Sunteți pe pagina 1din 74

CAUZELE ŞI GENEZA ACCIDENTELOR DE MUNCĂ

ŞI A BOLILOR PROFESIONALE
2

CUPRINS

I. Sănătatea şi securitatea în muncă


1. Generalităţi
2. Reglementarea securităţii şi sănătăţii în muncă
II. Organizarea măsurilor de sănătate şi securitate în
muncă
1. Persoanele care beneficiază de măsurile de
sănătate şi securitate în muncă
2. Obligaţiile angajatorului
3. Autorizarea funcţionării din punct de vedere al
protecţiei muncii
4. Compartimentul de protecţia muncii
5. Compartimentul de securitate şi sănătate în
muncă
6. Prestarea de servicii în domeniul protecţiei
muncii
7. Obligaţiile salariaţilor
8. Coordonarea şi controlul realizării protecţiei
muncii

III. Cauzele şi geneza accidentelor de muncă şi a bolilor


profesionale
SECŢIUNEA 1

1. Accidentul de muncă
2. Efectele accidentelor de muncă
3. Clasificarea accidentelor de muncă
4. Comunicarea, cercetarea, înregistrarea, raportarea
şi evidenţa aciidentelor de muncă
5. Cercetarea la faţa locului a accidentelor de muncă
cu participarea procurorului
3
SECŢIUNEA 2

1. Bolile profesionale
2. Declararea şi evidenţa bolilor profesionale
3. Protecţia salariaţilor prin servicii medicale
IV. Răspunderea juridică pentru respectarea dispoziţiilor
legale referitoare la sănătatea şi securitatea în
muncă
1. Preliminarii
2. Răspunderea disciplinară
3. Răspunderea contravenţională
4. Răspunderea patrimonială
5. Răspunderea penală
6. Răspunderea pentru fapta altei persoane
- a) răspunderea părinţilor pentru fapta copiilor
- b) răspunderea institutorilor pentru faptele
elevilor şi a meşteşugarilor pentru faptele
ucenicilor
- c) răspunderea comitenţilor pentru faptele
prepuşilor
7. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de
animale, de edificii şi de lucruri
- a) răspunderea pentru prejudiciile cauzate
de animale
- b) răspunderea pentru mina edificiului
- c) răspunderea pentru prejudiciile cauzate
de lucruri în general
V. Asigurarea pentru risc de accidente de muncă şi boli
Profesionale
4
SĂNĂTATEA ŞI SECURITATEA ÎN MUNCĂ
GENERALITĂŢI

Asigurarea sănătăţii şi securităţii salariaţilor în procesul


muncii revine angajatorului, care are obligaţia să ia toate măsurile
necesare, obligaţie ce rezultă din textul art. 171 al. 1 şi 2 din Codul
Muncii. Din art. 1 al. 1 din Legea 90/1996 rezultă că protecţia muncii
constituie un ansamblu de activităţi instituţionalizate , avînd ca scop
asigurarea celor mai bunecondiţii în desfăşurarea procesului de
muncă, apărarea vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii salariaţilor şi
altor persoane participante la procesul de muncă.
Protecţia muncii se realizează atât prin măsurile tehnice
necesare pentru evitarea accidentelor de muncă şi a bolilor
profesionale cât şi prin norme de drept care stabilesc drepturile şi
obligaţiile angajatorului şi ale salariaţilor menite să le asigure
acestora din urmă securitatea şi sănătatea în muncă.
Totodată persoana care prestează munca are dreptul de
a cere realizarea măsurilor de protecţie a muncii care să-i asigure
viaţa şi acelaşi timp are şi obligaţia de a respecta aceste măsuri.
Aşadar instituţia juridică a protecţiei muncii are un caracter complex
la realizarea ei contribuind dispoziţii din diferite ramuri ale dreptului.
Reglementarea principală însă este cuprinsă în dreptul muncii
deoarece asigurarea sănătăţii şi securităţii salariatului este necesară
pe timpul prestării muncii.
Scopul activităţii de protecţia muncii este asigurarea
vieţii şi integrităţii anatomofuncţionale a omului în procesul muncii.
Factorul uman, elementul principal al oricărei activităţi utile nu poate
fi privit însă rupt de contextul relaţiilor sale cu celelalte elemente ale
sistemului de producţie. El trebuie analizat şi studiat în
5
interdependenţele sale cu sarcinile pe care trebuie să le execute, cu
mijloace de producţie cu ajutorul cărora îşi desfăşoară activitatea şi
cu mediul în care lucrează.
Numai o analiză profundă a tuturor elementelor care
intervin în procesul de muncă, o abordare globală a relatărilor şi
interconexiunile din ele permite elucidarea fenomenului accidentării
şi îmbolnăvirii profesionale şi orientarea corectă a profilaxiei
acestuia.
Numărul mare de accidente de muncă şi boli
profesionale existent încă la nivelul economiilor naţionale impunea
reconsiderarea criteriilor de securitatea muncii, atât la cercetarea,
proiectarea şi exploatarea obiectivelor economice cât şi în
managementul acestora.
Criteriul de securitate a muncii trebuie să apară cel puţin
tot atât de important ca şi criteriul economic conjugat şi nu
subordonat acestuia. Acest deziderat se poate atinge
numaiabordând problemele de securitate şi sănătate în muncă în
contextul ansamblului procesului de producţie ca părţi componente
ale acestuia şi nu ca părţi separate de sine stătătoare.
Uniunea Europeană în materia securităţii şi sănătăţii în
muncă a fost adoptată o directivă cu aplicabilitate generală
(Directiva cadru nr. 89/391 din 1 iunie 1989) şi numeroase directive
sectoriale, care stabileşte pentru statele membre obligaţia de a
promova „ameliorarea mediului de muncă pentru a proteja
securitatea şi sănătatea lucrătorilor” - norme aplicabile atît în
sectorul public cât şi în cel privat.

Reglementarea securităţii şi sănătăţii în muncă.


Reglementările interne în materia sănătăţii şi securităţii în muncă, pe
lângă art. 171-187 din Codul Muncii, sunt: Legea nr. 90/1996; Legea
nr. 346 din 5 iunie 2002 privind asigurarea pentru accidente de
6
muncă şi boli profesionale; Legea nr. 19 din 27 martie 2000 privind
sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale
modificată şi completată; Legea minelor nr. 85 din 18 martie 2003;
Legea nr. 156 din 26 iulie 2000 privind protecţia cetăţenilor români
carelucrează în străinătate; Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.
99 din 29 iunuie 2000 privind măsurile ce pot fi aplicate în
perioadele cu temperaturi extreme pentru protecţia persoanelor
încadrate în muncă, aprobată prin Legea nr. 436 din 18.07.2001, pe
baza căreia a fost adoptată Hotărârea guvernului nr. 580 din 6 iulie
2000 pentru aprobarea Normelor metodologice; Legea nr. 108 din
16 iunie 1999 pentru înfiinţarea şi organizarea Inspecţiei Muncii,
republicată; Legea nr. 111 din 10 octombrie 1996 privind
desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare; Hotărârea
Guvernului nr. 737 din 3 iulie 2003 privind organizarea şi
funcţionarea Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei;
Hotărârea Guvernului nr. 573 din 13 iunie 2002 pentru aprobarea
procedurilor de autorizare a funcţionării comercianţilor; Hotărârea
Guvernului nr. 238 din 13 martie 2002 pentru majorarea limitelor
amenzilor contravenţionale prevăzute de Legea protecţiei muncii nr.
90/1996; Hotărârea Gvernului nr. 1022 din 10 septembrie 2002
privin regimul produselor şi serviciilor care pot pune în pericol viaţa,
sănătatea, securitatea muncii şi protecţia mediului; Hotărârea
Guvernului nr. 457 din 18 aprilie 2003 pentru asigurarea securităţii
utilizatorilor de echipamente electrice de joasă tensiune; Hotărârea
Guvernului nr. 261 din 22 februarie 2001privind criteriile şi
metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite,
modificată prin Hotărârile Guvernului nnr. 678 din 19 iulie 2001 şi nr.
1337 din 27 decembrie 2001, pe baza căreia a fost emis Ordinul
ministrului Muncii şi Solidarităţii Sociale nr. 352 din 7 mai 2001
pentru aprobarea Normelor de aplicare a acesteia; Hotărârea
Guvernului nr,. 1340 din 27 februarie 2001 privind organizarea şi
7
funcţionarea inspecţiei de Stat pentru Controlul Cazanelor,
Recipienţilor sub Presiune şi a Instalaţiilor de Ridicat, etc.
Pe baza dispoziţiilor Legii protecţiei muncii nr. 90/1996 a
fost emis Ordinul comunn nr. 508 din 20.11.2002 al Ministrului
Muncii şi Solidarităţii Sociale respectiv 933 din 25 noiembrie 22002
al ministrului Sănătăţii şi Familiei privind aprobarea Normelor
generale de protecţie a muncii, care sunt obliogatorii pentru toate
activităţile din economia naţională. Au mai fost emise următoarele
Ordine cu caracter general ale ministrului Muncii şi Solidarităţii
Sociale: Ordinul nr. 255 din 21 iulie 1995 privind aprobarea
Normativului cadru de acordare şi utilizare a echipamentului
individual de protecţie; Ordinul nr. 388 din 10 septembrie 1996
privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor
Legii nr. 90/1996; Ordinul nr. 35 din 24 ianuarie 1997 privind
aprobarea Constituirii Sistemului Ministerului Muncii şi Solidarităţii
Sociale e certificare a conformităţii echipamentelor tehnice, a
echipamentului individual de protecţie şi a celui de lucru cu cerinţele
protecţiei muncii; Ordinul nr. 187 din 15 aprilie 1998 privind
aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a
Comitetului de securitate şi sănătate în muncă; Ordinul nr. 51 din 1
iunie 2002 privind aprobarea Regulamentului din 1 iunie 2002 de
abilitare a persoanelor fizice şi persoanelor juridice pentru a presta
servicii în domeniul protecţiei muncii, modificat şi completat prin
Ordinul nr. 451 din 16 opctombrie 2002.
În temeiul prevederilor art. 5 al. 5 şi al anexei 2 din
Legea nr,. 90/1996, ministrul Muncii şi Solidarităţii Sociale a emis
norme specifice de securitate a muncii pentru activităţile din
economia naţională.
Contractul colectiv de muncă la nivel naţional pe anul
2003, în capitolul 3, curpinde clauze referitoare la condiţiile de
muncă şi protecţia muncii, precizîndu-se că patronul va asigura , pe
8
cheltuiala sa, cadrul organizatoric pentru instruirea, testarea şi
perfecţionarea profesională a salariaţilor cu privire la normele de
protecţia muncii. De asemenea, contractele colective de muncă
încheiate la nivel de ramură conţin prevederi referitoare la condiţiile
de muncă şi protecţia muncii, asemenea clauze fiind negociate, cu
respectarea reglementărilor legale şi în contractele colective de
muncă încheiate la nivelul unităţilor.
Normele şi normativele de protecţie a muncii stabilite
prin Ordinele ministrului muncii, solidarotăţii sociale şi familiei sunt
obligatorii pentru toţi salariaţii, astfel că nu se poate deroga de la
ele. La nivelul unităţilor, normele şi normativele de protecţie a muncii
pot fi completate cu măsuri specifice locurilor de muncă
respectiove.
Dispoziţii referitoare la sănătatea şi securitatea în muncă
sunt stabilite de angajatori în instrucţiunile proprii de protecţia
muncii, precum şi în regulamentele interne, obligatorii pentru
salariaţi.
Contractele încheiate de persoanele juridice române cu
parteneri străini, în vederea efectuării de lucrări cu personal român
pe teritoriul altor ţări, trebuie să cuprindă clauze privind protecţia
muncii. Legea nr. 156/2000 privind protecţia cetăţenilor români care
lucrează în străinătate stabileşte, în art. 3 al. 1 lit. a, că acordurile,
înţelegerile, tratatele sau convenţiile încheiate de Guvernul
României, prin autorităţile competente, vor conţine dispoziţii
referitoare la condiţiile generale de muncă, de protecţie şi de
securitate a muncii.
Conform art. 17 al. 2 lit. e din Codul Muncii, în contractul
individual de muncă, trebuie să se facă referire la riscurile specifice
postului, iar în art. 7 al. 2 din Legea nr. 90/1996 trebuie să se facă
referire la riscurile specifice postului, iar în art. 7 al. 2 din Legea nr.
90/1996 stabileşte că în contractele individuale de muncă, cu
9
excepţia celor care au ca obiect activităţi casnice, vor fi stipulate
clauze privind protecţia muncii.
Organizarea măsurilor de sănătate şi securitate în
muncă.

