şi Protocolul
III referitor la armele incendiare ale Convenţiei din 1980 permit limitarea efectelor distructive ale unor arme care
în războiul din Vietnam s-au dovedit deosebit de dăunătoare ambientului natural.
La Conferinţa Naţiunilor Unite asupra Mediului şi Dezvoltării de la Rio de Janeiro, din 1992, s-a convenit
că războiul constituie o sursă principală de daune contra mediului şi trebuie să facă obiectul unei mai mari
responsabilităţi şi al unui control riguros.
Lipsa unor norme amănunţite de protecţie a mediului în dreptul internaţional umanitar nu poate fi pe
deplin substituită de clauza Martens, deoarece statele beligerante vor pune întotdeauna accentul pe necesităţile
militare şi nu pe cele ecologice. De asemenea, nici în dreptul internaţional ecologic şi nici în dreptul conflictelor
armate încă n-a fost reglementată cu adevărat problema reparării pagubelor cauzate mediului prin acţiunile
militare, a responsabilităţii civile şi penale pentru comiterea de fapte ilicite în acest domeniu.
Pe termen lung se pune şi problema dezvoltării dreptului internaţional ecologic aplicabil în timp de
conflict armat15.
Este necesar ca preocupările ecologice să completeze, într-o manieră explicită şi concretă, eforturile
generale de limitare a violenţei militare astfel încât pacea verde (green peace) să fie instaurată pe Terra în
viitorul apropiat.

METODE ŞI MIJLOACE UTILIZATE

ÎN RĂZBOIUL TERESTRU

Cauzele care au determinat elaborarea de norme juridice, de-a lungul timpului, pentru limitarea dreptului
statelor de a recurge discreţionar la metode şi mijloace de război, au fost:
a) efectele distructive ale războiului;
b) persoanele asupra cărora sunt îndreptate acţiunile militare;
c) locurile şi bunurile vizate de atacul armat.
Din aceste raţiuni Dreptul internaţional consacră trei principii fundamentale:
1. în alegerea mijloacelor şi a metodelor de război trebuie să se facă o distincţie clară între obiectivele
militare şi obiectivele cu caracter civil.;
2. atacurile să fie îndreptate numai împotriva obiectivelor militare;
3. să se limiteze pe cât posibil suferinţele (pagubele) pe care le-ar putea avea combatanţii, populaţia
civilă şi mediul natural.
Principiul limitării dreptului de a recurge la forţă a fost enunţat, pentru prima oară, la Conferinţa de pace
de la Haga din 1899.
Prin articolul 35, din Protocolul Adiţional de la Geneva din iunie 1977, principiul a fost ratificat şi
dezvoltat conferindu-i-se următorul conţinut:
a) În orice conflict armat, dreptul părţilor la conflict de a alege metodele şi mijloacele de război nu este
nelimitat;
b) Este interzis de a folosi arme, proiectile şi materii precum şi metodele de război proprii care pot cauza
râul superfuu;
c) Este interzis a utiliza metode sau mijloace de război care sunt concepute a cauza, sau de la care se
poate aştepta să cauzeze daune extinse, durabile şi grave mediului natural.

METODE SI MIJLOACE DE RAZBOI INTERZISE

Expresia "mijloace de război" defineşte armele şi sistemele de arme prin care se exercită, materialmente,
violenţa împotriva inamicului. Expresia "metode de război" defineşte procedeele tactice utilizate, în caz de
conflict armat, pentru a realiza scopurile acţiunilor militare şi constau în folosirea efectelor armelor, combinate
cu mişcarea şi surpiza.
Este interzisă folosirea într-un conflict armat a metodelor şi mijloacelor de război care:
• produc răul superfluu (crude, barbare şi perfide);
• au efecte nediscriminate (arme oarbe, chimice, bacteriologice, armele nucleare şi termonucleare) şi nu
fac distincţie între obiectivele militare şi cle civile;
• produc daune întinse, grave şi durabile mediului natural.
a) Mijloace şi metode de război care produc răul superfluu
Criteriul juridic de rău superfluu a fost relevat în diferite instrumente juridice:
• orice proiectil cu o greutate mai mică de 400 g care ar fi exploziv sau încărcat cu materii fulminante sau
inflamabile (Declaraţia de la S. Petersburg - 1869);
15
Atacurile asupra mediului deveniseră în războiul din Vietnam o metodă de război curentă pentru forţele
americane, o adevărată strategie a devastării ce include: defolierea junglei şi plantaţiilor, distrugerea orezăriilor,
bombardamentele incendiare, incendiile provocate de infanterie, acţiunea buldozerelor de geniu etc.
 • gloanţe care se dilată sau se turtesc uşor în corpul omenesc, gloanţele a căror cămaşă nu acoperă în
întregime miezul sau ar fi prevăzute cu incizii (Declaraţia de la Haga - 1899);
• metodele interzise prin Convenţiile din 1899 şi 1907 de la Haga referitoare la:
¾ a ucide un inamic care, depunând armele sau nemaiavând mijloace de a se apăra, s-a predat
fără condiţii;
¾ de a ordona ca nimeni să nu fie cruţat;
• gloanţele explozive şi asimilate;
• armele al căror efect principal este de a răni prin schije care nu sunt detectabile prin raze X în corpul
omenesc (Convenţia de la Geneva - 1980).
b) Mijloace şi metode cu efect nediscriminat
b.1. Armele chimice
Def.: armele chimice - mijloace de luptă pe bază de substanţe lichide sau solide, folosite în caz de
conflict armat, producând efecte toxice directe asupra oamenilor, animalelor şi plantelor.
Prin efectele lor nediscriminate, armele chimice afectează partea cea mai vulnerabilă a populaţiei civile:
copii, femei, bătrâni, bolnavi.
Reglementarea interdicţiei armelor chimice s-a realizat, pentru prima dată, în anul 1874, odată cu
adoptarea Declaraţiei de la Bruxelles privind legile şi obiceiurile războiului terestru. Deoarece declaraţia nu a
fost ratificată de nici un stat ea nu a dobândit forţa juridică astfel că, la prima Conferinţă de pace de la Haga -
1889 (17-29 iulie), se adoptă Declaraţia privitoare la interzicerea proiectilelor care au ca singur scop de a
răspândi gaze asfixiante.
După primul război mondial statele învingătoare au hotărât, prin tratatele de pace de la Paris, ca statele
învinse să nu utilizeze gaze înăbuşitoare, otrăvitoare şi altele similare. Totodată statele şi-au propus să adopte un
instrument internaţional, cu o vocaţie de universalitate, care să ilegalizeze definitiv folosirea acestor arme. O
primă încercare s-a făcut la Conferinţa de la Washington asupra limitării armelor (1921-1922) unde pe baza a
două proiecte iniţiate de S.U.A. a fost semnat la 6 februarie 1922 "Tratatul referitor la folosirea submarinelor şi
a gazelor toxice în război". Întrucât tratatul nu a fost ratificat acesta nu a intrat în vigoare.
Protocolul de la Geneva din 17 mai 1925, privind interzicerea folosirii în război a gazelor toxice, a
constituit un factor de descurajare în folosirea acestor arme în cursul celui de-al II-lea război mondial.
În anul 1970 raportul intitulat "Armele chimice şi bacteriologice" a fost prezentat Adunării Generale şi
examinat de Comitetul celor 18 state pentru dezarmare. În baza acestui raport, Adunarea Generală/O.N.U. a
adoptat Rezoluţia 3603/XXIV în care se condamna utilizarea armelor chimice şi bacteriologice, ca fiind contrară
dreptului internaţional.
Începând cu anul 1971 interzicerea armelor chimice a făcut obiectul unui punct separat pe ordinea de zi a
Adunării Generale. S-a demarat procesul unei Convenţii internaţionale. Prin Tratatul de la Paris, din anul 1992,
armele chimice sunt interzise în mod expres.
b.2. Statutul juridic al armelor bacteriologice (biologice)
Armele bacteriologice (biologice) sunt mijloace concepute pe bază de agenţi biologici, utilizaţi în
conflictele armate cu scopul de a cauza adversarului îmbolnăvirea sau moartea în rândul oamenilo şi animalelor.
Făcând parte din aceeaşi familie cu armele chimice aceste arme cad sub incidenţa aceluiaşi
principiu al nediscriminării şi sunt reglementate de aceleaşi norme juridice. Prin adoptarea, la 11 aprilie
1972, a "Convenţiei cu privire la interzicerea perfecţionării, producerii şi stocării armelor bacteriologice
(biologice)", s-a materializat primul document internaţional care prevede eliminarea din arsenalele
statelor a acestor categorii de arme.
În preambulul Convenţiei, în paragrafele 9 şi 10, statele părţi la convenţie, îşi exprimă hotărârea: "este în
interesul întregii omeniri, să se excludă complet posibilitatea ca agenţii bacteriologici (biologici), toxinele, să
fie folosite ca arme, cu convingerea că astfel de folosire ar fi contrară conştiinţei umanităţii şi că nu ar trebui
precupeţit nici un efort pentru diminuarea acestui pericol".
b.3. Armele nucleare şi termonucleare
Arma nucleară reprezintă un dispozitiv susceptibil de a elimina energie nucleară în mod necontrolat, al
cărui ansamblu de caracteristici îl fac apt pentru a fi folosit în scopuri de război. Conceptul de armă nucleară
înglobează:
♦ bomba atomică;
♦ bomba cu hidrogen (denumită termonucleară);
♦ bomba cu neutroni (o bombă de putere mai mică, cu forţă explozivă mai redusă dar cu emisiune
sporită de radiaţie neutronică).
Statutul juridic
Armele nucleare constituie o categorie specifică de arme care provoacă distrugeri masive şi pagube
considerabile, efectul undei de şoc şi al otrăvirii masive prin radioactivitatea penetrantă fiind catastrofal.
În dreptul internaţional nu există norme care să interzică, în mod expres, utilizarea armelor nucleare ci
numai unele interdicţii pentru:
♦ efectuarea de experienţe în atmosferă, în spaţiul cosmic, sub apă;
 ♦ a experimenta, utiliza, fabrica, produce sau achiziţiona, primi, depozita, instala, monta sau poseda
arme nucleare într-o anumită zonă;
♦ a plasa sau instala armele nucleare pe fundul mărilor şi oceanelor precum şi în subsolul lor;
♦ a plasa pe orbită, în jurul pământului, sau pe alte corpuri cereşti, obiecte purtătoare de arme nucleare;
♦ utilizarea lor pe Lună;
♦ plasarea lor în Antarctica.
Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat, pe 24 noiembrie 1961 "Declaraţia cu privire la interzicerea
armelor nucleare sau termonucleare" unde se declară:
a) Folosirea armelor nucleare şi termonucleare este contrară spritului literei şi altor scopuri ale Chartei
O.N.U. şi constituie o violare a Chartei;
b) Folosirea armelor nucleare şi termonucleare ar depăşi necesităţile de război şi ar cauza umanităţii şi
civilizaţiei suferinţe şi distrugeri mari şi este, în consecinţă, contrară regulilor Dreptului Internaţional şi regulilor
umanităţii;
c) Folosirea armelor nucleare şi termonucleare este îndreptată nu numai împotriva unui inamic ci contra
omenirii în general, dat fiind că popoarele lumii, neimplicate în război, vor avea de suferit toate efectele cauzate
de folosirea acestor arme.
d) Orice stat care foloseşte arme nucleare şi termonucleare trebuie să fie considerat drept unul care
violează Charta O.N.U. acţionând cu dispreţ faţă de legile umanităţii şi admiţând o crimă împotriva umanităţii şi
civilizaţiei.
Neexistând instrumente internaţionale – “de lege lata” - asupra interzicerii utilizării armelor nucleare,
statele clubului nuclear consideră utilizarea armelor nucleare , în special a celor tactice, ca fiind legală.
Toate acestea dovedesc faptul că, deşi există principii şi norme de drept internaţional aplicabile armelor
nucleare şi un consens general la nivelul O.N.U. asupra caracterului ilegal al folosirii armelor nucleare, absenţa
unei norme exprese în acest sens a permis unor state să se situeze şi să acţioneze în sens contrar.
c) Mijloacele şi metodele de război cu efecte întinse grave asupra mediului natural
Mediului natural i se pot aduce daune întinse grave şi durabile prin mijloace special concepute în acest
sens, însă în timp de conflict armat, pot avea efecte asupra mediului natural şi armele convenţionale, mai ales în
structura de muniţie explozivă sau muniţie incendiară. Ex.: războiul din Vietnam.
Efecte mult mai distructive şi de durată au armele nonconvenţionale, din categoria celor de distrugere în
masă. Dintre agenţii chimici cu efectele cele mai distrucitve se numără: dioxina, agenţii fitoxici, armele
bacteriologice, armele nucleare şi termonucleare de modificare a mediului.
Aceste mijloace de război ecologic au un caracter necontrolabil, care pot perturba echilibrul mediului
natural, constituind o ameninţare pentru toate componentele sale (pământ, apă, aer).
d) Mijloace perfide
Conceptul de "perfidie", în dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate, vizează numai actele
comise în caz de conflict armat, şi corespunde unui anume comportament în luptă, care îşi are fundamentul în
criteriile de loialitate şi umanitate.
Articolul 23, litera b, din regulamentul anexă al Convenţiei a IV-a de la Haga - 1907 dispune: "în afara
prohibiţiilor stabilite prin convenţii speciale, este interzis de a ucide sau răni prin trădare indivizi aparţinând
naţiunii sau armatei inamice". Erau interzise, de asemenea:
• folosirea abuzivă a drapelului alb;
• utilizarea abuzivă a pavilioanelor şi uniformelor inamice.
Protocolul 1 de la Geneva din 1977, art.37, reglementează pe larg această problematică, ca regulă
generală, prin interzicerea de a ucide, răni, captura un adversar recurgând la perfidie.
Actele următoare constituie perfidie:
• simularea unor incapacităţi datorate unor răni sau boli;
• simularea de a avea statutul de civil sau de necombatant;
• simularea de a avea statut protejat folosind embleme sau uniforme de la O.N.U. (ale statelor neutre
sau ale statelor care nu sunt în conflict).
După opinia unor autori, conceptul de perfidie include şi alte fapte, care completează enumerarea
exemplificativă din convenţii, cum ar fi: recrutarea de asasini cu simbrie, punerea unui preţ pe capul adversarului
sau oferirea unei recompense pentru capturarea sa "viu sau mort", proscrierea şi scoaterea în afara legii a unui
adversar, cererea cruţării prin trădare.
Există în dreptul conflictelor armate mijloace de înşelare (de dezinformare) care sunt legitime, deci
permise. Este vorba de şireteniile, stratagemele sau vicleşugurile de război care sunt bazate nu pe perfidie, ci pe
perspicacitate (ingeniozitate) şi prin care adversarul este indus în eroare.
Art.37, din protocolul I de la Geneva, din 1977, prevede: şireteniile nu sunt interzise. Constituie şiretenii
de război actele care au ca scop să inducă un adversar în eroare sau de a-l face să comită imprudenţe însă care
nu încalcă nici o regulă de drept internaţional aplicabil în conflictele armate şi care, nefăcând apel la credinţa
adversarului în ceea ce priveşte protecţia prevăzută de acest drept, nu sunt perfide. Exemple: folosirea de
camuflaje şi de lumini, operaţiuni simulate, false informaţii; atacuri prin surprindere; ambuscade;
simularea odihnei sau a inactivităţii; simularea condiţiilor meteorologice nefavorabile (ceaţa, zăpada,
etc.); construirea de instalaţii care nu sunt utilizate; instalarea de false aerodromuri, zone false de
concentrare a trupelor, machete de tunuri, tancuri şi altă tehnică militară; crearea de imitaţii pentru
câmpuri de mine; dispunerea unei mici unităţi în aşa fel încât să apară ca o concentrare masivă de trupe,
dotată cu o puternică avangardă sau avanposturi, cu importante rezerve; transmiterea prin radio (presă) de
informaţii inexacte, intoxicarea adversarului cu documente false (planuri de luptă), telegrame etc., fără nici un
suport real; folosirea lungimilor de undă ale inamicului a codurilor sale telegrafice, pentru a transmite
instrucţiuni false; imitaţii de aprovizionări simulate; deplasarea bornelor sau falsificarea indicaţiilor rutiere;
jalonarea de itinerare în sens, scoaterea de pe uniforme a însemnelor de grad, de armă şi specialitate;
recurgerea la acţiuni de propagandă psihologică care să incite militarii adverşi să dezerteze sau să nu execute
ordinele, eventual dându-le armament; incitarea populaţiei civile să se revolte împotriva guvernului;
construcţiile false; folosirea telecomunicaţiilor inamicului; imitarea ordinelor comandanţilor inamici.
e) Represaliile ca metodă de război
Respectarea regulilor dreptului internaţional aplicabil în conflictele armate este o obligaţie care revine
comandanţilor responsabili pentru instruirea subordonaţilor lor şi formarea comportamentului în luptă.
În prezent, prin interzicerea ameninţării cu forţa şi a folosirii ei, prin Charta O.N.U., represaliile sunt în
principiu interzise. Pot recomanda, aplicarea de represalii împotriva unui atac care a violat ordinea internaţională
numai Consiliul de Securitate al O.N.U. şi instanţele jurisdicţionale internaţionale.
Atrocităţile comise în cursul celui de-al doilea război mondial au determinat Conferinţa Internaţională din
1949 să se preocupe mai mult de această problemă şi să introducă, în fiecare din cele patru convenţii adoptate la
sfârşitul conferinţei, o clauză prohibită neechivocă privind recurgerea la represalii. Convenţia de la Haga din
1954 conţine, de asemenea, o astfel de clauză.
Decizia pentru recurgerea la represalii poate fi luată dacă acţiunea inamică constituie o încălcare gravă,
manifestată şi deliberată, a dreptului războiului. Se va recurge la represalii dacă alte măsuri de determinare a
adversarului pentru a respecta legile şi obiceiurile războiului n-au avut succes sau n-au fost posibile datorită
împrejurărilor. Este important ca adversarul, ce va fi supus represaliilor, să fie avertizat de aceasta în prealabil în
mod formal (pe calea notificării); numai în cazul când, după primirea avertismentului, adversarul continuă
săvârşirea infracţiunii, se va trece la aplicarea măsurilor de represalii. O altă regulă ar fi aceea ca acţiunea de
represalii să fie proporţională cu infracţiunea comisă de inamic; aceasta înseamnă că represaliile trebuie să fie
exercitate, pe cât posibil, în domeniul în care a avut loc încălcarea, iar amploarea şi mijloacele de aplicare a
represaliilor nu trebuie să depăşească nivelul faptelor ilicite ale adversarului. O ultimă condiţie de aplicare a
represaliilor este aceea care indică faptul că ele trebuie să înceteze atunci când scopul lor a fost atins, adică să nu
continue după ce inamicul a încetat încălcarea dreptului.

METODE SI MIJLOACE UTILIZATE

ÎN RĂZBOIUL MARITIM

RĂZBOIUL DE SUPRAFAŢĂ

a) Navele şi aeronavele militare ale adversarului

Navele şi aeronavele militare, incluzând auxiliarele navale şi militare, sunt supuse atacului, distrugerii sau
capturării dincolo de teritoriul neutru. Este interzis refuzul de a adăposti inamicul care se predă de bună voie.
Odată ce o navă militară inamică a indicat clar dorinţa de a se preda, prin oprirea motoarelor, răspunderea la
semnalele atacatorului sau prin lansarea bărcilor de salvare, atacul trebuie să înceteze.
Ofiţerii şi echipajul navelor şi aeronavelor militare inamice capturate sau distruse trebuie să fie făcuţi
prizonieri de război. Dacă exigenţele militare o permit, toate măsurile posibile trebuie luate pentru a căuta şi
salva pe cei naufragiaţi, răniţi şi bolnavi, şi pentru a recupera morţii după fiecare confruntare navală.

b. Navele Comerciale şi Aeronavele civile ale adversarului

Navele comerciale şi aeronavele civile ale adversarului pot fi capturate pe mare dincolo de teritoriul
neutru. Efectuarea prealabilă de vizite şi perchiziţii nu este obligatorie, cu condiţia ca determinarea clară a
statutului de vas inamic să fie făcută prin alte mijloace. Când circumstanţele militare exclud capturarea unei
astfel de nave sau aeronave, aceasta poate fi distrusă după ce au fost luate toate măsurile posibile pentru
siguranţa pasagerilor şi echipajului. Documentele referitoare la captură trebuie păstrate şi, dacă este posibil,
bunurile personale ale pasagerilor trebuie salvate, fiecare caz de distrugere a unei nave capturate trebuie raportat
comandantului ierarhic superior.
Ofiţerii şi membrii echipajelor navelor comerciale şi aeronavelor civile capturate pot fi făcuţi prizonieri
de război. Alţi cetăţeni aflaţi la bordul unor astfel de nave şi aeronave capturate, care se află la bord ca pasageri
privaţi, sunt supuşi legislaţiei captorului. Cetăţenii statului neutru, aflaţi la bordul navelor comerciale şi
aeronavelor civile capturate, nu sunt făcuţi prizonieri de război, cu excepţia cazului în care au participat la
acţiuni ostile sau de rezistenţă împotriva captorului.
 Navele comerciale ale adversarului pot fi atacate şi distruse de navele militare de suprafaţă, cu sau fără
avertisment prealabil, în oricare din următoarele circumstanţe:
- rezistenţa activă la perchiziţie sau capturare;
- refuzul de a opri la somaţii;
- navigaţia în convoi cu nave sau aeronave militare;
- dacă sunt înarmate;
- dacă sunt încorporate în sistemul de informaţii al forţelor armate ale adversarului;
- dacă acţionează, în orice calitate ca auxiliar naval sau militar al forţelor armate;
- dacă sunt integrate în efortul logistic al adversarului de ducere/susţinere a războiului şi dacă
respectarea reglementărilor Protocolului din 1936 de la Londra ar supune, în circumstanţele concrete
date, nava de suprafaţă, la un pericol iminent.

c. Nave cu statut excepţional

Anumite clase de nave şi aeronave ale adversarului sunt excluse conform dreptului războiului naval, de la
captură sau distrugere, cu condiţia ca ele să nu ia parte la ostilităţi, nu trebuie să împiedice deplasările
combatanţilor, trebuie să se supună procedurilor de identificare şi inspecţie, şi pot fi obligate să iasă din zona de
luptă. Aceste nave excepţionale sunt , de regulă, următoarele:
a) Nave desemnate şi angajate în schimbul de prizonieri (nave cartel);
b) Nave spital (transporturi medicale) desemnate şi marcate corespunzător;
c) Navele destinate unor misiuni religioase, ştiinţifice nemilitare, sau filantropice;
d) Navele care au garantată libera trecere prin acorduri anterioare realizate între beligeranţi;
e) Navele şi ambarcaţiunile mici de pescuit în zona coastei (nu de mare adâncime). Astfel de nave şi
ambarcaţiuni sunt supuse reglementărilor comandantului naval al părţii beligerante care operează în
zonă;
f) Navele civile de pasageri aflate pe mare sunt supuse capturării dar sunt scutite de distrugere. Deşi
liniile de comunicaţii sunt în general obiective militare legitime în războiul modern, navele civile de
pasageri pe mare sunt protejate, cu excepţia cazului când sunt utilizate de inamic în scopuri militare
(de ex. în transportul trupelor sau încărcăturilor militare) sau dacă refuză să răspundă la ordinele
navei militare interceptoare. Astfel, navele de pasageri în port nu sunt protejate de la distrugere.

RĂZBOIUL SUBMARIN

Protocolul din 1936 de la Londra, coroborat cu practica cutumiară a beligeranţilor în timpul şi după cel
de-al II-lea război mondial, prevede pentru comandanţii submarinelor răspunderea asupra siguranţei pasagerilor,
echipajului şi a documentelor înainte de distrugerea unei nave comerciale inamice, cu excepţia cazului în care:
a) nava comercială refuză să se oprească la somaţie sau opune rezistenţă la capturare;
b) nava comercială inamică este într-un convoi militar sau este ea dotată cu armament;
c) nava comercială sprijină sistemul de informaţii al adversarului sau acţionează în calitate de auxiliar
naval pentru forţele armate inamice;
d) inamicul şi-a integrat marina comercială în efortul de ducere sau susţinere a războiului şi respectarea
acestei reguli ar supune submarinul, în circumstanţele date, la un pericol iminent sau ar împiedica
îndeplinirea misiunii.
Regulile de război naval referitoare la navele care sunt scutite de capturare şi/sau distrugere de către
navele de suprafaţă se aplică şi submarinelor.

ARME NAVALE

A. MINE NAVALE
1. Minele navale pot fi utilizate, în mod eficient, la realizarea unor zone de interdicţie (apărare de coastă
şi portuară), la războiul antisuprafaţă (antisubmarin) şi pentru blocada maritimă. Minele navale sunt arme legale,
dar potenţialul lor de efecte nediscriminatorii au dus la reglementări specifice pentru amplasarea şi utilizarea lor
în dreptul conflictului armat.
2. Tipuri de mine:
a) Minele armate, sunt amplasate cu toate dispoziţivele de siguranţă demontate, fie sunt armate
după amplasare, astfel încât să detoneze atunci când parametrii prestabiliţi (dacă este cazul) sunt
îndepliniţi;
b) Minele controlate, nu au capacitatea de distrugere până când nu sunt activate de o anumită formă
de armare controlată (moment în care devin mine armate).
3. Minare în timp de pace.
a) Pentru siguranţa propriilor cetăţeni o naţiune poate utiliza atât mine armate, cât şi controlate, în
apele sale interne, în orice moment, cu sau fără notificare;
b) Un stat poate să mineze propriile ape de arhipelag şi marea teritorială în timp de pace, atunci
când este necesar, în scopuri de securitate naţională;
 c) Minele armate, amplasate în ape de arhipelag sau pe marea teritorială, notificarea internaţională
adecvată a existenţei şi amplasamentului acestor mine este obligatorie;
d) Deoarece dreptul la libera trecere poate fi suspendat numai temporar, minele armate trebuie
recuperate sau făcute inofensive imediat ce ameninţarea la adresa securităţii care a dus la
amplasarea lor a încetat;
e) Amplasarea minelor controlate, în apele de arhipelag sau în marea teritorială a unui stat, nu este
supusă cerinţelor de notificare sau recuperare;
f) Minele navale nu pot fi amplasate în apele interne, teritoriale sau de arhipelag ale altei naţiuni, în
timp de pace, fără consimţământul statului gazdă;
4. Minarea în preambulul conflictului
a) Minele armate nu pot fi amplasate în apele internaţionale înainte de izbucnirea unui conflict
armat, cu excepţia cazului de autoapărare individuală sau colectivă;
b) Dacă minele armate sunt amplasate în apele internaţionale, în astfel de circumstanţe, notificarea
prealabilă a amplasamentului lor trebuie făcută, iar data anticipată a recuperării lor complete
trebuie stabilită în mod clar;
c) Statul care amplasează minele armate în apele internaţionale, în timp de pace, îşi asumă
răspunderea de a menţine o prezenţă suficientă în zonă pentru a asigura avertizarea
corespunzătoare a navelor care se apropie de zona de pericol;
Toate minele armate trebuie să fie prompt recuperate sau făcute inofensive când pericolul iminent care a
provocat amplasarea lor a dispărut.
5. Minarea pe durata desfăşurării conflictului armat.
Minele navale trebuie utilizate în mod legitim de către părţile implicate într-un conflict armat, cu
respectatea următoarelor restricţii:
a) Notificarea internaţională a amplasamentului minelor armate trebuie făcută imediat cînd
exigenţele militare o permit;
b) Minele nu pot fi amplasate de beligernaţi în apele teritoriale ale statelor neutre;
c) Minele ancorate trebuie să devină inofensive imediat ce s-a rupt cablul de ancorare;
d) Minele neancorate care nu sunt într-un alt mod fixate sau depuse pe fundul mării trebuie să
devină inofensive la o oră după pierderea controlului asupra lor;
e) Localizarea câmpurilor de mine trebuie să fie atent înregistrată pentru a asigura notificarea exactă
şi pentru a facilita recuperarea şi dezactivarea ulterioară;
f) Minele navale pot fi utilizate pentru a canaliza navigaţia neutră, dar nu într-o manieră care să
împiedice tranzitarea strâmtorilor internaţionale sau a apelor de arhipelag de către această
navigaţie;
g) Minele navale nu pot fi amplasate în largul coastelor şi porturilor inamicului cu singurul obiectiv
de a intercepta navigaţia maritimă, dar pot fi folosite la blocada strategică a porturilor coastelor şi
căilor navigabile inamice;
h) Minarea zonelor de întindere nedefinită, în apele internaţionale, este interzisă. Zone limitate, în
mod rezonabil, pot fi stabilite pentru minele navale, cu condiţia ca navigarea neutră să aibă o rută
alternativă de ocolire sau traversare a acestor zone.
METODE ŞI MIJLOACE UTILIZATE
ÎN RĂZBOIUL AERIAN

Războiul aerian este forma de luptă care se desfăşoară în aer, cuprinzând toate genurile de operaţii
militare efectuate cu aeronave împotriva altor aparate aeriene, a obiectivelor terestre sau maritime ale
adversarului. În conceptul de război aerian sunt incluse şi operaţiunile aeronavelor din dotarea forţelor maritime,
ambarcate pe portavioane sau pe alte mijloace de luptă navale.
Aviaţia militară a fost utilizată prima oară în timpul războiului dintre Italia şi Turcia, între anii 1911 -
1912, când s-a executat bombardamentul aerian asupra oazei Air Zara, Turcia. Primele reacţii la utilizarea "celei
de-a cincea arme" cum era denumită atunci, nu au fost împotriva avionului ca atare, ci împotriva misiunilor lui -
bombardarea populaţiei civile, a oraşelor deschise, a edificiilor protejate, etc., acte care au reprezentat o violare a
legilor şi obiceiurilor războiului, în acel moment istoric.
În perioada interbelică aviaţia a fost folosită fără nici o restricţie, lovind nediscriminant populaţia civilă,
spitale, centre culturale, oraşe deschise şi chiar misiuni diplomatice, iar în cel de-al doilea război mondial
războiul aerian a devenit total.
În războaiele postbelice (Coreea, Vietnam, Cambodgia, Laos), aviaţia a avut un rol nefast, a fost utilizată
în mod abuziv, în special prin atacarea nediscriminantă a populaţiei civile şi a unor bunuri cu caracter civil (în
Coreea de Nord, după statistici guvernamentale americane, au fost lansate 635.000 de bombe care au distrus
oraşele acestui stat).
 În conflictul din Golf, din anul 1991, s-au folosit pentru prima dată "arme
inteligente" care, datorită nerespectării de către Irak a regulilor de protecţie şi a
folosirii populaţiei civile pentru disimularea obiectivelor sale militare, au făcut
aproximativ 70.000 de victime.

Tentative de codificare a dreptului internaţional aplicabil în războiul aerian

În 1899 s-a pus pentru prima dată problema reglementării războiului aerian, la Conferinţa de pace de la
Haga, elaborându-se "Declaraţia relativă la interzicerea pe o perioadă de cinci ani a lansării de proiectile şi
explozive din dirijabile şi baloane". La cea de-a doua Conferinţă din 1907 "Statele contractante consimt
interdicţia de a lansa proiectile şi explozive din înaltul baloanelor sau prin alte mijloace ". Articolul 25 din
Convenţia de la Haga interzicea "atacarea sau bombardarea prin orice mijloace a oraşelor, satelor, locuinţelor
şi clădirilor care nu sunt apărate". În sesiunea de la Madrid, din aprilie 1913, Institutul de Drept internaţional a
stabilit principiul conform căruia bombardamentul este permis, cu condiţia ca el să nu reprezinte pentru
populaţia civilă mai multe pericole decât războiul terestru şi cel naval. La 22 noiembrie 1920, Comitetul
Internaţional al Crucii Roşii a adresat statelor un apel prin care se cerea limitarea războiului aerian la obiective
militare.
La 4 februarie 1922, la Conferinţa de la Washington pentru limitarea armamentelor navale, s-a adoptat o
rezoluţie prin care se abilita o Comisie de Jurişti să elaboreze un regulament aerian. Comisia a elaborat un
Proiect de reguli ale războiului aerian cunoscut sub numele "Regulile de la Haga privind războiul aerian"
cuprinzând 62 de articole. Deşi au fost respinse de cele şase state puternice, la Conferinţa de la Washington,
proiectul de regulament prezenta o importanţă ştiinţifică deoarece el reflecta practica generală din timpul
primului război mondial.
Dispoziţiile principale ale "PROIECTULUI" se referă la:

A) CLASIFICAREA AERONAVELOR ŞI MARCAREA LOR

Aeronavele sunt împărţite în două mari grupe: publice şi private. Aeronavele publice se împart şi ele în
două grupe: militare (care trebuie să poarte mărci exterioare indicând caracterul militar) şi nemilitar (afectate
exclusiv unor servicii publice de poliţie sau de vamă, etc.)16.
B) DREPTURILE BELIGERANŢILOR
Dreptul de a participa la ostilităţi, de a transmite informaţii cu caracter militar în timpul zborului, de a
exercita dreptul de vizită, de percheziţie şi de captură asupra tuturor aeronavelor străine publice, nemilitare sau
private, aparţine numai echipajelor aeronavelor militare.
C) OSTILITĂŢI
Stabilind graniţa dintre perfidie şi stratageme de război autorii au interzis folosirea falselor însemne
exterioare, iar folosirea aeronavelor în scop de propagandă au considerat-o metodă permisă.
D) BOMBARDAMENTE
Bombardamentul nu este legitim decât dacă este dirijat împotriva obiectivelor militare17 interzicându-se:
- bombardamentul aerian executat cu scopul de a constrânge la executarea de rechiziţii în natură sau la
plata de contribuţii în bani;
- bombardarea localităţilor, oraşelor, satelor, clădirilor de locuit şi a edificiilor care nu se găsesc în
vecinătatea operaţiunilor forţelor terestre.
Se recomandă comandantului să ia toate măsurile pentru a cruţa, pe cât posibil, clădirile destinate cultelor,
artelor, ştiinţei, spitalelor şi celorlalte locuri de adunare a bolnavilor şi răniţilor, cu condiţia ca aceste clădiri,
obiective şi locuri să nu fie folosite în scopuri militare. O regulă, care îşi va găsi locul în mai multe articole din
Protocolul I din 1977, interzice "bombardamentul aerian cu scopul de a teroriza populaţia civilă, de a distruge
sau deteriora proprietatea privată fără caracter militar, ori de a răni necombatanţi".
E) DESPRE AUTORITATEA MILITARĂ ASUPRA AERONAVELOR INAMICE ŞI ASUPRA
PERSOANELOR DE LA BORD
Comandantul unei aeronave militare beligerante poate să interzică survolul aeronavelor neutre aflate în
imediata vecinătate a forţelor sale, iar cele nemilitare - publice sau private - sunt expuse atacării când:
• zboară sub jurisdicţia statului lor şi nu aterizează la somaţie;

16
Toate aeronavele, publice sau private, trebuie să poarte în plus însemnul de naţionalitate.
17
Un obiectiv militar este definit drept un obiectiv a cărui distrugere totală sau parţială ar constitui pentru
beligerant un avantaj militar net. Sunt considerate obiective militare: forţele militare, clădirile sau depozitele
militare, uzinele care constituie centre importante şi binecunoscute folosite la fabricarea de arme, muniţii sau
furnituri militare caracteristice, linii de comunicaţii sau de transport folosite în scopuri militare.
 • zboară sub jurisdicţia adversarului, în vecinătatea imediată a operaţiunilor militare terestre sau
navale.
La 30 septembrie 1938, Adunarea Societăţii Naţiunilor a adoptat o rezoluţie, inspirată din Proiectul de
reguli de la Washington, prin care recunoaşte următoarele principii:
ª bombardarea intenţionată a populaţiei civile este contrară dreptului;
ª obiectivele vizate din aer trebuie să constituie obiective militare legitime şi să poată fi identificate;
ª orice atac asupra obiectivelor militare legitime trebuie executat de aşa manieră încât populaţia civilă
din împrejurimi să nu fie bombardată prin neglijenţă".
În prima zi a invaziei Poloniei de către Germania, 1 septembrie 1939, preşedintele Statelor Unite ale
Americii - Franklin Roosevelt - a adresat un apel guvernelor Germaniei, Franţei, Marii Britanii, Italiei şi Poloniei
rugându-le să renunţe la bombardamentele aeriene împotriva populaţiei civile în centrele care nu sunt fortificate:
"Dacă s-ar recurge la această formă de barbarie în cursul tragicei conflagraţii care, acum, confruntă lumea,
sute de mii de fiinţe nevinovate care nu sunt responsabile de ostilităţile prezente şi care nu participă în nici un
fel la aceastea îşi vor pierde viaţa. În consecinţă, adresez acest apel Guvernelor care pot fi angajate în
ostilităţile actuale pentru ca fiecare dintre ele să afirme public hotărârea sa de a nu proceda în nici un caz şi în
nici o împrejurare la un bombardament aerian asupra populaţiilor civile sau a oraşelor care nu sunt fortificate,
fiind înţeles că însăşi aceste reguli de război vor fi în mod scrupulos respectate de către toţi adversarii lor".
Problema bombardamentelor aeriene a fost tratată şi la Conferinţa de la Haga din 1954 asupra protecţiei
bunurilor culturale în caz de conflict armat. Astfel, se lărgeşte conceptul de "obiective militare" care pot fi
bombardate prin includerea aerodromurilor, staţiilor de radiodifuziune, instituţiilor care lucrează pentru apărarea
naţională, a porturilor şi gărilor de o anumită importanţă şi marile căi de comunicaţii." Pot fi puse sub protecţie
specială, menţionează articolul 1 din Convenţie, un număr restrâns de adăposturi destinate să adăpostească
bunuri culturale mobile în caz de conflict armat, centre monumentale şi alte bunuri culturale, imobile de foarte
mare importanţă cu condiţia ca ele să se găsească la o distanţă suficientă de un mare centru industrial sau de
orice alt obiectiv militar care constituie un punct vulnerabil, ca de exemplu un aerodrom, o staţie de
radiodifuziune, instituţie care lucrează pentru apărarea naţională, un port sau o gară de cale ferată de o
anumită importanţă sau o mare cale de comunicaţii".
Disputa care se duce în prezent, pe plan internaţional, pentru instituirea unei protecţii eficiente a
populaţiilor civile, a unei ordini juridice care să elimine violenţa şi să postuleze cooperarea internaţională, vine
să confirme faptul că nu normele existente trebuie schimbate, ci practica unor state care nesocotesc aceste
norme. Într-un univers în care civilizaţia şi cultura au permis omului să se desprindă din mediul său multimilenar
şi să pătrundă în spaţiul extraatmosferic, ca mesager al păcii, folosirea metodelor şi mijloacelor barbare de război
împotriva populaţiei civile contituie un anacronism care trebuie reprimat.
Războiul aerian este guvernat de un număr redus de norme specifice - cu caracter cutumiar şi
convenţional. El se află sub incidenţa unor norme aplicabile în războiul terestru şi în cel naval.
Este admisă norma conform căreia fiecare aeronavă să aibă un semn de naţionalitate sau de apartenenţă la
forţele armate. În condiţiile în care avioanele moderne se deplasează cu viteze supersonice, şi când recunoaşterea
lor nu se mai poate face "la vedere", valoarea unei asemenea norme este îndoielnică. Ea este inaplicabilă în cazul
"avionului invizibil", din dotarea forţelor armate ale S.U.A.
O altă normă cutumiară este aceea conform căreia “atunci când o aeronavă, forţată să aterizeze pe un
aerodrom inamic, îşi manifestă intenţia de a se preda, prin balansarea aripilor şi a scoaterii trenului de
aterizare, nu trebuie atacată”. Şi o asemenea normă este desuetă datorită vitezelor cu care se deplasează
aeronavele moderne.
O normă de drept pozitiv, în domeniul războiului aerian, de natură cutumiară, este cea înscrisă în articolul
42 din Protocolul I de la Geneva din 1977, conform căreia:
"1. Nici o persoană care sare cu paraşuta dintr-o aeronavă avariată nu trebuie să facă obiectul unui atac
în timpul coborârii.
2. Atingând solul vreunui teritoriu controlat de o Parte adversă, persoanei care a sărit cu paraşuta dintr-
o aeronavă avariată trebuie să i se acorde posibilitatea de a se preda înainte de a face obiectul unui atac, în
afară de cazul în care ea îşi manifestă intenţia de a adera la un act de ostilitate.
3. Trupele aeropurtate nu sunt protejate de prezentul articol”.
În cel de-al doilea război mondial, forţele aeriene s-au dedat la acte grave prin a deschide focul asupra
avioanelor avariate şi în flăcări, aprinderea paraşutelor celor care încercau să se salveze, fără a le lăsa vreo şansă
de supravieţuire. Prin analogie, aviatorii în pericol, sunt asimilaţi cu naufragiaţii şi sunt protejaţi prin paragraful
1 al articolului 42; li se asigură securitatea la sol prin paragraful 2, excluzându-se beneficiul protecţiei şi al
securităţii trupelor aeropurtate prin paragraful 3.
Un aviator care coboară cu paraşuta dintr-un avion avariat este prezentat că are intenţia de a se preda şi
trebuie luate toate măsurile pentru a i se permite predarea. Un aviator care sare cu paraşuta nu este considerat
capturat decât atunci când se află în puterea autorităţilor care au, conform dreptului internaţional umanitar,
calitatea de a-l păzi. Până în acel moment el este asimilat cu combatantul pătruns pe teritoriul inamic. Ca atare, el
poate, recurgând la stratageme de război, să încerce a scăpa. De aceea, el trebuie tratat ca orice combatant; dacă
recurge la arme, va fi atacat, dacă se predă, este prizonier de război. La această regulă există o excepţie: trupele
aeropurtate vor fi atacate deoarece este un atac şi nu un incident.
Din punct de vedere al dreptului umanitar aeronavele militare pot fi atacate în zbor sau la sol, ori
capturate ca pradă de război. Avioanele nemilitare nu pot fi atacate sau distruse, decât în caz de nesupunere.
Aceste avioane vor fi somate să aterizeze şi pot fi confiscate sau rechiziţionate. Dacă este un avion
aparţinând statului el poate fi confiscat fără indemnizaţie, dacă este particular va fi rechiziţionat până la sfârşitul
războiului, cu plata unei indemnizaţii către proprietarul privat.
În operaţiunile de război aeronavele sunt obligate să nu atace decât obictive militare şi să respecte toate
normele referitoare la atacuri.
Regulile dreptului internaţional militar, referitoare la statutul prizonierilor de război şi răniţilor, se aplică
militarilor din forţele aeriene.
Războiul aerian este în prezent forma de exercitare a violenţei cu cea mai mare capacitate distructivă şi
care, în mod efectiv, produce cele mai amri pagube şi pierderi de viţi omeneşti în rândul populaţiei civile. De
aceea, este necesar să se elaboreze un sistem de norme specifice acestei forme de război care să fie în
concordanţă cu celelalte reglementări din Convenţiile de la Geneva - 1949 şi Protocoalele Adiţionale - 1977.

MODALITĂŢILE DE REPRIMARE
A TERORISMULUI PE PLAN MONDIAL
Terorismul ignoră normele juridice naţionale şi internaţionale
După cel de-al doilea război mondial, o dată cu intensificarea şi creşterea gradului de periculozitate a
acţiunilor de terorism internaţional, s-a evidenţiat preocuparea statelor pentru combaterea acestui flagel prin
elaborarea unor instrumente juridice care să asigure cooperarea internaţională (anexa nr. 6).
1. Rezoluţia Adunării General a ONU 3034 (XXVII) cu privire la prevenirea terorismului internaţional
Adoptată în data de 18.12.1972, rezoluţia a fost intitulată “Măsuri vizând prevenirea terorismului
internaţional care pune în pericol sau distruge vieţi omeneşti nevinovate, sau care afectează libertăţile
fundamentale şi studierea cauzelor care generează forme de terorism şi acte de violenţă, care îşi au originea în
sărăcie, decepţii, nemulţumiri şi disperare, inclusiv propria lor viaţă pentru a încerca să aducă schimbări
radicale”.
Aşa cum rezultă din titlul rezoluţiei, Adunarea Generală a propus o abordare globală a terorismului
internaţional vizând trei coordonate principale: definirea terorismului internaţional; studierea cauzelor generale
ale fenomenului terorist şi găsirea de soluţii eficiente pentru prevenirea şi combaterea acestui flagel.
2. Convenţia ONU referitoare la infracţiuni şi alte acte săvârşite la bordul aeronavelor , Tokio -
14.09.1963
Intrată în vigoare la data de 04.12.1963, convenţia constituie cel mai vechi tratat internaţional care are
drept obiect aviaţia civilă, sub aspectul încălcărilor săvârşite la bordul aeronavelor în timpul zborului. Ţara
noastră a aderat la aceată convenţie prin Decretul nr.62/1973.
Din textul art.1 al Convenţiei, rezultă că sfera de aplicare a acesteia sunt infracţiunile şi actele care,
constituind sau nu infracţiuni pot compromite securitatea navei sau a persoanelor, ori a bunurilor de la bord.
Convenţia reglementează de asemenea, capturarea ilicită de aeronave, în acelaşi timp prevăzându-se şi că,
diferendele dintre state se vor soluţiona pe cale de negocieri, arbitraj sau în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie.
3. Convenţia O.N.U. pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate contra securităţii aviaţiei civile,
Montral - 23.09.1971
Se intitulează Convenţia cu privire la actele de intervenţie ilicită îndreptate împotriva aviaţiei civile, altele
decât cele prevăzute la Haga în 1970.
Potrivit prevederilor art.1 al Convenţiei, comite o infracţiune orice persoană care, în mod ilicit, cu
intenţie:
• săvârşeşte un act de violenţă împotriva unei persoane aflate la bordul aeronavei înzbor, dacă acest
act este de natură să pună în pericol securitatea aeronavei;
• distruge o aeronavă în serviciu sau îi cauzează deteriorări care o fac inaptă de zbor ori care sunt de
natură să pună în pericol securitatea aeronavei;
• plasează sau face să se plaseze într-o aeronavă în serviciu, prin orice mijloace, un dispozitiv sau
substanţe apte să distrugă aeronava sau să-i producă deteriorări care să o facă inaptă în zbor, ori sunt de
natură să-i pună în pericol securitatea aeronavei în zbor.
4. Convenţia privind prevenirea şi sancţionarea infracţiunilor împotriva persoanelor care se bucură de
protecţie internaţională, inclusiv a diplomaţilor.
Conferinţa de la Viena din 1961 a adoptat Convenţia asupra relaţiilor diplomatice.
Potrivit textului convenţiei, prin expresia persoană care se bucură de protecţie internaţională se înţelege:
şef de stat, membru al unui organ de conducere care îndeplineşte funcţia de şef de stat, şef de guvern, ministru al
afacerilor externe, reprezentant al unei organizaţii interguvernamentale şi membrii familiilor acestora (care îi
însoţesc).
5. Convenţia internaţională contra luării de ostatici
Scopul convenţiei, aşa cum arată parţial şi titlul, este acela de a preveni şi pedepşi sechestrările de
persoane denumite în convenţie ostateci.
Textul defineşte această infracţiune astfel: “comite infracţiunea de luare de ostateci ... oricine
sechestrează o persoană sau o reţine şi o ameninţă că o va omorî, o va răni sau că va continua să o deţină
pentru a constrânge o terţă parte (un stat, o organizaţie interguvernamentală, o persoană fizică sau juridică ori
un grup de persoane) să îndeplinească sau să se abţină de la un act, ca o condiţie explicită sau implicită a
punerii în libertate a ostatecului”.

