MITROPOLIA MUNTENIEI ŞI D OBRO GEI

2021
Anul omagial al pastoraţiei ­românilor din afara României
şi Anul comemorativ al celor adormiţi în ­Domnul;
valoarea ­liturgică şi culturală a cimitirelor

Ghid tematic privind prelegerile

cursurilor pentru gradul clerical
Definitiv
⸎

Coordonator
Pr. prof. dr. Ștefan Buchiu

1
 MITROPOLIA MUNTENIEI ŞI DOBROGEI

2021
Anul omagial al pastoraţiei r­ omânilor din afara României
şi Anul comemorativ al celor adormiţi în ­Domnul;
valoarea ­liturgică şi culturală a cimitirelor

Ghid tematic privind prelegerile

cursurilor pentru gradul clerical
Definitiv
 CUPRINS

Pastorația românilor din afara României

Pr. conf. dr. Sorin-Constantin Şelaru / 5
Impactul fenomenului secularizării în viața Bisericii și a societății actuale
Pr. prof. dr. Ștefan Buchiu / 10
Implicarea tinerilor în misiunea și lucrarea Bisericii
Pr. conf. dr. Gheorghe Holbea / 17
Rolul mirenilor în viața Bisericii
conform Statutului Bisericii Ortodoxe Române
Arhid. prof. univ. dr. George Grigoriță / 25
Familia creștină astăzi; probleme sociale și soluții pastoral-misionare
Pr. lect. dr. Aurel Mihai / 35
Activitatea misionară a preotului în mediul rural: priorități spirituale
și activități pastorale
Pr. conf. dr. Radu Petre Mureșan / 41
Taina mărturisirii – mijloc de înnoire și sfințire a credincioșilor,
de îndrumare duhovnicească și pastorație individuală
Pr. prof. dr. Marian Vîlciu / 47
Elemente teoretice și practice privind recitativul liturgic al preotului
și diaconului
Pr. conf. dr. Stelian Ionașcu / 53
Cateheza parohială. Modalități de predare a învățăturii ortodoxe către tineri
Pr. conf. dr. Vasile Crețu / 58
Împărtășirea euharistică. Aspecte pastorale cu privire la pregătirea
și administrarea ei (clerici și mireni) / 64
Pr. lect. dr. Gheorghe Ispas / 64
Cultul Maicii Domnului și al Sfinților, în contextul prozelitismului sectar actual
Pr. conf. dr. David Pestroiu / 72
Familia și credinţele religioase astăzi
Pr. asist. dr. Valentin Ilie / 77

3
 Pr. conf. dr. Sorin-Constantin Şelaru
Facultatea de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul
Universitatea din București

Pastorația românilor din afara României

Biserica Ortodoxă Română este atât cea mai mare Biserică Ortodoxă din Uniunea
Europeană, cât și Biserica Ortodoxă cu cei mai mulți credincioși trăitori în Europa, în
afara frontierelor naționale ale României. Această dublă realitate statistică invită Biserica
noastră la desfăşurarea unei pastoraţii şi a unei misiuni deodată dinamice şi responsabile.
De altfel, ca expresie a atenţiei sale pastorale deosebite pentru românii ortodocşi de pretu-
tindeni1, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat anul 2021 ca fiind „Anul
omagial al pastorației românilor din afara României”.

Cine sunt românii din afara României?

Pentru o mai uşoară situare în context, precizez de la început că voi face distincţie
între: 1) românii din jurul frontierelor actuale ale României şi 2) cei din diaspora. Când
mă refer la românii din jurul frontierelor actuale ale României am în vedere pe cei care
locuiesc astăzi în statele vecine ţării noastre, în special din Republica Moldova, Ucraina,
Serbia, Ungaria, Bulgaria2. Românii din diaspora sunt cei care s-au expatriat din voință
proprie. Aceştia sunt astăzi peste tot în lume, dar majoritatea lucrează şi trăieşte în Euro-
pa. Este o situaţie concretă, importantă astăzi pentru Biserica noastră datorită numărului
important de români care au ales, mai ales din motive economice şi profesionale, să tră-
iască în afara României.

 um a organizat Biserica noastră pastorația românilor ortodocși

C
din afara României?
Biserica Ortodoxă Română a intensificat semnificativ în ultimii ani misiunea, spri-
jinul şi responsabilitatea pastorală faţă de credincioşii ortodocşi români din străinătate
organizând eparhii şi numeroase parohii, misiuni, mănăstiri, care vin în întâmpinarea
nevoilor spirituale ale credincioșilor români ortodocși din afara României3.

1
Potrivit Legii nr. 101/2015 există şi o Zi a Românilor de Pretutindeni, care se serbează în ultima duminică a lunii mai.
2
Românii din jurul frontierelor actuale ale României sunt fie cei care din cauza pierderilor teritoriale suportate
de România într-un moment sau altul al istoriei se regăsesc astăzi în afara României: cei din Basarabia (Republica
Moldova), Bucovina de Nord şi Bugeac (în Ucraina de azi), fie cei care, deşi nu au făcut parte din statul român, totuşi
sunt români: cei de pe Valea Timocului (în Serbia și Bulgaria), cei din Transcarpatia (Maramureșul istoric), Ungaria
și aromânii răspândiți în Balcani: https://ziarullumina.ro/educatie-si-cultura/interviu/imigratia-apare-cand-devii-e-
xilat-in-propria-tara-136277.html (31.05.2021)
3
Mesajul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel transmis cu prilejul Zilei Românilor de Pretutindeni, 30 mai 2021.
https://basilica.ro/patriarhul-daniel-catre-romanii-de-pretutindeni-ii-indemnam-sa-fie-permanent-in-legatu-
ra-cu-cei-dragi-ramasi-in-tara (31.05.2021)

5
 Pr. conf. dr. S or i n - C onst ant i n Şel a ru

Patriarhia Română numără astăzi în afara României 10 episcopii, 4 arhiepiscopii (mi-

tropolii), administrate de 17 ierarhi. Acestea cuprind 1.337 de parohii, filii şi misiuni, 64
de așezăminte monahale ortodoxe româneşti, deservite de 1.245 de clerici români4. În
diaspora europeană, Patriarhia Română dezvoltă, astăzi, poate cea mai dinamică misiune
eclesială dintre toate Bisericile ortodoxe surori, având 5 eparhii, 1.000 de parohii, filii şi
misiuni, 35 de mănăstiri şi schituri.

1. Pentru românii ortodocși din jurul graniţelor actuale ale României s-au organizat:

Mitropolia Basarabiei, autonomă şi de stil vechi şi Exarhat al plaiurilor:

– Arhiepiscopia Chișinăului, care are în componență 75 de parohii şi 8 mânăstiri,
deservite de 91 clerici.
– Episcopia de Bălţi (fostă a Hotinului), care are în componență 29 de parohii și 2
mănăstiri, deservite de un număr de 32 de clerici.
– Episcopia Basarabiei de Sud (fostă de Cetatea Albă – Ismail), care cuprinde 39 de
parohii, 2 mănăstiri, un metoc și un paraclis episcopal, deservite de 60 de clerici.
– Episcopia Ortodoxă a Dubăsarilor şi a toată Transnistria (fostă Misiunea Ortodoxă
Română din Transnistria), cu sediul la Dubăsari.

Episcopia Daciei Felix se află sub autoritatea directă a Patriarhiei Române. Din punct
de vedere administrativ, această eparhie cuprinde: Vicariatul Ortodox Român al Voivodi-
nei, cu 36 parohii și 3 filii deservite de 27 de clerici și Vicariatul Ortodox Român al Timo-
cului, cu 26 parohii și o mânăstire deservite de 8 clerici.

Episcopia Ortodoxă Română din Ungaria cu sediul la Gyula, cuprinzând 21 de pa-

rohii, 16 filii şi 4 aşezăminte monahale, deservite de 16 clerici.

2. Pentru românii din diaspora sunt organizate:

Mitropolia Ortodoxă Română a Europei Occidentale şi Meridionale:

– Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Europei Occidentale, cu sediul în Franța, cu-
prinde 122 de parohii, 57 de misiuni şi 25 de filii, 15 mănăstiri, 4 schituri și 2 paraclise,
deservite de 241 de clerici.
– Episcopia Ortodoxă Română a Italiei, cu reședința la Roma, are în jurisdicție şi pe
românii ortodocși din Republica Malta şi Republica San Marino. Eparhia cuprinde 280 de
parohii, 132 de filii, 5 mănăstiri, 2 schituri, un așezământ monahal, 6 paraclise episcopale,
3 centre pastorale și o misiune pentru românii basarabeni și bucovineni din Bucovina de
Nord, deservite de 299 de clerici.
– Episcopia Ortodoxă Română a Spaniei şi Portugaliei, cu reședința la Madrid, cu-
prinde 137 parohii, 22 filii și 4 mănăstiri, slujite de 143 de clerici.
4
Toate cifrele şi prezentarea organizării administrative sunt preluate din volumul: Diaspora Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, Ed. Basilica, 2021.

6
 Pastor aț i a român i lor d i n af ara R omân i ei

Mitropolia Ortodoxă Română a Germaniei, Europei Centrale şi de Nord:

– Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Germaniei, Austriei şi Luxemburgului, cu reşe-
dinţa la Nürnberg, Germania, cuprinde 1 vicariat (Austria) și 6 protopopiate, cu 162 de
parohii şi filii şi 2 mănăstiri, deservite de 173 de clerici.
– Episcopia Ortodoxă Română a Europei de Nord, cu sediul la Stockholm, Suedia, cu-
prinde 45 de parohii, 11 filii, 5 misiuni și 2 mănăstiri, în Suedia, Danemarca şi Norvegia,
deservite de un număr de 43 de clerici.

Mitropolia Ortodoxă Română a celor două Americi:

– Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Statelor Unite ale Americii, cu sediul la Chicago,
cu 35 de parohii şi misiuni şi 2 mănăstiri, deservite de un număr de 47 clerici.
– Episcopia Ortodoxă Română a Canadei, cu sediul la St. Hubert/Montreal, Canada, cu
22 de parohii, 3 misiuni, 4 catedrale, un paraclis și o mănăstire, deservite de 41 de clerici.
– Episcopia Ortodoxă Română a Australiei şi Noii Zeelande, cu sediul la Melbourne,
Australia, cu 19 de parohii și o mănăstire, deservite de 19 de clerici.

Pe lângă aceste eparhii, mai există reprezentanţe şi comunităţi în străinătate aflate

în jurisdicţia directă a Patriarhiei Române, cum ar fi: Reprezentanţa Patriarhiei Române
la Locurile Sfinte (Aşezământul Românesc de la Ierusalim; Aşezământul Românesc de la
Iordan; Aşezământul Românesc de la Ierihon); Comunităţi Ortodoxe Române la: Bulga-
ria (Sofia), Turcia (Istanbul), Africa de Sud, Cipru, Siria, Croaţia (Zagreb), Japonia (Tokyo
şi Osaka-Nagoya).
Conform datelor oficiale, numai în anul 2020 au primit botezul în comunităţile orto-
doxe româneşti din afara României peste 25.500 de persoane şi au fost oficiate aproape
400 de primiri în Biserica Ortodoxă.

În mod evident, scopul prim al organizării pastoraţiei ortodocşilor români din afara
frontierelor României urmăreşte împlinirea nevoilor credincioşilor. Biserica noastră în-
cearcă să-i însoţească, să-i binecuvânteze, să-i consilieze, să-i încurajeze, să-i sprijine atât
în cele lumeşti, cât mai ales în cultivarea celor cereşti. Prin ierarhii și preoţii ei, Biserica
noastră a urmat acest masiv flux migrator al ortodocşilor români, această schimbare a
locului vieţuirii credincioşilor ei, dacă ne referim strict la diaspora, şi acolo unde a fost
nevoie a înfiinţat comunităţi ortodoxe româneşti, a păstrat, cultivat şi transmis credinţa
creştin-ortodoxă în formă românească.
Biserica noastră a încercat să răspundă astfel nevoilor transnaționale ale credincioşilor
ei, adică dorinţei lor de a se stabili într-o nouă țară, rămânând în același timp în contact
apropiat cu țara lor de origine, România. Dintre acestea se remarcă bineînţeles ca nevoi pri-
mare: nevoia de a avea o biserică, un centru al vieţii lor spiritual-liturgice şi chiar sociale, şi
cea după un păstor apropiat sufletului lor. Biserica Ortodoxă Română este binecuvântată cu
ierarhi deosebiţi în diaspora, oameni sensibili la problemele credincioşilor şi ale preoţilor,
oameni luminaţi care, prin răbdare, înţelepciune şi perseverenţă au ştiut cum să adapteze şi
să organizeze mai bine misiunea şi pastoraţia Bisericii în contextul diasporei.

7
 Pr. conf. dr. S or i n - C onst ant i n Şel a ru

S-a organizat, astfel, viaţa liturgică, culturală și social-filantropică a comunităţilor ca

să permită credincioşilor români practicarea Ortodoxiei într-un cadru familiar, dublată
de altoirea lor firească în alte soluri socio-culturale. Această misiune a fost asumată şi îm-
plinită firesc de majoritatea comunităţilor ortodoxe româneşti, având în vedere faptul că
majoritatea slujitorilor din comunităţile româneşti s-au format în România, fiind ei înşişi
imigranţi de primă generaţie. Ethosul Bisericii Ortodoxe, legat istoric de păstrarea și pro-
movarea identității naționale în țările majoritar ortodoxe este aplicat în comunitățile din
afara României. Putem afirma chiar că este oarecum accentuat în unele locuri. Viața spi-
rituală a fost organizată în conformitate cu specificitatea Ortodoxiei românești: în limba
română și cu tradițiile noastre. Sprijinul statului român a fost esențial în acest sens.
În acest tipar misionar, identitatea națională și identitatea ortodoxă sunt intim legate,
iar eforturile sunt orientate pentru a fi cultivate şi transmise din generație în generație,
chiar departe de ţară. Lucrarea necontenită a Bisericii noastre este foarte importantă în
această perspectivă, care susține eforturile oamenilor de adaptare la noile realităţi, fără
pierderea identităţii. Parohia, biserica, joacă un rol central în acomodarea şi adaptarea
românilor în noile lor ţări. Sunt adevărate punți de integrare socială, lingvistică și cultu-
rală. Pentru cei care nu se regăsesc cultural în ţara de adopţie, biserica reprezintă un reper
sigur, un refugiu, o sursă de liniştire şi de putere, o şcoală, un sprijin extraordinar. Ală-
turarea la o comunitate de credinţă creează un sentiment de apartenenţă, oferă viziune şi
claritate celor care se simt pierduţi în noile realităţi pe care le trăiesc şi-i ajută să depăşeas-
că compromisurile dureroase pe care trebuie să le facă pentru a se adapta la noul context5.
Pe lângă slujirea liturgică şi sprijinul duhovnicesc esenţial, parohiile constituie adevărate
rețele sociale în care sunt transmise informații utile, se face educaţie, se promovează cul-
tura, sunt create grupuri de consiliere, sprijinire sau ajutorare etc.
Situaţiile deosebite create în contextul migraţiei au condus la o dezvoltare a mijloa-
celor misionar-pastorale specifice: crearea de şcoli, de asociaţii culturale sau social-filan-
tropice pe lângă parohii sau episcopii, valorizarea tuturor membrilor comunităţii prin
promovarea voluntarilor, formarea de echipe mixte de „intervenţie pastorală”, organizarea
de tabere, pelerinaje, activităţi cultural-sportive etc. De asemenea, o atenţie sporită este
acordată programelor catehetice, ca răspuns concret la nevoia de învăţare a adevăratei
credinţe şi trăiri în rânduiala Bisericii într-un context eterodox şi multicultural.

Concluzii
Biserica Ortodoxă Română desfăşoară o bogată şi dinamică lucrare misionar-pasto-
rală, social-filantropică şi culturală în comunităţile ortodoxe româneşti din afara frontie-
relor României. Eforturile ei vizează, pe de o parte, păstrarea şi cultivarea identităţii ecle-
siale a românilor ortodocşi, dar şi a identităţii lor etnice, lingvistice şi culturale. Au fost
înfiinţate parohii, mănăstiri, eparhii noi pentru a răspunde nevoii spirituale şi religioase a
credincioşilor ortodocşi români. Episcopii, preoţii, profesorii formaţi în şcolile teologice
din România au devenit fie păstorii acestor comunităţi, fie, acolo unde se poate, profesorii
5
Berit Thorbjørnsrud, „The Problem of the Orthodox Diaspora: The Orthodox Church between Nationalism,
Transnationalism, and Universality”, Numen, LXII (2015), pp. 568-595.

8
 Pastor aț i a român i lor d i n af ara R omân i ei

de religie ai copiilor ortodocşi care învaţă în şcolile publice de stat. Comunităţile eclesiale
dezvoltate de Biserica noastră şi-au adaptat misiunea nevoilor specifice ale credincioşilor
care trăiesc departe de România. În acelaşi timp, ele sunt centre de misiune şi de lucrare
spre promovarea mărturisirii credinţei şi vieţuirii creştin-ortodoxe într-un cadru cultu-
ral, politic, social diferit de cel de origine. Este o şansă prin care lumea occidentală poate
cunoaşte Ortodoxia românească într-un mod direct, la ei acasă. Astfel, diaspora este o
„ocazie misionară deosebită”6 pentru Biserica noastră contribuind la răspândirea ethosu-
lui său specific. Ea devine astfel o „interfaţă” a Ortodoxiei româneşti cu lumea şi o posi-
bilitate de a face cunoscute, de a promova spiritul şi valorile creştinismului românesc în
societăţile de astăzi.
Credincioşii ortodocşi români din afara României, preoţi şi laici, simt că acel cuvânt
al Domnului către îngerul din Filadelfia, pe care-l găsim în Apocalipsa Sf. Ioan Teologul
poate fi aplicat şi lor: „Ştiu faptele tale; iată, am lăsat înaintea ta o uşă deschisă, pe care
nimeni nu poate să o închidă, fiindcă, deşi ai putere mică, tu ai păzit cuvântul Meu şi nu
ai tăgăduit numele Meu” (Apocalipsa 3, 8)7.

6
† Nifon Mihăiţă, „Diaspora – o nouă tipologie misionară”, în: Pr. Valer Bel (coord.), Misiologie Ortodoxă vol. I,
Manual pentru Facultăţile de Teologie din Patriarhia Română, Bucureşti, Ed. Basilica, 2021, p. 226.
7
Vezi Archbishop Demetrios Geron (Elder) of America, „The Orthodox Diaspora. Perspectives Following the
Holy and Great Council of the Orthodox Church”, The Ecumenical Review, LXXII (2020), 3, p. 482.

9
 Pr. prof. dr. Ștefan Buchiu
Facultatea de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul
Universitatea din București

Impactul fenomenului secularizării

în viața Bisericii și a societății actuale

„Cea dintâi și cea mai mare provocare pe care o are de înfruntat Biserica în aceste vre-
muri este secularizarea vieții personale și a societății, ca și când Dumnezeu nu ar exista.
Cu alte cuvinte, este vorba de o societate care se construiește din ce în ce mai mult fără
referință la Dumnezeu, fără referință la valorile religioase. Din acest punct de vedere, cu
cât secularizarea se intensifică mai mult, Biserica trebuie să rămână fidelă, credincioasă
lui Hristos și să intensifice viața ei spirituală. În polarizarea aceasta, secularizare-sfințenie,
noi trebuie să luptăm cât putem să menținem vocația principală a omului și anume aceea
de a dezvolta viața în relație cu Dumnezeu. Dacă uităm de Dumnezeu atunci și demnita-
tea umană sau valoarea umană eternă se pierde”1.
Citatul cu care am deschis această prelegere aparține Preafericitului Părinte Patriarh
Daniel și el este extrem de elocvent în ceea ce privește gravitatea și amploarea acestui fe-
nomen, cu un impact foarte mare în viața Bisericii și a lumii contemporane. Tocmai de
aceea teologia ortodoxă este adânc preocupată să explice cauzele apariției secularizării,
să evalueze consecințele acesteia în planul vieții spirituale a credincioșilor și al societă-
ții în general, dar și să identifice și să promoveze modalitățile concrete de depășire ale
efectelor nefaste ale secularismului. În cele ce urmează vom dezvolta o analiză a acestui
fenomen, structurată pe cele trei secțiuni, menționate mai sus.

Cauzele apariției secularizării.

Din punct de vedere istoric, termenul „secularizare” a fost întrebuințat la început pen-
tru a desemna expropierea terenurilor Bisericii, spre a fi împărțite între diferitele princi-
pate germane, prin tratatul de la Westphalia (1648)2. Cu același înțeles este folosit terme-
nul și în Principatele Române în anul 1864, atunci când domnitorul Alexandru Ioan Cuza
promulgă Legea secularizării averilor mânăstirești. Prin urmare, primul și cel mai vechi
sens al termenului „secularizare” este acela prin care se definește trecerea din patrimoniul
Bisericii în cel al Statului (al puterii seculare sau lumești) a unor bunuri materiale. Dar
sensul a evoluat rapid în direcția exprimării unei separații totale dintre Stat și Biserică,
dintre societate și religie, dintre om și Dumnezeu3. Sunt două categorii de cauze ale secu-
larizării: teologice și culturale.

1
†Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Misiune pentru mântuire, Lucrarea Bisericii în societate, Editura
Basilica a Patriarhiei Române, București, 2009, p. 147
2
Mitropolitul Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură, în Sfânta Tradiție și în teologia contem-
porană, București, 1972, p. 148
3
Pr. dr. Ștefan Buchiu, Ortodoxie și secularizare, Editura LIBRA, București, 1999, p. 11

10
 Imp a c tu l fenomenu lui s e c u l ar i z ăr i i î n v i aț a Bis er i ci i ș i a s o ci et ăț i i ac tu a le

Cauze teologice ale secularizării.

Din punct de vedere istoric se poate discerne o similitudine între evoluția Reformei
protestante și evoluția procesului secularizării în Occident: ambele au demarat cu intenții
pozitive, de revigorare a vieții creștine, de emancipare de un „totalitarism religios”, datorat
unor concepții doctrinare scolastice, foarte puțin creștine, și au ajuns cu necesitate la o și
mai slabă formă de manifestare a religiozității și aceasta deoarece mijloacele alese n-au
fost deloc cele mai potrivite. În loc să recentreze pe om în Dumnezeu, să-i deschidă ori-
zontul către transcendentul care coboară, aducând o altfel de energie sau lucrare, absolut
necesară omului, întrucât nu este creată și îl poate ridica pe acesta în planul supranatural,
necreat și veșnic, fără însă a-l despărți de lumea care i-a fost încredințată și pe care trebuie
să o ridice odată cu sine însuși spre Dumnezeu, secularizarea, ca și altă dată Reforma, sfâr-
șește prin a-l afunda pe om mai mult în sine însuși, făcându-l prizonier al opțiunilor sale
negative, care mai mult îl separă de Dumnezeu și de viața Lui eternă, decât să-l ancoreze
în transcendent.

Cauze culturale ale secularizării.

Procesul de secularizarea omului și a societății umane în general este determinat, pe
lângă unele cauze teologice, menționate anterior, și de numeroase cauze culturale. Exis-
tă de altfel o anumită continuitate între erorile doctrinare apărute de-a lungul vremii în
câmpul teologiei (de ex. Filioque) și unele curente din cultura modernă și contemporană
europeană. Dacă primele favorizează oarecum indirect autonomizarea omului, concre-
tizată în plan spiritual prin slăbirea sentimentului religios și îndepărtarea de Biserică și
de credință a omului contemporan, cauzele culturale sunt mult mai directe în a afirma
autosuficiența omului și, prin aceasta, înstrăinarea lui de Dumnezeu. Legătura dintre cele
două serii de cauze este dată în relația extrem de strânsă dintre religie și cultură.
Ceea ce se propune lumii de astăzi din perspectivă ortodoxă este înlocuirea uma-
nismului ateu și orgolios cu divino-umanismul inaugurat de Mântuitorul Iisus Hristos
și împărtășit umanității sub forma Bisericii. Fiind remediul cel mai potrivit al reînnoirii
creștine a culturii europene, mărturisirea divino-umanismului nu trebuie să rămână ex-
clusiv ascetico-mistică, ci se impune să devină și un imperativ practic social, cultural și
istoric. „Divino-umanitatea”, în sensul dogmatic al cuvântului, apare astfel ca un veritabil
filtru teologic interpretativ, permițând diagnosticarea tendințelor și realităților oricărei
epoci și culturi4.
Ca o concluzie a celor afirmate anterior, din punctul de vedere al teologiei ortodoxe,
omul european s-a aflat și se află situat între două filosofii, între umanismul lumii și di-
vino-umanismul Bisericii creștine. Pentru a supraviețui spiritual și cultural el trebuie să
opteze, cât timp nu este prea târziu, pentru divino-umanismul creștin. Pe această bază
solidă el poate depăși provocările secularismului, ca și pe cele ale altor curente filosofice
și culturale înstrăinate de Dumnezeu, poate crea o cultură prin intermediul căreia spiritu-
alitatea și gândirea creștină să-l înalțe pe om spre transcendent și în același timp să-i dea
4
Arhim. Justin Popovici, Omul și Dumnezeul-Om, studiu introductiv și traducere de pr. prof. Ioan Ică și diac. Ioan
I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 1997, p. 32

11
 Pr. c onf. d r. Ștef an Bu chiu

puterea de a transfigura istoria și societatea umană, așa încât prezența lui Dumnezeu în ea
să devină tot mai evidentă5.

Consecințele secularizării în teologie, în viața Bisericii și în societate.

În prezentarea cauzelor teologice și a celor culturale ale fenomenului secularizării am
menționat deja unele consecințe sau efecte pe care acest fenomen le-a produs și continuă
să le producă în societatea contemporană. Vom încerca în continuare să identificăm și
alte efecte, care împreună să înfățișeze impactul secularizării asupra Bisericii și societății
românești.
În mesajul Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe, reuniți la Constantinopol în anul
1992, care constituie practic poziția oficială a Bisericii Ortodoxe, sunt enumerate o serie
de consecințe nefaste ale secularismului asupra societății contemporane, dintre care sem-
nalăm: „pierderea sensului și a curajului de a trăi, distrugerea simbolisticii tradiționale
privitoare la relația dintre bărbat și femeie, dintre tată, mamă și copil...Civilizația produc-
ției nelimitate proletarizează lumea a treia, în vreme ce societățile occidentale însele ex-
plodează din cauza șomajului și a gherilelor urbane”6. Față de această stare de lucruri Or-
todoxia înțelege să tragă, în mod responsabil, un semnal de alarmă. Fără a se dramatiza,
în document apare un avertisment serios în privința creșterii riscurilor de a compromite
însăși supraviețuirea omului, oferindu-se un exemplu foarte concret, confirmat din nefe-
ricire în zilele noastre: „Dezvoltările geneticii, unele capabile să aducă imense contribuții
la combaterea multor boli, pot și să transforme ființa umană într-un lucru, într-un obiect
controlat și dirijat de cei care dețin puterea”7. Experiențele foarte recente privind clonarea
ființelor, cu posibilitatea extinderii și la ființele umane, ca și alte experimente ale ingineriei
genetice la începutul sec. al XXI-lea, sunt foarte elocvente în acest sens.
Un alt efect al secularismului în planul religiei are ca substrat axioma iluministă: fi-
ecare ființă umană există în calitate de individ emancipat și autonom. Acest principiu a
influențat creștinismul apusean sub forma individualismului, care s-a generalizat în mod
special în protestantism. Această influență are și un aspect mai general: chiar dacă rămâ-
nea în Biserică, fiecare persoană, independentă și liberă, putea de acum înainte să ia pro-
pria sa decizie în materie de credință8. Cu alte cuvinte, știința, despre care s-a crezut la un
moment dat în istorie că este infailibilă, l-a determinat pe omul modern să se considere el
însuși infailibil, inclusiv în domeniul credinței. Pe această bază, unii au considerat că pot
lua din Biblie sau din Biserică doar ceea ce doresc și simt că li se potrivește, restul fiind
fără valoare pentru ei. Nimic mai eronat și mai dăunător pentru religie în general și pen-
tru credință și spiritualitate în special. Relativismul doctrinar atrage după sine laxismul
moral, lipsa de responsabilitate pentru aproapele, pentru Biserică, pentru societate. Omul,
chiar dacă încearcă să rămână credincios, nu vrea decât să primească, fără să ofere nimic

5
Cf. Pr. dr. Ștefan Buchiu, Ortodoxie și secularizare, p. 153-154
6
Olivier Clement, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I, Adevăr și libertate, Ortodoxia în contemporaneitate, trad. de
Mihai Maci, Editura Deisis, Sibiu, 1997, p. 135
7
Olivier Clement, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I, Adevăr și libertate, Ortodoxia în contemporaneitate, p. 138
8
Cf. David J. Bosch, Dynamique de la mission chretienne, p. 366

12
 Imp a c tu l fenomenu lui s e c u l ar i z ăr i i î n v i aț a Bis er i ci i ș i a s o ci et ăț i i ac tu a le

în schimb, fără să se angajeze prin efort ascetic și moral la „prefacerea” propriei ființe, dar
și a societății după modelul și din puterea lui Dumnezeu. Credința sa, devenită nelucră-
toare prin fapte, nu mai este ancorată în Revelația dumnezeiască, nici verificată, cultivată
și consolidată în Biserică și deci nu-l mai poate pune efectiv în relație directă și mântuitoa-
re cu Dumnezeu. Teologia „credincioșilor fără Biserică” se transformă pe nesimțite într-o
ideologie, asemănătoare tuturor ideologiilor, chiar dacă păstrează o aparență religioasă.
Ea devine arbitrară, autoritară, intolerantă, exclusivistă. Nu servește decât drept paravan
pentru prozelitism și sectarism, pentru dezbinare și orgoliu neînfrânt. Este cea mai bună
dovadă că secularismul s-a insinuat total în miezul creștinismului9.

Modalități de depășire a efectelor secularizării

Pentru ca teologia să surmonteze provocarea și consecințele secularismului, ea trebuie
în primul rând să rămână fidelă față de Revelație și să constituie, după expresia Părintelui
Dumitru Stăniloae, o slujire a Bisericii, având deci un caracter comunitar sau sobornicesc.
Influențele filosofice, sociologice și în general culturale, nu trebuie să-i afecteze în niciun
fel conținutul doctrinar și exprimarea liturgic-sacramentală, biblică și patristică deopotri-
vă. „Față de curentele filosofice, mai vechi și mai noi, teologia ortodoxă afirmă prezența
lui Dumnezeu în imanența creației și a istoriei prin lucrările sau energiile Sale necreate,
scoțând în evidență concomitent transcendența absolută a lui Dumnezeu în raport cu cre-
ația Sa. În primul caz, lumea materială dobândește o semnificație spirituală, fiindcă omul
descoperă în creație nu numai materia, ci și capacitatea de a o transfigura în Hristos; în
al doilea caz, fiindcă omul dobândește caracter de persoană, ca unul ce a fost creat după
chipul Ziditorului său, care este Dumnezeu personal, Treime și comuniune de iubire”10.
Pentru Ortodoxie, spiritualitatea, adică trăirea în Hristos și în Duhul Sfânt, în comuni-
une neîntreruptă cu semenii, uniți organic și sacramental în Biserică, a fost din totdeauna
scopul teologiei și al teologhisirii sale sobornicești. Răsăritul ortodox a înțeles și a susținut
că rostul spiritualității creștine este cel de a elibera omul de sub dominația plăcerilor sen-
sibile, care îl dizolvă din punct de vedere spiritual, pentru a-l înălța spre spre asemănarea
cu Dumnezeu, ca sinteză a valorilor de bine, adevăr, frumos și sfințenie. Pentru atingerea
acestui scop spiritualitatea ortodoxă se folosește de puterea Duhului Sfânt, care coboară
la Cincizecime, momentul întemeierii Bisericii, în inima și mintea tuturor credincioșilor,
spre renașterea lor spirituală11.
Sfânta Treime, așa cum este înțeleasă și experiată în Ortodoxie, este cheia de boltă atât
a teologiei, cât și a spiritualității. După modelul și din puterea Ei, înțelegem că nu putem
iubi pe aproapele dacă nu ne purificăm pentru Dumnezeu de egoism și nu putem sluji lui
Dumnezeu, dacă nu slujim pe aproapele. Contemplația și acțiunea sunt valori comple-
mentare iar nu opuse sau antagonice. De aceea spiritualitatea se reconciliază deplin cu

9
Cf. Pr. dr. Ștefan Buchiu, Ortodoxie și secularizare, p. 162-165
10
Pr. prof. dr. Dumitru Popescu, „Filosofia antică și impactul ei asupra teologiei apusene și răsăritene”, în vol. Teologie
și cultură, p. 77-78
11
Pr. prof. dr. Dumitru Popescu, „Suferința, între transcendență și solidaritate umană”, în vol. Teologie și cultură,
p.147

13
 Pr. c onf. d r. Ștef an Bu chiu

responsabilitatea în Ortodoxie, întrucât doar aici ea se întemeiază pe mișcarea descen-

dentă continuă a Sfintei Treimi în viața Bisericii și a lumii. Dacă dimpotrivă, teologia și
spiritualitatea propun doar o mișcare ascendentă solitară a credinciosului, fără ca acesta
să beneficieze de un ajutor divin real și continuu și fără să se ajungă la transfigurarea aces-
tuia, nu se va ajunge la o asumare a responsabilității față de semeni din motive teologice și
duhovnicești, ci dintr-o motivație ce ține mai mult de o etică socială.
Mesajul Bisericii Ortodoxe adresat lumii, oamenilor și societăților umane de astăzi
este mesajul iubirii Preasfintei Treimi, care se împărtășește prin Mântuitorul Iisus Hristos
și prin Duhul Sfânt, Duhul comuniunii. Mai mult ca niciodată lumea are nevoie de va-
lorile spirituale autentic creștine: iertare, dreptate, iubire, milă, pe care Biserica este che-
mată să le afirme, să le susțină și să le promoveze. „Așa a procedat Sf. Apostol Pavel ca
să învingă secularismul lumii vechi, astfel a procedat Biserica răsăriteană în secolul al
XIV-lea, în vremea Sf. Grigorie Palama, ca să învingă raționalismul medieval, care a secu-
larizat Europa, astfel trebuie să procedăm și noi astăzi, pentru ca lumea să se întoarcă la
Hristos”12. Prin afirmația de mai sus am ajuns de fapt la problema misiunii Bisericii Orto-
doxe într-o lume secularizată. Ne vom referi în continuare la obiectivele misionare, care
stau în fața Bisericii noastre. Cu certitudine cel mai presant aspect al misiunii Bisericii
constă în catehizarea credincioșilor. În ciuda propagandei atee, a secularizării forțate a
societății românești, poporul român a rămas în marea lui majoritate un popor credincios.
Însă cu tot angajamentul lor explicit în favoarea Bisericii, majoritatea credincioșilor orto-
docși nu dețin o instrucție religioasă corespunzătoare. Depășirea acestei deficiențe se poa-
te realiza prin predarea religiei în școală de către profesori competenți, ajutați de manuale
de înaltă ținută și de calitate, cât și prin lucrarea de catehizare, ce trebuie să se desfășoare
în mod susținut în parohii13.
Un alt aspect, extrem de important, îl constituie participarea cu regularitate a cre-
dincioșilor la săvârșirea sfintelor slujbe. Datorită slabei catehizări, a slăbirii conștiinței
eclesiale, foarte mulți credincioși se adresează Bisericii doar atunci când le dictează
interesele lor personale. Tot astfel, chiar și atunci când participă la cult, ei nu caută să
stabilească o relație de comuniune unii cu alții, în special în mediu urban. Teologii re-
cunosc faptul că în ultimele decenii nu s-a acordat importanța cuvenită preoției univer-
sale a credincioșilor, așa cum este ea înțeleasă în Ortodoxie. Fără să devină clericalistă,
Biserica noastră a neglijat uneori implicarea laicilor în acțiuni folositoare pentru viața și
misiunea Bisericii14. Atunci când însă a știut să mobilizeze energiile credincioșilor mi-
reni rezultatele au fost foarte benefice. Cel mai recent exemplu îl reprezintă implicarea
credincioșilor laici în susținerea orei de religie, fapt ce a facilitat consolidarea orei de
religie în învățământul românesc, cu toată opoziția unor grupuri minuscule de repre-
zentanți ai societății civile.
12
Pr. prof. dr. Dumitru Popescu, „Misiunea Bisericii astăzi și mâine. Perspectivă teologică”, în vol. Hristos, Biserică,
societate, București, 1996, p. 57
13
Cf. Pr. prof. dr. Dumitru Popescu, „Misiunea Bisericii în societatea românească contemporană”, în vol. Hristos,
Biserică, societate, p. 59-60
14
Pr. prof. dr. Dumitru Popescu, „Misiunea Bisericii în societatea românească contemporană”, în vol. Hristos, Bise-
rică, societate, p. 61