Persoanele care beneficiază de măsurile de sănătate


şi securitate în muncă. Legea nr. 90/1996, în art. 3, stabileşte că
măsurile de protecţia muncii se asigură pentru salariaţi, membrii
cooperatori, precum şi pentru ucenici, elevi şi studenţi, în perioada
efectuării practicii profesionale, iar la art. 24 al. 2 extinde sfera
persoanelor care beneficiază de măsurile de protecţie a muncii la
cele care îndeplinesc sarcini de stat sau de interes public, inclusiv
cele care desfăşoară activităţi culturale sau sportive. Prevederile
Legii nr. 90/1996 se aplică tuturor persoanelor juridice şi fizice la
care activitataea se desfăşoară cu personal angajat pe bază de
contract individual de muncă sau în alte condiţii prevăzute de lege,
în art. 12 al. 2 precizîndu-se că prin persoane juridice şi fizice se
înţelege:
- agenţi economici din sectorul public, privat şi cooperatist, inclusiv
cu capital străin;
- autorităţile şi instituţiile publice;
- agenţii economici care efectuează lucrări cu personal român pe
teritoriul altor ţări;
- asociaţiile, fundaţiile şi organizaţiile nonprofit;
- asociaţiile familiale;
- persoanele fizice autorizate să desfăşoare activităţi independente;
- persoanele fizice care angajează personal prin încheierea unui
contract individual de muncă.
De asemenea, Normele metodologice privind
comunicarea, cercetarea, înregistrarea, raportarea, evidenţa
accidentelor de muncă şi declararea, confirmarea, înregistrarea,
10
raportarea, evidenţa bolilor profesionale, precum şi a celorlalţi
indicatori care definesc morbiditatea profesională, prevăd că
acestea se aplică tuturor domeniilor de activitate economică, tuturor
persoanelor juridice şi fizice şi tuturor participanţilor la procesul
muncii.
Se poate concluziona că normele de protecţie a muncii
trebuie aplicate şi respectate în toate domeniile vieţii economico-
sociale, atât în sectorul de stat cât şi în cel privat.
Prevederile Legii nr. 90/1996 referitoare la protecţia
muncii se aplică şi personalului Ministerului Apărării Naţionale,
Ministerului de Interne, Ministerului de Justuiţie – Direcţia generală a
Peniteciarelor – Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de
Informaţii Externe, Serviciului de Telecomunicaţii Speciale şi
Serviciului de Protecţie şi Pază, cu precizarea că, datorită
specificului activităţii acestor ministere, sunt unele particularităţi în
cercetarea şi evidenţa accidentelor de muncă. Art. 4 al. 3 din Legea
nr. 90/1996 prevede că accidentele de muncă din aceste unităţi
sunt cercetate de organele proprii ale acestora, în conformitate cu
normele metodologice proprii privind comunicarea, cercetarea şi
raportarea accidentelor de muncă, emise în conformitate cu
prevederile legale.
Se poate constata că în concepţia legiuitorului, protecţia
muncii trebuie asigurată pentru toate persoanele care prestează
muncă, aceasta având astfel o sferă largă, care înglobează pe toţi
participanţii la procesul muncii, indiferent de situaţia lor profesională.
Aşadar, pe de o parte, toate persoanele juridice şi fizice în folosul
cărora se prestează munca sunt obligate să asigure măsurile de
protecţie a muncii, iar pe de altă parte, toate persoanele participante
la procesul muncii beneficiază de aceste măsuri.
11
Obligaţiile angajatorului. Se referă la măsurile
necesare pentru protejarea securităţii şi sănătăţii salariaţilor, inclusiv
pentru activităţile de prevenire a riscurilor profesional, de informare
şi pregătire, precum şi pentru punerea în aplicare a protecţiei muncii
şi a mijloacelor necesare acesteia (art. 173 al. 1 din Codul Muncii).
Angajatorul este obligat să ţină seama de principiile
generale de prevenire, stabilite de art. 173 al. 2 din Codul Muncii:
- evitarea riscurilor;
- evaluarea riscurilor care nu pot fi evitate;
- combaterea riscurilor la sursă;
- adaptarea muncii la om, în special în privinţa proiectării
locurilor de muncă şi alegerea echipamentelor şi metodelor de
muncă şu producţie;
- luarea în considerare a evoluţiei tehnicii;
- înlocuirea a ceea ce este periculor cu ceea ce nu este
periculor sau cu ceea ce este mai puţin periculor;:
- planificarea prevenirii;
- măsurile de protecţie colectivă se adoptă cu prioritate
faţă de măsurile de protecţie individuală;
- aducerea la cunoştinţa salariaţilor a instrucţiunilor
corespunzătoare.
La aplicarea art. 174 al. 1 care stabileşte ă angajatorul
răspunde de organizarea activităţii de asigurare a sănătăţii şi
securităţii în muncă, trebuie ţinut seama şi de prevederile Legii nr.
90/1996, referitoare la obligarea angajatorului privind realizarea
măsurilor de protecţie a muncii, precum şi de prevederile art. 11 din
Normele Generale de protecţie a muncii, care stabilesc numeroase
obligaţii în sarcina angajatorului privind securitatea şi sănătatea în
muncă (evaluarea riscurilor pentru salariaţi; stabilirea măsurilor
tehnice şi organizatorice de protecţie; elaborarea de instrucţiuni
proprii de securitate a muncii; să ia în considerare din punct de
12
vedere al securităţii şi sănătăţii în muncă capacitatea angajaţilor de
a executa sarcinile de muncă repartizate; să asigure informarea
fiecărei persoane, anterior angajării asupra riscurilor la care
aceasta va fi expusă la locul de muncă; să asigure resurse pentru
instruirea, testaraea, formarea şi perfecţionarea personalului cu
atribuţii în domeniul protecţiei muncii; să se asigure că sunt
consultaţi angajaţii şi/sau reprezentanţii lor în problemele referitoare
la măsurile şi consecinţele privind securitatea şi sănătatea în muncă
la introducerea de noi tehnologii, alegerea echipamentului tehnic,
îmbunătăţirea condiţiilor şi a mediului de muncă, la desemnarea
persoanelor cu atribuţii specifice; să asigure periodic sau ori de câte
ori este cazul verificarea încadrării noxelor în limitele admise, etc).
Rezultă că dispoziţiileDirectivei nr. 89/391 din 12 iunie 1989 sunt
transpuse în legislaţia română îndeosebi prin Normele generale de
protecţie a muncii din 2002.
Angajatorul are obligaţia de a controla permanent starea
materialelor, utilajelor şi substanţelor folosite în procesul muncii, în
scopul asigurării sănătăţii şi securităţii salariaţilor (art. 177 al. 2 din
Codul Muncii). Normele metodologice referitoare la certificarea
calităţii din punct de vedere al securităţii muncii a echipamentelor
tehnice, aprobate prin Ordinul nr. 388/1996, sunt în concordanţă cu
directivele comunitare nr. 82/392 referitoare la maşini, nr. 89/336
referitoare la compatibilitatea electromagnetică şi nr. 73/23
referitoare la materialele electrice. Normele metodologice stabilesc
procedurile de certificare a echipamentelor tehnice, cerinţele
esenţiale de securitate şi sănătate pe care trebuie să le posede
acestea. Art. 4 al. 2 din Normele metodologice defineşte
echipamentul tehnic ca orice maşină, utilaj, instalaţie, aparatură,
dispozitiv, unealtă sau aklt mijloc asemănător, folosir de salariaţi în
procesul muncii.
13
Autorizarea funcţionării din punct de vedere al
protecţiei muncii.
Este impusă prin art. 9 al. 1 din Legea nr. 90/1996, care
stabileşte imperativ că activităţile de producţie sau prestaţie de
servici sunt condiţionate de obţinerea autorizaţiei de funcţionare din
punct de vedere al protecţiei muncii, acordată de Inspectoratul
Teritorial de muncă. În acest sens au fost emise Normele
metodologice privind autorizarea funcţionării persoanelor juridice şi
fizice din punct de vedere al protecţiei muncii, aprobate prin Ordinul
nr. 388 din 10 septembrie 1996 al Ministerului Muncii şi Solidarităţii
Sociale care precizează că autorizaţia de funcţionare atestă că, la
data verificării, persoana juridică sau fizică îndeplineşte condiţiile
minime stabilite prin standardele şi normele de securitate în vigoare,
astfel încât să fie prevenite accidentele de muncă şi îmbolnăvirile
profesionale.
Procedura de autorizare s-a simplificat deoarece
Guvernul a adoptat la 6 iulie 2001 Procedura de autorizare a
funcţionării comercianţilor din punct de vedere al protecţiei muncii,
care stabileşte că autorizaţia se eliberează de Inspectoratul
Teritorial de Muncă, prin reprezentantul delegat la Biroul unic din
cadrul Camerei de Comerţ şi Industrie Teritorială.
Potrivit Procedurii, solicitantul depune la Biroul unic
cererea de înregistrare tip, la care trebuie să anexeze:
- declaraţia pe proprie răspundere privind respectarea
legislaţiei de protecţie a muncii;
- lista cuprinzând echipamentele din dotare;
- copii de pe certificatele de conformitate ale
echipamentelor tehnice folosite în zone cu pericol de explozie;
- dovada achitării tarifului aferent autorizării.
După analiza dosarului şi verificările întreprinse cu
privire la aplicarea măsurilor minime necesare pentru prevenirea
14
accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale, Inspectotarul
Teritorial de muncă va redacta referatul cuprinzând concluziile
evaluării. În situaţia în care se constată că nu sunt îndeplinite
condiţiile pentru autorizarea funcţionării trebuie precizate
neconformităţile şi actele normative ale căror prevederi nu sunt
îndeplinite, care motivează neeliberarea autorizaţiei.
Autorizaţia de funcţionare din punct de vedere al
protecţiei muncii este valabilă atâta timp cât nu s-au modificat
condiţiile iniţiale pentru care aceasta a fost modificată. Dacă apar
schimbări în condiţiile iniţiale, comerciantul are obligaţia de a
solicita Biroului unic revizuirea autorizaţiei. Anual, comercianţii,
trebuie să confirme la Inspectoratul Teritorial de Muncă faptul că se
menţin condiţiile iniţiale pentru care s-a eliberat autorizaţia.

Compartimentul de protecţie a muncii. Are un rol


tehnic, sprijinind angajatorul la realizarea şi verificarea aplicării şi
respectării măsurilor de protecţie a muncii. Potrivit Legii nr. 90/1996,
în funcţie de natura, complexitatea şi riscurile specifice activităţii
desfăşurate, precum şi de numărul salariaţilor, persoanele juridice
vor stabili personalul cu atribuţii în domeniul protecţiei muncii sau,
după caz, vor organiza compartimente de protecţie a muncii.
Normele generale de protecţie a muncii, în art. 15, preczează că la
nivelul persoanelor juridice cu un număr mai mare de salariaţi, se va
organiza un compartiment de protecţie a muncii, a cărui funcţie
principală este de a fundamenta deciziile privind activitatea de
protecţie a muncii, având, totodată, atribuţii specifice în realizarea
acestora. În unităţile care au un număr mai mic de 50 lucrători,
conducătorul unităţii va desemna 1-2 persoane cu atribuţii în
domeniul protecţiei muncii.
15
Comitetul de securitate şi sănătate în muncă.
Funcţionează la nivelul fiecărui angajator cu scopul de a asigura
implicarea salariaţilor la elaborarea şi aplicarea deciziilor în
domeniul protecţiei muncii (art. 179 al. 1 din Codul Muncii).

Prestarea de servicii în domeniul protecţiei muncii.


Prin Ordinul ministrului Muncii şi Securităţii Sociale nr. 251 din 1 iulie
2002 a fost aprobat Regulamentul de abilitare a persoanelor fizice şi
juridice pentru a presta servicii în domeniul protecţiei muncii.
Conform art. 3 din acest ordin, persoanele fizice şi juridice abilitate
de Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei pot încheia
contracte de prestări servici cu persoane juridice care desfăşoară
activităţi cu personal angajat, pentru următoarele activităţi din
domeniul protecţiei muncii:
a) elaborarea documentelor necesare în vederea
obţinerii autorizaţiei de funcţionare a persoanelor juridice din punct
de vedere al protecţiei muncii;
b) elaborarea şi/sau completarea instrucţiunilor tehnice
de lucru, precum şi a instrucţiunilor proprii de aplicare a normelor de
protecţie a muncii în funcţie de particularităţile proceselor de muncă;
c) efectuarea instructajului de protecţie a muncii, precum
şi testarea cunoştinţelor în domeniul protecţiei muncii la categoriile
de personal stabilite de angajaţi;
d) cercetarea accidentelor de muncă ce au produs
incapacitate temporară de muncă şi întocmirea dosarului;
e) verificarea dotărilor echipamentelor tehnice cu
aparatură de măsură şi control, a parametrilor tehnologici, a
dispozitivelor de protecţie, precum şi a dotărilor cu mijloace de
prevenire şi avertizare a stărilor de pericol;
f) studii referitoare la procesele tehnologice şi/sau de
muncă şi evaluarea factorilor de risc de accidentare sau de
16
îmbolnăvire profesională, inclusiv stabilirea măsurilor de asigurare a
unor condiţii normale de lucru;
g) verificarea documentaţiilor de proiectare şi execuţie a
construcţiilor, a echipamentelor tehnice precum şi a tehnologiilor de
fabricaţie;
h) elaborarea documentaţiei necesare pentru certificarea
echipamentelor tehnice şi a echipamentelor individuale de protecţie,
precum şi pentru avizarea prototipurilor de echipament individual de
protecţie şi de lucru;
i) formarea specialiştilor în domeniul protecţiei muncii;
j) instruirea, testarea şi perfecţionarea profesională a
persoanelor cu atribuţii în domeniul protecţiei muncii;
k) verificarea aptiturinilor profesionale ale solicitanţilor, în
scopul orientării şi îndrumării acestora la locurile de muncă şi
profesiuni în concordanţă cu caracteristicile lor psihologice;
l) alte servicii care urmăresc îmbunătăţirea condiţiilor de
muncă, prevenirea accidentelor de muncă şi a îmbolnăvirilor
profesionale.
Art. 136 al Ordinului nr. 251/2002 precizează că
încheierea între prestator şi beneficiar a contractului de prestări de
servicii în domeniul protecţiei muncii nu absolvă angajatorul de
răspundere ce îi revine, potrivit legii, pentru asigurarea securităţii şi
sănătăţii salariaţilor săi în exercitarea profesiei şi a atribuţilor pentru
care au fost angajaţi. Aceeaşi prevedere o conţine şi art. 171 al. 3
din Codul muncii, care stabileşte că dacă un angajator apelează la
persoane sau servicii exterioare în domeniul protecţiei muncii,
aceasta nu îl exonerează de răspundere.

Obligaţiile salariaţilor. Sunt stabilite de art. 19 din


Legea nr. 90/1996:
17
a) să îşi însuşească şi să respecte normele de protecţie
a muncii şi măsurile de aplicare a acestora;
b) să desfăşoare activitatea în aşa fel încât să nu
expună la pericol de accidentare sau îmbolbnăvire profesională atât
propria persoană, cât şi pe celelalte persoane participante la
procesul muncii;
c) să aducă la cunoştinţa conducătorului locului de
muncă orice defecţiune tehnică sau altă situaţie care constituie un
pericol de accidentare sau de îmbolnăvire profesională;
d) să aducă la cunoştinţa conducătorului locului de
muncă accidentelşe de muncă suferite de propria persoană şi alte
persoane participante la procesul de muncă;
e) să oprească lucrul la apariţia unui pericol iminent de
producere a unui accident şi să îl informeze de îndată pe
conducătorul locului de muncă;
f) să utilizeze echipamentul individual de protecţie din
dotare, corespunzător scopului pentru care a fost acordat;
g) să dea relaţiile solicitate de organele de control şi de
cercetare în domeniul protecţiei muncii.

Coordonarea şi controlul realizării protecţiei muncii.