IMPLICAŢII ALE TERORISMULUI ASUPRA ACŢIUNILOR MILITARE

Terorismul, prin efectele şi consecinţele sale, pune în pericol însăşi existenţa valorilor umane universale.
Creşterea, fără precedent, a actelor teroriste,a impus reacţia comunităţii internaţionale, care, mai solidară şi mai
unită ca niciodată, a declanşat lupta cu terorismul. În aceste condiţii, se poate afirma că terorismul a devenit o
problemă transnaţională. Dimensiunea internaţională a combaterii terorismului a căpătat o importanţă capitală,
atât în ceea ce priveşte cooperarea şi susţinerea politică, dar mai ales în necesitatea armonizării şi conjugării
capacităţilor care pot fi angajate în această acţiune.
Valul atentatelor teroriste, săvârşite asupra teritoriului S.U.A., a pus în faţa comunităţii internaţionale, a
organismelor de securitate, politicienilor, specialiştilor militari şi civili dimensiunea reală a efortului pentru
menţinerea securităţii globale şi regionale.
Prin amploarea şi consecinţele pe termen lung ca şi prin impactul psihologic asupra opiniei publice
mondiale, atacurile teroriste asupra teritoriului S.U.A. au costituit consacrarea terorismului ca nouă formă de
război neconvenţional şi asimetric. cu aceasta, spectrul războiului, se lărgeşte prin includerea unei forme de
conflict atipică, neevidenţiată până acum, în care importanţa identităţii autorilor tinde să dispară, iar calitatea şi
cantitatea informaţiei tinde să înlocuiască importanţa calităţii şi cantităţii tehnicii şi infrastructurii de război. În
aceste condiţii, actele teroriste vor putea fi de acum înainte considerate drept acte de război. Ca atare, percepţia şi
modul de abordare a acestor acte se vor modifica considerabil. Dacă până în prezent terorismul era considerat ca
o formă de conflict de mică intensitate, fiind situat la extremitatea inferioară a spectrului unui conflict armat care
putea genera un război, de acum înainte, fenomenul terorist, în întregul său, va fi tratat drept o nouă formă de
război, capabil să determine probleme şi să provoace consecinţe ca şi un război clasic.
Amploarea, diversitatea şi consecinţele atacurilor teroriste, impactul psihologic al acestora asupra opiniei
publice şi nu în ultimul rând gradul înalt de periculozitate pe care îl reprezintă, reliefează faptul că lupta
împotriva terorismului comportă măsuri specifice atât la nivelul organismelor naţionale cât şi internaţionale. În
acest sens, se consideră că la nivel politico-administrativ sunt necesare măsuri privind:
• intensificarea cooperării internaţionale pentru armonizarea cadrului legislativ, conceptual şi
instituţional în vederea combaterii terorismului;
• amplificarea eforturilor diplomatice în vederea determinării statelor sponsori să renunţe la sprijinul
terorismului;
• conştientizarea şi educarea populaţiei în vederea combaterii acţiunilor teroriste;
• securizarea frontierelor şi întărirea măsurilor de securitate şi pază a obiectivelor civile şi militare de
importanţă naţională;
• reducerea vulnerabilităţii instituţiilor administrative, economice, sociale, culturale, militare etc., faţă
de activităţile crimei organizate, inclusiv a terorismului;
• realizarea unui sistem unic de management al informaţiilor la nivel naţional şi perfecţionarea
cooperării dintre structurile cu implicare în combaterea terorismului şi crimei organizate.
Lupta cu terorismul impune o nouă configuraţie a efortului militar, o nouă dimensionare a spaţiului de
confruntare, precum şi o nouă filozofie de abordare a acesteia. Dispersarea şi disimularea elementelor teroriste,
ineditul şi imprevizibilul acţiunilor desfăşurate de către aceştia, posibilităţile tot mai crescute de a folosi mijloace
de distrugere în masă, cu predilecţie armele chimice şi biologice, concomitent cu creşterea letalităţii actelor
teroriste, conferă un mare grad de dificultate în acţiunea de identificare şi anihilare a acestora. Caracteristica
principală a acţiunilor teroriste este asimetria. Aceasta, asigură eficacitatea acţiunilor întreprinse de organizaţiile
şi grupările teroriste. Terorismul pune la dispoziţia indivizilor sau grupurilor, mijloace şi capacităţi necesare
atacului cu succes, forţe considerabile sau chiar structuri ale autorităţii statale, pe care nu le-ar putea angaja într-
o acţiune militară de tip clasic.
Forţele armate din majoritatea statelor, cu excepţia S.U.A., nu au avut până acum ca misiune principală
lupta împotriva terorismului şi ca atare, pregătirea acestora pentru acţiunile de combatere a terorismului este
insuficientă. Doctrina de luptă a forţelor armate, echipamentele şi tehnologiile sofisticate, asigură structurilor
militare de tip clasic, destinate a fi utilizate în operaţii militare convenţionale, un avantaj minor în cazul angajării
acestora în desfăşurarea unor acţiuni antiteroriste.
În amplul şi omniprezentul proces al globalizării, se impune cu stringenţă perfectarea unor aranjamente
specifice de securitate, care să acopere riscurile, ameninţările şi provocările actuale. Conceptul de "securitate
prin cooperare" trebuie să devină viabil şi real, să depăşească faza de teoretizare şi experiment. Schimbările
profunde, produse în mediul de securitate de atacurile teroriste din septembrie - 2001, nu pot avea un sens
pozitiv decât prin conjugarea eforturilor întregii comunităţi internaţionale şi mobilizarea tuturor forţelor capabile
să se opună cu eficienţă terorismului.
Se poate aprecia că războiul împotriva terorismului se va desfăşura permanent, într-un climat de pace
dură şi fierbinte, în care noţiunile de pace şi război se vor întrepătrunde. Se va impune o strategie coerentă, în
care vor fi incluse statele democratice, fiecare sprijinind lupta antiteroristă în plan diplomatic, financiar, logistic
şi militar, potrivit posibilităţilor şi cerinţelor impuse de situaţie.
Se afirmă în cercurile de specialişti, că abia încheiat ciclul istoric al Războiului Rece, un altul începe şi că
din starea haotică instaurată, cel puţin pentru moment, în lume ia naştere o ameninţare considerabilă construită
prin conjugarea terorismului cu crima organizată.
Această simbioză s-a realizat din motive practice şi materiale, având drept explicaţie faptul că
organizaţiile şi grupurile sociale interesate au fost nevoite să-şi caute surse proprii de finanţare, astfel încât,
numeroase grupări teroriste obţin imense sume de bani din afaceri criminale, mafiote.
În unele cazuri, grupurile teroriste care şi-au pierdut idealurile, obiectivele politice, s-au transformat în
organizaţii criminale de tip mafiot, iar în alte împrejurări se realizează o reală întrepătrundere între organizaţiile
teroriste şi cele criminale, numeroşi infractori de drept comun fiind racolaţi de organizaţiile teroriste pentru ca în
schimbul unor avantaje materiale considerabile să execute atentate cu caracter politic.
Un aspect nou îl reprezintă aşa-zisul narcoterorism, tot mai multe grupuri teroriste ocupându-se cu
producerea şi traficul de narcotice, deoarece acest gen de activităţi reprezintă aşa-zisul narcoterorism, tot mai
multe grupuri teroriste ocupându-se cu producerea şi traficul de narcotice. Acest gen de activităţi reprezintă o
sursă inepuizabilă de venit pentru susţinerea materială a acţiunilor teroriste.
 CAPITOLUL 4

STATUTUL COMBATANŢILOR ŞI AL PRIZONIERILOR DE RĂZBOI

COMBATANŢII LEGALI

Combatanţii se bucură de protecţia dreptului internaţional umanitar şi sunt singurele persoane

autorizate să comită acte de ostilitate împotriva adversarilor. Raţiunea acestei protecţii legale constă în
faptul că ei pot fi victime ale războiului, prin faptul că acţionând în centrul luptelor, pe care sunt autorizaţi
să le poarte, membrii forţelor armate pot fi ucişi, răniţi sau pot cădea în mâinile adversarului.
Din momentul în care s-a convenit că războiul este o relaţie între state şi nu de la individ
la individ, era necesar ca celor trimişi să lupte pentru patria lor să li se acorde protecţia legală
necesară; dacă cetăţeanul nu respectă obligaţiile militare faţă de statul din care face parte, el
se supune sancţiunilor prevăzute de legislaţia naţională care, de regulă, prevede pedepse
destul de severe pentu sustragerea de la recrutare sau pentru dezertare. Dilema în care s-ar
putea găsi o persoană, în astfel de cazuri a fost rezolvată de dreptul internaţional umanitar prin
punerea combatantului sub protecţia legilor naţionale. Combatanţii, cu statut legal, au dreptul
de a comite împotriva adversarilor, în timp de războiacte de violenţă cauzatoare de omoruri şi
distrugeri fără a avea o răspundere penală. Violenţa, omorul sau distrugerea sunt infracţiuni
pedepsite în orice cod penal, pe timp de pace; în timp de război, combatanţii legali sunt
abilitaţi de statul lor să comită, în anumite condiţii, astfel de fapte şi chiar în cazul capturării
lor de către adversarul împotriva căruia au acţionat, au dreptul la statutul de prizonier de
război.
Prerogativele pe care le au combatanţii în timp de război, cu riscurile asumate în mod
conştient, au impus dreptului internaţional umanitar să definească cu claritate categoriile de
persoane care pot lua parte, în mod legal, la ostilităţi, şi condiţiile pe care să le îndeplinească
pentru recunoaşterea unui asemenea statut. În mod tradiţional, dreptul cutumiar şi Convenţiile
de la Haga din 1907 au stabilit categoriile de persoane autorizate să participe la ostilităţi (cele
care fac parte din armată, trupele de jandarmi, formaţiunile de poliţie şi corpurile de
voluntari), cu îndeplinirea următoarelor condiţii: să fie recunoscute şi autorizate de guvernul
pentru care luptă; să fie organizate în mod ierarhic, având în fruntea lor un şef responsabil şi
să depindă de comandamentul suprem al armatei; să poarte un semn distinctiv fix şi vizibil la
distanţă; să poarte armele pe faţă şi să se conformeze, în operaţiunile lor, legilor şi obiceiurilor
războiului.
În definirea generală a art.43 din Protocolul Adiţional I din 1977, combatanţii sunt
membrii forţelor armate ale uni părţi la conflict cu excepţia personalului sanitar şi religios; iar
forţele armate ale unei părţi la conflict se constituie din toate grupurile şi toate unităţile armate
şi organizate care sunt puse sub comanda naţională (internaţională). Forţele armate trebuie să
fie supuse unui regim de disciplină internă care să asigure respectarea regulilor dreptului
umanitar şi sunt constituite (organizate) de fiecare stat conform posibilităţilor şi nevoilor
securităţii, apărării naţionale, ceea ce înseamnă că fiecare stat îşi determină singur categoriile
de persoane aparţinând forţelor armate, având însă obligaţia de a notifica includerea în forţele
armate a unei organizaţii paramilitare.
Pentru ca statutul lor să fie recunoscut, combatanţii trebuie să se distingă de populaţia
civilă atunci când se angajează într-un atac sau într-o acţiune militară de pregătire a unui atac;
în acest sens, conform art.44 al Protocolului adiţional I - 1977 şi a practicii general acceptate
de state, membrii forţelor armate permanente vor purta uniforma, iar combatanţii care nu sunt
membrii forţelor armate în uniformă vor avea cel puţin un semn distinctiv vizibil de la
distanţă şi vor purta armele la vedere. Există situaţii, în războaiele de eliberare naţională, când
un combatant nu poate fi deosebit de civilii obişnuiţi; acesta îşi va păstra statutul de
combatant numai dacă poartă armele la vedere pe timpul fiecărei confruntări militare. În afara
membrilor forţelor armate, se mai bucură de statutul de combatant şi locuitorii unui teritoriu
care nu a fost încă ocupat şi care, la apropierea inamicului, recurg spontan la arme pentru a
combate trupele de invazie, fără să fi avut timp să se constituie în forţe armate regulate, cu
condiţia de a purta armele la vedere şi de a respecta legile şi obiceiurile războiului.
Combatanţii pot îndeplini misiuni pe teritoriile controlate de adversar: cercetaşii care culeg
informaţii necesare luării deciziilor militare; forţele de comando care execută raiduri, acte de
sabotaj şi alte atacuri în spatele liniilor adversarului. În astfel de cazuri, recunoaşterea
legalităţii misiunilor este condiţionată de purtarea uniformei militare şi respectarea legilor
războiului. Combatanţii îmbrăcaţi în haine civile sau în uniforma adversarului pot fi judecaţi
şi condamnaţi (infracţiunea de perfidie) după legislaţia statului captor.
NECOMBATANŢII sunt persoanele care fac parte din forţele armate dar, în virtutea
reglementărilor naţionale, nu au misiuni de luptă; intră în această categorie: juriştii, funcţionarii,
muncitorii, militarii şi salariaţii civili ai armatei (structurile similare). Cu toate că nu sunt combatanţi,
având uniformă militară şi dreptul de a purta arme, aceştia beneficiază de statutul de prizonier de război
în caz de capturare. O tratare specială, de drept umanitar, o are personalul militar sanitar şi religios al
forţelor armate; nefiind combatanţi, în cazul în care ajung în puterea adversarului, ei pot să fie returnaţi
forţelor armate. Totuşi ei pot fi reţinuţi de Puterea deţinătoare pentru a acorda asistenţă prizonierilor de
război; chiar şi în această situaţie ei nu vor fi consideraţi prizonieri, vor beneficia de avantajele şi
protecţia oferită prizonierilor pe care îi îngrijesc medical sau îi asistă religios (art.3 din Convenţia a II-a
de la Geneva - 1040).
Referitor la statutul persoanelor autorizate să participe la ostilităţi trebuie precizat că
fiecare stat este liber să încadreze femei în forţele sale armate, statutul de combatant sau
necombatant al acestora fiind determinat de aceleaşi principii ca în cazul bărbaţilor.
Beligeranţii trebuie să ia toate măsurile necesare pentru ca la ostilităţi să nu ia parte copiii
care nu au împlinit 15 ani, să se abţină de a-i recruta în forţele armate.
De asemenea, combatanţii care cad în mâinile adversarului vor fi prizonieri de război şi
nu vo fi traşi la răspundere pentru participarea la acţiuni militare legale; încălcările dreptului
internaţional săvârşite de combatanţi pot fi judecate în conformitate cu legile interne ale
puterii deţinătoare cu normele dreptului de internaţional. În cazul în care există dubii în
legătură cu statutul de combatant sau de necombatant al unei persoane care a participat la
ostilităţi, art.45 din Protocolul I – 1977, instituie o prezumţie juridică în favoarea statutului de
prizonier de război, până în momentul în care statutul definitiv va fi stabilit de un tribunal
competent. Un captiv nu va fi pedepsit pentru participarea sa la ostilităţi dacă nu a fost
identificat ca fiind combatant ilegal şi nu va fi executată pedeapsa decât în urma unei
condamnări pronunţate de o curte penală, legal constituită.

COMBATANŢII ILEGALI

Combatantul ilegal nu face parte din forţele armate ale beligeranţilor. Pentru
participarea la ostilităţi, el va putea fi judecat şi condamnat pentru actele sale de către puterea
captoare. Dacă, în accepţiunea art.44 par. 3 din Protocolul I – 1977 singura condiţie care se
cere unui combatant este aceea de a purta armele la vedere, per a contrario, putem considera
că un combatant ilegal este acela care pe durata pregătirii şi ducerii unei acţiuni militare nu
poartă armele pe faţă participând totuşi la acţiuni împotriva adversarului. Într-o tratare
doctrinară, nu poate fi considerat combatant spionul, mercenarul şi criminalul de război.
Spionii sunt persoanele care participă în mod clandestin la acţiunile militare, căutând,
sub pretexte false, să culeagă informaţii de interes militar în zona de operaţii a adversarului.
Spionii surprinşi în flagrant sunt /pot fi pedepsiţi pentru infracţiunea săvârşită după o judecare
prealabilă dar, dacă a ajuns la trupele proprii şi ulterior a fost capturat de adversar, el va fi
tratat ca prizonier fără a putea fi tras la răspundere pentru actele anterioare de spionaj. Nu sunt
consideraţi spioni militarii în uniformă care au pătruns în zona de operaţii a inamicului pentru
a culege informaţii. Conform art.46 din Protocolul Adiţional I -1977, un membru al forţelor
armate care este rezident în teritoriul ocupat de adversar şi care culege informaţii de interes
militar pentru armata naţională nu va fi considerat spion. Acest rezident nu pierde dreptul la
statutul de prizonier şi nu poate fi tratat ca spion decât în cazul când se dedă la activităţi de
spionaj.
Mercenariatul este o practică veche şi actualmente reprezintă o ameninţare la adresa
stabilităţii internaţionale. În perioada postbelică mercenarii au găsit în Africa un teren propice
pentru activităţile lor reprobabile. În conflictul din fosta Iugoslavie au fost semnalaţi
mercenari luptând de partea tuturor beligeranţilor. Adunarea Generală O.N.U. a adoptat mai
multe rezoluţii care au contribuit la elaborarea “Convenţiei internaţionale împotriva
recrutării, folosirii, finanţării şi instruirii mercenarilor”. Ea defineşte infracţiunea de
mercenariat, obligând statele să nu angajaze mercenari şi să colaboreze la prevenirea
infracţiunii respective, la judecarea şi deţinerea celor condamnaţi. Există şi iniţiative regionale
în combaterea mercenariatului cum ar fi “Convenţia asupra mercenaritului în Africa” din
1985.
În dreptul internaţional, mercenarul este considerat un combatant ilegal care nu
beneficiază de statutul de prizonier de război în caz de capturare şi poate fi judecat
(condamnat) pentru încălcarea legilor războiului. Protocolul Adiţional I din 1977 în articolul
47, defineşte mercenarul ca fiind persoana care "este special recrutată în ţară sau în
străinătate pentru a lupta într-un conflict armat şi ia parte directă la ostilităţi; participă la
ostilităţi în vederea obţinerii unui avantaj personal şi îi este efectiv promisă de o parte la
conflict o remuneraţie superioară aceleia plătite combatanţilor obişnuiţi; nu este nici
resortisant al unui beligerant şi nici rezident al teritoriului controlat de acesta, nu este
membru al forţelor armate ale beligeranţilor; nu a fost trimisă de un alt stat în misiune
oficială pentru conflictul respectiv". Această definiţie evidenţiază caracterul privat al
mercenarului, participarea directă la ostilităţi, elementul de extraneitate faţă de teatrul de
război şi motivaţia materială a angajării. Este unanim admis faptul că nu se încadrează în
noţiunea de mercenariat punerea la dispoziţie de trupe de către o ţară aliată, de o organizaţie
internaţională şi nici voluntarii străini înrolaţi în unităţi care fac parte din forţele armate ale
unui stat. Deoarece numai Protocolul Adiţional I din 1977 reglementează situaţia
mercenarului, opinăm că pentru conflictele armate neinternaţionale sunt aplicate normele din
convenţiile de reprimare a mercenariatului iar în caz de captură, dispoziţiile articolului 3
comun din Convenţiile de la Geneva din 1949, Protocolul adiţional II şi legislaţia naţională.
Criminalul de război este un combatant ilegal în sensul că reprezintă o persoană care
participă la ostilităţi militare fără a respecta una din condiţiile fundamentale pentru statutul de
combatant legal şi anume aceea referitoare la respectarea legilor şi obiceiurilor războiului;
este evident că această violare înseamnă scoaterea de sub protecţia legilor internaţionale,
judecarea şi condamnarea autorului pentru faptele respective. În acest sens, art.45 par.2 din
Protocolul Adiţional I – 1977 prevede: "dacă o persoană căzută în mâinile unei părţi adverse
nu este deţinută ca prizonier de război şi trebuie să fie judecată pentru o infracţiune în
legătură cu ostilităţile, ea este îndreptăţită să-şi valorifice dreptul său la statutul de prizonier
în faţa unui tribunal juridic şi să solicite ca această problemă să fie soluţionată înainte de a
se hotărî asupra infracţiunii; în aceste situaţii, reprezentanţii Puterii protectoare au dreptul
să asiste la dezbaterile, în cursul cărora această problemă trebuie să fie rezolvată, excepţie
făcând cazul în care aceste dezbateri se desfăşoară cu uşile închise în interesul securităţii de
stat, iar Puterea deţinătoare va informa Puterea protectoare despre aceasta”.
Fără a fi reglementate de dreptul internaţional umanitar, statutele dezertorilor şi
trădătorilor ridică unele probleme. Conform dreptului intern al statelor, dezertorul este acela
care, având mijloace de a lupta, trece la adversar încetând lupta, iar trădătorul este cel care se
pune în slujba unei puteri străine; în fapt, dezertarea se poate combina uneori cu trădarea,
având multe elemente comune.

TRATAMENTUL PRIZONIERILOR DE RĂZBOI

În Antichitate şi în Evul Mediu, prizonierii de război au fost în afara oricărui tratament umanitar.
Soarta lor depindea, în mod exclusiv, de voinţa puterii captoare, aceasta având drept de viaţă şi de
moarte asupra lor. Prizonierii erau ucişi sau făcuţi sclavi (starea de sclavie oferea avantaje economice
armatei învingătoare).
Romanii au excelat, în primele campanii militare, prin cruzimea faţă de armata învinsă.
Un exemplu elocvent îl constituie pedepsirea armatei adverse şi a populaţiei după cucerirea
Cartaginei când persoanele capturate au fost strangulate în momentul defilării triumfale a
învingătorilor.
Acest tratament discreţionar s-a manifestat până în anul 1179 când Consiliul de la
Latern a editat un act de interzicere a luării în robie şi vinderea ca sclavi a prizonierilor de
război creşteni. Apare, ulterior acestui moment istoric, practica tratamentului în funcţie de
rangul social al prizonierilor de război. Începând cu anul 1648 (Pacea de la Westphalia) se
afirmă principiile umanitare influenţate de doctrina religioasă şi tezele lucrării "De jure belli
ac pacis" a lui Hogo Grotius (1583-1645), considerat părintele dreptului internaţional
umanitar.
Graţie acestor idei umanitare se înregistrează o ameliorare a tratamentului prizonierilor
de război.
Procesul de umanizare a războiului a fost influenţat de curentul "iluminist" prin
străluciţii săi reprezentanţi: Montesquieu (1689-1755), Voltaire (1694-1778), Jean Jacques
Rousseau (1712-1778).
Revoluţia franceză de la 1789 a proclamat "nemuritoarele principii" de justiţie socială:
egalitatea tuturor oamenilor în faţa legii, libertatea de conştiinţă, abolirea sclaviei, libertatea
individuală a cetăţeanului.
Secolul al XIX-lea a intrat în istorie prin crearea Crucii Roşii Internaţionale (cu sediul la
Geneva - Elveţia) şi desfăşurarea primelor Convenţii Internaţionale în domeniul dreptului
internaţional umanitar (care au consacrat ideile de protecţie a prizonierilor der ăzboi).
Treptat, tratamentul prizonierilor de război va fi stipulat în tratate internaţionale
bilaterale, această modalitate devenind o veritabilă regulă în practica statelor. Reglementările
acestea, alături de o serie de cutume, se vor constitui în drept politic la cea de-a doua
Conferinţă de pace de la Haga (1907), făcându-se precizări clare referitoare la statutul
prizonierilor de război.
Regulile cuprinse în Regulamentul anexă la Convenţia a IV-a de la Haga (1907) au
guvernat, între anii 1914 – 1919, soarta a şapte milioane de combatanţi căzuţi în captivitate la
adversari.
 Pentru îmbunătăţirea situaţiei prizonierilor de război Comitetul Internaţional de Cruce
Roşie a fondat un organism - Agenţia Centrală a Prizonierilor de Război - inaugurându-se
inspectarea lagărelor de internare prin intermediul delegaţiilor statelor beligerante, fapt care a
permis repatrierea a peste o sută de mii de prizonieri în vârstă, după o lungă captivitate. În
afara Comitetului Internaţional de Crucea Roşie, în sprijinul protecţiei prizonierilor de război,
o contribuţie majoră îşi vor aduce statele neutre investite cu statutul de putere protectoare.
La începutul secolului al XX-lea, regulamentele militare germane încă mai conţineau
prevederi care permiteau omorârea prizonierilor "în caz de necesitate inluctabilă, când nu
exista alt mijloc de a-i păzi şi când prezenţa prizonierilor constituie un pericol pentru propria
existenţă a captorului".
Prizonierii români, capturaţi de inamic în primul război mondial, au fost în număr de
4.134 ofiţeri şi 216.902 soldaţi. Dintre aceştia, au fost repatriaţi 3.949 ofiţeri şi 142.562
soldaţi. La aceste cifre se adaugă şi cei 120.000 de combataţi români ardeleni (prizonieri ai
armatei ruse, ei fiind capturaţi de la armata austro-ungară). Ulterior, o parte dintre aceştia
au format unităţi de voluntari pentru sprijinirea acţiunilor militare desfăşurate de armata
română.
Constantin Kiriţescu evoca, în monumentala sa operă "Istoria războiului pentru
întregirea României", martiriul prizonierilor români, maltratările şi torturile executate de
germani şi bulgari după un plan diabolic.
După primul război mondial, în anul 1929, se va adopta la Geneva "Convenţia
pentru ameliorarea situaţiei prizonierilor de război", document care va înlocui
Regulamentul din 1907 de la Haga.
Această convenţie a fost respectată, într-un mod cvasi-general, pe timpul desfăşurării celui
de-al doilea război mondial. Tratamentul convenţional s-a aplicat doar pentru o treime din cei 12
milioane de prizonieri (estimaţi pentru această conflagraţie) deoarece armata germană şi armata
sovietică au încălcat, în mod flagrant, prevederile acestui document internaţional. Au pierit peste 1
milion de prizonieri germani şi peste 3 milioane de prizonieri sovietici, cauza acestei tragedii umane
fiind de natură ideologică.
Armata română a respectat principiile şi normele dreptului intrnaţional umanitar. În
cadrul acţiunilor militare desfăşurate în Campania din Est, mareşalul Ion Antonescu a dat
următorul ordin: "Pe unde pătrunde armata română trebuie să pătrundă ordinea, omenia
şi civilizaţia. Nu înaintează o hoardă de năvălitori, ci o armată disciplinată. Respectaţi
locuitorii şi bunurile lor (...). Câştigaţi dragostea populaţiei pe unde treceţi şi-n felul
acesta se va răspândi şi va creşte reputaţia soldatului şi a armatei române".
Conform statisticii Marelui Stat Major, numărul combatanţilor români incluşi în
categoria "dispăruţi" (cei mai mulţi fiind prizonieri de război) a fost de 367.976, din care
309.000 (Campania din Est) şi 58.443 (Campania din Vest). După data de 23 aprilie 1944
armata sovietică a luat în prizonierat efectivele unor unităţi române (un număr de combatanţi
care variază, după unele documente, între 100.000-160.000). Aceşti militari au fost supuşi
unor tratamente inumane în lagărele armatei sovietice. România a repatriat, după septembrie
1944, suportând costurile financiare, mii de prizonieri sovietici, americani, englezi şi de alte
naţionalităţi.
Până în anul 1947, când a fost semnat Tratatul de Pace de la Paris, numărul
combatanţilor şi al prizonierilor români repatriaţi a fost de 107.419 (89.696 din U.R.S.S. şi
17.723 din Germania şi alte ţări occidentale, aici fiind incluşi şi militarii români obligaţi să se
înroleze în armata ungară pe timpul ocupaţiei hortyste).
Ideea fundamentală a sistemului de protecţie a prizonierilor de război, instituită prin
Convenţia a III-a de la Geneva din 12 august 1949 şi reintrată prin Protocolul I din 1977 este
aceea că prizonieratul nu constituie o acţiune represivă, ci o măsură de precauţie faţă de
combatantul inamic dezarmat, care se află sub autoritatea sa şi răspunde de tratamentul ce i-l
aplică. Această idee prevede că: "Prizonierii de război trebuie să fie trataţi tot timpul cu
omenie". Capturarea prizonierilor de război poate avea loc numai în perioada ostilităţilor
active. Personalul militar sanitar şi religios nu poate face obiectul prizonieratului.
Beneficiază de statutul de prizonier de război rezerviştii, membrii forţelor armate în
uniformă care acţionează pe teritoriul inamic pentru culegerea de informaţii sau distrugerea
unor obiective militare ale acestuia şi membrii mişcărilor de rezistenţă.
Nu se bucură de statutul de prizonier de război spionii, sabotorii, mercenarii şi militarii
care au comis crime de război, după ce un tribunal competent a pronunţat o sentinţă împotriva
lor.
Convenţia de la Geneva, care a fost inspirată de "Declaraţia universală a drepturilor
omului", a transformat în norme o serie de principii umanitare. Astfel, convenţia dispune că
viaţa prizonierilor trebuie să fie cruţată, iar persoana şi demnitatea lor, respectate şi protejate.
Se interzice supunerea prizonierilor la torturi, pedepse crude şi degradante, la experienţe
medicale nereclamate de starea sănătăţii lor. Acelora care sunt suferinzi trebuie să li se asigure
asistenţă şi îngrijire fără nici o discriminare de rasă, naţionalitate, religie, opinie politică ş.a.
Diferenţierea de tratament nu este licită decât dacă se bazează pe grad (militar), stare de
sănătate (psihică sau fizică), aptitudini profesionale sau sex. Convenţia impune statelor
obligaţia de a contribui la atenuarea suferinţelor cauzate de război, precum şi pe aceea de a nu
expune prizonieri unor violenţe (insulte) din parte populaţiei locale şi la represalii de război.
Orice încălcare a acestor reguli va antrena răspunderea statutului represiv şi a celor care
au făcut-o.
Dispoziţiile convenţiei se aplică nu numai în cazul războiului declarat, cu respectarea
normelor analizate mai sus, ci şi în cazul oricărui conflict armat ivit între părţile semnatare,
chiar în cazul în care una din ele nu recunoaşte starea de război. Totodată, ele se aplică nu
numai conflictele cu caracter internaţional, ci şi în cazul războaielor cu caracter
neinternaţional, precum şi în toate cazurile de ocupaţie totală sau parţială. Înscrierea acestei
prevederi în textul Convenţiei din 1949 marchează un însemnat progres faţă de Convenţia din
1929, care nu prevedea acest lucru.
Dispoziţiile convenţiei se aplică tuturor prizonierilor de război, din momentul capturării
până la eliberarea sau repatrierea lor.
Pentru a înlătura unele posibile abuzuri, în ceea ce priveşte lipsirea prizonierilor de
unele avantaje, ei nu vor putea să renunţe în nici un caz, nici total, nici parţial, la drepturile pe
care le asigură convenţia sau acordurile specifice. Această regulă se bazează pe două idei:
fiind în captivitate, voinţa lor poate fi uşor influenţată prin presiuni şi măsuri corective;
drepturile prevăzute în convenţie, deşi se răsfrâng asupra prizonierilor, sunt drepturi ale
statelor beligerante şi nu ale beneficiarilor.
Referitor la răspunderea statului faţă de prizonierii pe care-i deţine, Convenţia prevede:
"Independent de responsabilităţile individuale care pot exista, puterea deţinătoare este
responsabilă de tratamentul ce se aplică prizonierilor" şi "orice act sau o misiune ilicită din
partea puterii deţinătoare, antrenând moartea sau punând în pericol grav sănătatea
prizonierilor" sunt interzise şi vor fi considerate drept infracţiuni grave la Convenţie, ceea ce
echivalează cu crime de război.
Puterea deţinătoare de prizonieri va trebui să suporte, în mod gratuit, întreţinerea
prizonierilor de război şi să le acorde îngrijiri medicale. Prin Convenţie, statele se angajează
să completeze legislaţiile naţionale cu măsuri de reprimare a actelor contrare Convenţiei.
După încheierea celui de-al doilea război mondial au fost create, în domeniul dreptului
penal, Tribunalele Internaţionale de la Tokyo şi Nürenberg pentru a fi judecate crimele
împotriva păcii şi umanităţii. Au fost judecate o serie de persoane cu responsabilităţi militare,
care au încălcat regulile privind tratamentul prizonierilor de război.
 Convenţia a 3-a de la Geneva (1949) şi Protocolul Adiţional I - 1977 (art.43, 44)
cuprind o serie de obligaţii ale statelor în a respecta persoana şi demnitatea prizonierului de
război, a capacităţii sale civile. Mutilările fizice, experienţele medicale sau ştiinţifice
nejustificate de necesitatea tratamentului medical, sunt interzise. Convenţia de la Geneva din
1949 conţine prevederi referitoare la dreptul prizonierilor de război de a comunica cu familiile
lor prin intermediul Comitetului Internaţional de Cruce Roşie. De exemplu, în acest sens, în
cei 10 ani de conflict armat (1980 - 1989) între Iran şi Irak, delegaţii ale acestui organism
internaţional au identificat şi vizitat 56.925 de prizonieri irakieni, respectiv 39.558 de
prizonieri iranieni, ei putând realiza comunicarea cu familiile lor.
De la începutul conflictului din Iugoslavia, Comitetul Internaţional de Cruce Roşie a facilitat
realizarea a 3 milioane de schimburi de mesaje între prizonieri (refugiaţi) şi rudele lor. În anul 1994
reprezentanţii acestui organism au vizitat 16.300 de prizonieri în Bosnia-Herţegovina şi au intermediat
eliberarea a 5.800 dintre aceştia.
În conflictul din IRAK - anul 2003, prizonierii irakieni au fost reţinuţi şi cantonaţi în
taberele din sudul statului IRAK. Pentru asigurarea respectării drepturilor lor fundamentale au
acţionat, cu multă abnegaţie şi ardoare, reprezentanţii Comitetului Internaţional de Cruce
Roşie şi medicii din cadrul "Organizaţia medicilor fără frontiere". Se estimează că au fost
supravegheaţi, îngrijiţi şi trataţi medical aproximativ 70.000 de cetăţeni şi combatanţi
(prizonieri irakieni).
În Rwanda, Crucea Roşie efectuează actualmente, misiuni umanitare în sprijinul zecilor
de mii de prizonieri (care trăiesc în condiţii deplorabile), ei reprezentând victimele unui
conflict intertribal.
De când Comitetul Internaţional de Cruce Roşie este prezent în teritoriile ocupate de
Israel (Gaza, Cisiordania, Platoul Golan), au fost iniţiate vaste programe de vizitare a
prizonierilor palestinieni de către familiile lor.
În viitor, pentru ameliorarea situaţiei fizice şi psihice a prizonierilor de război, este
necesară o implicare mai puternică a organismelor internaţionale (O.N.U., O.S.C.E., ş.a.),
lărgirea prerogativelor Comitetului Internaţional de Cruce Roşie, în vederea garantării
aplicării normelor de drept internaţional umanitar în orice zonă de conflict armat.
Captivitatea
Imediat ce a fost capturat, pe teatrul de război, prizonierul de război este predat
superiorilor şi condus spre un loc de adunare, unde este supus formalităţilor de înregistrare.
Interogatoriul care se face numai în scop de identificare, prizonierul de război precizând
gradul şi numele, datele personale şi numărul matricol purtat în armată sau o indicaţie
echivalentă, date gravate pe placa de identitate, cu două jumătăţi identice, pe care se vor
consemna grupa sanguină şi religia. În caz de deces o jumătate a plăcii de identitate va fi
transmisă puterii de care depinde prizonierul.
Convenţia interzice orice constrângere fizică sau morală pentru a obţine date referitoare la
situaţia armatei din care face parte. Prizonierul care refuză să răspundă nu poate fi ameninţat, insultat,
torturat sau ameninţat.
Cu excepţia armelor, echipamentului militar şi a documentelor militare, restul efectelor
şi obiectelor de uz personal, (căştile metalice, măştile contra gazelor şi obiectele de
îmbrăcăminte, hrană şi protecţie personală) vor rămâne în posesia prizonierilor de război.
Actele de identitate, însemenele de grad, decoraţiile şi obiectele cu valoare sentimentală şi
personală vor rămâne în posesia prizonierilor de război. Sumele de bani şi obiectele de
valoare nu pot fi ridicate decât din ordinul unui ofiţer şi numai după ce au fost înregistrate.
Sumele de bani vor fi trecute în contul prizonierului respectiv, iar obiectele de valoare nu vor
fi retrase decât din considerente de securitate. toate acestea vor fi restituite la eliberarea din
captivitate.
 După capturare, prizonierii de război vor fi evacuaţi, cât mai repede posibil, din zona
acţiunilor de luptă şi internaţi în tabere situate în afara zonei acţiunilor de luptă. Ei vor fi
grupaţi după naţionalitate, sex şi corp militar (ofiţeri, subofiţeri, trupă etc.). Lagărele de
internare treuie să fie dotate cu adăposturi împotriva bombardamentelor. Deplasarea se va
face în condiţii similare cu cele ale trupelor proprii. Deplasarea pe jos va fi de cel mult 20
km/zi exceptând cazurile impuse de necesitatea ajungerii la surse de hrană şi apă. Pe timpul
internării puterea deţinătoare poate impune prizonierilor de război obligaţia de a nu se depărta
peste o anumită limită de tabără.
Condiţiile igenico-sanitare vor fi asigurate conform regulilor de igienă, instalaţiile vor fi
menţinute în permanentă stare de curăţenie. Prizonierilor de război li se asigură apă şi săpun
în cantităţi suficiente, precum şi timpul pentru igiena zilnică şi spălatul rufelor.
Fiecare tabără va avea infirmerie chiar dacă este un izolator pentru bolnavii cu maladii
contagioase şi/sau mentale. Prizonierii cu nevoi de spitalizare şi/sau intervenţii chirurgicale
vor fi admişi în orice formaţiune sanitară cu posibilităţi de tratament. Toate cheltuielile
privind tratamentul medical vor fi suportate de puterea deţinătoare. Lunar se vor organiza
inspecţii medicale pentru a se constata starea generală de sănătate, starea de curăţenie, nutriţia
şi pentru depistarea bolilor contagioase. Prizonierii de război care au profesia de medic,
stomatolog şi personalul mediu-sanitar, care nu au fost ataşaţi serviciului de sănătate pot fi
admişi de către puterea deţinătoare să îngrijească prizonierii de război. Ei vor rămâne
prizonieri de război dar vor fi trataţi ca "personal medical şi religios reţinut de puterea
deţinătoare pentru a îngriji şi asista prizonierii de război”. Exercitarea religiei va fi liberă şi
se vor rezerva localuri speciale în acest scop. Puterea deţinătoare va încuraja activităţile
intelectuale, educative, recreative şi sportive ale prizonierilor de război.
Fiecare tabără de prizonieri va fi pusă sub autoritatea directă a unui ofiţer responsabil
din forţele armate regulate ale puterii deţinătoare. Această regulă este importantă pentru că
stabileşte nu numai responsabilitatea ofiţerului comandant al lagărului pentru violarea
prevederilor Convenţiei, ci şi responsabilitatea guvernului pentru actele ofiţerului respectiv.
Disciplina în tabără se bazează pe următoarele reguli:
♦ prizonierii de război sunt obligaţi la salut şi la semnele exterioare de respect
(politeţe) prevăzute în regulamentele militare ale armatei din care fac parte faţă de
comandantul stabilimentului;
♦ ofiţerii, prizonierii de război, sunt obligaţi să salute pe ofiţerii cu grad superior, ai
puterii deţinătoare.
Ordinele, regulamentele şi avertismentele vor fi comunicate prizonierilor de război într-
o limbă pe care o înţeleg. Textul Convenţiei, referitor la regimul prizonierilor de război va fi
afişat, în limba prizonierilor de război, în locuri unde aceştia pot să-l citească.
Prizonierii de război pot fi folosiţi la diferite munci, cu excepţia ofiţerilor, iar subofiţerii
nu vor efectua decât activităţi de supraveghere. Cu excepţia activităţilor legate de întreţinerea
şi amenajarea taberei, toate celelate prestaţii vor fi remunerate. Prizonierii de război pot lucra
în agricultură, construcţii, servicii publice etc. Prizonierii de război vor beneficia în timpul
săptămânii de o zi de repaus.
Prizonierilor de război li se recunoaşte dreptul de a dispune de banii care provin din
următoarele surse:
♦ un avans din solda lunară, vărsată de puterea deţinătoare în funcţie de gradul
prizonierului;
♦ sumele pe care le-au avut asupra lor în momentul capturării;
♦ din suplimentul de soldă, trimis de statul de care aparţin prizonierii de război;
♦ din remunerarea muncii efectuate;
♦ din sumele pe care le primesc, individual sau colectiv, de la familii şi de la societăţi
de caritate (fundaţii umanitare).
 La începutul ostilităţilor, puterea deţinătoare va fixa suma maximă de bani lichizi pe
care prizonierii de război o pot avea supra lor, restul de bani reţinuţi de la prizonieri şi
depunerile ulterioare vor fi înregistrate în contul lor şi li se vor restitui la sfârşitul captivităţii.
Prizonierii de război au dreptul de a comunica cu familiile. Fiecare stat beligerant va
fixa numărul de cărţi poştale tip pe care prizonierii de război au dreptul a le expedia lunar şi
se va notifica acest lucru tuturor părţilor beligerante.
PROTECŢIA RĂNIŢILOR, BOLNAVILOR ŞI

NAUFRAGIAŢILOR DE RĂZBOI

Protocolul 1/1977 a instaurat un drept omogen pentru toate categoriile de victime, ceea ce
simplifică considerabil aplicarea dispoziţiilor în practică.
Nu mai există decât "răniţi" şi "bolnavi", fără a avea relevanţă faptul că sunt militari sau
civili; se operează numai cu noţiunea de "unităţi sanitare" indiferent de faptul că ele sunt
plasate sub autoritate civilă sau militară. În consecinţă, răniţii civili pot fi îngrijiţi în spitale
militare iar soldaţii în stabilimente civile.
Remarcăm că protecţia este legată de calitatea însăşi a persoanelor sau a stabilimentelor şi nu
de natura lor civilă sau militară.
"1. Toţi răniţii, bolnavii şi naufragiaţii trebuie să fie respectaţi şi protejaţi.
2. În toate împrejurările ei trebuie să fie trataţi cu umanitate şi să primească, atât cât este
posibil şi în termenul cel mai scurt, îngrijirile pe care le necesită starea lor. Între ei nu trebuie făcută nici
o distincţie întemeiată pe alte criterii decât cele medicale".
Acest articol impune cu claritate tratamentul faţă de răniţi, bolnavi şi naufragiaţi.
♦ Respect: persoanele fără apărare trebuie să fie tratate ca fiinţe umane precum o cere
starea lor şi întotdeauna cu umanitate.
♦ Protecţie: ele vor fi protejate de actele injuste şi de pericolele generatede
intensitatea ostilităţilor.
♦ Îngrijiri medicale: aceste persoane au dreptul la îngrijiri medicale. Dacă este vorba
de adversari ei nu vor fi neglijaţi pe motivul apartenenţei lor (interdicţia generală de
discriminare). Se vor lua în considerare limitele pe care pot să le impună
circumstanţele concrete.
În prezent nu se mai vorbeşte de neutralitatea serviciilor sanitare ale armatei.
Lor li se recunoaşte un statut juridic special precum şi o obligaţie generală de protecţie
subsecventă acestui statut. Conform Convenţiilor de la Geneva -1949 şi a Protocolului
Adiţional I - 1977, unităţile, personalul şi mijloacele de transport sanitar sunt, la modul
general, supuse acestei protecţii.
Unităţile sanitare sunt protejate. Ele nu pot fi deturnate de la funcţiile lor şi nici nu pot
face obiectul atacurilor militare. Prin unităţi sanitare se înţeleg spitalele civile şi spitalele
militare precum şi alte stabilimente care servesc aprovizionării medicale (de exemplu,
depozitele farmaceutice).
Acestea pot fi fixe sau mobile, permanente sau temporare. Unităţile sanitare civile, în
special spitalele, trebuie să fie recunoscute ca atare de către autorităţile militare.
Adversarul trebuie să respecte unităţile sanitare, nu are dreptul să le atace sau să aducă
atingerea funcţionării lor. Protecţia nu încetează decât atunci când aceste stabilimente sunt
folosite abuziv, în afara destinaţiei lor umanitare, pentru comiterea de acte ostile faţă de
inamic. Bineînţeles, protecţia nu încetează să-şi manifeste efectele atunci când combatanţii
răniţi vin să capete îngrijiri în unităţile sanitare păstrând asupra lor echipamentul individual.
Prezenţa santinelelor înarmate nu este un motiv pentru a priva un spital de statutul de
stabiliment protejat. Deoarece personalul sanitar are dreptul şi chiar obligaţia de a proteja pe
bolnavii şi răniţii ce le sunt încredinţaţi, împotriva actelor de violenţă şi de jaf, pot utiliza
armele uşoare (în sensul unei acţiuni de poliţie). O asemenea întrebuinţare a armelor este
licită.
Pentru ca protecţia stabilimentelor sanitare să fie realizabilă acestea nu trebuie să fie
amplasate în apropierea unor obiective militare.
În marea liberă, navele spital îndeplinesc funcţii care, pe uscat sunt îndeplinite de
spitalele de campanie.
Ele sunt plasate sub protecţia Convenţiei a II-a de la Geneva cu condiţia să fie
identificate ca atare iar funcţionalitatea lor să fie comunicată părţilor în conflict.
Personalul medical, inclusiv cel care este afectat salvării şi transportului sanitar, este
respectat şi protejat. El nu poate fi atacat şi trebuie să poată continua îndeplinirea funcţiilor
sale când trece în puterea adversarului.
Pentru prima oară, în istoria dreptului internaţional umanitar, Protocolul Adiţional I a
relevat, în mod explicit, natura misiunii medicale: "Nimeni nu va fi pedepsit pentru că a
exercitat o activitate cu caracter medical conform deontologiei oricare ar fi fost împrejurările
sau beneficiarii acestei activităţi".
Medicul nu poate fi constrâns să îndeplinească acte contrare deontologiei, nici să
dezvăluie identitatea persoanelor asistate, sub rezerva, totuşi, a legislaţiei naţionale care-i este
aplicată. Preoţii militari şi personalul religios civil sunt, la rândul lor, protejaţi. Ei au statut
similar cu cel al personalului sanitar.
Personalul Societăţilor Naţionale de Cruce Roşie şi cel al altor societăţi de ajutor
voluntar, legal recunoscute şi autorizate, este considerat a avea acelaşi statut ca personalul
sanitar medical, cu condiţia să fie supus legilor şi reglementărilor militare.
O altă problemă, cu o semnificativă încărcătură umanitară, este problema dispăruţilor.
Oricine realizează cât sunt de importante informaţiile care privesc o persoană apropiată,
mai ales când aceasta se afla într-o situaţie dificilă. Această necesitate are un impact
emoţional exponenţial în condiţii de război, când fiecare familie nu poate accepta să ignore
soarta membrilor săi care activează în forţele armate.
Articolul 32 din Protocolul Adiţional I - 1977 menţionează dreptul pe care îl are familia
de a cunoaşte soarta membrilor lor în situaţii de conflict armat. Aceasta semnifică că fiecare
parte, aflată în conflict, este obligată să caute răniţii şi morţii îndată ce situaţia tactică sau
operativă o permite. Părţile în conflict trebuie să instaleze birouri de informaţii care
centralizează informaţiile asupra persoanelor protejate. Cererile de informaţii precum şi
răspunsurile sunt gestionate, în principal, de Agenţia Centrală de Informaţii a Comitetului
Internaţional al Crucii Roşii.
Vehiculele civile şi militare care servesc la transportul răniţilor şi bolnavilor beneficiază
de o protecţie specială.
Aceste vehicule nu trebuie să fie atacate şi nu pot fi afectate altor scopuri decât
transportului sanitar.
Pe mare, pentru transportul răniţilor şi bolnavilor pot fi utilizate ambarcaţiuni navale de
toate tipurile. În acest scop, ele trebuie să fie identificate cu claritate (semnul explicit al
C.I.C.R.).
Utilizarea aeronavelor sanitare pune probleme deosebit de complexe. Dificultatea rezidă
în faptul că la mare viteză aparatele nu mai pot fi identificate clar ca fiind aeronave sanitare.
şi pot deveni obiective militare.
 CAPITOLUL 5

PROTECŢIA POPULAŢIEI CIVILE ŞI A BUNURILOR CIVILE ÎN CONFLICTELE ARMATE

ASPECTE GENERALE

Fizionomia războiului (conflictului armat) în etapa actuală este marcată de influenţe pe care le
exercită obligaţiile şi restricţiile conţinute în rezoluţiile Consiliului de Securitate, rezoluţiile şi hotărârile
emise de O.S.C.E. precum şi cele cuprinse în normele dreptului conflictelor armate.
Obiectivele militare sunt, conform art.52, paragraful 2 din Protocolul Adiţional I - 1977,
bunurile care prin natura lor, prin amploare, destinaţie sau utilizare, aduc o contribuţie
efectivă la acţiunea militară şi a căror distrugere, totală sau parţială, capturare sau
neutralizare, oferă un real avantaj militar.
Potrivit art.49, paragraful 1 din Protocolul Adiţional I, prin termenul "atacuri" se înţeleg
actele de violenţă îndreptate împotriva adversarului, indiferent dacă sunt ofensive sau
defensive.
Potrivit art.52 din Protocolul Adiţional I sunt bunuri cu caracter civil toate bunurile care
nu sunt obiective militare (paragraful 1). Un bun care este afectat unei utilizări civile: lăcaş de
cult, o casă, un alt tip de locuinţă sau o şcoală, este prezumat a nu fi utilizat în vederea
aducerii unei contribuţii efective la acţiunea militară.
În Protocolul Adiţional I - 1977 al Convenţiei de la Geneva, din 12.08.1949, la art.48 se
menţionează că, în vederea asigurării respectării şi protecţiei populaţiei civile şi a bunurilor cu
caracter civil , părţile în conflict trebuie să facă diferenţa între populaţia civilă şi combatanţi,
ca şi între bunuri cu caracter civil şi obiectivele militare şi, în consecinţă, să dirijeze
operaţiunile lor numai împotriva obiectivelor militare.
La art.51 din Protocolul Adiţional I-1977 se stipulează:
♦ populaţia civilă şi persoanele civile se bucură de o protecţie generală contra
pericolelor rezultând din operaţiile militare;
♦ populaţia civilă (persoanele civile) nu vor trebui să facă obiectul atacurilor militare;
♦ persoanele civile se bucură de protecţie, cu excepţia situaţiei când participă direct la
ostilităţi;
♦ atacurile fără discriminare sunt interzise;
♦ sunt interzise atacurile cu titlu de represalii îndreptate împotriva populaţiei civile
sau a persoanelor civile;
♦ populaţia civilă sau persoane civile nu pot fi folosite pentru a se pune anumite
obiective sau anumite zone la adăpost de operaţiunile militare. Părţile în conflict nu
trebuie să deplaseze persoanele civile pentru a pune obiectivele militare la adăpost
de atacuri sau să sprijine operaţiunile militare.
Pe timpul executării atacurilor militare, trebuie luate următoarele măsuri de protecţie
conform art.57 din Protocolul I. Astfel:
♦ să facă tot ceea ce este practic posibil pentru a constata că obiectivele de atac nu
sunt persoane civile sau bunuri cu caracter civil, care beneficiază de o protecţie
specială;
♦ se vor lua măsurile de protecţie necesare pentru alegerea mijloacelor şi metodelor
legale de atac, în vederea evitării (a reducerii) la minimum a pierderilor de vieţi
omeneşti în cadrul populaţiei civile, şi evitării producerii de pagube la bunurile cu
caracte civil;
 ♦ un atac trebuie să fie anulat sau întrerupt atunci când se constată că obiectivul
beneficiază de o protecţie specială, sau când se poate aştepta ca atacul să cauzeze,
incidental, pierderi de vieţi omeneşti în rândul populaţiei civile;
♦ în cazul atacurilor militare care pot afecta populaţia civilă trebuie lansat un
avertisment, afară de situaţia când circumstanţele nu permit aceasta.
Sunt şi vor rămâne interzise următoarele acte, fie că sunt comise de persoane civile sau
de către militari:
♦ atingerile aduse vieţii, sănătăţii, integrităţii fizice a persoanelor, în special:
⇒ tortura sub toate formele sale
⇒ pedepsele corporale
⇒ mutilările
♦ atingerile îndreptate împotriva demnităţii persoanei;
♦ luarea de ostatici;
♦ pedepsele colective (actele de genocid);
♦ ameninţarea de a comite oricare dintre actele citate mai sus.
Orice persoană arestată, deţinută sau internată, pentru acte în legătură cu conflictul
armat va fi informată, într-o limbă pe care o înţelege, despre motivele pentru care aceste
măsuri au fost luate. Nici o condamnare nu va fi pronunţată şi nici o pedeapsă nu va fi
executată împotriva unei persoane considerată vinovată de o infracţiune penală comisă în
legătură cu conflictul armat, dacă reprimarea nu are loc în baza unei sentinţe dată de un
tribunal constituit legal, care să se conformeze principiilor generale.
Sunt prevăzute măsuri de protecţie specială pentru femei, copii şi ziarişti, astfel:
♦ femeile - vor fi protejate împotriva violului, constrângerii la prostituţie şi a oricăror
forme de atentat la pudoare; femeile însărcinate şi mamele cu copii mici care
depind de acestea, care sunt arestate, deţinute sau internate, vor fi examinate cu
prioritate; se va evita ca pedeapsa cu moarte să fie pronunţată împotriva femeilor
însărcinate sau a mamelor cu copii mici.
♦ copiii - fac obiectul unui respect special şi vor fi protejaţi; copiii sub 15 ani nu vor
participa direct la ostilităţi; dacă sunt arestaţi, vor fi puşi sub pază în localuri
speciale; o condamnare la moarte nu va fi dată împotriva persoanelor care nu au 18
ani în momentul comiterii infracţiunii.
Un regim juridic special este conferit localităţilor neapărate şi a zonelor demilitarizate,
astfel:
♦ este interzis Părţilor în conflict să atace localităţile neapărate;
♦ autorităţile competente ale unei părţi în conflict vor putea să declare ca "localitatea
neapărată" o zonă populată care se află în apropierea sau în interiorul unui teatru
militar operaţional şi care poate face obiectul ocupaţiei unui stat agresor;
♦ părţile în conflict vor stabilii prin acorduri speciale localităţile neapărate;
♦ părţilor în conflict le este interzis să extindă operaţiunile militare în zonele care au
dobândit, prin acord, statutul de zonă demilitarizată.
În Protocolul Adiţional II, la art.13 este prevăzut:
♦ populaţia civilă şi persoanele civile se vor bucura de protecţia generală împotriva
pericolelor decurgând din operaţiunile militare;
♦ populaţia civilă şi persoanele civile nu vor face obiectul atacurilor; sunt interzise
actele de violenţă sau ameninţările cu violenţa al căror scop principal este
terorizarea populaţiei civile;
♦ persoanele civile se vor bucura de protecţie, în afară de cazul când participă în mod
direct la ostilităţi.
Referitor la protecţia bunurilor culturale, la art.53 din Protocolul Adiţional I, este
prevăzut că pentru protecţia acestora, pe timp de conflict, este interzis:
 ♦ să se comită un act de ostilitate îndreptat împotriva monumentelor istorice, operelor
de artă sau lăcaşurilor de cult care constituie patrimoniul cultural sau spiritual al
statelor;
♦ să se utilizeze aceste bunuri ca obiecte de represalii în planul acţiunilor militare.
Referitor la protecţia bunurilor indispensabile supravieţuirii populaţiei civile se fac
următoarele pregătiri:
♦ este interzisă înfometarea civililor ca metodă de război;
♦ este interzis de a se ataca, a se distruge, a lua sau a scoate din uz bunuri
indispensabile supravieţuirii populaţiei civile.
Pe timpul desfăşurării luptei armate se va avea în vedere protejarea mediului înconjurător natural
împotriva daunelor intense, de durată şi grave. Această protecţie include interdicţia de a utiliza metode
sau mijloace de luptă concepute pentru a cauza sau de la care se aşteaptă să cauzeze asemnea
pagube mediului înconjurător natural şi să afecteze sănătatea sau supravieţuirea populaţiei.
La 14 mai 1954 la Haga, s-a adoptat Convenţia pentru protecţia bunurilor culturale în
caz de conflict armat şi regulamentul de aplicare al acesteia. Articolul 1 al Convenţiei
defineşte bunurile culturale astfel:
a) bunurile, mobile sau imobile, care prezintă o mare importanţă pentru patrimoniul
cultural al popoarelor, cum sunt monumentele de arhitectură, de artă, istorice, religioase sau
laice, terenurile arheologice, grupurile de construcţii care, în ansamblu, prezintă un interes
istoric sau artistic, operele de artă, manuscrisele, cărţile şi alte obiecte de interes cultural,
istoric sau arheologic (precum colecţiile ştiinţifice şi colecţiile importante de cărţi), arhive sau
reproduceri ale bunurilor definite mai sus;
b) edificiile a căror destinaţie principală şi efectivă este de a conserva sau de a expune
bunurile culturale mobile, definite la aliniatul a, cum sunt muzeele, marile biblioteci,
depozitele de arhive, precum şi adăposturile destinate să le protejeze;
c) zonele în cuprinsul cărora se află un număr considerabil de bunuri culturale.
Protecţia generală a bunurilor culturale include ocrotirea şi respectarea acestora de către
părţile aflate în conflict armat. Acestea au obligaţia, din timp de pace, să ia măsurile de
protejare în eventualitatea declanşării unui conflict armat(ascunderea, transportul). Statele
care participă la conflict au obligaţia să se abţină în a folosi bunurile culturale în scopuri
care le-ar expune, pe acestea, distrugerii sau deteriorării, să prevină şi să oprească orice act
de furt, jefuire, vandalism îndreptat împotriva bunurilor culturale; să interzică achiziţionarea
bunurilor culturale. În caz de ocupaţie, ocupantul trebuie să sprijine autorităţile locale pentru
protecţia bunurilor culturale. În caz de ocupaţie. Ocupantul trebuie să sprijine autorităţile
locale pentru protecţia bunurilor culturale.
Statele au obligaţia de a elabora legi care să asigure, din timp de pace, cadrul legislativ
necesar, personalul aferent, condiţiile de depozitare.
Se pot pune sub protecţie specială un număr restrâns de adăposturi destinate să protejeze
bunurile culturale mobile în caz de conflict armat, centre monumentale şi alte bunuri culturale
imobile de foarte mare importanţă, cu condiţia:
♦ să se găsească la o distanţă suficientă de un mare centru industrial sau alt obiectiv
militar important;
♦ să fie înscrise în registrul U.N.E.S.C.O. aceste valori culturale.
Sunt protejate persoanele destinate gestionării acestor bunuri
Formaţiunile de protecţie civilă trebuie să ia măsurile necesare pentru îndeplinirea
tuturor sarcinilor umanitare, să protejeze populaţia civilă împotriva catastrofelor, asigurând
condiţiile necesare supravieţuirii acestora. Aceste formaţiuni îndeplinesc o multitudine de
misiuni:
♦ serviciu de alertă;
♦ evacuarea şi organizarea de adăposturi;
♦ aplicarea măsurilor de camuflaj;
♦ organizarea serviciului de salvare;
 ♦ reperarea şi semnalizarea zonelor periculoase;
♦ decontaminarea şi alte măsuri de protecţie;
♦ adăpostirea, aprovizionarea şi asigurarea pazei;
♦ restabilirea de urgenţă a serviciilor de importanţă publică.
Pierderile umane şi materiale, deteriorarea mediului înconjurător sunt efectele acţiunilor
militare. Având în vedere că statul agresor are ca obiectiv exploatarea economică în teritoriul
de ocupaţie, prin acţiunile sale poate provoacă daune grave mediului natural.