14
 Imp a c tu l fenomenu lui s e c u l ar i z ăr i i î n v i aț a Bis er i ci i ș i a s o ci et ăț i i ac tu a le

Reînnoirea spirituală și morală a societății românești, în mijlocul căreia își desfășoa-

ră lucrarea pastoral-misionară Biserica noastră Ortodoxă, este în dependență directă de
reînnoirea duhovnicească a vieții din parohii și din mânăstiri și de lucrarea misionară
desfășurată în cadrul acestora. Aceasta este soluția pe care Întâistătătorul Bisericii Orto-
doxe Române, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, o propune clericilor din parohii și
viețuitorilor din mânăstiri: „Secularizarea contemporană indusă sau impusă, care afectea-
ză deopotrivă spațiul public și modul de viață individual european, poate fi contracarată
dacă misiunea parohiei și a mânăstirii va avea în centru o viață duhovnicească profundă
și o acțiune pastorală și socială ancorată în realitățile complexe ale timpului în care trăim.
Pentru aceasta este necesar ca întreg clerul ortodox și toți credincioșii mireni să cultive
o conștiință misionară profundă și să facă eforturi constante pentru a răspunde în mod
înțelept și eficient provocărilor și problemelor noi, care apar în societatea românească, dar
mai ales celor care survin la nivel local, în comunitatea parohială și în comunitatea mo-
nahală.(...) Trebuie cultivate mai mult conștiința misionară și responsabilitatea eclesială
a laicatului ortodox, astfel încât mirenii ortodocși să nu fie doar credincioși de duminică
sau sărbători, ci și mărturisitori permanenți ai valorilor credinței creștine în familie, la
locul de muncă și în societate”15.
Bisericii Ortodoxe îi revine și responsabilitatea de revigora teologia, atât prin creș-
terea calitativă, prin ancorarea ei permanentă în spiritualitatea biblică, patristică și fi-
localică, cât și prin deschiderea ei față de cultură și știință. Potrivit tradiției răsăritene,
statornicită de Părinții Bisericii, trebuie să adoptăm o atitudine selectivă față de cultură,
inclusiv cea occidentală, în sensul de a prelua ceea ce este pozitiv și de a respinge aspec-
tele negative.
„Societatea europeană de astăzi, afirmă Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, adesea
mai mult indiferentă decât necredincioasă, are nevoie de Biserică, întrucât are nevoie de
vindecare și de comuniune spirituală. Are nevoie de vindecare tocmai pentru că iden-
tifică libertatea persoanei cu individualismul egoist și cu posesia lucrurilor limitate și
trecătoare; or, viața omenească nu se poate construi temeinic și constant pe vidul spiri-
tual al uitării de Dumnezeu și de vocația cerească sau transcendentă a persoanei umane.
Fără perspectivă spirituală sau metafizică, viața umană se reduce repede la „matemati-
că” și anume, număr de indivizi robotizați și cantități de produse finite, pentru scopuri
bine definite, dar trăind într-o lume închisă în sine, autosuficientă”16. Pentru depășirea
consecințelor secularismului modern și contemporan, Preafericirea Sa lansează un apel,
care se adresează deopotrivă clericilor și credincioșilor Bisericii noastre: „Trebuie să
redescoperim acum umanismul sfinților. Nu este suficient să ai idei frumoase; avem
nevoie și de forța spirituală de a trăi ca ființe create după chipul lui Dumnezeu. Comu-
niunea cu Dumnezeu nu trebuie marginalizată. Aceasta trebuie să devină centrul vieții
particulare și sociale. Întreaga viață umană este chemată să se hrănească cu prezența și

15
†Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, „Să aducem lumină și bucurie într-o lume confuză și tristă. Misi-
unea parohiei și a mânăstirii azi”, Ziarul Lumina, Joi, 28 mai 2015, Nr. 119 (3116) Anul XI, p. 4-5
16
†Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Știința mântuirii. Vocația mistică și misionară a teologiei, BASI-
LICA, București, 2014, p. 66-67

15
 Pr. c onf. d r. Ștef an Bu chiu

iubirea lui Dumnezeu prin rugăciunea-respirație a sufletului și printr-o viziune divi-

no-umană a umanității și a creației”17.

Concluzie. În fața provocărilor secularizante ale lumii contemporane Biserica Orto-

doxă nu trebuie să piardă din vedere faptul că lumea contemporană, tot mai tehnicizată,
robotizată și frustrantă are mai mult ca oricând nevoie de spiritualitate, de comuniune și
de sfințenie, care își au izvorul și puterea din Sfânta Treime și în relația dinamică dintre
Hristos Domnul, prezent și lucrător prin Duhul Sfânt în Sfintele Taine, și om, lume și cos-
mos. Atât timp cât omul credincios rămâne statornic întemeiat pe această relație dată în
harul dumnezeiesc, este ferit de a deveni străin de semenul său și de sine însuși și poate
înainta în progresul material și spiritual, spre orizontul totdeauna deschis al transfigurării
și îndumnezeirii sale18.

17
†Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Știința mântuirii. Vocația mistică și misionară a teologiei, p. 57-58
18
Pr. dr. Ștefan Buchiu, Ortodoxie și secularizare, p. 206

16
 Pr. conf. dr. Gheorghe Holbea
Facultatea de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul
Universitatea din București

Implicarea tinerilor în misiunea și lucrarea Bisericii

I. Globalizarea: o realitate contemporană

I.1. Definiția și caracteristicile unui proces inevitabil

Începând cu anii ’90 ai secolului trecut, noțiunea de globalizare a atras din ce în ce mai
mult atenția sociologilor, economiștilor, teologilor, filosofilor, antropologilor etc. Astfel,
există o bibliografie vastă cu privire la procesul și efectele globalizării asupra societății
zilelor noastre, iar interesul pentru acest fenomen pare să nu-și fi pierdut din intensitate
nici astăzi. Conceptul globalizării include diferite aspecte. Profesorul Antony McGrew
(University of Strathclyde) definește globalizarea astfel: „Globalizarea se referă la multi-
tudinea de relații și interconexiuni care transcend națiunea-stat (și implicit societățile) și
care alcătuiesc rețeaua sau sistemul lumii moderne. Globalizarea definește un proces prin
care evenimente, decizii și activități dintr-o anumită parte a lumii pot ajunge să aibă con-
secințe importante pentru indivizi și comunități aflate la o distanță semnificativă pe glob.
Astăzi, bunuri, capital, oameni, informații, imagini, comunicări, crime, cultură, factori
poluanți, droguri, modă și credințe trec ușor dintr-o parte în alta a lumii. Rețele transna-
ționale, mișcările sociale și relațiile sunt extinse aproape în orice arie a activității umane
de la cea academică la cea sexuală. Mai mult decât atât, existența unui sistem global de
schimburi a bunurilor de consum, de finanțe și alte produse determină într-un mod foarte
complicat atât prosperitatea, cât și dezastrul întregilor comunități și națiuni de pe glob.”1
Globalizarea ar însemna, așadar, eliminarea sau comprimarea distanțelor interumane
prin dezvoltarea unor tehnologii absolut noi, creșterea interconexiunilor umane și a senti-
mentului de dependență reciprocă, integrarea piețelor comerciale și financiare, elaborarea
unei identități transnaționale.2 În concepția lui Malcolm Waters, „Globalizarea implică
interrelaționarea sistematică a oricăror entități individual-sociale care există pe planetă.
Într-un context deplin globalizat, remarcă sociologul englez, nicio relație sau set de relații
nu poate rămâne izolat sau ghetoizat. Fiecare este pus în legătură cu ceilalți și este în mod
sistematic afectat de aceștia.3”
Epoca în care trăim astăzi este, așadar, marcată de o serie de mutații ce afectează schim-
bând viața noastră de zi cu zi. Suntem cu toții prinși într-un proces ireversibil, de mondiali-

1
Antony McGrew, „A Global Society”, în: Stuart Hall, David Held, and Tony McGrew (eds.), Modernity and Its
Future, Polity Press, Cambridge, 1996, p. 66.
2
Arhid. Ioan I. Ică jr. „Provocarea globalizării: mutația umanului”, în: Biserică și multiculturalitate în Europa sfârși-
tului de mileniu, Editura Reîntregirea, Cluj-Napoca, 2001, p. 12.
3
Malcolm Waters, Globalization, Routledge Press, London, 1995, p. 15.

17
 Pr. c onf. d r. Ghe org he Hol b ea

zare sau globalizare, susținut printr-o revoluție în domeniul tehnic și informatic, de schim-
bări la nivel economic, cultural și religios.4 Dincolo de numeroasele facilități și beneficii pe
care o societate de tip globalizată le aduce cu sine, există și o serie de probleme care fac din
această societate una vulnerabilă. Drama majoră a societății globalizate este că aceste pro-
bleme devin inevitabil „probleme ale întregii umanități.” Spre exemplu, probleme și realități
cu caracter absolut local, precum consumul de droguri devin acum preocupări planetare.

I.2. Provocările majore ale globalizării pentru ethosul creștin

Una dintre provocările majore ale globalizării pentru ethosul creștin o reprezintă
așa-numita tendință de standardizare sau uniformizarea culturală și religioasă. Cu toate
că unii specialiști în problema fenomenului globalizării manifestă rezervă în a afirma fap-
tul că procesul promovează exclusiv eliminarea particularităților, numeroase sunt vocile
care atrag atenția asupra forței omogenizatoarea a mondializării. Dacă pentru Emmanuel
Clapsis5 textura principală a globalizării este dată de tensiunea permanent existentă între
omogenizare și heterogenizare (universalizarea particularului și particularizarea univer-
salului), pentru teologi, precum fostul Arhiepiscop Christodoulos al Atenei, dar și alții,
globalizarea conduce inevitabil la „o viziune și o perspectivă comună bazate pe opțiunile
celui puternic.” Fenomenul în sine amenință prin standardizare orice formă religioasă,
culturală, orice stil, gust.6 În aceeași direcție se pronunță și documentul de la Harare al
Consiliului Mondial al Bisericilor: „Creștinii și bisericile trebuie să reflecteze asupra pro-
vocărilor globalizării din perspectiva credinței și, prin urmare, să reziste dominației eco-
nomice și culturale unilaterale a globalizării.”7
Una dintre consecințele negative imediate ale omogenizării și impunerii unei sin-
gure paradigme culturale și religioase ar fi opoziția crescândă a grupurilor a căror iden-
titate devine amenințată. Reacțiile pot uneori lua forme violente așa cum întâlnim în
cazul mișcărilor islamice extremiste, care declară război provocărilor „imperialismului”
culturii occidentale în toate compartimentele ei.8 Prin urmare, globalizarea eșuează în

4
Există și numeroase voci care contestă existența fenomenului globalizării; spre exemplu, Emmanuel Todd notează că
„nu există nicio bază pentru asumarea faptului că un principiu abstract numit globalizare, care actionează asupra tuturor
națiunilor, există. Nu este nimic altceva decât un mit, o fabricație izvorâtă din sentimentul de neajutorare a elitei culturale
și politice” – L’illusion économique. Essai sur la stagnation des sociétés developpées, Gallimard, Paris, 1998, p. 297.
5
Emmanuel Clapsis susține faptul că în globalizare experiem atât promovarea particularului și a diferențelor cât
și uniformizarea. Cu toate acestea, continua Clapsis, nu trebuie să apărăm teza conform căreia globalizarea este
neapărat sensibilă la nevoie de a menține diferențele culturale și impunerea unei paradigme dominante. Globalizarea
este mai degrabă un proces extrem de complex care nu poate fi redat printr-o singură formulă, adică impunerea civi-
lizației Vestice. Deși se poate îmbrățișa teza omogenizării culturale în globalizare, acest lucru ar nega, spune teologul
din Statele Unite ale Americii, complexitatea fenomenului – Emmanuel Clapsis, „The Challenge of a Global World,”
în Emmanuel Clapsis (ed.), The Orthodox Churches in a Pluralistic World: An Ecumenical Conversation, WCC Publi-
cations, Geneva, p. 57.
6
Christodoulos, the Archbishop of Athens and all Greece, Rooting of Joy and Hope: The World and the Role of
Orthodoxy in the European Union, Synodal Committee for Matters Pertaining to the Media, Information and Public
Relations, Athens, 2001, p. 14.
7
Diane Kessler (ed.), Together on the Way..., p. 183.
8
Ilarion Alfeyev, “A Blessing or a Curse? Traditional and Humanistic Values in the Debate between Christianity and
Secularism”, în Orthodox Witness Today, WCC Publications, Geneva, 2006, p. 229.

18
 Impl ic are a t iner i l or î n mis iune a ș i lucrare a Bis er i ci i

a menține un echilibru corect între universal și particular. Fie universalul devine domi-
nant și uniformizează particularul sau localul, fie particularul se revoltă în fața catego-
riilor universalului. Biserica Ortodoxă ar putea oferi alternativa unei îmbinări fericite
a celor două realități, fără conflict sau tendințe totalitare, prin învățătura sa despre so-
bornicitate.
Dacă tendința de standardizare și omogenizare este una dintre principalele caracte-
ristici ale globalizării ce afectează ethosul creștin, atunci răspândirea accelerată a fenome-
nului secularizării și a secularismului militant nu este decât consecința sa naturală.9 Ieșită
din coapsele ideologice ale umanismului ateu post-iluminist și hrănită de filosofiile mo-
dernismului și post-modernismului sfârșitului de secol 20, secularizarea a măcinat treptat
spațiul și omul occidental. Prin tendințele de standardizare ale globalizării, care impune
ca paradigmă universală raportarea occidentală la sacru, secularizarea a devenit o pro-
blemă ce afectează treptat toate societățile lumii, propunând excluderea religiei din sfera
publică, privatizarea sentimentului religios și propaganda ateistă, care reduce persoana
umană exclusiv la zona biologică. Conștienți sau nu, promotorii secularizării înlocuiesc
religiile tradiționale cu forme noi de religiozitate. Ideologia secularizării devine ea însăși
doctrina unei noi religii. Deficitul de transcendență aduce însă cu sine un deficit de uma-
nitate. Nimic nu este mai afectat, mai strivit într-o societate globalizată și secularizată de-
cât persoane umană. Ruptă de relația autentică cu Dumnezeu și semenii, persoana umană
alunecă din zona firescului în zona individualității autarhice și a autonomizării. „Nimeni
cu nimeni, nimeni lângă nimeni, nici măcar cineva pentru sine” este una dintre formulele
ce ar putea caracteriza cel mai bine drama omului contemporan. Chiar platformele de so-
cializare virtuală (Facebook, Twitter etc,)10 devin expresia unei însingurări colective. Tra-
gediile, în rândul tinerilor în special, nu întârzie să apară: sinuciderile sau tulburările de
personalitate antisocială sunt doar câteva exemple. Mai mult decât atât, sub imperialismul
ideologiilor capitaliste și a societății de consum, relațiile interumane firești și armonioase
devin pradă unor forme alienate de existență dominate de concurență, succes individual
și profit exclusiv personal.
În afară de tendința de standardizare cultural-religioasă și de fenomenul secularizării
ce însoțește globalizarea, se remarcă, de asemenea, un curent de factură post-modernă
ce reclamă o relativizare a oricărei identități teologic-religioase. Aplicat unei game largi de
evoluții tehnice, artistice, filosofice și culturale ale sfârșitului de secol 20 și începutul se-
colului 21, programul postmodernismului european a cunoscut un prim teoretician spre
finalul anilor 1970 în persoana lui Jean François Lyotard (1924-1998). Michael Foucault,
Jacques Derrida sau Richard Rorty sunt alte câteva nume sonore care au trasat direcția și
au furnizat instrumentele necesare postmodernismului. Deconstruind rațiunea, adevărul
și corespondența dintre idee și realitate, teoreticienii postmodernismului promit elibera-
rea umanității de sub orice structură așa-zis opresivă a trecutului: ideologică, religioasă,
politică sau culturală.

9
Olivier Clément, Viața din inima morții, traducere de Claudiu Soare, Editura Pandora, Târgoviște, 2001, pp. 31-52.
10
O analiză consistentă a platformei de socializare „Facebook” a fost realizată, în spațiul românesc, de Teodor
Baconsky, Facebook – fabrica de narcisism, Editura Humanitas, București, 2015.

19
 Pr. c onf. d r. Ghe org he Hol b ea

II. Pastorația tinerilor în contextul Globalizării

II.1. Aspecte importante în activitatea de pastorație a celor tineri

Încă de la început, trebuie punctate trei aspecte deosebit de importante referitoare la
pastorația tinerilor:
1) Este greșită ideea conform căreia activitatea pastorală în cadrul Bisericii trebuie
lăsată exclusiv în seama ierarhiei bisericești. Fără îndoială, clerul bisericesc își are un rol
fundamental și de neînlocuit în dinamica pastorală și misionară a Bisericii Ortodoxe. Cu
toate acestea, toți membrii comunității eclesiale, în virtutea preoției lor universale, trebuie
să participe la activitatea pastoral-misionară a Bisericii. „Din punct de vedere ortodox”,
spunea arhiepiscopul Anastasios, „a găsi calea corectă de abordare a fenomenului glo-
balizării nu este o problemă care ar trebui să preocupe doar pe preoți sau teologi. Este o
problemă care cere angajare și abordare responsabilă din partea tuturor membrilor Bise-
ricii, prin studierea și analiza serioasă a realităților științifice, politice, culturale și econo-
mice”11, dar și prin propuneri de soluționare a impasurilor create de acest fenomen. Un
creștin laic are astfel, „o deplină responsabilitate (alături de toți ceilalți, ca o voce dintr-un
cor) față de Biserică și de strălucirea ei.”12
2) Pastorația tinerilor nu poate fi separată de pastorația familiei. Familia și Biserica,
atât sub forma ei organizatorică, de parohie sau mânăstire, sunt două instituții a căror ac-
tivitate de îndrumare și maturizare intelectual-spirituală a tânărului creștin trebuie să se
îmbine în mod armonios. Între Biserică şi familie, de multe ori, şi pe bună dreptate, s-au
făcut asemănări de tipul: familia este Biserica mică şi Biserica este familia mare.13
3) În actul pastorației tinerilor, parohia va trebuie să se folosească de tineri. Este de
preferat ca, sub atenta supraveghere și coordonare a preotului, tinerii parohiei să fie im-
plicați activ în actele de pastorație. Este de preferat ca tinerii să fie implicați în pastorația
tinerilor pentru că apropierile de vârstă facilitează întotdeauna comunicarea.

II.2. Problemele majore ale tânărului contemporan

Din cauza faptului că tânărul de astăzi este supus unui număr crescând de provocări
ce par, din nefericire, a lua locul unei formări de care ar trebui să aibă parte oricine în
cadrul unei societăți și familii sănătoase, Biserica trebuie să-l pună pe acesta constant în
centrul preocupărilor sale pastorale. Tinerii reprezintă un grup cu propriile aspirații și
dorințe, dar și un grup ce se confruntă, mai ales astăzi, cu o serie de dificultăți. Fragilitatea
vârstei adolescente, maturitatea insuficientă a oricărui tânăr în ierarhizarea valorilor și în

11
Anastasios Yannoulatos, Ortodoxia şi problemele lumii contemporane, trad. Gabriel Mândrilă şi Constantin
Coman, Editura Bizantină, Bucureşti, 2003. În studiul de față ne vom folosi de lucrarea în limba engleză a arhiepisco-
pului de Tirana, Facing the World: Orthodox Christian Essays on Global Concerns, translation by Pavlos Gottfried,
WCC Publications, Geneva, 2003, pp. 196-197.
12
Olivier Clément, Repere spiritual pentru omul de azi, traducere de Geanina Tivdă, Editura Basilica, București, 2011,
p. 28.
13
*** Familia creștină, o bucurie pentru Biserică și societate, Editura Cuvântul Vieții, București, 2012; Pr. Prof. Dr.
Ioan C. Teșu, Familia creștină, școală a iubirii și desăvârșirii, Editura Doxologia, Iași, 2012; Pr. Prof. Dr. Ioan C. Teșu,
Familia creștină, între ideal și criză, Editura Doxologia, Iași, 2012.

20
 Impl ic are a t iner i l or î n mis iune a ș i lucrare a Bis er i ci i

procesul conturării aspirațiilor și intereselor acestuia îl fac cel mai adesea victima imedia-
tă a efectelor negative a societății marcate ireversibil de globalizare.14
Pe lângă uniformizarea culturală și religioasă, secularizarea, și relativismul religios,
există o serie de pericole pentru viața creștină, mai ales în rândul tinerilor. La o radio-
grafiere a acestora, fără îndoială, un loc de frunte îl reprezintă tehnologia. Fiecare tânăr
astăzi are acces la gama variată de oferte ale tehnologiei computerizate. Posesor al telefoa-
nele cele mai performante, al laptopurile de ultimă generație, tânărul devine victima unui
sistem ce cultivă în om, atât timp cât nu evaluează lucrurile cu discernământ, suficiența
de sine, aroganța, spiritul individualist, dar și perspectiva unei existențe pur orizontale,
fără articularea ei în relația vie cu Dumnezeu. Creștinismul și Biserica nu se împotrivesc
avansului tehnologiei, dar atrag atenția că există întotdeauna pericolul pentru persoa-
na umană ca în toată această avalanșă de descoperiri și avansări tehnologice să devină
robul propriilor cuceriri științifice. Și nu există provocare mai mare adresată tânărului
consumator de tehnologie și informație de ultimă oră decât atentatul la libertate persoa-
nei umane. Tehnologia, mai ales cea întrupată în rețelele de comunicații de tip internet,
pare că devine „vițelul de aur” în jurul căruia întreaga societate contemporană gravitează.
Comunicarea, expresie a nevoii omului de o existență plasată în comuniune, s-a realizat
în istorie prin diferite mijloace caracteristice fiecărei epoci în parte. Astăzi, realizată prin
tehnologia avansată, comunicarea tinde să își piardă sau diminueze componenta ei fun-
damentală: dimensiunea interpersonală. Ea nu mai păstrează funcția de a adânci relațiile
interpersonale; contactul comunicațional de astăzi, mai ales în rândul tinerilor, se rezolvă
prin folosirea terminalelor (fie rețelele de telefonie mobilă sau rețelele de internet).15 Și nu
puține sunt problemele care au invadat viața tinerilor din cauza folosirii excesive a inter-
netului.16 Mai mult decât atât, starea actuală a societăților și criza economică ce afectează
profund desfășurarea vieții lumii de astăzi lasă o amprentă negativă asupra tinerilor și

14
Într-un context determinat major de fenomenul globalizării, o identificare grăitoare a arsenalului de probleme
cu care se confruntă atât tânărul creștin cât și societatea în întregimea ei a fost oferită de un teolog ortodox român,
care notează: „am ajuns să avem clădiri mai mari, dar suflete mai mici; autostrăzi mai largi, dar minți mai înguste.
Cheltuim mai mult, dar avem mai puțin ; cumpărăm mai mult, dar ne bucurăm mai puțin. Avem case mai mari, dar
familii mai mici; avem accesorii mai multe, dar mai puțin timp; avem mai multe funcții, dar mai puțină minte; mai
multe cunoștințe, dar mai puțină judecată; mai mulți experți și totuși mai multe probleme, mai multă medicină, dar
mai puțină sănătate… Am cucerit spațiul cosmic, dar nu și pe cel interior. Am făcut, ce-i drept, lucruri mai mari, dar
nu mai bune. Am cucerit atomul, dar nu și prejudecățile noastre. Scriem mai mult, dar învățăm mai puțin. Plănuim
mai multe, dar realizăm prea puțin. Am învățat să ne grăbim, dar nu și să așteptăm” (Laurențiu Dumitru, Hristos și
tinerii, Editura Bunavestire, Galați, 2003, p. 22).
15
Pentru o analiză detaliată a impactului internetului asupra tinerilor, a se vedea lucrarea lui Cristian Șerban, Inter-
netul – tinerii în fața provocării, Editura Apologeticum, 2005. A se vedea, totodată, și lucrările lui Virgiliu Gheorghe,
despre efectele televizorului asupra persoanei umane, Revrăjirea lumii sau de ce nu mai vrem să ne desprindem de tele-
vizor, Editura Prodomos, Fundaţia Tradiţia Românească, Bucureşti 2006; Efectele televiziunii asupra minții umane,
Editura Evanghelismos, 2005.
16
Există mai întâi riscurile medicale: afecțiuni ale vederii, afecțiuni ale coloanei vertebrale, dureri cervicale și
lombare. Dar dacă aceste afecțiuni pare că își pot găsi mai ușor remediul prin știința medicală, tulburările profunde
la nivelul profund al persoanei umane sunt mai greu de depășit: însingurarea, confiscarea spațiului personal, invazia
sexualității, exacerbarea poftelor, ruperea de realitate și plasarea în lumii iluzorii, diminuarea responsabilității prin
crearea unor identități false în rețelele de comunicare online, modelarea personalităților în funcție de falsele icoane
ale showbizului modern, halloween-izarea vieții, dezinteresul pentru propria vocație, dăruire și dialog etc.

21
 Pr. c onf. d r. Ghe org he Hol b ea

perspectivelor acestora. De aceea, există riscul instalării în viața tinerilor, dar nu numai a
acestora, a unui fatalism sau resemnări maladive.

II.3. Activități pastorale dedicate tinerilor

Diverse sunt mijloacele pastorale prin care Biserica poate veni în întâmpinarea nevo-
ilor și problemelor tinerilor de astăzi. Evident, Biserica nu poate opri evoluția societății
într-o direcție sau alta, fenomenul globalizării și al secularizării părând ireversibil, dar
aceasta are menirea de a evalua critic starea lucrurilor în lumina Evangheliei și de a oferi
alternative acolo unde este nevoie. Însingurării tânărului contemporan i se va opune viața
de comuniune a Bisericii, plăcerilor efemere, care robesc persoana umană, i se va substitui
viața în duhul creștin și în practicarea virtuților, individualismului desfigurator, secula-
rizării ucigătoare, robotizării și uniformizării li se vor opune învățătura Bisericii despre
valoarea persoanei umane, unicitatea și destinul ei hristic.
1. Activitățile catehetice. Unul dintre cele mai importante mijloace de pastorație a ti-
nerilor o reprezintă instruirea acestora în învățăturile fundamentale ale creștinismului de
factură ortodoxă. Înainte de orice altă acțiune pastorală îndreptată asupra tânărului, este
nevoie ca acesta să fie familiarizat cu valorile autentice ale vieții creștine și cu învățăturile
duhovnicești ale credinței ortodoxe. Catehezele pot avea loc la nivel colectiv, dar și la nivel
individual. Tinerii parohiei pot fi împărțiți pe grupuri în funcție de vârstă, iar programul
catehetic elaborat în funcție de criteriile acestei delimitări. Deși preotul este coordona-
torul principal al acestor programe catehetice, este de preferat ca rolul catehetului să fie
distribuit unui tânăr foarte apropiat de viața parohiei sau, acolo unde este posibil, unui
tânăr seminarist sau student al facultății de teologie. La nivel individual, cateheza cea mai
eficientă se poate realiza în scaunul de spovedanie. Pe lângă aceste activități catehetice, în-
curajarea tinerilor să participe la orele de religie ale propriilor lor instituții de învățământ
completează procesul de instruire creștină a acestora.
2. Biblioteca parohială. În procesul catehizării tinerilor, existența unei biblioteci pa-
rohiale este absolut necesară. Dacă în actul de catehizare propriu-zisă tânărul va primi
informații elementare despre teologia și viața creștină, biblioteca parohiei vine în spriji-
nul acelora care vor să aprofundeze anumite aspecte sau să își lămurească alte probleme
la fel de importante. Biblioteca parohiei nu se poate limita numai la literatură teologică
dedicată exclusiv tinerilor, ci va trebui să includă în număr considerabil cărți și volume,
ce abordează probleme specifice acestei vârste. Biblioteca parohială poate fi nu numai un
instrument de instruire creștină a tinerilor parohiei, ci și un mijloc de responsabilizarea a
acestora. Astfel, tineri din parohie pot fi cooptați în acțiuni voluntare în cadrul bibliotecii.
3. Pelerinajele și taberele creștine pentru tineri. Dacă tehnologia actuală, în special in-
ternetul, creează tânărului o lume iluzorie și o comunicare imediată dar accentuat imper-
sonală, prin pelerinajele la diferite locașuri sfinte și mănăstiri din țară și de peste hotare,
precum și prin taberele organizate pentru tinerii din parohiile unei eparhii sau mitropo-
lii, Biserica oferă alternativa unor situații de comuniune și comunicare efectivă. În plus,
participarea angajată în aceste activități oferă tânărului și sentimentul apartenenței la o
comunitate și un grup concret, real și tangibil.

22
 Impl ic are a t iner i l or î n mis iune a ș i lucrare a Bis er i ci i

4. Implicarea tinerilor în acțiuni filantropice. Tinerii sunt un grup social cu o putere

creatoare extraordinară, iar cooptarea lor în acțiunile filantropice ale parohiei (vizitarea
azilelor de bătrâni și a orfelinatelor, asistență pentru familiile cu probleme financiare etc.)
poate fi de un real folos atât pentru viața parohiei în general, dar și pentru formarea lor
personală. Într-o societate care promovează individualismul, cultul propriei personalități
și al succesului prin orice mijloace, operele filantropice sunt mijloace de practicare a virtu-
ților creștine, de solidarizare cu cei aflați în nevoi, de cultivare a sentimentului milei și res-
ponsabilității creștine. Tot prin aceste activități tinerii învață că fiecare persoană umană,
indiferent de condițiile de viață, este o realitate unică și de neînlocuit și nu trebuie privată
de ajutorul semenului său.
5. Organizarea de seri duhovnicești în parohie dedicate tinerilor. Deși serile duhov-
nicești nu trebuie să fie permanent adresate numai unei anumite categorii de vârstă din
cadrul parohiei, din când în când acestea pot fi organizate în principal pentru tineri. Mai
mult decât atât, serile duhovnicești nu trebuie să se limiteze neapărat la tinerii din parohia
respectivă, ci pot avea în vedere și tineri din alte comunități eclesiale vecine, intensificând
astfel relațiile dintre membrii parohiilor din cadrul unui protopopiat sau eparhii. Progra-
mul serilor duhovnicești poate cuprinde activitate literară: tinerii sunt invitați să-și pre-
zinte propriile creații sau se pot familiariza cu poezia creștină românească și universală.
Tot în programul serilor duhovnicești se pot viziona filme și documentare creștine.
6. Diferite alte activități care vizează tinerii. Pe lângă activitățile enumerate mai sus,
parohia poate desfășura și alte acțiuni dedicate tinerilor. Publicarea unei reviste lunare
sau trimestriale pentru tineri, cooptarea tinerilor în corul parohiei, activități de pregătire
extrașcolară la materiile de studiu pentru examenele de la finalul clasei a opta sau pentru
bacalaureat, premierea tinerilor din parohie cu rezultate impresionante (școlare, sportive
sau de orice altă natură), oferirea de burse de studiu pentru tinerii cu situație financiară
dificilă, înființarea unei zile dedicată tineretului din parohie, sunt tot atâtea activități prin
care tinerii sunt ținuți aproape de viața unei parohii și cresc cu conștiința apartenenței lor
la comunitatea euharistică dintr-un spațiu dat.

Concluzii
Biserica Ortodoxă deși identifică și ea crizele majore pe care le produce procesul glo-
balizării pentru societatea și omul contemporan, nu poate înlocui rolul instituțiilor secu-
lare în astfel de probleme. Discursul Bisericii nu trebuie să devină nici agendă politică,
nici discurs social. Mesajul Bisericii e Cuvântul lui Dumnezeu și eficiența lui în lumina
Împărăției celei veșnice. Când Biserica se substituie instituțiilor seculare introduce în ea
însăși categoriile lumii, secularizându-se. Abordarea Bisericii Ortodoxe este una mai de-
grabă terapeutică, de modelare a persoanei umane în perspectiva Împărăției prin Sfintele
Taine și întreaga ei activitate. Activitatea pastorală a Bisericii în raport cu tinerii, în con-
textul actual marcat de globalizare, va trebui să se concentreze tocmai pe această modelare
a persoanei, pe întărirea dimensiunii comunionale a acestora, cultivarea conștiinței de
făpturi ale lui Dumnezeu, responsabile pentru propria existență, a celor din jur, dar și a
întregii creații. Pentru societatea actuală marcată de individualism, standardizare cultu-

23
 Pr. c onf. d r. Ghe org he Hol b ea

ral-religioasă, secularizare crescândă, plăceri trecătoare ce atentează la demnitatea omu-

lui, Biserica oferă tinerilor modelul sobornicității, al realei unități în diversitate, accen-
tuează valoarea unică și de neînlocuit a persoanei umanei, chip al lui Dumnezeu chemat
la asemănarea cu Acesta și propovăduiește iubirea ca structură fundamentală a oricăror
raportări și relații inter-umane. Și, după cum afirma părintele Dumitru Stăniloae, „fără
această comuniune, lumea nu e decât tristeţe, ruină, distrugere, masacre. Să vrea lumea să
trăiască în această iubire şi atunci ar cunoaşte viaţa veşnică”17.

17
Pr. Dumitru Stăniloae şi Marc-Antoine. Costa de Beauregard, Mica Dogmatică vorbită. Dialoguri la Cernica,
traducere Maria-Cornelia Ică, Editura Deisis, Sibiu, 2007, p. 227.