În conformitate cu art. 20 din Legea nr. 90/1996,
Ministerul Muncii, Securităţii Sociale şi Familiei exercită coordonarea
şi controlul activităţii de protecţie a muncii şi are ca atribuţii
principale în acest domeniu:
- autorizează, din punct de vedere al protecţiei muncii,
funcţionarea persoanelor juridice şi fizice şi retrage autorizaţia când
au fost modificate condiţiile pentru care a fost emisă;
- atestă persoanele fizice şi abilitează persoanele
juridice pentru a presta servicii în domeniul protecţiei muncii;
18
- recunoaşte laboratoare şi organisme, în scopul
certificării calităţii de protecţie a muncii, a echipamentelor tehnice şi
a echipamentelor individuale de protecţie;
- cercetează, sub aspectul cauzelor şi răspunderii
juridice, accidentele de muncă colective, mortale, cele care au
produs invaliditatea precum şi accidentele tehnice sau avariile care
ar fi putut pune în pericol sănătatea sau viaţa salariaţilor şi a
celorlalţi participanţi la procesul de muncă;
- avizează dosarele de cercetare a accidentelor de
muncă ce au produs incapacitate temporară de muncă, întocmite de
comisiile cercetare ale persoanelor juridice;
- avizează prototipurile sortimentelor de echipament
individual de protecţie şi de lucru, în vederea introducerii acestora în
fabricaţie, etc.
Inspecţia Muncii a fost înfiinţată prin Legea nr. 108 din
16 iunie 1999, modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 137 din 22 septembrie 1999, ca organ de specialitate
al administraţiei publice centrale în subordinea Ministerului Muncii,
Solidarităţii Sociale şi Familiei, care are în subordine Inspectorate
teritoriale de muncă, cu personalitate juridică, în fiecare judeţ al ţării
şi în municipiul Bucureşti.
Obiectivele Inspecţiei Muncii în materia securităţii şi
sănătăţii în muncă sunt:
a) controlul aplicării prevederilor legale referitoare la
securitatea şi sănătatea în muncă;
b) informarea autorităţilor competente despre
deficienţele legate de aplicarea corectă a dispoziţiilor legale;
c) furnizarea de informaţii celor interesaţi despre cele
mai eficace mijloace de respectare a legislaţiei muncii;
d) asistarea tehnică a angajatorilor şi angajaţilor , pentru
prevenirea riscurilor profesionale şi a conflictelor sociale;
19
e) iniţierea de propuneri adresate Ministerului Muncii,
Solidarităţii Sociale şi Familiei pentru îmbunîătăţirea legislaţiei şi
elaborarea de noi acte legislative în domeniu.
Potrivit art. 254 din Codul Muncii, aplicarea
reglementărilor generale şi speciale în domeniul securităţii şi
sănătăţii în muncă este supusă controlului inspecţiei Muncii.
În vederea îndeplinirii acestor obiective, Inspecţia Muncii
are următoarele atribuţii în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă:
a) acordă asistenţă tehnică persoanelor juridice la
elaborarea programelor de prevenire a riscurilor profesionale şi
controlează realizarea acestora;:
b) efectuează sau solicită măsurători şi determinări,
examinează probe de produse şi de materiale, în unităţi şi în afara
acestora, pentru clarificarea unor situaţii de pericol;
c) dispune sistarea activităţii sau scoatere din funcţiune
a echipamentelor tehnice, în cazul în care constată o stare de
pericol iminent de accidentare au de îmbolnăvire profesională şi
sesizează, dacă este cazul, organul de urmărire penală;
d) acordă angajatorilor, persoanelor juridice şi fizice,
autorizaţia de funcţionare din punct de vedere al securităţii muncii;
e) retrage autorizaţia de funcţionare, dacă se constată
că prin modificarea condiţiilor care au stat la baza emiterii acesteia
nu se respectă prevederile legislaţiei în vigoare;
f) cercetează accidentele de muncă conform Normelor
metodologice privind comunicarea, cercetarea, înregistrarea,
raportarea şi evidenţa accidentelor de muncă:
g) coordonează activitatea de instruire şi informare a
angajaţilor în domeniul securităţii, sănătăţii şi al rekaţiilor de muncă
şi urmăreşte activitatea de formare a specialiştilor în domeniu;
h) controlează aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la
certificarea produselor, maşinilor, utilajelor şi a echipamentelor de
20
protecţie din punct de vedere al securităţii în muncă, la intrarea
acestorape teritoriul naţional, prin inspectprii de muncă sau prin
organisme acreditate de Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi
Familiei;
i) controlează respectarea îndeplinirii cerinţelor legale
referitoare la sănătatea în muncă şi la înlăturarea riscurilor de
îmbolnăviri profesionale.
Inspectorii de muncă, funcţionari publici, au în domeniul
protecţiei muncii, drepturile stabilite de art. 19 din Legea nr.
108/1999;
a) acces liber, permanent şi fără înştiinţare prealabilă, în
sediul persoanei juridice şi în orice alt loc de muncă organizat de
aceasta;
b) să solicite conducerii persoanei juridice sau persoaei
fizice documentele şi informaţiile necesare pentru realizarea
controlului sau pentru efectuarea cercetărilor accidentelor de
muncă;
c) să procure dovezi, să efectueze investigaţii sau
examene, să ceară prezentarea documentaţiei pe care o consideră
necesară, să realizeze măsurători sau să preleveze mostre de
substanţe utilizate în procesul de producţie;
d) să impună ca abaterile constatate să fie remediate pe
loc sau într-un timp limitat;
e) să ceară, acolo unde este cazul, modificarea
instalaţiilor sau a proceselor tehnologice utilizate, dacă acestea nu
asigură securitatea lucrătorilor la locul de muncă;
f) să dispună întreruperea sau suspendarea imediată a
proceselor de muncă, atunci cînd constată o stare de pericol iminent
de accident sau de îmbolnăvire profesională pentru lucrătorii care
participă la procesul de producţie sau pentru alte persoane;
21
g) să apeleze la organisme create pentru a verifica
starea locurilor de muncă sau a materialelor folosite;
h) să dispună măsuri atunci cînd conducătorul persoanei
juridice nu îşi îndeplineşte obligaţiile legale;
i) să sesizeze organele de urmărire penală când
constată comiterea unei infracţiuni;
j) să intre în toate locurile în care se efectuează lucrări
ce implică riscuri pentru securitatea şi sănătatea lucrătorilor;
k) să ceară informaţii de la orice persoană şi despre
orice problemă care constituie obiectul controlului;
l) să propună retragerea autorizaţiei de funcţionare din
punct de vedere al securităţii muncii, dacă constată că, prin
modificarea condiţiilor care au stat la baza acesteia, nu se respectă
prevederile legislaţiei în vigoare.
Art. 24 al Legii nr. 108/1999 prevede că, în cazul
săvârşirii repetate de către angajatori a unor abateri grave de la
normele de securitate şi sănătate în muncă, Inspecţia Muncii poate
cere radierea persoanei juridice din registrul comerţului, iar art. 178
al. 1 din Codul Muncii stabileşte că, pentru asigurarea securităţii şi
sănătăţii în muncă, instituţia abilitată prin lege poate dispune
limitarea sau interzicerea fabricării, comercializări, importului ori
utilizării cu orice titlu a substanţelor şi preparatelor periculoase
pentru salariaţi. De asemenea, inspectorul de muncă poate, cu
avizul medicului de medicină a muncii, să impună angajatorului să
solicite organismelor competente, contra cost, analize şi expertize
asupra unor produse, substanţe sau preparate considerate a fi
periculoase, pentru a cunoaşte compoziţia acestora şi efectele pe
care le-ar putea produce asupra organismului uman.
Ministerul Sănătăţii ca organ al administraţiei publice
care înfăptuieşte strategia de ansamblu în domeniul sănătăţii, emite
norme obligatorii privind igiena muncii şi avizează standarde şi acte
22
normative, elaborate de alte organe, care privesc sănătatea
salariaţilor la locul de muncă – Art. 13 din Hotărârea Guvernului nr.
743 din 3 iulie 2003 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului
Sănătăţii.
Alte organe care participă la realizarea măsurilor de
securitate şi sănătate în muncă sunt:
Comisia Naţională pentru Controlul Activităţii Nucleare,
Inspecţia de stat pentru cazane, recipienţi sub presiune şi instalaţii
de ridicat, Comandamentul pompierilor, Institutul Naţional de
securitate minieră şi protecţie antiexplozivă, Inspecţia pentru
construcţii, precum şi alte inspecţii care acordă organelor
Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, precum şi
Inspecţiei Muncii sprijinul de specialitate necesar pentru cercetarea
evenimentelor legate de încălcarea sănătăţii şi securităţii în muncă.
Consiliul de prevenire a riscurilor, organizat prin Ordinul
nr. 35 din 24 ianuarie 1997 al ministrului Muncii şi Solidarităţii
Sociale privind aprobarea constituirii Sistemului Ministerului Muncii
şi Solidarităţii Sociale de certificare a conformităţii echipamentelor
tehnice, a echipamentului individual de protecţie şi a celui de lucru
cu cerinţele de protecţie a muncii, este un organ consultativ format
de reprezentanţi ai organismelor de certificare şi al laboratoarelor de
încercări, din reprezentanţi ai Ministerului Muncii, Solidarităţii
Sociale şi Familiei, precum şi din experţi autorizaţi în domeniul
certificării.
Atribuţiile Consiliului de prevenire a riscurilor, conform
art. 7 din Regulamentul propriu de funcţionare, sunt următoarele:
- analizează dosarele organismelor de certificare şi ale
laboratoarelor de4 încercări care solicită recunoaşterea de către
Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei a capacităţii
acestora de a îndepklini cerinţele prevăzute de reglementările în
23
vigoare pentru certificarea calităţii de protecţie a echipamentelor
tehnice, a echipamentului individual de protecţie şi a celui de lucru;
- avizează documentele cu caracter tehnic privind
recunoaşterea, elaborate de către Ministerul Muncii, Solidarităţii
Sociale şi Familiei în colaborare cu părţile interesate;
- participă la schimbul de informaţii în domeniul
certificării, în ţară şi în străinătate.
Rolul sindicatelor în asigurarea sănătăţii şi securităţii în
muncă.
Unul dinscopurile urmărite de sindicate este promovarea
intereselor profesionale, economice şi sociale ale membrilor
acestora, în care un rol important îl ocupă măsurile privind
sănătatea şi securitatea în muncă. Rolul sindicatelor în realizarea
securităţii şi sănătăţii în muncă se manifestă pe mai multe planuri:
a) Organizaţiile sindicale se pot adresa autorităţilor
publice competente propunerio de legiferare în domeniile de interes
sindical.
b) Sindicatele acţionează pentru concretizarea unor
măsuri referitoare a sănătatea şi la sănătatea şi securitatea în
muncă în unităţi, ramuri de activitate sau la nivel naţional, cu prilejul
încheierii contractelor colective de muncă. De pildă , în Contractul
colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anul 2003, în art. 19, s-a
convenit ca părţile să depună toate eforturile pentru aplicarea
riguroasă a sistemului instituţionalizat prin legislaţia în vigoare în
vederea ameliorării permanente a condiţiilor de muncă, asigurând
totodată, includerea în contractele colective de muncă a măsurilor
prevăzute de Legea NR. 90/1996. Prevederile suplimentare de
punere în aplicare a măsurilor de protecţie a muncii sunt necesare
deoarece actele normative în materia protecţiei muncii stabilesc
doar plafonul necesar al măsurilor de protecţie a muncii, iar dacă
părţile contractului colectiv de muncă găsesc utile şi alte măsuri de
24
protecţie a muncii în unitatea respectivă şi le prevăd în contract, ele
sunt obligatorii atît pentru patroni, cât şi pentru salariaţi.
c) În domeniul realizării efective a măsurilor de protecţie
a muncii, sindicatele au posibilitatea participării la şedinţele
consiliilor de administraţie, unde se dezbat probleme de interes
profesional şi social, deci şi de analiză a realizării măsurilor de
sănătate şi securitate în muncă, a cauzelor accidentelor de muncă şi
a bolilor profesionale, precum şi la stabilirea măsurilor de prevenire
a acestora.
d) Reprezentanţii sindicatelor din unităţi fac parte din
comisiile mixte ce identifică, pe baza analizei factorilor de risc,
locurile de muncă cu pericol deosebit. Sindicatele mai sunt
consultate la acordarea echipamentului individual de protecţie.
Hotărârea Guvernului nr. 261/2001 privind criteriile şi metodologia
de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite, în art. 3 al. 1
lit. a şi Normele de aplicare a Hotărârii Guvernului r. 261/2000,
aprobate prin Ordinul nr. 352 din 7 mai 2001 al ministrului muncii,
solidarităţii sociale şi familiei, precizează că nominalizarea locurilor
de muncă propuse a fi încadrate în condiţii deosebite de face de
către angajator împreună cu sindicatele reprezentative, potrivit legii,
sau, după caz, cu reprezentanţii salariaţilor în cadrul Comitetuilui de
securitate în muncă, acolo unde este înfiinţat. Totodată sindicatele
sunt consultate de conducerile persoanelor juridice la elaborarea
anuală a programelor proprii de măsuri de protecţia muncii pe baza
evaluării riscurilor la locurile de muncă (art. 4 al. 1 din Normele
metodologice privind finanţarea cheltuielilor pentru realizarea
măsurilor de protecţie a muncii). Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 99/2000 privind măsurile ce pot fi aplicate în perioadele cu
temperaturi extreme pentru protecţia persoanelor încadrare în
muncă şi Hotărârea Guvernului nr. 580 din 6 iulie 2000 pentru
aprobarea Normelor metodologice în materie prevăd că măsurile de
25
protecţie a salariaţilor, în asemenea cazuri, vor fi discutate şi
adoptate de comun acord de către angajator cu reprezentanţii
sindicatelor, după caz, cu reprezentanţii aleşi ai salariaţilor.
Sindicatele au dreptul de a formula acţiune în justiţie în
numele membrilor lor, fără a avea nevoie de un mandat expres din
partea celor în cauză, în cazul unor litigii născute prin
nerespectarea regulilor referitoare la protecţia muncii.

Accidentele de muncă şi bolile profesionale

Accidentul de muncă. Potrivit art. 24 al. 1 din Legea nr.


90/1996, constă în vătămarea violentă a organismului, precum şi
intoxicaţia acută profesională, care au loc în timpul procesului de
muncă sau în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, indiferent de
natura juridică a contractului în baza căruia se desfăşoară
activitatea, şi care provoacă incapacitate temporară de muncă de
cel puţin 3 zile, invaliditate ori deces. Acelaşi înţeles îl acordă
accidentului de muncă şi art. 4 al Normelor metodologice privind
comunicarea, cercetarea, înregistrarea, raportarea, evidenţa
accidentelor de muncă şi declararea, confirmarea, înregistrarea,
raportarea, evidenţa bolilor profesionale precum şi a celorlalţi
indicatori care definesc morbiditatea profesională.
Art. 24 al. 1 al Legii nr. 90/1996 stabileşte că este, de
asemenea, accident de muncă:
a) accidentul suferit de elevi, studenţi şi ucenici în timpul
efectuării practicii profesionale:
b) accidentul suferit de cei care îndeplinesc sarcini de
stat sau de interes public, inclusiv în cadrul unor activităţi culturale,
sportive, în timpul şi din cauza îndeplinirii acestor sarcini;
c) accidentul suferit de orice persoană ca urmare a unei
acţiuni întreprinse din proprie iniţiativă, pentru prevenirea ori
26
înlăturarea unui pericol care ameninţă avutul public sau pentru
salvarea de vieţi omeneşti;
d) accidentul survenit în timpul şi pe traseul normal al
deplasării de la locul de muncă la domiciliu şi invers;
e) accidentul cauzat de activităţi care nu au legătură cu
procesul muncii, dacă are loc la sediul persoanei juridice sau la
adresa persoanei fizice, în calitate de angajator, ori în alt loc de
muncă organizat de aceştia, în timpul programului de muncă şi nu
se datorează culpei exclusive a accidentului.
Normele metodologice mai includ în accidentul de
muncă:
- accidentul suferit în timpul deplasării de la sediul
persoanei juridice sau fizice la locul de muncă sau de la locul de
muncă la altul, pentru îndeplinirea îndatoririlor de serviciu (art. 5 lit.
h);
- accidentul suferit în timpul deplasării de la sediul
persoanei juridice sau de la adresa persoanei fizice la care este
încadrată victima , sau de la orice alt loc de muncă organizat de
acestea, la o altă persoană juridică sau fizică, pentru îndeplinirea
îndatoririlor de serviciu, pe durata normală de deplasare (art. 5 lit. i);
- accidentul suferit înainte sau după încetarea lucrului,
dacă victima prelua sau preda uneltele de lucru, locul de muncă,
utilajul sau materialele, dacă schimba îmbrăcămintea personală de
protecţie sau de lucru, dacă se afla în baie sau spălător, sau dacă
se deplasa de la locul de muncă la ieşirea din incinta persoanei
juridice sau fizice şi invers (art. 5 lit. j);
- accidentul suferit în timpul pauzelor regulamentare (art.
5 lit. k);
- accidentul suferit de angajatul persoanei juridice
române sau de persoana fizică română, delegată pentru îndeplinirea
27
îndatoririlor de serviciu în afara graniţelor ţării, pe durata prevăzută
în documentul de deplasare (art. 5 lit. l);
- accidentul suferit de persoana română care
efectuează lucrări şi servicii pe teritoriul altor ţări, pe baza unor
contracte, convenţii sau în alte condiţii prevăzute de lege, încheiate
de persoane juridice române cu parteneri străini, în timpul şi din
cauza îndeplinirii îndatoririlor de serviciu (art. 5 lit. m);
- accidentul suferit de cel care urmează cursuri de
calificare, recalificare sau perfecţionare a pregătirii profesionale, în
timpul şi din cauza efectuării activităţilor de instruire practică (art. 5
lit. n);
- accidentul determinat de fenomene sau calamităţi
naturale cum ar fi: furtună, viscol, cutremur, inundaţie, alunecare de
teren, trăsnet, etc., dacă victima se află în timpul procesului de
muncă sau în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu (art. 5 lit. o);
- accidentul suferit în timpul vizitei organizate la o
persoană juridică sau fizică în scop profesional (art. 5 lit. p);
- dispariţia unei persoane în condiţiile unui accident de
muncă şi în împrejurări care îndreptăţesc presupunerea decesului
acesteia (art. 5 lit. r);
- accidentul suferit de o persoană, aflată în îndeplinirea
atribuţiilor de serviciu, ca urmare a unei agresiuni (art. 5 lit. s);
- accidentul suferit de o persoană care se afla în
perioada de probă (art. 5 lit. t).
Pe bună dreptate s-a remarcat că actuala reglementare
a accidentului de muncă prin Legea nr.90/1996 şi îndeosebi prin
dispoziţiile Normelor metodologice este extensivă, permiţând
încadrarea în categoria accidentelor de muncă a unor situaţii care
nu au legătură cu procesul muncii.
Normele metodologice, în art. 5 lit. o, asimilează
accidentului de muncă dispariţia unei persoane în împrejurări care
28
îndreptăţesc presupunerea decesului acesteia datorită unui accident
de muncă. Tot Normele metodologice, în art. 5 lit. t, fac referire la
accidentul suferit de o persoană care se afla în perioada de probă,
în vederea angajării.
Elementele definitorii ale accidentului de muncă sunt:
vătămarea violentă a corpului sau intoxicaţia acută, calitatea
persoanei vătămate, circumstanţele în care s-a produs evenimentul,
adică timpul şi locul accidentului şi consecinţele vătămării violent
sau a intoxicaţiei acute a organismului.