PROTEJAREA POPULAŢIEI CIVILE ÎN ZONELE

DE OCUPAŢIE MILITARĂ

Din antichitate şi până în secolul al XIX-lea, regula după care un teritoriu ocupat de
inamic era considerat ca proprietate a acestuia avea recunoaştere în plan juridic.
La romani ocupaţia era un mijloc original pentru dobândirea proprietăţii publice
(dreptul ginţilor).
În trecut, ocupantul putea dispune de teritoriul respectiv: îl putea cuceri, devasta sau
jefui. Puterile lui discreţionare se extindeau şi asupra locuitorilor, care puteau fi ucişi, făcuţi
sclavi, vânduţi, etc.
În secolul al XVII-lea, anexarea unui teritoriu ocupat şi trecerea lui sub suveranitatea
imediată a ocupantului a dobândit valoarea unui principiu de drept internaţional.
În secolul al XVIII-lea, o serie de state învingătoare au renunţat la drepturile dobândite prin
cucerire, restituind teritoriul ocupat statului învins, în timp ce altele se conduceau după regula conform
căreia o ţară cucerită face imediat parte din posesiunile ocupantului, iar populaţia teritoriului respectiv se
află în puterea sa.
În doctrina de drept internaţional se face o definire a ocupaţiei militare: "Prin ocupaţie
militară se înţelege invadarea unui teritoriu inamic şi punerea lui sub regim de ocupaţie, în
scopul de a exercita asupră-i, în mod efectiv, o autoritate temporară". Dicţionarul de drept
internaţional public defineşte ocupaţia militară - "situaţia unui teritoriu aflat sub puterea
armatei inamice care exercită asupra lui, în mod efectiv, o autoritate temporară”.
Definiţiile prezentate au câteva elemente comune şi anume:
♦ ocupaţia trebuie să fie efectivă;
♦ nu este translativă de suveranitate (aceasta continuând să aparţină statului originar);
♦ antrenează o substituire temporară şi limitată de competenţe administrative.
Ocupaţia spre deosebire de invazie, care implică numai o operaţiune militară pe teritoriul
adversarului, constituie, din punct de vedere al dreptului internaţional umanitar, o stare generatoare de
efecte juridice. Ocupaţia militară presupune exercitarea unei activităţi administrative pe teritoriul părţii
adverse.
Dreptul Internaţional precizează: "Un teritoriu nu va putea fi considerat ca fiind ocupat
de inamic decât atunci când a fost evacuat de armata adversă, a căzut în puterea efectivă a
forţelor armate ale inamicului".
În teritoriul ocupat se creează o situaţie juridică nouă, care implică drepturi şi obligaţii de ordin
internaţional pentru ocupant, pentru populaţia civilă aflată pe acest teritoriu, pentru statele terţe, pentru
organizaţiile internaţionale: O.N.U., O.S.C.E., C.I.C.R. (Comitetul Internaţional de Cruce Roşie).
Teritoriul ocupat continuă să fie guvernat de legile statului originar. Ocupantul nu
exercită puterea în numele guvernului legitim, ci în numele său. Ocupantul nu are dreptul de
suveranitate asupra teritoriului ocupat, nu are dreptul să-l anexeze, să-l proclame independent
sau autonom, să creeze organe statale pe care să le investească cu prerogative suverane.
Ocupaţia militară, ca efect principal, reprezintă substituirea provizorie şi limitată a
competenţelor privitoare la administrarea teritoriului. Substituirea de competenţe este
motivată de necesitatea continuităţii vieţii sociale (a ordinii publice), iar pe de altă parte de
necesităţile militare ale ocupantului.
Ordinea constituţională a teritoriului ocupat nu poate fi modificată sau înlocuită de
ocupant; el îndeplineşte pe teritoriul respectiv numai funcţii temporare, limitate. În cazul
ocupării parţiale a teritoriului unui stat, orice modificare în forma de guvernământ a statului
respectiv sau orice schimbare fundametală a statului respectiv îşi extinde efectele şi asupra
teritoriului ocupat.
Puterea de ocupaţie nu are dreptul de a modifica constituţia statului ocupat dar, în
situaţii excepţionale, el poate suspenda anumite efecte juridice consituţionale.
Prerogativele ocupantului sunt ceva mai mari în materia legislaţiei penale. El poate
interveni când securitatea trupelor sale este în pericol, apar delicte neenunţate în legislaţia ţării
ocupate, sau se pot introduce penalităţi mai mari pentru anumite infracţiuni. Art.64 din
Convenţia a IV-a de la Geneva din 12 august 1949 cu privire la protecţia populaţiei civile, în
timp de război, prevede: "Legislaţia penală a teritoriului ocupat va rămâne în vigoare, în
afară de cazul în care ea va putea fi abrogată sau susşpendată de puterea ocupată, dacă
această legislaţie constituie o ameninţare pentru securitatea acestei puteri sau un obstacol în
aplicarea prezentei convenţii”.
Sub rezerva acestei consideraţii şi a necesităţii de a ssigura administrarea efectivă a
justiţiei, tribunalele teritoriului ocupat vor continua să funcţioneze pentru toate infracţiunile
prevăzute de această legislaţie.
Oupantul are obligaţia de a lua toate măsurile care depind de el pentru a restabili, pe cât
posibil, starea normală, ordinea şi securitatea publică şi a asigura locuitorilor mijloacele de
subzistenţă.
Ocupantul poate proceda la înlocuirea funcţionarilor numiţi, în special a prefecţilor şi a
altor funcţionari guvernamentali. În locul lor ocupantul poate numi alţi funcţionari militari sau
civili, însă nu are dreptul de a le cere să depună jurământul de credinţă pentru statul ocupant.
Ocupantul nu are dreptul de a înlocui sau revoca magistraţii şi cadrele didactice.
Articolul 54 din Convenţia a IV-a de la Geneva din 1949 interzice puterii ocupante "de a
modifica statutul funcţionarilor sau al magistraţilor pe teritoriul ocupat, de a le aplica
sancţiuni sau de a lua orice măsuri de constrângere (discriminatorii) împotriva lor pentru că
s-ar abţine în a-şi exercita funcţiile din raţiuni de conştiinţă". Ocupantul poate confisca
anumite categorii de bunuri mobiliare, proprietate de stat, dar nu are dreptul de a-şi însuşi
proprietatea particulară aflată pe teritoriul ocupat şi nici de a distruge bunurile cu caracter
civil.
Bunurile particularilor, susceptibile a fi utilizate în scopurile războiului, pot fi distruse,
dacă necesităţile militare o impun.
Toate mijloacele destinate comunicaţiilor şi telecomunicaţiilor precum şi depozitelor de
arme pot fi sechestrate.
Se admite, în limitele necesităţilor militare, că administraţia de ocupaţie poate procura din
teritoriul ocupat materialele necesare întreţinerii forţelor de ocupaţie: alimente, combustibil, furnituri,
îmbrăcăminte, locuinţe, etc. Acestea se pot obţine prin rechiziţii sau achiziţii.
În articolul 53 din Convenţia de la Haga - 1907, în materie de rechiziţii se stipulează:
♦ rechiziţiile să se facă cu măsură;
♦ să servească numai trupelor de ocupaţie, pe teritoriul ocupat;
♦ să fie în raport cu resursele acelui teritoriu;
♦ orice rechiziţie dă dreptul la despăgubiri;
 ♦ rechiziţia nu se poate face decât printr-un înscris de la comandantul militar al
teritoriului ocupat.
Ocupantul va putea utiliza, contra plată, proprietatea imobiliară pentru nevoile armatei
sale sau pentru administrarea teritoriului ocupat.
Alături de tribunalele naţionale, care vor continua să existe, fiind competente în cauzele din
materia civilă (aplicând legile naţionale în vigoare) pe un teritoriu ocupat, pot fi constituite tribunale ale
puterii de ocupaţie pentru a judeca faptele ce aduc atingerea armatei de ocupaţie.
Ocupantul poate elabora legi marţiale pe care le aplică prin aceste tribunale. Pedeapsa
cu moartea poate fi pronunţată de tribunalele puterii de ocupaţie numai în anumite cazuri
precum: spionajul, acte grave de sabotaj.
Pedeapsa cu moartea nu va fi pronunţată contra unei persoane sub 18 ani, când
legislaţia în vigoare înainte de începerea ocupării teritoriului, nu prevedea pedeapsa cu
moartea pentru asemenea infracţiuni.
Sunt interzise: urmărirea, arestarea sau condamnarea pentru acte comise sau opinii
exprimate înainte de ocupaţie, cu excepţia infracţiunilor la legile şi obiceiurile războiului, care
pot face obiectul urmăririi judiciare.
În Regulamentul Convenţiei a IV-a de la HAGA -1907, erau stipulate o serie de reguli
pentru asigurarea unir drepturi şi libertăţi pentru populaţia civilă aflată sub puterea
ocupantului.
Forţelor armate ale puterii de ocupaţie le era interzis:
♦ să silească populaţia unui teritoriu ocupat a da informaţii despre armata celuilalt
beligerant sau despre mijloacele lui de apărare;
♦ a constrânge persoanele civile să depună jurământ puterii inamice;
♦ să jefuiească teritoriul ocupat;
♦ să nu perceapă impozite şi alte contribuţii băneşti decât după regulile în vigoare
şirespectiv numai pentru nevoile militare;
♦ să aplice pedepse colective pentru fapte individuale.
Ocupantul era obligat să respecte onoarea şi drepturile de familie, viaţa indivizilor şi
proprietatea privată precum şi credinţele religioase (exerciţiul cultelor).
O dispoziţie deosebit de importantă, înscrisă în art.55, obliga puterea de ocupaţie să
asigure, în măsura tuturor mijloacelor sale, aprovizionarea populaţiei cu alimente şi
medicamente. Convenţia interzicea rechiziţionarea alimentelor şi medicamentelor în alt scop
decât pentru nevoile forţelor sale armate din teritoriul ocupat şi ale personalului administrativ.
Dacă populaţia unui teritoriu este insuficient aprovizionată, ocupantul va trebui să
accepte acţiunile de ajutor cu alimente, medicamente şi îmbrăcăminte din partea unor state
(Societăţi de Cruce Roşie) şi a C.I.C.R.
Altă obligaţie a puterii de ocupaţie este de a asigura şi menţine, cu concursul
autorităţilor locale, stabilimentele medicale şi spitaliceşti, sănătatea şi igiena publică,
adoptând măsurile profilactice necesare combaterii bolilor contagioase.
Pentru anumite categorii de persoane vulnerabile - femei însărcinate, mame cu copii
până la 15 ani, orfani, bătrâni, infirmi, bolnavi, etc. - Convenţia obligă instituirea unor măsuri
de protecţie speciale.
Puterea de ocupaţie este obligată să asigure funcţionarea şcolilor şi a instituţiilor
publice. Ea trebuie să asigure întreţinerea şi educarea copiilor orfani sau despărţiţi de părinţii
lor din cauza războiului, adoptând măsuri preferenţiale de hrană, îngrijiri medicale în favoarea
copiilor sub 15 ani, a femeilor însărcinate şi a mamelor cu copii sub 7 ani. În măsura în care
va considera necesar, ocupantul are dreptul de a impune cenzura, a interzice comunicaţiile
poştale şi telegrafice, precum şi apariţia unor publicaţii (ziare, reviste, etc.).
Protecţia bunurilor culturale, pe teritoriul ocupat, a fost reglementată în art.5 din
Convenţia de la Haga din 14 mai 1954 cu privire la protecţia bunurilor culturale în caz de
conflict armat şi prin "Protocolul pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict",
anexat la Convenţie.
La 14 noiembrie 1970 a fost adoptată "Convenţia specială cu privire la măsurile de luat
pentru interzicerea şi prevenirea importului, exportului şi transferului ilicit de bunuri
culturale” care în art.11 prevede că: "sunt ilicite exportul şi transportul forţat al bunurilor
culturale, ca rezultat direct al ocupării unei ţări de către o putere străină".
 CAPITOLUL 6

FUNDAMENTELE JURIDICE PENTRU ORGANIZAREA ŞI CONDUCEREA ACŢIUNILOR MILITARE

ÎNTRUNITE

CONSIDERAŢII GENERALE

Teatrele de acţiuni militare, în care pot fi implicate forţele armate ale

României, sunt caracterizate de amplificarea şi diversificarea riscurilor militare
(nemilitare) sau a celor de natură neconvenţională.
Riscurile la adresa securităţii naţionale a României se manifestă cu precădere în domeniul economic,
social şi militar.
Decizia de utilizare a forţelor armate ale României intră în competenţa
exclusivă a autorităţilor publice ale statului român, iar modul de utilizare va fi stabilit
de către autorităţile militare abilitate prin legislaţia internă.
Acţiunile militare se vor desfăşura cu respectarea tuturor prevederilor, tratatelor (convenţiilor,
acordurilor) semnate şi ratificate de România .
Acţiunile militare, altele decât războiul, cuprind: operaţiile internaţionale
desfăşurate în sprijinirea păcii; acţiuni umanitare (ajutor în caz de dezastre, asistenţă
umanitară a refugiaţilor şi a evacuaţilor); acţiunile antiterorism; acţiunile de restabilire
a ordinii constituţionale.
Strategia de securitate naţională, ca atribuţie a Autorităţii Naţionale de Comandă, se manifestă în
domeniile importante ale vieţii sociale: diplomatic, militar, economic, ecologic, cultural etc.
Autoritatea Naţională de Comandă, conform art.18, alineat 2 din Doctrina acţiunilor întrunite ale forţelor
armate, are în competenţa sa principalele instituţii publice ale statului: Parlamentul, Preşedintele României,
Consiliul Suprem de Apărare a ţării, Guvernul României şi Ministerul Apărării Naţionale.
Regulile de angajare a forţelor se elaborează în mod unitar de către
comandant, pentru toate componentele de structură, şi se transmit prin directive
operative (anexa nr.1).
Prin intermediul regulilor de angajare, comandantul forţei impune forţelor militare subordonate limitări
asupra utilizării unor mijloace şi metode de luptă, cu respectarea normelor de drept internaţional şi de drept
intern.
Conform art.40 (Doctrina acţiunilor întrunite ale forţelor armate), întrebuinţarea unor contingente
naţionale, în cadrul unor misiuni internaţionale, se va conveni prin acordurile speciale ale planului operaţional de
acţiune comună a grupării multinaţionale. Comandantul contingentului naţional îşi va exercita autoritatea deplină
în asigurarea cadrului legal de ordine şi disciplină, pentru îndeplinirea misiunilor în plan logistic, medical şi de
asistenţă religioasă.
Regulile de comportament ale combatanţilor vor fi inserate în conţinutul
ordinelor şi dispoziţiilor militare şi sunt vizate modalităţi de conduită în diferite situaţii
faţă de unele categorii de personal (bunuri civile). Aceste reguli vor respecta cerinţele
normelor de drept internaţional care au ca obiect de reglementare domeniul dreptului
operaţional.
În concentrarea efortului militar asupra unor obiective importante (a centrelor de greutate) se va urmări
diminuarea efectelor colaterale ale atacului prin următoarele metode: utilizarea procedeelor eficiente de selectare
a ţintelor; alegerea armamentului de lovire (a muniţiei aferente) care să permită lovirea punctuală; optimizarea
acţiunilor întrunite în scopul armonizării acţiunilor militare de ansamblu (asigurarea sinergiei impactului militar).
Războiul de apărare al României poate fi precedat de o perioadă de
tensiune (criză), determinată de agresorul potenţial, prin utilizarea unor metode
perfide: acţiuni de calomniere şi denigrare a statului român; influenţarea şi
obţinerea sprijinului în mediul politic internaţional pentru afectarea intreselor
româneşti; atragerea unor state (grup de state) în afirmarea şi realizarea unor
revendicări teritoriale etc.
După declanşarea agresiunii, războiul va continua până la refacerea integrală a domeniilor de interes
naţional afectate de conflictul armat. Angajarea forţelor armate ale României se va realiza în scopul apărării
intereselor naţionale, cu respectarea normelor dreptului internaţional aplicabile în conflictele armate.
În viitor, după finalizarea procesului de integrare a României în structurile euroatlantice, forţele armate
naţionale vor acţiona în baza unor acorduri (memorandumuri) convenite în mediul internaţional şi aprobate de
organismele O.N.U., O.S.C.E., U.E., N.A.T.O.
În situaţia desfăşurării pe teritoriul României a unor acţiuni militare
combinate, cu caracter internaţional, conducerea grupării multinaţionale va
aparţine, în exclusivitate, Autorităţii Naţionale de Comandă.
Integrarea în structurile de securitate europene şi euroatlantice poate determina, în anumite situaţii, ca
unele unităţi (structuri) ale sistemului naţional de apărare să fie subordonate, operativ, unui comandant
multinaţional. Fenomen cvasipermanent al relaţiilor internaţionale, alianţele politico-militare18 au fost şi vor fi
o componentă fundamentală a politicii mondiale, una dintre cele mai viabile modalităţi de promovare a
intereselor de stat.
Problematica juridică, circumscrisă alianţelor politico-militare, este extrem de complexă prin generarea
unor raporturi specifice: drepturile şi obligaţiile subiectelor originare (statelor) de drept internaţional; funcţiile şi
responsabilităţile principalilor actori în teatrul de acţiuni; relaţiile dintre politica internă şi obiectivele
organismelor internaţionale.
Prin acordurile încheiate, statele participante fixează obiectivele alianţelor militare, definesc drepturile şi
angajamentele lor mutuale, se stabilesc mecanismele şi procedurile de funcţionare.
Războiul de alianţă se va desfăşura de către forţele armate numai după obţinerea de către România a
calităţii de membru cu drepturi depline al Alianţei Nord-Atlantice (N.A.T.O.), în virtutea obligaţiilor armate prin
alinierea la Doctrina Întrunită a N.A.T.O.
În războiul de coaliţie, Autoritatea Naţională de Comandă exercită conducerea administrativă asupra
forţelor naţionale, iar comandantul teatrului de acţiuni militare exercită comanda operaţională.

18
După războiul de independenţă 1877-1878 politica de alianţă a României s-a orientat spre Occident în scopul
protejării intereselor naţionale de iminenţa unei agresiuni a statului rus. România a aderat, în anul 1883, la Coaliţia
Puterilor Centrale alături de Germania, Imperiul Austro-Ungar şi Italia.
Ion C. Brătianu, explică raţiunea acestui acord de alianţă : "În timpuri normale se poate face o politică neagreată de
opinia publică, dar un război nu se poate duce fără luarea în calcul a sentimentelor opiniei publice". Din perspectiva
istorică, alianţa României cu Puterile Centrale a fost benefică deoarece pe o perioadă de 30 de ani statul român a avut o
perioadă prosperă de dezvoltare economică. La 17 august 1916, România a ieşit din această alianţă şi a încheiat o
Convenţie Politico-Militară cu puterile ANTANTEI: Franţa, Rusia, Marea Britanie. În acest tratat de alianţă se
prevedea obligaţia României de a sprijini militar ANTANTA, dar şi dreptul României de-a realiza marea unire, act
istoric realizat în anul 1918. După războiul al doilea mondial România a făcut parte din Tratatul de la
WARŞOVIA între anii 1954-1990.
 Dreptul de a aproba zborul aeronavelor în spaţiul aerian naţional, pe timp de pace sau în situaţia de
război, aparţine autorităţilor abilitate ale statului român.
Autoritatea pentru controlul spaţiului aerian este exercitată de către comandantul C.O.P.A. (Comandatul
Operaţional Principal Aerian).
Organizarea comandamentelor operaţionale, modalităţile de elaborare a unor documente organizatorice
(decizia comandantului, directive, ordinul, dispoziţiunile, rapoartele şi cererile, informările şi sintezele operative)
vor respecta cerinţele standardelor cu care operează trupele N.A.T.O.
Actul de comandă trebuie să includă autoritatea, cât şi responsabilitatea pentru întrebuinţarea eficientă a
resurselor umane şi a celor materiale. Comanda forţelor armate trebuie să asigure respectarea normelor de drept
internaţional şi a dreptului intern , în sensul respectării şi protejării speciale a unor categorii de persoane (bunuri)
civile.
Conducerea forţelor armate ale României se exercită de către Autoritatea Naţională de Comandă, Statul
Major General, Marele Cartier General, statele majore ale categoriilor de forţe ale armatei comandamentului
operaţional de tip corp de armată, comandamentele corpurilor de armată teritoriale, comandamentele
operaţionale de tip divizie, precum şi de către celelalte comandamente de nivel tactic.
Ministerul Apărării Naţionale reprezintă structura constitutivă a administraţiei publice centrale, în
subordinea guvernului României, prin care se realizează conducerea activităţilor în domeniul apărării naţionale.
Pe durata desfăşurării conflictului armat conducerea operaţională a acţiunilor întrunite, la nivel strategic,
se efectuează de către Marele Cartier General care este subordonat direct Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.
Conducerea operaţională a acţiunilor întrunite, în situaţii de criză şi în situaţia de conflict armat, se
realizează de către comandanţii comandamentelor operaţionale.
Măsurile de prevenire a crizelor, pe timp de pace sau în situaţia de conflict armat, se vor lua în plan
politic, diplomatic, economic şi într-o ultimă instanţă în cel militar.
În procesul de iniţiere şi întreprindere a unei acţiuni militare, în scopul soluţionării unor situaţii de criză,
se vor avea în vedere următoarele aspecte: existenţa unor structuri strategice (operative); susţinerea de către
opinia publică; oportunitatea recurgerii la forţele armate; existenţa unei reale corelaţii între obiectivul politic şi
cel militar; respectarea principiului proporţionalităţii între amploarea acţiunilor militare şi atacarea obiectivelor
(evitarea lovirii obiectivelor civile); utilizarea tehnicii şi mijloacelor de luptă în conformitate cu cerinţele
convenţiilor şi protocoalelor internaţionale.
Angajarea forţelor armate în acţiuni militare va avea un caracter gradual şi flexibil şi se va efectua după
informarea prealabilă a populaţiei asupra potenţialelor pericole generate de lupta armată.

DEFINIREA ŞI TIPOLOGIA SPRIJINULUI ACŢIUNILOR ÎNTRUNITE

Sprijinul acţiunilor întrunite se realizează printr-un ansamblu de măsuri şi acţiuni executate continuu, într-
o concepţie unitară, de către o forţă (compartiment) care ajută, protejează, desfăşoară operaţii (activităţi)
complementare sau susţine o altă forţă în conformitate cu imperativele unei directive (ordin), în scopul
îndeplinirii misiunilor militare.
Comandanţii forţelor militare pot stabili relaţii de sprijin în cadrul forţei întrunite pentru a intensifica
efortul, în scopul îndeplinirii sarcinilor operative, pentru stabilirea priorităţilor şi pentru asigurarea unor
capacităţi suplimentare de acţiune la compartimentele subordonate. Stabilirea relaţiilor de primire şi asigurare a
sprijinului, între componentele forţei întrunite, are efecte benefice asupra modului de îndeplinire a misiunilor
militare.
Comandamentul (compartimentul) care asigură sprijinul are responsabilitatea să analizeze cererile şi
nevoile comandantului sprijinit şi să acţioneze pentru îndeplinirea misiunilor încredinţate.
Conform art.162, Doctrina acţiunilor întrunite ale forţelor armate (D.A.Î.F.A.), în funcţie de specificul
armei care participă, sprijinul poate fi pe linie de: informaţii; siguranţă; foc; comunicaţii; logistică; protecţie
electronică; protecţie psihologică; asistenţă religioasă; mascare; protecţie genistică; protecţie antiaeriană;
protecţie nucleară, biologică şi chimică; protecţie împotriva mijloacelor incendiare; protecţia şi siguranţa
informaţiilor; informare şi relaţii publice; protecţie medicală şi sanitar-vetrinară; asigurare topogeodezică;
asigurare cu personal; evitarea fratricidului; asistenţă juridică; protecţia mediului.
Comandamentul este structurat pe compartimente, grupat în funcţie de natura unităţii, de tipul şi
specificul misiunilor îndeplinite de către acesta (sprijinul acordat) şi acţionează integral sau numai cu anumite
structuri pentru îndeplinirea misiunii primite.
Fiecare compartiment, prin relaţiile organizatorice stabile, are autoritatea funcţională, în problemele
specifice domeniului său, asupra celorlalte compartimente.
Relaţiile organizatorice reprezintă raporturile care se stabilesc în interiorul comandamentului între
compartimente, între personalul acestora, în scopul desfăşurării normale a acţiunii de comandă.
Compartimentele Comandamentului trebuie să-l informeze pe comandant cu oportunitate, pentru a-l pune
la curent cu evoluţia acţiunilor militare în specialitatea fiecărui gen de armă, în vederea luării unei decizii
raţionale şi eficiente.
 Compartimentul juridic19 "este structura specializată care îl consiliază pe comandant în domeniul
legislaţiei militare şi civile, naţionale sau internaţionale, în scopul asigurării legalităţii actului de comandă".
Asistenţa juridică20 "constă în totalitatea măsurilor şi acţiunilor întreprinse pentru a asigura
respectarea, în cadrul acţiunilor militare, a cerinţelor legilor ţării, regulamentelor militare şi ale dreptului
internaţional aplicabil în conflictele armate. Prin asistenţa juridică, trebuie să se realizeze concordanţa dintre
necesităţile militare şi restricţiile impuse, îndeplinirea misiunilor fără încălcarea normelor de drept, limitarea
pierderilor colaterale în raport cu aşteptările, discriminarea în selectarea obiectivelor şi proporţionalitatea
între mijloacele şi metodele folosite în raport cu necesităţile militare. Prin asistenţă juridică se amplifică
demnitatea, onoarea şi prestigiul moral al armatei şi, implicit, victoria acesteia, prin eliminarea crimelor,
distrugerilor şi suferinţelor inutile."
Susţinerea acţiunilor întrunite, în planul asistenţei juridice, reprezintă un complex de măsuri şi activităţi
planificate şi desfăşurate pentru ca acţiunile militare, întreprinse de comandanţi, statele majore şi de către trupele
combatante, să fie legale, iar succesele militare să fie obţinute în condiţii licite şi de moralitate.
Implementarea regulilor de drept internaţional (intern), aplicabile în conflictele armate, se va materializa
într-un "Plan de acţiune" al compartimentului juridic şi care trebuie să reprezinte suportul juridic al deciziei
comandamentului, al dispoziţiunilor date pe linia armelor.
Compartimentul juridic va oferi comandantului şi statului major un real sprijin de natură juridică în
vederea rezolvării problemelor de drept militar.
Comandamentul militar este un receptor de comandă politico-militară, un analist obiectiv al realităţii
câmpului de luptă (zonei de operaţii). El îşi va concentra eforturile în vederea îndeplinirii misiunilor primite de
la organele militare competente.
Decizia comandantului trebuie să se încadreze în litera şi spiritul legislaţiei naţionale, să nu violeze
regulile de angajare stipulate în conţinutul convenţiilor şi protocoalelor internaţionale.

INSTRUMENTELE DREPTULUI OPERAŢIONAL

DREPTUL OPERAŢIONAL reprezintă o ramură a Dreptului Public şi are

baza materiei în următoarele documente: CHARTA O.N.U.; Tratatele de constituire
a unor organizaţii militare cu vocaţie internaţională; convenţiile internaţionale de
drept pozitiv; tratatele internaţionale; acordurile de pace; armistiţiile realizate pe
timpul desfăşurării conflictelor armate; acordurile M.O.F.A. (S.O.F.A.) cu
O.N.U./O.S.C.E.; directivele, ordinele de luptă (dispoziţiile pe linie de arme) emise
de comandamentele militare naţionale (internaţionale).
Comandantul militar este un receptor de comandă politico-militară, un analist obiectiv al realităţii
câmpului de luptă (zonei de operaţii). El îşi va concentra eforturile în vederea îndeplinirii misiunilor primite de
la organele militare competente (competenţa materială şi competenţa teritorială).
Principalele caracteristici ale activităţii militare au fost stabilite prin intermediul formulei clasice a lui
Max Weber, raţionalitate în luarea deciziilor, adică un stil al compartimentului care este cel mai adecvat pentru
îndeplinirea obiectivelor, în limitele impuse de reguli specifice; impersonalitate în relaţiile sociale, adică
activităţile sunt derulate prin aplicarea impersonală a regulilor; centralizarea autorităţii, adică relaţia de
supraordonare/subordonare este subiectul unor reguli impersonale; rutinarea sarcinilor prin reguli, roluri,
clasificări.
Activităţile militare, fără a se depărta de natura lor specifică, dobândesc tot mai mult caracteristicile
activităţilor oricărei agenţii guvernamentale, având la bază noţiunile managementului, ale ştiinţei administraţiei
şi dreptului administrativ. Autoritatea militară desfăşoară, ca serviciu public permanent al statului, o gamă
întreagă de activităţi în timp de pace, în situaţii de criză şi în caz de război.
În timp de pace activităţile militare se rezumă la instruirea militară, la antrenarea în vederea desfăşurării
activităţilor militare. Există şi situaţii în care autorităţile militare au obligaţii administrative : îndrumare şi
control a măsurilor de pregătire luate de ministere, întocmirea lucrărilor de mobilizare la locul de muncă şi
pregătirea teritoriului pentru apărare; pregătirea autorităţilor publice civile cu sarcini la mobilizare în vederea

19
A.N.-1, Regulamentul general pentru conducerea acţiunilor militare, Bucureşti, 1998, art.32.
20
A.N. -1, Regulamentul general al acţiunilor de luptă, Bucureşti, 1996, art.203.
îndeplinirii atribuţiilor ce le revin pe linia apărării naţionale. Activităţile pe care trebuie să le desfăşoare
autorităţile militare în timp de pace sunt precizate în legislaţia naţională şi în regulamentele militare.
Pentru situaţiile de criză, pot fi menţionate: activităţile iniţiate şi desfăşurate sub responsabilitatea
autorităţilor militare, ridicarea treptată a capacităţii de luptă a unităţilor militare, mobilizarea generală şi parţială,
intervenţia umanitară în caz de catastrofe, emiterea de ordonanţe militare. Unele din aceste activităţi se
desfăşoară în cooperare cu alte autorităţi ale administraţiei publice centrale sau locale. Importante, în acest sens,
sunt dispoziţiile normative referitoare la starea de urgenţă şi starea de asediu, când, anumite sarcini ale
autorităţilor civile trec în puterea autorităţii militare, care primesc prin lege (prin decretul de instituire a stărilor
excepţionale) diferite atribuţii şi răspunderi ca: întocmirea planurilor de acţiune, dispunerea depunerii temporare
a armelor aflate asupra populaţiei, efectuarea de razii şi percheziţii, avizarea informaţiilor destinate presei,
asigurarea pazei militare a sediilor autorităţilor publice şi a unor obiective de importanţă naţională.
În timp de război se continuă toate activităţile pentru situaţiile de pace şi de criză concomitent cu
declanşarea acţiunilor militare bazate pe utilizarea armelor şi a metodelor legale de luptă.
î
a) Regulamentele militare
Regulamentul este actul juridic care normează acţiunea militară, statuează principii şi reguli ale vieţii
militare în timp de pace, în situaţii de criză şi în timp de război, ale pregătirii şi ducerii activităţilor militare.
Regulamentele militare se grupează astfel:
1. regulamente militare generale, conţinând principii şi norme referitoare la modul de stabilire, organizare
şi executare a activităţilor de menţinere a ordinii şi disciplinei militare în toate structurile armatei;
2. regulamente ale acţiunilor militare, divizate în:
a. regulamentele acţiunilor strategice (operative);
b. regulamentele privind instrucţia trupelor.
3. regulamentele logisticii trupelor ce cuprind şi norme proprii unor domenii
de activitate şi relaţii funcţionale din domeniul logisticii;
4. regulamente privind asigurarea pe linie de informaţii, siguranţă militară, informatică, topogeodezie,
hidrografie, navigaţie;
5. regulamente privind organizarea şi funcţionarea departamentelor, direcţiilor centrale,
comandamentelor, instituţiilor şi formaţiunilor militare.

b) Actele juridice ale autorităţilor militare

Autorităţile militare îşi concretizează activitatea prin mai multe categorii de acte juridice. Reţinem două
genuri de acte juridice:
a. actul juridic unilateral, care, la rândul său, cuprinde două categorii:
1. actul de drept administrativ
2. acte juridice care nu realizează puterea publică
b. actul juridic bi şi multilateral care se poate clasifica în:
1. contractul administrativ
2. contractul de drept civil.
Iar dacă avem în vedere regimul aplicabil se pot delimita următoarele categorii fundamentale de acte
juridice:
a. acte ce se realizează, cu precădere, într-un regim de putere (de drept
administrativ) în care sunt incluse actele administrative şi contractele
administrative .
b. acte care se realizează într-un regim de drept civil, în care se disting actele unilaterale ce realizează
puterea publică şi contractele axate pe ideea de persoană juridică de drept civil, în sensul larg al termenului.
Autorităţile militare sunt permanent puse în situaţia de a încheia diferite acte juridice, din toate categoriile
menţionate. Astfel, din categoria actelor juridice unilaterale putem menţiona deciziile, referitoare la încadrarea,
mutarea, sancţionarea militarilor, inclusiv desfacerea contractului de muncă, iar din categoria actelor juridice bi
şi multilaterale evidenţiem contractele de vânzare-cumpărare, de prestare de servicii (ca acte supuse regimului
de drept civil) sau contractul pentru formarea de specialişti militari în cadrul instituţiilor civile de învăţământ ca
specie de contract administrativ. De asemenea, din punct de vedere al regimului juridic aplicabil, este evident că
o ordonanţă militară emisă în stare de asediu sau procesul verbal de rechiziţie reprezintă acte administrative
realizate într-un regim de putere. O ofertă de încheiere a unui contract, în vederea achiziţionării de bunuri sau
eliberarea unor adeverinţe nu pot fi decât acte realizate într-un regim de drept civil.

c) Comandamentul militar
 Dicţionarele definesc, la modul general, comandamentul militar ca fiind responsabilitatea şi funcţia celui
care comandă; există şi o definiţie specială a comandamentului militar, ca ansamblu al instanţelor superioare ale
armatelor sau organ de conducere a unei unităţi sau a unei instituţii militare. Mai detaliate sunt dicţionarele
militare care se referă la comandament ca organ de conducere specific organizării militare, înglobând personalul
cu grade, funcţii şi specialităţi stabilite prin statele de organizare sau prin ordine speciale, existând: un
comandament suprem (cel mai înalt organ militar în timp de război) care conduce în mod centralizat operaţiile şi
toate celelalte activităţi necesare desfăşurării războiului; comandamente de armă (geniu, transmisiuni, logistică,
protecţie civilă); comandamente de mari unităţi (armată, corp de armată, divizie, brigadă); comandamente
teritoriale (organe militare teritoriale ale M.Ap.N.) destinate a îndruma activitatea centrelor militare judeţene, iar
în timp de război, a rezolva şi alte probleme militare în raza lor de activitate. De regulă, comandamentul (anexa
nr.3) cuprinde: comandantul cu locţiitorii săi, statul major, şefii de arme (servicii) cu statele lor majore, unităţile
(subunităţile) de pază şi deservire. Oricum, noţiunea de comandament o presupune pe cea de "comandant"
(persoana care comandă o unitate militară, un vas, o garnizoană), pe cea de "comandă" (funcţie a conducerii
caracteristică armatei, exercitată de comandant pe baza principiului unităţii de comandă) şi pe cea acţională de a
"comanda" (comanda unei unităţi armate sau subdiviziuni a armatei, din lat. commendare = a recomanda, cu
sensul de a ordona, a avea autoritate asupra cuiva).
Legislaţia românească menţine distincţia între comandament şi administraţie, aplicându-le un regim
juridic deosebit. Regulamentele militare actuale definesc comandamentul pe baza ideii unităţii de comandă, unde
introduc în mod forţat şi administraţia. Astfel, regulamentul general al acţiunilor militare din 1996, defineşte
comandamentele structurilor militare de la categoriile de forţe ale armatei, genurile de armă (forţe) şi
specialităţile militare, ca organe de concepţie şi execuţie care răspund de întrebuinţarea forţelor şi mijloacelor
din subordine şi se subordonează structurilor organizatorice de care aparţin. S.M.G. respectiv M.C.G., conduc
comandamentele subordonate şi grupările de forţe constituite temporar pentru îndeplinirea scopurilor acţiunilor
militare în care sunt angajate. Pentru structurile militare se întrebuinţează expresia "organe de conducere ale
forţelor operaţionale", care desfăşoară următoarele activităţi: culeg şi analizează informaţii asupra situaţiilor,
concep şi planifică acţiunile, transmit misiunile la trupe; organizează cooperarea; iau măsuri pentru asigurarea
acţiunilor şi protecţia trupelor, a populaţiei, bunurilor acesteia, mediului înconjurător, precum şi pentru sprijinul
logistic; controlează subordonaţii, raportează situaţia la eşalonul superior; organizează activităţi de relaţii
publice; anticipează şi planifică acţiunile la terminarea operaţiei. Regulamentul general pentru conducerea
acţiunilor militare din 1998, defineşte comandamentul ca fiind element de structură al unităţii militare, organizat
pentru exercitarea actului de comandă şi investiţii, prin acte normative, cu competenţe specifice în domeniul
acţiunii militare; el este structurat pe compartimente (comandant, locţiitor, asistenţă religioasă, juridic, financiar,
relaţii publice) şi statul major (compus din şeful statului major, personal, informaţii, operaţii, logistic,
comunicaţii şi informatică), grupate în funcţie de natura unităţii, de tipul şi specificul misiunilor, precum şi de
gradul de asigurare cu personal, acţionând integral sau numai cu anumite structuri pentru îndeplinirea misiunii.
Comandamentul exercită actul de comandă pentru elementele structurii unităţii, desfăşurând activităţi de
prevedere (prognoză, planificare, programare), organizare, coordonare şi control.
Comandantul forţelor angajate într-o operaţiune militară are responsabilitatea generală pentru asigurarea
respectării dreptului operaţional aplicabil în conflictele armate.
Este responsabilitatea fiecărui comandant să se asigure că subordonaţii săi sunt conştienţi de misiunile
primite şi că trebuie luate măsurile necesare pentru a preveni comiterea de infracţiuni. El trebuie să asigure
luarea măsurilor disciplinare sau penale împotriva celor vinovaţi.
Responsabilitatea comandantului se extinde şi asupra încălcărilor rezultate în urma neglijenţei de a
acţiona, atunci când a avut obligaţia de a acţiona.
Pentru a reduce pierderile provocate populaţiei şi obiectivelor civile pe durata operaţiunilor militare,
comandanţii vor realiza o eficientă cooperare cu autorităţile civile. O atenţie specială va fi dată cooperării şi
coordonării între serviciile medicale militare şi cele civile.
Trebuie să se facă aranjamente speciale între autorităţile civile şi militare. Când situaţia tactică permite,
sprijinul militar disponibil va fi furnizat serviciilor de interes public.
În operaţiunile militare împotriva forţelor neregulate va trebui acordată o atenţie specială distincţiei dintre
combatanţi şi noncombatanţi. Cu informaţiile obţinute, deţinătorul responsabilităţii comenzii generale va evalua
situaţia operativă şi va stabili măsurile corespunzătoare şi comportamentul combatanţilor, în conformitate cu
legislaţia în materia dreptului operaţional.

Exercitarea autorităţii de comandă

Exercitarea autorităţii de comandă este influenţată de misiunea primită şi este condiţionată de situaţia
tactică (operativă).
Misiunea trebuie să fie conformă cu dreptul operaţional, aspectele juridice relevante trebuie introduse în
procesul de luare a deciziei comandantului.
Comandantul care a primit o misiune trebuie să se bazeze pe următoarele elemente, în procesul de luare a
deciziei:
¾ informaţiile obţinute să fie veridice;
 ¾ precauţiile necesare a fi luate în conformitate cu legislaţia aplicabilă conflictului armat;
¾ analiza situaţiei operative specifice care există la acel moment.
Culegerea de informaţii trebuie să pună comandantul în situaţia de a identifica (localiza) inamicul şi
obiectivele militare care trebuie atacate. Prin aceste informaţii comandantul trebuie să fie capabil să facă o
evaluare corectă şi reală a cadrului militaro-juridic în care va avea loc operaţiunea şi să determine poziţia
obiectivelor (instalaţiilor protejate) precum şi a unor concentrări de populaţie civilă .
Precauţiile care trebuie luate în planificarea operaţiunilor militare trebuie să contribuie la diminuarea
pierderilor în rândul populaţiei civile.
Obiectivele militare trebuie să fie sortate de zonele cu civili, trebuie să existe o distanţă suficientă
între obiectivele militare şi obiectivele civile.
Analiza situaţiei operative, pe care o face comandantul, trebuie să considere circumstanţele specifice care
există la acel moment (inclusiv cele umanitare).
Comandantul trebuie să stabilească măsurile preventive împotriva pericolelor pe care acţiunea militară le
poate crea pentru populaţia şi obiectivele civile. "Necesitatea militară" nu este un principiu care permite
încălcarea regulilor conflictului armat. Comandantul va justifica acele măsuri, considerate indispensabile pentru
îndeplinirea misiunii şi care nu sunt interzise de legea conflictelor armate.
Având în vedere aceste elemente, comandantul ia decizia, ordonă misiuni pentru subordonaţi şi ia măsuri
de control privind modul de executare.
Luarea deciziilor militare solicită unui comandant militar să examineze opţiunile pe care le are la
dispoziţie pentru realizarea obiectivului său militar.
De obicei există un număr variat de opţiuni, comandantul va analiza atât avantajele cât şi dezavantajele
fiecărei opţiuni şi apoi va opta asupra celei mai eficiente variante de acţiune militară.
În luarea deciziei militare şi în conducerea acţiunilor de luptă, comandantul trebuie să facă o profundă
analiză a următoarelor elemente de drept operaţional: aplicarea regulilor de angajare standard (în cadrul unei
forţe multinaţionale); instituirea regulilor de comportament ale subordonaţilor, respectarea unor limitări în
domeniul acţional; asigurarea protecţiei pentru anumite categorii de bunuri (persoane) civile; sancţionarea
încălcărilor de către militari a normelor de drept internaţional (drept naţional); tratamentul corespunzător al
prizonierilor de război (conform Convenţiei a III-a de la Geneva - 1949, Protocolul Adiţional I - 1977). Procesul
de comandă militară este precedat de acţiuni în planul politico-diplomatic şi din aceste raţiuni apar o serie de
corelative şi corecţii în luarea deciziei de către comandanţii militari.
Consilierii juridici (experţii dreptului operaţional) au obligaţia să urmărească (să aducă corective) în
procesul elaborării deciziei militare şi în faza desfăşurării misiunilor militare. Vor urmări ca factorii de comandă
militară şi structurile luptătoare să nu încalce normele de drept operaţional (reglementările din conţinutul
Convenţiilor Internaţionale), iar succesul misiunilor militare să aibă un caracter legal.
Planul de operaţie (luptă) va avea un document-anexă (planul de asistenţă juridică) unde vor fi
inserate, de către consilierul juridic, elementele de drept operaţional.
Activitatea desfăşurată de consilierul juridic poate fi calificată ca având un caracter de asistenţă
juridică, deoarece prin manifestarea girului său combatanţii au garanţia că acţiunile militare sunt legitime
şi că ei nu vor fi traşi la răspundere pentru violarea normelor de drept internaţional (drept intern).
Prin asistenţă juridică se realizează concordanţa între necesităţile militare şi restricţiile impuse prin
normele dreptului operaţional, limitarea pierderilor colaterale pentru obţinerea avantajului militar, aplicarea
principiului discriminării în selectarea obiectivelor militare.
Printr-o fermă şi oportună asistenţă juridică se asigură demnitatea, onoarea şi prestigiul moral al forţelor
armate, diminuarea actelor incriminate în convenţiile (protocoalele) internaţionale.