24
 Arhid. prof. univ. dr. George Grigoriță
Facultatea de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul
Universitatea din București

Rolul mirenilor în viața Bisericii

conform Statutului Bisericii Ortodoxe Române

Biserica este comuniunea persoanelor unite prin aceeași credință în Iisus Hristos, prin
aceeași nădejde a mântuirii și prin aceeași legătură a desăvârșirii care este dragostea creș-
tină. Aceste persoane sunt membrii Bisericii și, în prezent, din punct de vedere structural,
se împart în trei categorii sau stări bisericești, și anume: laicii, clericii și monahii. Primele
două stări se deosebesc prin starea lor harică. Cea de-a treia stare, cea monahală, nu se
deosebește de primele două prin vreo stare harică deosebită, ci ea se deosebește esențial
printr-o stare morală aparte de a celorlalte două stări, caracterizată prin faptul că cei care
o îmbrățișează își propun să viețuiască la un nivel duhovnicesc mai elevat, prin observarea
celor trei sfaturi evanghelice: al ascultării, al sărăciei și al castității.
În limba română, pentru a-i identifica pe credincioșii creștini care nu sunt hirotoniți și
nici nu au intrat în monahism, sunt folosiți alternativ doi termeni, cel de laici și cel de mi-
reni. Cuvântul „laic” provine din latinescul „laicus”, o transliterare a adjectivului grecesc
„λαϊκός”, care provine din substantivul „λαός”, care înseamnă „popor”. Termenul de „mi-
rean” este de origine slavă, provenind din cuvântul „мир”, care înseamnă „lume”. Recent,
unii autori susțin că termenul de „mirean” ar avea o etimologie grecească, provenind din
substantivul „μύρον”. Justificarea principală pentru susținerea acestei noi etimologii este
bazată pe faptul că, pentru a deveni membri ai Bisericii, persoanele trebuie să fie botezate
și mirunse, precum și pe faptul că mirul (uleiul sfințit) este folosit în cult pentru ungerea
credincioșilor după săvârșirea slujbelor sau în alte împrejurări.
Prin ambii termeni – laici și mireni –, limbajul teologic românesc definește totalitatea
credincioșilor creștini, bărbați și femei, membri ai Bisericii, care nu au fost hirotoniți și
nici nu au îmbrățișat monahismul. Părintele profesor Liviu Stan (1910-1973), pornind
de la afirmația Sfântului Ciprian al Cartaginei († 258), care spune că „acolo unde este
episcopul este și biserica”, a explicitat-o, precizând că „episcopul, și, în genere, episcopatul
și clerul întreg, nu are niciun sens fără credincioși; independent de aceștia, el nu-și justifi-
că existența, care, numai pentru a exista, nu este necesară”1. Mirenii și clericii constituie,
așadar, cele două elemente constitutive fundamentale ale Bisericii, fără de care aceasta nu

1
Pr. Liviu Stan, Mirenii în Biserică. Studiu canonic-istoric, Sibiu, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, 1939, p. 24. A se
vedea și: Pr. Liviu Stan, „Biserica, cu sau fără laici?”, Ortodoxia 21 (1969), 4, pp. 608-616; „Poziția laicilor în Biserica
Ortodoxă”, Studii Teologice 20 (1968), 3-4, pp. 195-203; Pr. Ioan Vicovan, Pr. Emilian-Iustinian Roman (ed.), Laicii
și Misiunea creștină. Realitate istorică, vocație personală și necesitate eclezială. Realitate istorică, vocație personală,
necesitate eclesială, Iași, Ed. Doxologia, 2014.

25
 Arhid. prof. un iv. d r. G e orge Gri g ori ță

poate exista2. Ulterior, începând cu secolul al IV-lea, acestora două li s-a adăugat și starea
monahală ca element constitutiv al Bisericii3. Așadar, laicii sau mirenii sunt credincioșii
creștini care nu fac parte din starea clericală și nici din cea monahală.
Fiind unul dintre elementele constitutive fundamentale ale Bisericii, este evident că
laicii au un rol important în viața eclezială, având responsabilități și drepturi specifice,
identificate în general în scrierile neo-testamentare (1 Corinteni 3, 9, 16-17). Prin botez,
credincioșii creștini devin „preoție împărătească și neam sfânt” (1 Petru 2, 9) și au, astfel,
posibilitatea de a participa la întreita slujire din Biserică: învățătorească, sfințitoare și pas-
torală. Participarea mirenilor la slujirea pastorală din Biserică este pentru toate cele trei
aspecte ale acestei slujiri, și anume în activitatea deliberativă, în cea executivă și în cea de
judecată bisericească.

Mirenii, reprezentanți în organisme bisericești

Din punct de vedere practic, laicii pot participa la slujirea din Biserică la toate nive-
lurile de organizare ecleziastică (local, regional, național), însă activitatea principală o
desfășoară în parohia din care fac parte. În Biserica Ortodoxă Română, potrivit Statutului
său de organizare și regulamentelor subsecvente, mirenilor li s-a oferit posibilitatea de a
avea responsabilități precise atât în cadrul parohiei, cât și ca reprezentanți ai parohiei lor
în organismele bisericești. Astfel, mirenii, pe baza apartenenței lor la o parohie, pot fi aleși
sau numiți în comisii bisericești și organisme parohiale, eparhiale și centrale, în cadrul
cărora primesc responsabilități specifice. În Biserica Ortodoxă Română, potrivit prevede-
rilor statutare, mirenii pot fi aleși ca membri în Adunarea eparhială4, precum și ca mem-
bri în Adunarea Națională Bisericească5. Pentru activitate potrivnică Bisericii, mandatele
acestora se revocă de către respectivele organisme bisericești, la propunerea Chiriarhului,
respectiv a Patriarhului României.
Pe baza apartenenței lor la o parohie, mirenii pot fi numiți de autoritatea bisericeas-
că și în organismele executive și administrative ale Bisericii. La nivel central, mirenii
pot fi aleși în Consiliul Național Bisericesc6 și pot primi diferite responsabilități în cadrul
Cancelariei Sfântului Sinod7 sau Administrației Patriarhale8. În cazul în care sunt numiți

2
Pr. L. Stan, Mirenii în Biserică, p. 24.
3
N. Dură, „Monahii, al treilea element constitutiv al Bisericii. Norme și rânduieli canonice privind organizarea și
disciplina vieții monahale”, Biserica Ortodoxă Română 122 (2003), 7-12, pp. 469-483.
4
Adunarea eparhială este organismul deliberativ al unei eparhii, care se compune din reprezentanții aleși ai clerului
și ai credincioșilor, în proporție de o treime clerici și două treimi mireni, cu o viață morală și religioasă demnă de un
creștin, care au candidat cu binecuvântarea (aprobarea scrisă a) Chiriarhului.
5
Adunarea Națională Bisericească este organismul central deliberativ al Bisericii Ortodoxe Române, pentru proble-
mele administrative, sociale, culturale, economice și patrimoniale, și este alcătuită din câte trei reprezentanți ai
fiecărei eparhii, un cleric și doi mireni, delegați de Adunările eparhiale, pe termen de patru ani.
6
Consiliul Național Bisericesc este organism central executiv al Sfântului Sinod și al Adunării Naționale Bisericești și
se compune din 12 membri ai Adunării Naționale Bisericești, câte un cleric și câte un mirean reprezentând fiecare
mitropolie din țară, desemnați pe o perioadă de patru ani și pentru cel mult două mandate.
7
Cancelaria Sfântului Sinod este organism central administrativ al Sfântului Sinod, al Sinodului Permanent, al
Adunării Naționale Bisericești, al Patriarhului României, al Consiliului Național Bisericesc și al Permanenței Consi-
liului Național Bisericesc.
8
Administrația Patriarhală este organism central administrativ care are în atribuțiile sale studierea și întocmirea

26
 R olu l mi reni l or în v i aț a Bis er ic ii con for m St atutu lui Bis er i ci i O r to d oxe R omâne

consilieri patriarhali, respectivii mireni sunt membri ai Permanenței Consiliului Național

Bisericesc9. La nivel local, mirenii pot fi aleși în Consiliul eparhial10 și pot primi diferite
responsabilități în cadrul Cancelariei eparhiale11 sau Administrației eparhiale12. În cazul în
care sunt numiți consilieri eparhiali, respectivii mireni sunt membri ai Permanenței Con-
siliului eparhial13. Așadar, în cadrul organismelor bisericești, locale și centrale, mirenii pot
avea diferite responsabilități ecleziale, în cadrul cărora, în mod conștient și în conlucrare
cu clericii, se comportă și acționează în consens, solidaritate și conlucrare.
În ceea ce privește activitatea judecătorească, care este organizată de Regulamentul
autorităților canonice disciplinare și al instanțelor de judecată ale Bisericii Ortodoxe Româ-
ne, trebuie menționat faptul că, în Consistoriile protopopești, este numit un membru și din
rândul cântăreților din protopopiat. Când sunt examinate cazuri în care sunt implicați
clerici, membrul mirean (cântărețul) nu participă la sentința de judecată. În această calita-
te, membrul mirean este implicat în următoarele activități ale Consistoriului protopopesc:
aplanarea și, eventual, judecarea neînțelegerilor ivite în rândul personalului bisericesc ne-
clerical; aplanarea și, eventual, judecarea neînțelegerilor dintre parohieni și personalul
bisericesc neclerical; judecarea în primă instanță a personalului neclerical din protopopiat
pentru abateri disciplinare.
Totodată, trebuie menționat și faptul că prevederile Regulamentului autorităților ca-
nonice disciplinare și al instanțelor de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române se aplică mi-
renilor de la unitățile bisericești și din administrația bisericească din România și din afara
granițelor țării. Astfel, este evidențiată responsabilitatea eclezială a mirenilor implicați
activ în viața Bisericii Ortodoxe Române.
De asemenea, mirenii pot fi membri în asociații și fundații care funcționează cu bine-
cuvântarea (acordul scris) al Chiriarhului respectivei eparhii sau al Sfântului Sinod al Bi-
sericii Ortodoxe Române, având responsabilitatea de a se implica activ în conlucrarea efi-
cientă între respectivele organizații și instituțiile bisericești, în vederea intensificării cores-
ponsabilității în păstrarea, apărarea și promovarea credinței creștin ortodoxe, a valorilor

referatelor privitoare la problemele bisericești de competența organismelor centrale deliberative și executive, prin
următoarele sectoare administrative de specialitate: Sectorul teologic-educaţional, Sectorul social-filantropic, Sectorul
cultură și patrimoniu religios (inclusiv Comisia de pictură bisericească, Comisia de arhitectură bisericească şi Centrul
de pregătire pentru patrimoniu), Sectorul comunicaţii şi relaţii publice (Centrul de presă Basilica), Sectorul monumente
şi construcţii bisericeşti, Sectorul relaţii bisericeşti, interreligioase şi comunităţi bisericeşti externe, Sectorul pelerinaje,
Sectorul stavropighii patriarhale şi centre sociale, Sectorul economic-financiar (cu următoarele servicii: Contabilitate,
Bunuri, Prognoză financiară) și Control financiar şi audit intern.
9
Permanența Consiliului Național Bisericesc este organism central executiv care funcționează între ședințele Consi-
liului Național Bisericesc.
10
Consiliul eparhial este organism executiv al Adunării eparhiale și are în competență problemele bisericești adminis-
trative, culturale, social-filantropice, economice, patrimoniale și fundaționale pentru întreaga eparhie.
11
Cancelaria eparhială este organism administrativ al Chiriarhului, al Adunării eparhiale, al Consiliului eparhial și
al Permanenței Consiliului eparhial. Din încredințarea Chiriarhului, Cancelaria eparhială pregătește, împreună cu
vicarul eparhial și sectoarele Administrației eparhiale, lucrările organismelor deliberative și executive eparhiale și
duce la îndeplinire hotărârile acestora.
12
Administrația eparhială este organism administrativ al Chiriarhului, al Adunării eparhiale, al Consiliului eparhial
și al Permanenței Consiliului eparhial.
13
Permanența Consiliului eparhial este organism executiv al eparhiei care funcționează între ședințele Consiliului
eparhial.

27
 Arhid. prof. un iv. d r. G e orge Gri g ori ță

spirituale, morale și culturale în societate. În acest sens, potrivit prevederilor statutare,

parohiile pot colabora cu asociații și fundații bisericești constituite cu aprobarea Sfântului
Sinod sau cu binecuvântarea (aprobarea scrisă a) Chiriarhului, sau cu filiale ale acestora.
La rândul lor, respectivele asociații și fundații au obligația de a prezenta Centrului epar-
hial, respectiv Cancelariei Sfântului Sinod, de două ori pe an (primăvara și toamna), ra-
poarte privind activitatea desfășurată și, o dată pe an, raportul privind situația financiară.

Responsabilitățile mirenilor în parohie

În Biserica Ortodoxă Română, „parohia este comunitatea creștinilor ortodocși, clerici
și mireni, situată pe un anume teritoriu și subordonată Centrului eparhial din punct de
vedere canonic, juridic, administrativ și patrimonial, condusă de un preot paroh numit
de chiriarhul (arhiepiscopul sau episcopul) eparhiei respective”. În situația în care o co-
munitate de credincioși creștin-ortodocși nu poate susține cu mijloace proprii o parohie,
„prin hotărârea Permanenței Consiliului eparhial, se poate alătura la o comunitate vecină,
împreună cu care formează parohia. În acest caz, comunitatea care se alătură poartă de-
numirea de filie, iar membrii săi au aceleași drepturi și îndatoriri față de parohie ca și cei
din comunitatea la care se alătură”.
În parohia din care fac parte, „credincioșii au următoarele drepturi: de a beneficia
de asistență religioasă, de a alege și a fi aleși în organismele parohiale și de a beneficia de
ajutor filantropic, după posibilități”. Totodată, în parohie, „credincioșii au și următoarele
îndatoriri: de a susține, întări și mărturisi credința Bisericii Ortodoxe, de a viețui potri-
vit învățăturii de credință ortodoxă, de a participa la sfintele slujbe, de a se împărtăși cu
Sfintele Taine, de a împlini faptele milei creștine, precum și de a întreține și a ajuta Bise-
rica și pe slujitorii ei”. Așadar, în Biserica Ortodoxă Română, mirenilor li se oferă un rol
important în viața parohiei din care fac parte, având posibilitatea de a fi implicați activ în
activitățile și administrația parohială.
În primul rând, credincioșii creștin-ortodocși au dreptul de a alege membrii organis-
melor parohiale și de a fi aleși ca membri ai acestora. În Biserica Ortodoxă Română, or-
ganismele parohiale prevăzute statutar sunt: Adunarea parohială, ca organism deliberativ
al parohiei, Consiliul parohial, ca organism executiv al Adunării parohiale, și Comitetul
parohial, ca organism de inițiativă voluntară.

a) Mirenii în Adunarea parohială

Potrivit prevederilor statutare, „Adunarea parohială este compusă din credincioșii
majori ai parohiei, bărbați și femei, care mărturisesc, prin credința, faptele și ținuta lor
morală, atașamentul față de Biserica Ortodoxă, de învățătura ei de credință și de insti-
tuțiile ei”. Președintele Adunării parohiale este preotul paroh al respectivei parohii, iar,
dacă acesta este absent sau suspendat din funcție, președinte este un preot delegat de
protopop dintre slujitorii parohiei sau de la o parohie învecinată. În situația în care, la o
ședință a Adunării parohiale, ia parte protopopul sau un preot delegat de către Chiriarh,
atunci respectivul cleric prezidează ședința. O primă observație este că Adunarea paro-
hială, deși este întotdeauna prezidată de un cleric, este un organism bisericesc alcătuit în

28
 R olu l mi reni l or în v i aț a Bis er ic ii con for m St atutu lui Bis er i ci i O r to d oxe R omâne

majoritate din mireni, bărbați și femei, care din proprie inițiativă se înscriu ca membri ai
unei parohii.
La convocarea președintelui său, Adunarea parohială se întrunește în ședință ordinară
o dată pe an, și anume în primul trimestru al anului civil, iar în ședințe extraordinare,
ori de câte ori este nevoie. Adunarea parohială este valabil constituită în prezența pre-
otului paroh sau a preotului delegat de către Chiriarh și a cel puțin o zecime din totalul
membrilor înscriși în lista membrilor Adunării parohiale. În situația în care, la data fixată
pentru ședința Adunării parohiale, nu se întrunește numărul necesar de membri, Aduna-
rea parohială are loc, fără vreo altă convocare, în duminica următoare, în același loc și la
aceeași oră, când aceasta este valabil constituită cu numărul de membri prezenți, dintre
care nu pot lipsi două treimi dintre membrii Consiliului parohial. Astfel, vedem că ambele
elemente constitutive fundamentale ale Bisericii, mirenii și clericii, sunt implicate activ în
organizarea și funcționarea Adunării parohiale, întrucât lipsa unuia dintre acestea împie-
dică constituirea efectivă a respectivului organism deliberativ parohial.
Referitor la modul de deliberare, statutar este prevăzut că „Adunarea parohială ia
hotărâri valabile cu votul a jumătate plus unu dintre membrii prezenți”. Împotriva hotă-
rârilor Adunării parohiale se pot face contestații la Permanența Consiliului eparhial nu-
mai de către membrii Adunării parohiale înscriși în listă și prezenți la ședința Adunării
parohiale care a adoptat hotărârea contestată. Așadar, este evident că, în procesul decizi-
onal al Adunării parohiale, mirenii, care sunt membri majoritari ai acestui organism pa-
rohial deliberativ, au un rol deosebit de important, având responsabilitatea principală în
a decide cu privire la organizarea, funcționarea și activitățile parohiei. Astfel, în parohia
lor, mirenii, ca membri ai Adunării parohiale, pot participa la luarea de decizii cu privire
la: alegerea membrilor Consiliului parohial și a celor ai Comitetului parohial; aproba-
rea raportului de activitate al Consiliului parohial; aprobarea raportului de activitate al
Comitetului parohial; avizarea bugetului anual al parohiei în vederea aprobării de către
Permanența Consiliului eparhial; zidirea, repararea, restaurarea și întreținerea bisericii,
a casei parohiale și a altor clădiri ale parohiei, precum și la conservarea și restaurarea
patrimoniului mobil, și solicitarea aprobării scrise a Permanenței Consiliului eparhial,
care verifică, prin specialiștii de la Centrul eparhial, necesitatea, legalitatea și calitatea
proiectelor ce se propun a fi realizate; înființarea de fonduri cu scop bisericesc, cultural
sau social-filantropic și stabilirea de norme pentru completarea resurselor financiare
necesare parohiei; fixarea, la propunerea Consiliului parohial, a cuantumului contri-
buțiilor benevole de cult, potrivit nevoilor parohiei, informând despre aceasta Centrul
eparhial; examinarea și completarea raportului anual privind desfășurarea activităților
din parohie; avizarea raportului anual privind situația economico-financiară a parohiei
în vederea transmiterii, spre aprobare, către Permanența Consiliului eparhial; transmi-
terea de propuneri, spre aprobare, către Consiliul eparhial, cu privire la înstrăinarea în
orice mod (vânzare, schimb, donație, cedare de drepturi litigioase etc.) a bunurilor imo-
bile bisericești ale parohiei; administrarea proprietăților mobile și imobile ale parohiei;
supravegherea bunei întrețineri a edificiilor bisericești, culturale, social-filantropice și
fundaționale ale parohiei.

29
 Arhid. prof. un iv. d r. G e orge Gri g ori ță

Toate aceste atribuții, pe care în parohia lor mirenii le pot exercita ca membri ai Adu-
nării parohiale, arată modul de înțelegere ortodox al rolului important al mirenilor în
comuniunea eclezială. Astfel, pe baza inițiativei personale, mirenii se pot implica respon-
sabil în activitatea deliberativă a parohiei din care fac parte în calitate de membri ai Adu-
nării parohiale.

b) Mirenii în Consiliul parohial

Organismul executiv al Adunării parohiale este Consiliul parohial, care își desfășoară
activitatea între ședințele Adunării parohiale. Consiliul parohial este alcătuit din 7, 9 sau
12 membri (în funcție de categoria parohiei) și din 1-2 membri supleanți, aleși de Adu-
narea parohială pentru o perioadă de 4 ani dintre membrii ei, care frecventează biserica,
au o viață creștină pilduitoare, se bucură de respectul comunității și nu au fost judecați
și condamnați penal; aceștia activează benevol și pot fi realeși. În Consiliul parohial sunt
membri de drept, cu vot deliberativ, preotul paroh, ca președinte, ceilalți preoți și diaconi
slujitori activi ai parohiei, precum și primul cântăreț (cantor, dascăl) al bisericii parohiale.
Este interzis ca membrii aceleiași familii (soțul și soția, părinții și copiii, frații, verii pri-
mari, ginerii, nașii și finii) să fie, în același timp, membri ai Consiliului parohial. Pentru
activitate ostilă Bisericii, comportament imoral și ofensator, membrii Consiliului parohial
pot fi revocați de Permanența Consiliului eparhial, la cererea motivată a parohului, avizată
de protopop, sau în urma constatării de către autoritatea superioară bisericească. Membrii
astfel revocați nu pot fi realeși timp de 5 ani în Consiliul parohial.
La convocarea președintelui său, Consiliul parohial se întrunește lunar sau ori de câte
ori este nevoie. Consiliul parohial este legal constituit cu prezența a trei pătrimi dintre
membrii săi și ia hotărâri valabile cu votul a două treimi dintre membrii prezenți. Eventu-
alele contestații împotriva hotărârilor Consiliului parohial se pot face în cel mult 14 zile la
protopop, care este dator să le înainteze, cu avizul său, Permanenței Consiliului eparhial,
în termen de cel mult 5 zile.
În cadrul Consiliului parohial, mirenii pot participa la luarea de decizii cu privire la
toate atribuțiile specifice Adunării parohiale și la aplicarea acestora în viața parohiei, pre-
cum și cu privire la următoarele aspecte: desemnarea, dintre membrii Adunării parohiale,
a unui delegat pentru alegerea membrilor mireni ai Adunării eparhiale din circumscripția
respectivă; întocmirea bugetului parohial și urmărirea modului de chivernisire a acestuia;
întocmirea raportului anual privind situația economico-financiară a parohiei; elaborarea
raportului anual privind activitatea Consiliului parohial, în vederea prezentării acestuia,
spre aprobare, Adunării parohiale; desemnarea a doi cenzori pentru controlul financiar al
Comitetului parohial; verificarea justificării financiare anuale a gestiunii Comitetului pa-
rohial; aprobarea propunerilor preotului paroh privind înzestrarea bisericii cu veșminte,
icoane, obiecte și cărți de cult, cele necesare pentru serviciul religios și a instituțiilor pa-
rohiale (culturale, sociale, fundaționale), precum și alocarea fondurilor corespunzătoare;
aprovizionarea pangarului parohiei, doar de la Centrul eparhial, cu lumânări, calenda-
re, obiecte și cărți de cult, precum și tipărituri de zidire duhovnicească, pentru susține-
rea activităților misionare ale eparhiei respective; încredințarea pangarului unuia dintre

30
 R olu l mi reni l or în v i aț a Bis er ic ii con for m St atutu lui Bis er i ci i O r to d oxe R omâne

slujitorii parohiei, cu asumarea întregii răspunderi materiale și gestionare de către acesta;

formularea și transmiterea de propuneri, spre aprobare, Permanenței Consiliului eparhial
cu privire la transmiterea folosinței bunurilor imobile bisericești ale parohiei (închiriere,
comodat, arendare etc.), a grevării cu sarcini sau afectării de servituți a acestora, cu excep-
ția locașurilor de cult.
Totodată, statutar este prevăzut ca, după constituire, Consiliul parohial să delege unul
sau doi membri care, în calitate de epitropi14, sprijină parohul în administrarea corec-
tă și eficientă a bunurilor parohiale. Pentru aprobare, numele epitropilor se comunică
protopopiatului.
Se observă, așadar, că, în parohie, mirenilor li se oferă posibilitatea de a avea respon-
sabilități administrative și în cadrul Consiliului parohial, unde, de asemenea, componența
majoritară este laică. Activitatea mirenilor în cadrul Consiliului parohial este una regulată,
reuniunile fiind cel puțin lunare, și mult mai implicată decât a celor din Adunarea eparhi-
ală, întrucât ei pot fi mult mai prezenți în viața și administrarea parohiei.

c) Mirenii în Comitetele parohiale

Comitetul parohial este organismul bisericesc parohial care funcționează sub preșe-
dinția de drept a preotului paroh și este subordonat Consiliului parohial. Membrii Comi-
tetului parohial sunt aleși de Adunarea parohială dintre membrii ei. Comitetul parohial
este alcătuit din persoane majore ale comunității parohiale, pe principiul voluntariatului,
și are un număr dublu de membri față de cel al Consiliului parohial. Comitetul parohial
este prezidat de preotul paroh, ajutat de un birou de conducere compus din: coordonator
de programe, secretar și casier. Este evident, așadar, că mirenii constituie componenta
majoritară și în alcătuirea Comitetului parohial, având astfel responsabilități și drepturi
specifice.
Pentru activitate ostilă Bisericii, comportament imoral și ofensator, membrii Comi-
tetului parohial pot fi revocați de Permanența Consiliului eparhial, la cererea motivată a
parohului, avizată de protopop, sau în urma constatării de către autoritatea superioară
bisericească. Membrii revocați nu pot fi realeși timp de 5 ani în Comitetul parohial.
Din punct de vedere economic, Comitetul parohial poate avea prevederi și evidență
gestionară proprie în cadrul bugetului parohial pentru activitățile desfășurate, utilizând,
sub controlul preotului paroh, același cont bancar, și face justificarea financiară anuală
față de Consiliul parohial. Pentru controlul financiar al Comitetului parohial, sunt desem-
nați doi cenzori de către Consiliul parohial.
Fiecare Comitet parohial are cinci servicii, fiecare fiind condus de un coordonator, mi-
rean, numit de către biroul de conducere. Cele cinci servicii ale Comitetului parohial sunt:
Serviciul social, Serviciul misionar, Serviciul cultural, Serviciul pentru tineret și Serviciul
administrativ-gospodăresc.
În cadrul fiecăruia dintre cele cinci servicii ale Comitetului parohial, mirenii se pot
implica activ pentru a desfășura activități specifice. Astfel, în cadrul Serviciului social,
14
Etimologic, cuvântul „epitrop” provine din termenul grecesc „ἐπίτροπος”, care înseamnă împuternicit pentru
administrarea de bunuri. Un sinonim al acestui termen este cel de efor.

31
 Arhid. prof. un iv. d r. G e orge Gri g ori ță

mirenii membri pot să se implice în următoarele activități: cooperarea permanentă cu

asistenții sociali ai parohiei, protopopiatului și Centrului eparhial; cooptarea în Comitetul
parohial, pentru colaborare, a asistentului social sau a lucrătorului social de la primăria
locală, sau, după caz, invitarea acestuia la ședințele Comitetului parohial; colaborarea cu
unitățile medicale și sprijinirea diferitelor programe de sănătate; ajutorarea săracilor, or-
fanilor, văduvelor și a vârstnicilor din parohie; sprijinirea integrării sociale a deținuților
eliberați din penitenciare; sprijinirea reinserției sociale a tinerilor instituționalizați care,
după împlinirea vârstei de 18 ani, au părăsit centrele de plasament; cooperarea cu orga-
nizații neguvernamentale în condițiile legislației bisericești în vigoare; sprijinirea progra-
mului de asistență maternală și adopțiile naționale; promovarea și susținerea programelor
social-filantropice ale parohiei; sprijinirea și întreținerea cantinei sociale a parohiei; coo-
perarea în permanență cu preoții misionari din sistemul de sănătate, penitenciare și arma-
tă, azile, orfelinate etc.; colectarea, cu acordul autorității bisericești superioare, de ajutoare
în situații de urgență și sprijinirea constituirii unui fond financiar pentru astfel de situații;
sprijinirea programelor de prevenire și eradicare a violenței în familie, de combatere a
traficului de ființe umane, a drogurilor și altele, precum și acordarea asistenței spirituale
și materiale familiilor în care părinții au plecat la muncă sau studii în străinătate ori au
emigrat definitiv.
În cadrul Serviciului misionar, mirenii membri pot să se implice în următoarele ac-
tivități: cooperarea cu alte parohii, cu mănăstiri și cu duhovnici din zonă; promovarea
difuzării și citirii Sfintei Scripturi și a cărților duhovnicești, cu recomandarea preotului
paroh; sprijinirea preotului paroh în organizarea unor activități misionare, pentru o mai
bună cunoaștere, păstrare și consolidare a credinței ortodoxe; organizarea hramului bise-
ricii, a întrunirilor duhovnicești și a altor manifestări religioase și sprijinirea achiziționării
de material audio-vizual cu caracter religios; organizarea de vizite misionare în spitale,
în penitenciare, în centre pentru ocrotirea copiilor și a vârstnicilor și în familii aflate în
dificultate; menținerea în permanență a legăturii cu asociațiile bisericești ortodoxe de pe
teritoriul parohiei și al eparhiei; identificarea și sprijinirea persoanelor indecise și osci-
lante din punct de vedere religios, pentru întărirea lor în credință și participarea la viața
Bisericii; colectarea Fondului central misionar, Fondului Filantropia15 și a unor fonduri
speciale în situații de urgență.
În cadrul Serviciului cultural, mirenii membri pot să se implice în următoarele activi-
tăți: inițierea și sprijinirea achiziționării și distribuirii cărților de cult, icoane, cruciulițe și
cărți de zidire sufletească pentru credincioși și pentru biblioteca parohială; încurajarea în
comunitate a citirii cărților și revistelor din biblioteca parohială, a audierii programelor
radiofonice ortodoxe și a vizionării programelor ortodoxe de televiziune; încurajarea, în
cooperare cu profesorii de Religie, a participării elevilor la Sfânta Liturghie și la alte slujbe
bisericești, precum și la activități cultural-educative care promovează credința creștină
ortodoxă; sprijinirea înființării de capele sau paraclise în școlile din cuprinsul parohiei;
organizarea de festivități legate de marile sărbători bisericești și naționale menționate în
15
Instituirea, modalitățile de alimentare şi utilizare s-au aprobat prin hotărârile Sfântului Sinod nr. 8425/8 dec. 1994,
nr. 3997/29 oct. 1999, 244/19 febr. 2001, 271/4 mart. 2003, 2519/15 iun. 2004.

32
 R olu l mi reni l or în v i aț a Bis er ic ii con for m St atutu lui Bis er i ci i O r to d oxe R omâne

calendarul bisericesc anual; susținerea cântării omofone și a corului bisericii; organizarea

de acțiuni multiple privind cunoașterea operelor de artă bisericească, păstrarea și pro-
movarea tradițiilor, a folclorului și a specificului cultural local și național; înființarea și
acordarea de burse de studiu și de ajutoare pentru elevii merituoși și pentru cei din familii
cu posibilități materiale modeste; organizarea, cu sprijinul profesorilor și donatorilor, de
meditații gratuite pentru elevii săraci din parohie; antrenarea intelectualilor din parohie
în activități de promovare a credinței ortodoxe și a culturii românești.
În cadrul Serviciului pentru tineret, mirenii membri pot să se implice în următoarele
activități: promovarea cărții religioase în rândul tinerilor și încurajarea publicării unei foi
parohiale; invitarea de personalități culturale la conferințe adresate tinerilor; organizarea
de întâlniri cu tineri, la care pot fi invitați ierarhi, preoți, profesori de teologie; acordarea
de premii în cărți elevilor merituoși din comunitate proveniți din instituții de ocrotire
socială sau din familii și medii sociale defavorizate; sprijinirea preotului paroh în ducerea
la îndeplinire a deciziilor Sfântului Sinod sau ale Chiriarhului în probleme de educație a
tineretului școlar de toate vârstele; organizarea de pelerinaje, excursii și tabere de tineret
cu caracter creștin.
În cadrul Serviciului administrativ-gospodăresc, mirenii membri pot să se implice în
următoarele activități: înzestrarea și înfrumusețarea bisericii, precum și întreținerea și în-
grijirea cimitirului parohial, dacă există; întreținerea monumentelor eroilor și a troițelor
de pe teritoriul parohiei; întreținerea curții bisericii, a spațiilor verzi și a incintei, a casei
parohiale, a casei de prăznuire, a clopotniței, a capelei, a muzeului etc.
Așadar, în cadrul parohiei, mirenii se pot implica, ca voluntari, în toate activitățile
parohiale, întotdeauna sub coordonarea preotului paroh și în cooperare cu clericii din
parohie. În Biserica Ortodoxă Română, activitatea de voluntariat este reglementată de
Regulamentul privind activitatea de voluntariat în Biserica Ortodoxă Română, aprobat de
Sfântul Sinod în ședința de lucru din 3-4 iunie 2015 (hotărârea sinodală nr. 4157/2015).
În parohie, potrivit prevederilor Regulamentului privind activitatea de voluntariat în
Biserica Ortodoxă Română, voluntariatul mirenilor se desfășoară pe baza unui contract în
formă scrisă încheiat între unitatea de cult, ca organizație-gazdă, și voluntar, în condițiile
de libertate contractuală a părților și cu respectarea prevederilor Legii 78/2014 privind vo-
luntariatul. Activitățile de voluntariat se desfășoară sub directa îndrumare și supraveghere
a parohului sau a persoanei desemnate de acesta. Selecția (pentru identificarea domeniu-
lui de implicare) și recrutarea voluntarilor se va face de către responsabilul desemnat din
fiecare unitate de cult, pe baza unui interviu, având la bază cererea scrisă a voluntarilor.
Parohia are posibilitatea de a refuza motivat cererea unui candidat de a deveni voluntar.

Concluzii
Din cele prezentate, se poate concluziona că, în Biserica Ortodoxă Română, mirenii
au posibilitatea de a fi aleși în organismele deliberative și executive, locale și centrale, de a
fi numiți în organismele administrative, centrale și locale. Responsabilitățile pe care aceș-
tia le pot primi îi obligă la o strânsă cooperare cu clericii, în vederea întăririi conștiinței
ecleziale și sporirii lucrărilor Bisericii. Numai comuniunea și strânsa cooperare dintre

33
 Arhid. prof. un iv. d r. G e orge Gri g ori ță

mireni și clerici – cele două elemente constitutive fundamentale ale Bisericii – ajută Bise-
rica Ortodoxă Română să fie activă și să-și împlinească misiunea ei în societatea contem-
porană, din ce în ce mai secularizată și secularizantă.
Activitatea mirenilor în Biserică se bazează, așadar, în special, pe acțiunea lor vo-
luntară, reglementată de legislația în vigoare, și anume Legea nr. 78/2014, precum și de
Regulamentul privind activitățile de voluntariat în Biserica Ortodoxă Română. În anumite
situații, mirenii pot fi numiți și în responsabilități ecleziale care presupun o activitate sis-
tematică și regulată. Astfel, în Biserica Ortodoxă Română, mirenii pot fi numiți în funcții
de conducere sau de execuție la nivelul administrației bisericești, centrale și locale, ori pot
fi aleși membri în organismele bisericești cu responsabilități de deliberare, de execuție sau
de judecată.
În concluzie, în Biserica Ortodoxă Română, mirenii sunt chemați la diferite responsa-
bilități ecleziale, în special pe baza apartenenței lor la o parohie. În toate slujirile ecleziale
la care sunt chemați, mirenii trebuie să acționeze cu conștiință eclezială și în strânsă co-
operare și comuniune cu clericii, în vederea apărării învățăturii de credință, augmentării
activităților misionare și sociale, precum și a consolidării comuniunii bisericești.

Bibliografie
Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române
Regulamentul autorităților canonice disciplinare și al instanțelor de judecată ale Bisericii Orto-
doxe Române
Regulamentul privind activitățile de voluntariat în Biserica Ortodoxă Română
† Daniel, Patriarhul României, „Libertate și responsabilitate pentru comuniunea în Biseri-
că”, în: † Daniel, Patriarhul României, Misiune pentru mântuire. Lucrarea Bisericii în societate,
București, Ed. Basilica, 2009, pp. 641-647.
Pr. Liviu Stan, Mirenii în Biserică. Studiu canonic-istoric, Sibiu, Tiparul Tipografiei Arhidie-
cezane, 1939.
Pr. Liviu Stan, „Biserica, cu sau fără laici?”, Ortodoxia 21 (1969), 4, pp. 608-616.
Pr. Liviu Stan, „Poziția laicilor în Biserica Ortodoxă”, Studii Teologice 20 (1968), 3-4,
pp. 195-203.
Pr. Ion Vicovan, Pr. Emilian Iustinian Roman (ed.), Laicii și Misiunea creștină. Realitate
istorică, vocație personală și necesitate eclezială, Iași, Ed. Doxologia, 2014.