Efectele accidentului de muncă. La încheierea


contractului de muncă, persoana în cauză are capacitatea integrală
de a presta munca necesară îndeplinirii normale a sarcinilor de
serviciu faţă de unitatea cu care a încheiat contractul. Tocmai pentru
a verifica această capacitate , înaintea încheierii contractului,
persoana respectivă este supusă controlului medical.
Când, ca urmare a unui accident produs în timpul
procesului de muncă, salariatul îşi pierde capacitatea de muncă în
mod temprar, pentru cel puţin trei zile, devine invalid sau moare, ne
aflăm în faţa unui accident de muncă (art. 24 al. 1 din Legea nr.
90/1996). Aşadar, cerinţa minimă este ca incapacitatea temporară
de muncă a slariatului să fie de cel puţin trei zile. Normele
metodologice precizează, în art. 6 lit. a, că accidentul produce
invaliditate temporară de muncă atunci când determină întreruperea
activităţii lucrătorului pe o perioadă de cel puţin trei zile
calendaristice consecutive, confirmată prin certificat medical. Prin
incapacitate temporară de muncă se înţelege acea stare
fizioloogică sau psihică, daorată accidentului de muncă, care nu
permite angajatului continuarea muncii pe care trebuie s-o presteze
potrivit contractului de muncă. Incapacitatea temporară de muncă
trebuie constatată medical şi, indiferent de ora la care a avut lco
29
accidentul în cursul unei zile de muncă, ea se consideră întreaga zi
de muncă pentru care s-a eliberat certificatul medical.
Bineînţeles că incapacitatea temporară de muncă poate
rura mai mult de trei zile, dar esenţial este că ea are caracter
temporar, adică, după o anumită perioadă, angajatul îşi recapătă
întreaga capacitate de muncă, astfel aflându-se într-o altă ipostază
– invaliditatea. Normele metodologice stabilesc în art. 6 lit. b, că
accidentul de muncă care produce invaliditate este acela care
determină pierderea totală sau parţială a capacităţii de muncă,
confirmată prin decizie de încadrare într-un grad de invaliditate,
emisă de organele medicale în drept. În situaţia în care, în
momentul producerii accidentului, consecinţa acestuia este o
infirmitate evidentă, evenimentul va fi declarat cu urmări de
invaliditate numai după emiterea deciziei de invaliditate de către
organele medicale.
În legătură cu pierderea capacităţii de muncă s-a stabilit,
de pildă, că ruperea unor dinţi ai celui accidentat nu constituie
invaliditate, apreciindu-se că dinţii artivâficiali răspund la aceleaşi
trebuinţe ca cei naturali, primii neafectând capacitatea de muncă a
accidentului, ci cel mult aspectulş estetic. Dar un asemenea
accident poate fi încadrat în categoria celor care produc
incapacitate temporară de muncă cel puţin trei zile.
Decesul reprezintă efectul cel mai grav al accidentului
de muncă şi el trebuie constatat în baza unui act medical. Este
necesar să se stabilească rapotul de cauzalitate între decesul
salariatului şi activitatea depusă în timpul producerii accidentului,
încetaraea din viaţă a angajatului trebuind să fie urmarea directă a
activităţii respective. De pildă nu va fi considerat accident de muncă
mortal decesul angajatului datorită unei crize cardiace care nu are
legătură directă cu activitatea desfăşurată de acesta în timpul
evenimentului. Important este ca decesul să survină ca urmare a
30
accidentului de muncă, indiferent dacă acesta a survenit la locul de
muncă, la spital sau în alt loc, sau dacă s-a produs imediat, ori
după o anumită perioadă de timp. Normele metodologice, în art. 6
lit. c, precizează că accidentul mortal presupune decesul
accidentatului imediat sau la un interval de timp, dacă acesta este
confirmat, pe baza unui act medico-legal, ca fiind urmare a
accidentului suferit.
Datoită unor condiţii deosebite de producere a
accidentului de muncă, precum şi particularităţilor persoanei
vătămate (vârsta, starea de sănătate) efectul accidentului de muncă
poate să evolueze în timp, agravându-se. Au fost cazuri când,
datorită unor asemenea condiţii, incapacităţi de muncă temporare
au evoluat, după o anumită perioadă şi sub influenţa unor anumiţi
factori, în invalidităţi permanente sau chiar au determinat decese. În
cazul în care persoana care a suferit accidentul de muncă şi-a reluat
activitatea după perioada de incapacitate temporară de muncă şi
ulterior apar consecinţe asupra sănătăţii victimei, confirmate prin act
medical ca fiind urmarea accidentului suferit, accidentatul
beneficiază în continuare de drepturile ce decurg dintr-un accident
de muncă (art. 6 al. 3 din Normele metodologice).

Clasificarea accidentelor de muncă. Accidentele de


muncă pot fi clasate după numărul persoanelor vătămate, după
urmările produse şi după momentul în care îşi produc efectele.
În raport cu primul criteriu, accidentele de muncă pot fi
individuale sau colective. Art. 6 lit. b din Normele metodologice arată
că accidentul colectiv este acela în care au fost accidentate cel puţin
trei persoane, în acelaşi timp şi din aceeaşi cauză, în cadrul
aceluiaşi eveniment,bineînţeles dacă s-a produs şi incapacitatea
temporară de muncă de cel puţin trei zile calendaristice pentru
fiecare persoană.
31
După urmările produse, accidentele de muncă sunT:
- accidente care produc incapacitate temporară de
muncă de cel puţin trei zile calendaristice;
- accidente de muncă care produc invaliditate;
- accidente mortale, cînd desecul salariatului se produce
imediat sau după un interval de timp;
În funcţie de momentul în care s-au produs efectele,
accidentele de muncă pot fi:
- accidente ale căror efecte se produc imediat;
- accidente ale căror efecte se manifestă ulterior;
- accidente cu efecte imediate însoţite şi de alte efecte.

Comunicarea, cercetarea, înregistrarea, raportarea şi


evidenţa accidentelor de muncă. Comunicarea accidentelor
de muncă este reglementată de Normele metodologice privind
comunicarea, cercetarea, înregistrarea, raportarea, evidenţa
accidentelor de muncă, care stabilesc în art. 7 al. 1 că orice
eveniment produs în incinta persoanei juridice sau fizice, sau în
orice alt loc de muncă organizat de aceasta trebuie comunicat, de
îndată, conducerii unităţii, de către conducătorul locului de muncă
sau de orice altă persoană care are cunoştinţă despre producerea
acestuia. Aceleaşi Norme metodologice sau următoarea
semnificaţie evenimentului:
- orice accident care a antrenat decesul sau vătămări ale
organismului sau orice incident periculos care s-a produs pe
teritoriul persoanei juridice sau fizice sau în orice loc de muncă
organizat de aceasta sau în timpul îndeplinirii unor sarcini de
serviciu;
- situaţiile privind persoanele date dispărute;
32
- accidentul de traseu sau de circulaţie, în condiţiile în
care au fost im plicate persoane angajate la persoane juridice sau
fizice;
- bolile profesionale care figurează pe luista naţională
sau corespund definiţiei date pentru aceste boli;
- orice caz suspect de boală profesională.
Accidentul suferit de o persoană, ca urmare a unei
acţiuni întreprinse din propre iniţiativă pentru prevenirea ori
înlăturarea unui pericol care ameninţă avutul public sau pentru
salvarea de vieţi omeneşti se comunică primăriei pe raza căreia s-a
produs, de către orice persoană care are cunoştinţă despre
producerea evenimentului.
Accidentul care a produs incapacitate temporară de
muncă trebuie comunicat, în termen de 48 ore de la data producerii,
prin orice mijloace de către persoana juridică sau de către persoana
fizică la care s-a produs accidentul la Inspectoratul Teritorial de
Muncă. Accidentul de muncă mortal, cel care a produs o vătămare
gravă, cel colectiv precum şi indicentul periculos trebuie comunicate
imediat inclusiv organelor de urmărire penală. Normele
metodologice definesc vătămarea gravă ca o vătămare violentă a
organismului care, prin gravitatea sa, este posibil să antreneze
invaliditatea sau decesul victimei. Incidentul periculor constituie un
eveniment identificabil (explozie. Incendiu, avarie, accident tehnic,
emisii majore de noxe, etc) rezultatdin disfuncţionalitatea unei
activităţi sau a unui echipament tehnic sau comportamentul
neadecvat al factorului uman, care nu a afectat persoanele
participante la procesul de muncă, dar este posibil să aibă
asemenea urmări şi a cauzat sau era posibil să producă pagube
materiale la locurile de muncă cu pericol deosebit sau în
împrejurimi.
33
Conducătorul persoanei juridice sau persoanei fizice are
obligaţia de a lua măsurile adecvate pentru a nu se modifica starea
de fapt rezultată din producerea evenimentului, decât cu acordul
celor care efectuează cercetarea, cu excepţia cazului în care
menţinerea stării respective ar genera producerea altor evenimente
care ar agrava starea accidentaţilor sau ar pune în pericol viaţa
celorlalţi participanţi la procesul muncii. În situaţia în care, totuşi,
este necesară modificarea stării de fapt, se fac schiţe, fotografii, se
ridică obiecte şi se încheie un proces verbal.
Normele metodologice, în art. 12, impun pentru
Inspectoratul Teritorial de Muncă, obligaţia de a comunica Inspecţiei
Muncii, accidenetele mortale, colective, cele în care au dispărut
persoane şi incidentele periculoase, chiar dacă nu sunt întrunite
condiţiile accidentului de muncă.
Art. 13 al Normelor metodologice prevede că unitatea
sanitară care acordă asistenţă medicală de urgenţă se pronunţă în
scris, în termen de trei zile de la solicitareacelor care cercetează
accidentul, cu privire la diagnosticul provizoriu în cazurile de
vătămare gravă. În caz de deces a persoanei accidentate,
Inspectoratul Teritorial de Muncă solicită, în scris, unităţii medico-
legale competente, aprecierea asupra faptului dacă decesul a fost
sau nu urmarea unei vătămări violente, iar unitatea medico-legală
respectivă are obligaţia de a răspunde, tot în scris, imediat.
Cercetarea accidentelor de muncă are ca scop stabilirea
împrejurărilor şi a cauzelor care au determinat producerea acestora,
a reglementărilor legale care nu au fost respectate, a răspunderilor
şi a măsurilor care se impun a fi luate pentru prevenirea producerii
altor cazuri similare.
Normele metodologice, în secţiunea a treia, fac referire
la cercetarea „evenimentelor”, care, aşa cum s-a arătat a o sferă
mai largă decât cea a accidentului de muncă. De altfel, în art. 14 al.
34
2 al Normelor Metodologice, se arată că cercetarea oricărui
eveniment este obligatorie, inclusiv în cazul persoanelor date
dispărute, indiferent dacă sunt întrunite sau nu condiţiile unui
accident de muncă.
Cercetarea se efectuează de către:
a) Persoana juridică la care a avut loc evenimentul care
a antrenat incapacitatea temporară de muncă; în cazul în care
accidentul a produs vătămări grave, cercetarea se face de către
persoana juridică, sub supravegherea Inspectoratului Teritorial de
Muncă. Accidentul uşor (cel care necesită numai acordarea
primelor îngrijiri medicale şi cele care au produc incapacitate
temporară de muncă mai mică de trei zile) sunt de asemenea,
cercetate de unitate;
b) Inspetoratul Teritorial de Muncă din judeţul pe
teritoriul căruia s-a produs evenimentul, în cazul accidentelor
mortale, al situaţiilor cu persoane dispărute, al accidentelor care
produc invaliditate, al celor colective, în cazul incidentelor
periculoase, precum şi în cazul accidentelor care au produs
invaliditate temporară de muncă angajaţilor la persoane fizice;
c) Inspecţia muncii, în cazul accidentelor colective şi al
incidentelor periculoase, care prezintă un grad ridicat de
complexitate.
Conducătorul unităţii are obligaţia să numească, prin
decizie scrisă, comisia de cercetare compusă din trei persoane, din
care face parte o persoană cu atribuţii în domeniul protecţiei muncii.
Dacă în accident sunt implicate victime angajate la unităţi diferite, la
cercetare pot participa şi delegaţi ai acestora. De cercetarea
accidentului de traseu, urmat de incapacitate temporară de muncă,
răspunde conducătorul unităţii la care este angajată victima.
Accidentul de muncă de traseu, conform Normelor metodologice,
35
este accidentul survenit pe traseul normal pe care lucrătorul îl
parcurge îîntre locul său de muncă şi:
- domiciliu şi invers;
- locul unde ia mesele în mod normal (dacă accidentul s-
a produs în timpul de lucru salarizat);
- locul unde îşi încasează salariul în mod normal.
Persoana juridică sau persoana fizică care nu dispune
de personal competent să facă cercetarea trebuie să apeleze la
Inspectoratul teritorial de muncă sau la un agent autorizat să
desfăşoare activităţi în domeniul protecţiei muncii.
Pentru cercetarea evenimentelor, Inspecţia Muncii şi
Inspectoratele teritoriale de muncă pot solicita concursul unor
specialişti din cadrul unor agenţi economici sau de la Inspecţia de
Stat pentru Cazane, recipienţi sub presiune şi instalaţii de ridicat,
omandamentul pompierilor, Institutul Naţional de Securitate Minieră
şi Protecţie Antiexplozivă, etc. Care sunt obligate să răspundă
solicitării.
Conform art. 32 din Normele metodologice, procesul
verbal de cercetare a evenimentului se întocmeşte în două
exemplare, în cazul accidentului urmat de incapacitate temporară de
muncă(un exemplar rămâne la dosarul de cercetare, iar celălalt se
înaintează la Inspectoratul Teritorial de Muncă), în trei exemplare în
cazul accidentului urmat de invaliditate (un exemplar la organul de
urmărire penală, un exemplar la unitate, un exemplar la
Inspectoratul Teritorial de muncă) şi în patru exemplare, în cazul
accidentului mortal sau colectiv şi al incidentului periculor (un
exemplar la organele de urmărire penală, al doilea la Inspecţia
Muncii, al treilea la unitatea în care s-a petrecut accidentul şi al
patrulea la Inspectoratul Teritorial de muncă), în situaţia în care
conducătorul unităţii sau persoanele implicate nu sunt de acord cu
concluziile stabilite în procesul verbal de cercetare a accidentului de
36
muncă sau cu măsura de înregistrare a acestuia, se pot adresa, în
termen de 15 zile de la data primirii procesului verbal, la
Inspectoratul Teritorial de Muncă, sau după caz, la Inspecţia Muncii.
Soluţile date în urma plîngerilor trebuie comunicate celor interesaţi
în termen de 20 zile de la data primirii contestaţiei şi ele rămân
definitive (art. 64 al. 1 şi 2 din Normele metodologice).
Procesul verbal de cercetare constituie un mijloc de
probă, pe baza lui stabilindu-se persoanele vinovate de neluarea
unor măsuri de protecţie a muncii. S-a discutat în literatura juridică
dacă procesul verbal de cercetare a accidentelor de muncă are sau
nu forţa probantă a unei prezumţii et de jure, cu privire la culpa
unităţii. Ne raliem opiniei care susţine că menţiunile din procesul
verbal pot fi combătute prin administrarea probei contrare,
aplicându-se regula generală conform căreia impotriva actelor
încheiate de organele competente se poate administra proba
contrară. Prezumţiile irefragabile sunt expres prevăzute de lege,
ceea ce nu se întîmplî în cazul discutat. Aşadar distanţa poate
statua că menţiunile din procesul verbal nu corespund realităţii dar
hotărârea ei nu obligă pe cel care a făcut cercetarea să-şi
reexamineze concluziile. Instanţele pot verifica temeinicia şi
legalitatea acestor procese verbale.
Conform art. 21 din Normele metodologice, cercet[rile se
încheie în termen de 5 zile care poate fi prelungit cu cel mult încă 5
zile (în cazul accidentelor care au provocat incapacitate temporară
de muncă, în 7 zile, în cazul accidentelor urmate de vătămări grave
de la data producerii acestora şi în cel mult 10 zile de la
comunicarea accidentului mortal, colectiv, a celui în care sunt
persoane date deispărute şi a incicentului periculor.
În cazul accidentului care iniţial a antrenat incapacitate
temporară de muncă şi care ulterior, s-a transformat în accident
mortal sau urmat de invaliditate, confirmat prin decizie, Inspectoratul
37
Teritorial de Muncă va completa dosarul de cercetare şi va încheia
un proces verbal care va fi ataşat la dosar.
Dosarul cercetării trebuie să cuprinsă (art. 24 din
Normele metodologice):