RESPONSABILITATEA STRUCTURILOR COMANDAMENTULUI OPERATIV PRIVIND APLICAREA

DREPTULUI OPERAŢIONAL

Planificarea apărării reprezintă un domeniu de manifestare a controlului democratic civil asupra forţelor
armate. Procesul de planificare trebuie să evolueze de la planuri manageriale către abordări strategice largi, în
funcţie de schimbările survenite în mediul internaţional.
Managementul apărării, de la obiectivele politice la angajamentele militare şi distribuirea resurselor,
reprezintă un proces complex cu valenţe şi consecinţe politice majore.
Marele teoretician Clausewitz afirma : "Politicianul şi comandantul trebuie să aibă o concepţie şi o
gândire similară, creând premisele pentru înţelegere reciprocă şi empatie". Cultura militarilor şi cea a civililor
(politicienilor) trebuie să interacţioneze pentru adaptarea şi modelarea cursului acţiunii militare.
Pentru România, schimbarea mediului strategic, angajamentele internaţionale şi obiectivul integrării în
N.A.T.O. şi U.E. a determinat o reconsiderare a rolului armatei în contextul internaţional. A crescut numărul de
misiuni militare internaţionale, implicarea în operaţiunile de sprijinire a păcii, amplificându-se procesul de
cooperare militară multinaţională.
Pentru organizarea obiectivelor de securitate, cu resursele disponibile, o contribuţie importantă şi-o aduc
experţii civili, al căror rol va creşte în cadrul acţiunilor de profesionalizare a forţelor armate.
 Evaluarea situaţiei strategice şi operative de către Autoritatea Naţională de Comandă şi comandanţii
comandamentelor operaţionale asigură21 "formularea variantelor sau acţiunilor corecte şi viabile de
contracarare a ameninţărilor şi riscurilor; definirea sau stabilirea clară a obiectivelor militare şi a
principalelor concluzii necesare elaborării concepţiei strategice sau a celei operaţionale".
Planificarea acţiunilor întrunite se execută de către comandamentele operaţionale în cinci etape: iniţierea
planificării; elaborarea concepţiei; elaborarea planului de acţiune; revederea planului de acţiune; elaborarea
planurilor de sprijin (inclusiv planul comportamentului juridic).
Iniţierea planificării22 acţiunii întrunite impune desfăşurarea de către comandant a următoarelor activităţi:
aprofundarea misiunii primite; identificarea limitelor acţiunii, a dimensiunilor (temporale, spaţiale, acţionale) şi a
constrângerilor (politice, diplomatice, sociale, morale, juridice, religioase etc.).
Elaborarea concepţiei23 presupune derularea următoarelor faze: analiza misiunii; îndrumarea planificării
şi elaborarea cursurilor acţiunilor întrunite; elaborarea estimărilor; selectarea cursului optim al acţiunii;
precizarea deciziei.
Analiza misiunii, executată cu şefii modulelor (inclusiv şeful compartimentului juridic), presupune
desfăşurarea următoarelor activităţi: prezentarea principalelor date din evaluarea situaţiei; prezentarea concepţiei
eşalonului superior; comunicarea principalelor probleme necesare planificării.
Cursul acţiunii întrunite24 este un plan sau o schemă care cuprinde proiecţia logică a acţiunilor ce
urmează a fi desfăşurate de forţele întrunite pentru îndeplinirea misiunii primite.
Elaborarea estimărilor, desfăşurată concomitent cu analiza misiunii, presupune valorificarea
informaţiilor despre inamic, despre forţele proprii şi despre teatrul acţiunilor militare. Estimările vizează
influenţa factorilor de situaţie asupra îndeplinirii misiunii şi au ca rezultat concluzii, recomandări sau propuneri
care conturează cursurile posibile ale acţiunii întrunite. Şeful compartimentului juridic (consilierul juridic) va
elabora şi prezenta raportul său de informare în vederea asigurării sprijinului în domeniul dreptului operaţional.
Precizarea deciziei comandantului presupune aprobarea cursului optim de acţiune. Decizia reprezintă
opţiunea comandantului privind executarea acţiunii întrunite.
Elaborarea planului acţiunii întrunite presupune detalierea concepţiei acţiunii şi constă în: planificarea
acţiunii forţei întrunite; planificarea sprijinului acţiunii şi protecţiei forţei întrunite; planificarea logisticii;
planificarea deplasărilor. Produsul acestor activităţi îl constituie Planul acţiunii întrunite25.
Planificarea sprijinului acţiunii şi a protecţiei forţei întrunite constă atât în stabilirea măsurilor şi
acţiunilor cu caracter general, cât şi a misiunilor speciale executate de către forţele de sprijin (de protecţie).
Elaborarea planurilor de sprijin ale acţiunilor întrunite26. Planurile de sprijin reprezintă planurile
armelor/specialităţilor (inclusiv compartimentul juridic) şi sunt anexe ale planului acţiunilor întrunite.
Coordonarea acţiunilor forţei întrunite constă în corelarea eforturilor, armonizarea diferenţelor şi
informarea reciprocă între componentele comandamentului operaţional.
La art.35 (Regulamentul F.T.-2) se arată: "Statul major este compartimentul de bază al comandamentului
prin care comandantul realizează conducerea forţelor subordonate".
Structura statului major este următoarea: şeful de stat major, compartimentul personal (G.1),
compartimentul informaţii (G.2), compartimentul operaţii (G.3), compartimentul logistic (G.4), compartimentul
relaţii militari-civili(G.5) şi compartimentul comunicaţii şi informatică (G.6). Mai sunt următoarele
compartimente subordonate nemijlocit comandantului: compartimentul juridic, compartimentul financiar-
contabil, compartimentul relaţii publice şi compartimentul asistenţă religioasă.
Până în prezent, atribuţiile acestor compartimente ale comandamentului marii unităţi operative, privind
aplicarea dreptului operaţional, sunt limitate, reflectând necesităţile cele mai concrete care se impun. Desigur,
lipsa unor atribuţii detaliate, explicite, nu exclude analiza celorlalte atribuţii funcţionale ale respectivelor
compartimente şi deducerea unor atribuţii implicite ce se exprimă în activitatea de planificare a luptei şi operaţiei
de către statele majore.
Pentru înţelegerea cadrului legal de acţiune al tuturor compartimentelor unui stat major, din perspectiva
dreptului conflictelor armate, este important modul cum sunt receptate şi aplicate principiile dreptului
operaţional, în mod deosebit cel de discriminare şi cel de proporţionalitate.
Trebuie realizată delimitarea obiectivelor militare de obiectivele civile.
Respectarea acestor principii, într-un mod în care să nu afecteze îndeplinirea misiunii, presupune
reconsiderarea funcţiilor şi activităţilor statelor majore, a compartimentelor din compunerea acestora, indiferent
de eşalonul din care fac parte, a procedurilor de lucru, în mod deosebit a celor legate de planificare.
Avem în vedere următoarele compartimente (anexa nr.3):
a) COMPARTIMENTUL PERSONAL (G.1) are ca principale atribuţii rezolvarea problemelor de
personal ale eşalonului în cadrul căruia funcţionează. Acestui compartiment îi revin atribuţii importante legate de

21
Doctrina acţiunilor întrunite ale forţelor armate (D.A.Î.F.A.), Bucureşti, 2001, art.172 (aln.1).
22
D.A.Î.F.A., Bucureşti, 2001, art.181.
23
D.A.Î.F.A., Bucureşti, 2001, art.183.
24
D.A.Î.F.A., Bucureşti, 2001, art.189, (aln.1)
25
D.A.Î.F.A., Bucureşti, 2001, art.194.
26
D.A.Î.F.A., Bucureşti, 2001, art.204.
aplicarea dreptului operaţional, dar care nu comportă o implicare efectivă în procesul conducerii acţiunilor
militare. Este utilă o scurtă trecere în revistă a acestor obligaţii deoarece ignorarea regulilor respective poate
conduce la grave încălcări ale dreptului, legate de asigurarea respectării persoanei şi care antrenează în mod
direct responsabilitatea comandantului. Din anexele la Protocoalele Adiţionale I şi II – 1977, rezultă o serie de
atribuţii pentru acest compartiment: va asigura existenţa cărţilor de identitate pentru toţi militarii subordonaţi
precum şi pentru persoanele succeptibile de a deveni prizonieri de război (echipaje civile ale navelor şi
aeronavelor), persoane care însoţesc forţele armate; verifică existenţa cărţilor de identitate pentru personalul
sanitar militar şi civil, (permanent sau temporar) pentru personalul religios militar (civil), personalul de protecţie
civilă, personalul afectat protecţiei bunurilor culturale şi jurnaliştilor aflaţi în misiune în zona de responsabilitate
a marii unităţi respective.
Pentru persoanele susceptibile de a deveni prizonieri de război (combatanţii, echipajele civile ale navelor
şi aeronavelor, personalul militar şi personalul religios militar ) vor fi asigurate plăci de identitate.
În privinţa prizonierilor de război, compartimentul G.1 are obligaţia de a le stabili identitatea, iar în
situaţia în care statutul de combatant a vreunei persoane capturate este neclar, va fi redactat un raport asupra
împrejurărilor în care s-a produs capturarea. Toate datele şi informaţiile privitoare la prizonierii de război vor fi
centralizate şi transmise pe scară ierarhică până la Marele Cartier General. La fel se va proceda şi în cazul
răniţilor, în sensul că acest birou se ocupă cu investigarea datelor necesare identificării lor. Tot compartimentul
G.1 se va ocupa cu identificarea persoanelor decedate pe timpul luptelor, înhumării sau incinerării lor, preluării
documentelor de identitate şi evacuării lor, înregistrării locurilor unde au fost îngropaţi cei căzuţi în luptă şi,
atunci când situaţia o permite, întocmirii unor rapoarte asupra împrejurărilor în care au avut loc decesele.
Compartimentul G.1 trebuie să solicite, pe cale ierarhică, informaţii despre militarii dispăruţi în vederea
stabilirii, prin intermediul organismelor internaţionale abilitate (Agenţia Internaţională de Informaţii sau Puterea
Protectoare), a situaţiei reale a persoanelor respective (prizonieri, răniţi, decedaţi).
De asemenea, la acest compartiment este indicat să se centralizeze sesizările privind violările dreptului
conflictelor armate comise împotriva militarilor.
b) COMPARTIMENTUL INFORMAŢII (G.2) (în contextul îndeplinirii misiunii specifice de culegere,
centralizare, prelucrare şi valorificare a informaţiilor despre inamic, teren şi alţi factori ai situaţiei), va trebui să
determine cu precizie: concentrările de persoane civile, mediul civil în care sunt amplasate obiectivele militare;
natura zonelor de construcţii (oraşe, sate, adăposturi ş.a.) şi cea a bunurilor civile importante cu precădere a
acelora care se bucură de o protecţie specială; existenţa instalaţiilor şi lucrărilor care conţin forţele periculoase;
particularităţile mediului natural, din perspectiva vulnerabilităţii sale în condiţiile întrebuinţării unor categorii de
armamente puternice.
Organizând cercetarea, ca activitate compatibilă cu dreptul războiului compartimentul de specialitate
trebuie să ia în consideraţie şi distincţia pe care normele de drept o fac între activităţile permise şi cele interzise.
Culegerea unor informaţii despre inamic, în dispozitivul acestuia, reclamă calităţi de excepţie, o pregătire
ireproşabilă, robusteţe, un echilibru psihologic remarcabil şi multă inventivitate în alegerea procedeelor şi a
stratagemelor de acţiune. Ceea ce este important este faptul că aceste acţiuni de cercetare sunt licite dacă sunt
efectuate în uniformă sau fără a disimula statutul de combatant. În situaţia în care se culeg informaţii acţionându-
se în clandestinitate sau sub false pretexte activitatea este considerată spionaj. Ceea ce trebuie să cunoască
luptătorii, când primesc şi execută asemenea misiuni, este faptul că, în cazul în care sunt prinşi, îşi pierd dreptul
la statutul de prizonier şi riscă să suporte sancţiuni foarte grave (conform legii penale a statului care l-a capturat).
Interogarea combatanţilor capturaţi reprezintă o modalitate de a obţine informaţii. Dreptul operaţional
admite interogarea acestora, precizând că obligaţia lor de a răspunde se rezumă numai la datele de identificare
personale. Pentru persoanele civile se prevede, în mod expres, că nu pot fi constrânse să furnizeze informaţii sau
să obţină informaţii despre alte persoane şi organisme.
Acest aspect trebuie urmărit în special în teritoriul ocupat temporar de agresor, semnalându-se
oportun abuzurile la care s-ar deda ocupantul. Normele de drept prevăd, pentru cazurile în care
persoanele aflate în puterea autorităţilor militare refuză să dea răspunsuri la problemele solicitate, să nu
fie supuse la ameninţări, insulte, la tratamente discriminatorii, indiferent de natura acestora.
c) COMPARTIMENTUL OPERAŢII (G.3), din compunerea statelor majore de mari unităţi operative,
are un rol esenţial în asigurarea, respectarea normelor şi principiilor dreptului conflictelor armate. Îndeplinirea
acestui rol depinde de misiunea primită şi de cunoaşterea detaliată a factorilor situaţiei operative.
Cunoaşterea condiţiilor situaţiei operative, a elementelor necesare stabilirii compatibilităţii dintre
hotărârea comandantului şi principiile dreptului conflictelor armate, depinde de eficienţa sistemului de cercetare
(de calitatea rapoartelor trimise din teatrul acţiunilor militare). În culegerea datelor şi a informaţiilor asupra
situaţiei, considerentele militare se completează cu cele umanitare, respectarea regulilor umanitare decurge
natural prin măsurile stabilite pe timpul elaborării hotărârii.
Scopul măsurilor de precauţii, care sunt luate în cursul procesului de stabilire a elementelor hotărârii,
constă în evitarea pierderilor şi a daunelor civile, iar atunci când acestea sunt inevitabile, să le reducă
considerabil. Măsurile sunt diferite în funcţie de natura obiectivelor vizate de adversar.
Astfel, unele obiective militare sunt bine individualizate, dispuse în afara unor concentrări de bunuri şi
persoane civile, în timp ce altele se suprapun cu acestea.
 Principala problemă o constituie identificarea corectă a obiectivelor militare şi, ulterior,
stabilirea mijloacelor adecvate neutralizării sau distrugerii lor, în conformitate cu normele
dreptului operaţional. În consecinţă, în concepţia operaţiei vor fi planificate lovituri asupra
obiectivelor militare, ţinându-se cont de următoarele limitări şi evitându-se:
a) Atacurile (procedeele de lovire) globale - respectiv, considerarea ca unică ţintă a mai multor obiective
individuale, amplasate unele faţă de altele la distanţe mici; în condiţiile în care cel puţin unul dintre ele se află în
apropierea unui obiectiv protejat, tratarea lor ca obiectiv unic şi executarea unor lovituri pe baza criteriului
suprafeţei acestuia (bombardamente aeriene, foc concentrat de artilerie), ar genera pagube excesive;
b) Atacurile care au ca scop terorizarea populaţiei - respectiv, acele acţiuni în care sunt considerate ţinte
populaţia şi bunurile civile. Indiferent de scopul lor, aceste atacuri, ca şi ameninţarea de a recurge la ele, sunt
considerate crime de război.
c) Atacurile care au ca scop efectuarea de represalii împotriva populaţiei şi a bunurilor civile sunt
interzise. Este o regulă care exprimă elocvent principiul de discriminare între bunurile civile şi obiectivele
militare. S-a formulat regula potrivit căreia lupta armată trebuie dusă numai împotriva forţelor armate
adverse, orice acţiune intenţionată împotriva altor categorii de persoane şi de bunuri fiind prohibită la modul
absolut. Chiar dacă adversarul recurge la această metodă nu s-ar justifica un răspuns similar.
Situaţia devine mult mai complexă în ipoteza în care obiectivele militare sunt dispuse în mijlocul unor
concentrări de populaţie civilă şi în vecinătatea unor bunuri civile, astfel fiind imposibilă lovirea lor fără a le
afecta pe acestea din urmă. În acest caz, caracterul realist şi practic al dreptului războiului este pus în evidenţă de
principiul proporţionalităţii. În aceste cazuri, se admit pierderi pentru necombatanţi şi daune provocate bunurilor
civile, statele majore fiind obligate să stabilească acele măsuri de precauţie care duc la limitarea pierderilor
umane şi materiale.
De regulă, aceste precauţii nu trebuie să afecteze elementele principale ale concepţiei operaţiei:
direcţia de efort, manevra de forţe şi mijloace preconizată. Aplicarea principiului de proporţionalitate
prezintă dificultate şi complexitate în funcţie de forma de luptă adoptată, influenţând, în principal,
procedeele de acţiune specifice apărării şi ofensivei.
Pregătirea şi ducerea operaţiei de apărare ridică probleme deosebite şi sunt necesare următoarele
măsuri de precauţii: îndepărtarea persoanelor şi a bunurilor civile din vecinătatea obiectivelor militare. Pentru
unele categorii de persoane (femei, bătrâni, copii, răniţi şi bolnavi) se impune acţiunea de evacuare, care se
organizează în aşa manieră încât să nu capete aspectul unui exod masiv, necontrolat, care să afecteze manevrele
militare; dispunerea forţelor militare în afara zonelor dens populate, în condiţiile în care o apărare fermă impune
articularea dispozitivului pe elemente tari, cum sunt localităţile mari din zona care favorizează acţiunile ofensive
ale adversarului.
Protecţia împotriva atacurilor este o măsură de competenţa autorităţilor naţionale dar trebuie să-şi dea
concursul şi statele majore ale marilor unităţi operative. Pentru persoanele civile, pentru bunurile indispensabile
supravieţuirii populaţiei (cele de o mare valoare culturală), se asigură adăposturi de către formaţiunile de
protecţie civilă. Acestora li se vor crea toate facilităţile pentru îndeplinirea misiunilor specifice. În acest context
este posibilă inventarierea bunurilor protejate din fâşia de acţiune şi verificarea modului cum a fost realizată
semnalarea acestora (în special a monumentelor, a spitalelor şi a instalaţiilor care conţin forţe periculoase).
Pentru operaţia ofensivă aceste măsuri de precauţie îşi păstrează valabilitatea pe întreaga adâncime a
dispozitivului operativ. În plus, dinamica specifică acţiunilor ofensive impune şi alte precauţii pentru a reduce, în
limitele posibilului, pierderile civile (materiale) colaterale pe durata atacurilor.
Comandantul trebuie să aprecieze, la propunerea şefului compartimentului operaţii, dacă mijloacele şi
procedeele (metodele) de acţiune pe care preconizează să le întrebuinţeze permit limitarea riscurilor pentru
populaţia civilă din vecinătatea obiectivelor militare.
Atunci când este posibilă alegerea, între mai multe obiective militare, pe lângă criteriile operative, care
determină opţiunea, este recomandabil să se ia în consideraţie varianta care prezintă cel mai redus pericol pentru
persoanele şi bunurile civile. Se va opta pentru direcţia care prezintă cel mai redus pericol pentru populaţia şi
bunurile civile protejate, nu există bunuri de valoare culturală sau spirituală, stabilimentele sunt puţine, există o
densitate mai mare de adăposturi pentru populaţia civilă.

Raportul pierderi civile/avantaje militare

Evaluarea acestui raport pune probleme comandanţilor. Pentru fiecare
operaţie planificată statul major trebuie să identifice concentrările de persoane
civile, existenţa şi dispunerea bunurilor protejate, să analizeze şi să stabilească
metodele şi mijloacele care corespund obiectivelor militare, să evalueze
eventualele pierderi civile.
COMPARTIMENTUL LOGISTIC (G.4) are responsabilităţi bine individualizate ce decurg din
regulamentele naţionale şi convenţiile internaţionale.
Din regulamentul logisticii acţiunilor militare, prin enunţarea misiunilor forţelor de logistică, rezultă
responsabilitatea pentru "strângerea (evacuarea) capturilor de război, hrănirea, echiparea, cazarea şi asistenţa
medicală a prizonierilor de război".
Tot din acest document rezultă obligativitatea privind evacuarea răniţilor şi bolnavilor, spitalizarea
tratarea şi recuperarea acestora.
Responsabilitatea privind tratamentul prizonierilor de război revine compartimentului logistic din două
considerente: a) interpretarea corectă a conţinutului prevederilor Convenţiei a III-a de la Geneva – 1949,
conform căreia internarea prizonierilor de război se va face în lagăre destinate exclusiv acestui scop (art.21) care
vor trebui dispuse în afara zonelor acţiunilor de luptă (art.23) şi în nici un caz acestea nu trebuie să fie
penitenciare sau locaţii cu regim de penitenciar (art.22); b) îndeplinirea condiţiilor menţionate anterior impune
dispunerea acestor lagăre în zona logistică, fiind nerecomandabilă încredinţarea prizonierilor de război forţelor
militarizate de ordine publică în virtutea principiului potrivit căruia captivitatea nu este o sancţiune de natură
penală sau disciplinară, chiar dacă, din considerente practice, paza taberelor poate fi realizată cu trupe ale
Ministerului de Interne. Compartimentul logistic organizează evacuarea prizonierilor de război, trierea acestora
în punctele de adunare pentru a se determina cei răniţi (bolnavi), în vederea acordării de îngrijiri medicale în
stabilimente special destinate. De asemenea, în responsabilitatea sa ar trebui să intre şi pregătirea, din timp, a
taberelor de prizonieri (stabilirea locului de dispunere, schema de organizare a acestora, instruirea personalului
prevăzut pentru pază şi deservire).
d) COMPARTIMENTUL RELAŢII MILITARI-CIVILI (G.5) se subordonează şefului de stat major
şi este structura care coordonează activităţile de cooperare ale comandamentului propriu cu autorităţile civile
(populaţia locală), organizaţiile guvernamentale, neguvernamentale şi internaţionale, în vederea menţinerii
legalităţii operaţiilor militare şi sprijinirii îndeplinirii misiunii.
Cooperarea va permite autorităţilor civile să ia toate măsurile pentru a proteja persoanele şi bunurile civile
din sfera lor de competenţă administrativă.
Autorităţile civile pot contribui la asigurarea protecţiei unor obiective, în sensul echipării acestora cu
semne distinctive suficient de mari şi de vizibile, semnalizarea perimetrului unde sunt dispuse bunurile
importante. Măsuri similare vor fi luate şi atunci când în teatrul de acţiuni militare există centrale de producere a
energiei nucleare, baraje (diguri), pentru a reduce pericolele ce ameninţă populaţia civilă.
În desfăşurarea operaţiunilor militare este importantă avertizarea populaţiei civile asupra riscurilor pe care
le antrenează operaţia ofensivă. În principiu, prevenirea nu este agreată de militari, deoarece constituie o premiză
de deconspirare a concepţiei acţiunilor viitoare, cu toate riscurile pe care le comportă această situaţie. Măsurile
de prevenire, prin comunicate verbale sau scrise (manifeste, apeluri radiofonice), sunt acceptate în măsura în
care nu compromit secretul acţiunilor viitoare şi, implicit, succesul lor. Este important ca, atunci când se dau
aceste informaţii, ele să cuprindă şi recomandări privind comportamentul ce trebuie adoptat de populaţia civilă.
Persoanele civile pot da concursul, la solicitarea autorităţilor militare, în acţiunile de căutare, adunare şi îngrijire
a răniţilor (bolnavilor), la adunarea şi identificarea morţilor.
CAPITOLUL 7

ROLUL COMPARTIMENTULUI JURIDIC ÎN CADRUL COMANDAMENTELOR

OPERAŢIONALE

ACTELE NORMATIVE CU INGERINŢĂ

ÎN DOMENIUL APĂRĂRII NAŢIONALE
Legislaţia actuală face referiri la domeniul public militar. Astfel, art.5 din Legea nr.18/1991 a fondului
funciar dispune: "aparţin domeniului public, între altele, terenurile pe care se află construcţii de interes public,
porturi şi aeroporturi, terenurile pentru nevoile apărării"27. De asemenea, art.1 din Ordonanţa Guvernului
nr.60/2001 privind achiziţiile de bunuri şi investiţii publice exceptează de la dreptul comun, în materie,
achiziţiile publice care implică apărarea naţională, ordinea publică şi siguranţa naţională. Referitor la drumurile
care aparţin proprietăţii publice, Ordonanţa Guvernului nr.43 din 1997 stipulează : sunt obiective de utilitate
publică destinate transportului rutier în scopul satisfacerii cerinţelor economiei naţionale, ale populaţiei şi de
apărare a ţării, acesta fiind şi motivul pentru care documentaţiile tehnice ale drumurilor sunt avizate de Statul
Major General.28 Codul aerian din 1997 conţine şi câteva prevederi referitoare la domeniul public militar:
¾ includerea în categoria aeronavelor de stat a aeronavelor folosite pentru servicii militare, vamale sau
de poliţie (art.3, 8);
¾ desfăşurarea în spaţiul aerian atât a traficului aerian civil cât şi a traficului aerian militar (art.6);
¾ supunerea aeronavelor militare reglementărilor din domeniul aeronavelor civile atunci când zborul se
efectuează în spaţiul aerian repartizat aviaţiei civile (art.11);
¾ permiterea zborului aeronavelor de stat româneşti în spaţiul aerian naţional de către Ministerul
Transporturilor cu avizul Ministerului Apărării Naţionale (art.12)29.
Şi Legea nr.137 din 1995, privind protecţia mediului, face referiri la domeniul public militar în art.71,
care stipulează supravegherea de către personalul Ministerului Apărării Naţionale a normelor de protecţie a
mediului pentru activităţile din zonele militare30.
Componentele domeniului public militar sunt prevăzute explicit în Legea nr.45 din 1994, privind
apărarea naţională, astfel, în art.13 se prevede că: "forţele destinate apărării desfăşoară activităţi de pregătire
specifice în limitele spaţiului naţional terestru, aerian, maritim şi fluvial cu respectarea normelor de protecţie a
mediului. Pentru desfăşurarea acestor activităţi, forţele destinate apărării folosesc poligoanele şi celelalte
amenajări din dotare precum şi terenurile, aeroporturile, aerodromurile, porturile, spaţiile şi alte bunuri
imobiliare stabilite împreună cu autorităţile administraţiei publice sau cu persoane fizice (juridice), în condiţiile
Legii privind rechiziţiile".
Pertinente în această materie sunt dispoziţiile Legii nr.45 din 1994. Legea
apărării naţionale, prevede:
1. cheltuielile necesare organizării, înzestrării, mobilizării, întreţinerii şi instruirii efectivelor active şi de
rezervă, precum şi finanţării lucrărilor de investiţii ale forţelor armate, se suportă de la bugetul de stat
şi din alte fonduri legal constituite (art.19);
2. infrastrucura teritorială se constituie din ansamblul lucrărilor şi amenajărilor teritoriale care pot fi
folosite în scopul apărării naţionale (art.20);
3. forţele armate vor acumula, din timp de pace, în rezervele proprii, armament, tehnică de luptă şi
materiale care să asigure îndeplinirea misiunilor ce le revin, compensarea costurilor şi a pierderilor
probabile la război (art.23);
4. instituţiile şi autorităţile administraţiei publice, agenţii economici indiferent de forma de proprietate
au obligaţia de a satisface comenzile necesare apărării naţionale, integral şi în termenele stabilite prin
contract, în timp de pace şi cu prioritate pe timp de război (art.25).
Referiri la eventualitatea includerii în domeniul public militar, în caz de necesitate, şi a altor bunuri, se
fac în Legea nr.73 din 1995 privind pregătirea economiei pentru apărare. Fără a pune condiţia unui transfer de
proprietate (sau a dreptului de administrare) legea operează cu două concepte principale:
1. capacităţi de mobilizare, constituite din industrie, transporturi, telecomunicaţii, ocrotirea sănătăţii,
administrarea rezervelor materiale care, fiind nominalizate în planul de mobilizare, sunt utilizate în caz de război
în exclusivitate pentru nevoile Sistemului Naţional de Apărare cum ar fi:

27
Monitorul Oficial al României, nr. 37 din 1991.
28
Monitorul Oficial al României, nr. 221 din 1997.
29
Monitorul Oficial al României nr. 208 din 1997.
30
Monitorul Oficial al României nr. 304 din 1995.
 ¾ în industrie: capacităţile de cercetare şi producţie stabilite şi pregătite în scopul fabricării sau
reparării, la mobilizare sau la război, a tehnicii şi materialelor militare, precum şi cele specializate în
realizarea de colaborări pentru acestea;
¾ în trasporturi şi comunicaţii: mijloacele, instalaţiile şi amenajările aferente destinate a satisface, la
mobilizare sau la război, în exclusivitate, nevoile de transport şi telecomunicaţii ale componentelor
sistemului apărării;
¾ în domeniul sănătăţii: spitalele existente în reţeaua sanitară şi alte localuri care se transformă, la
mobilizare, în spitale de zonă interioară sau în detaşamente de prim-ajutor medico-chirurgical;
unităţile de cercetare, laboratoarele de medicină preventivă şi de producţie; societăţile comerciale
farmaceutice destinate asigurării medico-sanitare a răniţilor şi bolnavilor din forţele apărării precum şi
a victimelor din rândul populaţiei;
¾ în domeniul administrării rezervelor naţionale materiale: 30% din suprafaţa de depozitare.
2. rezervele de mobilizare sunt proprietate publică de stat şi cuprind bunuri din industrie, transporturi şi
comunicaţii, ocrotirea sănătăţii, comerţ, nominalizate în planurile de mobilizare pentru asigurarea nevoilor
forţelor sistemului naţional de apărare:
¾ în industrie: materii prime, materiale, utilaje strict specializate necesare în procesul de fabricaţie şi
reparare;
¾ în transporturi şi telecomunicaţii: materialele destinate restabilirii şi menţinerii în stare de
funcţionare a capacităţii de transport şi telecomunicaţii necesare asigurării nevoilor sistemului
apărării;
¾ în domeniul ocrotirii sănătăţii: materialele sanitar-farmaceutice consumabile, materii prime şi
materialele necesare fabricării produselor farmaceutice, aparatură, instrumentarul medical şi alte
materiale necesare completării (dotării) unităţilor medico-sanitare existente, precum şi a celor care se
creează la război;
¾ în domeniul comerţului: produse alimentare şi industriale necesare asigurării cererilor unităţilor
militare, solicitate pe plan local, la mobilizare.
Rechiziţiile reprezintă o modalitate legală (Legea 132/1997) de dobândire a proprietăţii, realizată prin
operaţiuni de putere publică prin care bunuri mobile se iau de la particulari pentru a satisface nevoile armatei, în
caz de mobilizare sau de război. Ele sunt, în fapt, o expropiere cu scopul special de asigurare a necesităţilor
militare, în caz de pericol naţional, în ipostazele când acestea nu pot fi satisfăcute prin mijloace obişnuite.
Caracterul lor derogatoriu şi impunător face ca acest act să nu poată fi realizat decât în condiţiile legii, impun
prezenţa obligatorie (sau avizul) a consilierului juridic la întocmirea documentelor, la soluţionarea litigiilor şi a
reclamaţiilor, la stabilirea preţurilor şi tarifelor, despăgubiri şi contestaţii, sancţionarea, atât a celor care
procedează rechiziţii fără respectarea cerinţelor legii cât şi a celor care nu se supun imperativelor
circumstanţiale.
Acordul între două sau mai multe persoane, pentru a constitui sau a stinge între dânşii raporturi juridice,
conform art.942 din Codul civil, este definit ca fiind contractul sau convenţia. Ceea ce este important, în această
definiţie, este acordul de voinţă, bi sau multilateral, care dă naştere, modifică ori stinge drepturi şi obligaţii. De
aici rezultă că acesta este un act juridic, şi anume un act juridic de formaţie bilaterală (multilaterală,
plurilaterală).
În principiu, încheierea oricărui contract este liberă; în acest sens se vorbeşte de principiul libertăţii de
voinţă în materia contractelor.
Desigur acest principiu trebuie să fie înţeles în sensul exact: nu este vorba de o libertate în general - în
sensul unui liber arbitrariu, ci de libertatea pe care o condiţionează şi o determină viaţa socială, condiţiile
materiale de existenţă ale persoanelor juridice. Totuşi prevederile art.996 din Codul civil, conform căruia
"obligaţia fără cauză sau fondată pe cauză falsă sau nelicită, nu poate avea nici un efect" şi cele ale art.968,
potrivit căruia "cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii
publice".
Aşadar, voinţa juridică ce stă la baza contractului trebuie să se circumscrie
în necesitatea de ordin juridic, ea va trebui să respecte legile care interesează
ordinea publică, socială şi economică.
Semnarea unui contract de muncă este un act juridic şi conferă obligaţii şi drepturi, altele decât plata
efectivă a muncii prestate.
De asemenea, accidentele de circulaţie sau de muncă, luarea de mită, executarea
inventarierilor (recepţiilor) cu constatarea de lipsuri, din vina gestionarului sau a organelor
de conducere, care duc la cercetarea administrativă şi care pot angaja răspundere
materială patrimonială, intră în atribuţiile consilierului juridic, prin participarea la analiza
cauzelor şi înaintarea de propuneri pentru luarea măsurilor legale.
Este necesar introducerea în Legea Ministerului Apărării Naţionale a unor precizări asupra regimului
juridic al domeniului militar: elaborarea de Hotărâri ale Guvernului pentru organizarea şi funcţionarea agenţilor
economici militarizaţi; procedura rechiziţiei în scopul înlăturării dezastrului (calamităţilor naturale), modul de
stabilire, creare şi păstrare a capacităţilor şi rezervelor de mobilizare; transmiterea la unităţi a situaţiei bunurilor
cu caracter civil, cultural, a lăcaşurilor de cult, a zonelor care sunt protejate împotriva efectelor ostilităţilor, cu
menţiunea de a se aduce la cunoştinţă întregului personal al M.U. (U.M.), dar şi către populaţia civilă.
Multitudinea normelor juridice, în materie de drept intern şi internaţional, reclamă în mod stringent
necesitatea asigurării, la nivelul marilor unităţi tactice şi operative a consilierilor juridici pe timp de pace şi pe
timp de război. Existenţa lor apare ca fiind absolut necesară deoarece activitatea desfăşurată de ei în
comandamentul unităţii ar putea fi calificată ca având caracter de asistenţă juridică, deoarece, prin intermediul
girului lor, comandamentele vor avea garanţia că actele emise sunt legitime şi că nu vor fi sancţionate pentru
săvârşirea unor crime sau acte ilegale.
Prin asistenţa juridică trebuie să se realizeze concordanţa între necesităţile militare şi restricţiile impuse,
îndeplinirea misiunilor fără încălcarea normelor de drept, limitarea pierderilor colaterale în raport cu previziunile,
discriminarea în selectarea obiectivelor şi proporţionalitatea între mijloacele (metodele) folosite în raport cu necesităţile
militare.
Prin asistenţă juridică se amplifică demnitatea, onoarea şi prestigiul moral al armatei şi, implicit, victoria
acesteia, prin eliminarea crimelor, distrugerilor şi suferinţelor inutile.
Izvorul juridic al necesităţii existenţei consilierilor juridici militari în cadrul forţelor armate este art.82
din "Protocolul Adiţional I" din 1977 (ratificat de România prin DECRETUL - LEGE 224, publicat în
Monitorul Oficial nr.68-69 din 14 mai 1990). Acest articol prevede: "Înaltele părţi contractante, tot timpul, şi
părţile din conflict în perioada conflictului armat, vor veghea ca persoanele, ce sunt consilieri juridici, să fie
disponibile, atunci când va fi cazul, pentru a-i sfătui pe comandanţii militari, la eşaloanele corespunzătoare, în
legătură cu aplicarea Convenţiilor şi a prezentului Protocol, cât şi în ceea ce priveşte instruirea
corespunzătoare a forţelor armate în această privinţă."
În "Regulamentul general al acţiunilor militare" A.N.-1, art.203, se stipulează: "Asistenţa juridică constă
în totalitatea măsurilor şi acţiunilor întreprinse pentru a se asigura respectarea în acţiunile militare a cerinţelor
legilor ţării, regulamentelor militare şi ale dreptului internaţional aplicabil în conflictele armate". Conform
art.1 din Ordinul ministrului apărării naţionale nr. M.105 din 05.07.2001 "Asistenţa juridică în Armata
României constituie ansamblul activităţilor desfăşurate de consilierii juridici, care se realizează, în principal,
prin reprezentarea în justiţie a intereselor Ministerului Apărării Naţionale şi avizarea juridică a actelor şi
măsurilor dispuse de comandanţi sau şefi, în scopul asigurării legalităţii actului de comandă/conducere".
Compartimentul juridic militar sprijină activitatea marilor unităţi (unităţilor militare) şi are următoarele
îndatoriri:
‰ să asigure comandanţilor informaţii coroborate despre reglementările interne şi internaţionale, în
domeniul militar, înainte ca aceştia să ia decizia;
‰ să furnizeze informaţii utile pe plan juridic pentru instruirea personalului combatant;
‰ să apere organismul militar, prin sistemul instanţelor judecătoreşti, în cadrul unor procese intentate
contra lui şi în faţa unor pretenţii formulate de diverse persoane fizice sau persoane juridice; să asiste
pe comandanţi în formularea recomandărilor şi furnizarea de informaţii autorităţilor civile.

ACTIVITATEA CONSILIERULUI JURIDIC

Consilierul juridic oferă consultanţă juridică comandantului, în momentul elaborării deciziei, pentru
precizarea clară, în cadrul concepţiei acţiunilor militare, a următoarelor aspecte:
- delimitarea obiectivelor militare de cele civile (persoane sau bunuri);
- utilizarea mijloacelor de luptă licite;
- modalităţi de asigurare a protecţiei victimelor de război (prizonieri, bolnavi, răniţi, naufragiaţi);
- modul de informare şi cooperare în planul relaţiilor cu autorităţile civile din zona acţiunilor de luptă;
- atitudinea faţă de mijloacele şi personalul aflat sub protecţie specială (formaţiuni sanitare,
reprezentanţi ai unei puteri protectoare sau ai Comitetului Internaţional al Crucii Roşii).
Prin asistenţa juridică, realizată de compartimentul juridic militar, se asigură garanţia ca acţiunile
întreprinse de comandanţi, statele majore şi combatanţi sunt legale, iar victoriile militare repurtate sunt
considerate morale şi licite.
Concluzionând, în exercitarea profesiei, consilierii juridici au următoarele atribuţii:
a) reprezintă interesele Ministerului Apărării Naţionale în faţa instanţelor de judecată;
b) semnalează comandanţilor/şefilor deficienţele constatate în activitatea unităţilor militare, cu ocazia
soluţionării litigiilor sau a unor cercetări administrative;
 c) avizează, la cererea comandanţilor/şefilor, măsurile ce urmează a fi luate în desfăşurarea activităţii
lor, precum şi orice acte care pot angaja răspunderea patrimonială a unităţilor militare;
d) consiliază comandanţii/şefii în raporturile cu autorităţile publice, cu alte persoane juridice, precum şi
cu persoane fizice;
e) acordă asistenţă de specialitate consiliilor de onoare (de judecată) prin participarea lor, în calitate de
membrii ai acestora sau ca apărători aleşi ai cadrelor militare, potrivit regulamentelor militare;
f) participă la activităţi de prevenire a încălcării actelor normative în unităţile militare;
g) asigură asistenţă juridică la negocierea contractelor şi la concilierea litigiilor;
h) participă la misiuni de cooperare internaţională, în domeniul juridic, în ţară sau în străinătate31.
Comandanţii/şefii unităţilor militare solicită, în mod obligatoriu, avizul consilierului juridic în următoarele
situaţii:
- la încheierea actelor juridice care vizează patrimoniul armatei;
- la stabilirea răspunderii materiale în sarcina personalului Ministerului Apărării Naţionale;
- la trecerea în rezervă a cadrelor militare, din motive imputabile acestora;
- la încheierea şi desfacerea contractelor de muncă ale personalului civil şi militarilor angajaţi pe bază
de contract.

ASISTENŢA JURIDICĂ ÎN PREGĂTIREA ŞI DESFĂŞURAREA ACŢIUNILOR MILITARE ÎNTRUNITE

În armata României, ca în majoritatea armatelor moderne, comandantul forţelor angajate în acţiuni

militare este investit cu responsabilitatea respectării dreptului aplicabil în conflictele armate. Multitudinea şi
dinamica schimbării normelor juridice, în materie de drept public şi internaţional, faptul că multe din normele
juridice ale dreptului internaţional aplicabil în conflictele armate lasă la latitudinea comandanţilor aprecierea
oportunităţii aplicării lor, impune asistenţa juridică a factorilor de răspundere. Este nevoie de o viziune globală
asupra cadrului legislativ şi a dreptului internaţional aplicabil în conflictele armate, viziune pe care nu o poate
avea decât un specialist în domeniu. Ca urmare, după 1990, luându-se model armatele occidentale şi
revenindu-se la tradiţiile armatei române în domeniu, s-au instituit compartimentele juridice în cadrul
comandamentelor marilor unităţi tactice şi operative.
Articolul 82, din Protocolul Adiţional nr.I – 1977, prevede necesitatea existenţei consilierilor militari la
eşaloanele cu rang de mare unitate tactică şi mai mare, dar nu exlude posibilitatea funcţionării acestora şi la
eşaloanele mai mici. În practica armatei române, la nivel de unitate militară, funcţia de consilier juridic este
îndeplinită, prin cumul, de ofiţeri de comandă şi de stat major cu studii sau instruiţi anume în acest domeniu.
Opinăm că la război trebuie să existe consilieri juridici militari chiar şi la nivel de batalion (divizion). Experienţa
participărilor armatei române la misiunile militare internaţionale, de menţinere sau impunere a păcii, a
demonstrat utilitatea consilierilor juridici la nivelul unităţilor (subunităţilor) militare.
În trecut consilierii juridici au fost prioritar angajaţi în soluţionarea problemelor de drept administrativ,
pentru susţinerea intereselor armatei în litigiile în care aceasta era parte, preocuparea pentru extinderea activităţii
acestora în domeniul dreptului conflictelor armate fiind de dată recentă. Faptul că în perioada postbelică, până în
decembrie 1989, în armata noastră nu s-a urmărit cunoaşterea şi aplicarea dreptului conflictelor armate,
insuficienta implementare, în regulamentele militare generale şi de luptă, a normelor dreptului umanitar
internaţional, face dificilă asistenţa juridică pe timpul conflictelor armate. Un singur consilier juridic militar, la
nivel de mare unitate, nu poate oferi asistenţă juridică tuturor combatanţilor. În aceste condiţii, asistenţa juridică,
pe timpul conflictului armat, capătă eficienţă, dacă anterior, pe timp de pace, consilierul juridic a coordonat
pregătirea, în domeniul dreptului umanitar internaţional, a militarilor din compunerea marii unităţi (unităţii). Pe
timp de pace este necesar ca specialiştii în dreptul conflictelor armate să aprofundeze cunoştinţele militare şi
tehnica de lucru pe care ofiţerii de comandă şi de stat major le aplică pentru planificarea, organizarea şi
conducerea acţiunilor de luptă. Astfel, pe durata conflictelor armate, consilierii juridici să fie interlocutori utili
pentru comandanţii şi colaboratorii acestora, dezideratul comun fiind îndeplinirea misiunii fără încălcarea
normelor de drept. O solidă pregătire militară a consilierului juridic este reclamată şi de faptul că reglementările
juridice specifice conflictelor armate trebuie aplicate corect şi oportun în situaţiile complexe care caracterizează
operaţia (lupta) modernă. Neintegrarea consilierului juridic în cadrul militar de acţiune ar diminua încrederea
comandantului în soluţiile juridice formulate de acesta. Asistenţa juridică nu trebuie să intervină tardiv ca un
drept de "veto", ci constructiv şi oportun pe timpul elaborării deciziei, astfel încât ordinul comandantului să se
încadreze în litera şi spiritul legilor naţionale, în prevederile regulamentelor, să nu violeze regulile de angajare
militară stipulate în dreptul internaţional aplicabil în conflictele militare.
Asistenţa juridică nu limitează dreptul comandantului de a adopta, pe propria răspundere, decizii
oportune şi optime pentru îndeplinirea misiunii primite de la eşalonul superior. Când comandantul nu
ţine seama de propunerile fundamentale ale consilierului juridic şi violează grav dreptul internaţional
aplicabil în conflictele armate, consilierul este obligat să raporteze superiorului său pe linia specialităţii
sale. Responsabilitatea consilierului juridic poate fi reclamată când dă un aviz eronat, refuză fără motive
31
Ordinul ministrului apărării naţionale nr.M.105 din 05.07.2001, art.10.
temeinice să asigure asistenţă juridică sau în caz de neglijenţă. Instituirea unui regim de
responsabilitatea pentru consilierul juridic are menirea de a asigura autoritatea morală şi personală a
acestuia, să confere o mai mare eficacitate asistenţei juridice pe care o desfăşoară.
Consilierul juridic are obligaţia de a raporta comandantului, imediat după ce a luat la cunoştinţă, despre
producerea unor încălcări ale normelor dreptului intern şi internaţional aplicabil în conflictele armate în fâşia
(zona) sa de responsabilitate. Comandantul, personal sau prin statul major, are responsabilitatea juridică de a lua
măsurile necesare pentru încetarea violărilor în acest domeniu, de a dispune măsuri disciplinare.
Asistenţa juridică pe timpul conflictelor armate are drept obiective:
• asigurarea îndeplinirii misiunilor fără încălcarea normelor de drept;
• realizarea concordanţei dintre necesităţile militare şi restricţiile impuse de reglementările juridice
specifice (interne şi internaţionale) în vigoare;
• discriminarea în selectarea obiectivelor şi limitarea pierderilor colaterale;
• realizarea proporţionalităţii dintre mijloacele şi metodele folosite şi necesităţile militare;
• prevenirea exceselor şi represaliilor pe timpul ducerii acţiunilor militare şi eliminarea crimelor,
distrugerilor şi suferinţelor.
Dreptul operaţional introduce, în procesul decizional militar, unele limitări ce constau în constrângeri,
restrângeri sau recomandări în plan acţional32.
Obligaţiile se referă la ceea ce trebuie să facă combatanţii şi sunt temporale, spaţiale şi acţionale. Acestea
se regăsesc în conţinutul planului de acţiune şi al directivei comandantului.
Restricţiile se referă la ceea ce nu are voie să facă combatantul şi pot fi sociale, morale, juridice,
religioase. Restricţiile sunt prohibite şi, de regulă, nu se includ în conţinutul planului de acţiune.
Constrângerile îl obligă pe subiect la săvârşirea unei acţiuni, restrângerile îl obligă să se abţină de la
săvârşirea acţiunii, iar recomandările lasă la aprecierea acestuia alegerea unei conduite. Ca urmare, pentru a
asigura o asistenţă juridică eficientă, se vor avea în vedere toate aceste limitări, prioritare fiind cele referitoare la:
◙ ostilităţile militare, în general;
◙ conducerea marilor unităţi, a unităţilor şi subunităţilor;
◙ comportamentul faţă de persoane şi bunuri în timp de război;
◙ tratamentul ce se acordă victimelor conflictelor armate;
◙ administrarea şi ordinea în teritoriile ocupate.
O competentă asistenţă juridică, pe timpul conflictelor armate, dă comandantului, statului major,
comandanţilor de unităţi, convingerea că acţiunile militare desfăşurate sunt legitime şi nu vor fi sancţionaţi
pentru comiterea unor crime de război. Prin aceasta se amplifică demnitatea, onoarea şi prestigiul moral al
armatei.
Regulamentul general pentru conducerea acţiunilor militare A.N.-2/1998 prevede responsabilitatea
compartimentului juridic de a-l consilia pe comandant în scopul asigurării legalităţii actului de comandă.
Această prevedere nu trebuie să conducă automat la concluzia că asistenţa juridică se rezumă exclusiv la
consilierea comandantului întrucât acesta adoptă deciziile şi conduce acţiunile militare prin activitatea întrunită a
compartimentelor comandamentului, în cadrul căruia se realizează următoarele tipuri de relaţii organizatorice:
ierarhice, funcţionale, de stat major, de cooperare şi de control. Ca urmare, pe timpul asistenţei juridice,
compartimentul (consilierul) juridic se va afla, în relaţii funcţionale cu compartimentele comandamentului care
au atribuţii pe linia aplicării dreptului conflictelor armate. Aceste relaţii se vor concretiza în transmiterea de către
consilierul juridic a unor reglementări, indicaţii, proceduri şi prescripţii din domeniul specialităţii sale.
Un singur consilier juridic poate acoperi nevoile de asistenţă juridică în condiţiile în care ofiţerii statului
major au pregătirea juridică necesară aplicării în domeniul lor de activitate a normelor de drept al conflictelor
armate.
De regulă, comandanţii (compartimentele statelor majore) apelează la consilierul juridic pe timpul
planificării acţiunilor militare, asistenţa juridică având un caracter constructiv şi preventiv. Consilierul juridic nu
intervine pentru a da avizul după finalizarea concepţiei (deciziei), planului şi ordinului de acţiune. Consilierul
juridic nu adoptă o atitudine de aşteptare a solicitărilor sprijinului de specialitate şi intervine: pentru stabilirea
obiectivelor; alegerea mijloacelor de luptă şi determinarea procedeelor şi măsurilor necesare îndeplinirii
misiunii pentru rezolvarea speţelor unde se încalcă normele de drept intern şi internaţional.
Activitatea consilierului juridic pe timpul planificării acţiunilor militare se rezumă, în principal, la:
¾ participarea la orientarea personalului implicat în luptă, executată de comandant sau şeful de stat
major;
¾ analizarea situaţiei din domeniul său de responsabilitate, concomitent cu pregătirea estimărilor ce
vizează limitările impuse de dreptul conflictelor armate asupra îndeplinirii misiunii;
¾ colaborarea cu compartimentele statului major, în primul rând cu compartimentul operaţii, pentru
elaborarea cursurilor acţiunilor militare (selectarea cursului optim), pentru a respecta concepţia
eşalonului superior de îndeplinire a misiunii cu mijloacele disponibile, în condiţiile respectării
dreptului conflictelor armate;

32
A.N.-2, Regulamentul general pentru conducerea acţiunilor militare, Bucureşti, 1998, art.124.
 ¾ prezentarea estimărilor (concluziilor, recomandărilor şi propunerilor) referitoare la:
- delimitarea obiectivelor militare de cele civile;
- metodele şi mijloacele de luptă admise de dreptul umanitar internaţional, ce pot fi utilizate pentru
îndeplinirea misiunii;
- asigurarea protecţiei victimelor de război (prizonieri, bolnavi, răniţi);
- modul de informare şi cooperare cu marile unităţi vecine şi cu autorităţile civile din zona acţiunilor
de luptă;
- atitudini ce trebuie adoptate faţă de mijloacele şi personalul ce se bucură de protecţie specială,
conform reglementărilor internaţionale în vigoare (formaţiuni sanitare, personal religios etc.);
- alte date pe care le consideră necesare sau sunt solicitate de statul major;
¾ întocmirea şi actualizarea documentelor de conducere (informare) specifice compartimentului său;
¾ acordarea avizului juridic concepţiei acţiunii (concretizată în decizia comandantului), planului de
acţiune al marii unităţi şi ordinului de acţiune al comandantului;
¾ asistenţa celorlalte compartimente ale statului major pentru întocmirea corectă, din punct de vedere
juridic, a documentelor de conducere şi informare, o atenţie deosebită acordându-se jurnalului
acţiunilor militare.
Compartimentul (consilierul) juridic întocmeşte şi actualizează următoarele documente de conducere
şi informare:
¾ planul de acţiune al compartimentului, ca anexă la planul de acţiune al marii unităţi (anexa nr.4);
¾ planul de activitate al compartimentului;
¾ raportul de informare a comandantului (datele, estimările, concluziile şi propunerile) (anexa nr.4);
¾ informarea de specialitate a unităţilor subordonate şi a marilor unităţi cu care se cooperează;
¾ documente diverse referitoare la cunoaşterea zonei de responsabilitate, a actelor normative în vigoare
etc.
Planul de acţiune al compartimentului juridic este documentul care stă la baza asistenţei juridice, pe
timpul operaţiei (luptei), constituind suportul juridic al deciziei comandantului, al ordinelor şi dispoziţiilor date
pe timpul pregătirii şi ducerii operaţiei (luptei).
Acest document se întocmeşte atât sub formă grafică (pe hartă) cât şi sub formă de text.
Partea grafică a planului de acţiune al compartimentului juridic cuprinde informaţii şi date de natură
juridică referitoare la:
- obiectivele civile (bunuri) aflate sub protecţie specială;
- agenţi economici sau lucrări de artă care conţin forţe periculoase (centrale atomo-electrice, uzine
chimice, baraje, diguri);
- obiective cu imunitate culturală, aflate sub supraveghere U.N.E.S.C.O.;
- localităţi fără apărare;
- zone demilitarizate;
- locuri de intervenţie umanitară stabilite prin acord cu Comitetul Internaţional al Crucii Roşii;
- amplasamentele taberelor prizonierilor de război;
- amplasamentele taberelor de internare a civililor, organizate pentru protejarea unor categorii de
persoane (victime de război);
- comunicaţii destinate transporturilor sanitare efectuate de organele Comitetului Internaţional al Crucii
Roşii (C.I.C.R.);
- alte date necesare asistenţei juridice ce pot fi reprezentate grafic.
Partea de text a planului de acţiune al compartimentului juridic este determinată de volumul
reglementărilor juridice în domeniu, de eşalonul la care se lucrează, de experienţa consilierilor juridici şi
cuprinde, de regulă:
♦ fundamentele juridice care stau la baza pregătirii şi desfăşurării acţiunii militare respective: ordinul
de acţiune al eşalonului superior, concepţia (decizia) comandantului etc.;
♦ situaţia juridică a desfăşurării conflictului armat, din perspectiva aplicării normelor dreptului
internaţional (enumerarea eventualelor încălcări ale regulilor de angajare militară din partea inamicului sau a
trupelor proprii);
♦ acorduri, contracte comerciale, încheiate pe timpul pregătirii şi desfăşurării operaţiei (luptei) cu
următoarele părţi:
- autorităţi politice şi militare ale ţării cu statut de stat protector pentru România;
- Comitetul Internaţional al Crucii Roşii;
- organisme militare ale inamicului, prin care s-au stabilit zone neutre sau demilitarizate; modul de
desfăşurare a unor activităţi non-ostile în vederea adunării răniţilor şi bolnavilor de pe câmpul de
luptă; notificări reciproce asupra schimbărilor în structura forţelor combatante sau în cazul ridicării
imunităţii culturale a unor obiective civile;
- agenţi economici, în domeniul realizării activităţilor de aprovizionare a trupelor proprii;
♦ situaţii, tabele, grafice care oferă informaţii cu caracter juridic asupra:
- statutului legal al combatanţilor;
- modului de marcare a bunurilor şi locurilor aflate sub protecţie specială;
 - numărului de prizonieri (modul de tratament);
- gradului de informare a organismelor internaţionale, destinate supravegherii conflictului armat;
- gradului de executare a transporturilor sanitare de urgenţă cu sprijinul Comitetului Internaţional al
Crucii roşii;
- asigurării, pentru combatanţi, a cărţilor de identitate;
- modului de înhumare a morţilor şi înştiinţării rudelor despre dispariţia lor;
♦ măsurile luate în planul asigurării juridice pentru:
- utilizarea legală şi oportună a semnelor şi emblemelor care conferă protecţie specială unor
categorii de bunuri şi personal;
- cooperarea permanentă cu organismele internaţionale care sunt autorizate să acţioneze în spaţiul de
conflict armat;
- tratamentul umanitar al prizonierilor de război sau al civililor aflaţi în lagărele de internare;
- sancţionarea abaterilor disciplinare sau penale pentru respectarea normelor imperative ale
dreptului internaţional aplicabil conflictelor armate;
- soluţionarea unor acte de reclamaţie din partea unor persoane fizice sau juridice, ca urmare a
încălcării drepturilor personale sau patrimoniale;
- respectarea legislaţiei interne şi internaţionale pe timpul ocupaţiei militare;
- încălcări de către adversar, a normelor dreptului internaţional aplicabil în conflictele armate.
 CAPITOLUL 8

