Genul dramatic 

cuprinde totalitatea operelor scrise pentru a fi reprezentate

pe scena unui teatru. De aceea, operele dramatice presupun o limitare în timp și
spațiu a acțiunii reprezentate. În operele dramatice apare un conflict dramatic, care
este axa în jurul căreia se dezvoltă acțiunea, bazată pe împrejurări, pasiuni și
caractere care se ciocnesc. Personajele textului dramatic comunică prin
intermediul dialogului și al monologului, autorul intervenind doar în indicațiile scenice
(regizorale). Indicațiile scenice apar între paranteze sau în subsolul paginilor și se
referă la acțiunea personajelor, la gesturi, la decor, la mimică etc. Personajele iau
cu totul locul autorului, a cărui intervenție indirectă se manifestă prin indicațiile de
regie, care se numesc indicatii scenice-didascalii.

Textul dramatic
Prin comparatie cu genul epic, in special cu proza, modul dominant de expunere
este dialogul, fiind folosit uneori si monologul, care, prelungit in sens retoric, fara intrerupere si
cu amploare afectiva, devine tirada. Naratiunea este suplinita prin jocul actorilor, prin
prezentarea intamplarilor direct in fata spectatorilor, fapt ce implica si elemente
nonverbale si paraverbale, gestica, pantomima, intonatie, pauze. Elemente narative pot fi
continute si in indicatiile scenice (didascalii), prin care autorul dramatic da anumite sugestii
pentru jociil actorilor. Didascaliile inlocuiesc de regula descrierea traditionala din textul narativ,
cuprinzand, la inceputul piesei, prezentarea personajelor, elemente de portretistica, de stare civila
si sociala, iar la inceputul fiecarui act indicand elementele de decor, prin care se organizeaza
sugestiv spatiul actiunii. in cuprinsul desfasurarii dramatice, indicatiile scenice marcheaza
intrarea si iesirea din scena si fac referiri la jocul actorilor, la gestica, miscarea scenica, intonatie,
la relatiile dintre personaje.
De regula, textul dramatic este impartit in acte si scene. Actul continua in buna masura
ideea unitatii de loc, timp si actiune din dramaturgia clasica, fiind axat pe acelasi spatiu al
actiunii, cu o continuitate neintrerupta. Actul dramatic este impartit in scene, reprezentand
subsecvente delimitate de intrarea si de iesirea personajelor din campul vizual al spectacolului
(din scena). in dramaturgia moderna se foloseste si conceptul de tablou, nefixat insa pe deplin,
denumind o secventa dramatica, uneori un act, alteori numai o scena.

Structurarea lui Aristotel

Scenele unde se schimbă starea personajului din „fericire” în „nefericire”
Sunt scenele succeselor si insucceselor, biruințelor și înfrângerilor, unde se perindează momentele de
prevalență a unei acțiuni asupra alteia si respectiv a momentelor cu sens invers. Altfel spus: sunt acele scene
care pot fi numite scenele de „luptă”.
Scenele de cunoaștere
Se identifică cu momentul decizional în piesă – de exemplu aflarea vinei sale este o catastrofă pentru Oedip.
Putem tălmăci scenele de cunoaștere in sens larg, adică să includem aici toate scenele construite pe baza aflării
informației necesare pentru luptă.
Aristotel atrage atenția la puterea efectului dramatic al îmbinării scenei de cunoaștere cu vicidisitudinea.
Vicidisitudine se numește schimbarea bruscă în soarta personajului dramei – inversul celor ce se așteptau a se
întâmpla - așa cum un răvaș care trebuia să liniștească se adeverește a fi îngrozitor.
Scenele de patos, de suferință
Se desfășoară după lupta încheiată. uneori protagonistul tragediei, șocat de lovituri distrugătoare, panicat se
aruncă când într-o parte când în alta, dar dacă manifestarea exteriorizată a personajului nu este posibilă,
scenele de patos se oferă ca adresări pentru ajutor către oamneni, către forțe ale naturii, către Dumnezeu întru
căutările ieșirii din situațiile dificile.
Structurarea lui Aristotel e convențională, schematică or, o scenă de patos poate, de exemplu, sa fie însoțită de
o identificare, identificarea poate fi combinată cu o luptă directă iar fiecare scenă în dramă este „o luptă în sine”.

Structurarea modernă a dramei

Structurarea modernă a dramei a căpătat mai multă exactitate incluzând mai multe elemente care ajută la
construirea unei piese
Prologul - parte a unei piese antice de teatru care preceda intrarea corului în scenă și în care se expunea
subiectul și se făcea apel la bunăvoința spectatorilor sau - parte introductivă a unei opere literare, dramatice sau
muzicale, care prezintă evenimentele premergătoare acțiunii sau elemente care îi înlesnesc înțelegerea.
În prezent prologul are sensul de prefață – acest element nu este legat direct de subiectul piesei. Acesta este
partea unde autorul iși poate exprima atitudinea – este prezentarea ideii de către autor. La fel poate folosi ca un
punct de pornire sau orientare pentru ceea ce va urma.
Expoziția este partea operei dramatice în care se caracterizează situația dinaintea inceperii acțiunii. Este
sarcina ei sa arate toate circumstanțele propuse in opera dramatică.
Intriga este cel mai important element al compozitiei. Aici se întâmplă evenimentele care încalcă situația de
început. De aceea, anume în această parte se află începutul conflictului principal. Aici el dobândește forma sa
vizibilă si se dezvoltă ca lupta între personaje, ca acțiune.
Conflictul este elementul esential care sustine actiunea, conduce la dezvoltarea subiectului si a relațiilor dintre
personaje.
Conflictul constă in ciocnirea de idei, opinii, interese, in contradicția si nepotrivirea dintre sentimentele,
concepțiile, interesele diferitelor personaje dintr-o operă dramatică. Poate fi, ca și in epica, de natura exterioara
(intre doua personaje sau intre personaje si societate) sau de natura interioara (intre ganduri, stari, sentimente
ale unui personaj). În tragedie, conflictul se rezolvă prin moartea eroului, in comedie sau drame - prin aplanarea
tensiunilor acumulate, prin soluții de compromis. Totuși unele drame au final tragic.
Dezvoltarea acțiunii – cea mai extinsă parte a piesei – partea care prezintă acțiunea și dezvoltarea
evenimentelor. În principiu aici se află tot subiectul piesei. Această parte este compusă din episoade care sunt
numite – acte, scene, acțiuni...
Punctul culminant este apogeul dezvoltării acțiunii în piesă. în fiecare piesă există o anumită limită, care are un
rol decisiv în cursul evenimentelor după care se schimbă însăși natura desfășurării conflictului.
Deznodământul – de obicei aici se termină acțiunea principală a piesei. Conținutul de bază al acestei părți ale
compoziției este rezolvarea conflictului principal și stoparea conflictelor adiacente. Deznodământul din punct de
vedere logic urmează după intrigă, ceea ce este între ele fiind firul subiectului piesei.
Epilogul este partea compoziției care aduce sfârșitul operei ca întreg, nu ca linie de subiect. epilogul poate fi
considerat ca o urmare, ca un rezumat al piesei prin care autorul aduce concluziile și „totalurile” piesei.