34
 Pr. lect. dr. Aurel Mihai
Facultatea de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul
Universitatea din București

Familia creștină astăzi; probleme sociale

și soluții pastoral-misionare

Vremurile şi lumea în care trăim par a fi unele dintre cele mai frământate din istoria
vieţii şi a fiinţei umane, vremuri de nelinişte şi laxitate, de zbucium şi tot mai slabă mora-
litate. Păcate care altădată erau aspru înfierate par a deveni astăzi de o firească normalitate
şi banalitate, iar virtuţi care au împodobit viaţa şi sufletul omului în trecut sunt astăzi luate
în derâdere, ironizate şi marginalizate. Toate aceste mutaţii, produse în numele democra-
tizării, emancipării, eliberării şi valorificării potenţelor umane, afectează întreaga viaţă a
omului, trup şi suflet, bulversându-l şi amăgindu-l cu false repere spirituale.
Un capitol asupra căruia s-au manifestat ele îl constituie familia. Considerată altăda-
tă „leagăn” al vieţii şi civilizaţiei, mediul cel mai prielnic şi propriu al dezvoltării umane
personale şi comunitare, ea a suferit, mai ales în ultimile decade, numeroase transformări
şi alterări. Familia „tradiţională”, având la baza întemeierii şi existenţei ei repere spirituale
înalte, precum castitatea conjugală şi înalta moralitate, credinţa puternică şi rugăciunea,
respectul şi preţuirea, dragostea curată şi dăruirea, pare astăzi ceva „desuet” pentru cei
mai mulţi dintre tineri,care preferă o relaţie „deschisă”, lipsită de prejudecăţi şi constrân-
geri, de responsabilităţi materiale şi obligaţii morale1.
Preocupat în mod constant de dificultățile familiei creștine, Întâistătătorul Bisericii
noastre afirmă:

„Familia naturală și tradițională are vocația sfântă de a fi conlucrare vie a omului cu

Dumnezeu Creatorul, pentru a dărui viață în timpul existenței pământești și a dobândi viața
veșnică [...] În contextul actual, ne confruntăm cu diferite crize ale vieții de familie: sărăcia
materială, alcoolismul, violența domestică, avortul, divorțul și depresia, plecarea părinților
la muncă în străinătate, neglijarea copiilor și lipsa de comunicare cu aceștia, însingurarea
copiilor în mediul virtual și abandonul școlar”2.

Societatea contemporană este marcată în mod evident de fenomenul secularizării;

acesta se exprimă atât în plan spiritual cât și în plan material și social. Observăm tendințe
secularizante în manifestarea socială a omului și în o „nivelare globalizantă” exprimată în

1
Pr. Prof. Dr. Ioan C. Teşu, Familia contemporană, între ideal şi criză, Ed. Doxologia, Iaşi, 2011, pp. 14-15.
2
†Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, „Iubirea reciprocă dintre copii și părinți – binecuvântare și bucurie
pentru familie”, Mesaj cu prilejul Zilei Internaționale a Copilului (1 iunie) și al Duminicii Părinților și a Copiilor
(4 iunie 2017), în: †Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Lumina sfintelor icoane și jertfa apărătorilor
Ortodoxiei, Ed. Basilica, București, 2018, p. 156.

35
 Pr. l e c t. d r. Aurel Mi ha i

viața de zi cu zi. Libertatea de mișcare și posibilitatea de a fi în timp foarte scurt în locuri

diferite de pe glob cu culturi diferite și organizări sociale specifice au făcut să își pună am-
prenta în modalitățile de trai ale acestor oameni. Așadar, una din formele cele mai clare
de manifestare ale globalizării și ale insuficienței spirituale o constituie consumerismul sau
consumismul.

1. Consumerismul – concept și fenomen

Consumerismul este un tip de ordine socială și economică promovată de noile clase de
mijloc3 a căror ascensiune este principala operă a modernității. La prima vedere, consu-
merismul poate fi asimilat unei ideologii care încurajează achiziția de bunuri și servicii
în exces. Preocuparea și îngrijorarea apar în situația în care, de la un prag istoric încoace,
consumerismul a devenit un mod de viață cu largă îmbrățișare (de rază planetară), asociat
unui tip de societate pe care sociologii au denumit-o societate de consum4.
Învățătura de credință a Bisericii a afirmat dintotdeauna că în această situație omul
riscă să fie robit de dorința de a avea în detrimentul devenirii prin a fi. Așadar, echili-
brul este realizat prin conștientizarea principiului creștin potrivit căruia sufletul trebuie să
conducă trupul în lucrarea omului de a deveni fiu al lui Dumnezeu. De altfel, din punct de
vedere material și existențial fiecare creștin trebuie să se conducă după sintagma „mănânc
pentru a trăi” și nu „trăiesc pentru a mânca”, demonstrând prin aceasta păstrarea unei
ierarhii a priorităților în viața personală, de familie și socială.
Într-o atare viziune mult mai cuprinzătoare5, consumerismul deformează făptura
umană prin ceea ce numim în mod obișnuit vicii, iar, în terapia duhovnicească le numim
patimi, adică expresii ale unei vieți împătimite, în care domină viața păcătoasă. Prima tră-
sătură a patimilor este, precum știm cu toții, deviația. A doua trăsătură este dependența. A
treia este totala dependență, adică idolatria, închinarea la idoli. Consumerismul este una
dintre formele idolatriei moderne.

2. Libertatea omului în societatea de consum

În experiența duhovnicească ortodoxă regăsim virtutea trezviei care se exprimă prin-
tr-o lecție în acest context și se întemeiază pe o altfel de forță, curată și luminătoare, pe care
Dumnezeu a sădit-o în sufletul omenesc, numită libertate sau liber arbitru. Consumerismul
își trage rădăcina din ruptura trupului de suflet, a robiei trupului de libertatea sufletească.
Cea dintâi trăsătură este caracterul lor împătimitor, puterea de a induce dependențe
așa de mari, încât putem asemăna consumerismul cu un straniu drog colectiv.
A doua trăsătură a consumerismului se referă la anihilarea în om a grijii pentru suflet
și deci pentru cele sufletești, eclipsate fiind cu totul de grija obsesivă pentru trup și pentru

3
Cf. Thorstein Veblen, The Theory of the Leisure Class: an economic study of institutions, New York, Dover Publica-
tions, 1994.
4
Prof. Univ. dr. Ilie Bădescu, „Analiză critică din perspectiva Tradiției ortodoxe a consumismului ca ideologie
dominantă în contextul societății contemporane”, în: Pr. Conf. Univ. Dr. David Pestroiu (coord.) Ghid tematic
privind plegerile cursurilor pentru gradul clerical definitv, Ed. Cuvântul Vieții, București, 2019, p. 111.
5
Cf. B. Lawrence Glickman, Buying power: a history of consumer activism in America, Chicago, University of
Chicago Press, 2012, p. 265.

36
 Fami l i a c reșt ină ast ăzi; probleme s o ci a le ș i s oluț i i p astora l- mis i onare

subcultura „îmbuibării”. Plăcerea devine testul de realitate a ceea ce ne înconjoară, după

principiul „este real (adevărat, bun) ceea ce-ți place”. Acesta este omul hedonist.
Familia devine pe zi ce trece o realitate tot mai blamată de către noile curente moder-
niste, deoarece unirea vieţii dintre un bărbat şi o femeie în mod monogamic este prea in-
comodă pentru libertatea promisă iar viaţa relaţională dintre soţ şi soţie trebuie deschisă
spre globalizare, adică să se realizeze o iubire universală în detrimentul familiei, conside-
rată mult prea îngustă în interesele ei egoiste6.

3. Viața creștină și consumerismul – abordare misionară ortodoxă

Biserica a recunoscut, de fapt, demnitatea acordată de Dumnezeu acestei stări de iu-
bire reciprocă dintre bărbat și femeie pe temelia căreia se zideşte orice familie omenească.
Prin venirea în lume şi lucrarea izbăvitoare şi înnoitoare a Mântuitorului Iisus Hristos,
această orânduială a fost, însă ridicată pe o treaptă de sfinţenie care face ca, de atunci,
familia ce rodeşte din ea, să poată fi văzută ca o imagine miniaturală a Bisericii. Aşa se ex-
plică faptul că, de câteva ori, în Sfânta Scriptură a Noului Testament, descoperim ca sino-
nim pentru „familia creştină” , cuvântul „Biserică” (Romani 16, 5; I Corinteni 16, 19)7. În
societatea contemporană constatăm un mare pericol constând în dezorganizarea familiei.
Cauzele dezorganizării familiei sunt din interior, prin trădarea iubirii şi a sfinţeniei
sau din exterior, prin însuşirea unor modele străine care se constituie în nişte concepţii
noi de viaţă, moduri de-a fi şi de a se manifesta, susţinute de ateismul vremii, de ideolo-
gie, de literatură, de mass-media, în special de televiziune, care contrazic în mod flagrant
concepţia creştină fidelă naturii imperativelor vieţii voite de Dumnezeu8.
Din nefericire, vremurile pe care le parcurge astăzi fiinţa umană nu par a fi din cele
mai prielnice pentru viaţa duhovnicească înaltă. Sunt vremuri de zbucium şi frământa-
re, de nelinişte şi alergare după bunuri efemere, şi nu veşnice, materiale şi doar arareori
spirituale9.

4. Secularizare și secularism
Lumea postmodernă s-a îndepărtat de Dumnezeu, L-a izgonit, dar nu numai atât.
Ea s-a îndepărtat mult de tot ceea ce este ontologic, ea a devenit antiontologică, mecani-
că, creând doar o lume de ficțiuni. Așa cum subliniază Berdiaev, în cunoscuta sa lucrare
Sensul istoriei, mecanicitatea, tehnicitatea și mașinismul acestei civilizații sunt, de fapt,
contrare organicității, cosmicității și spiritualității oricărei existențe. În schimb, separarea
economiei de spirit, de spiritual, ridicarea ei la rang de principiu suprem al vieții, caracte-
rul tehnic pe care-l capătă viața, în dauna celui organic, transformă economia într-o lume
fictivă, mecanică10.

6
Pr. Prof. Costel Bulgaru, Sfânta Taină a Cununiei, Ed. Arhiepiscopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2011, pp. 131-132.
7
†Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, „Cuvânt pastoral cu ocazia <Zilei familiei>, 15 mai 1994”, în:
Familia creştină azi, Ed. Trinitas, Iaşi, 1995, p. 7.
8
Pr. Pavel Gumerov, Familia, mica biserică, Ed. Sofia, București, 2017, p. 77.
9
Pr. asist. Ioan Cristinel Teşu, „Sensul familiei în concepţia Sfântului Ioan Gură de Aur”, în: Familia creștină azi, Ed.
Trinitas, Iași, 1995, pp. 227-228.
10
N. Berdiaev, Sensul istoriei, Iași, 1966, p. 208.

37
 Pr. l e c t. d r. Aurel Mi ha i

Din nefericire, în plan religios, se impune ca atitudine cu precădere secularismul, ca-

racterizat și prin promovarea unor noi „idoli”, de această dată postmoderni: imaginea
personală, succesul, consumul, producția, banul și realizările personale în plan material,
idealurile politice, economice sau sociale, ficțiuni din lumea media, muzicii sau cinema-
tografiei, vedetismul din toate domeniile etc., toate laolaltă devenind un fel de substitute
seculare ale idealurilor religioase11.
Secularizarea este o realitate a lumii contemporane, prezentă cu pregnanță în societă-
țile apusene, dar şi în cele răsăritene, majoritar ortodoxe, pe care nimeni nu o mai poate
nega. Aceasta a început imediat după Renaştere, mai exact începând cu a doua jumătate a
secolului al XVII-lea. Se estimează că apare odată cu reconsiderarea cercetărilor în aproa-
pe toate domeniile cu scopuri pur pragmatice.
Termenii „secularizare” și „secularism” provin din latinescul saeculum, care înseamnă
rasă, neam, generație, epocă, secol în sensul de timp îndelungat, dar și spiritul vremii,
moda timpului, viața lumească12.

5. Aspectele secularizării
Părintele profesor Dumitru Popescu considera că secularizarea este un proces specific
teologiei şi culturii apusene, argumentând prin faptul că a fost: „rezultatul unei formi-
dabile confruntări între Biserică şi cultura occidentală. Pe de o parte, Biserica a căutat să
sacralizeze şi să-şi extindă autoritatea ei asupra lumii, pe de altă parte, cultura apuseană,
începând cu Renaşterea şi sfârşind cu Iluminismul şi Revoluția Franceză, a dat naştere
procesului de secularizare”13.
Lumea secularizată de astăzi trebuie înțeleasă ca o lume desacralizată, o lume orienta-
tă exclusiv după spiritul acestui „veac”, care își trăiește existența mai degrabă „după moda
timpului” decât în spiritului adevărului lui Dumnezeu. Ca atitudine spirituală, secularis-
mul presupune o îndepărtare de Dumnezeu, adică o ignorare totală a oricăror principii
religios-morale de viață, în general, și creștine, în special. Pe de altă parte, din cauza secu-
larizării accentuate, structurile sociale, economice și politice sunt orientate și se exprimă
fie în afara Bisericii, fie împotriva acesteia14.
Morala secularizată de astăzi nu e decât rezultatul confuziei dintre bine și rău, ca și
a echivalării legalității cu moralitatea. În consecință, ceea ce este permis de lege devine,
pentru cei mai mulți, bun. Din perspectivă creștină, însă, acest lucru nu este corect, în-
trucât adevărul nu se decretează niciodată prin votul majorității. De pildă, eutanasia și
avortul rămân, pe mai departe, un rău, chiar dacă legalizat de o majoritate.
Astfel, sfaturile evanghelice privind viaţa simplă şi cumpătarea apar ca retrograde în-
tr-o astfel de societate. La propunerea insistentă de a profita din plin de toate avantaje-
le unei societăţi marcate de superconsumism în multe ţări bine dezvoltate din punct de

11
Pr. Prof. Dr. Nicolae Achimescu, Religie, modernitate și postmodernitate, Editura Trinitas, p. 45.
12
Cf. Gheorghe Guțu, Dicționar latin-român, București, 1983, p. 1082.
13
Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Teologie şi cultură, Editura Institutului Biblic şi de Mişiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1993, p. 68.
14
Olivier Clément, Viața din inima noastră, Târgoviște, 2001, p. 47.

38
 Fami l i a c reșt ină ast ăzi; probleme s o ci a le ș i s oluț i i p astora l- mis i onare

vedere economic, unii au căpătat dependenţă de cumpărături. Se observă bine acest feno-
men mai cu seamă în perioada marilor sărbători când multă lume se află, după cum zicea
Dan Puric, într-un veritabil „jogging alimentar” de dimineaţa până seara15.
Pe de o parte, virtuţile propuse de Biserică precum cumpătarea, înfrânarea şi viaţa
simplă sunt considerate ca total depăşite iar pe de altă parte se impune observaţia că nici
unele Biserici nu sunt total ferite de secularism şi nici de pierderea referinţelor simbolice.
Astfel, secularizarea favorizează uniformizarea şi mai ales indiferenţa faţă de morală
şi religie. Chiar şi aşa, omul mai are încă o seamă de întrebări fără răspuns şi căutări fără
rezultat. Viaţa cinstită, curată şi plină de iubire jertfelnică pentru aproapele, pentru cei
care nu cunosc ori nu mai iau în serios creştinismul şi preceptele evanghelice, nu-i mai
impresionează. Ba dimpotrivă, viaţa unor astfel de oameni este adesea percepută ca anor-
mală fiindcă nu se mai încadrează deloc în tiparele modernităţii16.

6. Biserica și Familia într-o lume secularizată

Mitropolitul elen Hierotheos Vlachos analizează „secularismul” – pe care îl numeşte
„un cal troian în Biserică” – termen care face referire la pătrunderea duhului lumesc, se-
cularizat, în interiorul Bisericii, prin secularizarea membrilor ei; secularismul, consideră
ierarhul grec, este „pierderea vieții adevărate a Bisericii, înstrăinarea membrilor Bisericii
de duhul ei autentic. Secularismul este respingerea ethosului eclezial şi infiltrarea aşa-nu-
mitului duh lumesc în viața noastră”17.
Preafericitul Părinte Patriarh Daniel apreciază faptul că, dincolo de toate părțile lui
negative, secularismul poate reprezenta o șansă pentru un nou început, pentru o renaștere
spirituală și religioasă18. În acest sens, secularizarea poate obliga Biserica să-și reînnoiască
viața spirituală și sacramentală, să devină mai responsabilă pentru destinul lumii, mai
sensibilă la prezența lui Dumnezeu în lume. Iar dacă Biserica este uneori desconsiderată
și marginalizată, în această situație ea are marea șansă de a-i înțelege cu mult mai bine pe
toți aceia care sunt abandonați, marginalizați sau aflați la periferia societății, contaminate
de secularism.
Ceea ce nu percepe sociatatea de azi când vorbim despre toate acestea şi mai ales pro-
blemele din familie este sentimentul, spiritul, care este partea cea mai importantă în viaţa
de familie, la lucru sau, chiar şi în lume. Omul care cultivă spiritualul în tot ceea ce face
pune o parte din sufletul său şi de aceea realizează lucruri plăcute şi trainice. Nu poate o
asistenţă fie ea socială dar secularizată să suplinească sufletul, „nobilul” din interior, de
care duc atât de mult lipsă familiile prinse în această capcană iar rezultatul este dureros,
divorţuri, violenţă, patimi, imoralitate. Când dragostea adevărată nu mai este baza în-
temeierii familiei, ci doar acel sentiment „de faţadă” care ascunde dorinţă materială nu

15
Dan Puric, Cine suntem, Editura Platytera, Bucureşti, 2008, p. 56.
16
Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, trad., prefaţă şi note de Teodor Baconsky, Ed. Anastasia, s.a.,
p. 165.
17
†Mitropolit Hierotheos Vlachos, Secularismul. Un cal troian în Biserică, trad. de Tatiana Petrache, Egumenița,
Galați, 2004, p. 9.
18
†Daniel Ciobotea, Confessing the Truth in Love. Orthodox Perceptions of Life, Mission and Unity, Iași, 2001, pp.
140-143.

39
 Pr. l e c t. d r. Aurel Mi ha i

poate face ca legătura familială să dăinuie, ca cei doi - soţ, soţie - să aibă un mariaj fericit
şi de aceea cele mai multe sfârşesc destul de devreme.
Biserica, în lucrarea ei pastoral-misionară se concentrează spre îndrumarea morală
a credincioșilor şi promovarea valorilor spirituale ale neamului, cultivând în mintea şi
inima fiilor săi dorinţa de a se întări în credință și crește duhovnicește. Totodată, Biserica
ia în permanență poziție împotriva tuturor încercărilor de legalizare a actelor imorale
(avort, homosexualitate, prostituţie, inginerii genetice), chiar dacă acestea sunt promova-
te uneori în mod agresiv.
În concluzie, putem afirma faptul că în contemporaneitate, familia creștină este pusă
în fața provocărilor unei societăți secularizate ce atentează la fondul autentic de trăire în
Hristos și în Biserică își păstrează caracterul ei sacru, cultivând valorile perene pe care le-a
primit de la Mântuitorul Hristos.

40
 Pr. conf. dr. Radu Petre Mureșan
Facultatea de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul
Universitatea din București

Activitatea misionară a preotului în mediul rural:

priorități spirituale și activități pastorale

Introducere. În ultima vreme, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române s-a aplecat
cu mai multă atenție asupra satului românesc. Vastul program de asistență socială și de
catehizare al Bisericii Ortodoxe Române a îmbrățișat concret și lumea satelor, într-o serie
de proiecte care se derulează cu rezultate notabile. Cu toate acestea, într-o societate rurală
care a ieșit din comunism cu răni greu de vindecat, care a traversat o tranziție lungă și
dureroasă, iar acum se află la răscrucea unor tendințe și curente din cele mai diverse,
rămân multe lucruri de făcut din perspectivă pastoral-misionară. După aderarea Românei
la Uniunea Europeană (2007), în contextul fenomenului migrației și al profesionalizarii
agriculturii, lumea satelor trece prin transformări bulversante iar legătura sensibilă care
exista între viața religioasă și modul de viață rural începe să slăbească1. În „societatea
post-țărănească”, așa cum au numit-o sociologii, se profilează un nou etos al muncii, o
nouă dimensiune a relațiilor inter-umane și nu în ultimă instanță o nouă spiritualitate2.
Peste toate acestea se suprapune, în ultimii doi ani, criza coronavirsului, care a determinat
transformări notabile în viața spirituală a satelor românești și care impune noi priorități
în activitatea pastoral-misionară a preotului din mediul rural.

1. Provocări în activitatea misionară a preotului în mediul rural.

Fenomenul migrației presupune o serie de provocări de natură misionară. Aș men-
ționa, în primul rând, marea provocare a recompunerii parohiilor, în sensul că relativa
uniformitate a credincioșilor unei parohii de țară în ceea ce privește starea materială, edu-
cația, mentalitatea, spiritualitatea începe să se dilueze. Dacă excludem un nucleu „pămân-
tean”, care nu a părăsit niciodată satul natal cu scopul de a rezida în altă localitate, con-
statăm astăzi că o mare parte a populației rurale este rezultatul unei migrații sat-oraș,
sat-străinătate, care funcționează în ambele sensuri3. Pentru activitatea preotului de la țară
se deschid noi câmpuri de pastorație și misiune în domeniul filantropiei, asistenței sociale
sau catehezei (soarta copiilor ai căror părinți sunt plecați în străinătate, soarta bătrânilor
abandonați, inegalități economice și sociale, noi concepții despre lume și viață și o nouă
spiritualitate care pătrunde în lumea satului).

1
Mirel Bănică, „Locul celuilalt”. Ortodoxia în modernitate, Editura Paideia, 2007, p. 31
2
Vintilă Mihăilescu, „Munca la români” în Apologia pârleazului, Polirom, 2015, p. 176-179;
3
Dumitru Sandu, Luminile sociale ale migrației românești în străinătate, Editura Polirom, 2010, în special capitolul
„Migrația de revenire: proiect și stare de spirit”, p. 109-140

41
 Pr. c onf. dr. R adu Pet re Mu reș a n

Un alt fenomen provocator pentru activitatea misionară în mediul rural îl reprezintă

apariția unui nou etos al muncii, care se constituie la întâlnirea dintre două nefericite
experimente sociale: cel din timpul comunismului, când munca sub ipostaza ei de muncă
voluntară sau patriotică, a fost folosită ca mijloc de înregimentare și de epuizare fizică4;
respectiv cel din timpul interminabilei tranziții post-comuniste, caracterizată prin stre-
suri necunoscute anterior (inflație, șomaj, nesiguranța locului de muncă, necesitatea
reconversiei profesionale, etc.). Rezultatul a fost reducerea muncii la nevoia de a câștiga
bani, indiferent de metodele prin care se reușea atingerea acestui scop, respectiv pierderea
caracterului comunitar al muncii. De aceea, promovarea atitudinii creștine față de muncă,
care să denunțe ispita idolatrizării muncii, dar și ispita lenei, ar trebui să fie un imperativ
în activitatea misionară a preotului de la țară.
Pentru a ne menține tot în categoria provocărilor externe, trebuie să menționăm frag-
mentarea comunităților rurale printr-o recrudescență a activității noilor mișcări religi-
oase în mediul rural, coroborată cu pătrunderea în lumea satului a unor alternative spi-
rituale (ezoterice, gnostice, orientale) sau tehnici de vindecare holistice (bioenergii, reiki,
aure, etc.). Conduita corectă a preotului în contextul proliferării cultelor neo-protestante
în parohia sa este esențială. Pentru aceasta, este absolut necesară cunoașterea temeinică a
acestor mișcări sau curente, a învățăturilor pe care le promovează și a mijloacelor orien-
tate spre prozelitism, pe care le folosesc.
Toate aceste provocări sunt dublate, din păcate, de multe neajunsuri și lipsuri care
se datorează propriei noastre neglijențe în activitatea pastoral-misionară. Multe dintre
acestea, care s-au perpetuat tacit de-a lungul timpului, sunt legate de cultul morților sau
de Sfânta Liturghie și reprezintă modalități defectuoase de zidire a comunității parohiale.
Grija creştinească pe care o arătăm celor dragi plecați dintre noi este întunecată adesea
de obiceiuri care au la bază tradiții mai îndepărtate sau mai recente, superstiții sau, pur și
simplu, adăugiri imaginare care vin dintr-un pietism exagerat și care deplasează atenția
credinciosului de la ceea ce este cu adevărat important (rugăciunile şi rânduiala Bisericii)
la lucruri marginale5. Preoții de țară trăiesc dilema acceptării „tradițiilor locului”, chiar
dacă ele nu sunt canonice și nici ziditoare, sau a respingerii acestora cu riscul pierderii
credincioșilor.
Menționez, în acest context, câteva situații cu care am venit personal în contact: prac-
tica de a săvârși parastas la fiecare trei sâmbete după moartea cuiva drag, timp de 6 luni,
lucru acceptat și încurajat de preoți ca fiind „obiceiul locului”, dar costisitor și împovă-
rător pentru familie; obiceiul ca, la pomenirile de obște ale celor adormiți, pomelnicele
care sunt primite la altar să fie citite cu voce tare, fie pe loc, la ușa Sfântului Altar, fie îna-
intea de ieșirea cu Cinstitele Daruri, pentru „încredințarea” celor care le-au dat; practica
larg răspândită a săvârșirii parastaselor fără Sfânta Liturghie, situație pe care preoții o

4
Valeriu Antonovici, Munca patriotică. Radiografia unui ideal falsificat, Cluj Napoca, 2015, p.12-13
5
Pr.lect. dr. Radu Petre Mureșan, „Tradiții și inovații referitoare la cultul morților”, în: Buletinul Centrului pentru
dialog între științe și Teologie Analele Universităţii din Craiova, seria Teologie, nr. 1-2/2010, p. 52-69; Pr. prof. dr.
Nicolae Streza, „Problema şi problematica serviciului religios la înmormântare”, în: Mitropolia Banatului, nr. 7-9
(2003), p. 93-106 (partea I) și Mitropolia Banatului, nr. 10-12 (2003), 113-126 (partea II);

42
 Ac t iv it ate a m isionar ă a pre otu lui î n me d iu l r ura l: pr i or it ăț i spi r itu a le. . .

promovează din comoditate și scopuri mercantile, iar credincioșii o acceptă din neștiință.
Preoții de la sat ar trebui să explice credincioșilor, în mod onest și corect, care sunt soroa-
cele de pomenire ale celor adormiți în Biserica Ortodoxă și să arate că adevărata legătură
dintre cei vii și adormiți și mijlocirea Mântuitorului Iisus Hristos se săvârșește plenar
doar prin Sfânta Liturghie.
În acest context, cheia reușitei în activitatea pastorală o reprezintă preotul însuși, cu
vocația, pregătirea și disponibilitatea sa jertfelnică de a lucra „cu timp și fără timp” în
câmpul misiunii. Părintele Dumitru Stăniloae se referea adesea la cele două laturi ale
misiunii preoțești, una care vizează sfințirea preotului, cealaltă care implică datoria lui de
a propovădui Evanghelia nu doar de la amvon, ci și în afara zidurilor Bisericii, denunțând
inerția preoților care „nu mai ies din biserică spre a căuta oaia cea pierdută și nu se mai
roagă”. La rândul său, Mitropolitului Emilianos Timiadis spunea simplu că preotul trebuie
mai întâi să fie și apoi să facă. Mai întâi trebuie să-și zidească propria sa viață duhovni-
cească, pentru ca să poată apoi să se ocupe de problemele pe care le presupune slujirea sa:
probleme pastorale, catehetice, umanitare, sociale, administrative6.
Începând cu luna martie 2020, pandemia declarată de coronavirus a fost însoțită de
provocări fără precedent în ceea ce privește viața spirituală a credincioșilor: interdicțiile
și limitările în ceea ce privește participarea la slujbele Bisericii, la împărtășirea cu Sfintele
Taine, la înmormântarea celor adormiți, la săvârșirea Tainei Botezului sau a Cununiei.
În prelegerea anterioară, din 2019, spuneam că există doi factori majori care încorse-
tează angajamentul pastoral-misionar al preotului în general: a) lipsa de interes față de
orice activitate misionară, rezultat firesc al lipsei de vocație, respectiv b) constrângerile de
natură economică. În ambele cazuri, rezultatul este catastrofal pentru activitatea misio-
nară: preotul are un al doilea job și își canalizează aproape toată energia și timpul în acea
direcție sau impune taxe enoriașilor, face alianțe nefirești cu puterea politică locală, care
îl transformă în agent electoral, tolerează, așa cum am arătat, superstiții de tot felul și
practici necanonice, în special cele legate de înmormântare și săvârșirea parastaselor și,
mai presus de toate, se complace în slaba articulare liturgică a slujbelor bisericești. Odată
cu pandemia, se adaugă un factor de temut: frica. Angajamentul pastoral-misionar al pre-
otului în general a fost încorsetat vizibil de frica de a nu contacta virsul, de a nu fi factor
de transmitere a virsului în comunitate sau de a nu încălca măsurile restrictive impuse de
autorități. Și chiar dacă auzim în ultima vreme despre măsuri treptate de relaxare și pro-
misiuni de rentoarcere la normal, trebuie să fim conștienți că după pandemie, lumea nu
va mai fi ca înainte. În tot ce ce ține de trăirea și practicarea credinței, civilizația satului va
fi la fel de afectată ca cea urbană.

Priorități spirituale în activitatea misionară a preotului. Pornind de la aceste con-

statări, ne putem întreba ce șanse există pentru dezvoltarea unei misiuni autentice și efi-
ciente în mediul rural? În opinia mea, așa cum provocările vin din exterior, dar și din
interior, tot la fel și șansele pot fi identificate în particularitățile satului românesc actual,
6
Mitropolit Emilianos Timiadis, Preot, parohie, înnoire. Noțiuni și orientări pentru Teologia și Practica Pastorală,
Editura Andreiana, Sibiu, 2015, p. 8

43
 Pr. c onf. dr. R adu Pet re Mu reș a n

coroborate cu jertfelnicia preotului de a lucra „cu timp și fără timp” în câmpul de misiune
și cu disponibilitatea de a căuta soluții la provocările cu care se confruntă.
Un aspect pozitiv al pastorației și misiunii în mediul rural constă în primul rând
în ceea ce am putea numi, cu un termen la modă, „predictibilitate”, adică faptul de a-ți
cunoaște ușor întreaga turmă- parohia, de la cel mai mic până la cel mai în vârstă. Un alt
factor pozitiv îl constituie capacitatea satului de a păstra și de a menține, într-o măsură
mai mare decât orașul, modelul religios moștenit, în sens larg7. De exemplu, există la
români forme ale tradiției creștine care au devenit adevărate instituții comunitare sociale
(marile sărbători, procesiunile, hramurile, pelerinajele, individuale sau comunitare, la
mânăstirile din apropiere etc) și prin intermediul cărora locuitorii din mediul rural își
manifestă identitatea lor8.
Și dacă Biserica Ortodoxă militează pentru edificarea unei culturi creștine, atunci rolul
unui preot de la sat este crucial în acest sens. Factorii de decizie sau cu responsabilități pe
plan local (primar, consilieri, învățători, profesori) pot rezona cu acele activități inițiate
de preot care valorifică tradițiile locului sau stimulează mândria, conștiința și demnitatea
locală și pot ajunge să sprijine în mod concret (financiar, cu personal specializat, cu spațiu
adecvat) programele culturale, catehetice, educaționale din Biserică, adresate în special
copiilor și tinerilor: colinde, dansuri populare, teatre populare legate de Nașterea Dom-
nului, colecție de costume populare etc.
Un alt aspect care poate favoriza misiunea preotului în parohiile rurale constă în
faptul că lumea satului este mai integrată în ciclul naturii, decât populația citadină.
În acest context, ierurgiile ca lucrări sfinte ale lui Hristos, săvârșite prin preot, pentru
sfințirea și ajutorul omului în diferite împrejurări și pentru sfințirea firii înconjurătoare
și a lucrurilor folositoare vieții omenești joacă un rol important. Preotul de la sat nu ar
trebui să rateze șansa de a face o catehizare corespunzătoare, arătând importanța rându-
ielilor Bisericii pentru binecuvântarea animalelor din gospodărie sau a oilor de la stână,
la începutul semănatului, la sădirea și culesul viței de vie sau la binecuvântarea vinului
celui nou etc.
Se naște totuși întrebarea firească cum reușim să întâlnim credincioșii pe teritoriul
nevoilor lor concrete și ce poate face concret un preot într-o parohie în afară de servicii
religioase? Nu cred că există un răspuns general-valabil mulțumitor, ci este necesar să
construim o mulțime de strategii misionare contextuale9. Cert este că modul în care este
transmis conținutul credinței, în care este propovăduit Adevărul Evangheliei lui Hristos,
cu mijloacele concrete ale epocii în care trăim și ale contextului în care ne aflăm, are o
mare importanță în cadrul activității pastoral-misionare. Ni se cere, practic, să predicăm
o Evanghelie neschimbată în mijlocul nevoilor schimbătoare ale unei parohii, prin inter-
mediul unui limbaj care să fie înțeles de membrii acelei parohii.
7
Manuela Gheorghe, „Coordonate socio-religioase ale trăirii credinței în satul românesc post-comunist”, în: Revista
Română de Sociologie, serie nouă, anul VII, nr. 3-4, 2006, p. 233-247
8
Lect. dr. Ciprian Iulian Toroczkai, Misiunea Bisericii Ortodoxe, ieri şi azi, Editura Astra Museum, Sibiu, 2016, p. 111
9
Pr. conf. dr. David Pestroiu, Ortodoxia românească în postmodernism. Prelegeri de misiologie contextuală, Editura
Universității din București, 2017, îndeosebi „Concluzii: Strategii misionare privind revitalizarea vieții parohiale în
societatea românească actuală”, p. 221- 235.