REPRIMAREA PENALĂ A VIOLĂRILOR

DREPTULUI OPERAŢIONAL

TIPOLOGIA INFRACŢIUNILOR ÎN MATERIA DREPTULUI INTERNAŢIONAL

Reprimarea penală a violărilor Drepturilor Internaţional Umanitar reprezintă un segment al dreptului

internaţional penal. Ea este definită ca un ansamblu al regulilor juridice recunoscute în relaţiile
internaţionale şi are ca scop protejarea ordinii sociale internaţionale prin urmărirea, judecarea şi
condamnarea actelor care îi aduc atingere.
Principiul represiunii universale consacră o derogare de la teritorialitatea legii penale
interne.
Un principiu specific Dreptului Internaţional Umanitar îl reprezintă imprescriptibilitatea
crimelor contra păcii, contra umanităţii şi a crimelor de război, conform stipulaţiilor
Convenţiei Naţiunilor Unite din 1968.
Principiul legitimei apărări se constituie într-o cauză exoneratoare de răspundere penală
în situaţiile când pentru salvarea unui interes legitim, personal sau public, se iau măsuri de
apărare împotriva faptelor internaţionale ilicite ale unui stat sau ale unei persoane; evident că
măsurile de legitimă apărare trebuie să fie proporţionale cu gravitatea pericolului. Un alt
principiu al Dreptului Internaţional Penal este acela conform căruia ordinul ierarhic nu
înlătură răspunderea penală, el fiind consacrat în statutele tribunalelor internaţionale penale, în
legislaţiile naţionale ale statului dar originea o are în doctrina juridică; el arată că agenţii
statului, au nu numai dreptul dar şi obligaţia de a nu executa ordinele superioare contra
Dreptului Internaţional Umanitar, existenţa unui astfel de ordin în comiterea crimelor
internaţionale neputând fi un mijloc de apărare, ci doar o circumstanţă atenuantă33.
Răspunderea internaţională penală îşi are fundamentul în încălcarea normelor
imperative ale dreptului internaţional, prin fapte ilicite de o deosebită periculozitate pentru
comunitatea internaţională, atât în timp de pace, cât şi în timp de război.
Aderând la tratatele internaţionale de drept umanitar, statele se angajează să le respecte
cu bună credinţă (anexa nr. 7).
Convenţiile internaţionale nu fac precizări decât asupra infracţiunilor grave indicându-le
în mod expres, recomandând statelor să stabilească singure pedepsele pentru aceste
infracţiuni, instanţelor competente a le judeca, precum şi clarificarea altor fapte contrare
dreptului internaţional ca fiind infracţiuni sau delicte.
Infracţiunile la dreptul internaţional aplicabil în conflictele armate sunt clasificate, de
către convenţiile internaţionale care le definesc, în “infracţiuni grave” şi “alte infracţiuni”.
Infracţiunile grave sunt încălcările grave comise de către o parte beligerantă la adresa
persoanelor şi bunurilor aflate sub protecţia convenţiilor internaţionale (art. 50 din Convenţia
I de la Geneva din 1949, art. 51 din Convenţia a II-a, art. 130 din Convenţia a III-a, art. 147
din Convenţia a IV-a, art. 11 şi 85 din Protocolul adiţional I din 1977).
Infracţiunile grave la instrumentele internaţionale de dreptul conflictelor armate sunt
considerate crime de război şi se pedepsesc penal.
Convenţiile de la Geneva din 1949 declară ca fiind astfel de infracţiuni grave
următoarele fapte comise împotriva răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor, prizonierilor de
război, populaţiei civile sau împotriva persoanelor şi bunurilor aflate sub protecţie specială:

33
Majoritatea legislaţiilor militare ale statelor occidentale conţin această obligaţie de neexecutare a ordinelor
ilegale. În România, Legea 80/1995 a statutului cadrelor militare prevede în art. 8 că militarilor le este interzis să
dea şi să execute acte contrare legii, obiceiurilor războiului şi a convenţiilor internaţionale ratificate de România.
 - omuciderea internaţională;
- tratarea sau tratamentele inumane, inclusiv experimentele biologice;
- faptul de a cauza în mod intenţionat mari suferinţe sau de a aduce grave atingeri
integrităţii fizice sau sănătăţii;
- faptul de a fi lipsit (combatantul) de dreptul său de a fi judecat în mod legal şi
imparţial;
- deportarea sau transferul ilegal;
- detenţiunea ilegală;
- luarea de ostatici;
- distrugerea şi însuşirea de bunuri, nejustificate de necesităţile militare, şi desfăşurate
pe scară mare în mod arbitrar.
La acestea, Protocolul Adiţional I din 1977 adaugă:
- actele şi omisiunile nejustificate prin care se compromite sănătatea şi integritatea
fizică sau mentală a persoanelor aflate în puterea părţii adverse sau internate, deţinute
sau private de libertate ca urmare a conflictului armat;
- lansarea unui atac fără discriminare, afectând populaţia civilă sau bunuri cu caracter
civil;
- lansarea unui atac împotriva lucrărilor sau instalaţiilor conţinând forţe periculoase;
- atacarea localităţilor neapărate şi a zonelor demilitarizate;
- atacarea unei persoane, cunoscând că este scoasă din luptă;
- utilizarea cu perfidie a semnului distinctiv al Crucii Roşii sau a altor semne
protectoare recunoscute de convenţiile internaţionale;
- transferarea de către puterea ocupată a unei părţi a populaţiei sale civile în teritoriul
pe care îl ocupă sau deportarea ori transferarea în interiorul sau în afara teritoriului
ocupat a totalităţii sau a unei părţi a populaţiei acestui teritoriu;
- orice întârziere nejustificată în repatrierea prizonierilor de război sau a civililor;
- practicile de aparheid şi celelalte practici inumane şi degradante bazate pe
discriminarea rasială care dau loc unor ofense grave la adresa demnităţii personale;
- faptul de a îndrepta atacuri împotriva patrimoniului cultural sau spiritual al
poporului.
Alte infracţiuni, la instrumentele internaţionale, sunt actele contrare dispoziţiilor
acestora şi care nu sunt crime de război. Ele pot fi infracţiuni sau abateri disciplinare şi se
sancţionează penal sau disciplinar.
În anumite manuale ale legilor şi obiceiurilor războiului sunt date ca exemple de “alte
infracţiuni” următoarele acte:
- folosirea armelor şi metodelor de război interzise;
- mutilarea de cadrave;
- abuzuri de drapel parlamentar;
- distrugerea nejustificată de bunuri culturale;
- jaful;
- obligarea prizonierilor sau civililor inamici de a efectua lucrări de natură militară
care le-ar pune viaţa în pericol;
- refuzul de a cruţa supravieţuitorii.
Faptul că aproape toate statele sunt părţi la Convenţiile de la Geneva din 1949 şi la
Protocoalele lor Adiţionale din 1977 face ca obligaţia reprimării pe plan naţional a
infracţiunilor la Dreptul Internaţional Umanitar să aibă un caracter general. Totuşi, maniera în
care statele au realizat în practică această obligaţie este extrem de diversificată.
Regulile generale prevăzute în convenţiile internaţionale pentru reprimarea
infracţiunilor la normele Dreptului Internaţional Umanitar impun statelor luarea unor măsuri
pe plan naţional: să emită ordine şi instrucţiuni pentru asigurarea respectării Convenţiilor
ratificate; stabilirea măsurilor legislative necesare sancţionării penale a persoanelor care au
comis sau au dat ordin să se comită oricare dintre infracţiunile grave; să urmărească
persoanele bănuite de a fi comis sau de a fi ordonat să se comită oricare dintre infracţiunile
grave şi deferirea lor propriilor tribunale (indiferent de naţionalitatea acestor persoane); să nu
se exonereze şi nici să exonereze un alt stat de răspunderea pentru comiterea infracţiunilor
grave; să faciliteze deschiderea unor anchete la cererea unei părţi la conflict cu privire la orice
pretinsă violare a convenţiilor, iar dacă nu se realizează un acord cu privire la procedura
anchetei să se înţeleagă cu partea interesată asupra alegerii unui arbitru care va hotărî asupra
procedurii de urmat; să asigure inculpaţilor beneficiile garanţiilor de procedură şi de liberă
apărare.
Legea 159 (M.Of. 283/31 iulie 1998) privind cooperarea autorităţilor române cu
Tribunalul Internaţional34 pentru urmărirea persoanelor presupuse a fi responsabile de grave
violări ale dreptului internaţional umanitar, comise pe teritoriul fostei Iugoslavii începând cu
anul 1991, face următoarele referiri: procedura de cooperare se declanşează la cererea
Tribunalului Internaţional de la Haga; Ministerul Justiţiei este autoritatea centrală competentă
să primească cererea şi s-o verifice sub aspectul regularităţii formale şi să o transmită
neîntârziat spre rezolvare organelor judiciare competente; Parchetul de pe lângă Curtea
Supremă de Justiţie şi Ministerul de Interne vor furniza Ministerului Justiţiei datele pe care le
deţin şi care prezintă relevanţă pentru soluţionarea cererilor primite de la Tribunalul
Internaţional; cauzele care au ca obiect infracţiuni ce intră în competenţa Tribunalului
Internaţional aflate în curs de urmărire penală sau de judecată în România, vor fi trimise
Tribunalului Internaţional, conform art. 9 alineat 2 din statutul acestuia, care prevede
prioritatea de jurisdicţie în favoarea sa; dacă mandatul de arestare emis de Tribunalul
Internaţional sau de procurorul său poate fi pus în executare, Ministerul Justiţiei va comunica
Tribunalului Internaţional impedimentele care au determinat neexecutarea mandatului;
predarea persoanei arestate se va face fără a se recurge la procedura extrădării; organele
judiciare române au obligaţia de a soluţiona şi alte cereri ale Tribunalului Internaţional având
ca obiect identificarea unor persoane care pot fi martori sau experţi în cauzele aflate pe rolul
acestuia.
Conferinţa Diplomatică a Plenipotenţialilor de la Roma în iunie 1998 a adoptat
Tratatul privind crearea Curţii Penale Internaţionale35 (anexa nr. 9).
Constituirea Curţii Penale Internaţionale are ca scop consolidarea cooperării
internaţionale pentru urmărirea şi pedepsirea efectivă a crimelor ce ating comunitatea
internaţională. Dar jurisdicţia sa se va exercita numai în legătură cu cele mai grave crime, care
afectează la nivel global. Jurisdicţia Curţii Penale Internaţionale va fi complementară
sistemelor naţionale sau internaţionale de justiţie penală, exercitându-se doar în cazul în care
se constată că ele sunt ineficiente, inexistente, necooperante sau blocate.
Competenţa Curţii Permanente Internaţionale se exercită asupra unor categorii de crime:
genocidul, crimele împotriva umanităţii comise în timp de pace şi de război, crimele de
război, agresiunea (care urmează să primească o definiţie corespunzătoare în Tratat).
Este pentru prima dată după constituirea Tribunalelor Militare la Nürnberg şi Tokyo
când se realizează o codificare, în cadrul unui tratat multilateral, a crimelor împotriva
umanităţii, incluzând crima de apartheid, exterminarea, atacurile directe asupra populaţiei
civile, sclavia, deportarea şi transferul forţat de populaţii, tortura, prostituţia forţată, dispoziţia
de persoane ş.a.
Între Curtea Penală Internaţională şi Tribunalul Internaţional de la Haga există unele
diferenţe: în timp ce Curtea va deţine autoritatea de a judeca crime comise oriunde în lume,
Tribunalul Internaţional de la Haga are în competenţa sa doar evenimentele din Ruanda şi
fosta Iugoslavie. Dacă Tribunalul este o creaţie a Consiliului de Securitate al O.N.U., Curtea

34
Tribunalul Penal Internaţional privind fosta Iugoslavie a fost înfiinţat în anul 1993, la Haga, fiind în acest
moment în plină activitate, inculpându-l de crime de război pe preşedintele sârb Slobodan Miloşevici.
35
Istoria lungului proces de constituire a unei jurisdicţii penale internaţionale începe în şcoala juridică
românească, reprezentată de Vespasian Pelle (el redactează în 1927 primul proiect al Statutului Curţii Penale
Internaţionale).
Penală Internaţională este un tratat multilateral care consacră în dreptul internaţional
convergenţa dintre principalele sisteme de drept penal, cel de sorginte latino-franco-germană
şi cel de sorginte latino-anglo-saxonă (civil low şi common law).
Spre deosebire de Tribunalul Penal Internaţional de la Haga, Curtea Permanentă
Internaţională va fi independentă faţă de Consiliul de Securitate al O.N.U., unde un număr
redus de ţări iau decizii pentru tribunal.
Dacă unele state au preluat în legislaţia naţională clasificarea infracţiunilor grave
prevăzută în instrumentele internaţionale, altele au adoptat un sistem propriu de clasificare.
În actualul Cod penal român sunt prevăzute o serie de infracţiuni grave la convenţiile
internaţionale în Titlul al X-lea intitulat “Infracţiuni contra capacităţii de apărare a
României”, şi anume: jefuirea celor căzuţi pe câmpul de luptă (art. 350); folosirea fără drept a
emblemei Crucii Roşii pe timpul operaţiilor militare (art. 351), iar în Titlul al XI-lea intitulat
“Infracţiuni contra păcii şi omenirii”, următoarele categorii de infracţiuni: genocidul (art.
357); tratamente neomenoase la adresa persoanelor protejate şi căzute în puterea adversarului
(art. 358); distrugerea unor obiective sanitare şi însuşirea unor bunuri sanitare, nejustificate de
necesităţile militare (art. 359); distrugerea, însuşirea sau jefuirea unor valori culturale (art.
360).
Pedepsele aplicate acestui gen de infracţiuni sunt de la 3 ani închisoare până la
maximum de pedeapsă aplicabil pe teritoriul românesc (detenţia pe viaţă).
În Codul penal român, art. 121 se dispune că perscripţia nu înlătură executarea
pedepselor principale pronunţate pentru infracţiunile contra păcii şi omenirii.
Reprimarea infracţiunilor prevăzute de instrumentele internaţionale se face prin
intermediul legislaţiei naţionale şi când sunt comise de militarii care fac parte din trupele
O.N.U. de menţinere sau impunere a păcii.
De problema reprimării naţionale, a violărilor Dreptului Internaţional Umanitar, s-a
preocupat, în mod repetat, Societatea Internaţională de Drept Militar şi Dreptul războiului al
cărei obiectiv special este, conform art. 3 al statutului său, găsirea căilor de armonizare a
legislaţiilor penale interne atât între ele cât şi faţă de regulile dreptului internaţional.
În anul 1997 s-a adoptat Charta de la Atena asupra principiilor esenţiale ale represiunii
naţionale a infracţiunilor grave la dreptul conflictelor armate.
Funcţionarea eficace a sistemului de reprimare a crimelor de război este direct legată de
reprimarea în cadrul dreptului intern, de aplicarea regulii competenţei universale a
tribunalelor naţionale în această materie, condiţie indispensabilă pentru eliminarea reală a
impunităţii criminalilor de război; această regulă trebuie integrată în dreptul intern aşa cum
rezultă ea din dreptul internaţional, prin recunoaşterea competenţei acestor tribunale de a
judeca orice crimă de război, fără restricţii în ceea ce priveşte locul comiterii ei sau
naţionalitatea autorului.
Dacă jurisdicţia penală internaţională rămâne o problemă pe care o va rezolva viitorul,
în sistemul de reprimare internaţională a infracţiunilor la Dreptul Internaţional Umanitar
statele pot utiliza dispoziţiile convenţiilor umanitare referitoare la cooperarea judiciară în
materie penală.
În articolul 91, Protocolul Adiţional I din 1977, se arată că partea la conflict va
răspunde pentru toate actele comise de persoanele aparţinând forţelor sale armate şi va
fi obligată la despăgubiri în caz de violare a convenţiilor internaţionale.
Articolele 88 şi 89 din acelaşi instrument juridic prevăd: “statele îşi vor acorda cea mai
largă întrajutorare posibilă în orice procedură referitoare la infracţiunile grave la
instrumentele internaţionale; ele vor coopera în materie de extrădare; statele se vor angaja
să acţioneze în conformitate cu Carta Naţiunilor Unitate”.
Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat, în anul 1973, o rezoluţie prin care au fost
consacrate “Principiile cooperării internaţionale în privinţa depistării, arestării, extrădării şi
pedepsirii celor vinovaţi de crime de război şi de crime împotriva umanităţii”.
 Dreptul Internaţional Umanitar este o încercare de ordonare a unei lumi
imperfecte; el va fi ineficace însă atât timp cât nu se va edifica o cultură bazată pe
drepturile omului. În zorii unui nou mileniu el trebuie reînsufleţit pentru ca lumea să nu
mai fie bolnavă de greşelile făcute. Iată de ce primordialitatea Dreptului Internaţional
Umanitar asupra forţei brutale şi nestăpânite reprezintă speranţa supravieţuirii civilizaţiei
umane.
Hugo Grotius afirma în lucrarea sa de referinţă – <<Despre dreptul războiului şi al
păcii>>: “violenţa care se dezvăluie, mai ales în război, are în ea ceva de fiară; de aceea
trebuie să căutăm cu multă grijă s-o cuminţim prin omenie, pentru ca nu cumva, luând prea
multă pildă de la fiare, să uităm că suntem oameni”.
Aceasta a fost, este şi va fi raţiunea existenţei, reafirmării, dezvoltării şi aplicării
neîncetate a Dreptului Internaţional Umanitar.

CADRUL JURIDIC REFERITOR LA EXECUTAREA ORDINULUI MILITAR

În cele ce urmează, vom releva prevederile actuale din legislaţia română referitoare la
executarea ordinului militar.
Dispoziţiile constituţionale de referinţă sunt înscrise în primele două alineate ale art.
117:
„(1) Armata este subordonată exclusiv voinţei poporului pentru garantarea
suveranităţii, a independenţei şi a unităţii statului, a integrităţii teritoriale a ţării şi a
democraţiei constituţionale.
(2) Structura sistemului naţional de apărare, organizarea armatei, pregătirea
populaţiei, a economiei şi a teritoriului pentru apărare şi statutul cadrelor militare se
stabilesc prin lege organică”.
Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare. Legile
constituţionale sunt cele prin care se revizuieşte Constituţia, după principiile stabilite în cadrul
acesteia. Legile organice se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere iar legile
ordinare cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră, evident cu condiţia
îndeplinirii cvorumului.
Modul de adoptare reflectă poziţia ierarhică superioară a legilor organice în raport cu
legile ordinare în cadrul sistemului normativ.
Legea nr.80/1995 privind statutul cadrelor militare, lege organică conform prevederilor
constituţionale, detaliază problema executării ordinului în Secţiunea 1 a Capitolului II şi
înscrie printre îndatoririle cadrelor militare: „să respecte jurământul militar şi prevederile
regulamentelor militare, să execute întocmai şi la timp ordinele comandanţilor şi ale
şefilor, fiind responsabile de modul în care îndeplinesc misiunile ce le sunt încredinţate.
Cadrelor militare nu li se poate ordona şi le este interzis să execute acte contrare legii,
obiceiurilor războiului şi convenţiilor internaţionale la care România este parte;
neexecutarea ordinelor în aceste condiţii nu atrage răspunderea penală şi civilă a
subordonaţilor”.
În Regulamentul disciplinei militare se păstrează vechile dispoziţii în materie, care
stipulează răspunderea comandantului pentru starea disciplinară şi obligaţia sa de a pretinde
executarea cu stricteţe a ordinelor, controlând îndeplinirea lor.
„Art. 7. Ordinul comandantului este obligatoriu pentru subordonaţi şi se execută
fără discuţie, întocmai şi la timp. Comandantul poartă întreaga răspundere pentru
legalitatea şi urmările ordinului dat; el trebuie să fie primul care să-l respecte cu stricteţe,
iar cel care-l primeşte este obligat să-l execute cu toată convingerea şi să raporteze
imediat după executare. Subordonatul îşi însuşeşte nu numai litera ordinului, ci şi
spiritul lui. Când constată că nu poate executa ordinul primit, el raportează imediat
celui care i l-a dat”.
 Astfel, neexistând în Codul penal o cauză care să-l exonereze de răspundere pentru
executarea ordinului superiorului, un subordonat care execută – fără a fi constrâns – ordinul
superiorului, bazându-se pe dispoziţia cuprinsă în art. 7 din Regulamentul disciplinei militare,
nu poate invoca – decât în cazuri limitate – eroarea de fapt.
Dar, să vedem cum este incriminată fapta în Codul penal:
„Art. 334. Refuzul de a executa un ordin cu privire la îndatoririle de serviciu se pedepseşte
cu închisoare de la 6 luni la 2 ani. Dacă fapta este săvârşită de un ofiţer, de un maistru militar
sau subofiţer, de doi sau mai mulţi militari împreună, ori în faţa trupei adunate sau dacă fapta are
urmări grave, pedeapsa este închisoarea de la 1 la 5 ani. În timp de război, pedeapsa prevăzută
în alineatul 1 este închisoarea de la 2 la 7 ani, iar pentru fapta prevăzută în alineatul 2 – de la 3 la
12 ani.”
În actualul Cod penal român legiuitorul nu a mai reglementat răspunderea pentru
executarea ordinului ilegal, abandonând-o interpretării teoreticienilor şi practicienilor.
După cum se observă, circumstanţa agravantă, pedepsită conform gradului de pericol
social pe care îl reprezintă, se aplică atunci când este săvârşită în timp de război, pedeapsa
fiind cuprinsă, în acest caz, între 2 şi 12 ani.
Comparativ cu art. 334 Cod Penal, textul înscris în art. 31 alineat1 din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă nr.1/1999
prezintă o relevanţă aparte: „Fapta personalului militar în activitate sau mobilizat, care
manifestă atitudine de defetism, incită la insubordonare sau nu execută ordinele primite,
constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 15 la 20 de ani sau cu
închisoare pe viaţă”.
Legea nr. 17/1996 privind regimul armelor de foc şi al muniţiilor – lege ordinară –
prevede în art. 50: „Comandanţii sau şefii militari pot face uz de armă împotriva
subordonaţilor pentru a restabili ordinea, dacă alte măsuri de împiedicare sau de
constrângere nu sunt posibile, atunci când acţiunile acestora sunt îndreptate în mod
vădit spre trădarea de patrie sau zădărnicirea unei misiuni de luptă, ori când
periclitează în mod grav capacitatea de luptă a unităţii. În aceste cazuri se face uz de
armă, respectându-se prevederile referitoare la somaţia legală”.
Există teoreticieni care au susţinut că, în cazul executării unui ordin ilegal, răspunderea
penală va putea fi înlăturată în temeiul prevederilor art. 46 Cod penal: „Art. 46. Nu
constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită din cauza unei
constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista.
De asemenea, nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită
din cauza unei constrângeri morale, exercitată prin ameninţare cu un pericol grav pentru
persoana făptuitorului ori a altuia, şi care nu putea fi înlăturat în alt mod”.
Într-o lucrare de specialitate se relevă: „Nu este suficient să existe o ameninţare cu un
pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia; mai trebuie ca săvârşirea faptei
prevăzută de legea penală să fie singura cale de a înlătura pericolul… Nu există
constrângere morală decât dacă săvârşirea faptei prevăzută de legea penală ar fi fost
singura modalitate de a înlătura pericolul”.
Dacă, în dreptul internaţional, opiniile părţilor la un tratat multilateral – convenţie,
protocol sau acord – sunt atât de diferite încât, de multe ori, delimitarea între diverse
situaţii nu este făcută după un cadru foarte clar, aşa cum vom vedea, apreciem că în
dreptul intern soluţiile ar trebui îndelung dezbătute, în aşa fel încât să nu existe prea
multe variante de interpretare, să prezinte un mod de rezolvare coerent şi simplu, dar, în
acelaşi timp să asigure o aplicare clară, unitară şi fermă.
 De modul în care se execută un ordin depinde reuşita unei misiuni. Iar Armata este în
misiune şi în timp de pace, în cele mai delicate momente prin care poate trece un stat, atât în
plan intern cât şi în plan extern. Sunt momente în care, de maniera în care militarii înţeleg să
execute ordinele la nivel de individ, şi Armata în întregul său la nivel de instituţie, poate să
depindă existenţa uneia dintre cele mai importante valori ale statului pe care Armata este
chemată să le apere: suveranitatea, independenţa şi unitatea statului, integritatea teritorială şi
democraţia constituţională.
Trebuie ca ordinele să fie nu numai „scurte, clare şi precise”, după sintagma atât de
bine cunoscută, ci şi legale. Comandanţii, trebuie să se convingă în permanenţă că
subordonaţii au înţeles nu numai ordinul, dar au înţeles şi că acesta este legal.

JURISDICŢIA PENALĂ ÎN DOMENIUL APĂRĂRII NAŢIONALE

Instanţele judecătoreşti realizează activitatea de înfăptuire a justiţiei în cazurile pe care

le soluţionează, adică activitatea întreprinsă pentru căutarea şi stabilirea a ceea ce este just
(„drept”).
Justiţia în România este guvernată de două principii consacrate constituţional, şi
anume acela al independenţei judecătorilor – aceştia se supun numai legii şi nu se află
în raporturi de subordonare faţă de alte autorităţi publice – şi acela al inamovibilităţii
judecătorilor, care garantează realizarea primului principiu. Conform Legii nr. 92/1992
pentru organizarea judecătorească, administrarea actului de justiţie este întemeiată pe
principiul triplei jurisdicţii, litigiile de tot felul fiind judecate în trei instanţe: de fond, de
apel şi de recurs.
Magistraţii – judecătorii şi procurorii – sunt numiţi în funcţie de Preşedintele României.
Consiliul Superior al Magistraturii propune numirea în funcţie a magistraţilor şi exercită
rolul de Consiliu de disciplină al judecătorilor.
Instanţele şi parchetele militare sunt organizate pe aceleaşi principii ce guvernează
autoritatea judecătorească, sunt parte integrantă a sistemului judecătoresc, iar statutul
magistraţilor militari este asemănător cu cel al colegilor acestora din instanţele şi parchetele
civile.
Deosebirile sunt determinate de calitatea suplimentară de ofiţer activ: salarizarea şi alte
drepturi asigurate de Ministerul Apărării Naţionale în concordanţă cu reglementările
referitoare la drepturile specifice militarilor activi, acordarea gradelor militare, ţinuta la
şedinţele de judecată (ţinută militară).
Componenta de cercetare şi judecare a instanţelor militare este stabilită de Codul de
procedură penală. Conform prevederilor procesuale penale, în componenţa acestora (în raport
cu calitatea persoanelor şi natura infracţiunilor) intră următoarele cauze: infracţiuni săvârşite
de militari; infracţiuni săvârşite de civili contra bunurilor aflate în proprietatea (administrarea)
sau folosinţa forţelor armate, care prin natura sau destinaţia lor au un caracter militar
(interesează capacitatea de apărare); infracţiuni săvârşite de civili în legătură cu obligaţiile lor
militate (sustragerea de la serviciul militar, neprezentarea la încorporare sau concentrare,
sustragerea de la rechiziţii militare, infracţiuni săvârşite în legătură cu serviciul de către
personalul civil din forţele armate).
În materie penală, controlul autorităţii judecătoreşti asupra armatei se exercită prin
intermediul structurilor sale speciale – parchetele şi instanţele judecătoreşti militare.
În materie civilă însă, controlul jurisdicţional asupra armatei se exercită prin instanţele
ordinare (civile), cadrele militare implicate în astfel de litigii – fie în calitate de reclamanţi,
fie în calitate de pârâţi – fiind judecate de aceste instanţe.
Instanţele civile sunt competente – conform Legii contenciosului administrativ (Legea
29/1990), să judece acţiunile îndreptate împotriva actelor administrative dispuse de către
cadrele militare în exerciţiul atribuţiilor acestora de serviciu, în cazul în care prin astfel de
acte sunt vătămate drepturile recunoscute de lege oricărei persoane fizice sau juridice
(excepţie fac actele de comandament cu caracter militar care nu pot fi atacate în
justiţie).
Personalul militar şi civil este răspunzător în faţa justiţiei în condiţii egale, ca toţi
ceilalţi cetăţeni ai ţării, fără nici un privilegiu, pentru faptele comise în timpul ori în
legătură cu serviciul militar sau în afara serviciului.
Subiectul infracţiunilor contra capacităţii de apărare a ţării, cele mai multe din
prevederile Titlului X din partea generală a Codului penal, trebuie să aibă calitatea de militar.
Lipsa acestei calităţi face ca acţiunea penală să nu poată fi pusă în mişcare, iar dacă a fost
pusă în mişcare să nu mai poată fi exercitată, pentru că fapta săvârşită nu constituie
infracţiune. De exemplu, nu poate fi considerată dezertare absenţa de la serviciu a unui
angajat civil, deoarece este incriminată numai absenţa nejustificată de la serviciu a persoanei
care are calitatea de militar.
În unele cazuri, pe lângă calitatea de militar, subiectul infracţiunilor contra
capacităţii de apărare trebuie să aibă o calitate specială: santinelă, superior sau inferior,
comandant.
Pentru unele infracţiuni îndreptate împotriva capacităţii de apărare nu se cere ca subiectul
să aibă o calitate specială, ele putând fi săvârşite atât de militari cât şi de civili. Infracţiunile
contra capacităţii de apărare a ţării s-au grupat în 3 capitole: primul cuprinde infracţiunile
săvârşite de militari (infracţiuni contra ordinii şi disciplinei militare, infracţiuni pe câmpul de
luptă, infracţiuni specifice aviaţiei şi marinei militare); al doilea, infracţiunile săvârşite de
militari sau civili; iar ultimul, infracţiunile săvârşite de civili.
Tribunalul Militar Bucureşti judecă în prima instanţă: infracţiunile săvârşite de
militari până la gradul de căpitan, inclusiv cele date prin lege în competenţa altor instanţe;
infracţiuni săvârşite de civili contra bunurilor aflate în proprietatea, administrarea sau
folosinţa M.Ap.N., M.I., S.R.I., S.P.P.; infracţiunile prevăzute în art. 348 şi 354. TERMENUL
de apel – 10 zile – de la pronunţarea hotărârii (rejudecarea se face la Tribunalul Militar
Teritorial Bucureşti).
Tribunalul Militar Teritorial judecă în prima instanţă: infracţiunile săvârşite de
ofiţerii superiori, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe; alte infracţiuni
date prin lege în competenţa sa; ca instanţă de apel judecă apelurile hotărârilor pronunţate în
primă instanţă de tribunalele militare, cu excepţia infracţiunilor – deţinerea, înstrăinarea sau
portul fără drept, de arme ascunse ori arme militare, precum şi a muniţiei pentru astfel de
arme şi a infracţiunilor contra ordinii şi disciplinei militare, sancţionate de lege cu pedeapsa
închisorii de cel mult 2 ani; ca instanţă de recurs, judecă recursurile împotriva hotărârilor
pronunţate de tribunalele militare; soluţionează conflictele de competenţă ivite între
tribunalele militare din raza sa teritorială.
Art. 171 – Codul de procedură penală stipulează „asistenţa juridică este obligatorie
când învinuitul sau inculpatul este minor, militar în termen, rezervist concentrat, elev al unei
instituţii militare”.
Militarilor care nu vorbesc limba română li se asigură posibilitatea de a lua cunoştinţă
de piesele dosarului şi dreptul de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii prin traducător36.
Procesul penal este activitatea reglementată de lege, desfăşurată de organele şi
persoanele care participă în cauza penal, având ca scop constatarea la timp şi în mod complet
a infracţiunilor şi justa pedepsire a infractorilor. Respectarea întocmai a legalităţii în procesul
penal atât în cursul urmăririi penale cât şi al judecăţii prezintă o deosebită importanţă.

36
Legea de revizuire a Constituţiei (M.Of. nr. 669, 22 septembrie 2003).
Art.127, aln. 2 "Cetăţenii români aparţinând minorităţilot naţionale au dreptul să se exprime în limba maternă
în faţa instanţelor, în condiţiile legii organice".
 INFRACŢIUNI CONTRA CAPACITĂŢII DE
APĂRARE A ROMÂNIEI

Analiza infracţiunilor contra capacităţii de apărare a ţării, ca şi aplicarea prevederilor

legale care incriminează asemenea fapte, trebuie să se facă în spiritul dispoziţiunilor
constituţionale.
Serviciul militar este obligatoriu pentru bărbaţi, cetăţenii români care au împlinit
vârsta de 20 de ani (cu excepţia cazurilor prevăzute de lege).
Obiectul juridic special al fiecărei infracţiuni contra capacităţii de apărare derivă din
obiectul juridic generic şi constă din relaţiile sociale privitoare la o anume valoare socială
individualizată din ansamblul valorilor sociale care este legată prin săvârşirea infracţiunii (de
exemplu ordinea şi disciplina militară). Unele infracţiuni contra capacităţii de apărare au şi un
obiect material (lovirea inferiorului sau superiorului).
Subiectul activ este, de regulă, persoana cu calitatea de militar (la unele şi civilii) şi
cetăţeanul român care lucrează într-o instituţie civilă, dacă aceasta, în timp de război, se
militarizează.
Subiectul pasiv este statul. În majoritate infracţiunilor există şi un subiect pasiv
secundar, adică unitatea sau formaţiunea militară a cărei activitate a fost perturbată prin
comiterea infracţiunii.
Elementul material al majorităţii infracţiunilor din acest grup se realizează prin acţiuni
şi numai rareori prin inacţiuni.
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol derivată din însăşi săvârşirea
acţiunii (inacţiunii).
Infracţiunile contra capacităţii de apărare care se comit prin acţiune (comisive) sau
inacţiune (omisiune), pot fi săvârşite atât cu intenţie cât şi din culpă.
Unele infracţiuni sunt de consumare instantanee, la care elementul material al laturii
obiective se epuizează de la sine prin consumarea infracţiunii (exemplu: lovirea superiorului
sau inferiorului – art. 335, 336 C.p.). Altele sunt continue, consumarea infracţiunii se
prelungeşte în timp (exemplu: infracţiunea de dezertare, aceasta epuizându-se odată cu
aducerea sau întoarcerea de bunăvoie a inculpatului în unitate sau la serviciu.
La majoritatea infracţiunilor, săvârşirea lor pe timp de război constituie o circumstanţă
agravantă.
În cazul unor infracţiuni, pedeapsa principală este însoţită de pedeapsa complementară
(interzicerea unor drepturi, degradarea militară etc.).
Legea 80/1995 Art. 65. Degradarea militară se aplică în condiţiile prevăzute de legea
penală cadrelor militare în activitate, în rezervă şi în retragere, condamnate la pedeapsa
complementară a degradării militare prin hotărâre judecătorească.
Art. 72. În cazul în care intervine o altă hotărâre judecătorească prin care s-a pronunţat
achitarea sau prin care nu se mai aplică pedeapsa complementară a degradării militare, cei în
cauză sunt preluaţi în evidenţă militară cu gradul avut. Timpul cât au fost degradaţi se include
în calculul stagiului în grad, iar cadrele militare respective pot cere prin instanţa
judecătorească reparaţii morale şi materiale pentru prejudiciile ce li s-au adus. Redarea
gradului ca urmare a amnistierii, graţierii sau reabilitării nu atrage, de drept,
rechemarea în activitate, iar timpul cât au fost degradaţi nu se ia în calculul stagiului în
grad şi al vechimii de cadre militare în activitate.
Clasificarea infracţiunilor:
a) infracţiuni săvârşite de militari;
b) infracţiuni săvârşite de civili contra bunurilor aflate în proprietatea, administrarea sau
folosinţa forţelor armate, care prin natura sau destinaţia lor au un caracter militar sau
interesează capacitatea de apărare;
 c) infracţiunile săvârşite de civili în legătură cu obligaţiile lor militare sau pentru apărarea
naţională (sustragerea de la serviciul militar, neprezentarea la încorporare sau concentrare,
sustragerea de la rechiziţii militare).

INFRACTIUNI SAVARSITE DE MILITARI

Absenţa nejustificată – este infracţiunea incriminată în articolul 331 C.p.

Pe timp de pace infracţiunea trebuie să fie săvârşită de un militar în termen sau concentrat până
la gradul de sergent sau în timp de război de oricare militar. Absenţa trebuie să aibă o durată mai mare
de 24 ore, dar nu mai mult de 3 zile. Subiectul activ al infracţiunii este circumstanţiat de lege (să aibă
calitatea de militar).
Subiectul pasiv este reprezentat de unitatea militară în care desfăşoară activitatea
militarul. Sancţiunea: închisoare militară 3 luni – 1 an (pe timp de război 1-5 ani).
Dezertarea (art. 332 C.p.) – reprezintă absenţa nejustificată de la unitate sau serviciu a
oricărui militar, care depăşeşte în timp de pace 3 zile, iar în timp de război 24 ore.
Obiectul juridic special este reprezentat de relaţiile legate de ordine şi disciplină.
În calculul timpului se are în vedere momentul reţinerii sau al prezentării la organele de
urmărire (comenduire a garnizoanei, poliţiei) şi nu al aducerii militarului de către aceste
organe în unitatea din care face parte. Se socotesc în cuantumul absenţei şi zilele de
sărbătoare. Punerea în mişcare a acţiunii penale se face la sesizarea comandantului unităţii
militare (săvârşirea pe timp de război constituie o circumstanţă agravantă).
Subiectul activ este reprezentat de militarul în cauză (subiect unic), iar subiectul pasiv
este unitatea militară. Sancţiune: închisoare militară 1-7 ani (pe timp de război, circumstanţă
agravantă 3-12 ani).
Călcarea de consemn – reprezintă nerespectarea regulilor serviciului de gardă, de pază,
de însoţire, precum şi părăsirea comenzii sau a unui post de către militari.
Nerespectarea consemnului de către santinelă constituie o agravantă a pedepsei,
determinând sporirea limitei pedepsei.
Îndatoririle de serviciu interior nu se confundă cu îndatoririle serviciului de pază
(gardă).
Infracţiunea de călcare de consemn, săvârşită într-una din modalităţile simple ale celor
două variante reglementate în art. 333, alin. 1 şi 2, este pedepsită cu închisoare de la 3 luni la
1 an (fapta săvârşită pe timp de război se pedepseşte cu 3 la 12 ani).
Insubordonarea – constă în refuzul de a executa un ordin cu privire la îndatoririle de
serviciu (incriminată în art. 334 C.p.).
Alin. 2. “Săvârşirea faptei de către un ofiţer, subofiţer, de doi sau mai mulţi militari
constituie o circumstanţă agravantă”.
Simpla neexecutare a unui ordin, din neglijenţă sau incapacitate, neînsoţită de un refuz
manifest, poate constitui o abatere disciplinară sau o infracţiune de neglijenţă în serviciu, abuz
în serviciu, călcare de consemn, dar nu infracţiunea de insoburdonare.
Nu constituie infracţiune fapta inferiorului care refuză să execute un ordin ilegal prin
executarea căruia ar înfăptui o infracţiune penală (ordinul trebuie să privească îndatoririle de
serviciu ale militarului).
Infracţiunea de insubordonare este sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 16 luni la 2
ani. În cazul modalităţilor agravante din alin. 2, sancţiunea este închisoare de la 1 la 5 ani.
În timp de război, pedeapsa este închisoare de la 2 la 7 ani, iar pentru agravantă (alin. 2,
art. 334 C.p.) pedeapsa este închisoare de la 3 la 12 ani.
Lovirea sau insulta superiorului de către inferior, ori a şefului de către subordonat este
infracţiunea prevăzută în art. 335 C.p.
 Infracţiunea trebuie săvârşită cu intenţie, poate avea două agravante: cel lovit să fie în
timpul executării atribuţiunilor de serviciu, săvârşirea faptei pe timp de război.
Lovirea presupune o acţiune de violenţă fizică asupra superiorului.
Fapta de lovire a superiorului în varianta simplă este sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 3
luni la 2 ani. Pentru modalitatea agravantă pedeapsa este închisoare de la 1 la 5 ani (pe timp de război
maximul va fi sporit cu 2 ani).
Lovirea sau insulta inferiorului (a subordonatului) este incriminată de art. 336 C.p.
Lovirea subordonatului se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 1 an, iar insulta acestuia de
către şef sau superior se pedepseşte cu închisoare de la o lună la şase luni.
Faptele nu constituie infracţiune pe timp de război dacă au fost determinate de o
necesitate militară.
Pentru infracţiunile prezentate anterior punerea în mişcare a acţiunii penale se face
numai la sesizarea comandantului unităţii militare.

INFRACTIUNI PE CAMPUL DE LUPTA

Capitularea (art. 338 alin.1) reprezintă fapta comandantului care predă inamicului
forţele armate pe care le comandă, lasă în mâinile duşmanului, distruge sau aduce în stare
de neîntrebuinţare mijloacele de luptă sau alte mijloace necesare pentru purtarea
războiului, fără ca faptele sale să fi fost determinate de condiţiile de luptă.
Infracţiunea de capitulare este sancţionată cu detenţia pe viaţă sau închisoare de la 15 la
20 de ani (interzicerea unor drepturi).
Părăsirea câmpului de luptă (art. 339 C.p.) constă în părăsirea câmpului de luptă sau
refuzul de a acţiona, fapte săvârşite în timpul luptei, ori predarea în captivitate sau săvârşirea
altor asemenea fapte de natură a servi cauza duşmanului.
Este o infracţiune specifică războiului.
Legea sancţionează aceste fapte cu detenţia pe viaţă sau închisoare de la 15 la 20 de ani,
precum şi interzicerea unor drepturi.

INFRACTIUNI SPECIFICE AVIATIEI

Zborul neautorizat (incriminat în art. 340 C.p) constă în zborul cu o aeronavă aparţinând
forţelor armate ale statului român, fără prealabila aprobare, precum şi în nerespectarea regulilor
de zbor, dacă prin această faptă se periclitează securitatea aeronavei sau a zborului în spaţiul
aerian.
Codul penal prevede şi două modalităţi agravante, sancţionate diferit. Prima
împrejurare agravantă constă în producerea unor urmări grave, în cea de-a doua situaţie în
cauzarea unui dezastru.
Sancţiunea pentru forma simplă a infracţiunii este închisoare de la 3 luni la 2 ani, iar
pentru cele două variante normative agravante – închisoare de la 1 la 5 ani (când s-au produs
urmări grave) sau închisoare de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi (dacă s-a produs un
dezastru).

INFRACTIUNI SPECIFICE MARINEI MILITARE

 Părăsirea navei (art. 341 C.p.) constă în părăsirea unei nave militare în caz de
naufragiu, de către comandant, mai înainte de a-şi fi executat până la capăt îndatoririle de
serviciu, precum şi de către orice persoană ce face parte din echipajul navei, fără ordinul
comandantului.
Infracţiunea de părăsire a navei este sancţionată cu închisoare de la 6 luni la 5 ani, atât
pentru comandant, cât şi pentru orice membru al echipajului. Pentru varianta agravantă
(părăsirea navei în timp de război), pedeapsa este alternativă: detenţia pe viaţă sau închisoare de
la 15 la 20 de ani.
Părăsirea comenzii (art. 342 C.p.)
Părăsirea comenzii de către comandantul unei nave sau al unui grup de nave militare, în
situaţii ce ar fi putut periclita nava (navele militare) ori echipajul acestora constituie
infracţiune.
Modalitate agravantă – săvârşirea infracţiunii pe timpul războiului.
Sancţiunea pentru forma simplă este închisoare de la 2 la 7 ani, iar pentru forma
agravată detenţia pe viaţă sau închisoare de la 15 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.

NELUAREA MĂSURILOR NECESARE ÎN OPERAŢIILE NAVALE

Art. 343 C.p. – “constitue infracţiune fapta comandantului unei nave militare sau grupei
de nave militare care, fără a fi fost oprit prin vreun ordin sau fără a fi fost împiedicat de
misiunea specială pe care o avea, nu ia măsurile necesare să atace, să lupte împotriva
duşmanului, să ajute o navă a statului român sau a unei ţări aliate urmărită de duşman ori
angajată în luptă, sau nu ia măsurile necesare pentru a distruge un convoi duşman, ori nu
urmăreşte navele de război sau comerciale ale duşmanului”.
Infracţiunea de neluare a măsurilor necesare, în operaţiile navale, se pedepseşte cu
detenţia pe viaţă sau închisoare de la 15 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.

COBORÂREA PAVILIONULUI
Art. 334 C.p. – constituie infracţiune “coborârea pavilionului” în timpul luptei, în
scopul de a servi cauza duşmanului, fapta săvârşită de comandantul unei nave militare sau al
unei grupări de nave militare, precum şi de către orice altă persoană ambarcată.
La o navă militară coborârea pavilionului înseamnă pierderea, abandonarea luptei de
către comandant şi echipaj (echivalând, la trupele de uscat, cu predarea drapelului unităţii în
mâinile inamicului).
Infracţiunea este sancţionată cu detenţia pe viaţă sau închisoare de la 15 la 20 de ani şi
interzicerea unor drepturi.

COLIZIUNEA
Prin dispoziţiile art. 345 C.p. se incriminează coliziunea, care constă în fapta
comandantului unei nave militare sau a oricărei persoane aflate la bordul acesteia, prin care s-
a provocat, din culpă, o coliziune sau punerea pe uscat a navei, dacă fapta a avut ca urmare
avarierea gravă a navei sau alte urmări grave.
Infracţiunea este pedepsită cu închisoare de la şase luni la 3 ani, iar când fapta a fost
săvârşită cu intenţie, pedeapsa este închisoare de la 5 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi
(când fapta este săvârşită cu intenţie pe timp de război pedeapsa este detenţia pe viaţă sau
închisoare de la 15 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi).
 INFRACTIUNI SAVARSITE DE MILITARI SAU CIVILI

Sustragerea de la serviciul militar

În articolul 348 C.p. este incriminată “fapta persoanei care îşi provoacă vătămări
integrităţii corporale sau sănătăţii, simulează o boală sau o infirmitate, foloseşte înscrisuri
false sau orice alte mijloace în scopul de a se sustrage de la serviciul militar”.
Infracţiunea, în forma sa simplă, este pedepsită cu închisoare de la 6 luni la 5 ani, iar
când fapta se săvârşeşte în timp de război, pedeapsa este închisoare de la 3 la 10 ani.
Acţiunea penală se pune în mişcare numai la sesizarea comandantului unităţii la care
civilul trebuia să se prezinte pentru efectuarea serviciului militar sau în care militarul îşi
execută serviciul militar. Infracţiunea se poate săvârşi în două modalităţi, o modalitate simplă
şi una agravantă (caracterizată de timpul de realizare, în timp de război).
Infracţiunea, în forma simplă, este pedepsită cu închisoare de la 6 luni la 5 ani, iar când
fapta se săvârşeşte în timp de război, pedeapsa este închisoare de la 3 la 10 ani.
Acţiunea penală se pune în mişcare numai la sesizarea comandantului unităţii la care
civilul trebuie să se prezinte pentru efectuarea serviciului militar sau în care militarul îşi
execută serviciul militar.

Defetismul
Art. 349 C.p. – constituie infracţiune “răspândirea sau publicarea, în timp de război, de
zvonuri sau informaţii false, exagerate sau tendenţioase referitoare la situaţia economică şi
politică a ţării, la starea morală a populaţiei, în legătură cu declararea sau mersul
războiului, precum şi săvârşirea altor asemenea fapte de natură să slăbească rezistenţa
morală a populaţiei”.
Infracţiunea de defetism este pedepsită cu închisoare de la 5 la 15 ani şi
interzicerea unor drepturi.

Jefuirea celor căzuţi pe câmpul de luptă

Infracţiunea este prevăzută în art. 350 C.p. şi constă în “jefuirea pe câmpul de luptă a
morţilor sau răniţilor de obiectele aflate asupra lor”.
Incriminarea în legea penală a acestei infracţiuni a fost determinată şi de existenţa unor
reglementări internaţionale privind soarta răniţilor pe câmpul de luptă.
În anul 1864 a fost adoptată, la Geneva, Convenţia internaţională care reglementează
situaţia militarilor răniţi în război, convenţie la care România a aderat în anul 1874. România
este, de asemenea, semnatara Convenţiilor de la Geneva – august 1949 pentru îmbunătăţirea
soartei răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie, precum şi pentru îmbunătăţirea
soartei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor forţelor armate pe mare.
Infracţiunea prevăzută de art. 350 C.p. are un caracter excepţional, deoarece poate fi
comisă numai în timp de război. Această infracţiune este pedepsită cu închisoare de la 3 la 10
ani şi interzicerea unor drepturi.

FOLOSIREA EMBLEMEI CRUCII ROSII IN TIMPUL OPERATIILOR

MILITARE
Infracţiunea este prevăzută în art. 351 C.p. şi constă în “folosirea fără drept, în timp de
război şi în legătură cu operaţiile militare, a emblemei ori denumirii de “CRUCEA ROŞIE”
sau a celor similare acesteia”.
Infracţiunea este sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 3 la 7 ani.
 SUSTRAGEREA DE LA RECHIZITII MILITARE
În art. 352 este incriminată infracţiunea de sustragere de la rechiziţii militare, care
constă în “refuzul nejustificat de a pune la dispoziţia forţelor armate bunurile legal
rechiziţionate, sustragerea de la îndeplinirea acestor obligaţii ori nedeclararea la
recesământ a bunurilor supuse rechiziţionării”.
Infracţiunea, deşi are caracter omisiv, se poate săvârşi atât prin acte comisive
(ascundere, înstrăinare), cât şi omisive (nedeclararea bunurilor etc.).
Infracţiunea este sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la 2 ani (în varianta
agravantă – închisoare de la 6 luni la 5 ani).
Legea 46/199637 – lege privind pregătirea populaţiei pentru apărare.
Art. 3 “Serviciul militar este obligatoriu pentru toţi bărbaţii, cetăţeni români şi se
îndeplineşte în următoarele forme:
a) ca militari în termen;
b) ca militari cu termen redus;
c) ca rezervişti concentraţi sau mobilizaţi.
Timpul cât o persoană îndeplineşte serviciul militar constituie vechime în muncă.
Cetăţenii care, pe motive religioase, refuză să îndeplinească serviciul militar sub arme,
execută serviciul militar alternativ – 2 ani (prestări servicii în folosul Ministerului Apărării
Naţionale).
Nu îndeplinesc serviciul militar:
- alienaţii şi debilii mintali;
- cei clasaţi inapţi pentru serviciul militar, cu scoaterea din evidenţă pentru
invalidităţi sau boli permanente;
- personalul hirotonisit sau ordinat (preoţi);
- cei condamnaţi la închisoare pe timpul executării pedepsei, precum şi cei arestaţi
preventiv sau trimişi în judecată până la data rămânerii definitive a hotărârii prin
care s-a soluţionat cauza penală;
- cei care au suferit condamnări, cu închisoare mai mare de 5 ani pentru infracţiuni
comise cu intenţie.
Sunt încorporaţi cei care împlinesc vârsta de 20 ani (pe timp de război – 18).
Limita maximă de vârstă la încorporare – 35 ani, iar durata serviciului militar este de 12
luni.
Recrutarea şi încorporarea se efectuează de comisiile locale de recrutare-încorporare
constituite pe lângă centrele militare judeţene, municipale şi de sector.
Compunerea comisiei:
- preşedinte – un ofiţer de la Centrul Militar judeţean (centru militar);
- membri – delegat al consiliului local, delegat al poliţiei locale, un medic;
- secretar – ofiţer sau subofiţer de la centrul militar.