a) opisul actelor aflate la dosar;


b) procesul verbal de cercetare;
c) schiţe, fotografii referitoare la eveniment;
d) declaraţia accidentatului, în cazul accidentului urmat
de incapacitate temporară de muncă sau de invaliditate;
e) declaraţiile martorilor;
f) declaraţiile persoanelor răspunzătoare de
nerespectarea prevederilor legale;
g) copii de pe actele şi documentele necesare pentru
elucidarea împrejurărilor şi a cauzelor evenimentului;
h) alte documente, declaraţii necesare pentru a
determina caracterul accidentului;
i) formularul pentru înregistrarea accidentului de muncă
– FIAM.
Dosarul mai poate cuprinde: expertize tehnice, actul de
constatare medico-legală, în cazul accidentului mortal, copii de pe
certificatele de concediu medical, etc..
Dosarul de cercetare a evenimentelor se întocmeşte:
a) într-un exemplar, pentru accidentul care produce
incapacitate temporară de muncă, care se păstrează la persoana
juridică sau fizică la care se înregistrează accidentul;
b) într-un exemplar, pentru accidentul urmat de vătămări
grave, care se păstrează la Inspectoratul Teritorial de Muncă până
la soluţionarea cazului;
c) în două exemplare, pentru accidentele mortale,
inclusiv pentru persoanele date dispărute, pentru accidentele
38
colective şi pentru cele care au produs inveliditate, confirmate prin
decizie, din care exemplarul original se înaintează organului de
urmărire penală, iar un exemplar se păstrează la Inspectoratul
Teritorial de Muncă care a făcut cercetarea;
d) într-un exemplar, pentru incidentele periculoase, care
se păstrează la Inspectoratul Teritorial de Muncă care a făcut
cercetarea;
e) în trei exemplare, pentru evenimentele deosebite
cercetate de Inspecţia muncii, dintre care originalul se înaintează
organului de cercetare penală, un exemplar este trimis la
Inspectoratul Teritorial de Muncă pe teritoriul căruia s-a produs
evenimentul şi un exemplar rămâne la Inspecţia Muncii.
În cazul în care faptele care au generat accidente
urmate de incapacitate temporară de muncă, inclusiv vătămare
gravă sau incidente periculoase, sunt considerate infracţiuni, dosarul
de cercetare se încheie în două exemplare, originalul fiind înaintat
organului de cercetare penală.
Dosarul de cercetare a accidentului întocmit de comisia
din cadrul unităţii se înaintează, în termen de 5 zile de la finalizarea
cercetării, Inspectpratului Teritorial de Muncă pentru verificare şi
avizare, care are loc în termen de 7 zile de la primire.
Dosarul de cercetare a accidentului nâmortal, a celui
colectiv, precum şi a incidentului periculos, întocmit de Inspectoratul
Teritorial de Muncă se înaintează, în termen de 5 zile de la
finalizarea cercetării, Inspecţiei Muncii, pentru avizare. Dosarul de
cercetare pentru cazul dispariţiei unei persoane, în condiţiile unui
accident de m,uncă şi în împrejurări care îndreptîţesc presupunerea
decesului acesteia, se păstrează la Inspectoratul Teritorial de
Muncă care a efectuat cercetarea, până la pronunţarea hotărârii
judecătoreşti de declarare a morţii, după care se înaintează
Inspecţiei Muncii pentru avizare.
39
Înregistrarea accidentelor de muncă şi a incidentelor
periculoase se face, pe baza procesului verbal de cercetare, de
către persoana juridică la care s-a produs evenimentul. Se
înregistrează, de asemenea şi accidentul uşor.
Accidentul de muncă produs pe teritoriul altei unităţi
decât la cea în care este încadrată victima, în timpul prestării unor
servicii pe bază de contract, comandă sau alte forme legale se
înregistrează potrivit clauzelor prevăzute în acest sens în
documentele încheiate. Dacă această situaţie nu a fost prevăzută,
accidentul se înregistrează la unitatea în care s-a produs accidentul.
Accidentul de muncă produs în timpul prestării unor servicii la
domiciliul clientului se înregistrează de către persoana juridică sau
fizică la care este angajată victima.
Normele metodologice, în art. 34 al. 5, precizează că
accidentul suferit de o persoană aflată în delegaţie se înregistrează
de către unitatea la care s-a produs accidentul. De asemenea,
accidentele suferite de elevi, studenţi şi ucenici în timpul desfăşurării
practivii profesionale se înregistrează de către persoana juridică sau
fizică la care se efectuează practica.
Accidentul suferit de persoanele care îndeplinesc sarcini
de stat sau de interes public, pe teritoriul altei ţări, se înregistrează
de către persoana juridică română la care este angajat accidentatul.
Accidentul suferit de o persoană, în cadrul activităţilor cultural –
sportive, se înregistrează de către organizatorul acţiunii respective.
Accidentul de muncă produs în urma unei acţiuni
întreprinse de o persoană din proprie iniţiativă, pentru salvarea de
vieţi omeneşti sau pentru prevenirea şi înlăturarea unui pericol ce
ameninţă avutul public, se înregistrează de către persoana juridică
sau fizică la care s-a produs evenimentul. Dacă accidentul s-a
produs în afara teritoriului unei persoane juridice sau fizice,
înregistrarea se face de către primăria pe raza căreia s-a produs.
40
Accidentul de muncă de traseu şi accidentul de muncă
de circulaţie se înregistrează de către persoana sau fizică la care
este angajat accidentatul. Accidentul produs în sfera teritoriului
persoanei juridice sau fizice la care este angajată victima, ca urmare
a neluării unor măsuri de securitate (locuri periculoase
nesemnalizate – gropi, canale, drumuri neîntreţinute, conductori
electrici neizolaţi, etc), se înregistrează de către persoana juridică
sau fizică care a creat sau este răspunzătoare de existenţa
pericolului.
Accidentele de muncă suferite de însoţitori sau
încărcături (animale, substanţe periculoase, personalul de poştă de
la vagoanele CFR, etc), angajaţi ai unor persoane juridice care,
potrivit legi sunt obligate să delege însoţitori pentru asemenea
încărcături, pe mijloace de transport ce nu le aparţin, se
înregistrează de către unitatea răspunzătoare de organizarea
activităţii în care s-a produs accidentul.
Accidentul de muncă suferit de persoanele aflate la
cursurile de reconversie, în timpul şi din cauza activităţilor de
instruire practică, se înregistrează, de către persoana juridică unde
se efectuează practica.
Dispariţia unei persoane, în condiţiile unui accident de
muncă şi în împrejurări care îndreptăţesc presupunerea decesului
acesteia, se înregistrează ca accident mortal, după emiterea
hotărârii judecătoreşti de declarare a morţii persoanei respective. În
situaţii neprevăzute de Normele tehnice cu caracter metodologic,
inspectoratele de stat pentru protecţia muncii vor stabili unitatea
care urmează să înregistreze accidentul. Dacă conducătorul unităţii
respective nu este de acord cu indicaţia inspectoratului respectiv, el
se va putea adresa Inspecţiei Muncii, în termen de 10 zile de la
întocmirea procesului verbal de cercetare, fără ca mărura de
înregistrare să fie suspendată.
41
Evidenţa accidentelor de muncă, se ţine de persoana
juridică şi persoana fizică, care este obligată, conform art. 38 din
Normele metodologice să întosmească trei registre: a) registrul de
evidenţă a accidentaţilor în muncă; b) registrul de evidenţă a
incidentelor periculoase; c) registrul de evidenţă a accidentelor
uşoare.
În baza formularelor de înregistrare a accidentelor de
muncă şi a proceselor verbale de cercetare a incidentelor
periculoase, Inspectoratul Teritorial de Muncă are obligaţia,
prevăzută de art. 40 al. 1 din Normele metodologice, de a înregistra
şi de a ţine evidenţa tuturor accidentelor de muncă şi a incidentelor
periculoase petrecute pe raza de competenţă.

