Sunteți pe pagina 1din 2

GEORGIANA ANDRIAN, a XI-a F, CNC

SĂRĂCIA
Dezvoltarea societăţilor umane la nivel mondial depinde de gradul de implicare a celor ce sunt
în măsură să răspundă uneia dintre cele mai mari provocări cu care se confruntă omenirea, cea a
eradicării sărăciei. Sărăcia nu semnifică doar lipsa veniturilor. Ea atrage după sine o serie de consecinţe
grave, uneori ireversibile în plan social. Creşterea populaţiei globului a determinat şi creşterea numărului
celor săraci, aspecte specifice colectivităţilor caracterizate de un slab sau inexistent progres economic şi
social. Cele mai multe persoane sărace trăiesc în zone rurale, dar fenomenul este din ce în ce mai mult
prezent şi în spaţiul urban.
Definirea sărăciei din punct de vedere social poate arăta că aceasta reprezintă expresia unui
dezechilibru accentuat, pe o anumită perioadă, cu implicaţii profunde în viaţa grupurilor sociale supuse
acestui proces şi nu numai. Consecinţele pot fi directe, dar şi indirecte, respectiv asupra categoriilor
sociale mai puţin sau deloc sărace, dar care intervin în această problemă.
TIPURI DE SARACIE
1. Sărăcia extremă
O lipsă atât de gravă a resurselor financiare încât condiţiile de viaţă ale respectivei persoane
sunt absolut inacceptabile pentru o societate civilizată alterează grav demnitatea fiinţei umane, producând
degradări rapide şi greu reversibile ale capacităţilor de funcţionare socială normală.
Consecinţele asupra copiilor sunt dintre cele mai grave, din care menţionăm blocarea
dezvoltării normale a personalităţii, reducând spre zero şansele unei evoluţii adulte normale. Sărăcia
extremă tinde să se fixeze cronic în marginalizare şi excluziune socială, şansele de ieşire din situaţia de
sărăcie devenind nesemnificative din perspectiva accesibilităţii.
2. Sărăcia subiectivă
Abordarea subiectivă a sărăciei a fost efectuată cu mult timp în urmă, ea fiind determinată atât
de persoanele în cauză, care se simt mai mult sau mai puţin sărace, cât şi de membrii colectivităţii din
care aceştia fac parte. Cu alte cuvinte individul este cel care apreciază în cea mai mare măsură cât de
sărac este, în funcţie de ceea ce acesta simte faţă de resursele pe care le are la dispoziţie, astfel încât
necesităţile sale să fie satisfăcute. De-a lungul timpului, estimarea efectuată doar la nivel individual s-a
considerat a fi insuficientă, astfel încât s-a creat necesitatea evaluării şi de către alte persoane decât cele în
cauză, fără de care concluziile nu ar fi complete şi relevante.

Această modalitate este considerată mult mai firească, chiar şi de către specialişti, ea
punând accentul pe aprecierile celor din jur, care au în vedere un anumit standard, nivel de trai, pe care
ceilalţi să-l accepte şi să-l urmărească. Pornind de la acest obiectiv, efectele subiectivităţii sărăciei pot
avea consecinţe favorabile, care să înceapă chiar cu scoaterea din starea de sărăcie a membrilor societăţii,
până la diminuarea sau eradicarea sărăciei. Libertatea membrilor colectivităţilor de a stabili care este
standardul considerat optim pune în valoarea dorinţa acestora de progres, bunăstare şi implicit de
diminuare a stării de sărăcie de toate tipurile, mult mai bine estimat din interiorul societăţii decât de către
specialişti, care nu sunt afectaţi direct de consecinţele ce decurg din aceasta.
GEORGIANA ANDRIAN, a XI-a F, CNC

3. Sărăcia socială
Sărăcia socială se raportează diferit de la o societate la alta. Aceasta este dată de ce anume
îşi propune societatea să aibă în vedere atunci când se referă la necesităţi. Pe de altă parte în cadrul
aceleaşi societăţi putem asista la o schimbare a nevoilor sau la modificări de ordin calitativ, pe parcursul
timpului. Dacă asistăm la o evoluţie a societăţii cu siguranţă vom distinge dincolo de asigurarea unui
minim de trai decent şi o facilitare a participării indivizilor la viaţa socială.

Townsend formulează în 1979 definiţia socială a sărăciei: „Indivizii, familiile şi


grupurile într-o populaţie, pot fi caracterizaţi ca fiind în sărăcie atunci când le lipsesc resursele necesare
pentru a obţine tipuri de dietă, pentru a participa în activităţi şi a avea condiţiile de viaţă şi facilităţile care
sunt obişnuite sau cel puţin larg răspândite sau încurajate în societăţile cărora le aparţin“.

Sărăcia socială reflectă nesatisfacerea nevoilor percepute social. Ea se constituie astfel


într-o sărăcie recunoscută şi acceptată convenţional, într-o expresie aproximativă a stării reale, obiective,
de sărăcie. Măsurarea sărăciei obiective este practic imposibilă, ea fiind dificil de operaţionalizat tocmai
datorită condiţionărilor sociale la care este supusă. De aceea, Townsend recomandă deprivarea relativă ca
singura metodă de a operaţionaliza şi măsura sărăcia, căutând să obiectivizeze metoda prin raportarea la
cel mai mare grup de referinţă semnificativ pe care îl identifică: întreaga societate. Astfel, autorul britanic
pune accentul nu pe măsurarea sentimentelor de sărăcie, ci pe utilizarea opiniei publice în aprecierea
condiţiilor care determină un trai decent.

SĂRĂCIA ÎN ROMÂNIA

Profilul sărăciei în România caracterizează un fenomen care a luat amploare în decursul


timpului în sensul agravării acestuia, cu elemente comune şi altor state aflate în tranziţie, dar şi
particularităţi distincte, efectele fiind sesizabile în accentuarea degradării nivelului de trai din ultima
decadă de timp şi nu numai.

“România ar putea fi caracterizată printr-o stare de sărăcie relativă de masă” susţine


Cătălin Zamfir în 2000. În acest sens, practic s-au conturat predominant două clase sociale: cea
prosperă, redusă la număr şi cea a săracilor, majoritară. Inexistenţa clasei de mijloc sau mai corect,
ponderea extrem de redusă a acesteia, influenţează rolul politicilor sociale în sensul sprijinului moral şi
financiar în redresarea pe plan economic, dar şi social. Sărăcia a cuprins societatea românească din ce în
ce mai mult, iar diminuarea sau eliminarea acesteia reprezintă un proces mult mai complicat şi mai
costisitor, atât financiar, cât şi din punct de vedere uman, decât ar fi presupus măsurile de prevenire a
apariţiei sau a extinderii acesteia.

Eforturile în plan politic sunt de natură să atenueze pentru o anumită perioadă de timp şi din
păcate pentru categorii sociale restrânse consecinţele sărăciei sau, mai grav, ale perpetuării acesteia.
Există în continuare grupuri de persoane care fie se află la limita legalităţii pentru ajutoare sociale, fie
pentru acestea nu este constituit nici un sprijin.