Infracţiunea de sustragere de la recrutare este incriminată şi pedepsită în două

variante, una simplă – pe timp de pace (închisoare 1 lună – la 3 luni) şi alta agravantă – pe
timp de război (închisoare de la 1 an la 5 ani).
Acţiunea penală pentru infracţiunea de sustragere de la recrutare se pune în mişcare
numai la sesizarea comandantului centrului militar la care trebuie să se efectueze activităţile
de recrutare.

NEPREZENTAREA LA INCORPORARE SAU LA CONCENTRARE

37
Prin Legea de revizuire a Constituţiei României (1991), art.51 (care prevedea serviciul militar obligatoriu) a
fost abrogat. Legea 46/1996 va fi modificată.
 Infracţiunea este prevăzută în art. 354 C.p. în care se arată că "neprezentarea la
încorporare sau concentrare în termen de 3 zile de la încunoştinţare, iar dacă termenul de
prezentare fixat este mai mare de 3 zile, neprezentarea la acest termen a celui chemat de
autoritatea militară se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani".
Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi neprezentarea celor încorporaţi sau concentraţi
la unitatea la care au fost recrutaţi.
În timp de mobilizare sau război, precum şi în caz de chemare urgentă, prevăzută expres
în ordinul de chemare, termenele de prezentare vor fi cele specificate în ordin. În caz de
neprezentare pedeapsa este închisoare de la 3 la 10 ani.
Gradaţii şi soldaţii se ţin în evidenţă până la împlinirea vârstei de 50 de ani:
a) clasa I (rezerva armatei) – cei până la 35 de ani;
b) clasa a II-a (rezerva teritorială) – cei între 35-45 ani;
c) clasa a III-a (rezerva generală) – cei între 45-50 ani.
Rezerviştii pot fi concentraţi pentru instrucţie la datele stabilite de Statul Major General
astfel:
- de 5 ori – cei din clasa I;
- de 3 ori – cei din clasa a II-a;
- o singură dată – cei din clasa a III-a.
Durata fiecărei concentrări – maximum 45 zile (rezerviştii sunt chemaţi prin ordine
de chemare).
Pierderea livretului militar se anunţă la organul de evidenţă militară în termen de 5 zile
şi se publică în Monitorul Oficial în termen de 10 zile.
DESFĂŞURAREA PROCESULUI PENAL

FAZA DE URMARIRE PENALA

Sunt organe de cercetare penală: ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii unităţilor militare
(corp aparte) şi similare, ori aceştia personal, pentru militarii în subordine, precum şi pentru infracţiunile
săvârşite în legătură cu serviciul de personal civil al acestor unităţi; ofiţerii anume desemnaţi de către
şefii comenduirilor de garnizoană; ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii centrelor militare şi
aceştia personal, pentru infracţiunile de competenţa instanţelor militare săvârşite de persoanele civile în
legătură cu obligaţiile lor militare; ofiţerii anume desemnaţi din Ministerul de Interne pentru infracţiunile
de frontieră; căpitanii porturilor pentru infracţiunile la regimul navigaţiei maritime şi fluviale.
Procurorul militar efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală pentru următoarele
infracţiuni prevăzute de Codul penal: art. 174 – omorul; art. 175 – omorul calificat; art. 176 –
omorul deosebit de grav; art. 177 – pruncuciderea; art. 179 – determinarea sau înlesnirea
sinuciderii; art. 189 – lipsirea de libertate în mod ilegal; art. 190 – sclavia; art. 191 –
supunerea la muncă forţată sau obligatorie; art. 212 – pirateria; art. 225 – tâlhăria, dacă a
avut ca urmare moartea victimei; art. 236 – ofensa adusă unor însemne; art. 254 – luarea de
mită; art.255 – dare de mită; art. 165 – omisiunea de a încunoştiinţa organele judiciare; art.
166 – arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă; art. 268 – represiunea armată; art. 273 –
neîndeplinirea din culpă a îndatoririlor de serviciu privind siguranţa circulaţiei pe calea
ferată; art. 275 – părăsirea postului şi prezenţa la serviciu în stare de ebrietate a angajaţilor
care asigură siguranţa circulaţiei pe căile ferate; art. 317 – propaganda naţionalist-şovină;
infracţiunile contra bunurilor aflate în administrarea sau folosinţa Forţelor Armate;
infracţiunile săvârşite cu intenţie care au avut ca urmare moartea unei persoane;
infracţiunea contra păcii şi omenirii prevăzute de art. 356 – 361; infracţiunile săvârşite de
judecători şi procurori, notari publici; infracţiunile împotriva protecţiei muncii.
Comandantul unităţii militare este obligat să încunoştinţeze pe procuror sau organul de
cercetare penală specială despre săvârşirea faptei penale şi să ia măsuri de conservare a
urmelor infracţiunii.
Organele de cercetare penală speciale pot, înainte de începerea urmăririi penale, să
efectueze acte premergătoare constând în investigaţii, informaţii şi verificări, completând pe
această cale datele cu care au fost sesizate.
Dacă din cuprinsul actului de sesizare rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a
punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute de art. 10 din Codul penal, cu excepţia celui de
la litera „b”, organul de cercetare penală specială înaintează dosarul procurorului militar
competent cu propunerea de neîncepere a urmăririi penale.
Dacă procurorul militar căruia i se înaintează actele sau dosarul cu referat prin care se
fac propuneri de neîncepere a urmăririi penale constată că nu e cazul să dea o asemenea
soluţie, restituie dosarul organului de cercetare penală pentru începerea urmăririi penale.
Codul de procedură penală prevede obligaţia organului de urmărire penală de a
administra probele necesare pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele (art. 202). De aceea,
în cursul cercetărilor este necesar să se stabilească, de regulă, următoarele împrejurări şi fapte
care confirmă sau infirmă învinuirea: circumstanţele comiterii faptelor; forma vinovăţiei
(elementele intenţiei sau ale culpei); mobilul infracţiunii; datele personale care
caracterizează pe făptuitor; urmările infracţiunii sub aspect penal şi civil, faptele;
împrejurările care au determinat sau favorizat comiterea infracţiunii.
De exemplu, într-un accident de circulaţie în care a fost angajat un autovehicul militar şi
unul civil, organul de cercetare va trebui să examineze cu atenţie locul faptei şi să stabilească,
în raport de urmele materiale (urme de frânare, locul de dispunere a cioburilor, vopselei,
avariile produse etc.), precum şi declaraţiile persoanelor care au cunoştinţă de modul în care
s-a produs coliziunea, cine se face vinovat de accident. Se vor stabili circumstanţele de
natură a atenua răspunderea (şoferul era în aplicaţie, circula în condiţii speciale, se află la
prima abatere) ori cele agravante (consumase alcool, a încălcat şi anterior legislaţia rutieră).
Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului făcute în timpul procesului penal pot servi la
aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din
ansamblul probelor existente în cauză.
Declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii civilmente responsabile se
consemnează în scris.
În principiu, orice persoană poate fi anchetată ca martor. Soţul şi rudele apropiate ale
învinuitului sau inculpatului nu sunt obligaţi să fie martori.
Persoana obligată a păstra secretul profesional nu poate fi ascultată ca martor cu privire
la faptele şi împrejurările de care a luat cunoştinţă în exerciţiul profesiei, fără încuviinţarea
persoanei sau a organizaţiei faţă de care este obligată a păstra secretul de stat.
Persoana stabilită ca martor este obligată să se prezinte la locul, data şi ora indicate de
organul de cercetare penală. După ce s-a prezentat şi a fost identificat (prin nume, vârstă,
ocupaţie, adresă etc.), martorul este întrebat dacă este soţ sau ruda uneia din părţile în proces
şi dacă nu există motive care să-l oprească a depune mărturia. Apoi, i se va cere să declare
tot ce ştie, atrăgându-i-se atenţia că lipsa de sinceritate constituie infracţiunea de mărturie
mincinoasă (art. 260 C.p.).
Dacă în urma administrării probelor, organul de cercetare penală special îşi formează
convingerea că s-a săvârşit o infracţiune, face propuneri procurorului militar pentru punerea în
mişcare a acţiunii penale. Acest lucru se face printr-un referat pe care îl înaintează acestuia
împreună cu dosarul cauzei, anexând pentru infracţiunile săvârşite de militari în exercitarea
atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul şi avizul comandantului competent.
Dacă procurorul militar este de acord cu propunerea dispune, prin ordonanţă,
punerea în mişcare a acţiunii penale.
 Ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale este un act de o deosebită importanţă
pentru că reprezintă actul de inculpare pe baza căruia făptuitorul (învinuitul) devine parte în
cauză şi fixează cadrul în care urmează a se desfăşura în continuare procesul cu privire la
persoană, fapta şi încadrarea juridică.
Urmărirea penală se suspendă când se constată, printr-o expertiză medicală, că
învinuitorul sau inculpatul suferă de o boală gravă care îl împiedică să ia parte în procesul
penal.
Măsurile preventive se referă la starea de libertate a învinuitului şi au ca efect privarea
(lipsirea) lui de libertate (reţinere, arestare) sau restrângerea libertăţii (obligarea de a nu părăsi
localitatea).
Măsura reţinerii poate fi luată de organul de cercetare penală, iar celelalte numai de
procuror sau de instanţa de judecată (mandat pentru 30 de zile).
Pentru a se putea trece la prezentarea materialului de urmărire penală a inculpatului, este
necesară îndeplinirea următoarelor condiţii: să fie pusă în mişcare acţiunea penală în cauza
respectivă; cercetarea penală să fie terminată; urmărirea penală să ducă la concluzia să
inculpatul trebuie trimis în judecată; să fie chemat inculpatul în faţa organului de cercetare
penală.
Dacă învinuitul nu a propus probe noi sau propunerea sa a fost respinsă, ori dacă
cercetarea a fost completată potrivit propunerilor sale, cercetarea se consideră terminată. În
această situaţie organul de cercetare înaintează dosarul procurorului, cu referatul în care
completează rezultatul cercetării. Referatul trebuie să cuprindă, de asemenea, date
suplimentare referitoare la: mijloacele materiale de probă; măsurile asigurării; cheltuielile
financiare.
Plângerea introdusă împotriva actelor efectuate sau dispuse de organul de
cercetare penală specială se adresează procurorului militar care supraveghează
activitatea de urmărire penală.
Pentru rezolvarea plângerii, art. 277 C.p. fixează procurorului militar competent un
termen de cel mult 20 de zile de la primire. El este obligat să comunice persoanei în cauză
modul de soluţionare a plângerii.

CONTINUTUL DOSARULUI DE CERCETARE PENALA

Dosarul de cercetare penală va cuprinde actele întocmite, în ordinea producerii lor:

¾ actul de sesizare: plângerea, denunţul sau procesul verbal în cazul sesizării din
oficiu; sesizarea comandantului conform art. 266 alin. 1 C.pr.p. în cazul
infracţiunilor prevăzute de C.p. în art. 331 – absenţa nejustificată, art. 332 –
dezertare, art. 333 – călcare de consemn, art. 334 – insubordonare, art. 335 – lovirea
sau insulta superiorului, art. 336 – lovirea sau insulta inferiorului, art. 348 –
sustragerea de la serviciul militar, art. 353 – sustragerea de la recrutare, art. 354 –
neprezentarea la încorporare sau la concentrare;
¾ copia informării comandantului de unitate despre începerea urmăririi penale;
¾ fişa individuală privind datele de stare civilă şi personale ale învinuitului
(inculpatului), precum şi antecedentele penale – dacă este cazul;
¾ caracterizarea de serviciu;
¾ declaraţiile învinuitului (ale inculpatului);
¾ declaraţiile părţilor (parte vătămată, parte civilă, parte civilmente responsabilă);
¾ declaraţiile martorilor;
¾ ordonanţa de reţinere a învinuitului;
¾ încunoştinţarea autorităţii competente (autoritatea tutelară) în vederea luării măsurilor
de ocrotire a persoanei aflate în ocrotirea învinuitului reţinut (art. 161 C.pr.p.);
¾ ordonanţa de punere în libertate a învinuitului (dacă este cazul);
 ¾ avizul prealabil al comandantului pentru luarea măsurii arestării preventive în cazul
infracţiunilor săvârşite de militari în exerciţiul atribuţiunilor de serviciu sau în
legătură cu serviciul;
¾ ordonanţa prin care s-a dispus arestarea învinuitului sau inculpatului (de către
magistrat);
¾ alte materiale: procese-verbale de cercetare a locului faptei, de percheziţie; adrese,
comunicări, citaţii, procese-verbale de îndeplinire a procedurii de citare, mandate de
aducere, constatări tehnico-ştiinţifice sau medico-legale, rapoarte de expertize, acte
de revizie contabilă;
¾ ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale de către procurorul militar;
¾ procesul-verbal de prezentare a materialului de urmărire penală;
¾ adrese către Baroul de avocaţi pentru desemnarea unui apărător;
¾ referatul cuprinzând rezultatele cercetării.
Ultima piesă a dosarului o reprezintă rechizitoriul care conţine în principal: referiri la
gradul, numele şi prenumele procurorului militar care l-a întocmit; prezentarea succintă a
infracţiunii săvârşite; constatări asupra circumstanţelor de comitere a faptei penale;
mijloacele de probă existente; caracterizarea militarului (civilului); încadrarea penală a faptei
comise; precizări asupra modului de asigurare a asistenţei juridice, precum şi despre măsurile
de siguranţă luate.

Faza de judecată a procesului penal

Procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului, cu menţiuni asupra

participanţilor la proces.
Dosarul se înaintează, cu adresă, instanţei militare competente a soluţiona cauza penală.
Asupra momentului de judecată a inculpatului se poate afirma că se respectă regulile şi
procedura prevăzută de codul de procedură penală.
Instanţa militară de judecată îşi exercită atribuţiile în mod activ (în complete de 1-2
judecători) în vederea aflării adevărului şi a realizării rolului educativ al judecăţii.
Instanţa militară îşi stabileşte dispozitivul hotărârii pe baza probelor administrate în
cauză: ordine de zi pe unitate, note telefonice, fotografii, probe materiale, note scrise,
declaraţii ale părţilor şi martorilor, analize ale unor laboratoare de expertiză, rapoarte
tehnice ale experţilor etc.
Conform art. 289 C.pr.p., judecata cauzei se face în faţa instanţei constituită conform
legii şi se desfăşoară în şedinţă, oral, nemijlocit şi în contradictoriu.
Uneori, instanţa militară, la cererea procurorului, poate declara şedinţa secretă
când există pericolul de divulgare a unor secrete militare.
Conform art. 293 C.pr.p., se judecă de urgenţă cauzele cu deţinuţi şi inculpaţi arestaţi preventiv.
De regulă, pe timpul desfăşurării procesului, se urmăreşte: verificarea de către
preşedintele instanţei dacă există cauze de amânare; apelul nominal al celor citaţi; verificarea
identităţii părţilor şi dacă există apărător (lipsa apărătorului determină stabilirea unui nou
termen); dacă există formulări de cereri sau excepţii; citirea rechizitoriului de către grefier;
ascultarea inculpatului şi semnarea declaraţiei; ascultarea martorilor şi semnarea declaraţiilor;
intervenţia oportună a preşedintelui, a procurorului şi a avocatului pe timpul dezbaterii cauzei;
acordarea ultimului cuvânt infractorului. Rezultatul dezbaterilor se consemnează într-o
minută (deliberarea se face în secret).
Hotărârea se pronunţă în şedinţă publică de către preşedintele instanţei asistat de
grefier.
Pe timpul proceselor la care am asistat am remarcat următoarele aspecte: preşedintele
instanţei era moderatorul procesului în stabilirea adevărului; avocatul acţiona pentru
diminuarea pedepsei invocând diverse circumstanţe de atenuare a gravităţii faptei; procurorul
manifesta o atitudine fermă în ideea aplicării prescripţiilor legale; mijloacele de probă erau de
mare diversitate; anumite fapte se pedepsesc cu închisoarea militară; cele mai multe abateri
ale militarilor în termen se produc pe timpul învoirilor şi permisiilor pe fondul consumului de
alcool; încorporarea unor militari cu afecţiuni psihice cauzează săvârşirea, fără discernământ,
a unor fapte penale.
 CONCLUZII

Sistemele naţionale de drept cuprind regulile folosirii forţei armate în timp de pace şi în rezolvarea
crizelor interne. Dreptul internaţional restricţionează utilizarea mijloacelor violenţei armate în timpul
crizelor interstatale şi al conflictelor armate internaţionale. Ca manageri şi gestionari profesionişti ai
mijloacelor violenţei armate, militari sunt familiarizaţi cu faptul că acţiunea militară este supusă legilor şi
principiilor luptei armate.
Trebuie analizată pregătirea şi ducerea acţiunilor militare prin prisma implicaţiilor dreptului militar
asupra acestora, a responsabilităţii juridice pe care şi-o asumă comandanţii atunci când iau decizii
militare, la pace sau în situaţia de conflict armat. În armată trebuie respectate drepturile omului, atât faţă
de subordonaţi, cât şi faţă de persoanele civile; deoarece în acest serviciu public naţional, în care se
manifestă puterea discreţionară a administraţiei, pot exista abuzuri ce trebuie corectate prin intermediul
controlului intern, sau atunci când acesta se dovedeşte ineficient, prin intermediul controlului civil
democratic asupra forţelor armate, inclusiv prin controlul instanţelor militare (civile) care au competenţă
în domeniul apărării naţionale.
Regulamentele militare precizează că una din direcţiile principale de realizare a disciplinei militare
e reprezentată de “reinstaurarea încrederii tuturor categoriilor de personal în legalitatea şi dreptatea
actului de comandă”. De altfel, cunoaşterea şi respectarea dreptului militar este pentru militari o
chestiune de ordine şi disciplină. Documentele politice, juridice şi militare ale statelor (actele normative
specifice armatelor) precizează că succesul acţiunii militare nu poate fi legal dacă nu se respectă
dreptul conflictelor armate, că ordinele comandanţilor nu trebuie să contravină legilor naţionale şi
convenţiilor internaţionale ratificate de state, că subordonaţii au dreptul şi obligaţia de a nu executa
dispoziţiile ilegale ale superiorilor lor.
Justiţia militară îşi propune să introducă rigoarea juridică în procesul luării deciziilor militare fără
a diminua cu nimic capacitatea combativă a unităţilor militare. Comandanţii militari nu sunt jurişti, ci lideri
conştienţi că deciziile lor au acoperire juridică. Ca şi pentru ale forme de asigurare a acţiunilor militare,
comandamentele au la dispoziţie compartimente de specialitate în domeniul asistenţei juridice. În cursul
acţiunilor militare desfăşurate în ultimii ani, factorii responsabili au declarat că nici o decizie n-a fost
luată fără ascultarea consilierilor juridici; că rolul acestora a crescut şi în armata română este
demonstrat de multiplicarea de cinci ori a numărului consilierilor juridici. Activităţile militare trebuie
concepute şi desfăşurate cu deplinul respect al legislaţiei interne, iar învăţarea sistematică a dreptului
internaţional umanitar de către militari constituie un element de bază al pregătirii profesionale de
specialitate pe toate treptele ierarhiei, în special, la nivelurile superioare.
Trăim astăzi într-o lume în care violarea valorilor democratice ale statului de drept şi ale ordinii
juridice internaţionale impune sancţionarea lor, indiferent dacă vinovaţii se găsesc în tabăra
învingătorilor sau a învinşilor.
 Răspunderea juridică a României, implicit a organelor militare de conducere, reprezintă un factor
dinamizator în sensul instituirii unor reale raporturi juridico-militare în domeniul apărării naţionale, pentru
adaptarea reglementărilor militare interne la imperativele normelor de drept internaţionale aplicabile în
conflictele armate.
Dreptul operaţional trebuie să fie integrat organic în gruparea de activităţi realizate ciclic,
specifice procesului de conducere a organizaţiilor militare la toate nivelurile lor. Conducerea militară are
responsabilitatea de a califica conflictul, de a stabili natura şi intensitatea ostilităţilor, precum şi câmpul
de aplicare al dreptului conflictelor armate. Pe această bază, în procesul pregătirii şi desfăşurării
acţiunilor militare, comandanţii şi statele majore de mari unităţi operative, în urma consultării cu
consilierii juridici, vor lua măsuri de aplicare a dreptului conflictelor armate pe timpul: planificării
acţiunilor militare; organizării acţiunii forţelor; coordonării acţiunii forţelor; controlului desfăşurării acţiunii
militare.
Efortul conjugat al celor 3 factori – comandant, statul major şi compartimentul juridic – trebuie să-
şi găsească expresia în planificarea şi desfăşurarea acţiunilor militare. Concluzia care se impune,
referitor la implicaţiile aplicării dreptului conflictelor armate asupra conducerii acţiunilor militare, vizează
utilizarea de reguli clare şi logice, adecvate fiecărei etape a conflictului, astfel încât respectarea
dreptului să reprezinte o simplă problemă de ordine şi disciplină.
Integrarea logică şi firească a dreptului în sistemul de conducere, inclusiv în activitatea statelor
majore din toate categoriile de forţe, necesită proiectarea, promovarea şi generalizarea unui set de
măsuri specifice procesului de reformă militară, compatibile cu procedurile existente în armatele
moderne, cele mai importante putând fi:
1. Crearea cadrului instituţional adecvat realizării unităţii de concepţie a procesului de
implementare şi de aplicare a dreptului conflictelor armate, prin asumarea de responsabilităţi de către
toate structurile care au atribuţii pe această linie;
2. Rezolvarea şi perfecţionarea cadrului aplicării dreptului prin elaborarea şi adoptarea unui
regulament propriu;
3. Întărirea responsabilităţii comandanţilor prin reglementarea responsabilităţilor ce le revin,
stabilirea atribuţiilor statelor majore şi ale consilierilor juridici în conformitate cu principiile şi normele
dreptului conflictelor armate;
4. Definirea corespunzătoare a raporturilor dintre comandanţi şi consilierii juridici, în sensul că
rolul acestora din urmă nu este doar de a consilia (a acorda asistenţă), ci de a presta servicii juridice,
formulă ce ilustrează complexitatea rolului lor şi o sporire a responsabilităţii personale;
5. Integrarea procesului de implementare a dreptului operaţional în contextul general al reformei
instituţiei militare.
 Pentru afirmarea şi fundamentarea dreptului operaţional este imperios necesară studierea şi
preluarea concepţiei juridice din regulamentele de operaţii juridice a unor state membre N.A.T.O.38.
În România, normele de drept operaţional au fost transpuse în conţinutul legilor şi al
regulamentelor cu incidenţă în domeniul militar.
Personalul juridico-militar acţionează pentru asigurarea unui climat de ordine şi
disciplină la nivelul unităţilor şi marilor unităţi.
Ofiţerii de justiţie pot îndeplini toate funcţiile juridice: judecător militar; procuror
militar; consilier juridic. Legat de acest aspect consider că şi în armata României trebuie să fie
instituită, în mod stringent, funcţia de avocat militar, pentru apărarea în instanţă a intereselor
personalului militar.
Actualmente, în sistemul juridico-militar românesc, consilierii juridici apără interesele
patrimoniale ale unităţilor militare.
După sistemul juridic militar al statelor membre N.A.T.O. pot fi preluate şi adaptate
următoarele documente juridice şi metode de lucru:
- ghidul de activitate al ofiţerului de justiţie militară;
- extinderea activităţii juridice în planul luptei antidrog şi antiteroriste;
- reglementarea sistemului jurisdicţional militar pentru situaţia de război (componenta
şi competenţa curţilor marţiale);
- reglementarea cadrului de asistenţă juridică, în speţele de drept civil, pentru
personalul unităţii (marii unităţi) militare.
În vederea aplicării legislaţiei de drept operaţional (aplicarea prevederilor convenţiilor şi
protocoalelor internaţionale) pe timpul stării de urgenţă, asediu sau de război, consilierul
juridic al comandantului va acţiona pentru creşterea gradului de legalitate şi eficienţă a
principalelor activităţi militare.

38
Rezoluţia nr. 287/15 noiembrie 1999 a Adunării Atlanticului de Nord privind respectarea şi garantarea
respectării dreptului internaţional umanitar.
 ANEXA NR.1

ELABORAREA REGULILOR DE ANGAJARE

(R.O.E.-RULES OF ENGAGEMENT)

Esenţa dreptului internaţional umanitar consta în respectul, protecţia şi tratamentul ce trebuie

acordat persoanelor şi bunurilor care nu participă direct la ostilităţile militare.
Dreptul cutumiar şi mai târziu dreptul convenţional au stabilit reguli precise în caz de conflict armat,
reguli care au fost reafirmate şi dezvoltate până în zilele noastre.
Reglementarea conflictelor armate internaţionale s-a dezvoltat în mod constant deoarece fiecare război a
pus noi probleme şi a determinat perfecţionarea regulilor care au ca scop ameliorarea suferinţelor umane.
Astfel, având în vedere principiul că violenţa nu trebuie folosită decât împotriva celui care o foloseşte şi
că, la vremea respectivă, războaiele se desfăşurau în general doar între forţele armate beligerante, D.I.U. a
reglementat mai întâi regimul juridic al militarilor răniţi în campanie.
Situaţia prizonierilor de război a fost reglementată pentru prima dată în 1907, iar cea a populaţiei civile
abia după cel de-al doilea război mondial în 1949.
În conflictele armate cu sau fără caracter internaţional, Dreptul Umanitar impune combatanţilor
cunoaşterea şi respectarea anumitor reguli de protecţie umanitară acordată unor categorii determinate de
persoane şi bunuri:
1. Comportă-te ca un soldat disciplinat! Nerespectarea legilor războiului dezonorează armata ta şi pe
tine însuţi; ea creează suferinţe inutile departe de a reduce voinţa de luptă a inamicului, din contră, o întăreşte
uneori!
2. Nu lupta decât cu adversarii tăi şi nu ataca decât obiectivele militare!
3. Nu cauza mai multe distrugeri decât pretinde misiunea ta!
4. Nu lupta cu adversarii în afara luptei sau cu cei care se predau!
5. Adună şi îngrijeşte răniţii şi bolnavii, fie că sunt prieteni sau inamici!
6. Tratează cu omenie toate persoanele civile şi pe oricare adversar care se află sub puterea ta!
7. Prizonierii de război trebuie să fie trataţi cu omenie şi nu sunt obligaţi să dea decât informaţii privind
identitatea lor. Nici o tortură fizică sau mentală a prizonierilor de război nu este permisă!
8. Nu lua ostatici!
9. Abţine-te de la orice act de răzbunare!
10. Respectă persoanele şi bunurile marcate cu semnul Crucii Roşii (Semilunii), al Protecţiei Civile, al
bunurilor culturale, al lucrărilor şi instalaţiilor conţinând forţe periculoase, precum şi drapelul alb de
parlamentar!
11. Respectă bunurile celorlalţi! Jefuirea este interzisă!
12. Străduieşte-te să împiedici orice violare a îndatoririlor prezentate! Raportează superiorului tău
violările comise! Orice violare a legilor războiului va fi pedepsită!
O regulă generală este aceea conform căreia persoanele protejate nu pot renunţa la drepturile
care le sunt asigurate, fie de convenţiile de la Geneva, fie prin acorduri speciale. De asemenea, toate
instrumentele internaţionale prevăd că încălcarea regulilor protecţiei umanitare, în caz de conflict
armat, constituie abateri sau infracţiuni care trebuie sancţionate disciplinar şi penal.
Comandanţii militari au obligaţia de a-i împiedica pe membrii forţelor armate, aflaţi sub comanda lor
(alte persoane aflate sub autoritatea lor) de a comite infracţiuni.
În vederea asigurării unei protecţii umanitare eficiente, Protocolul Adiţional I – 1977 a stabilit măsurile de
precauţie ce trebuie luate de autorităţile militare în pregătirea şi ducerea activităţilor militare. Deşi ele se referă la
persoanele şi bunurile civile, putem considera, prin extensie, că sunt aplicabile tuturor categoriilor de persoane şi
bunurilor protejate de dreptul conflictelor armate.
În accepţiunea Protocolului I – 1977, atacurile sunt actele de violenţă împotriva adversarului, fie că sunt
ofensive sau defensive, indiferent de teritoriul unde au loc şi pot fi operaţiuni terestre, navale sau aeriene.
Comandanţii militari care decid şi pregătesc un atac, trebuie:
a) să facă tot ceea ce e practic posibil pentru a verifica dacă obiectivele ce vor fi atacate sunt obiective
militare;
 b) să ia toate măsurile de precauţie în alegerea mijloacelor şi metodelor de atac, în scopul evitării şi
reducerii la minim a pierderilor şi pagubelor cauzate persoanelor şi bunurilor aflate sub protecţie
umanitară;
c) să se evite lansarea atacului de la care se poate aştepta că va cauza pierderi şi pagube excesive, în
raport cu avantajul militar concret şi direct aşteptat, persoanelor şi bunurilor protejate;
d) atunci când este posibilă alegerea între mai multe obiective militare, care au ca efect un avantaj
militar echivalent, trebuie să se aleagă obiectivul pentru care se poate aştepta ca atacul să prezinte
pericolul cel mai mic pentru persoanele şi bunurile civile;
e) întreruperea sau anularea atacului atunci când reiese că obiectivul nu este militar, sau când atacul va
cauza incidental pierderi şi pagube materiale excesive;
f) lansarea în timp util, prin mijloace eficace, a unui avertisment în cazul atacurilor care pot afecta
persoanele şi bunurile sub protecţie umanitară, afară de cazul când circumstanţele nu permit acest
lucru;
g) luarea tuturor măsurilor de precauţie rezonabile în conducerea operaţiunilor militare, pe mare şi în
aer, pentru a se evita pierderile şi pagubele în rândul persoanelor şi bunurilor protejate.
De aceste reguli trebuie să se ţină cont în procesul elaborării deciziei de către comandant, la toate
nivelurile ierarhice, în darea misiunilor, pe timpul cooperării şi ducerii acţiunilor militare, în toate documentele
de planificare, organizare şi control elaborate de statele majore.
 ANEXA NR. 2

CATEGORII NATURALE PROTEJATE CONFORM

UNIUNII INTERNAŢIONALE DE CONSERVARE A

NATURII

Rezervaţii ştiinţifice sau rezervaţii naturale integrale

Acestea cuprind “ecosistemele remarcabile” cu specii vegetale sau
animale de importanţă ştiinţifică majoră pentru ţară, sau reprezentative pentru
anumite regiuni, sau “ecosisteme fragile” prezentând o diversitate geologică şi
biologică deosebită, importante pentru conservarea resurselor genetice.
În aceste ecosisteme, procesele naturale trebuie să se desfăşoare în
absenţa oricărei intervenţii antropice, chiar şi în caz de dezastre (incendii
spontane, epidemii) şi fără nici un fel de exploatare (forestieră, pastorală,
minieră, turistică).
La noi în ţară, Parcul Naţional Retezat este o rezervaţie ştiinţifică de
fapt, după cum au fost până în 1990 trei rezervaţii din Delta Dunării.
Parcuri Naţionale
Deoarece a existat tendinţa de a desemna astfel de teritorii foarte
variate ca scop, utilizare şi gestionare, Conferinţa U.I.C.N. a decis încă din 1969
ca statele să acorde acest titlu numai ariilor care îndeplinesc următoarele
condiţii:
• să fie un teritoriu relativ întins, să cuprindă unul sau mai multe
ecosisteme, în general nemodificate de om, iar speciile vegetale,
animale, stilurile geomorfice să ofere un interes ştiinţific, educativ
şi recreativ sau în care există peisaje naturale de mare valoare
estetică;
• în care autoritatea de stat a ţării a luat toate măsurile pentru a
elimina exploatările economice ce ar putea periclita entităţile
(biologice, morfologice etc.) care au justificat crearea lor;
• unde vizitarea este autorizată în scopul de recreere, educativă sau
culturală şi în condiţii bine definite.
Monumente ale naturii
În această categorie intră elemente naturale sau culturale de valoare
naţională excepţională şi care, prin caracterul sau unitatea lor, trebuie protejate.
În general (cu excepţia siturilor de valoare culturală), nu trebuie să
aibă urme ale activităţii umane.
Nu sunt de mare întindere, nu cuprind ecosisteme reprezentative sau o
mare varietate de obiecte care să justifice includerea lor într-un parc naţional.
Sunt accesibile publicului şi pot aparţine statului sau unor organisme
particulare care le pot gestiona cu condiţia ca integrarea lor să nu fie periclitată.
 Sunt considerate monumente ale naturii: cascade, peşteri, vulcani,
cratere, dune de nisip şi specii reprezentative de floră şi faună.
Elementele culturale pot fi situri arheologice sau locuri istorice.
În nomenclatura noastră, aici ar intra toate rezervaţiile biologice,
speologice, paleontologice şi forestiere.
Rezervaţie de conservare a naturii
(Rezervaţii naturale dirijate, Sanctuare pentru faună).
Cuprind arealele importante pentru habitate deosebite şi menţinerea în
stare bună a faunei sedentare sau migratorii, de importanţă naţională sau
mondială, şi a speciilor rare sau ameninţate.
Suprafaţa, în general nu foarte mare, trebuie să fie suficientă pentru protecţia speciei sau
speciilor considerate, cuprinzând locuri de cuibărire, de reproducere, de hrănire, terestre, lacustre sau
marine.
În astfel de teritorii, se poate interveni pentru a asigura condiţii optime
de trai speciilor, de exemplu defrişarea stufărişului care împiedică dezvoltarea
unor populaţii de păsări, punerea de hrană pentru animalele ameninţate de
foamete sau măsuri de apărare împotriva prădătorilor.
În nomenclatorul adoptat în România, înaintea documentelor U.I.C.N.,
în grupa aceasta ar intra rezervaţiile botanice şi zoologice, cum ar fi de pildă
diferitele rezervaţii pentru o singură specie, ca de exemplu Poiana Narciselor de
la Vlad sau pentru un ecosistem, cum este rezervaţia SCĂRIŢA-BELIOARA.
Peisaje marine şi terestre protejate
Este grupa cea mai complexă, lăsând o mare libertate de cuprindere a
tot felul de suprafeţe cu vocaţii diferite.
Ideea este de a se pune sub protecţie teritoriile caracterizate printr-o
interacţiune armonioasă între natură şi populaţie.
Există două categorii:
• locuri cu peisaje valoroase care evidenţiază prezenţa omului în
cadrul lor prin aşezările tipice (sate, oraşe), prin utilizarea unor
practici tradiţionale (agricultură, păstorit, pescuit, creaţii artistice).
Utilizarea terenului nu se face ca scop în sine, ci pentru conservarea unor
sisteme, obiceiuri, peisaje ce evidenţiază corelaţia om-natură.
• teritorii cu peisaje unice foarte originale situate în zone de
dealuri, de munte, în lungul coastelor marine sau lacustre, în lungul
râurilor, al şoselelor turistice sau în preajma marilor centre urbane.
Cele mai multe dintre aceste teritorii sunt susceptibile de a fi
amenajate pentru satisfacerea activităţilor recreative în aer liber.
Aceste teritorii sunt în general private, dar sunt supuse unui control
riguros al autorităţilor centrale sau locale pentru a nu fi depăşită utilizarea
admisă prin actul de punere sub protecţia legii.
De exemplu, în România deosebim:
ª Rezervaţii ştiinţifice;
ª Monumente naturale sau culturale;
 ª Rezervaţii biologice.

Regiuni biologice naturale. Rezervaţii antropologice

Sunt regiuni de protejare a unor populaţii primitive, care nu au fost
contaminate de tehnologia modernă, în scopul conservării diversităţii culturale.
Este vorba de regiuni izolate, care vor rămâne inaccesibile mult timp.
Şi în acest caz s-ar fi putut încadra aici teritorii din regiuni sălbatice şi
ne putem gândi la Pădurea Amazoniană sau Zona Andină, dar nu există nici un
teritoriu încadrat până în 1990 în această categorie.

Regiuni naturale amenajate pentru utilizări multiple

Este vorba de teritorii întinse aparţinând statului şi care, cu un cadru
peisagistic deosebit, cuprinzând elemente naturale unice, permit o exploatare
multiplă a produselor forestiere, a apelor, păşunilor, faunei sălbatice, a
produselor marine, precum şi utilizării turistice de aer liber.
Unele părţi ale regiunii pot cuprinde aşezări permanente sau au suferit
unele transformări.
Formula de utilizare multiplă a tuturor resurselor regenerabile trebuie
astfel realizată încât să asigure pe termen lung productivitatea globală a
resurselor teritoriului considerat.
În cadrul unei astfel de regiuni pot fi incluse teritorii aparţinând
“rezervaţiilor biologice”.
Nici un teritoriu din lume nu a fost încadrat până acum în această
categorie.
.

ORGANIZAREA DE PRINCIPIU A UNUI STAT MAJOR DE MARE UNITATE
G.1.-PERSONAL
- asigură existenţa
cărţilor de identitate;
- asigură plăci de
identitate prizonierilor de
război, culege şi
centralizează toate datele
privind prizonierii de
război (inclusiv
împrejurările capturării)
şi le înaintează pe scară
ierarhică până la S.M.G.;
- asigură identificarea
persoanelor decedate,
înhumarea sau
incinerarea lor, preluarea
documentelor de
identitate şi evacuare lor,
întocmirea de rapoarte
privind împrejurările în
care au avut loc decesele;
- solicită informaţii
despre militarii dispăruţi
în vederea stabilirii
situaţiei lor reale, prin
intermediul organismelor
internaţionale;
- centralizează
sesizările privind
violările dreptului
conflictelor armate.
(prezentarea atribuţiilor pe linia aplicării dreptului operaţional)
G.2.-INFORMAŢII
- planifică următoarele
misiuni de cercetare:
1. descoperirea concentrărilor
de persoane civile;
2. localizarea şi precizarea
mediului civil în care sunt
amplasate obiectivele
militare;
3. precizarea naturii zonelor
construite şi a bunurilor
civile importante, în mod
deosebit a acelora care se
bucură de o protecţie
specială;
4. asigurarea conflictelor armate
de către subunităţile de
cercetare subordonate.
ANEXA NR. 3
ŞEFUL DE STAT MAJOR
G.3.-OPERAŢII G.4.-LOGISTIC
- analizează
caracteristicile mediului
civil din făşia de acţiune
(zona de responsabilitate
şi zona de interes);
- asigură compatibilitatea
acţiunilor planificate cu
normele de drept ale
conflictelor armate;
- stabileşte măsurile de
precauţie pentru
prevenirea şi limitarea
pierderilor civile.
G.5.-RELAŢII G.6.-
- asigură strângerea şi
MILITARI CIVILI
- asigură cooperarea cu
COMUNICAŢII
- aplică măsurile de
ŞI
evacuarea capturilor de autorităţile civile; semnalizare şi
război; - avertizează populaţia avertizare prezente în
- asigură hrănirea, asupra evoluţiei instrumentele juridice
echiparea, cazarea şi operaţiunilor militare; internaţionale pentru
asistenţa medicală a - reprezintă elementul de bunurile şi persoanele
prizonierilor de război; legătură între forţele protejate şi mijloacele
- asigură asistenţa armate şi populaţia de transport aerian,
medicală a tuturor civilă; naval şi terestru aflate
răniţilor şi bolnavilor - menţine un contact sub regim de protecţie.
din zona de permanent cu
responsabilitate; organizaţiile
- organizează taberele neguvernamentale cu
prizonieri şi, la nevoie, vocaţie umanitară ce
evacuarea acestora. acţionează în zona de
responsabilitate.
 ANEXA NR. 4

RAPORTUL DE INFORMARE JURIDIC Ă AL COMANDANTULUI

1. Situaţia juridică în plan internaţional.

2. Modalităţile de acordare a unui sprijin politic şi militar de către organizaţiile internaţionale: O.N.U.;
O.S.C.E.; N.A.T.O.
3. România îşi va manifesta dreptul legitim la autoapărare (cf. Chartei O.N.U.).
4. Informarea comandantului asupra difuzării D.I.C.A. pentru toate categoriile de combatanţi din trupele
proprii.
5. Situaţia asigurării cu personal juridic la compartimentele de resort din componenţa marilor unităţi tactice (cf.
art.82 – Protocolul Adiţional – 1977).
6. Modul de realizare a unei bune colaborări în domeniul juridic cu:
¾ unităţile şi formaţiunile de protecţie civilă;
¾ autorităţile publice locale, organismele nonguvernamentale.
7. Cadrul juridic necesar pentru asigurarea ordinii publice în teatrul de acţiuni militare
8. Măsurile necesare pentru aplicarea şi respectarea normelor legilor organice de interes militar:
¾ L.132/1997 – Legea rechiziţiilor;
¾ Legea 73/1995, Legea privind pregătirea economiei naţionale şi a teritoriului pentru apărare.
¾ Legea 80/1995 – Legea privind statutul cadrelor militare.
9. Măsuri pentru respectarea legislaţiei rutiere (emiterea de ordonanţe militare) în sensul asigurării îndeplinirii
misiunilor de transporturi militare.
10. Propuneri asupra metodelor şi mijloacelor de război licite, utilizabile în contextul situaţiei operative.
11. Informarea comandantului asupra apariţiei unor noi instrumente de drept operaţional (acte juridice cu vocaţie
juridică internaţională).
12. Relevarea unor scenarii tactico-operative şi a condiţiilor juridice când se pot executa acţiuni de represalii.
13. Propunerea modalităţilor de marcare a obiectivelor civile care vor fi protejate pe durata atacurilor militare
ale adversarului.
ANEXA NR. 5

STATUTUL CURŢII PENALE INTERNAŢIONALE

(ROMA, 17 iulie 1998)

CAPITOLUL I

Înfiinţarea Curţii

ARTICOLUL 1
Curtea
Se înfiinţează o Curte Penală Intrnaţională (Curtea) cu instituţie permanentă, care poate să îşi exercite
competenţa faţă de persoane pentru crimele cele mai grave, având un răsunet internaţional în sensul prezentului
Statut. Ea este complementară jurisdicţiilor penale naţionale, competenţa şi funcţionare sa sunt reglementate
de dispoziţiile prezentului Statut.
ARTICOLUL 2
Legătura Curţii cu Naţiunile Unite

Curtea este legată de Naţiunile Unite printr-un acord care trebuie să fie aprobat de Adunarea Statelor
Părţi la prezentul Statut, apoi încheiat de preşedintele Curţii în numele acesteia.

ARTICOLUL 3
Sediul Curţii
1. Curtea îşi are sediul la Haga, în Olanda (statul gazdă).
2. Curtea şi statul gazdă convin asupra unui acord de sediu care trebuie să fie arobat de Adunarea
Statelor Părţii, apoi de preşedintele Curţii în numele acesteia.
3. Dacă socoteşte de cuviinţă, Curtea poate să funcţioneze într-un loc potrivit dispoziţiilor prezentului
Statut.

ARTICOLUL 4
Regimul şi competenţele juridice ale Curţii
1. Curtea are personalitate juridică internaţională. Ea are, de asemenea, capacitatea
juridică necesară pentru a-şi exercita funcţiile şi îndeplini misiunea.
2. Curtea poate să îşi exercite funcţiile şi competenţele, potrivit prezentului Statut, pe teritoriul
oricărui Stat Parte, iar printr-o convenţie în acest scop, pe teritoriul oricărui alt stat.
CAPITOLUL II
Competenţă, admisibilitate şi drept aplicabil
ARTICOLUL 5

Crimele care intră în competenţa Curţii

1. Competenţa Curţii este limitată la crimele cele mai grave care privesc ansamblul comunităţii
internaţionale. În baza prezentului Statut Curtea are competenţă în ceea ce priveşte următoarele crime:
 a) crima de genocid;
b) crimele împotriva umanităţii;
c) crimele de război;
d) crimele de agresiune.
2. Curtea îşi va exercita competenţa în ceea ce priveşte crima de agresiune când va fi adoptată
o dispoziţie conform articolelor 121 şi 123, care va defini această crimă şi va fixa condiţiile exercitării
competenţei Curţii în ceea ce o priveşte. Această dispoziţie va trebui să fie compatibilă cu dispoziţiile
pertinente ale Cartei Naţiunilor Unite.