Particularităţi

În cazul evenimentelor de muncă în care s-a produs


decesul unei persoane, invaliditate sau vătămare colectivă,
cercetarea la faţa locului este efectuată de către organele de
urmărire penală, un rol important în asigurarea bunei desfăşurări a
acesteia având însă şi diverşi specialişti şi tehnicieni.
Specialiştii şi tehnicienii, ce pot fi infitaţi de organul de
anchetă la locul producerii evenimentului, aparţin domeniului de
activitate respectiv: construcţii, materiale explozive, circulaţie şi
transport, instalaţii şi utilaje electromagnetice, incendii, în funcţie de
specificul locului de muncă.
O pondere deosebită o deţin specialiştii criminalişti,
tehnicienii criminalişti precum şi medicii legişti.
La efectuarea cercetării la faţa locului se poate recurge
numai în scopul descoperirii, ridicării, fixării şi examinării urmelor şi
mijloacelor materiale de probă, ci şi în scopul percepţiei nemijlocite
a ambianţei locului săvârşirii infracţiunii, chiar dacă comiterea
42
acesteia nu a fost însoţită de producerea unor modificări de ordin
material, sau, deşi însoţită de asemenea transformări, acestea, în
faza iniţială a procesului penal, au făcut obiectul unor constatări
nemijlocite.
Între principalele elemente statice, de natură să
orienteze activitatea echipei de cercetare la faţa locului, se numără
urgenţa, ceea ce presupune ca cercetarea să fie efectuată imediat
după sesizarea organului de anchetă de producerea evenimentului
de muncă.
Ţinând seama de faptul că şi particularităţile complete
ale fiecărui caz în parte impun un anumit timp necesara efectuării în
condiţii optime a cercetării la faţa locului, din punct de vedere tactc
nu este admisibil ca organul ce realizează să-şi propună ca
cercetarea sau anumite faze ale acestuia să fie într-un timp dinainte
stabilit.
O limitare anticipată a duratei cercetării la faţa locului
deoarece graba sau lipsa de timp determină superficialitate în
cercetare, formularea unor concluzii pripite, tratarea cu indiferenţă
ori trecerea cu uşurinţă peste unele stări de fapte cu valoare
probatorie.
Efectuarea imediată a cercetării presupune deplasarea
de îndată a organelor de anchetă la faţa locului, ceea ce implică
reducerea intervalului de timp necesar pregătirilor la sediul organului
judiciar cât şi la unitatea minieră unde se înregistrează evenimentul,
utilizarea celor mai performante mijloace de comunicare de la
distanţă, în vederea încunoştiinţării organelor competente a efectua
cercetarea la faţa locului şi, în fine, utilizarea acestor mijloace care
asigură nu numai deplasarea într-un timp cât mai scurt la faţa
locului ci şi posibilitatea folosirii celor mai variate şi adecvate
mijloace tehnico-ştiinţifice criminalistice aflate în dotarea organelor
judiciare.
43
Întîrzierea efectuării cercetării generează pericolul
producerii unor modificări la locul faptei, al dispariţiei sau degradării
unor mijloace materiale de probă, a urmelor determinate de
acţiunea unor factori neutri cum sunt: condiţiile meteorologice,
caracterul perisabil al unor urme (în special cele biologice),
intervenţiei unor persoane la utilaje în funcţiune aflate în raport cu
accidentul de muncă precum şi implicarea unor persoane care
caută să restabilească ordinea sau să afle ce s-a întîmplat.
În această fază iniţială, se impune efectuarea unor
confruntări şi schimburi de informaţii între participanţii la cercetare,
în influenţarea directă în realizarea caracterului dinamic al orientării
concrete a activităţilor ce se întreprind în funcţie de cercetările şi
datele obţinute pe parcurs.
O altă regulă tactică, de o importanţă deosebită, este
aceea ca cercetarea la faţa locului să fie efectuată în mod minuţios.
Aceasta exprimă dezideratul potrivit căruia cu ocazia
cercetării la faţa locului trebuie căutate, ridicate şi fixate, în vederea
examinării lor ulterioare, toate urmale şi mijloacele materiale de
probă aflate într-un raport sau altul cu fapta săvârşită, astfel încât
nici un aspect având legătură cu infracţiunea comisă sau cu
făptuitorul să nu fie ignorat, să nu rămână în afara cercetărilor.
Această cerinţă se impune cu atât m,ai mult cu cât până
la un anumit stadiu al investigărilor, organul de anchetă nu poate
opera o selectare, nu poate clasifica urmele şi mijloacele de probă
ca fiind importante sau nu.
Se va acorda aceeaşi atenţie atât urmelor şi mijloacelor
materiale de probă semnificative şi nesemnificative cu atât mai mult
cu cât, pe parcursul investigaţiilor, există riscul ca cele considerate
lipsite de importanţă şi deci ignorate, să se dovedească intempestiv,
adică după dispariţia sau modificarea lor, a fi utile lămuririi unor
aspecte ale cauzei.
44
Ţinând seama de specificul, particularităţile şi
diversitataea extremă a împrejurărilor în care se produc accidentele
de muncă şi avariile, este necesar ca, în faza statică, să fie stabilită
natura tuturor lucrărilor şioperaţiunilor de salvare efectuate până la
sosirea organului de urmărire penală şi a modificărilor provocate în
situaţia iniţială a locului faptei.
Schimbarea stării de fapt şi deteriorarea unor urme este
însă permisă dacă se intervine pentru salvarea vieţii victimelor sau
pentru prevenirea apariţiei altor stări de pericol.
În această fază a cercetării se procedează cu precădere
la examinarea minuţioasă şi în mişcare a fiecărei urme sau alt mijloc
material de probă care se află în anumite raporturi cu evenimentul,
prin folosirea mijloacelor tehnico-ştiinţifice adecvate.
În determinarea suprafeţei de teren supusă examinării
vor fi avute în vedere natura şi topografia terenului (teren deschis,
linie de haldă în carierele miniere care se întinde pe o suprafaţă
mare putând cuprinde zone de deal, podiş, pădure, apă curgătoare
sau subteran) care impun, după caz, folosirea unei anumite metode
şi tehnici de cercetare, de iluminare ori de utilizare, într-un anumit
mpd, a aparaturii.
Când locul faptei este situat în zone care, prin natura lor,
prezintă anumite condiţii speciale (inclusiv situaţii de pericol ca în
subteran), este necesar să se acţioneze numai în cunoştinţă de
cauză şi cu luarea unor măsuri eficiente în vederea respectării
regulilor şi normelor speciale privind accesul şi modul de comportare
în asemenea locuri.
Atunci când la faţa locului există situaţii care prezintă
pericol potenţial, inclusiv pentru viaţa sau sănătatea participanţilor la
cercetare (atmosfera explozivă, mediul puternic toxic, incendii încă
nestinse, etc), cercetarea la faţa locului poate să înceapă numai
45
după ce s-a înlăturat orice posibilitate de producere a unor noi
accidente.
Pe lângă informaţiile în posesia cărora se află (constatări
proprii, unele informaţii obţinute eventual de la alte organe iniţiale,
primele sosite la faţa locului, de la victimă, de la martorii oculari ori
de la persoane care se ocupă cu securitatea minieră), organul de
anchetă îşi va reprezenta logic limitele posibile ale intinderii locului
faptei, iar, în unele situaţii, este recomandabil ca limitele să fie
lărgite.
La demarcarea suprafeţei asupra căreia se va extinde
cercetarea, se va ţine seama în afară de elementele indicate şi de
natura şi configuraţia terenului, adică de împrejurarea dacă
producerea accidentului de muncă sau avariei a avut loc pe termen
deschis (liniile de haldă, căile de acces şi benzile transportatoare de
cărbune din cariere care. De obicei sunt situate în zone deluroase)
sau într-o exploatare minieră din subteran.
În situaţia în care evenimentul de muncă a avut loc pe
un teren deschis, cercetarea trebuie să se extindă asupra unei
suprafeţe de teren mai mare, dar nu afară de limitele în care e
posibil să se descopere urme şi mijloace materiale de probă.
Din punct de vedere tactic, este recomandabil ca, înainte
de pătrunderea în zona în care a avut loc evenimentul de muncă, să
se execute din afara perimetrului acestuia următoarele fotografii
şi/sau filmări judiciare: fotografia filmarea de orientare, fotografia
filmarea panoramică, fotografia filmarea schiţelor sau obiectelor
principale (fotografia filmarea panoramică este des folosită la
cercetarea accidentelor de muncă produse în carierele de
exploatare a cărbunelui).
În acelaşi timp, stabilirea drumului de acces la locul
producerii evenimentului de muncă se face după un studiu prealabil.
46
După stabilirea drumului de aces, acesta este marcat cu
jetoane din dotarea autolaboratorului criminalistic, iar în lipsa lor se
pot folosi rulete, benzi de hârtie sau pânză. Sfori, etc.
O dată determinate limitele suprafeţei de teren ce vor fi
supuse cercetării, tot în cursul acestei faze, urmează a se preciza
punctul de începere şi sensul, direcţia de efectuare a activităţii de
cercetare.
Importanţa fazei statice a cercetării la faţa locului constă
în faptul că, în această etapă, locul ce conservă schimbările ce
constituie o consecinţă a producerii evenimentului de muncă este
examinat în stare de nemişcare, urmele şi mijloacele materiale de
probă, situaţiile de fapt, aspectul de ansamblu al locului sunt fixate
în poziţia în care au fost găsite.
Astfel, organul judiciar supune unui examen minuţios
toate urmele şi mijloacele materiale de probă sub raportul
următoarelor elemente: poziţia amplasarea acestora, starea în care
se prezintă, formele şi dimensiunile acestora, urmele ce se
evidenţiază pe anumite obiecte, distanţele existente între anumite
urme şi obioecte.
Necesitatea fixării urgente a urmelor este dictată de
faptul că acestea se caracterizează printr-o existenţă limiotată, iar
trecerea timpului atrage după sine riscul dispariţiei sau modificării
lor.
Astfel, punctul de plecare al cercetării la faţa locului îl
poate constitui epicentrul producerii evenimentului, adică acea
porţiune de teren în jurul căreia sunt concentrate urmele principale,
după care cercetarea se extinde asupra zonelor înconjurătoare,
adică spre margine sau spre periferia acelui loc.
După examinarea minuţioasă a centrului locului, a
suprafeţei pe care sunt grupate cele mai multe urme, cercetarea se
47
extinde spre extremităţile acestui loc, în limite în care este posibil să
se găsească şi alte urme şi mijloace materiale de probă.
Acest procedeu permite organelor judiciare de a se
pronunţa asupra naturii accidentului de muncă şi posibilitatea de a
anticipa, cu anumită aproximaţie caracterul şi limitele teritoriale în
cuprinsul cărora ar putea fi descoperite urmele şi mijloacele de
probă.
În alte situaţii, punctul de plecare îl constituie periferia
acelui loc (ex: accidentele de muncă din şantiere), după care cei ce
participă la cercetare se deplasează în spirală de punctul central al
cercetării locului.
În literatură, acest gen de cercetare a primit denumirea
de cercetare dinspre periferie (sau margini) spre centrul sau
cercetare concentrică.
Indiferent de punctul de plecare al cercetării la faţa
locului şi de sensul imprimat acestuia, o dată aleasă o anumită
direcţie de deplasare, aceasta trebuie îndrumată consecvent pentru
a se înlătura riscul rămânerii unor porţiuni de teren necercetate.
Urmele vor fi căutate şi examinate în funcţie de natura
accidentului, de particularităţile acestuia şi şi informaţiile certe
obţinute până în acel moment.
Examinarea leziunilor exterioare ale victimei va fi utilă
pentru determinarea mecanismului procedurii accidentului şi a
locului survenirii, fiind solicitate informaţii în acest sens de la medicul
legist sau de la alte persoane competente.
Traumatismele specifice căderii vor orienta cercetarea
spre examinarea căilor de acces , obstacolelor, iluminatului şi
echipamentului individual de protecţia muncii.
Leziunile de strivire necesită examinarea utilajelor care
execută mişcări de rotaţie sau rectilinie, depistarea deficienţelor la
sistemele de comandă, iluminare sau avertizare, gabaritul spaţiilor
48
de circulaţie, starea apărătorilor, înălţimea şi poziţia curelelor de
transmisie, roţilor dinţate şi axelor de transmisie etc.
Absenţa traumatismelor poate justifica producerea
accidentului din cauza unor factori calorici, fizici sau dinamici fiind
orientate investigările spre depistarea surselor de călduură, frig,
energie electrică, sau emanaţii toxice.
Fiecare urmă principală va fi examinată şi descrisă în
mod individual, făcându-se însă referire şi la ambianţa amplasării
ei, în corelaţie cu alte urme.
Sub acest aspect vor fi concludente poziţiile unor
manete sau butoane de comandă, robinete, vane industriale şi alte
mecanisme, sau indicaţiile aparatelor de măsură şi controlul
temperaturii â, presiunii, tensiunii, ungeruu utilajelor sau emanaţiilor
de noxe.
Faza dinamică sau, cum mai este denumită, stadiul
cercetării detaliate, presupuse examinarea minuţioasă şi în aceeaşi
ordine a tuturor obiectelor, nijloacelor materiale de probă aflate în
anumite raporturi cu infracţiunea săvârşită ărecum şi a urmelor ce
constituie o consecinţă a faptei comise.
În cursul fazei dinamice, în măsura în care este necesar,
toate obiectele care au tangenţă cu producerea evenimentului de
muncă, sunt mişcate, deplasate din poziţia iniţială pentru asigurarea
condiţiilor prielnice în vederea descoperirii, fixării şi ridicării urmelor
şi a mijloacelor materiale de probă.
Astfle, folosind mijloacele tehnico-ştiinţifice din dotare,
urmele descoperite sunt supuse operaţiilor de relevare, fixare, iar
obiectele purtătoare de urme sunt ridicate în vederea examinării lor
la faţa locului, iar dacă ecaminarea necesită un timp îndelungat sau
utilizarea unor tehnici de un anumit grad de complexitate se trimit la
laboratorul de specialitate.
49
În această fază se impune examinarea atenă a tuturor
urmelor şi mijloacelor materiale de probă, care susţin una sau alta
dintre versiunile elaborate, atribuinu-le aceeaşi importanţă ca mijloc
de probă util în elucidarea împrejurărilor producerii evenimentului de
muncă.
Deplasarea sau mişcarea unor obiecte din poziţia iniţială
se realizează în funcţie de necesităţi şi după informarea celor care
coordonează activitatea de cercetare, pentru a nu se crea ulterior
confurzii.
Fecare obiect va fi inscripţionat, descris şi ambalat
separat, pentru a nu se deteriora urmele şi pentru a nu se
suprapune unele peste altele. Constatările făcute cu ocazia
examinării de sine stătătoare a urmelor şi mijloacelor materiale de
probă se consemnează, provizoriu, pentru a servi la întocmirea
procesului verbal de cercetare la faţa locului.
În această fază, se va acorda atenţie verificării unor
mecanisme, a unor utilaje aflate în funcţiune sau în repaus, a
aparatelor de control ori a altor echipamente, pentru a se constata
dacă nu sunt deteriorate, defectate sau blocate pe alţi parametri
decât cei reali.
Examinarea victimelor accidentului de muncă şi
stabilirea leziunilor pe care le prezintă intră în tribuţiile medicului
legist, dar nu în toate cazurile se poate asigura prezenţa operativă a
acestuia la faţa locului, iar uneori este necesară fixarea, prin
procedee criminalistice, a formei, dimensiunilor şi amplasării
leziunilor, chiar la locul de muncă, în corelare cu alte elemente.
Se impune ca obiectele gărite dispersate să fie ambalate
separat, inscripţionate şi conservate până la soluţionarea cauzei.
În mod similar se procedează cu obiecte de
vestimantaţie, necesare uneori pentru determinarea intensităţii
şosului termic şi pentru stabilirea împregnării cu substanţe
50
caracteristice explozivilor clasici care ar putea reprezenta sursa de
iniţiere a metanului sau a profului de cărbune.
Se va proceda cu atenţie la ridicarea unor probe de aer
pentru determinarea concentraţiei substanţelor toxice şi recoltarea
unor probe de cărbune şi praf de cărbune din locurile în care s-a
produs explozia, incendiul sau focul de mină.
Majoritatea accidentelor de muncă, cu particularităţile
specifice acestora, se pretează la executarea unor schiţe de către
procuror, revenindu-i acestuia numai rolul de a solicita număril de
schiţe, modalitatea executării lor şi elementele pe care trebuie să le
includă.
În schiţa locului faptei se precizează limitele suprafeţei
reprezentate în plan, punctele de reper importante, se determină
dimensiunile obiectivelor şi raporturile de distanţă dintre acestea.
Pentru transpunerea în plan a dimensiunilor, distanţelor
şi poziţiei obiectivelor aflate la faţa locului, scgiţele pot fi executate
în plan sau proiecţie orizontală şi verticală, rabatarea planurilor de
proiecţie, schiţa în secţiune, în detaliu, în planuri virtuale, etc.
Unele aciidente necesită executarea concomiotentă a
mai multor schiţe, fiecare ereferindu-se la anumite genuri de
instalaţii. Părţi din acestea, mecanisme, urme sau victime.
Astfel, unele accidente din domeniul minier necesită
schiţe separate ale instalaţiilor electrice, sistemul de aeraj, lucrărilor
de susţinere, poziţionării victimelor şi a altor urme, etc.
Tot în faza dinamică, procurorul va face primele
investigaţii pentru obţinerea de date cât mai concrete în legătură cu
împrejurările producerii evenimentului, normele de protecţia muncii
încălcate, persoanele care răspund de securitatea minieră,
atitudinea colegilor de serviciu ale victimei, evitând orice fel de
comentariu cu privire la aspectele cunoscute.
51
Paralel cu activităţile mai sus numite se iar primele
declaraţii martorilor şi victimei dacă mai sunt la faţa locului, inclusiv
persoanelor suspecte, fără a se face aprecieri din partea organului
de anchetă, fără a se inflşuenţa persoanele ascultate într-un anumit
mod, respectându-se regulile tactice ale ascultării specifice fazei de
anchetă.
Cu această ocazie declaraţiile pot fi înregistrate pe
bandă magnetică, iar în ipoteza în care s-au efectuat înregistrări
video – magnetice, este indicat să se verifice calitatea înregistrării
pentru o eventuală reluare a acesteia, dacă nu este reuşită.
Cu prilejul cercetării în faza dinamică procurorul va
clarifica aşa-numitele împrejurări negative determinate de
neconcordanta dintre situaţia de fapt şi evenimentul petrecut că ar fi,
din absenţa unor urme sau obiecte, care, în mod normal, ar fi trebuit
să existe la faţa locului.
Necesitatea clarificării împrejurărilor negative reprezintă
un argument pentru examinarea amănunţită a fiecărei porţiuni de
teren, a fiecărui obiect, chiar dacă, în aparenţă, nu are nici o
legătură cu fapta cercetată.
Numai astfel e4ste posibil să se explice de ce lipsesc
unele urme, care în mod firsc, ar fi trebuit să existe, în timp ce alte
urme sau oviecte nu-şi găsesc o justificare imediată.
De asemenea, în mai multe cazuri, împrejurările
negative relevă intenţia autorului unei infracţiuni de a masca sau
ascunde caracterul faptei sale ori pur şi simplu de a deruta
cercetările.