44
 Ac t iv it ate a m isionar ă a pre otu lui î n me d iu l r ura l: pr i or it ăț i spi r itu a le. . .

În acest context, este nevoie să se acorde mai multă atenție Tainei Sfintei Spovedanii,
în cadrul căreia există posibilitatea de catehizare individuală, de modelare a caracterelor
și a conștiințelor. Preotul poate să stabilească punți de comunicare pornind de la lucruri
foarte personale, care țin de mentalitate, credințe, valori, situația familială a unui credin-
cios cu care vine în contact. Mai departe, cred că este imperios necesară construirea unei
strategii catehetice și pastorale pentru asistarea credincioșilor aflați în situații speciale
(criză familială, boală, moartea cuiva drag, pierderea locului de muncă, familii destrămate
din cauza migrației în străinătate, greutăți financiare majore).
Odată identificate punțile de comunicare și limbajul comun, eforturile pastoral-misi-
onare pot fi canalizate în direcția corectă, astfel încât să răspundă nevoilor credincioșilor.
În prelegerea anterioară spuneam că există numeroase modalități de a face cateheză la
nivelul parohiei și enumeram câteva cu care am venit personal în contact: prezentarea
săptămânală a unei cărți religioase, din pangar, după slujba de acatist; proiectarea unor
filme religioase cu și despre marii duhovnici sau chiar a unor filme artistice cu conținut
religios prin intermediul cărora preotul are posibilitatea să-și ilustreze cuvântul; organi-
zarea unei bibliotecii parohiale și împrumutarea cărților; pelerinaje la mănăstiri; organi-
zarea unui cor bisericesc format din credincioșii care vin la biserică regulat, pelerinaje la
mănăstiri, acțiuni filantropice punctuale sau care antrenează întreaga comunitate (vizite
la spitale, penitenciare, case de bătrâni, orfelinate).
Majoritatea acestor modalități de a face cateheză, mai ales cele care implică un aspect
comunitar (reuniuni, pelerinaje etc) au fost puse sub semnul întrebării pe perioada pande-
miei. Păstrarea legăturii preotului cu credincioșii a fost nevoită să treacă printr-un proces
aspru și dureros de re-definire. Cu toate acestea, unii preoți au reusit să transmită online
slujbele prin intermediul rețelelor de socializare (Facebook) sau prin youtube, chiar dacă
aveau la dispoziție doar un telefon mobil. Și astfel credincioșii obligați să stea în casă din
cauza măsurilor sanitar-epidemiologice sau cei plecați în diaspora au putut vedea slujbele
din Biserica satului lor.
Susțin în continuare că, indiferent de vremurile pe care le trăim, este nevoie ca, pe de
o parte, credincioșii să se afle în relație nemijlocită cu Sfânta Scriptură, prin stabilirea unui
program comunitar de citiri din Vechiul și Noul Testament și de cateheză săptămânală pe
marginea lecturilor biblice, iar pe de altă parte preotul să ajungă o înțelegere clară a rolului
mirenilor în Biserică. Teologii contemporani, mai ales cei ruși, au dezvoltat o teologie a
laicatului/mirenilor, a cărei teză principală este că odată cu primirea Sfintelor Taine de ini-
țiere, Botez, Mirungere, Euharistie, se face confirmarea preoției universale a tuturor creș-
tinilor.10. Prin urmare, a fi creștin înseamnă a fi chemat. Mireanul este „preot al existenței
sale”, adică este chemat să trăiască credința în familie și în împrejurările cotidiene ale
vieții, în timp ce preotul este chemat să se roage și să susțină viața spirituală a parohiei11.

10
Paul Evdokimov, Taina iubirii, Editura Sofia, 2011, p. 107-129; Pr. dr. Liviu Stan, Mirenii în Biserică. Studiu cano-
nic-istoric, Sibiu, 1939; Spiridon Cândea, Apostolatul laic, Sibiu, 1944; Preda, Radu, „Rolul catehetic al laicilor în
Biserică. Paradigmă istorică și provocare profetică”, în Piciu Ocoleanu, Radu Preda (ed.), Viață liturgică și ethos
comunitar. Preliminarii la o teologie socială ortodoxă, Editura Mitropoliei Olteniei, 2007, p. 151-176
11
Mitropolit Emillianos Timiadis, Preot, parohie, înnoire, Editura Andreiana, Sibiu, 2015, p. 247;

45
 Pr. c onf. dr. R adu Pet re Mu reș a n

Perspective în activitatea misionară a preotului de la sat.

Așa cum spunea Prefericitul Părinte Patriarh Daniel în Pastorala de Paști (2021), „tra-
versăm o perioadă extrem de dificilă privind sănătatea și valoarea vieții, când numeroși
oameni sunt încercați de noua epidemie, care s-a extins la nivel global…Această perioadă
de criză medicală poate fi transformată într-o perioadă de întărire în credință, mai ales prin
rugăciune și prin sporire a iubirii noastre față de oamenii aflaţi în suferință. Totodată, criza
medicală sau pandemia ne cheamă să preţuim viaţa şi sănătatea noastră, precum şi viaţa şi
sănătatea semenilor noştri, ca fiind daruri primite de la Dumnezeu, pe care însă trebuie să
le protejăm cu multă responsabilitate spirituală şi sanitară”.
Dacă preotul este convins de importanța mirenilor în Biserică, nu perpetuează o
eventuală separație între cler și popor și știe cum să activeze harismele și posibilitățile
concrete ale fiecărui credincios, astfel încât el să devină un mădular conștient al Trupului
lui Hristos, care este Biserica, atunci va avea în enoriașii lui niște colaboratori de nădejde
în activitatea misionară (voluntariat, donație de materiale, activități filantropice, etc). Și
oricare ar fi provocările în lumea satului contemporan, avem și soluția, în duhul Sfinților
Părinți, pentru depășirea acestora: necesitatea absolută de a săvârși Dumnezeiasca Litur-
ghie euharistică, prin care nu se realizează doar unirea credincioșilor cu Hristos, ci și exis-
tența noastră bisericească, frățietatea și unitatea mădularelor trupului Bisericii. Doar prin
Sfânta Liturghie toți cei foarte diferiți ca stare materială, poziție socială sau pregătire inte-
lectuală intră într-un creuzet în care Hristos Domnul îi transformă tainic într-o unitate12.
Aceste observații nu au pretenția de exhaustivitate. Cu siguranță, provocările sunt
mult mai numeroase, decât cele pe care le-am amintit, rămânând să fie descoperite de
fiecare preot în parte, în câmpul lui de misiune și să primească un răspuns sau o soluție
concretă. Este cert însă că aceste vremuri pandemice cristalizează credința în raport cu
frica și conțin insidioasa și latenta primejdie de a crea dezbinare între credincioși, mai
ales în ceea ce privește imperativul actual al vaccinării.

12
Alexandru Schmemann, Pentru viața lumii. Sfintele Taine și Ortodoxia, Basilica, 2012, p. 148-149; Alexandru
Schmemann, Euharistia. Taina Împărăției, Editura Sofia, 2012, p. 17-34

46
 Pr. prof. dr. Marian Vîlciu
Facultatea de Teologie Ortodoxă și Științele Educației
Universitatea Valahia din Târgoviște

Taina mărturisirii – mijloc de înnoire și sfințire

a credincioșilor, de îndrumare duhovnicească
și pastorație individuală

Sfintele Taine reprezintă o categorie aparte a slujbelor bisericeşti, care alcătuiesc cultul
divin public al Bisericii Ortodoxe şi care au o importanţă covârşitoare pentru viaţa credin-
cioşilor. Definite drept slujbe bisericeşti prin mijlocirea cărora se împărtăşeşte harul lui
Dumnezeu, prin anumite semne văzute, în cele mai importante momente şi împrejurări
ale vieţii omului, Sfintele Taine au drept scop sfinţirea şi mântuirea celor ce le primesc, iar
din punct de vedere eclesiologic ele sunt mijloace prin care Mântuitorul Hristos, Adevă-
ratul lor Săvârşitor, uneşte cu Sine şi cu Biserica pe toţi cei ce cred în El.
În ceea ce priveşte Spovedania, Mântuitorul a instituit-o după învierea Sa din morţi,
când arătându-Se Apostolilor le-a zis: „Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl vă
trimit şi Eu pe voi. Şi zicând aceasta, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; căro-
ra veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 21-23).
Puterea de a lega şi dezlega păcatele o are numai Mântuitorul Hristos, aşa cum putem
constata în Sfânta Evanghelie (Luca 5, 20 şi 24), dar El a dat această putere şi apostolilor
(Ioan 20, 21-23) şi prin aceştia, episcopilor şi preoţilor.
Taina Spovedaniei este aşadar taina prin care „credinciosul dobândeşte iertarea păcate-
lor săvârşite după botez şi împăcarea cu Dumnezeu şi cu Biserica”1.
Este important de precizat că Taina Spovedaniei sau Mărturisirea presupune nu nu-
mai arătarea şi expunerea păcatelor înaintea duhovnicului, ci şi conştientizarea stării de
păcătoşenie şi manifestarea dorinţei sincere de îndreptare, care să restabilească şi să reîn-
noiască comuniunea de iubire cu Dumnezeu. Acesta este sensul creştin al Spovedaniei „o
neîncetată înnoire a omului”2, Taina iertării păcatelor şi împăcării”3.
În egală măsură Sfinţii Părinţi vorbesc despre Spovedanie ca despre o Taină a renaşte-
rii spirituale a omului. Despre acest mare dar al duhovniciei, semn al dragostei nemărgi-
nite a lui Dumnezeu faţă de oameni, care îl arată pe preot în toată plenitudinea slujirii şi
lucrării sale Sfântul Ioan Gură de Aur ne mărturiseşte:

„Oameni, care trăiesc pe pământ şi locuiesc pe el, au primit îngăduinţa să administreze cele
cereşti şi au o putere pe care Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor, nici arhanghelilor. Nu s-a

1
Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica Specială, Bucureşti, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
(IBMBOR), 1980, p. 382.
2
Pr. Constantin Galeriu, „Sensul creştin al pocăinţei”, în Studii Teologice, XIX (1967), 9-10, p. 681.
3
Pr. Sava Viorel, Taina Mărturisirii în riturile liturgice actuale, Iaşi, Ed. Trinitas, 2004, p. 27.

47
 Pr. prof. d r. Mar i an Vî l ciu

spus îngerilor, ci oamenilor: «Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer şi oricâte
veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer» (Matei 18, 18). Au şi stăpânii pămân-
tului puterea de a lega; dar leagă numai trupurile. Puterea de a lega a preoţilor, însă, leagă
sufletele şi străbate cerurile; Dumnezeu întăreşte sus în ceruri cele făcute de preoţi jos pe
pământ; Stăpânul întăreşte hotărârea dată de robi. Ce oare altceva a dat Dumnezeu preoţilor
decât toată puterea cerească?... Ce putere poate fi mai mare ca aceasta?... Văd, însă, că toată
această putere a fost încredinţată de Fiul preoţilor. Au fost înălţaţi la slujba aceasta atât de
mare, ca şi cum de acum s-ar fi mutat în ceruri, ca şi cum ar fi depăşit firea omenească, ca şi
cum ar fi scăpat de toate patimile omeneşti”4.

Spovedania ca „al doilea botez”.

Dacă Botezul este taina prin care ne naştem din nou la o viaţă nouă, în Hristos, iertân-
du-ni-se păcatul strămoşesc şi celelalte păcate de până la Botez, dacă cel ce se botează este
adult, celelalte păcate pe care credinciosul le săvârşeşte după primirea Botezului se iartă
de către Dumnezeu prin Taina Mărturisirii, de aceea Spovedania este considerată Taină
care renaşte sau Taină care înnoieşte: „Pocăinţa s-a dat oamenilor ca har după har. Căci
pocăinţa este o a doua naştere din nou din Dumnezeu”5; „Când va părăsi omul păcatele sale
şi se va întoarce la Dumnezeu, pocăinţa sa îl va naşte a doua oară şi-l va face om nou”6.
Înţeleasă astfel, Spovedania ne apare ca Taină necesară vieţii duhovniceşti. În acest
sens Mărturisirea este observată ca taină a dobândirii sănătăţii sufleteşti şi trupeşti:

„Căci precum cei bolnavi au nevoie de tăieri şi de arderi pentru sănătatea pe care au pier-
dut-o, aşa avem nevoie şi noi de încercări şi de ostenelile pocăinţei şi de frica morţii şi a
muncilor, ca să ne redobândim vechea sănătate a sufletului şi să lepădăm boala pe care
necuminţenia ne-a pricinuit-o”7.

Şi nu în ultimul rând, un alt aspect pe care îl cunoaşte Taina Mărturisirii este acela de
mijloc de progres spiritual, de creştere duhovnicească. În spiritualitatea ortodoxă păcatul
este considerat ca fiind cel care afectează legătura omului cu Dumnezeu şi cu semenii,
devenind astfel obstacol în calea credinciosului în drumul său către mântuire.
Păcatul trebuie să fie mărturisit în faţa preotului duhovnic cu adâncă părere de rău, cu
hotărârea de a nu mai greşi, cu credinţa puternică în Hristos şi cu nădejdea în îndurarea
şi iertarea Lui.
Aceeaşi însemnătate o are şi dorinţa hotărâtă de îndreptare, curajul prin care punem
hotar între viaţa de dinainte de Spovedanie şi cea nouă, care începe îndată după primirea

4
Sfântul Ioan Gură de Aur, „Tratatul despre Preoţie, III, 5”, în vol. Despre Preoţie, Traducere, introducere şi note
de Pr. Dumitru Fecioru, Bucureşti, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1998, p. 65.
5
Calixt şi Ignatie Xantopol, „Metoda sau cele 100 de capete”, în Filocalia, vol. VIII, trad. introducere şi note de
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Bucureşti, Ed. IBMBOR, 1979, p. 178.
6
Isaia Pustnicul, „Despre păzirea minţii în 27 de capete”, în Filocalia, vol. I, trad. introducere şi note de Pr. Prof.
Dr. Dumitru Stăniloae, Bucureşti, Ed. Harisma, 1992, p. 459.
7
Petre Damaschin, „Învăţături duhovniceşti”, în Filocalia, vol. V, trad. introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru
Stăniloae, Bucureşti, Ed. IBMBOR, 1976, p. 31.

48
 Taina măr tur isir ii – mijl o c d e î n noi re ș i s f i nț i re a cre d i nci oș i lor. . .

iertării păcatelor, hotărându-ne că vom duce de acum înainte o viaţă nouă, viaţă în Hris-
tos, făcând fapte vrednice de pocăinţă (Matei 3, 8).
Săvârşitorii Spovedaniei sunt arhiereii şi preoţii duhovnici. Trebuie spus că nu orice
preot poate spovedi, ci doar acela care a primit hirotesia în duhovnic.
În ceea ce priveşte calitatea de duhovnic aceasta se dobândeşte în urma primirii de
către cel deja hirotonit a unei hirotesii, adică o slujbă de binecuvântare prin care acesta
este îndreptăţit să săvârşească Taina Spovedaniei, dobândind dreptul de a exercita ceea ce
potenţial a primit prin Hirotonie, adică puterea de a lega şi dezlega păcatele.
Monahii care nu sunt hirotoniţi preoţi nu pot săvârşi Taina Spovedaniei, deoarece
neavând harul preoţiei nu pot da iertarea păcatelor8.
Biserica recomandă ca fiecare credincios să aibă duhovnicul său care să nu fie schim-
bat decât pentru cazuri deosebite9 (trecerea la Domnul a duhovnicului, mutarea într-o altă
localitate, etc.) deoarece preotul este ca un doctor, un doctor sufletesc al credincioşilor.
În ceea ce priveşte primitorii Tainei Mărturisirii menţionăm faptul că aceştia sunt toţii
creştinii ortodocşi, care au conştiinţa împovărată de păcate şi care doresc să îşi îndrepte şi
să îşi schimbe viaţa.
Un alt aspect legat de Taina Spovedaniei este referitor la timpul mărturisirii. Trebuie
să spunem de la început că, în principiu, spovedania nu este legată de termene fixe din
cursul anului bisericesc, credincioşii putând merge la duhovnic pentru spovedanie ori de
câte ori şi oricând simt nevoia de a-şi uşura cugetul de povara păcatelor şi a primi mân-
gâiere şi dezlegare din partea duhovnicului. Aşadar este vorba de aşa numitul criteriu al
necesităţii individuale. Însă, având în vedere faptul că nu toţi credincioşii au conştiinţa
datoriei şi sentimentul necesităţii în ceea ce priveşte Spovedania, Biserica rânduieşte prin
a patra poruncă bisericească ca mărturisirea păcatelor să se facă de patru ori pe an, în
cele patru posturi, al Crăciunului, al Paştilor, al Sfinţilor Apostoli şi al Adormirii Maicii
Domnului, iar dacă nu este cu putinţă, măcar în postul Paştilor10. Fără îndoială că această
poruncă este valabilă şi ar fi foarte bine dacă toţi credincioşii s-ar spovedi în cele patru
posturi de peste an sau cel puţin în postul Paştilor potrivit poruncii bisericești amintite,
însă nu trebuie înţeles că porunca ne obligă să ne spovedim doar atunci, ci dimpotrivă,
oferă libertatea ca fiecare credincios să se spovedească ori de câte ori simte nevoia. Dacă
un credincios are nevoia de spovedanie, nu trebuie să aştepte perioada de post pentru a
se spovedi, ci el trebuie, are libertatea, de a alerga la duhovnic deîndată, pentru a primi
iertare şi a afla liniştea sufletească ce se dobândeşte în urma mărturisirii păcatelor.
La aceasta se adaugă obiceiul ca Spovedania să se săvârşească doar în vederea pri-
mirii Sfintei Euharistii. Acest obicei nu este greşit, având în vedere că astfel se sublini-
ază o strânsă legătură între starea de curăţenie sufletească şi morală care se dobândeşte
prin Spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie. Cu toate acestea trebuie spus că Spovedania şi
8
Sfântul Simeon al Tesalonicului, Tratat asupra tuturor dogmelor credinţei noastre ortodoxe, după principiile
puse de Domnul nostru Iisus Hristos şi urmaşii Săi, vol. I, Suceava, Ed. Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, 2002,
p. 240.
9
Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, „Este îngăduit să ne schimbăm duhovnicul la mărturisire?”, în Tradiţie şi înnoire
în slujirea liturgică, vol. I, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1996, pp.183-187.
10
*** Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, Bucureşti, 1952, p. 294.

49
 Pr. prof. d r. Mar i an Vî l ciu

împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos sunt lucrări de sine stătătoare,

Spovedania putând fi săvârşită singură, pentru ceea ce reprezintă ea ca Taină şi nu numai
ca un ritual pregătitor pentru a primi Sfânta Împărtăşanie, cum este înţeleasă de către unii
credincioşi11.
Cu privire la locul săvârşirii, Spovedania se săvârşeşte de regulă în Biserică în faţa
unei icoane a Mântuitorului Hristos pentru ca cel ce se mărturiseşte să aibă convingerea
că se află înaintea lui Dumnezeu. În cazul bolnavilor şi al bătrânilor, Spovedania se poa-
te săvârşi şi în case particulare. Ceea ce trebuie avut în vedere atunci când se săvârşeşte
Spovedania este cadrul şi condiţiile de loc şi timp care să asigure sinceritatea spovedaniei
şi secretul acesteia, tocmai pentru ca mărturisirea să poată fi făcută în voie şi fără grabă.
În ceea ce priveşte momentele distincte ale spovedaniei precizăm că acestea sunt patru:
– părerea de rău pentru păcatele săvârşite;
– mărturisirea păcatelor către duhovnic;
– dezlegarea rostită de duhovnic sau iertarea păcatelor pe care o dă Însuşi Mântuitorul
Hristos prin duhovnic;
– îndeplinirea canonului de pocăinţă stabilit şi recomandat de către preotul duhovnic12.
Primul dintre ele este de ordin psihologic şi este o manifestare firească a credinciosu-
lui care îşi face o sinceră cercetare a cugetului. Această stare a pocăinţei, a părerii de rău
pentru păcatele săvârşite, se manifestă de regulă şi în timpul mărturisirii propriu-zise şi
este considerată condiţie a iertării păcatelor după cum ne ilustrează parabola Fiului risi-
pitor (Luca 15, 11-32) sau a Vameşului şi a fariseului (Luca 18, 10-14). Căinţa şi părerea
de rău pentru păcatele săvârşite nu trebuie să rămână la stadiul de stare lăuntrică sau stare
recunoscută şi afirmată verbal, ci însoţită de hotărârea de a nu mai greşi, trebuie să se con-
cretizeze prin fapte şi atitudini, care sunt contrare păcatelor şi slăbiciunilor.
Cât priveşte dezlegarea rostită de duhovnic, în vechime, aceasta se dădea doar după
ce penitentul îşi îndeplinea canonul recomandat. În practică însă, dezlegarea se dă îndată
după mărturisirea păcatelor, rămânând ca epitimia să fie îndeplinită în timp, înainte de
primirea Tainei Împărtăşaniei sau chiar după aceea13. Trebuie menţionat faptul că dez-
legarea nu poate fi acordată credinciosului în cazul în care acesta mărturiseşte că nu va
renunţa la viaţa sa păcătoasă, nu manifestă părere de rău pentru păcatele săvârşite şi nici
dorinţa îndreptării. De asemenea, dezlegarea nu se acordă imediat după mărturisirea pă-
catelor nici în cazul unor păcate grave ca apostazia, erezia, adulterul, uciderea etc., Bise-
rica stabilind o perioadă în care penitentul să îşi manifeste părerea de rău pentru păcatele
săvârşite, să dea semne vizibile de îndreptare şi că a părăsit păcatul mărturisit, îndeplinin-
du-şi canonul sau epitimia recomandată de duhovnic.
Un moment foarte important din rânduiala Spovedaniei este stabilirea canonului sau
a epitimiei. Uneori acest moment este trecut cu vederea şi unii duhovnici nu mai stabilesc
canon credincioşilor care se spovedesc. Considerăm că o astfel de practică nu este corectă,

11
Pentru lămuriri a se vedea Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, „Când trebuie să ne spovedim în timpul unui an bise-
ricesc?”, în Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. I, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1996, pp.164-167.
12
Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica Specială ..., p. 383.
13
Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica Specială ..., p. 383.

50
 Taina măr tur isir ii – mijl o c d e î n noi re ș i s f i nț i re a cre d i nci oș i lor. . .

iar un credincios care nu se face vinovat de păcate grave trebuie să primească canon sau
cel puţin sfaturi şi recomandări menite să-l determine pe credinciosul respectiv să îşi
îmbunătăţească condiţia morală. Canonul nu trebuie considerat drept o pedeapsă pentru
păcatele săvârşite şi mărturisite, ci un mijloc de îndreptare, o „normă sau dreptar, după
care omul are să-şi reorganizeze viaţa, ca s-o conducă spre idealul omului adevărat, voit de
Dumnezeu”14. Altfel spus, canonul trebuie înţeles ca un tratament, ca un mijloc cu caracter
tămăduitor, vindecător, ce se administrează celui care este bolnav sufleteşte: „orice canon
pe care preotul duhovnic îl rânduieşte în scaunul Sfintei Mărturisiri are scopul de a menţine
în stare de libertate pe cel ce s-a eliberat de păcat prin mărturisire şi de a orienta creator tot
potenţialul lui psiho-fizic”15.
Principiul de care trebuie să ţină cont duhovnicul atunci când stabileşte epitimia este
acela de a avea în vedere nu păcatul ca atare, ci pe păcătos.
În ceea ce priveşte Mărturisirea propriu-zisă, aceasta trebuie să îndeplinească mai
multe condiţii absolut necesare pentru a putea vorbi de o Spovedanie bine făcută, cu fo-
loase pentru viaţa duhovnicească a credinciosului:
– Să fie benevolă, adică să fie făcută din proprie iniţiativă, iar nu silită sau din
constrângere;
– Să fie completă, adică să cuprindă toate păcatele săvârşite de la ultima spovedanie,
fără să fie ascuns nici un păcat, indiferent de motiv;
– Să fie sinceră şi obiectivă, adică să prezinte păcatele aşa cum au fost săvârşite fără să
diminueze gravitatea lor;
– Să fie făcută cu umilinţă şi cu zdrobire de inimă, deci cu adâncă părere de rău pentru
păcatele săvârşite însoţită de dorinţa sinceră şi hotărârea fermă de a nu mai săvârşi păca-
tele mărturisite şi nici alte păcate16.
Spovedania trebuie să fie înţeleasă ca Taină a renaşterii spirituale, fără alt scop decât
acela de iertare a păcatelor şi de înnoire a vieţii. Pentru îndeplinirea acestui scop este
necesar ca cel ce doreşte să se spovedească, să se pregătească pentru Spovedanie prin ru-
găciune, citind rugăciunile de dinainte de Taina Spovedaniei şi, de se va putea, prin post.
De asemenea, este obligatoriu ca înainte de Spovedanie, credinciosul să îşi facă o sinceră
şi foarte serioasă cercetare a cugetului, căutând să observe păcatele, greşelile şi faptele
amendate de morala creştină, pe care să le mărturisească şi să le discute cu preotul său
duhovnic. Pentru o cât mai bună cercetare a cugetului, credinciosul poate să folosească
cărţile de rugăciuni care cuprind anumite îndrumări, sfaturi şi recomandări în legătură
cu Taina Spovedaniei.
Duhovnicul, ca săvârşitor al Spovedaniei, trebuie să ducă o viață virtuoasă, deoarece
este un om al Duhului, un om în care lucrează Duhul lui Dumnezeu, Care va lucra şi asu-
pra celorlalţi în măsura în care El este viu şi lucrător în viaţa duhovnicului. Calitatea de
duhovnic nu este un drept al preotului, ci este dar de la Dumnezeu, care trebuie susţinut

14
Pr. D. Stăniloae, „Mărturisirea păcatelor şi pocăinţa în trecutul Bisericii”, în Biserica Ortodoxă Română, 1955,
3-4, p. 219.
15
Pr. Viorel Sava, Taina Mărturisirii în riturile liturgice actuale ..., p. 100.
16
Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica Specială ..., p. 388.

51
 Pr. prof. d r. Mar i an Vî l ciu

de râvnă pentru slujirea preoţească în general, preocupare pentru dobândirea priceperii

pentru duhovnicie şi pentru „modelarea propriei persoane în lumina poruncilor lui Dum-
nezeu, care sunt sfinte şi sfinţitoare”17.
În scaunul de Spovedanie, duhovnicul trebuie să ştie să asculte. De aceea, Spovedania
nu trebuie să se rezume la câteva întrebări de rutină, care să vizeze starea morală a credin-
ciosului, ci trebuie să fie o convorbire temeinică şi serioasă.
Având în vedere faptul că Spovedania este un act liber, un dialog între credincios şi
duhovnic, ce începe cu mărturisirea păcatelor de către penitent, duhovnicul trebuie să
deţină meşteşugul întrebării, meşteşug pe care să îl folosească pentru a-l ajuta pe penitent
să facă o Spovedanie cât mai folositoare.
Duhovnicul, în scaunul de Spovedanie trebuie să aibă răbdare, să nu facă o mărturisire
grăbită, ci să caute să lămurească şi să clarifice problemele, care apasă sufleteşte pe credin-
cios. Pe de altă parte, duhovnicul, plecând de la mărturisirea făcută de penitent, trebuie să
folosească acest prilej pentru a-i face cunoscută învăţătura Bisericii, Spovedania fiind un
fundamental mijloc de pastoraţie individuală, duhovnicul adresându-se fiecărui credin-
cios în parte, căutând să răspundă nevoilor lui sufleteşti.
Având în vedere seriozitatea săvârşirii Tainei Spovedaniei, duhovnicul trebuie să fie
un foarte bun cunoscător al rânduielilor şi canoanelor bisericeşti pentru a putea aprecia şi
cântării cum se cuvine mărturisirea făcută de penitent, oferindu-i acestuia „medicamen-
tul” cel mai potrivit care să-l ajute în vederea dobândirii sănătăţii sufleteşti.
Spovedania fiind un moment de suflet în care credinciosul îşi dezvălui tainele sufle-
tului său, se cuvine ca duhovnicul, de îndată ce penitentul a plecat, să uite mărturisirea
făcută, să nu îşi schimbe atitudinea faţă de cel ca s-a mărturisit, ci să se poarte ca şi cum nu
s-a întâmplat nimic. Va căuta să păstreze nu imaginea celui ce a păcătuit, ci a celui ce s-a
mărturisit şi s-a îndreptat.
Şi nu în ultimul rând, duhovnicul are obligaţia să păstreze secretul Spovedaniei. Astfel,
duhovnicul care încalcă această obligaţie va fi sancţionat potrivit canoanelor bisericeşti.
Regulamentul de procedură al instanţelor disciplinare şi de judecată ale Bisericii Orto-
doxe Române consideră nerespectarea acestei obligaţii drept delict, care se pedepseşte cu
depunerea din treaptă18.
Înţeleasă astfel, Sfânta Taină a Spovedaniei este cu adevărat taina „naşterii din nou”, un
„al doilea botez”, taina prin care cel ce o primeşte îşi înnoieşte viaţa pregătindu-se pentru
împărăţia lui Dumnezeu.

17
Pr. Viorel Sava, Taina Mărturisirii în riturile liturgice actuale ..., p. 109.
18
*** Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1956, pp. 53, 59.

52
 Pr. conf. dr. Stelian Ionașcu
Facultatea de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul
Universitatea din București

Elemente teoretice și practice privind recitativul liturgic

al preotului și diaconului

Preliminarii

Cântarea recitativă în biserică este o interpretare prin excelență solistică, pe care pre-
otul și diaconul o practică la toate slujbele pe care le oficiază, în opozabilitate ca stil și
deopotrivă complementaritate ca desfășurare cu alte momente muzicale de la strană, în
variantă irmologică sau melismatică. După modul în care se derulează recitativul liturgic
din punct de vedere melodic și ritmic, există trei maniere de cânt:
1. Recitarea pe un singur sunet, care poartă denumirea de cântare recto-tono;

2. Recitarea pe un singur sunet, cu o scurtă cadență finală ritmico-melodică;

3. Recitativul cvasicântat1 care presupune o îmbinare dintre recitarea propriu-zisă și in-

flexiuni melodice care gravitează în jurul fundamentalei. Se pretează mai cu seamă la recita-
rea Apostolului și Sfintei Evanghelii, dar și a altor momente mai ample din cadrul slujbelor.

Evoluția istorică a recitativului liturgic din cărţile de ritual

Recitativul liturgic al preotului sau diaconului după cărțile de ritual are la origini cea
mai veche și mai simplă notație și anume notația ecfonetică2. Această însemnă că ecteniile,

1
Dan Drăgoi, Recitarea liturgică între Tradiție și inovație, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 2001, p. 14.
2
Notația ecfonetică este un sinstem de notație cu neume, care s-a format și dezvoltat între secolele VI-XIV, pentru
citirea solemnă a pericopelor din Evanghelie, Apostol și Paremiar. Grafia acestor semne constă în diferite linii drepte,
curbe, oblice sau în zig-zag, simple sau perechi, un grup de trei puncte și o cruce aurită la sfârșitul frazelor (Grigore
Panțiru, Notația și ehurile muzicii bizantine, Editura Uniunii Compozitorilor, București, 1971, pp. 9-16 ).

53
 Pr. conf. d r. Steli an Ionaș cu

ecfonisele, pericopele evanghelice, variatele formule de salutare, binecuvântare și în-

demn3, formulele doxologice ș.a., care acum au un caracter improvizatoric și de sute de
ani se perpetuează pe cale orală, au avut la bază niște reguli precise, consemnate printr-o
seamă de semne neumatice și care nu lăsau loc hazardului și bunului plac al interpre-
tului4. Semiografia ecfonetică era scrisă direct pe textele pericopelor evanghelice sau ale
apostolului, de obicei cu roșu. Către sfârșitului sec. al XIII-lea și începutul sec. al XIV-lea,
notația ecfonetică dispare5 din manuscrise, nemaifiind de utilitate practică, însă experien-
ța și tehnica de cântare rămân mai departe în codice precum evengheliare, lecționare, pra-
xapostoli și paremiare. Se înțelege că după această etapă se va continua practica de cântare
recitativă, bazată pe experiența înaintașilor, pe noțiunile elementare predate de profesori,
precum și pe imitația sau improvizația de la cei mai înzestrați slujitori. Cert este că ma-
nuscrisele și tipăriturile ulterioare ale Liturghierului, Molitfelnicului, Sfintei Evanghelii,
sau ale Apostolului vor cuprinde doar textul liturghic, fără nicio însemnare muzicală sau
indicații legate de interpretare.

Soluții în practica recitativului liturgic

Practica recitativului liturgic a depășit demult, pentru majoritatea preoților, etapa

inițierii sau nevoia unei pregătiri speciale în acest sens. Orele de muzică din Seminarul
Teologic sau Facultatea de Teologie, orele de practică liturgică, cor și ansamblu coral, pre-
cum și cântarea la strana paraclisului școlii sau al diferitelor biserici parohiale, au consti-
tuit o suficientă pregătire pentru rostirea cu emoție, dar corectă a primei ectenii (Drepți
primind…), când viitorul slujitor al altarului primește harul hirotoniei.
Pentru întocmire acestui studiu am apelat la bibliografia pe care am considerat-o ne-
cesară, între care, cel mai vechi studiu aparține profesorului Nicolae Lungu6. A fost scris
în 1957, era de zece ani dirijorul coralei Catedralei Patriarhale și profesor la Institutul
Teologic, având o bogată experiență pedagogică și teologică și o radiografie clară a feno-
menului muzical laic și bisericesc din țara noastră. El însuși își punea atunci o seamă de
întrebări, avea frământări și nemulțumiri pentru inovațiile preoților în recitativul liturgic,
„care aduc mare rău Bisericii”7. Profesorul Lungu amintește că, din aceeași dorință de a
trasa niște reguli în ceea ce privește recitativul liturgic, au scris câteva exemple muzicale și
Anton Pann, Ștefanache Popescu sau I. Popescu Pasărea. Profesorul Lungu enumeră șap-
te sitații în care curentul laicizant „amenință cu o desfigurare toate serviciile divine” sub
influența „teatrelor de operă și operată, a radio-ului, a muzicii din filme etc”8.
a) La citirea Apostolului sau Evangheliei: tendința unora de a cromatiza ascendent pe
tot parcursul textului, începând cu cel mai grav sunet până la cel mai acut „terminând în-
tr-un zbieret sălbatic”. Comentariul profesorului Lungu se îndreaptă atât spre estetica nefastă
3
Preot Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgica generală, Editura Institutului Biblic, București, 1993, p. 700.
4
Pr. I. D. Petrescu, L’Office de Noël, Librairie Orientaliste Paul Geuthner, Paris, 1932, p. 38.
5
Titus Moisescu, Prolegomene bizantine II, Editura muzicală, 2003, pp. 141-142.
6
Nicolae Lungu, Combaterea inovațiilor in recitativul liturgic, in Studii Teologice, an. IX, 1957, nr. 7-9, pp. 562-573.
7
Nicolae Lungu, Combaterea inovațiilor…, p. 562.
8
Nicolae Lungu, Combaterea inovațiilor…, p. 563.