ARTICOLUL 6
Crima de genocid
În scopurile prezentului Statut, prin crimă de genocid se înţelege oricare dintre faptele menţionate mai
jos, săvârşită cu intenţia de a distruge, în întregime sau în parte, un grup naţional etnic, rasial sau religios, şi
anume:
a) uciderea de membri ai grupului;
b) vătămarea gravă a integrităţii fizice sau mintale privind membri ai grupului;
c) supunerea cu intenţie a grupului unor condiţii de existenţă care să antreneze distrugerea sa
fizică totală sau parţială;
d) măsuri vizând împiedicarea naşterilor în sânul grupului;
e) transferarea forţată de copii aparţinând unui grup în alt grup.
ARTICOLUL 7
Crime împotriva umanităţii
1. În scopurile prezentului Statut, prin crimă împotriva umanităţii se înţelege una dintre faptele
menţionate mai jos, când aceasta este comisă în cadrul unui atac generalizat sau sistematic lansat împotriva
unei populaţii civile şi în cunoştinţă de acest atac:
a) omorul;
b) exterminarea;
c) supunerea la sclavie;
d) deportarea sau transferarea forţată de populaţie;
e) întemniţarea sau altă formă de privare gravă de libertate fizică, cu violarea dispoziţiilor
fundamentale ale dreptului internaţional;
f) tortura;
g) violul, sclavagismul sexual, prostituţia forţată, graviditatea forţată, sterilizarea forţată
sau orice altă formă de violenţă sexuală de o gravitate comparabilă;
h) persecutarea oricărui grup sau a oricărei colectivităţi identificate din motive de ordin
politic, rasial, naţional, etnic, cultural, religios sau sexual, în sensul paragrafului 3, ori în funcţie
de alte criterii universal recunoscute ca inadmisibilitate în dreptul internaţional, în corelare cu orice
act prevăzut în prezentul paragraf sau orice crimă de competenţa Curţii;
i) despărţirea forţată a persoanelor;
j) crima de apartheid;
k) alte forme inumane cu caracter analog cauzând cu intenţie suferinţe mari sau vătămări
grave ale integrităţii fizice ori ale sănătăţii fizice sau mintale.
2. În scopurile paragrafului 1:
a) prin atac îndreptat împotriva unei populaţii civile se înţelege comportamentul care
constă în comiterea multiplă de acte vizate la paragraful 1 împotriva oricărei populaţii civile, în
aplicarea sau în sprijinirea politicii unui stat ori a unei organizaţii având ca scop un asemenea atac;
 b) prin exterminare se înţelege îndeosebi, fapta de a impune cu intenţie condiţii de viaţă,
cum ar fi privarea accesului la hrană şi la medicamente, cu scopul de a antrena distrugerea unei părţi
a populaţiei;
c) prin supunerea la sclavie se înţelege fapta de a exercita asupra unei persoane unul sau
ansamblul atributelor legate de dreptul de proprietate, inclusiv în cadrul traficului cu fiinţe umane în
special de femei şi copii;
d) prin deportare sau transfer forţat de populaţie se înţelege fapta de a deplasa în mod
forţat persoane, expulzându-le, sau prin alte mijloace coercitive, din regiunea în care ele se află legal,
fără motive admise în dreptul internaţional;
e) prin tortură se înţelege fapta de a cauza cu intenţie durere sau suferinţe acute, fizice sau
mintale, unei persoane care se află sub paza sau controlul făptuitorului; înţelesul acestui termen nu
se extinde la durerea sau suferinţele rezultând exclusiv din sancţiuni legale, care sunt inerente
acestor sancţiuni sau ocazionate de ele;
f) prin graviditate forţată se înţelege deţinerea ilegală a unei femei însărcinate în mod
forţat, cu intenţia de a modifica compoziţia etnică a unei populaţii sau de a comite alte violări grave
ale dreptului internaţional. Această definiţie nu poate în nici un fel să fie interpretată ca având o
incidenţă asupra legilor naţionale referitoare la gravitate;
g) prin persecuţie se înţelege afectarea gravă şi cu intenţie a unor drepturi fundamentale,
violarea dreptului internaţional, din motive legate de indentitatea grupului sau colectivităţii care
face obiectul acesteia;
h) prin crima de apartheid se înţelege comiterea de fapte inumane analoage celor vizate la
paragraful I, comise în cadrul unui regim instituţionalizat de oprimare sistematică şi de dominare a
unui grup rasial asupra oricărui alt grup rasial sau oricăror alte grupuri rasiale şi cu intenţia de a
menţine acest regim;
i) prin dispariţii forţate de persoane se înţeleg cazurile în care persoanele sunt arestate,
deţinute sau răpite de către un stat ori o organizaţie politică, sau cu autorizarea, sprijinul ori
asentimentul acestui stat sau al acestei organizaţii, care refuză apoi să admită că aceste persoane
sunt private de libertate sau să dezvăluie soarta care le este rezervată ori locul unde se află, cu
intenţia de a le sustrage protecţiei legii pe o perioadă prelungită.
ARTICOLUL 8
Crime de război
1. Curtea are competenţă în ceea ce priveşte crimele de război, îndeosebi când aceste crime se
înscriu într-un plan sau o politică ori când ele fac parte dintr-o serie de crime analoage comise pe
scară largă.
2. Conform Statutului, prin crime de război se înţelege:
a) infracţiunile grave la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949, şi anume, oricare
dintre faptele menţionate mai jos, dacă ele se referă la persoane sau bunuri protejate de dispoziţiile
Convenţiilor de la Geneva:
(i) omuciderea intenţionată;
(ii) tortura şi tratamentele inumane, inclusiv experienţele biologice;
(iii) fapta de a cauza cu intenţie suferinţe mari sau de a vătăma grav integritatea fizică
ori sănătatea;
(IV) distrugerea şi însuşirea de bunuri, nejustificate de necesităţi militare şi executate pe
scară largă într-un mod ilicit şi arbitrar;
(V) fapta de a contrânge un prizonier de război sau o persoană protejată să servească în
forţele unei puteri inamice;
(VI) fapta de a priva cu intenţie un prizonier de război sau oricare altă persoană protejată de
dreptul său de a fi judecată regulamentar şi imparţial;
(VII) deportarea sau transferul ilegal ori detenţia ilegală;
(VIII) luarea de ostatici;
 b) celelalte violări grave ale legilor şi cutumelor aplicabile conflictelor armate
internaţionale în cadrul stabilit al dreptului internaţional, şi anume una din faptele ce urmează:
(I) fapta de a lansa intenţionat atacuri împotriva populaţiei civile în general sau
împotriva civililor care nu participă direct la ostilităţi;
(II) fapta de a lansa intenţionat atacuri împotriva bunurilor cu caracter civil, adică
a celor care nu sunt obiective militare;
(III) fapta de a lansa intenţionat atacuri împotriva personalului, instalaţiilor,
materialului, unităţilor sau vehiculelor folosite în cadrul unei misiuni de ajutor umanitar sau
de menţinere a păcii conform Chartei Naţiunilor Unite, cu condiţia ca acestea să aibă dreptul la
protecţia pe care dreptul internaţional al conflictelor armate o garantează civililor şi bunurilor cu
caracte civil;
(IV) fapta de a lansa intenţionat un atac ştiind că el va cauza în mod incidental
pierderi de vieţi omeneşti în rândul populaţiei civile, răniri ale persoanelor civile, pagube bunurilor
cu caracter civil sau daune extinse, de durată şi grave mediului înconjurător, care ar fi vădit
excesive în raport cu ansamblul avantajului militar concret şi direct aşteptat;
(V) fapta de a ataca sau bombarda, prin orice mijloace, oraşe, sate, locuinţe sau
construcţii care nu sunt apărate şi care nu sunt obiective militare;
(VI) fapta de a omorî sau de a răni un combatant care, după ce a depus armele sau
nemaiavând mijloace de a se apăra, s-a predat fără condiţii;
(VII) fapta de a utiliza pe nedrept pavilionul parlamentar, dreptul sau insignele
militare şi uniforma inamicului sau ale Organizaţiei Naţiunilor Unite, precum şi semnele
distinctive prevăzute de Convenţiile de la Geneva şi, făcând aceasta, de a cauza pierderi de vieţi
omeneşti sau răniri grave;
(VIII) transferarea, direct sau indirect, de către o putere ocupantă, a unei părţi a
populaţiei sale civile, în teritoriul pe care ea îl ocupă, sau deportarea ori transferarea în interiorul
sau în afara teritoriului ocupat a totalităţii sau a unei părţi a populaţiei din acest teritoriu;
(IX) fapta de a lansa intenţionat atacuri împotriva clădirilor consacrate religiei,
învăţământului, artei, ştiinţei sau acţiunii caritabile, monumentelor istorice, spitalelor şi
locurilor unde bolnavii sau răniţii sunt adunaţi, cu condiţia ca aceste construcţii să nu fie
obiective militare;
(X) fapta de a supune persoanele unei părţi adverse căzute în puterea sa la mutilări ori la
experienţe medicale sau ştiinţifice de orice fel, care nu sunt motivate de un tratament medical,
dentar sau spitalicesc, nici efectuate în interesul acestor persoane, ci care atrag moartea acestora sau
le pun grav sănătatea în pericol;
(XI) fapta de a omorî sau răni prin tortură indivizi aparţinând naţiunii sau armatei
inamice;
(XII) fapta de a declara că nu va fi îndurare pentru învinşi;
(XIII) fapta de a distruge sau de a confisca bunurile inamicului, în afară de cazurile în
care aceste distrugeri sau confiscări ar fi imperios ordonate de necesităţile războiului;
(XIV) fapta de a declara stinse, suspendate sau inadmisibile în justiţie, drepturile şi
acţiunile cetăţenilor părţii adverse;
(XV) fapta unui beligerant de a constrânge cetăţenii părţii adverse să ia parte la
operaţiunile de război îndreptate împotriva ţării lor, chiar dacă ei erau în serviciul acestui
beligerant înainte de începerea războiului;
(XVI) jefuirea unui oraş sau a unei localităţi, chiar luate cu asalt;
(XVII) fapta de a utiliza otravă sau arme otrăvitoare;
(XVIII) fapta de a utiliza gaze asfixiante, toxice sau asimilante şi orice lichide, materii
sau procedee analoage;
(XIX) fapta de a utiliza gloanţe care se dilată sau se aplatizează cu uşurinţă în
corpul uman, cum sunt gloanţele al căror înveliş dur nu acoperă în întregime mijlocul sau
sunt perforate de tăieturi;
 (XX) fapte de a folosi arme, proiectile, materiale şi metode de luptă de natură să
cauzeze daune de prisos sau suferinţe inutile ori de a acţiona fără discriminare cu violarea
dreptului internaţional al conflictelor armate, cu condiţia ca aceste arme, proiectile, materiale şi
metode de luptă să facă obiectul unei interdicţii generale şi ca ele să fie înscrise într-o anexă a
prezentului Statut, pe cale de amendament adoptat potrivit dispoziţiilor art.121 şi 123;
(XXI) atingerile aduse demnităţii persoanei, îndeosebi tratamentele umilitorare şi
degradante;
(XXII) violul, sclavagismul sexual, prostituţia forţată, graviditatea forţată, astfel cum
aceasta a fost definită la art.7 paragraful 2 lit.f), sterilizarea forţată sau orice altă formă de violenţă
sexuală consituind o infracţiune gravă la Convenţiile de la Geneva ;
(XXIII) fapta de a folosi persoana unui civil sau o persoană protejată pentru a evita ca
anumite puncte, zone sau forţe militare să nu fie ţinta operaţiunilor militare;
(XXIV) fapta de a lansa intenţionat atacuri împotriva clădirilor, materialului, unităţilor
şi mijloacelor de transport sanitar şi a personalului care foloseşte, conform dreptului internaţional,
semnele distinctive prevăzute de convenţiile de la Geneva;
(XXV) fapta de a înfometa în mod deliberat civili, ca metodă de război, privându-i de
bunurile indispensabile supravieţuirii, inclusiv împiedicându-i intenţionat să primească ajutoarele
prevăzute de convenţiile de la Geneva;
(XXVI) fapta de a proceda la recrutarea şi înrolarea copiilor de vârstă mai mică de 15
ani în forţele armate naţionale sau de a-i face să participe activ la ostilităţi;
c) violările grave ale art.3, comun celor 4 Convenţii de la Geneva din 12 august 1949, şi
anume, oricare dintre faptele menţionate mai jos, comise împotriva persoanelor care nu participă
direct la ostilităţi, inclusiv membrii forţelor armate care au depus armele şi persoanele care au fost
scoase în afara luptei din cauza bolii, rănirii, detenţiei sau din orice altă cauză:
(I) atentatele la viaţă şi la integritatea corporală, mai ales omorul sub toate formele sale,
mutilările, tratamentele cu cruzime şi tortura;
(II) atingerile aduse demnităţii persoanei, mai ales tratamentele umilitoare şi
degradante;
(III) luările de ostatici;
(IV) condamnările pronunţate şi execuţiile efectuate fără o judecată prealabilă, date de
un tribunal legal constituit şi cu respectarea garanţiilor judiciare general recunoscute ca
indispensabile;
d) lit. c) a paragrafului 2 se aplică conflictelor armate care nu prezintă un caracter
internaţional şi nu se aplică deci situaţiilor de tulburări sau tensiuni interne, cum sunt
insurecţia, actele izolate şi sporadice de violenţă şi actele de natură similară;
e) celelalte violări grave ale legilor şi cutumelor aplicabile conflictelor armate care nu
prezintă un caracter internaţional, în cadrul stabilit de dreptul internaţional, şi anume oricare dintre
următoarele fapte:
(I) fapta de a lansa intenţionat atacuri împotriva populaţiei civile în general sau
împotriva persoanelor civile care nu participă direct la ostilităţi;
(II) fapta de a lansa intenţionat atacuri împotriva clădirilor, materialelor, unităţilor şi
mijloacelor de transport sanitar şi a personalului care utilizează, conform dreptului internaţional,
însemnele distinctive prevăzute de convenţiile de la Geneva;
(III) fapta de a lansa atacuri deliberate împotriva personalului, instalaţiilor, materialului
unităţilor sau vehiculelor folosite în cadrul unei misiuni de ajutor umanitar sau de menţinere a păcii,
conform Cartei Naţiunilor Unite, cu condiţia ca acestea să aibă dreptul la protecţia pe care dreptul
internaţional al conflictelor armate îl garantează civililor şi bunurilor cu caracter civil;
(IV) fapta de a lansa atacuri deliberate împotriva construcţiilor consacrate religiei,
învăţământului, artei, ştiinţei sau acţiunii caritabile, monumentelor istorice, spitalelor şi locurilor
unde sunt adunaţi bolnavi şi răniţi, cu condiţia ca aceste clădiri să nu fie obiective militare;
(V) jefuirea unui oraş sau a unei localităţi, chiar luate cu asalt;
 (VI) violul, sclavajul sexual, prostituţia forţată, graviditatea forţată, astfel cum este
definită la art.7 paragraful 2 lit.f), sterilizarea forţată sau orice altă formă de violenţă sexuală
constituind o violare gravă a articolului 3 comun celor 4 Convenţii de la Geneva;
(VII) fapta de a proceda la recrutarea şi înrolarea copiilor de vârstă mai mică de 15 ani
în forţele armate ori de a-i face să participe activ la ostilităţi;
(VIII) fapta de a ordona deplasarea populaţiei civile pentru considerente având legătură
cu conflictul, în afara cazurilor în care securitatea civililor sau imperativelor militare o cer;
(IX) fapta de a ucide sau răni prin trădare un adversar combatant;
(X) fapta de a declara că nu va exista îndurare pentru învinşi;
(XI) fapta de a supune persoanele care sunt împotriva unei părţi la conflict, căzute în
puterea sa, la mutilări sau experienţe medicale ori ştiinţifice care nu sunt motivate de un tratament
medical dentar sau spitalicesc, nici efectuate în interesul acestor persoane şi care atrag moartea
acestora sau le pun în mod serios sănătatea în pericol;
(XII) fapta de a distruge sau de a confisca bunurile unui adversar, în afară de cazul în
care aceste distrugeri sau confiscări sunt imperios ordonate de necesităţile războiului;
f) lit.e) a paragrafului 2 se aplică conflictelor armate care nu prezintă un caracter internaţional şi nu se
aplică situaţiilor de tulburări şi de tensiuni interne cum sunt: insurecţiile, actele izolate şi sporadice de violenţă, sau
alte acte de natură similară. Lit.e) a paragrafului 2 se aplică conflictelor armate care opun în mod prelungit, pe
teritoriul unui stat, autorităţile guvernului acestui stat şi grupuri armate organizate între ele.
3. Nici o prevedere din paragraful 2 lit.c) şi e) nu afectează responsabilitatea unui guvern de
a menţine sau restabili ordinea publică în stat ori de a apăra unitatea şi integritatea teritorială a
statului prin toate mijloacele legitime.

ARTICOLUL 9
Elementele constitutive ale crimelor
1. Elementele consitutive ale crimelor ajută Curtea să interpreteze şi să aplice articolele 6, 7 şi 8 ale
prezentului Statut. Ele trebuie să fie aprobate cu o majoritate de două treimi din numărul membrilor Adunării
Statelor Părţi.
2. Amendamentele la elementele consitutive ale crimelor pot fi propuse de:
a) un Stat Parte;
b) judecătorii, care decid cu majoritate absolută;
c) procuror.
Amendamentele trebuie să fie adoptate cu majoritate de două treimi din numărul membrilor Adunării
Statelor Părţi.
3. Elementele consitutive ale crimelor şi amendamentele care se rapoartează la ele sunt
conforme prezentului Statut.
ARTICOLUL 11
Competenţa ratione temparis
1. Curtea nu are competenţă decât în privinţa crimelor comise după intrarea în vigoare a
prezentului Statut.
2. Dacă un stat devine Parte la prezentul Statut după intrarea în vigoare a acestuia, Curtea nu poate
să îşi exercite competenţa decât cu privire la crime comise după intrarea în vigoare a Statutului pentru acest
stat, în afară de cazul în care acel stat face declaraţia prevăzută la art.12 paragraful 3.

ARTICOLUL 12

Precondiţii ale exercitării jurisdicţiei

 1. Un stat care devine Parte la Statut recunoaşte prin aceasta competenţa Curţii cu privire la
crimele prevăzute la art.5.
2. În cazurile prevăzute la art.13 lit. a) sau c) curtea poate să îşi exercite competenţa dacă unul dintre
statele menţionate la lit.a) sau b) ale prezentului paragraf sau ambele state sunt Părţi la prezentul Statut ori au
recunoscut competenţa Curţii conform paragrafului 3:
a) statul pe teritoriul căruia comportamentul în cauză s-a produs sau în cazul în care crima
a fost comisă la bordul unei nave ori aeronave, statul pavilionului ori statul de înmatriculare;
b) statul căruia persoana acuzată de crime îi este resortisant.
3. Dacă recunoaşterea competenţei Curţii de către un stat care nu este Parte la prezentul Statut este
necesară potrivit dispoziţiilor paragrafului 2, acest stat poate, prin declaraţie depusă pe lângă grefie, să
consimtă ca faţă de crima în discuţie Curtea să îşi exercite competenţa. Statul care a recunoscut competenţa
Curţii cooperează cu aceasta fără întârziere şi fără excepţie, conform cap. IX.

ARTICOLUL 13
Exercitarea competenţei
Curtea poate să îşi exercite competenţa faţă de crimele prevăzute la art.5, conform dispoziţiilor
prezentului Statut :
a) dacă o faptă în care una sau mai multe dintre aceste crime par să fi fost comise este
deferită procurorului de către un Stat parte, cum este prevăzut la art.14;
b) dacă o faptă în care una sau mai multe dintre aceste crime par să fi fost comise este deferită
procurorului de Consiliul de Securitate care acţionează în baza cap.VII al Chartei Naţiunilor Unite;
c) dacă procurorul a deschis o anchetă cu privire la crima în discuţie, în baza art.15.

ARTICOLUL 14
Transmiterea unei fapte de către un Stat Parte
1. Oricare Stat Parte poate deferi procurorului o faptă în care una sau mai multe crime ce sunt
de competenţa Curţii par să fi fost comise şi să solicite procurorului să ancheteze această faptă
pentru a stabili dacă una sau mai multe persoane identificate ar trebui să fie acuzate pentru aceste
crime.
2. Statul care procedează la trimitere indică pe cât posibil circumstanţele pertinente ale cauzei
şi prezintă documentele justificative de care dispune.
ARTICOLUL 15
Procurorul
1. Procurorul poate deschide o anchetă din proprie iniţiativă văzând informaţiile
privind crimele care ţin de competnţa Curţii.
2. Procurorul verifică seriozitatea informaţiilor primite. În acest scop el poate cere informaţii
suplimentare statelor, organelor Organizaţiei Naţiunilor Unite, organizaţiilor interguvernamentale şi
neguvernamentale sau altor surse demne de încredere pe care le socoteşte corespunzătoare şi poate strânge
depoziţii scrise sau orale la sediul Curţii.
 3. Dacă consideră că există motive întemeiate de a deschide o anchetă, procurorul prezintă Camerei
preliminare o cerere de autorizare în acest sens, însoţită de orice element jusitficativ obţinut. Victimele pot fi
reprezentate la Camera preliminară conform Regulamentului de procedură şi de probe.
4. Dacă după examinarea cererii şi a elementelor justificative care o însoţesc Camera
preliminară consideră că se justifică deschiderea unei anchete şi că pare să fie de competenţa Curţii
preliminare, dă autorizarea, fără prejudicierea deciziilor pe care curtea le va lua ulterior în materie
de competenţă şi admisibilitate.
5. Un răspuns negativ al Camerei preliminare nu împiedică procurorul să prezinte în
continuare o nouă cerere bazându-se pe noi fapte şi probe având legătură cu aceeaşi situaţie.
6. Dacă după examenul preliminar, prevăzut la paragrafele 1 şi 2, procurorul conchide că
informaţiile care i-au fost prezentate nu justifică deschiderea unei anchete, el avizează despre aceasta pe
cei care i le-au furnizat. Acestuia nu îi este interzis să examineze, în lumina noilor fapte sau probe, alte
informaţii care i-ar putea fi comunicate în legătură cu aceeaşi cauză.
ARTICOLUL 16
Amânarea anchetei sau a urmăririi
Nici o anchetă şi nici o urmărire nu pot fi angajate, nici conduse în baza prezentului Statut în perioada
de douăsprezece luni care urmează datei la care Consiliul de Securitate a făcut o cerere în acest sens curţii
printr-o rezoluţie adoptată în baza cap.VII al Cartei Naţiunilor Unite; cererea poate fi reînnoită de către
Consiliul de Securitate în aceleaşi condiţii.
ARTICOLUL 17
Probleme referitoare la admisibilitate
1. Ţinând seama de al zecelea alineat al preambulului şi de art.1, o cauză este considerată inadmisibilă
de către Curte dacă:
a) cauza face obiectul unei anchete sau urmăriri din partea unui stat având competenţă
în speţă, în afară de cazul în care acest stat nu are voinţa sau se află în incapacitatea reală de a duce
la bun sfârşit ancheta ori urmărirea;
b) cauza a făcut obiectul unei anchete din partea statului având competenţă în speţă,
care a decis să nu urmărească persoana în cauză în afară de cazul în care această decizie nu este
rezultatul lipsei de voinţă sau al incapacităţii statului de a duce într-adevăr la bun sfârşit urmăririle;
c) persoana în cauză a fost deja judecată pentru comportamentul care face obiectul
plângerii şi nu poate fi judecată de Curte în baza art.20 paragraful 3;
d) cauza nu este suficient de gravă pentru a i se da curs de către Curte.
2. Pentru a determina dacă există lipsă de voinţă a statului în cazul în speţă, curtea, ţinând seama de
garanţiile unui proces echitabil, recunoscute de dreptul internaţional, consideră aplicabile una sau mai multe
dintre circumstanţele următoare:
a) procedura a fost sau este angajată ori decizia statului a fost luată în scopul sustragerii
persoanei în cauză de la responsabilitatea sa penală pentru crimele ce ţin de competenţa Curţii,
prevăzute la art.5;
b) procedura a suferit o întârziere nejustificată care, în circumstanţele respective, este
incompatibil cu intenţia de a acţiona în justiţie persoana în cauză;
c) procedura nu a fost sau nu este condusă într-un mod independent sau imparţial, ci într-un mod
care, în circumstanţele date, este incompatibil cu intenţia de a acţiona în justiţie persoana în cauză.
3. Pentru a determina dacă există incapacitate a statului într-un caz de speţă, Curtea
apreciază dacă statul este în măsură sau nu să se sesizeze cu privire la acuzat, să reunească probele
şi mărturiile necesare sau să conducă în alt mod la bun sfârşit procedura, ca urmare a prăbuşirii în
întregime sau într-o măsură substanţială a propriului aparat judiciar sau a indisponibilităţii
acestuia.
 ARTICOLUL 18
Decizia preliminară asupra admisibilităţii
1. Când o situaţie este deferită Curţii, după cum prevede art.13 lit.a), şi procurorul a stabilit că există
considerente întemeiate pentru a deschide o anchetă sau când procurorul a deschis o anchetă conform art.13
lit. c) şi art.15, procurorul notifică despre aceasta tuturor Statelor Părţi şi statelor care, potrivit informaţiilor
disponibile, ar avea în mod obişnuit competenţă în ceea ce priveşte crimele despre care este vorba. Acesta o
poate face cu titlu confidenţial, iar când consideră că este necesar pentru a proteja persoane, pentru a preveni
distrugerea probelor sau pentru a împiedica fuga de persoane, el poate restrânge sfera informaţiilor pe care le
comunică statelor.
2. În luna care urmează primirii acestei notificări un stat poate informa Curtea că deschide, sau că a
deschis, o anchetă asupra resortisanţilor săi sau altor persoane care se află sub jurisdicţia sa, pentru actele
criminale care ar putea constitui crime prevăzute la art.5 şi care au legătură cu informaţiile notificate statelor.
Dacă statul îi cere, procurorul îi încredinţează ancheta cu privire la aceste persoane, în afară de cazul în care
Camera preliminară îl autorizează, la cererea sa, de a face el însuşi ancheta.
3. Această amânare de a ancheta poate fi reexaminată de procuror după şase luni de la luarea
deciziei sau în orice momet în care s-ar produce o schimbare considerabilă de împrejurări
decurgând din lipsa de voinţă sau din incapacitatea statului de a duce într-adevăr la bun sfârşit
ancheta.
4. Statul interesat sau procurorul poate declara apel în faţa Camerei de Apel împotriva
deciziei Camerei preliminare, după cum prevede art.82. Acest apel poate fi examinat după o
procedură accelerată.
5. Când amână ancheta, după cum se prevede la paragraful 2, procurorul poate cere statului în
cauză să îl informeze în mod regulat cu privire la progresele anchetei şi, după caz, despre urmăririle
angajate în continuare. Statele Părţi răspund acestor cereri fără întârzieri nejustificate.
6. În aşteptarea deciziei Camerei preliminare sau în orice moment după ce s-a hotărât
amânarea anchetei sale, după cum prevede prezentul articol, procurorul poate, cu titlu excepţional,
să ceară Camerei preliminare autorizarea de a lua măsurile de anchetă necesare pentru a conserva
probele în cazul în care ocazia strângerii de elemete de probă importante nu va mai apărea sau dacă
există un risc apreciabil ca aceste elemente de probă să nu mai fie disponibile în continuare.
7. Statul care a contestat o decizie a Camerei preliminare în baza prezentului articol poate
contesta admisibilitatea unei cauze, conform art.19, invocând fapte noi sau o schimbare importantă de
circumstanţe.

ARTICOLUL 19

Contestarea competenţei Curţii sau a admisibilităţii unei cauze

1. Curtea se asigură că este competentă pentru orice cauză adusă în faţa ei. Curtea poate, din
oficiu, să se pronunţe asupra admisibilităţii cauzei conform art.17.
2. Pentru motivele indicate la art.17, pot contesta admisibilitatea cauzei sau competenţa
Curţii:
a) acuzatul sau persoana împotriva căreia a fost eliberat un mandat de arestare ori o citaţie
de înfăţişare în baza art.58;
b) statul care este competent în privinţa crimei datorită faptului că acesta desfăşoară sau
a condus o anchetă ori că execută sau a exercitat urmăriri în speţă;
 c) statul care trebuia să fi recunoscut competenţa Curţii, potrivit art.12.
3. Procurorul poate cere Curţii să se pronunţe asupra unei chestiuni de competenţă sau de
admisibilitate. În procedurile referitoare la competenţă şi la admisibilitate, cei care au deferit o situaţie în
aplicarea art.13 precum şi victimele, pot, de asemenea, să supună Curţii observaţii.
4. Admisibilitatea unei cauze sau competenţa Curţii nu poate fi contestată decât o singură dată de
către persoanele sau statele prevăzute la paragraful 2. Excepţia trebuie ridicată înaintea deschiderii sau la
momentul deschiderii procesului. În circumstanţe excepţionale Curtea poate permite ca o excepţie să fie
ridicată mai mult decât o dată sau într-o fază ulterioară a procesului. Excepţiile de inadmisibilitate ridicate la
deschiderea procesului sau în continuare, cu autorizarea Curţii, nu pot fi fondate decât pe dispoziţiile art.17
paragraful 1 lit. c).
5. Statele prevăzute la paragraful 2 lit. b) şi c) ridică excepţia cât mai curând posibil.
6. Înainte de confirmarea învinuirilor, excepţiile de inadmisibilitate sau de incompetenţă
sunt trimise Camerei preliminare. După confirmarea învinuirilor ele sunt trimise Camerei de
prima instanţă. Se poate face apel la Camera de apel împotriva deciziilor referitoare la competenţă
sau admisibilitate conform art.82.
7. Dacă excepţia este ridicată de statul precizat la paragraful 2 lit. b) sau c) procurorul amână
ancheta până când Curtea ia decizia prevăzută la art.17.
8. Aşteptând să statueze, procurorul poate cere Curţii autorizarea:
a) să ia măsurile de anchetă prevăzute la art.18. paragraful 6;
b) să strângă depoziţiile sau declaraţiile unui martor ori să ducă la bun sfârşit operaţiunile
de adunare şi examinare a probelor începute înainte de ridicarea excepţiei;
c) să împiedice, în cooperare cu statele în cauză, fuga persoanelor împotriva cărora
procurorul a cerut deja un mandat de arestare conform art.58.
9. O excepţie nu alterează cu nimic validitatea oricăror măsuri luate de procuror,
ordonanţe sau mandate emise de Curte înainte ca excepţia să fie ridicată.
10. Când Curtea a hotărât că o cauză este inadmisibilă ţinând seama de art.17, procurorul poate să îi
ceară să îşi reaprecieze decizia dacă este sigur că faptele noi apărute infirmă considerentele pentru care
cauza a fost judecată ca inadmisibilă în virtutea art.17.
11. Dacă, ţinând seama de art.17, procurorul amână ancheta, poate cere statului interesat să îl
informeze asupra derulării procedurii. Aceste informaţii sunt confidenţiale dacă statul o cere. Dacă procurorul
decide, ca urmare, să deschidă o anchetă, el notifică decizia sa statului a cărei procedură a stat la originea
amânării.

ARTICOLUL 20
Non bis in idem
1. Cu excepţia dispoziţiilor contrare ale prezentului Statut, nimeni nu poate fi judecat de Curte
pentru actele constitutive de crime pentru care a fost deja condamnat sau anchetat de aceasta.
2. Nimeni nu poate fi judecat de către o altă instanţă pentru o crimă prevăzută la art.5 pentru
care a fost deja condamnat sau achitat de către Curte.
3. Oricine a fost judecat de către o altă instanţă pentru un comportament, aflat, de asemenea, sub
prevederile articolelor 6, 7 sau 8, nu poate fi judecat de către Curte decât în faţa altor instanţe dacă:
a) avea ca scop să sustragă persoanele în cauză responsabilităţii penale pentru crime ce ţin de
competenţa Curţii ;
 b) nu a fost condusă în mod independent sau imparţial, cu respectarea garanţiilor prevăzute
de dreptul internaţional, ci într-un mod care, în circumstanţele date, era incompatibil cu intenţia de a
acţiona persoana în justiţie.
ARTICOLUL 21

Dreptul aplicabil

1. Curtea aplică:
a) în primul rând, prezentul Statut, elementele crimelor şi Regulamentul de procedură şi de
probe;
b) în al doilea rând, după caz, tratatele aplicabile, principiile şi regulile de drept
internaţional, inclusiv principiile stabilite de dreptul internaţional al conflictelor armate;
c) în lipsă, principiile generale ale dreptului desprinse de Curte din legile naţionale
reprezentând diferite sisteme juridice ale lumii, inclusiv, după caz, legile naţionale ale statelor sub
jurisdicţia cărora s-ar afla în mod obişnuit crima, dacă aceste principii nu sunt incompatibile cu
prezentul Statut şi nici cu dreptul internaţional, regulile şi normele internaţionale recunoscute.
2. Curtea poate aplica principiile şi normele de drept aşa cum ea le-a interpretat în deciziile sale
anterioare.
3. Aplicarea şi interpretarea dreptului, prevăzute în prezentul articol, trebuie să fie compatibile
cu drepturile omului recunoscute pe plan internaţional şi fără nici o discriminare bazată pe
considerente ca cele ale apartenenţei la unul sau altul dintre sexe, după cum este definit în art.7
paragraful 3, vârsta, rasa, culoarea, limba, religia sau convingerea, opiniile politice sau de altă
natură, originea naţională, etnică sau socială, averea, naşterea sau orice altă calitate.
CAPITOLUL III
Principii generale de drept penal
ARTICOLUL 22
Nullum crimen sine lege
1. O persoană nu răspunde penal în baza prezentului Statut decât dacă comportamentul său
constituie, în momentul în care se produce, o crimă ce ţine de competenţa Curţii.
2. Definirea unei crime este de strictă interpretare şi nu poate fi extinsă prin analogie. În caz de
ambiguitate ea este interpretată în favoarea persoanei care face obiectul unei anchete, urmăriri sau
condamnări.
3. Prezentul articol nu împiedică ca un comportament să fie calificat drept crimă, ţinând
seama de dreptul internaţional, independent de prezentul Statut.
ARTICOLUL 23
Nulla poena sine lege
O persoană care a fost condamnată de Curte nu poate fi pedepsită decât în conformitate cu dispoziţiile
prezentului Statut.
ARTICOLUL 24
Neretroactivitate ratione personae
1. Nimeni nu răspunde penal, în baza prezentului Statut, pentru un comportament anterior
intrării în vigoare a acestuia.
2. Dacă dreptul aplicabil unei cauze este modificat înainte de judecarea definitivă, se aplică
dreptul cel mai favorabil persoanei care face obiectul unei anchete, urmăriri sau al unei condamnări.
 ARTICOLUL 25
Răspunderea penală individuală
1. Curtea este competentă în privinţa persoanelor fizice în baza prezentului Statut.
2. Oricine comite o crimă ce ţine de competenţa Curţii este individual responsabil şi poate fi pedepsit
conform prezentului Statut.
3. Conform dispoziţiilor prezentului Statut, o persoană răspunde penal şi poate fi pedepsită
pentru o crimă ce ţine de competenţa Curţii dacă:
a) comite acea crimă, fie individual, împreună cu o altă persoană sau prin intermediul unei
alte persoane, fie că această altă persoană este sau nu responsabilă penal;
b) ordonă, solicită sau încurajează comiterea unei asemnea crime, atunci când există
comitere sau tentativă de comitere a acestei crime;
c) în vederea facilitării comiterii unei astfel de crime, ea îşi aduce ajutorul, concursul sau
orice altă formă de asistenţă la comiterea acestei crime, inclusiv furnizând mijloacele acestei
comiteri;
d) contribuie în orice alt mod la comiterea sau la tentativa de comitere a unei asemnea
crime de către un grup de persoane acţionând împreună. Această contribuţie trebuie să fie
menţionată şi, după caz:
(I) să urmărească facilitarea activităţii criminale sau proiectului criminal al grupului
dacă această activitate sau acest proiect comportă executarea unei crime ce ţine de
competenţa Curţii;
(II) să fie făcută în deplină cunoştinţă a intenţiei grupului de a comite această crimă.
e) fiind vorba de crima de genocid, incită direct şi public pe altul să o comită;
f) încearcă să comită o asemenea crimă prin acte care, prin caracterul lor substanţial,
consituie începutul executării crimei fără ca aceasta să fie îndeplinită datorită unor circumstanţe
independente de voinţa sa. Cu toate acestea, persoana care abandonează efortul de a comite crima
sau împiedică prin orice alt mod săvârşirea ei nu poate fi pedepsită în baza prezentului Statut pentru
tentativă dacă a renunţat complet şi în mod voluntar la proiectul criminal.
4. Nici o dispoziţie a prezentului Statut, referitoare la răspunderea penală a indivizilor, nu
afectează răspunderea statelor în dreptul internaţional.

ARTICOLUL 26
Lipsa de competenţă în privinţa persoanelor sub 18 ani

Curtea nu are competenţă faţă de o persoană sub vârsta de 18 ani în momentul pretinsei comiteri a
unei crime.

ARTICOLUL 27
Lipsa pertinenţei calităţii oficiale
1. Prezentul Statut se aplică tuturor în mod egal, fără nici o disticţie bazată pe calitatea oficială. În
special calitatea oficială de şef de stat sau de guvern, de membru al guvernului sau al parlamentului, de
reprezentat ales ori de agent al unui stat nu exonerează în nici un caz de răspundere penală, potrivit
prezentului Staut, şi nici nu constituie ca atare un motiv de reducere a pedepsei.
 2. Imunităţile sau regulile de procedură speciale care pot fi legate de calitatea oficială a unei persoane,
în baza dreptului internaţional, nu împiedică Curtea să îşi exercite competenţa faţă de această persoană.
ARTICOLUL 28
Răspunderea şefilor militari şi a altor superiori ierarhici
În afară de alte motive de responsabilitate penală potrivit prezentului Statut pentru crimele ce
ţin de competenţa Curţii:
a) un şef militar sau o persoană care deţine efectiv funcţia de şef militar răspunde penal pentru
crimele ce ţin de competenţa Curţii, comise de forţele plasate sub comanda şi controlul său efectiv sau
sub autoritatea şi controlul său efectiv, dacă nu a exercitat controlul care se cuvenea asupra forţelor în
cazurile în care:
(I) acest şef militar sau această persoană ştia, ori, datorită circumstanţelor, ar fi trebuit să
ştie că aceste forţe comiteau sau urmau să comită aceste crime;
(II) acest şef militar sau această persoană nu a luat toate măsurile necesare şi rezonabile
care erau în puterea sa pentru a împiedica sau a reprima executarea, ori pentru a raporta
autorităţilor competente în scopurile anchetei şi urmăririi;
b) în ceea ce priveşte relaţiile dintre superiorul ierarhic şi subordonaţi, prevăzute la lit. a),
superiorul ierarhic răspunde pentru crimele ce ţin de competenţa Curţii, comise de
subordonaţii plasaţi sub autoritatea şi sub controlul său efectiv, dacă nu a exercitat controlul
care se cuvenea asupra acestor subordonaţi în cazurile în care:
(I) superiorul ştia că aceşti subordonaţi comiteau sau urmau să comită aceste crime ori a
neglijat în mod deliberat să ţină seama de informaţiile care indicau aceasta în mod clar;
(II) aceste crime erau legate de activităţi ce ţineau de responsabilitatea sa şi de controlul
său efectiv;
(III) superiorul ierarhic nu a luat toate măsurile necesare şi rezonabile care erau în puterea
sa pentru a împiedica sau a reprima executarea ori pentru a raporta autorităţilor competente în
scopurile anchetei şi urmăririi.
ARTICOLUL 29
Imprescriptibilitatea
Crimele ce ţin de competenţa Curţii nu se prescriu.

ARTICOLUL 30
Element psihologic
1. În afară de o dispoziţie contrară, nimeni nu răspunde penal şi nu poate fi pedepsit pentru o
crimă ce ţine de competenţa Curţii decât dacă elementul material al crimei este comis cu intenţie şi
în cunoştinţă de cauză.
2. Există intenţie, în sensul prezentului articol, când:
a) referitor la un comportament o persoană înţelege să adopte acest comportament;
b) referitor la o consecinţă o persoană înţelege să adopte acest comportament;
c) referitor la o consecinţă o persoană înţelege să cauzeze această consecinţă sau este
conştientă că aceasta se va întâmpla în cursul normal al evenimentelor.
3. Există cunoştinţă de cauză, în sensul prezentului articol, când o persoană este conştientă că o
circumstanţă există sau că o consecinţă va avea loc în cursul normal al evenimentelor, "A cunoaşte" şi
"în cunoştinţă de cauză" se interpretează în consecinţă.
ARTICOLUL 31
Motive de exonerare a răspunderii penale
 1. În afara altor motive de exonerare a răspunderii penale prevăzute de prezentul Statut, o persoană
nu răspunde penal dacă, în momentul comportamentului în cauză:
a) suferă de o boală sau o deficienţă mintală care o priva de capacitatea de a înţelege
caracterul delictuos sau natura comportamentului său ori de a-l stăpâni pentru a fi conform
exigenţelor legii;
b) era într-o stare de intoxicaţie care o priva de facultatea de a înţelege caracterul
delictuos sau natura comportamentului său ori de a-l stăpâni pe acesta pentru a-l alinia la exigenţele
legii, cu condiţia să nu se fi intoxicat în mod voluntar în circumstanţele în care ştia că, datorită
intoxicării, riscă să adopte un comportament care să constituie o crimă ce ţine de competenţa Curţii
sau să nu fi ţinut deloc seama de acest risc;
c) a acţionat rezonabil pentru a se apăra, pentru apărarea altuia sau, în cazul crimelor de
război, pentru a apăra bunurile esenţiale supravieţuirii sale ori a altuia sau esenţiale la
îndeplinirea unei misiuni militare, împotriva recurgerii iminente şi ilicite la forţă, într-un mod
proporţional cu amploarea pericolului pe care l-ar risca propria persoană sau altcineva ori bunurile
protejate. Faptul că o persoană a participat la o operaţiune defensivă condusă de forţele armate nu
constituie în sine un motiv de exonerare a răspunderii penale potrivit prezentei litere;
d) comportamentul despre care se susţine că ar constitui o crimă ce ţine de competenţa
Curţii a fost adoptat sub constrângere, rezultând dintr-o ameninţare cu moartea iminentă sau
dintr-o atingere gravă, continuă ori iminentă a propriei integrităţi fizice sau a altuia şi dacă a
acţionat din necesitate şi într-un mod rezonabil pentru a înlătura această ameninţare, cu condiţia să
nu fi avut intenţia de a produce un prejudiciu mai mare decât cel pe care a încercat să îl evite.
Această ameninţare poate fi:
(I) fie exercitată de alte persoane;
(II) fie constituită de alte circumstanţe independente de voinţa sa.
2. Curtea se pronunţă asupra chestiunii de a şti că motivele de exonerare a răspunderii penale
prevăzute în prezentul Statut sunt aplicabile în cazul cu care este sesizată.
3. În timpul procesului Curtea poate lua în considerare un motiv de exonerare a răspunderii,
altul decât cele care sunt prevăzute la paragraul 1, dacă acest motiv decurge din dreptul aplicabil
prevăzut la art.21. Procedura de examinare a acestui motiv de exonerare este stabilită în
Regulamentul de procedură şi de probe.
ARTICOLUL 32
Eroarea de fapt sau eroarea de drept
1. O eroare de fapt nu este un motiv de exonerare a răspunderii penale decât dacă face să
dispară elementul psihologic al crimei.
2. O eroare de drept care se referă la faptul de a şti dacă un comportament dat constituie o crimă ce
ţine de competenţa Curţii nu este un motiv de exonerare a răspunderii penale. Cu toate acestea, o eroare de
drept poate fi un motiv de exonerare a răspunderii penale dacă face să dispară elementul psihologic al
crimei sau dacă decurge din art.33.

ARTICOLUL 33
Ordinul ierarhic şi ordinul legii
1. Faptul că o crimă care ţine de competenţa Curţii a fost comisă la ordinul unui guvern, al unui superior
militar sau civil, nu exonerează persoana care a comis-o de responsabilitatea sa penală decât dacă:
a) această persoană nu a avut obligaţia legală de a se supune ordinelor guvenului sau
superiorului în cauză;
b) această persoană nu a ştiut că ordinul este ilegal;
c) ordinul nu a fost vădit ilegal.
 2. În scopurile prezentului articol, ordinul de a comite genocid sau o crimă împotiva umanităţii
este vădit ilegal.

CAPITOLUL IV

Competenţa şi administrarea Curţii

ARTICOLUL 34
Organele Curţii
Organele Curţii sunt următoarele:
a) Preşedinţia;
b) Secţia apelurilor, Secţia de primă instanţă şi Secţia preliminară;
c) Biroul procurorului;
d) Grefa.

ARTICOLUL 35
Exercitarea funcţiilor judecătorilor

1. Toţi judecătorii sunt aleşi ca membri cu normă întreagă ai Curţii şi sunt disponibili să îşi exercite
funcţiile cu normă întreagă de la alegerea lor.
3. Preşedinţia poate, în funcţie de volumul de activitate al Curţii şi în consultare cu ceilalţi judecători, să
decidă periodic asupra măsurii prin care aceştia sunt obligaţi să îşi exercite funcţiile cu normă întreagă.
Deciziile în această privinţă sunt luate fără încălcarea dispoziţiilor art.40.
4. Înţelegerile cu caracter financiar privind judecătorii care nu sunt obligaţi să îşi exercite
funcţiile cu normă întreagă sunt stabilite conform ar.49.
CAPITOLUL VI
Procesul
ARTICOLUL 62
Locul procesului
Dacă nu s-a decis altfel, procesul se ţine la sediul Curţii.

ARTICOLUL 63
Procesul în prezenţa acuzatului
1. Acuzatul este prezent la procesul său.
2. Dacă acuzatul, prezent în faţa Curţii, tulbură continuu desfăşurarea procesului, Camera de primă
instanţă poate ordona evacuarea acestuia din sala de şedinţă, având grijă ca acesta să urmărească procesul
şi să dea instrucţiuni avocatului său, din exteriorul sălii, la nevoie cu ajutorul mijloacelor tehnice de
comunicaţie. Asemenea măsuri nu sunt luate decât în circumstanţe excepţionale, când alte soluţii s-au
dovedit zadarnice, şi numai pentru durata strict necesară.
ARTICOLUL 64
Funcţiile şi competenţele Camerei de primă instanţă
 1. Funcţiile şi competenţele Camerei de primă instanţă, enunţate în prezentul articol, sunt
exercitate conform Statutului şi Regulamentului de procedură şi de probe.
2. Camera de primă instanţă veghează ca procesul să fie condus în mod echitabil şi cu
operativitate, cu respectarea deplină a drepturilor acuzatului şi ţinând pe deplin seama de necesitatea
de a asigura protecţia victimelor şi a martorilor.
3. Când cauza este trimisă spre judecare, conform prezentului Statut, Camera de primă
instanţă căreia i-a fost atribuită:
a) consultă părţile şi adoptă toate procedurile utile conducerii echitabile şi operative a
instanţei;
b) determină limba sau limbile procesului;
c) sub rezerva oricăror alte dispoziţii aplicabile din prezentul Statut, asigură divulgarea de
documente sau de informaţii încă nedivulgate, suficient de devreme înaintea deschiderii procesului,
pentru a permite o pregătire suficientă a acestuia.
4. Camera de primă instanţă poate, dacă aceasta este necesar, pentru a-i asigura funcţionarea
eficace şi echitabilă, să transfere problemele preliminare Camerei preliminare sau, la nevoie, unui
alt judecător disponibil al secţiei preliminare.
5. Camera de primă instanţă poate, notificând aceasta părţilor, să ordone conexarea sau
distrugerea, după caz, a învinuirilor aduse împotriva mai multor acuzaţi.
6. În exercitarea funcţiilor sale, îninte sau în timpul procesului, Camera de primă instanţă
poate, dacă este necesar:
a) să îşi asume toate funcţiile Camerei preliminare, prevăzute la art.61 paragraful 11;
b) să dispună înfăţişarea martorilor şi audierea lor, precum şi prezentarea de documente şi
de alte elemente de probă, obţinând la nevoie ajutorul statelor, conform dispoziţiilor prezentului
Statut;
c) să dispună protecţia informaţiilor confidenţiale;
d) să ordone producerea de probe în completarea celor care au fost strânse înaintea
procesului sau prezentate la proces de părţi;
e) să asigure protecţia acuzatului, martorilor şi a victemelor;
f) să statueze asupra oricărei alte probleme pertinente.
7. Procesul este public. Cu toate acestea Camera de primă instanţă poate, pe baza împrejurărilor
speciale, să decidă ca anumite şedinţe să se desfăşoare cu uşile închise, în scopurile enunţate la art.68 sau în
vederea protejării informaţiilor confidenţiale sau sensibile date în dispoziţii.
8. a) La deschiderea procesului Camera de primă instanţă dă citire învinuirilor prealabile aduse
acuzatului, confirmate de Camera preliminară. Camera de primă instanţă se asigură că acuzatul înţelege
natura învinuirilor. Camera dă acuzatului dreptul să pledeze recunoscându-se vinovat, potrivit celor prevăzute
la art.65, sau să pledeze considerându-se nevinovat.
b) La proces preşedintele poate da instrucţiuni pentru conducerea dezbaterilor, mai ales
pentru ca acestea să se desfăşoare în mod echitabil şi imparţial. Sub rezerva instrucţiunilor
eventuale ale preşedintelui, părţile pot să producă elemente de probă conform dispoziţiilor
prezentului Statut.
9. Camera de primă instanţă poate, mai ales la cererea unei părţi sau din oficiu:
a) să statueze asupra adminisibilităţii sau pertinenţei probelor;
b) să ia orice măsură necesară pentru a asigura ordinea în şedinţă.
10. Camera de primă instanţă veghează ca grefierul să întocmească şi să păstreze un proces-verbal
al procesului, relatând cu fidelitate dezbaterile.

ARTICOLUL 65
Procedura în caz de recunoaştere a vinovăţiei
 1. Când acuzatul îşi recunoaşte vinovăţia, după cum prevede art.64 paragraful 8 lit. a) Camera de
primă instanţă stabileşte:
a) dacă acuzatul înţelege natura şi consecinţele recunoaşterii vinovăţiei sale;
b) dacă recunoaşterea vinovăţiei a fost voluntară, după o consultare suficientă cu apărătorul
acuzatului;
c) dacă recunoaşterea vinovăţiei este justificată de faptele cauzei, aşa cum rezultă:
(I) din învinuirile prezentate de procuror, cu care acuzatul este de acord;
(II) din orice document prezentat de procuror, care însoţeşte învinuirile şi pe care acuzatul le acceptă;
(III) din orice alte probe, cum sunt mărturiile, prezentate de procuror sau de acuzat.
2. Dacă Camera de primă instanţă este convinsă că sunt reunite condiţiile prevăzute la
paragraful 1, stabileşte că recunoaşterea vinovăţiei, însoţită de toate probele complementare
prezentate, întruneşte toate elementele constitutive ale crimei la care se referă şi poate să considere
acuzatul vinovat pentru această crimă.
3. Dacă Camera de primă instanţă nu este convinsă că sunt reunite condiţiile prevăzute la paragraful
1, stabileşte că nu există recunoaştere de vinovăţie, caz în care decide ca procesul să fie continuat potrivit
procedurii normale prevăzute de prezentul Statut, poate trimite cauza unei alte Camere de primă instanţă.
4. Dacă Camera de primă instanţă este convinsă că o prezentare mai complexă a faptelor cauzei ar fi
în interesul justiţiei, îndeosebi în interesul victimelor, ea poate:
a) să ceară procurorului să prezinte elemente de probă suplimentare, inclusiv depoziţii de
martori;
b) să decidă ca procesul să se continue dacă procedurile normale prevăzute de prezentul Statut,
caz în care aceasta consideră că nu există recunoaştere de vinovăţie şi trimite cauza unei alte Camere de
primă instanţă.
5. Orice discuţie între procuror şi apărare, referitoare la modificarea capetelor de acuzare,
recunoaşterea de vinovăţie sau pedeapsa de pronunţat, nu angajează Curtea.

ARTICOLUL 66
Prezumţia de nevinovăţie
1. Oricare persoană este prezumată nevinovată până când vinovăţia sa este stabilită în faţa Curţii,
conform dreptului aplicabil.
2. Procurorului îi incubă sarcina de a dovedi vinovăţia acuzatului.
3. Pentru a condamna acuzatul curtea trebuie să fie convinsă de vinovăţia acestuia dincolo de orice
îndoială rezonabilă.

ARTICOLUL 67
Drepturile acuzatului
1. La examinarea învinuirilor ce i se aduc acuzatul are dreptul ca, ţinând seama de disoziţiile
prezentului Statut, cauza lui să fie prezentată public, echitabil şi impar. El are dreptul, în deplină egalitate, cel
puţin la garanţiile următoare:
a) să fie informat în termenul cel mai scurt şi în mod detaliat asupra naturii cauzei şi
conţinutului învinuirilor într-o limbă pe care el o înţelege şi o vorbeşte perfect;
b) să dispună de timpul şi de facilităţile necesare pentru pregătirea apărării sale şi să
comunice liber şi confidenţial cu avocatul ales de el;
c) să fie judecat fără întârziere excesivă;
 d) sub rezerva dispoziţiilor art.63 paragraful 2, să fie prezentat în procesul său, să se apere
singur sau să fie asistat de un apărător la alegerea sa; dacă nu are apărător; să fie informat despre
dreptul de a avea unul şi, de fiecare dată când interesul justiţiei o cere, să i se atribuie din oficiu un
apărător de către Curte, fără cheltuieli, dacă nu are mijloace să îl remunereze;
e) să interogheze sau să ceară intoregarea martorilor acuzării şi să obţină înfăţişarea şi
interogarea martorilor apărării în aceleaşi condiţii cu martorii acuzării. Acuzatul are, de asemenea,
dreptul să îşi susţină mijloacele de apărare şi să prezinte alte probe admisibile în baza prezentului
Statut;
f) să fie asistat gratuit de un interpret competent şi să beneficieze de traducerile necesare
pentru satisfacerea cerinţelor echităţii, dacă limba folosită în orice procedură urmată de Curte sau în
orice document prezentat nu este o limbă pe care el o înţelege şi o vorbeşte perfect;
g) să nu fie forţat să mărturiseasă împotriva sa sau să îşi recunoască vinovăţia să păstreze
tăcerea, fără ca această tăcere să fie luată în considerare pentru determinarea vinovăiei sau
nevinovăţiei sale;
h) să facă prestare de jurământ o declaraţie scrisă sau orală pentru apărarea sa;
i) să nu i se impună răsturnarea sarcinii probei, nici sarcina respingerii.
2. În afară de celelalte comunicări, prevăzute de prezentul Statut procurorul comunică apărării, din
momentul când aceasta este posibil, probele din posesia sa ori la dispoziţia sa, despre care ei apreciază că îl
disculpă pe acuzat sau tind să îl disculpe ori să atenueze vinovăţia sa sau sunt de natură să afecteze
credibilitatea probelor de învinuire. În caz de îndoială în ceea ce priveşte aplicarea prezentului paragraf,
Curtea decide.
ARTICOLUL 68
Protecţia şi participarea la proces a victimelor şi martorilor
1. Curtea ia măsurile corespunzătoare pentru a proteja securitatea, bunăstarea fizică şi psihologică,
demnitatea şi respectarea vieţii private a victimelor şi martorilor. Făcând aceasta, ea ţine seama de toţi factorii
pertinenţi, mai ales vârsta, sexul cum este definit la art.7 paragraful 3, sau starea sănătăţii, precum şi natura
crimei, îndeosebi, dar nu în mod exclusiv, când aceasta este însoţită de violenţe cu caracter sexual, de
violenţe cu motivare sexuală sau de violenţe împotriva copiilor. Procurorul ia aceste măsuri îndeosebi în
stadiul anchetei şi urmăririi. Aceste măsuri nu trebuie să fie nici prejudiciabile, nici contrare drepturilor apărării
şi exigenţelor unui proces echitabil şi imparţial.
2. Prin excepţia de la principiul publicităţii dezbaterilor, enunţat la art.67, Camerele Curţii pot, cu scopul
protejării victemelor şi martorilor sau a acuzatului, să ordone şedinţa închisă pentru o anumită parte a
procesului sau să permită ca dispoziţiile să fie luate cu mijloace electronice sau cu alte mijloace speciale.
Aceste măsuri sunt aplicate îndeosebi faţă de o victimă a violenţelor sexuale sau faţă de un copil care este
victimă sau martor, în afară de cazul în care Curtea decide altfel, ţinând seama de toate împrejurările şi
îndeosebi de opiniile victimei sau ale martorului.
3. Când este vorba de interesele personale ale victimelor, Curtea permite ca punctele lor de
vedere şi preocupările lor să fie expuse şi examinate în stadii ale procedurii pe care le consideră
potrivite şi într-un mod în care nu este nici prejudiciabil, nici contrar drepturilor apărării şi
exigenţelor unui proces echitabil şi imparţial. Aceste opinii şi preocupări pot fi expuse de către
reprezentanţii legali ai victimelor, când Curtea apreciază adecvat, conform Regulamentului de
procedură şi de probe.
4. Diviziunea de ajutor al victimelor şi martorilor poate acorda asistenţă procurorului şi
Curţii în privinţa măsurilor de protecţie, dispoziţiilor de securitate şi potrivit activităţilor de avizare
şi de ajutor prevăzute la art.43 paragraful 6.
5. Când divulgarea de elemente de probă şi de informaţii în baza prezentului Statut riscă să
pună grav în pericol un martor sau pe membrii familiei sale, procurorul poate, în oricare procedură
care are loc înaintea deschiderii procesului, să se abţină de a divulga aceste elemente de probă sau
informaţii şi să prezinte un rezumat. Asemenea măsuri trebuie să fie aplicate într-un mod care nu
este nici prejudiciabil, nici contrar drepturilor la apărare şi exigenţelor unui proces echitabil şi
imparţial.
6. Un stat poate cere să fie luate măsurile necesare pentru a asigura protecţia faţă de
funcţionarii sau agenţii săi şi protecţia informaţiilor confidenţiale sau sensibile.
ARTICOLUL 69
Proba
1. Înainte de a depune mărturie fiecare martor, conform Regulamentului de procedură şi de
probe, îşi ia angajamentul de a spune adevărul.
2. Martorii sunt ascultaţi personal, în şedinţă, sub rezerva măsurilor prevăzute la art.68 sau în
regulamentul de procedură şi de probe. Curtea poate, de asemnea, să autorizeze un martor să prezinte o
declaraţie orală sau o înregistrare video sau adio şi să prezinte documente sau înscrieri sub rezerva
dispoziţiilor prezentului Statut şi conform regulamentului de procedură şi de probe. Aceste măsuri nu trebuie
să fie nici prejudiciabile, nici contrare drepturilor la apărare.
3. Părţile pot să prezinte probe pertinente pentru cauză; conform art.64. curtea are competenţa
de a cere prezentarea oricăror probe pe care le socoteşte necesare pentru aflarea adevărului.
4. Curtea poate să se pronunţe asupra pertinenţei şi admisibilităţii probelor, conform
Regulamentului de procedură şi de probe, ţinând seama mai ales de valoarea probantă a acestora şi
de posibilitatea ca ele să dăuneze echităţii procedului sau unei evaluări echitabile a depoziţiei unui
martor.
5. Curtea respectă regulile confidenţialităţii, astfel cum au fost enunţate în Regulamentul de
procedură şi de probe.
6. Curtea nu cere dovedirea faptelor care sunt notorii, dar redactează despre acestea un proces-verbal
judiciar.
7. Probele obţinute printr-un mijloc care violează prezentul Statut sau drepturile omului
recunoscute pe plan internaţional nu sunt admisibile:
a) dacă violarea pune serior în discuţie credibilitatea probelor;
b) dacă admiterea acestor probe ar fi de natură să compromită procedura şi să aducă o
gravă atingere integrităţii sale.
8. Când se pronunţă asupra pertinenţei sau admisibilităţii probelor, reunite de un stat, Curtea nu se
pronunţă asupra aplicării legislaţiei naţionale a acestui stat.