Bolile profesionale. Sunt afecţiuni care se produc ca


urmare a executării unei meserii sau a unei meserii sau a unei
profesii, cauzate de factori nocivi, fizici, chimici sau biologici,
caracteristici locului de muncă, precum şi de suprasolicitarea
52
diferitelor organe sau sisteme ale organismului în procesul de
muncă. Din definiţia de mai sus rezultă că pentru existenţa bolii
profesionale sunt necesare trei elemente:
- exercitarea unei meseirii sau profesii, după cum s-a
subliniat în literatura de specialitate, cauza indirectă a bolii;
- factorii nocivi, fizici, chimici sau biologici, caracteristici
locului de muncă, care constituie cauza directă a bolii;
- afecţiunea sau modalitatea concretă de acţiune asupra
organismului.
Caracteristicile bolii profesionale, care o deosebeşte de
accident, produs pe neaşteptate şi violent, este că ea apare ca
rezultat al acţiunii în timp a factorilor nocivi asupra organismului.
Aşadar, diferă modalitatea concretă de acţiune asupra salariatului.
Afecţiunea este un proces patologic care se desfăşioară într-o
perioadă de timp mai îndelungată şi care apare ca urmare a
exercitării unei meserii în anumite condiţii de mediu nociv. Aceste
trăsături ale afecţiunii o deosebesc de vătămarea violentă, ca
modalitate concretă de manifestare în cazul accidentului de muncă.
Boala profesională şi intoxicaţia acută profesională sunt
determinate ambele de un proces patologic, diferenţierea constând
în faptul că declanşarea consecinţelor intoxicaţiei acute se face
brusc, salariatul pierzându-şi capacitatea de muncă dintr-o dată.
Boala profesională, odată instalată, duce la îmbolnăvirea progresivă
a salariatului, la reducerea treptată a capacităţii sale de muncă.
Datorită mediului nociv, salariaţii pot contracta boli
profesionale, dar pentru prevenirea unei asemenea posibuilităţi s-au
stabilit măsuri de protecţie adectave, precum şi alte facilităţi, care
deşi nu sunt propriu-zise măsuri de protecţie a muncii, au ca menire
tocmai evitarea îmbolnivirilor profesionale ale salariaţilor.
Cauzele bolilor profesionale sunt noxele profesionale,
adică factorii nocivi fizici, chimici, biologici, specifici locului de
53
muncă, în condişii de suprasolicitare a organismului salariatului.
Trebuie precizat că noxele constituie factorul generator al bolilor
profesionale când depăşesc anumite doze, limite maxime şi în acest
sens, devin nocive pentru organism.
Noxele profesionale sunt clasificate în următoarele
categorii:
- noxe datorate organizării neraţionale a procesului de
muncă (ritm de muncă mai intens decât limitele normale fiziologice
şi astfel apare suprasolicitarea unor organe sau sisteme);
- noxe legate de mediul de muncă (microclimat
nefavorabil, radiaţii, zgomot, vibraţii, vapori, substanţe toxice, agenţi
infecţioşi, etc):
- noxe datorate unor deficienţe ale locului de muncă
(încălzire slabă, spaţiu sub li8mita normală, lipsa de igienă a
spaţiului, etc).

Declararea şi evidenţa bolilor profesionale. Intră în


atribuţile direcţiilor de sănătate publică judeţene, care completează
formularzul B.P.2., înaintându-l apoi la institutul de Igienă, Sănătate
Publică, Servicii de Sănătate şi Conducere – Bucureşti. Evidenţa
bolilor profesionale confirmate se ţin într-un registru special. De
asemenea, această evidenţă este ţinută şi de cabinetele de
medicină a muncii. Cazurile de pneumoconioze şi cele de cancer
profesional se înregistreazî la ultima unitate în care a lucrat bolnavul
şi unde există noxele care puteau produce îmbolnăvirile respective.
Evidenţa bolilor profesionale şi a bolilor multifactoriale
constituie documentaţia de bază în evaluarea stării de sănătate a
angajaţilor, în raport cu factorii de risc, pentru a stabili măsuri de
profilaxie.
54
Prin ordinul nr. 615 din 10.09.2001 al ministrului sănătăţii
şi familiei s-au tabilit atribuţiile serviciilor de medicina muncii din
cadrul unităţilor;
a) organizarea şi participarea la evaluarea riscurirlor
profesionale;
b) monitorizarea stării de sănătate a angajaţilor prin:
examene medicale la angajarea în muncă, examen medical de
adaptare, control medical periodic, examen medical la reluarea
muncii;
c) reabilitarea profesională, reinserţia, reorientarea
profesională în caz de accisent de muncă, boală profesională, boală
legată de profesie sau după afecţiuni cronice;
d) comunicarea riscului profesional către toţi factorii
implicaţi în procesul muncii;
e) consilierea angajatorului privind adaptarea muncii la
caracteristicile psihofiziologice ale angajaţilor;
f) acordarea asistenţei medicale de urgenţă în caz de
accidente de muncă sau boli acute în timpul activităţii profesionale;
g) consilierea angajatorului pentru fundamentarea
strategiei de sănătate şi securitate la locul de muncă;
h) participarea la sistemul informaţional naţional privind
accidentele de muncă şi bolile profesionale;
Art. 62 din Normele metodologice instituie obligaţia,
pentru medicul de întreprindere şi cabinetele de medicina muncii de
a analiza îmbolnăvirile profesionale şi cele multifuncţionale
precizând cauzele şi măsurile de prevenire.

Protecţia salariaţilor prin servicii medicale. Conform


art. 182 din Codul Muncii, angajatorii au obligaţia să asigure accesul
salariaţilor la serviciul medical de medicină a muncii.
55
Normele generale de protecţie a muncii stabilesc că
„angajatorii din sectorul public, privat şi cooperatist, inclusiv cu
capital străin, sunt obligaţi să asigure supravegherea stării de
sănătate a tuturor angajaţilor prin servicii medicale de medicina
muncii. De asemenea, Legea nr. 90/1996, în art. 6, stabileşte că
Ministerul Sănătăţii emite norme obligatorii privind ingiena muncii şi
avizează standarde şi acte normative care privesc sănătatea
salariaţilor la locul de muncă.
Aşa cum angajatorul are obligaţia de a asigura
securitatea salariaţilor la locul de muncă, el are şi obligaţia de a
asigura accesul acestora la serviciile medicale de medicină a
muncii.
Art. 183 din Codul Mucii prevede că serviciul medical de
medicină a muncii poate fi un serviciu autonom organiyat de
angajator sau un serviciu asigurat de o asocia’ie patronală. Durata
muncii prestate de medicul de medicin[ a muncii se calculează în
funcţie de numărul de salariaţi ai angajatorului, potrivit legii.
În prezent, structurile medicale de medicină a muncii,
conform art. 34 din Normele generake de protecţie a muncii, sunt:
a) cabinete de medicina muncii din întreprinderi;
b) cabinete de medicina muncii din centre medicale,
publice sau private;
c) secţii de medicina muncii din institute de sănătate
publică;
d) secţii clinice sau compartimente de medicina muncii şi
boli profesionale;
e) compartimente de madicina muncii din direcţiile de
sănătate publică teritoriale.
Conform art. 184 al. 1 din Codul muncii, medicul de
medicina muncii este un salariat, atestat în profesia sa potrivit legii,
titular al unui contract de muncă încheiate cu un angajator sau cu o
56
asociaţie patronală. Totuşi, medicul de medicină a muncii este
independent în exercitarea profesiei sale.
Art. 10 al Convenţiei nr. 161/1985 a Organizaţiei
Internaţionale a Muncii precizează că personalul care furnizează
servicii în materie de sănătate în muncă trebuie să se bucure de o
independenţă profesională completă faţă de angajator, de lucrători
şi de reprezentanţii acestora în relaţiile ce privesc atribuţiile acestei
categorii de personal.
Deşi medicul de medicină a muncii poate fi salariat al
angajatorului, subordonarea lui (caracteristică contractului individual
de muncă) nu priveşte exercitarea profesiei, domeniu în care
rămâne independent. De exemplu, angajatorul nu-i poate da
dispoziţii medicului de medicină a muncii în privinţa medicamentelor
ce trebuie administrate unui bolnav sau a numărului de zile de
concediu medical.
Sarcinile principale ale medicului de medicină a muncii
conform art. 185 al. 1 din Codul Muncii, constau în:
a) prevenirea accidentelor de muncă şi a bolilor
profesionale;
b) supravegherea efectivă a condiţiilor de igienă şi
sănătate în muncă;
c) asigurarea controlului medical al salariaţilor atât la
angajarea ân muncă cât şi pe durata executării controlului individual
de muncă.
Art. 185 al. 22 din Codul Muncii stabileşte că în vederea
realizării sarcinilor ce îi revin , medicul de medicină a m uncii poate
propune angajatorului schimbarea locului de muncă sau a felului
muncii unor salariaţi, determină starea de sănătate a acestora.
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 99 din 29 iunie
2000 privind măsurile ce pot fi aplicate în perioadele cu temperaturi
extreme pentru protecţia persoanelor încadrate în muncă stabileşte
57
că prin temperaturi extreme se înţelege temperaturile exterioare ale
aerului care depăşesc + 37 grade celsius sau scad sub - 20 grade
celsiuc.
În aceste perioade, angajatorilor le revine obligaţia de a
lua toate măsurile prevăzute de Legea nr. 90/1996 pentru
asigurarea condiţiilor de microclimat la locul de muncă în limitele
prevăzute de Normele generale de protecţie a muncii (art. 3 al. 1).
Măsurile respective sunt stabilite de angajator, împreună cu
reprezentanţii sindicatelor, sau după caz, cu reprezentanţii aleşi ai
salariaţilor, iar în unităţile în care s-au înfiinţat comitete de securitate
şi sănătate în muncă, măsurile vor fi stabilite de acestea.

Răspunderea juridică pentru nerespectarea


dispoziţiilor legale referitoare la sănătatea şi securitatea în
muncă

Preliminarii. Art. 174 al. 1 din Codul Muncii stabileşte


răspunderea angajatorului în ceea ce priveşte organizarea activităţii
de asigurare a sănătăţii şi securităţii în muncă, iar art. 18 al. 2 din
Legea nr. 90/1996 precizează că realizarea efectivă a obligaţiilo în
această materie revine persoanelor cu atribuţii în organizarea şi
conducerea procesului de muncă. Răspunderea juridică a
angajatorului în materia sănătăţii şi securităţii în muncă subzistă
chiar dacă el apelează la persoane sau servicii exterioare (art. 171
al. 3 din Codul Muncii(, iar pe de altă parte, obligaţiile salariaţilor în
domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă nu pot aduce atingere
responsabilităţii angajatorului (art. 171 al. 4 din Codul Muncii).

Răspunderea disciplinară. Art. 39 al. 2 lit. e din Codul


Muncii impune salariatului obligaţia de a respecta măsurile de
securitate şi sănătate în muncă, obligaţie care este concretizată în
58
instrucţiunile proprii ale unităţii în materia protecţiei muncii şi în
regulamentul intern. Nerespectarea cu vinovăţie a acestei obligaţii
de către salariat poate atrage răspunderea disciplinară a acestuia.
Sancţiunile disciplinare prevăzute în Codul Muncii vor fi
aplicate în raport de gravitatea încălcării normelor de protecţie a
muncii. La stabilirea lor se va ţine seama de gravitatea faptei,
împrejurările în care a fost săvârşită, gradul de vinovăţie al
făptuitorului, dacă acesta a mai avut abateri în trecut precum şi
urmările acestora. Faţă de reglementarea legală este posibilă
ipoteza aplicrii sancţiunii desfacerii disciplinare a contractului de
muncă, chiar la prima abatere, dacă încălcarea măsurilor de
protecţie a muncii prin gravitatea ei concretă justifică această
măsură.
Referitor la dispoziţia legală cu privire la obligaţia
ascultării salariatului înainte de aplicarea sancţiunii, s-a pus
problema dacă această procedură mai este necesară cînd
încălcarea măsurilor de protecţie a muncii se constată de inspectorii
de muncă. S-a concluzionat că şi într-o asemenea situaţie
ascultarea salariatului este obligatorie, el putând prezenta
circumstanţe personale care pot fi reţinute la aplicarea sancţiunii
disciplinare.

Răspunderea contravenţională. Intervine în urma


săvârşirii cu vinovăţie a unei fapte de încălcare a dispoziţiilor
referitoare la protecţia muncii, prevăzută şi sancţionată de actele
normative în vigoare.
Contravenţiile la normele de protecţie a muncii. Conform
art. 41 al. 1 din Legea nr. 90/1996 pot fi stabilite atât în sarcina
persoanelor juridice, cît şi a persoanelor fizice. Pentru aplicarea
răspunderii contravenţionale prezintă importanţă stabilirea
salariaţilor care sunt vinovaţi de încălcarea normelor de protecţie a
59
muncii, ţinându-se seama de obligaţiile pe care aceştia le au în
organizarea, conducerea şi controlul muncii. Dar subiecte ale
răspunderii contravenţionale pot fi salariaţi din categoria
personalului de execuţie, în favoarea cărora s-au realizat măsurile
de protecţie pe care aceştia nu le respectă.
Contravenţiile fiind prevăzute şi sancţionate în acte
normative, fapta ilicită este determinată în mod concret în cuprinsul
acestora. Totuşi, s-a observat că dispoziţiile legale în domeniu sunt
norme de trimitere, deci conţinutul lor este relativ determinat,
deoarece fac trimitere la normele şi instrucţiunile de protecţie a
muncii. De aici se poate trage concluzia că încălcarea instrucţiunilor
de protecţie a muncii emise de conducerea unităţilor poate constitui
contravenţie. Această interpretare este întărită de dispoziţiile art. 41
al. 2 din Legea nr. 90/1996 care prevede că neîndeplinirea
măsurilor de protecţie a muncii dispuse la inspectorii de muncă, cu
prilejul controalelor şi cercetării accidentelor de muncă, constituie
contravenţie.
Contravenţia se constată printr-un proces verbal încheiat
de inspectorzl de muncă, care aplică şi amenda, în limitele
prevăzute de actul normativ, ţinând cont de împrejurările în care
fapta a fost săvârşită. Criteriul principal în stabilirea amenzii va fi
gradul de pericol social al faptei şi rezultatul dăunător produs
relaţiilor sociale de protecţie a muncii.