54
 E le me nte te oret ic e și pr ac t ic e pr iv i nd re cit at ivu l liturg i c a l pre otu lui ș i d i aconu lu i

a acestui mod de a cânta, dar și a pierderii cu totul a atenției credincioșilor spre conținutul
mesajului evanghelic și preocuparea lor doar asupra performanțele vocale ale slujitorului.
b) Inovatori care în ectenii sau îndemnuri liturgice „brăzdează slujba de la un capăt la
altul întrebuințând formule melodice luate din diferite opere”. Profesorul N. Lungu aten-
ționează că bisericile sunt locașuri de cult și nu teatre de operă.
c) Ridicole sunt încercările unora de a recita Evanghelia imitând ca sonoritate perso-
najele biblice, schimbând tonalitatea sau timbrul după cum ar considera ei vocea poves-
titorului, a Mântuitorului, a femeilor mironosițe etc. Pe lângă ridicolul situației, se pierde
însuși mesajul narativ al Evangheliei.
d) La inovații adaugă și simpla citire a Evangheliei, ca pe orice lectură sau discurs.
Profesorul Lungu consideră că textul citit nu este auzit de credincioși – să ne gândim că
nu erau mijloace suplimentare de amplificare moderne - și recomandă să se păstreze tra-
diția ecfonetică a cântării Evangheliei. Noi știm astăzi să facem distincție între citirea unui
text bisericesc și rostirea unui discurs sau predici. În acest caz se înțelege că Evangheliile
mai lungi pot fi și citite.
e) Laicizarea până la profanare a formulelor de sfinție a darurilor – „...Luați, mân-
cați...”, pe melodii de romanțe, arii sau serenade. Fenomenul perpetuat până în vremea
noastră la anumiți slujitori este aspru sancționat de profesorul Lungu9.
f) Este împotriva dramatizării formulelor recitative „în tonalități minore, plângătoa-
re transformând biserica într-un teatru lacrimogen”.
g) Inovatori care „melodizează excesiv orice ectenie, orice text sau îndemn”, pierzân-
du-se continuitatea mesajului care este anulat de melodia prea dezvoltată.
După părerea noastră, succesul garantat pentru cântarea recitativă în stil bisericesc are
la bază mai mulți factori:
1. Ascultarea față de ceea ce am învățat de le profesorii de le teologie și punerea lor în
practică așa cum am mărturisit la finalul studiilor. Ieșirea în „decor”, chiar și cu un stil de
cântare care a avut „ab initio” bune intenții, duce la situații iminente de a fi judecați de
către confrați și de a eșua în modul de cântare.
2. Rezolvarea problemelor legate de pronunție și inteligibilitatea textului.
În procesul recitării liturgice, consoanele finale „sunt cele mai defavorizare”10 condu-
când la situații în care credincioșii sunt nevoiți mai mult să intuiască textul. Dezinteresul
față de modul de pronunție și rostirea într-un tempo prea alert al ecteniilor, precum și
neadaptarea la condițiile acustice ale locașului de cult (biserici cu halou), conduc spre
următoarele situații nefericite:
„Ca su’ stăpânirea Ta, to’ deauna fiin’ păzi’ Ție slavă să înălță’...” etc.
Hristo sa învia (t) din morți../ Că Sfân tești...ș.a.m.d.
3. Realizarea unui dialog corespunzător între recitativul preotului și răspunsul de la
strană. În această speță preotul este chemat să „prindă tonul” adică ethosul și plaja de

9
„Tocmai la acest moment ai găsit tu, slujitor al altarului, să îți arăți aptitudinile vocal-artistice? Ai uitat, oare, că
orice abatere sau greșeală, făcută în acest moment culminant, constituie o osândă de care nu vei putea scăpa în fața
Dreptului Judecător?”( Nicolae Lungu, Combaterea inovațiilor…, p. 565).
10
Dan Drăgoi, Recitarea liturgică..., p. 28.

55
 Pr. conf. d r. Steli an Ionaș cu

desfășurare ale glasului în care se cântă la strană. Preotul trebuie să cânte de obicei pe
fundamentală (sunetul principal al modului sau tonica), în care se dau răspunsurile cân-
tate de strană sau de către cor. Abaterile de la regula recitării pe sunetul fundamental sunt
octava și mai rar cvinta (dominanta). Neplăcute sunt recitările pe terță, cvartă și cu totul
nepotrivite pe sunete care nu fac parte din structura modului respectiv al cântării de la
strană. Dan Drăgoi11 semnalează o altă discrepanță, când „preotul și-a făcut o rutină de
nezdruncinat” în a spune ectenia pe un ton comod, unde consideră că vocea îi sună cel
mai bine (legea minimului efort) și strana continuă să cânte răspunsurile în propria struc-
tură melodico-armonică.
4. Atenția permanentă asupra detaliului și a noutăților în cazul diortosirii textelor li-
turgice. Rutina face ca vechile obișnuințe să fie înlocuite mai greu. Dacă la textul unei
rugăciuni din Liturghier sau Molitfelnic, pe care preotul o spune de obicei în taină, mo-
dificarea apărută ca noutate nu implică în mod direct implicarea credinciosului, atunci
când vorbim de cântări care sunt spuse cu voce tare, este imperios necesar ca slujitorul
să își însușească îmbunătățirile aduse textului, și să le rostească așa cum au fost tipărite
în cărțile de cult.12 Oferim un exemplu în care, numai binecuvântarea mare de la Sfânta
Liturghie, a suferit de-a lungul timpului mai multe modificări:
„Binecuvântată este împărăția a Tatălui...” – greșit.
„Binecuvântată este împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh și acum și
pururea...”- greșit.
„Binecuvântată este împărăția Tatălui și-a Fiului și-a Sfântului Duh...”- greșit.
5. Păstrarea de-a lungul cântărilor recitate a accentelor firești limbii române.
Din succesiunea accentelor și non accentelor silabelor textului se naște ritmul musical
al cântării recitate: Cu pa-ce Dom-nu-lui să ne ru-găm. Dacă preotul va supune acest
ritm al silabelor unei muzici de felul

atunci accentul firesc din vorbire va fi compromis în cântare. Varianta corectă ar fi:

Pornind de la datele de mai sus, o seamă de cazuri asemănătoare, pot fi rezolvate astfel:

11
Dan Drăgoi, Recitarea liturgică..., p. 20.
12
Ediția tipărită a Liturghierului din 2012, are la sfârșit un capitol cu Lămuriri.., care semnalează noutățile și justifică
rațiunile pentru care s-au operat modifcările respective.

56
E le me nte te oret ic e și pr ac t ic e pr iv i nd re cit at ivu l liturg i c a l pre otu lui ș i d i aconu lu i

Alte cazuri de accente nepotrivite în cântarea recitativă: “...cu toți sfinții să o pome-
nim...”/ “...pe cei bine credincioși...”/ “...să luăm aminte...”/ “...să mulțumim Domnului...”/.

Concluzii

Concluziile referitoare la practica ortodoxă – în sensul de dreaptă credință – a recitati-

vului liturgic sunt ușor de reperat din cuprinsul acestui studiu. Tradiția orală și și absența
unei notații muzicale pentru această manieră solistice de cântare în Biserică au lăsat loc și
unor interpretări personale din partea unor slujitori ai altarelor, care s-au dovedit a fi con-
tagioase și dăunătoare comunităţii eclesiale. De aceea, unii profesori si protopsalți au con-
siderat necesar să își exprime punctul de vedere și să vină cu soluții teoretice și practice,
dintre care amintim pe: Anton Pann, Nicolae Severeanu, Ștefanache Popescu, I. Popescu
Pasărea, Nicolae Lungu, Dan Drăgoi ș.a.

57
 Pr. conf. dr. Vasile Crețu
Facultatea de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul
Universitatea din București

Cateheza parohială. Modalități de predare a învățăturii

ortodoxe către tineri

Introducere

O privire atentă asupra situaţiei actuale a societăţii, dar mai ales asupra identităţii
tinerilor, va scoate în evidenţă faptul că ei devin nesiguri pe tărâmul credinţei şi al ade-
văratelor valori creştine şi umane. Contextul social din România zilelor noastre are, fără
îndoială, o influenţă covârşitoare asupra vieţii lor. Unii se simt singuri, doar cu problemele
lor, atunci când şcolile sunt agresate de tendinţa agresivității verbale sau fizice, de cea a
tutunului, a alcoolului, a drogurilor, a sexualităţii precoce, a vulgarităţii de limbaj şi a de-
vierilor de comportament. Alţi tineri caută propria fericire în simboluri, imagini, vicii sau
lucruri exotice, îndreptându-se astfel către noi forme de religiozitate şi secte de diferite
origini, care maschează individualismul accentuat prin oferirea de grupuri protectoare.
Valorile” lumii actuale sunt succesul, imaginea publică strălucitoare, performanţele
materiale şi profesionale. De timpuriu, tinerii sunt influențați de mass-media şi de noile
tehnologii de comunicare, astfel încât să poată atinge aceste „obiective”. Ei sunt învăţaţi
să joace un rol, să se prezinte excelent, să-și vândă competențele cât mai bine. Însă nici o
rețea de socializare și nici chiar smartphone-ul nu pot înlocui prezenţa fizică a unei per-
soane şi efectul binefăcător pe care ţi-l aduce învecinarea cu un om dedicat lui Hristos.

Rolul și locul tinerilor în Biserică

„Tinerii sunt destrăbălaţi”, „tinerii sunt iubitori de patimi”, „tinerii sunt neascultători”,
„tinerii sunt fără frică de Dumnezeu”. Am auzit de multe ori aceste constatări moraliste1.
Întrebarea mea este: au avut ei condiţiile de a creşte în viaţa creştină sau nu? Aud ei che-
marea Bisericii? În ce măsură mai mai poţi fi creştin practicant în lumea de azi? Negreşit,
duhul actual al lumii - hedonist, desacralizant şi adesea ateu - nu este nici pe departe pro-
pice credinţei. Însă potrivnicia lui nu poate fi comparată cu veacurile de catacombă şi cu

1
Într-un dialog purtat cu Vasile Dunca, în octombrie 2001, la Sibiu, P.S. Episcop Siluan Marsilianul spunea : „Noi
astăzi avem un limbaj foarte criticist faţă de ei. Avem două luni de studenţie în teologie sau suntem mari creştini de
un an de zile şi începem să arătăm tineretul cu degetul care-i aşa şi pe dincolo şi care-i destrăbălat şi care-i dezori-
entat şi care n-are un sens al vieţii şi noi nici nu ne dăm seama că suntem fiii de acasă, care ne bosumflăm şi care îl
criticam pe Fiul Risipitor”, în Tinereţe, Ideal, Biserică, carte îngrijită de A.S.C.O.R. Sibiu, Editura Agaton, Făgăraş,
2002, colecţia Ortopraxia, p. 58.

58
 C atehe za p arohi a l ă. Mo d a l it ăț i d e pre d are a î nvăț ătur i i or to d oxe c ăt re t i ner i

persecuţiile sângeroase. Prin urmare, voi răspunde afirmativ la întrebarea „Poţi să mai fii
creştin în lumea de azi?”. E mai uşor să-l mărturisești pe Hristos într-o lume consumistă,
marcată de materialism galopant, decât în temniţele de la Aiud, Jilava ori Gherla. Cu toate
reclamele şi „ofertele”, nimeni nu te împiedică să posteşti, să te angajezi serios într-un
ritm de viaţă creştină, să simţi ajutorul lui Dumnezeu în viaţa ta care vine pe măsura cură-
ţirii de păcate, nimeni nu te smulge din biserică atunci când tu o cauţi cu adevărat pentru
a-L regăsi pe Dumnezeu sau pentru a regăsi pacea pierdută.
Experienţa personală a prezenţei şi lucrării lui Dumnezeu în viaţa tinerilor îi va în-
demna să se angajeze peste tot unde lucrarea lor este necesară. Desigur, drumul desco-
peririi credinţei ca valoare personală, definitorie pentru fiinţa umană, nu este deloc ușor.
„Cei mai mulţi rămân la o credinţă vagă, amestecată adeseori cu superstiţia, credinţă care
nu-i angajează deloc la o viaţă de rugăciune, de post, de înfrânare. Lumea cu ispitele ei este
mult mai atrăgătoare decât credinţa cu exigenţele ei. Totuşi, sunt astăzi, din mila lui Dum-
nezeu, mulţi tineri care nu se mulțumesc cu superficialitatea, cu surogatele plăcerii pe care
le oferă o viaţă trăită în păcat. Biserica îi aşteaptă pe tineri să se angajeze de asemenea în
misiunea ei de propovăduire a credinţei şi de slujire a semenilor. Tinerii sunt dinamici,
au iniţiative, precum și forţa necesară pentru a le duce la îndeplinire; toate aceste calităţi
trebuie să servească revigorării parohiilor noastre, unde, în afara slujbelor din duminici şi
sărbători, nu se mai petrece nimic”2.
Prin ce caracteristici ar trebui să se distingă catehizarea tinerilor? Prin ce se deosebesc
ei de oamenii maturi? Nu sunt şi unii şi alţii chemaţi la aceeaşi mântuire? Este evident că
așa stau lucrurile. Numai că tinerii au nevoie să li se vorbească într-un limbaj accesibil, cu
cât mai puţine arhaisme și refrene. Ei fac alergie la limbajul de lemn. Şi asta nu e rău. Aler-
gia lor este motivată de faptul că limbajul de lemn ascunde lipsa unei relaţii vii cu Hristos,
este semn al uscăciunii, al micimii sufleteşti, al discrepanţei dintre mesaj şi propovădui-
torul sau: „Nimeni nu vrea să întâlnească un preot care crede că le ştie pe toate. Este mai
important să ştii unde să cauţi, decît să crezi că ai găsit fără să fi căutat vreodată. Nu de
erudiţi are nevoie Biserica, ci de oameni care au descoperit entuziasmul cunoaşterii şi al
iubirii, firescul vieţii duhovniceşti, bucuria slujirii aproapelui şi exigenţele infinite ale În-
ţelepciunii lui Dumnezeu. Un student teolog de calitate, ca şi un preot iubit de popor, este
omul aflat în posesia unei busole. Neîncetat, aceasta îi indică Răsăritul nostru, cel de sus”3.
De ce nu vin mai mulți tineri la biserica? La această întrebare, prezentăm câteva posi-
bile răspunsuri. Întâi de toate, pentru că nu-i cheamă aproape nimeni. Această afirmaţie
nu trebuie să surprindă. Este uşor să critici pe cineva că nu vine la biserică, dar cine mai
cheamă astăzi lumea la biserică? Cel mai adesea, cei care cred că cheamă, de fapt gonesc;
uneori, cei din biserică sunt primii care îndepărtează tinerii din biserică. Cum se explică
această afirmație? Din nefericire, prima lor interacțiune cu biserica are loc de multe ori
prin intermediul agenților de circulație: „tinerii se simt adeseori singuri sau excluşi, mai

2
I.P.S. Serafim Joantă, „Prospeţimea Ortodoxiei”, în: Tinereţe, Ideal, Biserică, carte îngrijită de A.S.C.O.R. Sibiu,
Editura Agaton, Făgăraş, 2002, colecţia Ortopraxia , p. 26.
3
Mihail Neamţu, „Reforma învăţământului teologic (II)”, în Dilema Veche, nr. 41, 22-28 oct. 2004, p. 6.

59
 Pr. c on f. d r. Vas i le C rețu

ales în comunităţi închise, de oameni în vârstă, protocronişti, dornici de a face observa-

ţie sau anchilozaţi în complexe şi suferinţă. Mustrarea în Biserică, săvârşită de neaveniţi,
este o reţetă sigură pentru alungarea tinerilor. Am citit odată pe un site de căsătorii nu-
mit www.miresici.ro diferite păreri şi opinii pe un forum. Peste tot, observaţiile acide,
mustrarea amarnică, încruntarea pe post de competenţă mistică, taxele şi interdicţiile ne-
justificate, sunt catalogate ca fiind piedici în calea participării tinerilor la viața Bisericii.
Tinerii doresc să se simtă acceptaţi, să fie primiţi cu dragoste, să simtă efortul şi stăruinţa
preotului în a-i ajuta. În toate acestea discuţia, taifasul duhovnicesc, sfatul bun şi, mai ales,
Spovedania, sunt esenţiale. Şi încă ceva: zâmbetul poate deschide porţile inimii tinerilor
către Dumnezeul bucuriei netrecătoare”4. În al doilea rând, mulți tineri nu vin la biseri-
că pentru că ei nu văd rostul acestui lucru. Ei spun că se poate trăi şi fără biserică. În al
treilea rând, dacă se întâmplă să aibă întrebări existentiale, rareori se găseste cineva care
să le arate, în cuvinte simple, pe înţelesul lor, că viaţa poate fi trăită şi altfel. În al patrulea
rând, cele sfinte li se par tinerilor complicate şi inutile. Nu în ultimul rând, sunt destui
tineri care afirmă că biserica este plictisitoare; pentru cariera şi interesele lor, credinţa nu
este relevantă. Alții spun spun că se roagă în felul lor, că îl au ei pe Dumnezeu și că n-au
nevoie de biserică5.

O radiografie lucidă a catehezei parohiale actuale

Deși la nivel statistic și declarativ sunt rezultate și intenții dintre cele mai nobile, în
realitate, educația religioasă a tinerilor ezită între inerție şi derivă, între precipitări ofici-
ale şi lentori orientale, între reguli administrative şi relativism balcanic. Deseori devin
melancolic înaintea unui fenomen ușor observabil în viața parohiilor urbane și rurale:
entuziasmul, competența și consecvența pentru derularea unui program catehetic atractiv
și accesibil sunt virtuți din ce în ce mai rare printre cei chemați să și explice credința, nu
doar să respecte un ritual. Altfel spus, secerișul e mult, dar secerătorii sunt puțini. După
știința mea, nu avem încă la nivel național un ghid catehetic pentru tineri și, cu foarte
puține excepții, nici programe catehetice eparhiale adaptate orizontului de așteptari și
interes ale tinerilor.
Din proprie experiență, pot să afirm că, deși astăzi se vorbește mult despre importanța
și necesitatea catehezei parohiale ca o posibilă alternativă la educația religioasă din școlile
românești, pe alocuri deficitară sau superficială, cateheza este:
– bagatelizată în parohiile supradimensionate, în care preotul este mai mult un presta-
tor de servicii religioase și mai puțin un învățator spre împărăția lui Dumnezeu;
– marginalizată acolo unde preotul este debordat de mulțimea problemelor adminis-
trative și economice și nu mai are timp sau entuziasm pentru a lumina pe oamenii preo-
cupați doar de minuni și solutii existențiale de tip fast-food;

4
Pr. Ioan-Valentin Istrati, „Cum aducem tinerii în Biserică?”, articol consultat online în data de 11.04.2018 la adresa
https://doxologia.ro/viata-bisericii/studiu-de-caz/cum-aducem-tinerii-biserica
5
A se vedea Bogdan Mateciuc, „De ce nu vin tinerii la Biserică”, articol consultat online la adresa http://www.odaia-
desus.ro/tinerii.html în data de 10 04 2018.

60
 C atehe za p arohi a l ă. Mo d a l it ăț i d e pre d are a î nvăț ătur i i or to d oxe c ăt re t i ner i

– mimată sau ridiculizată acolo unde diferențele de vârstă, de pregătire și de menta-

litate dintre clerici generează de multe ori probleme de comunicare, de încredere sau de
cordialitate pastorală.

Ce transmitem?

Între nonconformismul tinerilor şi conservatorismul părinţilor, pedagogii creştini au

un drum dificil de parcurs. Cateheza cu tinerii poate să plece de la problemele, aşteptările
şi întrebările lor în ceea ce priveşte Biserica şi credinţa creştină. Obiectivele acestei cate-
heze vor cuprinde conştientizarea apartenenţei la Biserica Ortodoxă, creşterea participării
tinerilor la viaţa comunităţii, formarea şi sprijinirea grupurilor de tineri în parohii. Cu
toate că sunt puţine biserici unde se face cateheză autentică cu tinerii, totuşi, se observă că
mulţi dintre aceștia caută o oarecare siguranţă şi îndrumare în comunităţile de credință.
Atunci când le găsesc, sunt foarte recunoscători pentru eforturile depuse.
În interiorul Bisericii noastre sunt necesare, la nivel de parohie şi eparhie, programe
de cateheză şi asistenţă pastorală a copiilor şi familiilor în criză, cicluri de cateheze pentru
pregătirea tinerilor pentru căsătorie, cateheze pastorale pentru tinerii căsătoriţi şi pentru
părinţii lor, astfel încât pregătirea pentru căsătorie să nu se reducă doar la frumosul cere-
monial al cununiei. Este necesar un program de cateheză pastorală pentru naşi pentru a-i
implica în susţinerea continuă a familiilor pe care le cunună. Prin toate aceste programe
trebuie afirmată şi cultivată sfinţenia căsătoriei, organizată solidaritatea în familie şi între
familii, afirmată demnitatea maternităţii, a paternităţii, a filiaţiei şi a fraternităţii, ca daruri
ale iubirii lui Dumnezeu care trebuie cultivate.
În plus, o măsură care ar putea optimiza activitatea catehetică la nivelul comunităţilor
religioase ar fi elaborarea din partea Sfântului Sinod a unui Îndrumător Catehetic pentru
Tineri care să cuprindă principalele strategii referitoare la formarea catehetică. Acesta ar
putea trata despre rânduiala Sfintelor Taine şi Ierurgii, structura şi rânduiala Liturghiei,
simbolistica arhitectonică a unei biserici ortodoxe şi a obiectelor de cult, anul liturgic,
cărţile liturgice, gestica ortodoxă, practici religioase, tradiţii creştine legate de naştere,
căsătorie şi moarte, despre dragoste, căsătorie, despre familie etc. Acest viitor Îndrumător
Catehetic poate să demonstreze că a fi creştin practicant astăzi, când eşti tânăr, este posibil.

Provocări și exigențe pentru cateheza parohială de astăzi

Cateheza parohială este o componentă importantă a slujirii preoțești. Cum va reuși

ea astăzi, într-o lume marcată de bricolaj religios, spiritualitate difuză și eclectică, să fie
profetică și vie, să nu fie impregnată de limbaj de lemn6, monotonie, conformism sau te-
orie abstractă, să nu fie privită ca o obligație de serviciu sau ca un ornament liturgic? Cum

6
Nu trebuie să uităm că, în cele patru decenii și jumătate de comunism, propovăduirea ortodoxă din România a fost
supusă unui atent proces de „depersonalizare”, după modelul discursurilor de lemn ale Epocii de Aur.

61
 Pr. c on f. d r. Vas i le C rețu

poate deveni cateheza de azi cu adevărat prezentă în viața Bisericii și a societății, fără să
fie anacronică sau pietistă? Cum poate ea să ajungă un mijloc practic de inițiere și întărire
în credință, la nivelul exigențelor acestui început de mileniu?
Nu este uşor să transmiţi valori perene într-o lume care se schimbă rapid. Biserica este
în istorie simbolul vieţii veşnice. Ea se adaptează la specificul fiecărei epoci fără însă a uita
că, de fapt, Capul Bisericii este Iisus Hristos, Care ieri, astăzi şi în veci este Acelaşi. Nu pre-
ocuparea pentru originalitate este importantă și necesară, ci explicarea și contextualizarea
Evangheliei. Aşa cum Sfinţii Părinţi din primele secole au contextualizat mesajul evanghe-
lic folosindu-se de filosofia păgână, de cultura precreştină, catehetul de astăzi ar trebui să
se folosească de datele modernităţii pentru a-şi face cunoscută identitatea spirituală. Prin
urmare, între cele două dimensiuni, perenitatea adevărului evanghelic şi modernitatea
mijloacelor de transmitere, nu este o contradicţie, ci o complementaritate pe care trebuie
să o descoperim şi să o practicăm.
Revitalizarea catehezei parohiale se poate constitui într-un antidot împotriva feno-
menului de individualizare a religiei, care se face simțit prin faptul că oamenii încep să
aibă un raport strict personal cu Dumnezeu, fără să se mai raporteze la comunitatea de
credință din care fac parte. Este important ca parohiile să ajute la coagularea unor grupuri
de vârste și de profesii, de la copii până la pensionari, astfel încât toți să se simtă atrași să
participe la viața eclesială nu doar în timpul Sfintei Liturghii, ci și după slujbă, punând ac-
cent pe dimensiunea aprofundării credinței și a socializării în biserică. Cateheza parohială
nu este o ședință de partid sau o hală de producție a enoriașilor ascultători și docili, ci este
grădinărirea și luminarea credinței pe care, uneori o trăim fără să o cunoaștem. Cateheza
parohială înseamnă a învăța pentru viața lăuntrică și pentru a ști cum îți poți schimba
perspectiva asupra vieții.
Într-o lume asediată de tulburări socio-economice, de dileme morale şi etice, de sufe-
rinţă şi sărăcie, oamenii care vin la biserică așteaptă un mesaj viu, proaspăt, coerent, inte-
resant, inspirat şi ancorat în realitate. Asta înseamnă poveţe utile pentru viaţa de zi cu zi,
răspunsuri la problemele actuale de natură spirituală ale românilor, încurajări şi gânduri
sănătoase, nu cateheze adormitoare, standardizate, banale sau mustrătoare.
Deși trăim într-o explozie informațională zilnică în care confundăm oamenii cunos-
cuţi cu oamenii mari, notorietatea cu valoarea şi zarva mondenă cu autenticitatea, o cate-
heză reușită are menirea de a-i ajuta pe ascultătorii ei să se înţeleagă pe sine, să-şi cunoas-
că propria viață, să se reclădească interior prin cunoaștere, credinţă și speranţă, idealuri
tot mai străine civilizaţiei pragmatice de azi. Există numeroase comunități de credincioși
care apreciază, pe lângă solemnitatea ritualului și acuratețea muzicii sacre, și o cateheză
frumoasă, actuală și convingătoare. În acest fel, ei descoperă un om care spune ce simte, în
vorbe care prind viaţă. Nu un robot care recită o poezie, funcţie de eveniment.
Care sunt criteriile aprecierii juste ale activităţii unui slujitor bisericesc? În câte con-
troale sau inspecţii primează şi se verifică grija pentru propovăduirea Evangheliei? Sub
camuflajul corectitudinii şi al disciplinei financiare, care adesea rezumă toată activitatea
unui cleric, se pot ascunde lacune și neglijențe comportamentale şi duhovniceşti care

62
 C atehe za p arohi a l ă. Mo d a l it ăț i d e pre d are a î nvăț ătur i i or to d oxe c ăt re t i ner i

cu greu mai pot fi corectate. Evoluția surprinzătoare a unor evenimente din ultimii ani
(criza orei de religie din școlile publice românești, campanii de presă care discreditează
rolul și imaginea Bisericii în recenta pandemie etc.) mă face să cred că avem o stringen-
tă nevoie și de zidire și nu doar de ziduri, și de ziditori și nu doar de zidari. Îndemnul
Sfântului Apostol Pavel este revelator în acest sens: „Preoţii, care îşi ţin bine dregătoria,
să se învrednicească de îndoită cinste, mai ales cei care se ostenesc cu cuvântul şi cu
învăţătura” (I Timotei 5,17).
Departe de a fi exponenta unui stil vetust, cu discursuri venite din alt timp, cateheza
se cere a fi reconsiderată la adevărata ei valoare și importanță pentru formarea viitorilor
pescari de oameni, slujitori ai lui Hristos care adună în mreaja cuvântului viu oameni
pentru Împărăția lui Dumnezeu.

63
 Pr. lect. dr. Gheorghe Ispas
Facultatea de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul
Universitatea din București

Împărtășirea euharistică. Aspecte pastorale cu privire

la pregătirea și administrarea ei (clerici și mireni)

Introducere

În Biserica noastră Ortodoxă, tema împărtășirii cu Sfintele, Preacuratele Taine ale lui
Hristos este, şi va fi mereu, actuală. Sub influența nefastă a regimului comunist, care a im-
pus laicizarea tuturor compartimentelor vieții sociale, creștinii, în general, și mai ales cei
ortodocși, trec printr-o criză spirituală fără precedent. Credința a slăbit, mulți nu-și mai
manifestă deschis religiozitatea, ajungând, din indiferență şi necunoaștere, să nu mai vină la
biserică, la mărturisire, la spovedanie, spre a primi, apoi, împărtășirea cu Sf. Trup și Sânge
al Mântuitorului Hristos. Omul contemporan este angrenat într-un sistem industrializat şi
computerizat, stăpânit de setea de informație şi cunoaștere, alergând după plăcerile vieţii
cotidiene, fără obligații spirituale, îndepărtându-se de valorile credinţei, ale rugăciunii şi
ale lucrării faptelor bune ca expresii ale unirii tot mai intense a omului cu Dumnezeu. Unii
trăiesc în dezorientare, cu urmări tragice – uneori –, pentru viaţa socială1. La toate acestea se
adaugă şi literatura zilelor noastre, chiar internetul, mass-media, ce sprijină, cu îndestulare,
îndepărtarea omului de Dumnezeu. Nimeni nu poate fi încântat de starea societății noastre.
Ea inspiră îngrijorare. Îngrijorată este şi Biserica – mamă a neamului românesc – , cunoscut
fiind că un popor care trăiește după Evanghelia lui Hristos este ,,popor sănătos, creator în
toate domeniile, conștient de chemarea lui pe acest pământ” 2.
Generația de creștini a zilelor noastre este ,,chemată să cunoască şi să trăiască adevă-
rul de credință în actualitate, în contextul de astăzi al lumii, dând mărturie despre Hristos
Cel înviat, în fața Căruia s-au prăbușit idolii lumii vechi şi se prăbușesc idolii lumii noi” 3.
Iar chemarea adresată creștinului contemporan culminează cu participarea la comuniu-
nea euharistică din cadrul Sfintei Liturghii.

1. Instituirea și rostul Euharistiei

Despre Sf. Euharistie aflăm, din Sfintele Scripturi, că a fost prefigurată în Vechiul Tes-
tament4, iar în Noul Testament, Mântuitorul nostru Iisus Hristos se descoperă ca fiind

1
Pr. Toma Stoica, „Televizorul – o cetate a Sodomei”, în: Vestitorul Ortodoxiei, XIV (2002), 285, pp. 4-5.
2
Gheorghe Vasilescu, „Biserica şi starea societății de azi”, în: Almanah bisericesc, Sfânta Arhiepiscopie a Bucureş-
tilor, (1995), p. 206.
3
Pr. Dr. Ştefan Buchiu, Ortodoxie şi Secularizare, Ed. Libra, Bucureşti, 1999, p. 150.
4
Melchisedec, regele Salemului, l-a întâmpinat pe Avraam cu pâine şi vin (Fc 14, 18); jertfa lui Avraam (Fc 22, 1-18);
mielul pascal (Iș 12, 5-11) etc.

64
 Împ ăr t ășire a eu har ist ic ă. Asp e c te p astora le c u pr iv i re l a pregăt i re a. . .

,,Pâinea cea vie care s-a pogorât din cer”, Pâinea vieţii veșnice (In 6, 51-56). Totodată, la
Cina cea de Taină, după ce a instituit Sfânta Euharistie, Mântuitorul Hristos le-a porun-
cit ucenicilor: ,,Aceasta să faceți spre pomenirea Mea” (Lc 22, 19). Astfel, din perioada
apostolică și până în zilele noastre, membrii Bisericii primesc Trupul şi sângele lui Hris-
tos, în chip euharistic, ca izvor al vieţii veșnice. Spre deosebire de celelalte Sfinte Taine, în
Euharistie nu ni se oferă doar Harul dumnezeiesc (cu specificul său în fiecare Taină), ci
Însuși Cel Care este izvorul Harului Domnului nostru Iisus Hristos, Euharistia fiind atât
Taină şi Jertfă (nesângeroasă), cât şi Ospăț anamnetic (comemorativ, de aducere aminte).
Împărtăşirea tuturor credincioșilor, la Liturghie, era scopul esențial al adunării
euharistice, în baza cuvintelor Mântuitorului Iisus Hristos: „Aceasta să faceți spre po-
menirea Mea” (Lc 22, 19). Credinciosul contemporan, însă, nu mai simte nevoia să se
împărtășească. El cunoaște, din poruncile Bisericii (cea de-a patra poruncă bisericească),
că trebuie să se împărtășească de patru ori, sau ,,cel puţin” o dată, pe an5, socotind că
nu merită, nu are demnitatea cuvenită spre a se împărtăși mai des. Trăind în lume, ar fi
permanent în contact cu necurăția și nedreptatea, de aceea „ar avea nevoie de o curăție
şi pregătire deosebite, de o silință şi pocăință deosebită” 6. În acest sens, lucrarea Bisericii
trebuie să caute să înlăture din suflet ,,tot ceea ce constituie păcat şi imperfecțiune”7, în
vederea conștientizării faptului că „nu se poate concepe Liturghia fără împărtăşirea cre-
dincioșilor”8. În acest fel, se mărturisește că unitatea trupului Bisericii este asigurată de
dumnezeiasca Euharistie, practica Bisericii vechi fiind ca, în aceeași zi, într-un singur loc,
să se săvârșească doar o singură Euharistie9, pentru ca toți credincioşii (pregătiți) dintr-un
loc, să se împărtășească la aceeaşi dumnezeiască Euharistie10, nu pe rând, nu separat, nu
în Liturghii private.

2. Euharistia – semnificații pastorale

În cadrul Bisericii noastre, arhierei şi duhovnici, prin cuvântări şi scrieri, încearcă să

„corijeze o meteahnă pătrunsă în multe parohii: rara spovedanie şi împărtășire a credin-
cioşilor” 11. Şi aceasta pentru că Liturghia nu reprezintă un cult individualist, ci pentru că
ea este slujba publică, obștească, prin care creștinul se integrează în Biserică, Trupul Tainic
al lui Hristos (Ef 5, 23), fiind „mădulare unii altora” (Rm 12, 5) şi împreună slujitori ai lui

5
A se vedea Carte de rugăciuni, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2007, p. 168. De asemenea,
Învăţătura de credinţă creştin ortodoxă, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
1952, p. 338, cât și celelalte ediții.
6
Alexandre Schmemann, Euharistia – Taina Împărăției, trad. de Pr. Boris Răduleanu, Ed. Anastasia, Bucureşti,
1998, p. 233.
7
Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. I, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi,
1996, p. 190.
8
Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi..., vol. I, p. 191.
9
A se vedea Prot. Prof. Dr. Gheorghios D. Metallinos, Parohia-Hristos în mijlocul nostru, trad. de Pr. Prof. Ioan I.
Ică, Deisis, Sibiu, 2004, p. 14.
10
Prot. Prof. Dr. Gheorghios D. Metallinos, Parohia…, p. 14.
11
P.S. Andrei Andreicuț, „Dreapta Judecată”, introd. la Arhim. Ioan Iovan, Sfânta Împărtăşanie, Alba-Iulia, f.a., p. 5.

65
 Pr. l e c t. d r. Ghe org he Ispas

Dumnezeu cu toate puterile cerești care aduc neîncetată slavă lui Dumnezeu12. Așadar
rămâne preotului, şi oricărui slujitor al altarului, imperioasa datorie de a-i conștientiza pe
credincioşi, pentru ca aceștia să fie pregătiți, la Sfânta Liturghie, să se împărtășească mai
des decât au făcut-o până acum.
Unirea cu Hristos, prin Euharistie, real şi substanțial, mistic şi sacramental, desăvârșește
viaţa creștinului, curăță, „arde spinii tuturor păcatelor noastre” 13, iar Hristos rămâne cu
noi, în noi: „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu, rămâne în Mine şi Eu în el”14
(In 6, 56). În fluxul acesta de activităţi contemporane, într-o societate tehnicizată şi secu-
larizată, Biserica, prin Sfintele Taine, respectiv prin Euharistie, îl smulge pe credinciosul
contemporan din decadența şi regresul moral spre care se îndreaptă „cultura” fără Dumne-
zeu, şi-l așază pe un alt plan de viețuire: cu Hristos, făcându-l asemenea Lui după har. Acest
scop al lucrării Bisericii, de îndumnezeire a membrilor săi, rămâne neschimbat, indiferent
de epocă. Tocmai de aceea, Biserica, și prin extensie parohia, nu trebuie confundată cu o
asociație, corporație sau altă grupare lumească, şi nici etichetată drept unitate de cult pen-
tru câștig lumesc. Dacă ar fi aşa, şi-ar pierde caracterul de Biserică. Când un preot nu mai
parcurge Sf. Scriptură şi nici opera Sfinţilor Părinţi, nu se mai conformează canonic, atunci
există pericolul să dispară orientarea corectă şi scopul vieţii bisericeşti15. Biserica, fiind
aceeaşi pentru toate timpurile, iar Hristos, capul Bisericii, fiind Acelaşi, ne face

„părtași la propria Sa biruință şi desăvârșire, ne dă din însăşi viaţa Sa dumnezeiască, sfin-

ţindu-ne […] puterile naturale ale sufletului nostru sunt înviorate astfel spre bine, dobândind
puterea necesară pentru înfrângerea piedicilor ce stau în calea virtuților şi pentru ferirea de
păcatele de moarte” 16.