ARTICOLUL 70
Fapte care aduc atingere administrării justiţiei
1. Curtea are competenţa de a judeca următoarele infracţiuni care aduc atingere administrării justiţiei,
când sunt comise cu intenţie:
a) mărturia mincinoasă a unei persoane care şi-a luat angajamentul de a spune adevărul în
aplicarea art.69 paragraful 1;
b) prezentarea de elemente de probă false sau falsificate în cunoştinţă de cauză;
c) coruperea de martori, manevre vizând să împiedice un martor de a se înfăţişa sau de a
depune mărturie în mod liber, represalii exercitate împotriva unui martor în legătură cu declaraţia
sa, distrugerea sau falsificarea probelor ori împiedicarea strângerii unor astfel de probe;
d) intimidarea unui membru sau agent al Curţii, împiedicarea acţiunii sale sau traficul de
influenţă, cu scopul de a-l determina, prin constrângere sau convingere, să nu îşi exercite funcţiile
sau să nu le exercite cum ar trebui;
 c) represalii împotriva unui membru sau agent al Curţii datorită funcţiilor executate de
acesta sau de un alt membru sau agent;
f) solicitarea sau acceptarea unei retribuţii ilegale de un membru sau un agent al Curţii în
cadrul funcţiilor sale oficiale.
2. Principiile şi procedurile care guvernează exercitarea de către Curte a competenţei sale faţă de
faptele care aduc atingeri administrării justiţiei în baza prezentului articol sunt enunţate în regulamentul de
procedură şi de probe. Modalităţile de cooperare internaţională pentru punerea în aplicare a prezentului articol
sunt reglementate de legislaţia naţională a statului solicitat.
3. În caz de condamnare Curtea poate impune o pedeapsă cu închisoarea, care să nu
depăşească 5 ani, sau o amendă prevăzută de Regulamentul de procedură şi de probe ori ambele.
4. a) Statele părţi extind dispoziţiile dreptului lor penal, care reprimă faptele care aduc atingeri
integrităţii procedurilor de anchetă sau sistemelor lor judiciare, la faptele care aduc atingeri administrării
justiţiei în baza prevederilor prezentului articol, comise pe teritoriul lor sau de către unul dintre resortisanţii săi.
b) La cererea Curţii un Stat Parte sesizează autorităţile sale competente, în scopul urmăririi de
fiecare dată când consideră necesar. Aceste autorităţi instrumentează dosarele asigurând pentru aceasta
mijloacele necesare unei acţiuni eficiente.
ARTICOLUL 71
Sancţiuni în caz de perturbare a şedinţei
1. Curtea poate sancţiona abaterile de la conduită în şedinţă, inclusiv perturbarea şedinţei sau refuzul
de a respecta instrucţiunile sale, prin măsuri administrative, altele decât o pedeapsă cu închisoarea, de
exemplu, evacuarea temporară sau permanentă din sală, o amendă sau alte măsuri prevăzute în
Regulamentul de procedură şi de probe.
2. Regimul sancţiunilor prevăzute la paragraful 1 este stabilit în Regulementul de procedură şi probe.

ARTICOLUL 72
Protecţia informaţiilor privind securitatea naţională
1. Prezentul articol se aplică în toate cazurile în care divulgarea de informaţii sau de documente ale
unui stat ar aduce atingere, potrivit avizului acestui stat, intereselor şi securităţii sale naţionale. Aceste cazuri
sunt în special cele la care se referă art.56 paragrafele 2 şi 3, art.61 paragraful 3, art.64 paragraful 3, art.67
paragraful 2, art.68 paragraful 6, art. 87 paragraful 6 şi art.93, precum şi cazurile, în orice alt stadiu al
procedurii, în care o astfel de divulgare poate fi pusă în cauză.
2. Prezentul articol se aplică, de asemenea, când o persoană care a fost invitată să furnizeze
informaţii sau elemente de probă a refuzat să o facă sau a informat statul asupra motivului că
divulgarea lor ar aduce atingere intereselor unui stat în materie de securitate naţională şi când
acest stat confirmă că, după opinia sa, divulgarea acestor informaţii ar aduce atingere intereselor
securităţii sale naţionale.
3. Nici o dispoziţie a prezentului articol nu aduce normele de confidenţialitate aplicabile în baza art.54
paragraful 3 lit.e) şi f), nici aplicării art.73.
4. Dacă un stat află că informaţii sau documente ale statului sunt sau vor fi probabil divulgate
într-o anumită fază a procedurii şi dacă acesta apreciază că o astfel de divulgare ar aduce atingere
intereselor securităţii sale naţionale, acest stat are dreptul să intervină în vederea reglementării
acestei probleme, conform dispoziţiilor prezentului articol.
5. Când un stat apreciază că divulgarea informaţiilor ar aduce atingere intereselor securităţii
sale naţionale, el ia legătura cu procurorul şi apărarea. Camera preliminară sau Camera de
primă instanţă ia, după caz, toate măsurile rezonabile posibile pentru a găsi o soluţie de comun
acord. Aceste măsuri constau, în special, în:
 a) modificarea sau precizarea cererii;
b) decizia Curţii cu privire la problema pertinenţei informaţiilor sau probelor cerute ori cu privire la
problema de a şti dacă probele, deşi pertinente, ar putea fi sau au fost obţinute dintr-o altă sursă decât statul
solicitat;
c) obţinerea de informaţii sau probe din altă sursă sau sub formă diferită;
d) găsirea unui acord cu privire la condiţiile în care asistenţa ar putea fi furnizată, mai ales
prin comunicarea de rezumate sau de versiuni corectate, impunerea de restricţii la divulgare,
recurgerea la o procedură cu uşile închise sau ex parte ori aplicarea altor măsuri de protecţie
autorizate de prezentul Statut sau de Regulamentul de procedură şi de probe.
6. Când toate măsurile rezonabile posibile au fost luate pentru soluţionarea problemei prin
înţelegere şi când statul apreciază că nu există nici mijloace şi nici condiţii care să îi permită să
comunice sau să divulge informaţiile sau documentele fără a aduce atingere intereselor securităţii
sale naţionale, el aduce la cunoştinţă despre aceasta procurorului sau Curţii, indicând motivele
precise care l-au condus la această concluzie, dacă însăşi expunerea motivelor sale nu aduce în mod
necesar atingere intereselor securităţii sale naţionale.
7. Ca urmare, dacă Curtea hotărăşte că probele sunt pertinente şi necesare pentru stabilirea
vinovăţiei sau nevinovăţiei acuzatului, poate lua măsurile care urmează:
a) când divulgarea informaţiilor sau documentului este solicitată în cadrul unei cereri de
cooperare conform cap. IX, sau în circumstanţele descrise la paragraful 2, şi statul invocă motivele
de refuz prevăzute la art.93 paragrful 4:
(I) Curtea, înainte de a trage concluzia prevăzută la paragraful 7 alin. a) subpunctul (II),
poate să ceară consultări suplimentare în scopul examinării observaţiilor statului, inclusiv, în caz de
nevoie, ţinerea unei şedinţe cu uşile închise şi ex parte;
(II) dacă Curtea conchide că, invocând motivele de refuz enunţate la art.93 paragraful 4
în circumstanţele speţei, Statul solicitat nu acţionează în conformitate cu obligaţiile care îi incumbă
în baza prezentului Statut, Curtea poate trimite cauza conform art.87 paragraful 7, precizând
considerentele care motivează concluzia sa;
(III) Curtea poate trage orice concluzie pe care o apreciază adecvată în speţă, când
judecă acuzatul, în privinţa existenţei sau inexistenţei unui fapt;
b) în toate celelalte circumstanţe:
(I) să dispună divulgarea;
(II) în cazul în care nu dispune divulgarea, să tragă orice concluzie pe care o apreciază corespunzătoare în
speţă, când judecă acuzatul, în privinţa existenţei sau inexistenţei unui fapt.
ARTICOLUL 73
Informaţii sau documente provenind de la terţi
Dacă un stat este solicitat de către Curte să furnizeze un document (sau o informaţie) aflat în posesia
sa, sub paza sau sub controlul său, care i-a fost comunicat cu titlu confidenţial de un stat, de o organizaţie
interguvernamentală sau de o organizaţie internaţională, statul cere celui de la care deţine documentul (sau
informaţia), autorizaţia de a-l divulga. Dacă cel care a comunicat informaţia sau documentul este un Stat
Parte, acesta consimte la divulgarea informaţiei sau documentului ori depune eforturi să soluţioneze problema
cu Curtea, sub rezerva dispoziţiilor art.72. Dacă cel care a comunicat informaţia sau documentul nu este un
Stat Parte şi refuză să consimtă divulgarea, statul solicitat informează Curtea că el nu este în măsură să furnizeze
documentul sau informaţia din cauza unei obligaţii preexistente de confidenţialitate faţă de cel de la care o deţine.

ARTICOLUL 74
Condiţii cerute pentru decizie
1. Toţi judecătorii Camerei de primă instanţă asistă la fiecare fază a procesului şi la
integralitatea dezbaterilor. Preşedinţia poate desemna în fiecare caz unul sau mai mulţi judecători
supleanţi, în funcţie de disponibilităţi, pentru a asista, de asemenea, la toate fazele procesului şi a
înlocui un membru al Camerei de primă instanţă care nu ar putea continua să participe la judecată.
 2. Camera de primă instanţă îşi întemeiază decizia pe aprecierea probelor şi în raport cu
ansamblul procedurilor. Decizia sa nu poate depăşi faptele şi circumstanţele descrise în învinuirile
şi modificările aduse acestora. Decizia se întemeiază exclusiv pe probele prezentate şi examinate la
proces.
3. Judecătorii depun eforturi să ia decizia în unanimitate; în lipsa acesteia o iau cu majoritate
de voturi.
4. Deliberările Camerei de primă instanţă sunt şi rămân secrete.
5. Decizia este prezentată în scris. Ea conţine expunerea completă şi motivată a constatărilor
Camerei de primă instanţă asupra probelor şi concluziilor. Nu se pronunţă decât o singură decizie.
Dacă nu există unanimitate decizia conţine atât opiniile majorităţii cât şi ale minorităţii. Se dă citire
deciziei sau rezumatului ei în şedinţă publică.

ARTICOLUL 75
Despăgubiri în favoarea victimelor
1. Curtea stabileşte principii aplicabile formelor de despăgubire cum sunt restituirea, îndemnizarea
sau reabilitarea, care se acordă victimelor sau titularilor de drepturi. Pe această bază Curtea poate, la cerere
sau din proprie iniţiativă în situaţii excepţionale, să stabilească în decizia sa întinderea pagubei, pierderea sau
prejudiciul cauzat victimelor sau a vânzilor în cauză, indicând principiile pe care se bazează decizia sa.
2. Curtea poate să pronunţe împotriva unei persoane condamnate o ordonanţă indicând despăgubirea
care să fie acordată victimelor sau avânzilor în cauză. Această despăgubire poate lua mai ales forma restituirii,
indemnizaţiei sau reabilitării. În caz de nevoie Curtea poate decide ca indemnizaţia acordată cu titlu de
reparaţii să fie achitată prin intermediul fondului prevăzut la art.79.
3. Înainte de a se pronunţa o ordonanţă în baza prezentului articol, curtea poate solicita şi lua
în considerare observaţiile persoanei condamnate, victimelor, altor persoane interesate sau statelor
interesate, precum şi observaţiile formulate în numele acestor persoane sau al acestor state.
4. Când Curtea exercită competenţa pe care o conferă prezentul articol şi după ce o persoană a
fost recunoscută vinovată de o crimă ce ţine de competenţa sa, hotărăşte dacă este necesar, pentru a
da efect ordonanţelor pe care le dă în baza prezentului articol, să ceară luarea de măsuri conform
art.93 paragrfaul 1.
5. Statele Părţii fac să se aplice deciziile luate în baza prezentului articol ca şi când dispoziţiile art.109
erau aplicabile prezentului articol.
6. Dispoziţiile prezentului articol sunt înţelese fără prejudicierea drepturilor pe care dreptul
intern sau internaţional le recunosc victimelor.
ARTICOLUL 76
Pronunţarea pedepsei
1. În cazul verdictului de vinovăţie Camera de primă instanţă stabileşte pedeapsa ce va fi
aplicată, ţinând seama de concluziile şi de probele pertinente prezentate la proces.
2. În afara cazurilor în care art.65 se aplică şi înaintea terminării procesului, Camera de primă instanţă
poate din oficiu şi trebuie, la cererea procurorului sau a acuzatului, să ţină o şedinţă suplimentară pentru a lua
cunoştinţă de toate concluziile noi şi de toate probele noi pertinente pentru stabilirea pedepsei conform
Regulamentului de procedură şi de probe.
 3. Când se aplică paragraful 2, Camera de primă instanţă ascultă observaţiile prevăzute la
art.75 în cursul şedinţei suplimentare prevăzute la paragraul 2 şi, la nevoie, în timpul oricărei noi
şedinţe.
4. Hotărârea este pronunţată în şedinţă publică şi, dacă este posibil, în prezenţa
acuzatului.

CAPITOLUL VII
Pedepsele

ARTICOLUL 77
Pedepse aplicabile

1. Sub rezerva art.110, Curtea poate pronunţa împotriva unei persoane declarate vinovată de o crimă
prevăzută la art.5 din prezentul Statut una dintre următoarele pedepse:
a) o pedeapsă cu închisoarea pe timp de cel mult 30 de ani;
b) o pedeapsă cu închisoare pe viaţă, dacă gravitatea extremă a crimei şi situaţia personală
a comandantului o justifică.
2. La pedeapsa cu închisoarea Curtea poate adăuga:
a) o amendă stabilită conform criteriilor prevăzute de Regulamentul de procedură şi de
probe;
b) confiscarea de profituri, de bunuri şi de averi provenind direct sau indirect din crime,
fără prejudicierea drepturilor terţilor de bună-credinţă.
ARTICOLUL 78
Stabilirea pedepsei
1. Când stabileşte pedeapsa, Curtea ţine cont, conform Regulamentului de procedură şi de probe, de
considerente precum gravitatea crimei şi situaţia personală a condamnatului.
2. Când pronunţă o pedeapsă cu închisoarea, Curtea reduce timpul pe care
comandantul l-a petrecut, la ordinul său, în detenţie. Ea poate reduce, de asemnea, orice altă
perioadă petrecută în detenţie datorită unui comportament legat de crimă.
3. Când o persoană este recunoscută vinovată de mai multe crime, Curtea pronunţă o
pedeapsă pentru fiecare crimă şi o pedeapsă unică, indicând durata totală a detenţiei. Această
durată nu poate fi inferioară celei privind pedeapsa individuală cea mai grea şi nu poate fi
superioară celei de 30 de ani sau celei privind pedeapsa cu închisoarea pe viaţă prevăzută la
art.77 paragraful 1 lit. b).
ARTICOLUL 79
Fondul în favoarea victimelor
1. Un fond este creat, în baza întăririi Adunării Statelor Părţi, în profitul victimelor crimelor ce ţin de
competenţa Curţii şi al familiilor lor.
2. Curtea poate da dispoziţii ca fondurile provenind din amenzi şi din bunurile confiscate să fie virate
fondului în favoarea victimelor.
3. Fondul este administrat după principiile stabilite de Adunarea Statelor Părţi.

ARTICOLUL 80

Statutul, aplicarea pedepselor de către state şi dreptul naţional

 Nimic din prezentul capitol nu afectează aplicarea de către state a pedepselor prevăzute de dreptul lor
intern, precum nici aplicarea dreptului statelor care nu prevede pedepsele menţionate în prezentul capitol.

CAPITOLUL VII
Apel şi revizuire
ARTICOLUL 81
Apel la o hotărâre privind achitarea sau condamnarea ori împotriva pedepsei
1. Se poate face apel, conform regulamentului de procedură şi de probe, împotriva unei decizii date în
baza art.74, după modalităţile următoare:
(I) viciu de procedură;
(II) eroare de fapt;
(III) eroare de drept;
b) persoana declarată vinovată sau procurorul, în numele acestei persoane, poate introduce
apel pentru unul dintre următoarele motive:
(I) viciu de procedură;
(II) eroare de fapt;
(III) eroare de drept;
(IV) orice alt motiv de natură a compromite echitatea sau regularitatea procedurii sau a
deciziei.
2. a) Procurorul sau condamnatul poate, conform Regulamentului de procedură şi de probe, să
introducă apel privind pedeapsa pronunţată, pe motiv că există o disproporţie între aceasta şi crimă.
b) Dacă cu ocazia unui apel împotriva pedepsei pronunţate Curtea apreciază că există
motive care ar putea justifica anularea în întregime sau în parte a deciziei de condamnare, ea poate
invita procurorul şi comandantul să invoce motivele enumerate la art.81 paragraful 1 lit. a) sau b) şi
se pronunţă asupra deciziei de condamnare conform art.83.
c) Aceeaşi procedură se aplică dacă, cu ocazia unui apel privind numai decizia de
condamnare, Curtea apreciază că există motive care justifică reducerea pedepsei în baza
paragrafului 2 lit. a).
3. a) Dacă Camera de primă instanţă nu decide altfel, persoana recunoscută ca vinovată rămâne în
detenţie pe timpul procedurii de apel.
b) Dacă durata detenţiei depăşeşte durata pedepsei pronunţate, persoana recunoscută ca
vinovată este pusă în libertate; cu toate acestea, dacă procurorul face, de asemenea, apel, eliberarea
poate fi supusă condiţiilor enumerate la lit. c).
c) În cazul achitării acuzatul este imediat pus în libertate, sub rezerva următoarelor
condiţii:
(I) în circumstanţe excepţionale şi în funcţie, în special, de riscul evadării, de gravitatea
infracţiunii şi de şansele succesului apelului, Camera de primă instanţă poate ordona, la cererea
procurorului, menţinerea în detenţie a acuzatului pe timpul procedurii apelului;
(II) hotărârea dată de Camera de primă instanţă în baza subpunctului (I) este susceptibilă de apel
conform Regulementului de procedură şi de probe.
4. Sub rezerva dispoziţiilor paragrafului 3 lit. a) şi b), se amână executarea hotărârii privind
condamnarea sau pedeapsa pe perioada termenului consimţit pentru trimiterea în apel şi pe perioada
procedurii de apel.

ARTICOLUL 82
Apel împotriva altor hotărâri
 1. Fiecare parte poate face apel, conform Regulamentului de procedură şi de probe împotriva
următoarelor hotărâri:
a) hotărârea privind competenţa sau admisibilitatea;
b) hotărârea privind admiterea sau respingerea punerii în libertate a persoanei care face
obiectul unei anchete sau urmăriri;
c) hotărârea Camerei preliminare de a acţiona din proprie iniţiativă, în baza art.56 paragraful
3;
d) hotărârea care ridică o problemă de natură a afecta într-o mare măsură desfăşurarea
echitabilă şi rapidă a procedurii sau rezultatul procesului, şi a cărei soluţionare imediată ar putea
face, după avizul Camerei preliminare sau al Camerei de primă instanţă, să progreseze semnificativ
procedura.
2. Decizia camerei preliminare, prevăzută la art.57 paragraful 3 lit. d) este susceptibilă de apel
format de statul vizat sau de procuror, cu autorizarea Camerei preliminare. Acest apel este examinat
după procedură urgentă.
3. Apelul nu are efect suspensiv decât dacă Curtea de apel încunviinţează aceasta pe baza unei
cereri prezentate conform Regulamentului de procedură şi de probe.
4. Reprezentantul legal al victimelor, persoana condamnată sau proprietarul de bună credinţă al unui
bun la care se referă o hotărâre dată în baza art.75, poate înainta apel împotriva acestei hotărâri conform
Regulamentului de procedură şi de probe.

ARTICOLUL 83
Procedura de apel
1. În sensul procedurilor prevăzute la art.81 şi al prezentului articol, Camera de apel are toate
competenţele Camerei de primă instanţă.
2. Dacă Camera de apel consideră că procedura ce face obiectul apelului este viciată în
măsura de a aduce atingere regularităţii deciziei sau a condamnării sau că decizia de condamnare
făcând obiectul apelului este în mod serios viciată de o eroare de fapt sau de drept, ea poate:
a) să anuleze sau să modifice decizia sau condamnarea;
b) să ordone un nou proces în faţa unei Camere de primă instanţă diferite.
În acest scop Camera de apel poate trimite o problemă de fapt în faţa Camerei de primă instanţă
sesizate iniţial pentru ca aceasta să soluţioneze problema şi să îi facă un raport sau poate ea însăşi, să ceară
probe în vederea luării deciziei. Când singura persoană condamnată sau procurorul, în numele său, a introdus
apel contra hotărârii sau a condamnării, aceasta nu poate fi modificată în detrimentul său.
3. Dacă în cadrul apelului împotriva unei condamnări Camera de apel constată că pedeapsa
este disproporţionată în raport cu crima, ea o poate modifica în conformitate cu cap.VII.
4. Hotărârea Curţii de apel este adoptată cu majoritatea judecătorilor şi dată în şedinţă publică.
Hotărârea se motivează. În cazul în care nu există unanimitate, aceasta conţine opiniile majorităţii şi ale
minorităţii, dar un judecător poate prezenta o opinie individuală sau o opinie diferită asupra unei probleme de
drept.
5. Camera de apel poate pronunţa hotărârea în absenţa persoanei achitate sau condamnate.
ARTICOLUL 84
Revizuirea unei hotărâri de condamnare sau a pedepsei
1. Persoana declarată vinovată sau, dacă ea este decedată, soţul, copii, părinţii sau oricare persoană în
viaţă în momentul decesului său, căreia i-a dat în scris mandat expres în acest scop, ori procurorul acţionând în
numele acestei persoane poate sesiza Camera de apel cu o cerere de revizuire a deciziei definitive asupra
vinovăţiei sau pedepsei, pentru următoarele motive:
 a) s-a descoperit un fapt nou care:
(I) nu era cunoscut în momentul procesului, fără ca această circumstanţă să poată fi
imputată, în întregime sau în parte, solicitantului;
(II) dacă ar fi fost stabilit în timpul procesului, ar fi condus în mod sigur la o hotărâre
diferită;
b) s-a descoperit că o probă decisivă, reţinută în timpul procesului şi în baza căreia s-a
stabilit vinovăţia, era falsă, contrafăcută sau falsificată;
c) unul sau mai mulţi judecători care au participat la luarea deciziei asupra vinovăţiei sau
care au confirmat învinuirile au comis în această cauză un act care constituie o greşeală gravă sau o
abatere de la îndatoririle lor de o gravitate suficientă pentru a justifica eliberarea din funcţiile lor în
aplicarea art.46.
2. Camera de apel respinge cererea dacă o consideră nefondată. Dacă ea consideră că cererea
este fondată pe motive valabile, ea poate, conform celor convenite:
a) să reunească din nou Camera de primă instanţă care a pronunţat hotărârea iniţială;
b) să constituie o nouă Cameră de primă instanţă;
c) să rămână sesizată asupra cauzei, cu scopul de a determina, după ascultarea părţilor
potrivit modalităţilor prevăzute de Regulamentul de procedură şi de probe, dacă hotărârea trebuie să
fie revizuită.
ARTICOLUL 85
Indemnizarea persoanelor arestate sau condamnate
1. Oricine a fost victima unei arestări sau deţineri ilegale are dreptul la reparaţie.
2. Când o condamnare definitivă este anulată ulterior pentru că un fapt nou sau nou relevat
dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă pe baza acestei
condamnări este îndemnizată conform legii, cu condiţia să nu se fi dovedit că nedezvăluirea în timp
util a faptului necunoscut îi este imputabilă în întregime sau în parte.
3. În circumstanţe excepţionale, dacă Curtea constată, pe baza faptelor probatorii, că o eroare
judiciară gravă şi evidentă a fost comisă, după propria apreciere, trebuie să acorde o indemnizaţie
conform criteriilor enunţate în Regulamentul de procedură şi de probe unei persoane care a fost
deţinută şi a fost eliberată ca urmare a unei achitări definitive sau pentru că a încetat urmărirea din
acest motiv.
CAPITOLUL IX

Cooperarea internaţională şi asistenţa judiciară

ARTICOLUL 86
Obligaţia generală de a coopera
ARTICOLUL 87
Cereri de cooperare. Dispoziţii generale
1. a) Curtea este abilitată să adreseze cereri de cooperare Statelor Părţi. Aceste cereri sunt
transmise pe cale diplomatică sau pe orice altă cale potrivită pe care fiecare Stat Parte o alege în
momentul ratificării, acceptării sau aprobării prezentului statut ori de aderare la acesta. Orice
modficare ulterioară a alegerii căii de transmitere este făcută de fiecare Stat Parte conform
Regulamentului de procedură şi de probe.
b) Dacă este cazul, şi fără prejudicierea dispoziţiilor lit. a), cererile pot fi transmise şi prin
Organizaţia Internaţională de Poliţie Criminală (INTERPOL) sau prin oricare organizare
regională competentă.
2. Cererile de cooperare şi documentele justificative aferente sunt fie redactate într-o limbă oficială a
statului solicitat sau însoţite de o traducere în această limbă, fie redactate într-una dintre limbile de lucru ale
Curţii sau însoţită de o traducere într-una dintre aceste limbi potrivit alegerii făcute de statul solicitat în
momentul ratificării, acceptării sau al aprobării prezentului Statut sau al aderării la acesta. Orice modificare
ulterioară a cestei alegeri este făcută conform Regulamentului de procedură şi de probe.
3. Statul solicitat respectă caracterul confidenţial al cererilor de cooperare şi de documente
justificative aferente, cu excepţia cazului în care divulgarea lor este necesară a da curs cererii.
4. În ceea ce priveşte cererile de asistenţă prezentate conform prezentului capitol Curtea poate
lua, în special în materie de protecţie a informaţiilor, măsurile care pot fi necesare pentru garantarea
securităţii şi bunăstării fizice şi psihologice a victimelor, martorilor potenţiali şi membrilor familiei
lor. Curtea poate cere ca orice informaţie furnizată conform prezentului capitol să fie comunicată şi
tratată aşa fel încât să fie apărată securitatea şi bunăstarea fizică sau psihologică a victimelor,
martorilor potenţiali şi membrilor familiei lor.
5. a) Curtea poate invita orice stat care nu este parte la prezentul Statut să acorde asistenţă
conform prezentului capitol, pe baza unui aranjament ad-hoc sau a unui acord încheiat cu acest stat
ori pe orice altă bază corespunzătoare.
b) Dacă, după ce a încheiat un aranjament ad-hoc sau un acord, un stat care nu este parte la
prezentul Statut nu acordă asistenţa care i-a fost cerută pe baza acestui aranjament sau a acestui acord,
Curtea poate să informeze despre aceasta Adunarea Statelor Părţii sau Consiliul de Securitate când a fost
sesizată de acesta din urmă.
6. Curtea poate cere informaţii sau documente oricărei organizaţii interguvernamentale. Ea
poate, de asemenea, să solicite alte forme de cooperare şi de asistenţă convenite cu o organizaţie
interguvernamentală şi care sunt conforme competenţelor sau mandatului acesteia.
7. Dacă un Stat Parte nu este de acord cu o cerere de cooperare a Curţii, contrar celor prevăzute în
prezentul Statut, şi o împiedică astfel să îşi exercite funcţiile şi competenţele, Curtea poate lua act de aceasta
şi să informeze Adunarea Statelor Părţii sau Consiliul de Securitate când a fost sesizat de aceasta din urmă.
ARTICOLUL 88
Proceduri disponibile conform legislaţiei naţionale
Statele Părţi veghează pentru a prevedea în legislaţia lor naţională procedurile care să permită
realizarea oricărei forme de cooperare prevăzute în prezentul capitol.

ARTICOLUL 89
Predarea anumitor persoane Curţii
1. Curtea poate prezenta statului pe teritoriul căruia o persoană este susceptibilă de a se afla o
cerere însoţită de documentele jusitficative indicate la art.91, vizând ca această persoană să fie
arestată, să îi fie predată şi să solicite cooperarea acestui stat pentru arestarea şi predarea
persoanei. Statele Părţi răspund la orice cerere de arestare şi de predare conform dispoziţiilor
prezentului capitol şi procedurilor prevăzute de legislaţiile lor naţionale.
2. Când persoana, a cărei predare este solicitată, sesizează o instanţă naţională cu o contestaţie
fondată pe principiul non bis in idem, după cum se prevede la art.20, statul solicitat consultă
imediat Curtea pentru a şti dacă a existat în speţă o decizie asupra admisibilităţii. Dacă s-a decis că
această cauză este admisibilă, statul solicitat dă curs cererii. Dacă decizia asupra admisibilităţii este
în curs de a fi luată, statul solicitat poate amâna executarea cererii până când Curtea va statua.
3. a) Statele Părţii autorizează transportul pe teritoriul lor, conform procedurilor prevăzute de
legislaţia lor naţională, a oricărei persoane transferate Curţii de către un alt stat, în afară de cazul în
care tranzitul prin teritoriul lor ar obstrucţiona sau întârzia predarea.
b) O cerere de tranzit este transmisă de Curte conform art.87. Ea conţine:
(I) semnalmentele persoanei transportate;
(II) o expunere scurtă a faptelor şi a calificărilor lor juridice;
(III) mandatul de arestare şi ordonanţa de predare.
 c) Persoana transportată rămâne deţinută în timpul tranzitului.
d) Nici o autorizare nu este necesară dacă persoana este transportată pe cale aeriană şi dacă
nici o aterizare nu este prevăzută pe teritoriul statutului de tranzit.
e) Dacă o aterizare neprevăzută are loc pe teritoriul statului de tranzit, acesta poate cere
Curţii prezentarea unei cereri de tranzit în formele prevăzute la lit. b). Statul de tranzit pune
persoana transportată în detenţie până la primirea cererii de tranzit şi până la efectuarea tranzitului.
Cu toate acestea detenţia conform prezentului alineat nu se poate prelungi peste 96 de ore după
autorizarea neprevăzută dacă cererea nu se primeşte în acest termen.
4. Dacă persoana reclamată face obiectul urmăriri sau executării unei pedepse în statul
solicitat pentru o altă crimă decât cea pentru care se cere predarea sa Curţii, statul solicitat, după ce
a decis să dea curs ceririi Curţii, se consultă cu aceasta.
ARTICOLUL 90

Cereri concurente

1. Dacă un Stat Parte primeşte de la Curte, conform art.89, o cerere de predare şi primeşte, de
asemenea, de la un alt stat o cerere de extrădare a aceleiaşi persoane pentru acelaşi comportament
penal, care constituie temeiul crimei pentru care Curtea solicită predarea acestei persoane, el
avizează despre aceasta Curtea şi statul solicitant.
2. Când statul solicitant este un Stat Parte, statul solicitat dă prioritate cererii Curţii în cazul în
care:
a) Curtea a decis, în aplicarea art.18 şi 19, că autoritatea care primeşte cererea de predare este
admisibilă ţinând seama de ancheta condusă sau de urmăririle angajate de statul solicitant în legătură cu
cererea de extrădare a acestuia;
b) Curtea nu a luat decizia vizată la lit. a) ca urmare a notificării statului solicitat prevăzute
la paragraful 1.
3. Când Curtea a luat decizia vizată la paragraful 2 lit. a), statul solicitat poate, dacă doreşte,
să înţeleagă instrumentarea cererii de extrădare a statului solicitant, aşteptând să se pronunţe Curtea,
după cum se prevede la lit.b). El nu extrădează persoana câtă vreme Curtea nu hotărăşte că este
inadmisibilă cauza. Curtea se pronunţă conform unei proceduri accelerate.
4. În cazul în care statul solicitant nu este parte la prezentul Statut, statul solicitat, dacă nu are
o abligaţie internaţională de a extrăda pe interesat către statul solicitant, dă prioritate cererii de
predare către Curte, dacă aceasta a hotărât că era admisibilă cauza.
5. Când o cauză, la care se referă paragraful 4 nu a fost judecată ca fiind admisibilă de către
Curte, statul solicitat poate, dacă doreşte, să înceapă să instrumenteze cererea de extrădare a statului
solicitant.
6. În cazul în care paragraful 4 se aplică, dar statul solicitat nu este ţinut de o obligaţie
internaţională de a extrăda persoana către statul solicitant care nu este parte, statul solicitat
stabileşte dacă este cazul să remită persoana Curţii sau să o extrădeze către statul solicitant. În
decizia sa el ţine seama de toate considerentele pertinente, mai ales:
a) ordinea cronologică a cererilor;
b) intereselor statului solicitant, îndeosebi, după caz, faptul că săvârşirea crimei a avut loc
pe teritoriul său, precum şi cetăţenia victimelor şi a persoanei reclamante;
c) posibilitatea ca statul solicitat să procedeze la predarea persoanei către Curte.
7. Dacă un Stat Parte primeşte de la Curte o cerere de predare şi primeşte, pe de altă parte, de la un
alt stat o cerere de extrădare a aceleiaşi persoane pentru un comportament penal diferit de cel care
constituie crima pentru care Curtea cere predarea:
a) statul solicitat dă prioritate cererii Curţii dacă nu este ţinut de o obligaţie
internaţională să extrădeze persoana către statul solicitant.
 b) dacă este ţinut de o obligaţie internaţională să extrădeze persoana către statul solicitant,
statul solicitat remite această persoană Curţii. În alegerea sa el ţine sema de toate considerentele
pertinente, mai ales de cele care sunt enunţate la paragraful 6, dar acordă o importanţă deosebită
naturii şi gravităţii referitoare la comportamentul penal în cauză.
8. Când, ca urmare a unei notificări primite în aplicarea prezentului articol, Curtea a judecat o cauză
ca inadmisibilă, însă extrădarea către statul solicitant a fost ulterior refuzată, statul solicitat informează Curtea
asupra acestei decizii.
 ANEXA NR. 6

SANC ŢIONAREA JURIDICĂ A TERORISMULUI

Diversitatea actelor teroriste a făcut ca mediul juridic internaţional să adopte mai multe convenţii pentru
limitarea efectelor acestui flagel al lumii contemporane:
a) Convenţia de la Tokio, din 1963, referitoare la infracţiuni şi alte acte survenite la bordul aeronavelor.
b) Convenţia de la Haga, din anul 1970, pentru reprimarea capturii ilicite de aeronave (luarea de ostatici).
c) Convenţia de la Montreal, din anul 1971, pentru reprimarea actelor ilicite, dirijate contra securităţii aviaţiei
civile.
d) Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea infracţiunilor contra persoanelor aflate sub protecţie
internaţională, inclusiv contra agenţilor diplomatici (anul 1973).
e) Convenţia internaţională contra luării de ostatici (anul 1979).
f) Convenţia contra torturii şi altor tratamente crude, inumane şi degradante.
g) Convenţia pentru interzicerea atacurilor teroriste cu bombe (anul 1997).
În scopul coordonării luptei împotriva terorismului s-au adoptat mai multe rezoluţii, iar Consiliul Europei a
elaborat, în anul 1976, Convenţia Europeană pentru reprimarea terorismului.
În “Declaraţia asupra măsurilor de eliminare a terorismului internaţional” a Adunării Generale a O.N.U., din
anul 1994, se relevă faptul că “statele membre reafirmă, fără echivoc, condamnarea tuturor actelor, metodelor şi
practicilor terorii ca fiind acte criminale”.
În Codul penal român, partea specială – art. 155-171, sunt incriminate faptele grave care pot fi asociate
actelor de terorism: atentatul care pune în pericol securitatea statului; atentatul împotriva unei colectivităţi;
propaganda cu caracter fascist; actele de diversiune şi infracţiunile contra reprezentanţilor statelor străine.
 ANEXA NR. 7

TRATATELE INTERNAŢIONALE

Tratatul este actul juridic care exprimă înţelegerea între două sau mai multe state sau alte
subiecte de drept internaţional în scopul de a crea, modifica şi stinge drepturi şi obligaţii în
raporturile dintre ele.
Potrivit Convenţiei de la Viena din 1969, referitoare la dreptul tratatelor, tratatul este definit
ca: “... un acord încheiat în formă scrisă între state şi guvernat de dreptul internaţional, care este
consemnat fie într-un singur instrument, fie în două sau mai multe instrumente conexe, oricare ar fi
denumirea sa particulară”.
Elementele esenţiale ale tratatului sunt:
ª subiectele sau părţile la tratat, respectiv statele şi alte subiecte de drept internaţional;
ª voinţa părţilor care trebuie să fie liber exprimată, fără vicii de consimţământ, iar obiectul
asupra căruia poartă acordul de voinţă să fie licit şi realizabil;
ª guvernarea tratatului de către dreptul universal.

Încheierea tratatelor
Capacitatea de a încheia tratate este o trăsătură esenţială a calităţii de subiect de drept
internaţional. Fiecare stat dispune de această capacitate, care, în condiţii strict determinate, poate fi
limitată.
Autorităţile competente să acţioneze în legătură cu încheierea tratatelor sunt prevăzute de
Constituţie şi în legile speciale referitoare la acest domeniu.
În baza articolului 1 din Legea nr. 4 din 1991 cu privire la încheierea şi ratificarea tratatelor şi
articolul 91 din Constituţie, Preşedintele României încheie tratate, în numele ţării, negociate de
Guvern sau poate da împuterniciri în acest scop primului ministru, ministrului afacerilor externe
sau altor membri ai guvernului. De asemenea, articolul 2 prevede că Guvernul poate negocia şi
semna acorduri, convenţii şi alte înţelegeri internaţionale la nivel guvernamental.
În baza articolului 4 al Legii 4/1991 sunt supuse Parlamentului pentru ratificare ori aderare,
prin lege, tratatele semnate în numele României, precum şi acordurile, convenţiile şi înţelegerile
semnate la nivelul guvernului care se referă la: colaborarea politică sau militară; fac necesară
adoptarea unor legi noi sau revizuirea celor vechi; implică un angajament politic sau financiar;
sau care prevăd în mod expres că vor fi supuse ratificării sau aderării.
Acordurile şi înţelegerile în formă simplificată încheiate de Ministerul Afacerilor Externe pot intra în
vigoare de la data efectuării lor, fără a fi supuse ratificării sau aprobării.
În procedura necesară încheierii tratatului intervin două faze:
1. Negocierea
Cadrul negocierii tratatelor diferă în raport de caracterul tratatului. Spre deosebire de tratatele
bilaterale la care iniţiativa negocierilor revine unuia sau ambelor state, în cazul tratatelor
multilaterale conferinţa reprezentanţilor statelor este convocată în baza unui acord preliminar
dintre părţile interesate. Tratatele multilaterale generale se negociază în cadrul organizaţiilor
internaţionale universale sau în conferinţele ţinute sub egida acestora.
La tratatele bilaterale fiecare parte prezintă propriul proiect de text care este pus de acord în
cursul negocierilor. Pentru tratatele multilaterale textul se elaborează în cadrul conferinţei,
fără a avea la bază un proiect. După punerea de acord asupra textului se trece la adoptarea acestuia
– pe bază de unanimitate (în cazul tratatului bilateral) şi cu o majoritate de două treimi (la cel
multilateral).
Parafarea înseamnă semnarea textului numai cu iniţialele reprezentanţilor statului.
 Semnarea definitivă se face numai când există autorizare în acest sens şi numai acest mod de
semnare dă statului dreptul de a ratifica ulterior tratatul.
2. Exprimarea consimţământului unui stat de a deveni parte la tratat
Pentru a deveni parte la un tratat, statul poate recurge la unul din următoarele instrumente:
• semnarea – are o funcţie dublă – autentificare a textului tratatului şi exprimarea voinţei
statului de a deveni parte la tratat;
• schimbul de instrumente constituind tratate – intervine şi semnifică exprimarea
consimţământului statului imediat după adoptarea textului tratatului;
• ratificarea – este un act intern care se efectuează de către parlament şi presupune
existenţa prealabilă a unei semnături a reprezentantului statului respectiv. Dreptul de
ratificare îl au numai statele care au semnat tratatul;
• aderarea – este dreptul pe care îl au statele care nu au semnat un tratat, indiferent dacă au
participat sau nu la negocieri, de a deveni parte a acestuia, dacă statele negociatoare au
convenit să lase tratatul deschis;
• acceptarea sau aprobarea – procedeu care urmăreşte să permită statelor evitarea
procedurii parlamentare.
În cazul tratatelor multilaterale, Convenţia de la Viena din 1969 a consfinţit noţiunea de
rezervă la tratat. Prin aceasta se înţelege o declaraţie unilaterală, oricare ar fi conţinutul sau
denumirea sa, făcută de un stat atunci când semnează sau aprobă un tratat sau aderă la acesta,
prin care statul îşi manifestă intenţia de a exclude sau modifica efectul juridic al unor dispoziţii din
tratat cu privire la aplicarea lor faţă de statul respectiv (stat rezervator).

Aplicarea tratatelor
În conformitate cu principiul pacta sunt servanda, tratatele în vigoare trebuie aplicate de părţi
cu bună credinţă. Încălcarea unui tratat dă naştere la răspunderea internaţională a statului care a
comis o astfel de încălcare.
Trecerea la executarea tratatelor presupune ca acestea să dobândească forţă juridică şi în
planul dreptului intern, organele statului fiind obligate să ia măsuri în acest scop.
Dreptul internaţional nu conţine şi nici nu putea conţine reguli privind modul în care tratatele
produc efecte în dreptul intern.
Pentru aplicarea tratatelor la care sunt părţi, statele se conduc după constituţiile lor, care pot
prevedea modalităţile de introducere a tratatelor în ordinea internă.
În practica României se consideră că nu este necesară emiterea unui act special pentru
introducerea tratatului în dreptul intern, această funcţie îndeplinind-o actele normative de ratificare
ori aprobare a acestuia.
Potrivit Legii 4/1991 se adoptă legi pentru ratificarea tratatelor şi hotărâri pentru aprobarea
acordurilor, convenţiilor şi a altor înţelegeri internaţionale. Textul acestor legi se publică în
Monitorul Oficial, odată cu cel al tratatelor, acordurilor, convenţiilor.
Dacă există neconcordanţă între tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la
care România este parte, şi legile interne, au prioritate de aplicare reglementările internaţionale.

Aplicarea tratatelor în timp

Neretroactivitatea tratatelor
În domeniul aplicării tratatelor regula generală constă în faptul că dispoziţiile unui tratat nu
leagă un stat parte la un act sau fapt anterior datei de intrare în vigoare a tratatului. Excepţie fac
acele cazuri în care statele atribuie un efect retroactiv tratatului.
 Aplicarea concurentă
Încheierea unui număr tot mai mare de tratate creează posibilităţi sporite de apariţie a unor
conflicte între tratatele succesive având acelaşi obiect şi un conţinut diferit. În acest sens, unele
tratate conţin în text prevederea că în caz de conflict, prevalează propriile dispoziţii.
Alte tratate conţin clauze care le declară compatibile cu cele încheiate anterior sau ce vor fi
încheiate în viitor.

Interpretarea datelor
Are drept scop aplicarea lor corectă şi respectarea acestora în spiritul şi litera lor.
Particularităţile ordinii juridice internaţionale au determinat apariţia mai multor moduri de
interpretare a tratatelor astfel:
• Interpretarea exprimată prin acordul statelor
Este interpretarea autentică a tratatelor şi se poate realiza prin: includerea unor clauze
interpretative în textul tratatelor care definesc sensul unor termeni folosiţi; acte adiţionale sau
scrisori de interpretare şi acorduri de interpretare.
• Interpretarea dată de tribunalele şi curţile internaţionale
Este interpretarea neautentică a tratatelor a cărei forţă obligatorie se limitează numai la părţile
în litigiu şi la speţa rezolvată.

Reguli de interpretare
ª Regula bunei credinţe – este cea mai importantă şi generală regulă de interpretare.
Aplicarea ei urmăreşte constatarea exactă a faptelor legate de interpretare, pornindu-se de la
elementele intrinseci ale tratatului şi anume de la textul exact al acestuia şi aplicând diverse reguli şi
metode de interpretare, atunci când textele nu au un înţeles clar. Din aceasta rezultă regula sensului
clar, potrivit căreia, cuvintele folosite vor fi interpretate în sensul lor uzual, dacă părţile nu le-au dat
un alt înţeles. O altă regulă este cea referitoare la interpretarea prin context, ceea ce înseamnă că în
stabilirea înţelesului se va recurge la ansamblul tratatului şi al altor instrumente legate de acesta.
ª Interpretarea tratatului în lumina lucrărilor pregătitoare – care constituie elemente
intrinseci ale tratatului. Acestea pot cuprinde: corespondenţa diplomatică în legătură cu pregătirea,
încheierea şi intrarea în vigoare a tratatului, procesele verbale ale conferinţelor de negociere.
ª Reguli necodificate de interpretare a tratatelor
- regula efectului util – în cazul existenţei unei clauze susceptibile de mai multe
interpretări, trebuie preferată cea mai favorabilă pentru partea care trebuie să execute
prestaţia.
- regula contra proferentem – în caz de dubiu, o clauză dintr-un tratat trebuie
interpretată împotriva celui care a redactat-o sau a impus-o.

Modificarea tratatelor
Tratatele conţin, de regulă, clauze exprese privind procedura de modificare pe calea unor
amendamente care se adoptă pe bază de unanimitate sau cu majoritate calificată de două treimi ori
chiar majoritate simplă.
În practica actuală convenţională se foloseşte termenul de amendare (modificarea unor texte)
sau revizuire (proces de reexaminare în ansamblu a tratatului ce duce la modificări substanţiale).
Tratatele multilaterale se modifică printr-un acord care se poate încheia între toate statele.
Acest proces poate fi acceptat numai de unele state, ceea ce face ca textul modificat să lege numai
statele care au acceptat modificarea, pentru celelalte state fiind valabil textul iniţial. Apar astfel,
regimuri juridice diferite. În cazul tratatelor bilaterale este necesar acordul ambelor părţi.
Statele care devin părţi ulterior amendării au dreptul să devină parte la forma modificată a
tratatului sau la forma iniţială a acestuia.
 Încetarea tratatelor
Încetarea, stingerea unui tratat, denunţarea ori retragerea unei părţi din tratat nu pot avea loc
decât în conformitate cu dispoziţiile tratatului respectiv sau în baza prevederilor Convenţiei de la
Viena.
Trebuie făcută distincţie între cauzele de nulitate (se consideră că tratatul nu a existat),
încetarea propriu-zisă (mod normal de a pune capăt unui tratat perfect valabil) şi suspendare
(întreruperea temporară a aplicării tratatului).

Nulitatea tratatelor
Referitor la cauzele de nulitate a tratatelor, Convenţia de la Viena se referă la o primă
categorie de vicii de consimţământ a căror invocare este lăsată la latitudinea statului în cauză şi
anume: eroarea, dolul şi coruperea reprezentantului unui stat. În a doua categorie este inclusă
constrângerea asupra reprezentantului unui stat şi cea asupra unui stat, situaţii în care
consimţământul este fără efect, iar tratatul este nul.
O cauză distinctă de nulitate apare în cazul în care tratatul este în conflict cu o normă
imperativă a dreptului internaţional.
Pentru ca eroarea să constituie viciu de consimţământ trebuie să fie îndeplinite următoarele
condiţii: a) să fie eroare de fapt şi nu de drept; b) să poarte asupra bazei esenţiale a
consimţământului; c) statul care invocă eroarea să nu fi contribuit prin comportamentul său la
producerea acesteia sau împrejurările să nu fi fost de aşa natură încât posibilitatea erorii să fie
evidentă.
Referitor la dol Convenţia de la Viena prevede că dacă un stat a fost determinat să încheie un
tratat în urma conduitei frauduloase a unui alt stat, care a participat la negocieri, el poate invoca
dolul ca viciu al consimţământului său de a deveni parte la tratat.
Coruperea reprezentantului unui stat a fost reţinută ca viciu de consimţământ distinct de dol,
argumentându-se că în timp ce coruperea pe plan intern este specifică dreptului penal, dolul ţine de
dreptul civil. Într-o astfel de situaţie, statul poate invoca actul de corupere ca viciu de
consimţământ.
Convenţia de la Viena stipulează faptul că “este nul orice tratat a cărui încheiere a fost
obţinută prin ameninţare sau prin folosirea forţei, cu violarea principiilor de drept internaţional
prevăzute de Charta O.N.U.”.

Cauze de încetare sau întrerupere a aplicării tratatelor

Convenţia din 1969 reglementează următoarele cauze de încetare sau suspendare a unui tratat:
• încetarea sau suspendarea în virtutea dispoziţiilor cuprinse în tratat sau prin
consimţământul ulterior al părţilor. În această categorie pot fi menţionate: termenul de
valabilitate, stabilirea unor condiţii rezoluţionării sau denunţarea (folosită în cazul
tratatelor bilaterale);
• denunţarea – în cazul în care un tratat nu conţine precizări în legătură cu încetarea;
• încetarea sau suspendarea ca urmare a încălcării sale de către una dintre părţi;
• imposibilitatea de executare a tratatului;
• schimbarea fundamentală a împrejurărilor;
• apariţia unor noi norme juridice.