12
Liturghier, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2012, p. 140. A se vedea şi Pr. Prof. Dr. Petre
Vintilescu, Liturghierul explicat, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1972,
p. 170. Liturghia unește cerul cu pământul, şi de aceea creștinul nu se simte singur, se simte unit „cu tot universul
creştin, cu apostolii, cu sfinții, cu frații în Hristos, cu morţii şi cu viii” (Prof. Dr. Iorgu Ivan, „Învățăminte şi foloase
duhovniceşti pentru cei care participă la Sfânta Liturghie”, în: Îndrumătorul Pastoral, Arhiepiscopia Bucureştilor,
Bucureşti, 1981, p. 254). În fiecare Liturghie, „există şi se simte Biserica întreagă, de pretutindeni şi de totdeauna”
(Prof. Dr. Iorgu Ivan, „Învățăminte şi...”, p. 254). Sfânta Liturghie este „slujba la care noi ne rugăm împreună cu
îngerii, cu sfinții şi cu cei pentru care facem pomenire (cei adormiți în Domnul)” (Pr. Conf. Dr. Vasile Gordon,
Mergând, învăţaţi... (Predici), Ed. Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2001, p. 222). Cu alte cuvinte, slujba liturgică
poate fi numită „teologia populară ortodoxă” (Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, „Funcţiunea catehetică a Liturghiei”,
în: Studii Teologice, II (1949), 1-2, p. 23).
13
Conform rugăciunii Sfântului Simeon Metafrastul (+940), a treia după primirea dumnezeieștilor Taine. A se vedea
Liturghierul, p. 369.
14
În Ortodoxie, credincioşii se împărtășesc atât cu Trupul, cât şi cu Sângele Domnului, spre deosebire de credin-
cioșii romano-catolici care, pe fondul ,,teoriei concomitenței”, se împărtășesc doar cu ostia, împărtășirea cu ambele
elemente fiind rezervată doar clericilor. Cât despre pâinea dospită (ἄρτος), spre deosebire de azima apuseană, sunt
studii documentare care certifică adevărul Bisericii Ortodoxe. Joi seara, Mântuitorul nu a sărbătorit Paștele iudaic, ci
un Paști special, Paștile creştin. Instituind atunci Sfânta Euharistie, Mântuitorul Hristos nu a folosit azimă (ἄζυμος),
ci pâine dospită, după cum menționează sfinții evangheliști. Ca atare, practica Bisericii noastre Ortodoxe este cea
adevărată, practica Bisericii primare, elementele euharistice sfinţindu-se prin rugăciunea de invocare, de chemare a
Duhului Sfânt (epicleză).
15
A se consulta capitolul „Parohia astăzi ca spital duhovnicesc”, din lucrarea Prot. Prof. Dr. Gheorghios Metallinos,
Parohia-Hristos…, p. 23.
16
Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat..., pp. 324-325.

66
 Împ ăr t ășire a eu har ist ic ă. Asp e c te p astora le c u pr iv i re l a pregăt i re a. . .

De aceea şi Sfântul Simeon al Tesalonicului (+1429), când recomanda ca măcar la

40 de zile să se împărtășească un bun credincios, zicea: „de se va păzi pe cât se va putea,
(creștinul) să se apropie şi mai des de Cuminecătura cu Hristos, iar de se va putea, chiar în
toate duminicile, mai ales cei bătrâni şi cei bolnavi, pentru că aceasta ne este viaţa şi tăria”17.
În Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă (1642), se găseşte îndemnul ca nu numai „de
patru ori pe an”, ci „cei ce sunt înaintaţi în cuvioșie şi cucernicie să se mărturisească în
fiecare lună […] şi să se împărtășească cu Sfintele” 18, pentru că „dușmanul sufletului nu
îndrăznește să vatăme pe cel ce ştie că îl are pe Hristos, locuind într-însul” 19.

3. Euharistia - între acrivie și iconomie

Este bine ca împărtăşirea să se facă mai ales în posturi, cu pregătirea necesară. În alte
perioade, se recomandă măcar câteva zile de post, și doar în urma mărturisirii şi curățirii
sufletului, știind că această Taină tinde spre sfințire şi perfecțiune spirituală: „Nu trebuie
încurajată practica sau neglijența ori lipsa de responsabilitate a unor duhovnici, de a nu
pretinde post nici măcar câteva zile înainte de primirea Sfintei Împărtășanii” 20. În același
timp, scrierile patristice arată că, dacă nu-i oprit sau canonisit de duhovnic, un credincios
„se poate împărtăși ori de câte ori se săvârşeşte Sfânta Liturghie şi, de asemenea […] să
nu se săvârşească nicio Liturghie fără un număr de credincioşi care să se cuminece” 21.
Aceasta pentru că unii credincioşi contemporani, mai sporiți în pietate şi credință, conști-
entizează faptul că „împărtășania este un act esenţial al vieţii noastre de creștini” 22.

17
Sfântul Simeon al Tesalonicului, Despre slujba îngropării, apud Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, „Împărtă-
şirea la Sfânta Liturghie privită sub aspectul spiritualităţii creştine”, în: Biserica Ortodoxă Română, LXXX (1963),
9-10, p. 969.
18
Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, „Împărtăşirea la Sfânta Liturghie...”, p. 970. A se vedea şi Mărturisirea de credinţă a
Bisericii Ortodoxe. 1642, trad. de Prof. Alexandru Elian, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1981, p. 87.
19
Mărturisirea de credinţă a Bisericii Ortodoxe. 1642, p. 88. În același sens, Sf. Ioan Gură de Aur (+407) îndeamnă:
„ca nu cumva, rămânând departe prea multă vreme de împărtășirea Ta, să fiu prins de lupul cel înțelegător-nevăzut”
(Liturghier, p. 322).
20
Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. 2, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi,
2001, p. 270. A se vedea şi articolul „Cât timp trebuie să postim înainte de primirea Sfintei împărtăşanii?”, în: Vesti-
torul Ortodoxiei, IX (1997), 193-194, decembrie, p. 7.
21
Arhim. Benedict Ghiuș, „Condiţiile comuniunii euharistice după învăţătura Bisericii noastre”, în: Mitropolia Olte-
niei, XXX (1978), 4-6, articol preluat în vol. Îndrumarul duhovnicului, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați,
2000, p. 179.
22
Arhim. Benedict Ghiuș, „Condiţiile comuniunii...”, p. 181. Părintele Dumitru Stăniloae amintește: „Cei mai râvni-
tori (credincioşi) şi cu viaţă cât mai curată se pot împărtăşi şi mai des, dar totdeauna după spovedanie şi cu cel puţin
patru zile de post anterior, dintre care numai două sunt de post deosebit (miercuri-vineri)” – a se vedea Protosin-
ghelul Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovniceşti, vol. II, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1990, p. 64. De
asemenea, într-o lucrare editată cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, pe când era Mitropolit al
Moldovei și Bucovinei, autorul acesteia (arhim. Ioanichie Bălan) lămurea pe credincioși asupra faptului că „niciodată
nu ne putem împărtășii fără Sfânta Spovedanie și fără dezlegarea duhovnicului” și nici de mai multe ori cu aceeași
spovedanie „că nu suntem sfinți, nici îngeri fără de păcate. Ori de căte ori dorim să ne împărtășim, trebuie să ne
spovedim dinainte, să facem un canon de post și metanii, adică să ne pregătim și duhovnicește și trupește și dacă ne
dă dezlegare duhovnicul, ne putem împărtăși” – a se vedea Arhim. Ioanichie Bălan, Călăuză ortodoxă în Biserică,
vol. I, Mănăstirea Sihăstria, 22004, pp. 91 – 92.

67
 Pr. l e c t. d r. Ghe org he Ispas

La această Sfântă Taină se participă cu gândul, cu mintea, cu inima, cu toate simţu-

rile. Se urmăreşte cu privirea, cu auzul, dar nu trebuie să se rămână doar la „participarea
în spirit la Masa Euharistică” 23, participare afectivă, ci trebuie să existe şi una efectivă,
prin primirea Sfântului Trup şi Sânge ale Domnului „spre iertarea păcatelor şi spre via-
ţa de veci”, ştiind că aceasta este aşa cum mărturisirea Sfântul Ignatie Teoforul (+107)
„φαρμακoν ἀθανασίας” şi „ἀντίδοτος τοῦ μή θανεῖν”, adică „leacul nemuririi şi doctorie
pentru a nu muri, ci a trăi veșnic în Iisus Hristos” 24.
Pentru aceasta, evlavia celui care doreşte să se apropie de Sfintele Taine se cuvine a fi
sporită, prin strădanie duhovnicească, atât înainte, cât şi după împărtășire, ținând cont de
îndemnul Sf. Ap. Pavel referitor la raportarea personală față de chemarea euharistică (1 Co
11, 27, 29). Sfântul Ioan Gură de Aur afirma că nu laudă „nici pe cei ce se împărtășesc o dată,
nici pe cei ce se apropie des şi nici pe cei care vin rar, ci pe cei care fac aceasta cu cuget nevi-
novat, cu inimă curată şi cu viaţă fără pată” 25. Î. P. S. Serafim Joantă remarca faptul că „spo-
vedania este o pregătire permanentă pentru împărtășirea cu Sfintele Taine, dar nu spoveda-
nia formală, privită ca obligație pentru a ne împărtăși, ci spovedania făcută din inimă și cu
lacrimi de pocăință [...], cu conștiința profundă că nu suntem vrednici de Sfintele Taine”26.
În același timp, Sfântul Nicodim Aghioritul (+1807) menționa că nu sărbătorile, „nici
Boboteaza şi nici Postul Mare nu-i fac vrednici pe oameni pentru împărtăşire, ci îi face
vrednici curăția sufletului” 27, ca nu cumva amânarea Sfintei Împărtășanii să pricinuiască
vătămare, amânarea ducând la scăderea în evlavie28. Iar Sfântul Grigorie Palama (+1359)
încurajează sufletul credincios şi curat către Euharistie, amintind:

„Să stărui în ziua duminicii în Biserică, să asculţi Liturghia şi toată slujba şi să te împărtă-
şeşti cu curată credinţă şi conştiinţă neprihănită cu Sfântul Trup şi Sânge ale lui Hristos; şi să

23
Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Împărtăşirea la Sfânta Liturghie..., p. 971.
24
Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către Efeseni. Scrierile Părinţilor Apostolici, (Părinţi şi Scriitori Bisericeşti
1), Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1979, p. 164. Când participăm la
Sfânta Liturghie, în afară de binefacerile pe care noi le cerem, Dumnezeu ne dăruiește şi multe altele. Pentru neamul
creștinesc, Liturghia este „soarele care răspândește splendoarea sa peste cei buni şi peste cei răi şi nu este suflet, oricât
de ticălos ar fi el, să nu culeagă de aici un mare bine, deseori chiar fără să-l ceară, fără să se gândească la el” (Arhim.
Gherontie Ghenoiu, Îndrumătorul bunuului creştin, Ed. Mănăstirii Sf. Nicolae – Sitaru, f.a., p. 31).
25
Sfântul Ioan Gură de Aur apud Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Împărtăşirea la Sfânta Liturghie..., p. 975.
26
† Serafim, Mitropolitul Germaniei, Europei Centrale și de Nord, „Spovedania și Împărtășania: câteva gânduri
și îndrumări practice”, în: Sensurile și importanța Sfintei Taine a Spovedaniei și ale Sfintei Taine a Împărtășaniei în
teologia, spiritualitatea și misiunea ortodoxă contemporană, Ed. Basilica, București, 2015, p. 363. Arhim. Vasilios
Bacoianis indică, într-una dintre lucrările sale despre Sf. Ioan Gură de Aur, că acesta sfătuia ca întâi să fie postul
și apoi Sfânta Împărtășanie: „înainte de a te împărtăși, postește, pentru a te împărtăși cu vrednicie..., cu frică și cu
cutremur, cu conștiință curată și rugăciune.” Vezi Arhim. Vasilios Bacoianis, Cum și când ne împărtășim. Învățătura
Sf. Ioan Gură de Aur, Ed. Tabor, București, 2017, pp. 58 – 59. În aceeași lucrare, autorul amintește de canonul 66
Trulan prin care, în vremea aceea, se permitea împărtășirea credincioșilor în toată Săptămâna Luminată, săptămână
considerată ca o singură zi, dar înaintea acesteia se ținea – foarte aspru – tot postul Păresimilor: „doar cu mâncare
uscată” (inclusiv în Săptămâna Sfintelor Pătimiri, cf. Canon 50 Laodiceea – 343) și fără distracții și jocuri populare.
„În limbaj contemporan, spune autorul, am zice: lăsăm stadionul, jocurile, cafenelele, televizorul, excursiile și cele-
lalte, pentru a avea timp și așezare să ne dăruim pe deplin celor duhovnicești.” (pp. 106-107)
27
Sfântul Nicodim Aghioritul, Despre dumnezeiasca Împărtăşanie cu Preacuratele lui Hristos Taine, Ed. Ortho-
doxos Kypseli, Tesalonic, 1992, p. 35.
28
Sfântul Nicodim Aghioritul, Despre dumnezeiasca Împărtăşanie..., p. 59.

68
 Împ ăr t ășire a eu har ist ic ă. Asp e c te p astora le c u pr iv i re l a pregăt i re a. . .

pui început pentru o viaţă îmbunătăţită şi mai bună, să te reînnoieşti pe tine însuţi şi să fii
gata şi în stare să primeşti bunătăţile cele viitoare şi veşnice” 29.

În aceste vremuri vitrege pentru Biserica noastră, credincioşii vin la Liturghie pentru
că „nu pot continua pe calea vieţii fără hrană şi băutură cerească. Cuminecătura răspunde
unor nevoi profunde, pe care numai credinţa personală le sesizează” 30. Împărtăşindu-se,
credincioşii au trăirea prezenței lui Hristos şi „creşte în ei dorinţa de a-L revedea şi întâm-
pina. Părinţii Bisericii pun în relief această experienţă covârşitoare a lui Hristos în comu-
niunea euharistică” 31. Să nu uităm că toţi credincioşii aduc prin preot jertfa euharistică
(„Ţie Îţi aducem...”), iar în jertfa euharistică, sângele lui Hristos „se varsă pentru toţi: a
nu-L bea însemnă că Hristos moare degeaba, Jertfa euharistică e adusă degeaba dacă nu
se împărtăşeşte din ea nimeni dintre credincioşi” 32.
Așadar, spovedania mai deasă, participarea la Sfânta Liturghie și împărtăşirea pre-
cedată de pregătire, „ar schimba faţa lumii şi ne-ar face mai buni” 33. Iar când oamenii
se împacă cu Dumnezeu, remarca Preafericitul Părinte Daniel, prin iertarea păcatelor,
prin pocăinţă şi spovedanie, prin fapte bune şi, desigur, „prin rugăciune şi împărtăşirea
cu Sfintele Taine, ei îmbracă sufletul în lumină” 34. Iată de ce credinciosul ortodox trebu-
ie să ia parte la Sfânta Liturghie a Bisericii, „încununarea tuturor laudelor”, tuturor sluj-
belor, făcând apoi din viaţa lui o altă liturghie” 35, o slujire permanentă lui Dumnezeu.
Această slujire permanentă este grăitoare mai ales în cazul celor ce slujesc Altarului36. O
participare conștientă la Sfânta Liturghie îl face pe preot să-şi modeleze felul viețuirii, îl
va întări în virtute, îl va face integru, capabil să se dăruiască pentru binele semenilor37.
Mai important de atât, preotul va arăta mai mult discernământ în privința îndrumării
duhovnicești a fiilor săi38.

29
Sfântul Nicodim Aghioritul, Despre dumnezeiasca Împărtăşanie..., p. 86.
30
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Ortodoxia în Europa. Locul spiritualităţii române, Ed. Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei,
Iaşi, 1995, p. 225.
31
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Ortodoxia în Europa...,, p. 226.
32
***Împărtăşirea continuă cu Sfintele Taine”, cu un studiu introductiv şi trad. de diac. Ioan I. Ică Jr., Deisis, Sibiu,
2006, p. 38.
33
P. S. Andrei Andreicuț, „Mărturisiţi-vă Domnului...”, prefață la Pr. Prof. Petre Vintilescu, Spovedania şi duhov-
nicia, Alba-Iulia, 1995, p. 24.
34
†Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Foame şi sete după Dumnezeu, înțelesul şi folosul postului, Ed.
Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2008, p. 146.
35
Când ieșim din biserică („Cu pace să ieşim!”; „Ite missa est!”), noi intrăm în alt mod de „liturghie”, de slujire care
este „Liturghia după Liturghie”, aşa cum prezintă şi Pr. Prof. Dr. Ion Bria.
36
I.P.S. Mitropolit Antonie Plămădeală amintea că preotul este în Liturghie, în slujire și pregătire, într-o stare perma-
nentă: „în biserică, pe drum, în familie, în gândurile, în planurile şi în toate activităţile lui”. A se vedea I.P.S. Dr.
Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Preotul în Biserică, în lume, acasă, Tiparul Tipografiei Eparhiale,
Sibiu, 1996, p. 92.
37
† Vasile, Episcopul Oradiei, „Însemnătatea Sfintei Liturghii în viaţa credincioşilor”, în Mitropolia Olteniei, XXVIII
(1976), 3-4, p. 175.
38
Părintele Cleopa atrăgea atenția duhovnicilor să respecte întru totul normele canonice ale Sfinților Părinți cu
privire la spovedanie și împărtășire, îndemnându-i să rețină ceea ce Sfântul Efrem Sirul (+379) amintea: „păgân este
preotul care dezleagă ceea ce au legat dumnezeieștile Canoane” (Arhim. Cleopa Ilie. Convorbiri duhovnicești, vol. II,
protos. Ioanichie Bălan (ed.), Ed. Episcopiei Romanului și Hușilor, 1990, p. 469).

69
 Pr. l e c t. d r. Ghe org he Ispas

Părintele profesor Galeriu recomanda studenților teologi și preoților chiar o abține-

re voită de la mâncăruri de dulce în ziua precedentă împărtășirii, el însuși fiind model
personal pentru aceasta. Bineînţeles că împărtăşirea nimănui nu poate fi condiţionată de
date fixe, căci „timpul împărtăşirii – zicea Sfântul Ioan Gură de Aur – nu-l hotărăşte săr-
bătoarea şi praznicul, ci conştiinţa curată şi viaţa fără vină […], să se cureţe cu mai multe
zile prin pocăinţă, rugăciune, milostenie şi prin cugetare la cele duhovniceşti şi să nu se
mai întoarcă la ele” 39, respectiv la greşelile mărturisite. În același timp, preotul duhovnic
va fi foarte atent să nu dea „mărgăritarele cele sfinte” celor nevrednici, ci să procedeze
canonic şi cu multă prudenţă, mai ales faţă de cei cu păcate grave, păcate de moarte, care
nu manifestă reală căinţă. Desigur că mărturisirea păcatelor, spovedania este „condiţie a
primirii Sfintei Împărtăşanii începând de la vârsta de şapte ani”, iar persoanele care încă
n-au părăsit ura, mânia, răzbunarea, gândurile rele pentru alţii, păcatele grave (de moarte)
„nu trebuie să se apropie de Sfântul Potir” 40.
Cu mult tact pastoral trebuie „gestionate” și situațiile celor ce au primit un canon,
care vor fi lămuriți că epitimia nu este o pedeapsă, ci o cale de îndreptare, de părăsire a
păcatului, de refacere a sănătăţii morale, neavând un scop vindicativ, de plată pentru pă-
cat (de ispăşire), ci un rol vindecativ, de tămăduire şi îndreptare. În cazuri de boală se vor
respecta pogorămintele canonice, având credinţa puternică că Euharistia, dimpreună cu
harul dumnezeiesc, poate să învingă boala, să înlocuiască sau să depăşească tratamentul,
cu nădejdea tămăduirii trupeşti şi sufleteşti41. Dacă împărtăşirea cu Preacuratele Taine se
poate face la fiecare Sfântă Liturghie, „frecvenţa ei pentru fiecare credincios în parte” este
„rânduită de preotul duhovnic”42.

Concluzii

În epoca contemporană, în multe Biserici Ortodoxe, s-a pus un mare accent pe

„restaurarea teologiei euharistice, adică a învăţăturii după care, în centrul vieţii paro-
hiale se află Euharistia” 43, urmărindu-se o participare mult mai activă la viaţa liturgică

39
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia VI. 4, Contra Anomeilor, (Patrologia Graeca XLVIII), col. 755, apud Pr. Prof.
Dr. Petre Vintilescu, „Sfânta Împărtăşire în spiritualitatea creştină. Deasă ori rară împărtăşire?”, în: Studii Teologice,
V (1953), 5-6, p. 399.
40
A se vedea, pentru cele menţionate, articolul Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, „Cum trebuie să ne pregătim pentru
primirea Sfintei Împărtăşanii”, în: Vestitorul Ortodoxiei, VIII (1996), 153, 1-15 aprilie, p. 7, prezentat şi în: Tradiţie
şi înnoire în slujirea liturgică, vol. 2, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2001, pp. 261-266. În Ortodoxie, pentru
mireni (dar şi pentru clerici), Sfânta Euharistie, fără Taina Spovedaniei, fără post, fără ajunare, fără pace şi ascultare,
nu se cuvine a fi administrată – a se vedea și Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, „Ce practici nepotrivite întâlnim
la administrarea Tainei Spovedaniei?”, în: Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. 3, Ed. Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2004, p. 201.
41
A se vedea pentru aceasta şi articolul Pr. Prof. Nicolae D. Necula, „Ce precizări mai sunt necesare în legătură cu
administrarea Tainei Sfintei Împărtăşanii”, în: Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. IV, Ed. Cuvântul Vieţii a
Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei, Bucureşti, 2010, p. 124. De asemenea, a se vedea Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca,
Drept canonic Ortodox, vol. II, Ed. I. B. M. B. O. R., Bucureşti, 1990, pp. 36-41.
42
Pr. Viorel Sava, „Împărtăşirea credincioşilor, între tradiţie şi inovaţie”, în: „În Biserica Slavei Tale”. Studii de teologie
şi spiritualitate liturgică (I), Ed. Erota, Iaşi, 2003, p. 185.
43
Mitropolit Emilianos Timiadis, Preot, parohie, înnoire, Ed. Sophia, trad. de Paul Brusanowski, Bucureşti, 2001, p. 6.

70
 Împ ăr t ășire a eu har ist ic ă. Asp e c te p astora le c u pr iv i re l a pregăt i re a. . .

a Bisericii, cu o împărtăşire mult mai frecventă, ceea ce-l va face pe credincios mai pu-
ternic, prin puterea şi harul lui Hristos, în faţa neajunsurilor și provocărilor existenței
cotidiene, mai ales în ultimele luni, cu privire la Euharistie. Pentru a se ajunge la o înțe-
leaptă şi cucernică împlinire a acestui deziderat de înnoire euharistică, de a nu rămâne
enoriaş ortodox neîmpărtăşit în viaţa lui, preotul are datoria ca, prin omilii și cateheze
liturgice, bazate hristologic și eclesiologic, să-și facă credincioșii conștienți că Mântui-
torul Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu este numai supremul conducător, ci este și Cel Ce
S-a sălășluit printre oameni şi S-a dăruit pe Sine ca jertfă, făcându-i pe oameni părtaşi
vieţii Sale veşnice, călăuzindu-i, în același timp, spre „izvorul vieţii creştine - Dumne-
zeiasca Liturghie” 44. Hristos „este o realitate mistică şi istorică, aici, în trup, printre noi,
în plinătatea dumnezeirii” 45, în Altar, unde preotul îşi ridică spre cer mâinile şi cheamă,
invocă pogorârea Duhului Sfânt, ca Acesta „să [sfințească, să] atingă darurile puse mai
înainte, ca prin aceasta harul să se pogoare asupra jertfei, să aprindă sufletele şi să le facă
mai strălucitoare decât argintul în cuptor” 46.
Este necesar, aşadar, să fie redobândită o autentică gândire patristică, în virtutea că-
reia nu pot exista săvârșitori şi «urmăritori» pasivi, care doar asistă, ci „numai împre-
ună-săvârşitori, împreună-rugători, împreună-oferitori ai cultului şi Euharistiei, clerici
şi laici”47. Această conlucrare umană și divino-umană, în duhul liturgico-sacramental al
Bisericii Ortodoxe, întreținută de practica împărtășirii continue, va face posibilă rezisten-
ța creștină în faţa sincretismului religios modern, în faţa ateismului, apostaziei, violenţei,
homosexualităţii, în faţa satanismului, înaintea haosului, decadenţei şi regresului moral al
societăţii contemporane, ieşind astfel din criza spirituală în care sunt cuprinşi unii dintre
„semenii” noştri48.
Așadar, în Euharistie, creștinii se hrănesc tainic cu Hristos, întorcându-se la chipul
cel dintâi, prin transformarea omului lumesc în om duhovnicesc și unirea acestuia cu
Dumnezeu, după îndemnul: „Rămâneţi în Mine şi Eu voi rămâne în voi” (In 15, 4). În
perspectivă ortodoxă, acesta este şi remediul cel mai potrivit al reînnoirii creștine europene.

44
†Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Pe treptele slujirii creştine, vol. VI, Ed. Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, pp. 8-106.
45
Nicolae Arseniev, Descoperirea vieţii veşnice, trad. de Lidia şi Remus Rus, Ed. Credinţa noastră, Bucureşti, 1991,
p. 71.
46
Sfântul Ioan Gură de Aur apud Karl Christian Felmy, De la Cina cea de Taină la Dumnezeiasca Liturghie a
Bisericii Ortodoxe. Un comentariu istoric, trad. de Pr. Prof. Ioan I. Ică, Deisis, Sibiu, 2008, p. 100.
47
Prot. Prof. Dr. Gheorghios D. Metallinos, Parohia…, p. 21.
48
A se vedea şi Ierom. Serafim Rose, Ortodoxia şi religia viitorului, Tipografia Centrală „Cartea Moldovei”, Chişinău,
1995, pp. 6-7. Pentru societatea contemporană, remarca Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, Biserica, şi spiritua-
litatea creştină în general, au ca sarcină „să pună în evidenţă aspectul social al sfinţirii, al ascezei, al rugăciunii, al
Euharistiei” (†Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Teologie şi Spiritualitate, Ed. „Basilica” a Patriarhiei
Române, Bucureşti, 2009, p. 303).

71
 Pr. conf. dr. David Pestroiu
Facultatea de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul
Universitatea din București

Cultul Maicii Domnului și al Sfinților,

în contextul prozelitismului sectar actual

Contestările la adresa cultului Maicii Domnului și sfinților nu sunt noi. Ele pornesc
din spiritul reformator al promovării libertății de conștiință și universalității mântuirii
oferite de Hristos ca dar tuturor celor ce-și asumă jertfa Lui prin credință, anulând, pe
de o parte, liberul arbitru (predestinația), dar și lucrarea personală a faptelor, definitorii
pentru analiza anunțată de Hristos – Dreptul Judecător (cf. Matei, cap. 25).
Direcțiile fundamentale de contestare a acestui cult, de către confesiunile ce practică
un prozelitism agresiv în prezent, se dezvoltă pe două paliere, corespunzătoare învățăturii
ortodoxe privind ființa personală și lucrările Maicii Domnului și sfinților.

A) Formulări eterodoxe privind existența personală a Maicii Domnului și sfinților

1. Principala contestare la adresa cultului Maicii Domnului și sfinților este
reprezentată de reluarea și amplificarea unei vechi acuzații, aceea de idolatrie.
Este recunoscută doar existența istorică a acestora, ca simple făpturi umane vulnera-
bile, fără nicio relevanță pentru a fi destinatari ai unui cult anume. Însă această abordare
nu ține cont de un aspect esențial: Maica Domnului, sfinții și îngerii nu dețin sfințenia
în mod autonom, ci au primit-o de la Hristos, prin lucrarea Duhului Sfânt în ei, iar din
această relaționare se observă clar că nu se bucură de același cult adresat în chip absolut
lui Dumnezeu, ca sursă a sfințeniei, ci de o cinstire sau preacinstire, care sunt relative.
Dogmele recente introduse în mariologia catolică se îndreaptă spre o nefirească stare
de îndumnezeire a Fecioarei, „sugerând, indirect, că locul ei ar fi în Sfânta Treime, ca o
a patra persoană”1. „Neprihănita zămislire” reprezintă o confirmare a abordării acestei
relaționări de tip juridic, nefirească între Maică și Fiu. Ștergerea păcatului strămoșesc de
către Tatăl, la zămislirea Fecioarei de către Sf. Ana, constituie un gest de neobișnuită elec-
ție divină, similară predestinării protestante, și contrară textelor biblice care menționează
că toți oamenii moștenesc această traumă la naștere (Ioan 3, 6; Romani 5, 12). O altă ne-
înțelegere care favorizează contestarea protestantă a preacinstirii Maicii Domnului este
dogma catolică a înălțării Maicii Domnului cu trupul la cer prin propriile ei puteri (pro-
clamată în 1950). La polul opus, teologia ortodoxă, ilustrată și în icoana Adormirii Maicii
Domnului, vorbește despre implicarea directă a Fiului ei și Dumnezeu, care-i primește
sufletul, iar apoi îi ridică și trupul, unindu-le în împărăția Sa.

1
Pr. conf. dr. Ștefan Buchiu, Maica Domnului. O introducere în teotokologia ortodoxă, Ed. Sigma, București, 2006,
p. 28.

72
 Cu ltu l Maic ii D om nu lui și a l Sf inț i lor, î n contextu l proz elit is mu lui s e c t ar ac tu a l

2. Maica Domnului nu este recunoscută drept Theotokos

(Născătoare de Dumnezeu).
Încă din Biserica primară, au existat contestări la adresa calității Fecioarei de a fi
Născătoare de Dumnezeu. Sfântul Chiril al Alexandriei și Părinții de la Sinodul III Ecu-
menic stabilesc dogma theotokos. În continuare, monofizitismul, monotelismul și mo-
noenergismul, afirmând topirea firii umane și, implicit, pierderea ei, prin absorbire de
către cea divină, aduc atingere maternității divine a Maicii Domnului2. În Ortodoxie,
însă, Maica Domnului nu este preacinstită ca persoană independentă, ci permanent în
relația ei cu Hristos.
3. Fecioara Maria nu ar fi fost cinstită nici măcar de Fiul ei, care i se adresează
cu apelativul: „femeie”.
Se invocă textele: Ce este Mie și ție femeie? Încă nu a venit ceasul meu (Ioan 2,4) și:
Femeie, iată Fiul tău (Ioan 19, 26-27).
Analizate în context, ambele citate dezvăluie, dimpotrivă, o mare considerație și iubire
a Fiului față de Maică: în primul caz, îi ascultă rugăciunea, săvârșind minunea, iar în al
doilea o încredințează în grija ucenicului iubit. De altfel, apelativul „femeie” nu reprezintă
o invocare de necinste, ci un vocativ des uzitat, care apare și în alte situații: Femeie, de ce
plângi? (Ioan 20,13) – este întrebată Sf. Maria Magdalena de către înger.
De altfel, Sf. Arhanghel Gavriil, ca și Sf. Elisabeta, adresându-i-se Maicii Domnului, o
numesc: binecuvântată între femei (Luca 1, 28, 42) – fapt care întărește concluzia anterioa-
ră, și anume că aceasta era forma de adresare uzitată în epocă.
4. Maria nu este considerată a fi pururea fecioară. Unii detractori (mai puțini
la număr, ce-i drept) îi contestă și fecioria înainte de naștere, însă cei mai mulți
nu acceptă fecioria ei în timpul și, mai ales, după naștere.
Dacă Iosif este, pentru catolici, prototipul preotului celibatar, care se înfrânează pen-
tru a-și cultiva virtutea castității, pentru protestanți este chipul familistului convins, al
omului obișnuit, al burghezului într-o societate în schimbare. Iar chipul „sfintei familii”
încearcă să copieze modelul Sfintei Treimi pe pământ, într-o absolut nefirească asemănare
a lui Iosif cu Dumnezeu Tatăl și a Maicii Domnului cu Duhul Sfânt.
Pururea-fecioria Maicii Domnului este profețită de Isaia (7,14) și de Iezechiel, care o
aseamănă cu poarta de răsărit a Templului slavei Noului Ierusalim (prefigurare a Biseri-
cii), care a fost, este și va rămâne închisă, după ce a trecut prin ea Dumnezeul lui Israel
(Iezechiel 44, 1-2).
5. Iisus Hristos ar fi avut „frați”, menționați chiar și cu numele în evanghelii:
Simon, Iuda, Iacov și Iosie (Iosif) (Matei 12, 46-47; 13, 55; Marcu 3, 31-32; 6, 3;
Luca 8, 19-20; Ioan 2, 12).
La evrei, cuvântul „frate” (ah) are și înțeles de rudă apropiată. De aceea, nu este de-
loc neobișnuit ca expresia „frați” să-i numească pe veri (Levitic 10,1-4; I Paralipomena
23, 21-22), sau chiar pe nepoți: în textul Facere 12, 5, Avraam este numit „frate” al lui
Lot, deși îi era unchi. „Frați” sunt numiți și cei de același neam (Ieșire 2, 11), seminție

2
Pr. conf. dr. Ștefan Buchiu, Maica Domnului..., p. 17.

73
 Pr. conf. d r. D av i d P estroiu

(Numeri 8, 26), sau din aceeași familie (I Regi 20, 29), din aceeași localitate (Facere
19, 7), sau de aceeași profesie (Levitic 21, 10).
Potrivit Sf. Ioan Gură de Aur și lui Teodoret de Cyr, Cleopa ar fi fost fratele Dreptului
Iosif, deci „frații” ar fi veri primari cu Hristos. În acest caz, Maria lui Cleopa, deși e numi-
tă „sora mamei sale”, ar fi, de fapt, cumnata Maicii Domnului. Calitatea de „soră” indică,
însă, mai degrabă, posibilitatea unei rudenii de sânge: având, deci, în vedere că Maica
Domnului a fost dobândită la bătrânețe ca rod unic al rugăciunilor dumnezeieștilor săi
părinți Ioachim și Ana, ținând cont și de coincidența de nume, tragem concluzia că aceste
Marii erau, de fapt, cel mai probabil, verișoare, situație în care „frații” ar fi veri de gradul
II cu Hristos.

B) Formulări eterodoxe privind lucrările Maicii Domnului și sfinților

1. Ajutorul sfinților nu ar fi posibil, și nici de dorit: Blestemat este cel ce-și pune
încrederea în om, și nu în Dumnezeu (Ieremia 17, 5).
Prin rugăciunile lor sau prin mijlocirea lor, ca urmare a evlaviei oamenilor, sfinții au
săvârșit și săvârșesc minuni, vindecând bolnavi sau chiar înviind pe cei morți – fapte care
atestă recunoașterea efectelor concrete ale acestei opere de într-ajutorare, în sensul că
Dumnezeu ascultă și împlinește rugile lor, ca ale unor prieteni și casnici ai Săi.
2. Rugăciunea ar fi doar individuală, căci fiecare trebuie să se roage doar
pentru sine.
Rugăciunea unora pentru alții este o temă des întâlnită în Sfânta Scriptură. Deși neo-
protestanții încearcă să o estompeze la maximum și să-i anuleze valoarea, textele biblice
sunt clare. Hristos împlinește cererile celor ce s-au rugat pentru semenii lor: vindecă sluga
sutașului (Matei 8, 13), pe fiul slujitorului regesc din Capernaum (Ioan 4, 50) și pe fiica
hananeiencei (Matei 15, 28), fără a-i întâlni direct, ci doar ca urmare a rugăciunii pentru
ei. De asemenea, se merită a fi menționat faptul că rugăciunea prin intermediul sfinților
nu înlocuiește și nu exclude relația fiecărui om cu Dumnezeu, care trebuie să fie perso-
nală, axându-se pe urmarea căii mântuirii subiective, pentru că nu sfinții iartă păcatele și
conferă îndreptarea, ci Dumnezeu Însuși.
3. O altă obiecție privește pretinsa neputință a Maicii Domnului, sfinților
și îngerilor de a asculta rugăciunile oamenilor, pornind de la ideea că
atotputernicia și ubiquitatea sunt recunoscute ca atribute doar lui Dumnezeu.
Neputând fi pretutindeni, aceștia „n-ar auzi” rugăciunile, multe dintre ele
concomitente, ale oamenilor.
O astfel de abordare simplistă pornește din teologia protestantă, care privește în mod
autonom parcursul omului în veșnicie, limitând sau chiar negând cu desăvârșire starea de
comuniune a acestuia cu Dumnezeu și semenii. Apoi, se trece cu vederea faptul că sfinții
sunt născuți din nou în cer, la viață spirituală, având, asemenea îngerilor (Matei 22, 30),
capacități de percepție corelate cu starea lor de suflete, nemaiavând nevoie de urechi tru-
pești și de creier pentru a auzi și înțelege mesajele oamenilor. Așadar, insinuările sectante
se dovedesc a fi fără temei. Sfinții sunt în stare de deplină conștiență: Dumnezeu nostru
este Dumnezeul celor vii (Marcu 12, 27).

74
 Cu ltu l Maic ii D om nu lui și a l Sf inț i lor, î n contextu l proz elit is mu lui s e c t ar ac tu a l

4. Sfinții ar fi refuzat un cult adresat lor, considerându-l idolatru.

Cultul Maicii Domnului și al sfinților are trei coordonate esențiale: preacinstirea/cin-
stirea propriu-zisă, invocarea lor în rugăciuni de mijlocire și urmarea pildei vieții lor.
Preacinstirea Maicii Domnului și cinstirea sfinților se fac prin rânduielile de cult care
proslăvesc virtuțile lor și pun în evidență viața și lucrarea lor deosebită. Sunt aduse în dis-
cuție unele texte nou-testamentare (Fapte 10, 25-26 şi 14, 11-12), în care anumiți apostoli
refuză închinarea din partea oamenilor, fapt care, în opinia sectară, denotă ineficiența
cultului sfinților. În ambele situații, este însă oferită explicația limpede a cazului: cinstirea
acordată lor era motivată de credința că aceștia ar fi zei coborâți pe pământ – motiv pentru
care refuzul apostolilor apare ca deplin justificat.
5. Sufletul este considerat a fi muritor, odată cu trupul. Prin moarte,
omul încetează să existe, deci nu poate ajunge sfânt.
Anumite facțiuni preotestante și neoprotestante, dintre care se remarcă adventiștii de
ziua a șaptea și martorii lui Iehova, dau o notă aparte refuzului cinstirii sfinților și înge-
rilor, în contextul promovării falsei doctrine a „trecerii în neființă”. Considerând sufletul
ca fiind simpla respirație a omului și negând natura dihotomică a persoanei umane, ei
învață că, prin moarte, orice făptură se neantizează, deci și sfinții și drepții încetează să
mai existe, urmând ca, la Parusia lui Hristos, Dumnezeu să readucă la viață spița umană
printr-o nouă creație a tuturor, „din memoria divină” – cartea de pomenire a neamului
omenenesc (Maleahi 3, 16). În ceea ce privește perenitatea sufletului după moarte, există
numeroase temeiuri în Sfânta Scriptură: Dumnezeu este al celor vii (Marcu 12, 27), Moi-
se și Ilie se arată pe Tabor (Matei 17, 3), pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr
(Luca 16, 19-31), precum și textul Apocalipsei, care vorbește despre sfinții Lui Dumnezeu
din ceruri, care laudă pe Dumnezeu și duc rugăciunile celor credincioși la tronul ceresc
(Apocalipsa 4, 10-11).
Însăși existența sfinților atestă faptul că mântuirea nu este un concept abstract, ci o
certitudine.
6. Unele confesiuni neagă lucrarea Maicii Domnului de rugătoare și mijlocitoare.
Similar, contestă aceleași calități și sfinților.
Proiectarea nedreaptă, în protestantism și neoprotestantism, a sfințeniei exclusiv în
Eshaton, aduce o relativizare completă a strădaniei spirituale în lumea aceasta. Astfel,
omul este demotivat pentru a săvârși binele și a progresa în el, prin asceză, rugăciune, con-
templare și lucrarea virtuților, după ce, în prealabil, experiază despătimirea prin pocăință.
Comuniunea dintre creștini și sfinți se realizează prin intermediul harului dumne-
zeiesc, care face posibilă o dublă comunicare: atât de la sfinți către oameni, cât și de la
oameni către sfinți.

C) Probleme privind preacinstirea Maicii Domnului și cinstirea sfinților, la unele

grupări autohtone, eretico-schismatice, sincretice sau cu tendințe centrifugale
Pentru a întregi spectrul problematicii abordate în prezentarea de față, este necesar
să aruncăm o privire și asupra situației mișcărilor schismatice și centrifugale dezvoltate
pe teritoriul românesc. Mișcarea anticalendaristă (stilistă), în goana după legitimitate, a

75
 Pr. conf. d r. D av i d P estroiu

proclamat canonizarea unui „sfânt” de la Slătioara, Glicherie, cu un cult specific și vene-

rarea osemintelor sale drept „moaște”, deși acesta a fost hirotonit „arhiereu” necanonic,
slujirea sa sacerdotală nefiind valabilă. O predilecție aparte pentru cinstirea unor icoane
„făcătoare de minuni” și „moaște” neautentice se observă la structurile paralele. Se cu-
noaște sminteala produsă de călugărul caterist Onufrie Căruntu la garajele din estul Bu-
cureștiului, unde a atras destui susținători, cu o icoană „vindecătoare” a Sf. Efrem cel Nou.
La „Turma Sf. Ilie”, cultul sfinților se absolutizează, ajungând să se confunde cu închinarea
adusă lui Dumnezeu. De fapt, este promovată o insolită concepție metmpsihotică, potrivit
căreia Dumnezeu Tatăl s-ar fi arătat, pe rând, și ca Sf. Ilie, și ca Sf. Ioan Botezătorul etc. Și
Maica Domnului este subiectul unei reîncarnări, în persoana monahiei moldovence Ar-
senia Dimofte. Sunt venerate, ca rămășițe umane, cozi împletite din părul unor călugări
decedați, care au purtat odinioară apelative de „tătici” și „mămici” alese. La gruparea ere-
tico-schismatică „Noul Ierusalim” de la Glodeni – Pucioasa, printre entitățile care comu-
nică mesaje, pe baza „revelației deschise”, adunate săptămânal în publicația intitulată blas-
femiator „Cuvântul lui Dumnezeu”, este și „Maica Domnului”, alături de numeroși îngeri
și sfinți, precum și, bineînțeles, de întemeietoarea grupării, „sfânta” Virginia Tudorache.
Un afront deosebit de grav la adresa preacinstirii Maicii Domnului îl reprezintă blasfemi-
ile Bisericii Secrete sau „dogariste”. Aici, cultul Fecioarei capătă dimensiuni paroxistice,
ei fiindu-i dedicate o „Biblie” și o „Liturghie”. Constantin Dogaru propune chiar și un
„agneț” al Maicii Domnului, cu pecețile M.D.O.R. (Maica Domnului – Ocrotitoarea Ro-
mâniei). De asemenea, a inventat o mulțime de noi sfinți și, mai ales, îngeri, cu proprietăți
paranormale, grupați în diverse ierarhii militare. Exagerarea cultului Maicii Domnului
are drept consecință, la aceeași grupare, crearea unei ierarhii feminine, având femei preoți
și arhierițe – toate acestea pretinzându-se a fi ortodoxe. O altă structură care promovează
feminismul fundamentalist s-a format la Vladimirești (jud. Galați), în jurul personalității
guruiste a monahiei Veronica (Vasilica Gurău), care a pretins a avea revelații permanente
și convorbiri cu Maica Domnului, pe baza deja celebrei „revelații deschise”.

D) Ca Remedii pastoral-misionare față de prozelitismul sectar actual, menţionăm:

întărirea conştiinţei de enoriaş a credincioşilor, catehezele săptămânale şi individuale, cu-
noaşterea cazurilor de creştini oscilanţi din parohie, abordarea cu tact pastoral a inter-
acţiunilor cu sectanţii, cunoaşterea legislaţiei în vigoare în domeniul cultelor, implicarea
în acţiuni filantropice pentru a contracara ofensiva sectară a celebrelor „ajutoare” şi, mai
ales, moralitatea ireproşabilă a preotului, care trebuie să nu se facă în vreun fel prilej de
sminteală şi mijloc de pătrundere a propagandei sectare în comunitate.

76
 Pr. asist. dr. Valentin Ilie
Facultatea de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul
Universitatea din București

Familia și credinţele religioase astăzi

1. Familia, comunitatea religioasă și societatea

Familia și religia sunt două instituții a căror complementaritate și relație funcțională a

existat întotdeauna în societate, în diferite forme și grade de intensitate. Legătura lor indi-
solubilă, circumscrisă diferitelor contexte istorico-culturale și spații civilizaționale, relevă,
în esență, efortul de afirmare, cultivare și continuitate a unei viziuni sacre asupra vieții și
existenței comunitare, în general. Acest efort presupune transmiterea unor principii sau
învățături revelate, ce vizează integrarea și participarea persoanei într-un model familial
arhetipal, perpetuarea și extinderea acestuia prin practicarea unor gesturi și ritualuri cu
semnificație religioasă, al căror rol este de a întări legătura și coeziunea intrafamilială și
a-i oferi un sens metafizic, și imprimarea unui comportament moral-spiritual, care influ-
ențează, implacabil, conduita etică normativă a societății.
Observând în linii generale, din rațiuni ce țin de scopul determinat al acestei anali-
ze, profilul contemporan al familiei, așa cum este ea configurată în cadrul comunităților
religioase abrahamice, constatăm că în ultimele decenii au fost înregistrate mutații și me-
tamorfoze în ceea ce privește procesul de transmitere a identității religioase și credinței
comunitare, gradul de relevanță al actelor simbolice și al riturilor de trecere, precum și
nivelul de influență, pe care morala iudeo-creștină îl exercită în plan social.
Transformările declanșate în epoca Modernității au urmărit, în general, o întărire a
tuturor instituțiilor, iar acest proces a avansat într-o direcție pragmatică, ce a vizat efici-
ența lor prin accentuarea unor funcționalități specifice. Comunitatea religioasă și familia
s-au numărat printre structurile care au fost afectate de această viziune utilitaristă, re-
flexele raționaliste ale modernismului provocând transformări profunde în exprimarea
vocației lor. Această situație a avut consecințe ambivalente pentru că, pe de o parte, în-
cercarea de sistematizare și definire a rolurilor sociale a celor două instituții le-a oferit
acestora o anumită formă de protecționism în fața elanului contestatar al pozitivismului,
individualismului, privatizării şi primatului ştiinţelor1; totodată însă, ele au început să fie
izolate în societate, capacitatea lor de a transmite eficient valori educative și culturale fiind
relativizată, iar spiritul de solidaritate și monopolul transmiterii învățăturilor și mesajelor
religios-spirituale fiind concurat, prin edificarea altor instituții. Suprapunerea societății
moderne peste structura comunitară familială a fost privită inițial ca o formă de coabitare,

1
Nicolae Achimescu, „Modernitatea şi secularizarea, în Europa şi America, în Religie, Modernitate și Postmoderni-
tate, Trinitas, Bucrești, 2013,

77
 Pr. asist. d r. Va lent i n Il i e

consemnată în binecunoscuta maximă sociologică „familia este celula de bază a societă-

ții”. Ulterior însă, în așa numita epocă postmodernă sau a „modernității lichide”2, odată
cu accentuarea individualismului, societatea și-a amplificat presiunea și asupra elementu-
lui ireductibil al comunității și familiei, anume persoana. Separat de mediul familial sau
comunitate, omul este instituționalizat (transformat într-o obiect număr, card, fișă etc.),
birocratizat (statutul și privilegiile fiindu-i apreciate în funcție de stratificarea socială și
utilitatea contextuală), devenit obiect al unor acțiuni coercitive sociale, care ignoră legea
iubirii, a dreptății și uzurpă autoritatea divină3. Deși toate aceste aspecte sunt considerate
necesare pentru o bună funcționare a societății, ele contravin spiritului comunitar și, ade-
sea, încalcă demnitatea persoanei sau minimalizează încercarea recuperării ei.
Comunitatea religioasă de tradiție iudeo-creștină, deși a recunoscut întodeauna soci-
etatea ca pe un dat al creației, nu s-a identificat niciodată întru totul cu aceasta și scopurile
ei. A făcut însă eforturi permanente, prin aprofundarea și transmiterea adevărurilor de
credință, observarea normelor revelate și promovarea moralității, spre a o conștientiza
pe aceasta că împlinirea ei constă în descoperirea vocației sale comunitare. În plan con-
cret, atât comunitatea religioasă, cât și familia recunosc rolul și importanța societății în
susținerea instituțiilor lor și în realizarea vocației persoanei, dar intră adesea în coliziune
cu spiritul ei obiectiv și pragmatic. Aceasta, deoarece ele afirmă că societatea singură nu
poate oferi împlinirea spirituală autentică și definitivă a omului, iar relațiile interumane
și legătura omului cu Dumnezeu nu pot fi suplinite sau înlocuite de instituțiile sociale.
Congruența dintre societate și comunitate rămâne totuși un ideal de neatins în viziu-
nea iudeo-creștină, fiind considerată realizabilă într-un viitor eshatologic, în care întreaga
umanitate își va înțelege menirea genuină prin iluminarea și sub pronia divină.
Fenomene sociale contemporane, precum secularizarea, migrația, globalizarea, des-
fășurate cu o intensitate fără precedent la scara istorică a umanității și cu ambiții ire-
versibile, constituie provocări resimțite și amortizate diferit de comunitatea religioasă
și familie. Dacă marile structuri religioase posedă experiența traversării unor epoci is-
torice diferite, în care ampla lor extindere prin misionarism și migrația comunitară le
furnizează date suficiente, înrădăcinate în tradiție, pentru a-și configura anumite repere
de organizare și funcționare în administrarea mutațiilor sociale, familia, al cărei profil
a fost profund afectat în epoca „modernității solide” prin raportarea, uneori exclusi-
vă, la instituții considerate imuabile, precum statul, națiunea sau teritoriul determinat,
devine vulnerabilă în condițiile actuale, ba chiar reevaluată drept disponibilă. Astfel,
paradoxal, deși prelungirea speranței de viață a făcut ca familia să fie extinsă de-a lungul
a mai multor generații, iar legăturile de rudenie să aibă potențialitatea de a se mări ex-
ponențial, putându-i consolida vocația comunitară, în realitate individualismul dizolvă
această oportunitate prin subiectivitatea alegerilor membrilor familiei lărgite, cărora
le destructurează statutul, rolul și atribuțiile4. În mod instinctual, în fața relativizării
și descompunerii la care este supusă de presiunile sociale, cultura familială caută să se

2
Zygmunt Bauman, Liquid Modernity, Polity Press, Cambridge, 2000, p. 1-15.
3
Will Herberg, Judaism and Modern Man, Farrar,Straus & Young, New York, 952, p. 140
4
Zygmunt Bauman, Liquid Modernity, p. 6.

78
 Fami l i a și cre d i nţele reli g i o as e ast ăz i

legitimeze invocând dragostea, fidelitatea, responsabilitatea altruistă a membrilor ei sau

demnitatea și identitatea personală pe care le protejează, valori a căror relevanță este
însă comunitară, nu socială. Comunitatea religioasă rămâne, deci, matricea care furni-
zează legitimitate și credibilitate instituției clasice a familiei, mai mult decât o face soci-
etatea pragmatică contemporană, pentru care eficiența și productivitatea individului au
devenit acum criteriile prioritare de evaluare și interes.
În dorința de a oferi confortul necesar individului, inclusiv sub aspect familial, socie-
tatea concepe surogate comunitare fluide, pe care acesta le poate accesa, a căror capacitate
de rezistență internă și inspirație este însă redusă sau iluzorie (ex. concubinaj, căsătoriile
de probă, homosexuale etc.), ele având doar un scop utilitarist, nu metafizic. Comunitatea
religioasă continuă să inspire familia și susține întărirea legăturilor familiale, importante
atât pentru conștientizarea și împlinirea vocației religioase a omului, cât și pentru asigu-
rarea propriei continuități. În realitate însă, în societatea actuală, doar eforturile concrete
făcute de familie în identificarea și punerea în practică a celor mai bune metode de trans-
mitere a credinței sau respectare a normelor religios-morale, precum și gradul adaptării
la provocările exterioare pot susține, în mod direct, conștiința ei de comunitate sacră ire-
ductibilă, implicit relevanța modelului ei clasic.

2. Transmiterea credinței în mediul familial

O analiză asupra evoluției religiozității în Statele Unite ale Americii, de-a lungul mai
multor generații, începând din a doua jumătate a secolului al XX-lea până în prezent,
constată: accentuarea pluralismului religios, profilarea unei „religie a căutătorilor”, care
presupune selectarea celor mai promițătoare mijloace de împlinire ale experienței religi-
oase, dar mai ales separația din ce în ce mai clamată între religie și spiritualitate5. Procesul
intergenerațional de transmitere a credinței s-a menținut însă stabil, cu toate că, începând
din anii ῾60 ai secolului trecut, a devenit evidentă slăbirea conștiinței confesionale. Prac-
ticile și credințele religioase au fost menținute aproape integre în mediul familial, într-o
manieră surprinzătoare, deși adaptate diferitelor contexte istorice. O comparație între
părinți și copii, în intervalul dintre 1970-2005, în ceea ce privește anumite dimensiuni
ale religiozității, precum: intensitatea credinței, acceptarea datelor revelației și asumarea
normelor moral-religioase constată că acestea sunt chiar ușor îmbunătățite în rândul noii
generații, cu excepția participării la cultul comunitar care se află într-o scădere sensibilă;
de asemenea, menținerea afilierii religioase a familiei a rămas constantă în contextul des-
tul de dificil al amplificării secularizării sau ușurinței schimbării afilierii religioase prin
convertire6. Aceste observații confirmă faptul că familia este cadrul cel mai eficient de
transmitere a religiei, elementele prin care este cultivată și asumată credința părinților de

5
Vern L. Bengtson, Families and Faith: how Religion is passed down across Generations, Oxford University Press,
2013, p. 8.
6
„În sondajul din 2005, șase din zece părinți aveau copii tineri adulți care raportau aceeași afilierea religioasă cu cea
a părinților. În 1970, procentajul era întrucâtva mai mare, aproape șapte din zece” în Vern L. Bengtson, Families
and Faith..., p. 55, 57.

79
 Pr. asist. d r. Va lent i n Il i e

către copii fiind legate, în primul rând, de atmosfera din cadrul acesteia. Le consemnăm,
după cum urmează, spre o reflecție pastorală personală:
a. Dragostea și căldura necondiționată a părinților este suportul cel mai invocat care
justifică continuitatea credinței și a practicilor religioase, precum și motivul cel mai ade-
sea invocat de cei care revin la comunitatea religioasă în cazul unei eventuale înstrăinării;
de altfel, non-religiozitatea sau convertirea la alte forme de credință invocă drept prim
argument autoritarismul, neclaritatea sentimentelor sau indiferentismul părinților.
b. Călăuzirea spre un mod personal și liber de asumare a credinței este, de asemenea,
o strategie esențială în asigurarea transmiterii spiritul religios, întrucât fiecare generație
își caută propria abordare a experienței religioase, pe care o rafinează în timp, uneori re-
venind pe căile proprii la concluziile înaintașilor. Spre exemplu, este semnificativ că în ge-
nerația anilor 1980-1989, în contrast cu generația anilor 1965-1979, există un interes mai
mare față de religiozitatea instituționalizată, ba chiar este afirmată complementaritatea
dintre practica religioasă și spiritualitate7, separație apreciată ireversibilă.
c. Modelul moral și religios coerent al părinților, educația religioasă din familie întă-
rite, în plan imediat, de exemplul familiei lărgite și apoi de recursul la tradiția sau moște-
nirea religioasă a familiei.
Aportul participării la slujbele religioase, încurajarea preoților, rabinilor sau imamilor
sau educația religioasă școlară sunt ulterioare sub aspectul eficienței transmisiei credinței.
Contextul istoric sau socio-cultural, mediului colegial și aspirațiile generaționale sunt,
de asemenea influente, în cultivarea sau ponderarea religiozității, dar relative în raport
dragostea părinților, coerența atmosferei religios-morale din familie și îndrumarea spre
identificarea propriei experiențe religioase și implicări comunitare.
Procesul de transmitere a credinței este potențat și de apartenența etnică sau tradiția
religioasă, mai ales în anumite comunități izolate într-un mediu majoritar diferit, dar nu
este garantat întru totul; separația individuală din cadrul acesteia provoacă adesea înstră-
inarea religioasă în lipsa unei baze afective și îndrumări intime în familie. Acest fenomen
este sesizat în rândul emigrației musulmane, în care emanciparea socială și ruptura de
comunitate provoacă o rapidă secularizare.

3. Practica rituală familială – continuitate și metamorfoză

Izolarea contemporană a religiei în sfera privată face ca respectarea practicii religioase

să devină, în general, un indicator vizibil al profesării ei. Valorizarea ritualului în cadrul
familiei are efect și în procesul de perpetuare a acestuia. Totuși, îndeplinirea unor acte
rituale nu este întodeauna o garanție a intensității atmosferei religioase din familie. Rigu-
rozitatea cadrului ceremoniilor în comunitățile cu un profil legalist sau ritualist accentuat
derivă adesea din necesitatea validării lor normative, nu neapărat dintr-o profunzime a

7
O asemenea idee nu a mai fost formulată din perioada generației Early Boomers (1946-1954), mijlocul secolului XX
aparținând generațiilor care faceau o separație netă între religie și spiritualitate, aceptând-o doar pe cea din urmă.
Relativa independență îngăduită de generația X copiilor a permis o recuperare a unei concepții religioase considerate
abandonate. Vern L. Bengtson, Families and Faith..., p. 45.

80
 Fami l i a și cre d i nţele reli g i o as e ast ăz i

trăirii lor religioase. La fel, metamorfoza unor gesturi simbolice în plan familial nu poate
fi considerată a priori doar o expresie a relativizării acestora, ci și o adaptare circumstan-
țială. Evaluarea unor aspecte secundare oferă adesea o imagine concludentă a puterii pe
care o au simbolurile și actele religioase pentru a inspira viața familiei contemporane și a
o conserva identitar. Introducem spre analiză, pe scurt, trei elemente identitare: onomas-
tica, obiectele religioase, ritualurile religioase familiale:
a. Onomastica este o expresie a conștiinței religioase identitare vizibilă la nivel social.
În special, în medii culturale și etnice diferite de cel de origine8, păstrarea unui nume cla-
sic este și o formă de rezistență în fața aculturației, respectul față de o cutumă religioasă
tradițională (acordarea numelui unei rude decedate în iudaism, a nașului în creștinism, a
bunicilor în islam), dar și dorința de integrare. Cu excepția numelor musulmane, care une-
ori sunt dublate sau recurg la conotații neislamice (literare, culturale, istorice), în special
în comunitățile de emigrație, onomastica iudaică și cea creștină înregistrează numeroase
coincidențe, oferind posibilitatea depășirii acestei provocări și chiar indicând apartenența
de fond la aceeași civilizație cultural-religioasă. În acest context, semnalarea tendinței re-
nunțării totale la numele tradiționale pare a fi un indicator concret al secularizării, deși, în
mod paradoxal, el coincide doar într-o mică măsură cu abandonarea practicilor religioase
de inițiere comunitară; evoluția fenomenului în timp poate dovedi în ce măsură acesta
poate afecta transmiterea credinței și poate provoca alienarea de comunitate.
b. Simbolurile sau obiectele religioase existente în spațiul familial relevă apartenența
religioasă. În mediul creștin, icoanele, statuetele și crucifixurile din casele particulare în-
deplinesc funcția sacră a prezenței și protecției divine, dar sunt și obiecte decorative sau
estetice. Prezența lor însă în imediata proximitate (dormitoare, pe birouri etc.) sau pur-
tarea lor relevă o mai mare intimitate, influența lor fiind constantă în inspirația practicii
religioase. O analiză a conștientizării identității religioase în rândul copiilor musulmani
concluzionează că primele repere sunt luate din familie și constau în reprezentările sacre
din cămin (Kaaba, imagini cu moschei, tablouri cu versete coranice sau stilizări ale nume-
lor sacre, marcarea direcției de rugăciune). Această asociere este semnificativă, în condiți-
ile în care imaginile sunt cvasi-absente în cultura religioasă islamică, precauția extinzân-
du-se uneori chiar și asupra fotografiilor familiale9. Simbolurile religioase concentrează
mesaje, care nu pot fi niciodată pe deplin secularizate, chiar dacă ele pot fi reinterpretate
sau reformulate ideologic contextului în care sunt prezente.
c. Sărbătorile religioase desfășurate în confesiunile clasice ale creștinismului, iudais-
mului sau islamului sunt marcate și la nivel familial prin ceremonii, lecturi scripturisti-
ce sau gesturi simbolice în relație cu momentul sacru sărbătorit. Solemnitatea rituală a
acestora este însă redusă în mediile familiale din confesiunile non-tradiționale ale acestor
religii. Finalmente, acest contrast produce o percepție diferită a coagulării familiei și a ges-
turilor simbolice săvârșite cu ocazia sărbătorilor (ex. Sabatul, Crăciunul); astfel, dacă în

8
Joshua J. Furman, “Jewish Education Begins at Home”, in Leonard J. Greenspoon (ed.), Mishpachah:The Jewish
Familyin Tradition and in Transition, Purdue University Press, West Lafayette, 2016, pp. 184-185.
9
Jonathan Scourfield & all, Muslim Childhood Religious Nurture in a European Context, Oxford University Press,
2013, pp. 161-164

81
 Pr. asist. d r. Va lent i n Il i e

accepția confesiunilor tradiționaliste rațiunea adunării familiei rămâne fundamental una

religioasă, în mediul non-tradițional, motivația este prioritar emoțională și psihologică10.
Eludarea fundamentului religios real al unor sărbătorii importante și izolarea lor exclusiv
în sfera cultural-civilizațională, a emoției sau consumerismului permite, de asemenea, ac-
ceptarea acestora și în rândul familiilor aparținând altor religii, fără ca în realitate să pro-
ducă reverberații spirituale; în contextul secularizării, această preluare formală presupune
o reflecție teologică relativă, efectele fiind pozitive doar în privința conviețuirii sociale și
toleranței intercomunitare.
Păstrarea onomasticii, utilizarea simbolurilor religioase, precum și săvârșirea actelor
rituale în cadrul familial, pe baza unor motivații scripturistice și tradiționale, într-o ma-
nieră solemnă, contribuie esențial la întărirea conștiinței și responsabilității sacre a perpe-
tuării lor dincolo de diferențele generaționale formale. Comparativ, conservarea acestora
doar pe baza justificărilor afective intrafamiliale, memoriei culturale sau originii etnice
nu poate evita tendința alienării religioase sau chiar a abandonării, mai ales în cazul se-
parației de influența comunității de origine, dând naștere unui fenomen de individualism
familial.

4. Moralitatea familială, conduita comunitară și influența ei publică

Accentul pus pe drepturile și libertățile individuale în societatea postmodernă este

susținut de valorizarea din ce în ce mai mare a sferei private11, care se extinde atât din
motive psihologice, cât și al potențialului ei de dezvoltare economică. Regimul redus de
lucru, munca de acasă, atenția acordată dezvoltării personale și a petrecerii timpului liber
mută centrul de greutate al desfășurării vieții în spațiul privat, contactul cu sfera publică
realizându-se doar într-o manieră individuală. Importanța religiei și a familiei, ambele
marginalizate în sfera privată, tinde să fie reevaluată întrucât atmosfera comunitară fur-
nizată de ele posedă structural capacitatea de a oferi sprijin în momente de criză și dez-
orientare individuală, prin integrarea într-un mediu care oferă suport intim. Mai mult,
imperativul respectării drepturilor individuale poate fi utilizat actualmente pentru a bloca
presiunea societății care, dacă la începutul epocii moderne ghida mecanic rolul și scopul
familiei, ulterior încearcă să-i colonizeze organic viața privată12.

10
Jack N. Lightstone, Ritual and ethnic identity Wilfrid Laurier University Press, Waterlo, 1995, p. 195
11
Pauline Marie Rosenau, Post-Modernism and the Social Sciences, Princeton University Press, Princeton, p. 104
12
Stanley A. Deetz, Democracy in an Age of Corporate Colonization, State University of New York Press, Albany,
1992, pp. 17-18; „Viața privată a familiei moderne rămâne profund dominată, fiind legată cu atât de multe ițe de
obiectivele sociale, economice și politice. Dar dominarea ei nu se desfășoară acum printr-un mecanism de control
social sau supunere a voinței, ci prin promovarea subiectivităților, construcția plăcerilor și ambițiilor, declanșarea
sentimentului de vină, anxietate, invidie și dezamăgire. Noile procese relaționale ale familiei sunt instalate în interi-
orul nostru stabilind un mod psihologic determinat de apreciere a vieților membrilor familiei noastre și de a vorbi
despre ele, îndemnând la o examinare minuțioasă și constantă a interacțiunilor noastre dificile, în mod de la sine
înțeles, cu copii noștri și unii cu alții și o analiză permanentă a consecințelor lor asupra sănătății, adaptabilității,
dezvoltării și gândirii. Tensiunea declanșată de decalajul dintre normalitate și actualitate leagă planurile noastre, în
mod inseparabil, de competență” în Nikolas Rose, Governing the Soul:The Shaping of the Private Self, Free Associa-
tion Books, London, 1999, p. 213

82
 Fami l i a și cre d i nţele reli g i o as e ast ăz i

Criza societății postmoderne și a globalizării în anumite aspecte sociale, pe care doar

familia și comunitățile religioase le cultivă și le promovează eficient, impune necesitatea
acordării unor concesii acestor instituții care, la rândul lor, încep să-și utilizeze avantajele
în vederea afirmării în sfera publică. Astfel, nașterea, educația și protecția copiilor, pre-
cum și sprijinul pe care aceștia la rândul lor îl oferă părinților, imprimarea unei direcții
morale și responsabilități sociale, valori pe care școala sau alte instituții nu au dovedit că
pot să le preia sau să le suplinească deplin, utilizarea bisericilor, sinagogilor și moscheilor,
atât drept filtre ale sensibilităților individuale, cât și foruri de exprimare coerentă a opini-
ilor de natură socială, economică și chiar politică comunitară conturează un fenomen de
„deprivatizare a religiei”13. Public, acesta se manifestă prin apariția asociațiilor de apărare
a vieții de familie, formularea de critici cu privire la deciziile guvernelor de a interveni
în viața familiei sau comunităților religioase, refuzul de a se alia cu mediile economice
și politice care nedreptățesc comunități, persoane, promovează imoralitatea și confuzia
informațională sau poluează și desconsideră mediul înconjurător.
Cultivarea moralității în cadrul familiei, potrivit normelor fundamentale ale comuni-
tății religioase căreia aceasta îi aparține, asigură atât o garanție publică în privința com-
portamentului privat, care urmează principiile unei etici coerente și recunoscute, cât și un
atu în dialogul cu societatea, care adesea eșuează în edificarea și menținerea unei culturi a
corectitudinii, devotamentului și păcii sociale. Eforturile tehnologice orientate în direcția
asigurării securității publice, educația solidarității în aspecte de interes social și econo-
mic, consolidarea încrederii în noile instituții necesită eforturi și cheltuieli publice majore,
ele putând fi micșorate de instruirea morală asigurată de familie, avizată de comunitatea
religioasă. În același timp, morala familială și comunitară influențează și evoluția vieții
economico-sociale prin recursul la anumite referințe religioase (codul alimentar, vesti-
mentar, sărbătorile religioase, influența și autoritatea conducerii religioase etc.) sau prin
evaluarea pozitivă sau negativă a unor noi domenii ocupaționale promovate de societate.
Prin urmare, perpetuarea unei conduite morale în plan familial privat, raportată la
apartenența comunitară religioasă, evită eșuarea într-un sistem etic individualist și este,
totodată, puntea care poate stabili colaborarea cu sfera publică, administrată de societate,
consolidând o poziția autonomă a persoanei religioase în această relație. Echilibrul între
cele două dimensiuni este condiționat însă de conștientizarea vocației comunitare și fami-
liale a persoanei, de percepția vulnerabilității individuale la obiectivele mereu în schim-
bare ale societății și ingerințele în viața privată, precum și de intensitatea cu care etosul
și reflecția metafizică și religioasă sunt inspirate de familie și de comunitatea religioasă14.

Concluzii

În ultimul secol, familia și credințele religioase profesate în rândul comunităților abra-

hamice (creștine, mozaice și musulmane) au fost marcate de transformările rapide prin
care societatea a trecut din punct de vedere al mentalității, eticii și tehnologiei. Cadrele
13
James A. Beckford, Social Theory and Religion, Cambridge University Press, 2003, p. 61
14
Margaret Hall, Identity, Religion, and Values: Implications for Practitioners, Taylor & Francis, 1996, pp. 55-68

83
 Pr. asist. d r. Va lent i n Il i e

tradiționale de perpetuare ale vieții religioase au fost zguduite sub asaltul secularizării,
relativizării, individualismului, impunând o reflecție continuă asupra eficienței procesului
de transmitere a credinței, stimulării observării normelor religioase și relevanței păstră-
rii conduitei morale în plan personal, comunitar și social. O evaluare introspectivă în
rândul comunităților abrahmice identifică: dragostea necondiționată a părinților, practi-
ca solemnă a ritualurilor religioase în familie sau utilizarea referințelor sacre, precum și
conștientizarea faptului că doar conduita moral-religioasă sădită în mediul familial poate
asigura atât o relație echilibrată și constructivă cu societatea, cât și protecția sferei private
în fața evoluției contradictorii a acesteia, drept stimulii și motivațiile cele mai importante,
care duc la continuitatea credinței și culturii religioase a familiei. Cultivarea acestor forme
intime de perpetuare a identității are, totodată, pentru familie și comunitatea religioa-
să semnificația unui efort spiritual și desăvârșitor. Întrucât, din perspectiva sociologilor
contemporani, doar conduita morală a familiei este dimensiunea determinată prin care
principiile religioase pot produce efecte constante și influente în spațiul public, domeniul
eticii pare să devină spațiul preponderent al viitoarelor tensiuni, negocieri și colaborări
dintre comunitatea familială și cea religioasă pe de o parte și societate, pe de altă parte15.

David H.J. Morgan, „Family” in Paul A. B. Clarke, Andrew Linzey, Dictionary of Ethics, Theology and Society,
15

Routledge, London, 1997, pp. 373-374.

84