Răspunderea patrimonială. Revine angajatorului sau


salariatului, după caz. Conform art. 269 al. 1 din Codul Muncii,
angajatorul este obligat, în temeiul normelor şi principiilor
răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în
situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material din culpa
angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în
legătură cu serviciul. La rândul ei, Legea nr. 90/1996, în art. 46 al. 1,
60
prevede că persoanele juridice şi persoanele fizice răspund
patrimonial, potrivit legii civile, pentru prejudiciile cauzate victimelor
accidentelor de muncă sau bolilor profesionale, în măsura în care
daunele nu sunt acoperite integral prin prestaţile asigurărilor sociale
de stat.
Principiul, în cazul răspunderii pentru accidente de
muncă şi boli profesionale, este repararea justă şi integrală a
prejudiciului produs părţii vătămate. Acţiunea în daune de care
beneficiază victima are un caracter complementar şi subsidiar, în
raport cu îndemnizaţiile băneşti primite de la asigurările sociale de
stat. Dreptul la acţiune aparţine persoanei vătămate sau acelora
care se aflau în întreţinerea sa. Sfera acestora din urmă se
determină atât în baza dispoziţiilor art. 86 din Codul Muncii cât şi
ţinând cont de situaţia de fapt, adică de persoanele care în mod real
se aflau în întreţinerea celui decedat. S-a cerut chiar ca dreptul la
despăgubire să fie recunoscut şi celor care au un drept de creanţă
faţă de cel decedat.
Criteriul de stabilire a prejudiciuluicauzat îl constituie
perderea sau reducerea capacităţii de muncă care a dus la
micşorarea veniturilor cu caracter permanent ale celui accidentat.
Aşadar stabilirea prejudiciului trebuie să se aibă în vedere numai
veniturile cu caracter permanent, inclusiv cele realizate din cumulul
de funcţii. Valoarea despăgubirilor se stabileşte la valoarea
pagubelor în momentul în care se acordă. Pe lângă despăgubirile
datorate pentru pierderea sau diminuarea câştigului din muncă, cel
prejudiciar are dreptul şi la acoperirea altor cheltuieli cauzate de
accident, cum sunt: medicamente, supraalimentaţie, îmbrăcăminte
distrusă cu prilejuil accidentului, etc. Este evident că în cazul în care
salariatul este nevoit să se pensioneze datorită unui accident de
muncă sau boli profesionale, veniturile lui scad şi se pune problema
obţinerii de către aceta a unor despăgubiri.
61
Problema despăgubirilor morale în cazuri de accidente
de muncă sau îmbolnăviri profesionale a fost abordată în literatura
noastră juridică, admiţându-se posibilitatea acordării lor pentru
compensarea suferinţelor îndurate de cel accidentat şi a
schimbărilor morale şi sociale în existenţa acestuia. S-a arătat că
unitatea poate fi obligată la plata unor daune morale pentru
prejudiciul nepatrimonial pricinuit salariatului care a suferit un
accident de muncă sau a contractat o boală profesională din vina
unităţii, dar nu ca o consecinţă a unor fapte penale.
Într-o altă opinie, se susţine că angajatorul răspunde
numai pentru prejudiciul material, deoarece art. 269 al. 1 din Codul
Muncii face referire numai la prejudiciul material suferit de salariat.
Totuşi, poate fi legală o clauză din contractul individual de muncă
prin care angajatorul se obligă să acopere şi daunele morale.
Despăgubirile civile la care urmează să fie obligată
unitatea vor fi micşorate dacă se ca dovedi că la producerea
prejudiciului a concurat şi culpa victimei. Contribuţia culpei victimei
la producerea prejudiciului, ca urmare a încălcării unor norme de
protecţie a muncii, face ca raportul de cauzalitate să se stabilească
numai între fapta pârâtului şi accident, ci şi între fapta victimei şi
reyultatul dăunător. În aceste condiţii, rezultatul dăunător este
urmarea acţiunii concomitente a mai multor persoane care au
încălcat normele de protecţie a muncii, din care una este însăşi
victima. Pe plan patrimonial, culpa comună a victimei va atrage
micşorarea despăgubirilor, ca urmare a contribuţiei sale la
producerea accidentului de muncă.
Despăgubirile pot fi acordate fie sub forma unor plăţi
periodice, care nu trebuie confundate cu obligaţia de întreţinere, sie
sub forma unor plăţi periodice, care nu trebuie confundate cu
obligaţia de întreţinere, fie sub forma unei sume globale. În ambele
cazuri, cuantumul despăgubirilor poate fi modificat în raport de
62
măsimea prestaţiilor obţinute de la asigurările sociale au de
schimbările survenite în incapacitate de muncă a părţii vătămate.
Răspunderea patrimonială a salariatului poate interveni
în primul rând când accidentul de muncă produs ca urmare a faptei
sale ilicite, are drept consecinţe deterioratea sau distrugerea unor
bunuri ale unităţii (maşini, utilaje, instalaţii, etc). În al doilea rând
când prejudiciul produs unităţii de către salariat constă în
diminuarea patrimoniului acesteai prin obligarea ei la plata unor
despăgubiri faţă de persoanele fizice vătămate prin accidentul de
muncă respectiv sau faţă de alte persoane juridice.

Răspunderea penală. Este reglemantată de Legea nr.


90/1966 care reglementează 10 infracţiuni distinte, ce pot fi grupate,
în raport de subiectul lor, în două categorii:
a) infracţiuni săvârşite de persoanele care au obligaţia
de a lua măsurile de protecţie a muncii şi,
b) infracţijni săvârşite de către alte persoane.
Concret, Legea nr. 90/1996 în art. 34 – 39, incriminează
următoarele infracţiuni:
- neluarea măsurilor prevăzute de dispoziţiile legale
referitoare la protecţia muncii;
- neluarea, din culpă a măsurilor prevăzute de
dispoziţiile legale referitoare la protecţia muncii;
- neluarea măsurilor prevăzute de dispoziţiile legale
referitoare la protecţia muncii la locurile de muncă ce prezintă un
pericol deosebit;
- neluarea, din culpă, a măsurilor prevăzute de
dispoziţiile legale referitoare la protecţia muncii la locurile de muncă
ce ărezintă un pericol deosebit;
nerespectarea măsurilor stabilite cu privire la protecţia
muncii;
63
- nerespectarea, in culpă, a măsurilor stabilite cu privire
la priotecţia muncii;
- nerespectarea măsurilor stabilite cu privire la protecţia
muncii la locuril de muncă, ce prezintă un pericol deosebit;
- nerespectarea, din culpă, a măsurilor stabilite cu privire
la protecţia muncii la locurile de muncă ce prezintă un pericol
deosebit;
- repunerea în funcţiune a instalaţiilor, maşinilor şi
utilajelor anterior eliminării tuturor deficienţelor pentru care s.a
dispus oprirea acestora;
- repunerea în funcţiune, din culpă, a instalaţiilor,
maşinilor şi utilajelor anterior eliminării tuturor deficienţelor pentru
care s-a dispus oprirea acestora.
Din analiza conţinutului acestor infracţiunui rezultă
câteva trăsături distincte, care le conferă autonomie, chiar dacă au
şi unele aspecte comune.
Astfel, cele 5 infracţiuni intenţionate sunt înscrise în texte
diferite , iar normele de incriminare au o structură (ipoteză, dispoziţie
şi sancţiune) care diferă una de alta.
La infracţiunile din culpă latura subiectivă şi sancţiunea
penală sunt diferite de cele de la infracţiunile intenţionate. Deci, nu
suntem în prezenţa doar a unor modalităţi diferite ale infracţiun ilor
in tenţionate.
Existenţa unor dispoziţii comune, cuprinse în art. 39 din
lege, care stabileşte forma de vinovăţie şi sancţiunea legală,
constituie un procedeu de tehnică juridică a cărui menire este de a
evita repetarea inutilă a elementelor constitutive comune ale acestor
infracţiuni.
Aspectele comune ale acestor infracţiuni privesc obiectul
juridic special, latura subiectivă, subiectul activ şi subiectul pasiv.
64
Răspunderea penală pentru fapta altei persoane

A. Răspunderea părinţilor pentru fapta copiilor


minori:
- sediul materiei: art. 1000 al. 1 Cod civil – „tatăl şi
mama, după moareta bărbatului, sunt responsabili de
prejudiciul cauzat de copii lor minori ce locuiesc cu dânşii”;
- în doctrină, fundamentarea răspunderii părinţilor se
întemeiază pe:
- nerespectarea obligaţiei de supraveghere;
- neîndeplinirea ori îndeplinirea necores-
punzătoare a obligaţiei de supraveghere şi a aceleia de asigurare a
educaţiei copilului minor;
- neîndeplinirea ori îndeplinirea necores-
punzătoare atât a îndatoririi de supraveghere, cât şi a obligaţiei de
creştere a copilului minor;
- tripla prezumţiei
- în exercitarea îndatoririlor ce le reveneau faţă de
copilul minor au existat abateri;
- prezumţia de cauzalitate între neîndeplinirea
îndatoririlor ce le reveneau şi comiterea de către minor a faptei
ilicite;
- prezumţiaa de cauzalitate între neândeplinirea
îndatoririlor ce le reveneaui şi comiterea de către minor a faptei
ilicite;
- domeniul de aplicare:
- prezumţiile privind răspunderea se aplică
păribnţilor, indiferent că filiaţia este din căsătorie, ori că minorul a
fost adoptat cu efecte depline/restrînse;
- condiţiile generale ale răspunderii părinţilor pentru
fapta copiilor minori:
65
- prejudiciul;
- fapta ilicită;
- raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi
prejudiciu;
- vinovăţia;
- condiţii speciale ale răspunderii părinţilor pentru
fapta copiilor minori:
- la data săvârşirii faptei, copii să fi fost minori;
- copii minori să locuiască împreună cu părinţii;
- înlăturarea prezumţiilor stabilite privind
răspunderea părinţilor:
- părintele trebuie asă dovedească faptul că şi-a
îndeplinit ireproşabil atribuţiile care îi reveneau;
- părintele trebuie să dovedească faptul că un fapt
experior copilului, pentru care ei nu sunt ţinuţi a răspunde, a
determin at cauzal săvârşirea faptei;
- efectele răspunderii părinţilor:
- dacă sunt îndeplinite condiţiile art. 1000 Cod civil,
părinţii sunt ţinuţi să răspundă integral faţă de victima prejudiciului
cauzat de minor;
- dacă minorul este lipsit de discernămând, vor
răspunde numai părinţii;
- dacă minorul a avut discernământ, victima poate
trage la răspundere pe minor, pe părinţi ori deopotrivă pe minor şi
pe părinţi;
- corelaţia dintre răspunderea părinţilor şi
răspunderea profesorilor ori meşteşugarilor:
- răspunderea părinţilor este una cu caracter
general, pe când cea a profesorilor şi meşteşugarilor are un
caracter special;
66
- răspunderea profesorului şi meşteşugarului se
întemeiază pe lipsurile în supraveghere, pe când răspunderea
părinţilor se întemeiază şi pe neîndeplinirea obligaţiei de educare şi
creştere a copilului minor;
- în concurenţă cu răspunderea profesorilor şi
meşteşugarilor, răspunderea părinţilor este una subsigiară;
- corelaţia dintre răspunderea părinţilor şi
răspunderea comitenţilor pentru fapta prepuşilor:
- spre deosebire de părinţi, prepuşii nu sunt apăraţi
de răspundere dacă demonstrează că nu au putut împiedica
săvârşirea faptei;
- dacă părintele nu are şi calitatea de comitent al
prepusului, răspunderea comitenţilor înlătură definitiv răspunderea
părinţilor;
- spre deosebire de răspunderea părinţilor,
comitentul îşi asumă o răspundere exclusivă şi definitivă;
B. Răspunderea insitutorilor pentru faptele elevilor şi a
meşteşugarilor pentru faptele ucenicilor:
- sediul material : art. 10000al. 5 Cod civil: „institutorii şi
artizanii sunt responsabili de prejudiciul cauzat de elevii şi ucenicii
lor, în tot timpul ce se găsesc sub a lor priveghere”:
- domeniul de aplicare: elevii şi ucenicii minori, nu şi cei
care au împlinit 18 ani;
- fundamentarea răspunderii institutorului şi
meşteşugarului:
- prezumţia că îndatotirea der supraveghere nu a
fost îndeplinită în mod corespunzător;
- prezumţia vinei (culpei) profesorului ori
meşteşugarului;
- condiţiile răspunderii intitutorului şi meşteşugarului:
- victima trebuie să dovedească:
67
- existenţa prejudiciului;
- existenţa faptei ilicite a elevului sau
ucenicului;
- existenţa raportului de cauzalitate;
- existenţa vinei elevului sau ucenicului;
- dacă victima a făcut dovada, celelalte condiţii
prevăzute de lege sunt prezumate;
- condiţii speciale:
- cel ce a cauzat prejudiciul are calitatea de
elev sau ucenic şi este minor;
- fapta să fi fost săvârşită în timp ce elevul ori
ucenicul se afla sau trebuia să se afle sub supravegherea
profesorului ori meşteşugarului;
- efectele răspunderii profesorilor şi insitutorilor:
- profesorul sau meşteşugarul este ţinut faţă
de victimă pentru întregul prejudiciu;

C. Răspunderea comitenţilor pentru faptele


prepuşilor
- sediul materiei: art. 1000 al. 3 Cod civil: „comitenţii
răspund de prejudiciul cauzat de prepuşii lor în funcţiile ce li s-au
încredinţat”;
- domeniul de aplicare: cazurile în care, pe baza unui
acord, o persoană juridică încredinţează unei persoane fizice o
anumită însărcinare;
- raportul de prepuşenie se poate naşte din:
1. - contract de muncă;
2. – natura specifică a exercitării unor profesii;
3. – calitatea de membru al unei organizaţii cooperatiste;
4. – în mod excepţional, din contractul de mandat;
5. – de asemenea, şi în cazul contractului de antrepriză;
68
6. – situaţia militarilor în termen;
7. – situaţia prepuşilor ocazionali;
-- fundamentarea răspunderii comitentului pentru fapta
prepusului este bazată pe ideea de garanţie;
- condiţiile răspunderii comitentului pentru fapta
prepusului;
- condiţiile generale: victima trebuie să
dovedească:
- existenţa prejudiciului;
- existenţa faptei ilicite a prepusului;
- existenţa raportului de cauzalitate;
- existenţa vinei prepusului în comiterea
faptei ilicite;
- condiţii speciale:
- existenţa raportului de prepuşenie;
- prepuşii să fi săvârşit fapta în funcţiile ce li
s-au încredinţat;
- efectele răspunderii comitentului în raporturile cu
victima prejudiciului:
- victima poate cere despăgubirea comitentului,
prepusului sau ambilor;
- faţă de victimă există răspunderea solitară a
comitentului împreună cu prepusul;
- nu există o ordine în care victima să cheme la
răspundere pe comitent sau pe prepus;
- în cazul săvârşirii faptei de doi prepuşi ai unor
comitenţi diferiţi, fiecare comitent va fi solidar cu prepusul său;

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale,


de edificii şi de lucruri în general
69
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale

- sediul materiei: art. 1001 Cod civil: „proprietarul unui


animal sau acela care se serveşte cu dânsul, în cursul serviciului,
este responsabil de prejudiciul cauzat de animal, sau că animalul se
află în paza sa, sau că a scăpat”.
- domeniul de aplicaţie:
- animalele care sunt apropiate într-o formă sau
alta şi care pot fi efectiv supravegheate;
- răspunderea pentru animal incumbă persoanei
care, la momentul producerii prejudiciului, avea paza juridică a
animalului;
- fundamentarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate
de animale: prezumţia de culpă în supraveghere;
- condiţiile răspunderii pentru fapta animalului:
- prejudiciul a fost cauzat de animal;
- la data cauzării prejudiciului, animalul se afla în
paza persoanei de la care se pretinde despăgubirea;
- cauze exoneratoare de răspundere:
- fapta victimei însăşi;
- fapta unei terţe persoane;
- cazul de forţă majoră;

Răspunderea pentru ruina edificiului


- sediul materiei: art. 1002 Cod civil: „proprietarul unui
edificiu este responsabil pentru prejudiciul cauzat prin ruina
edificiului, când ruina este urmarea lipsei de întreţinere, sau a unui
viciu de construcţie”;
- domeniul de aplicare: în cazul celor care sunt
proprietari sau coproprietari, precum şi titularilor dreptului de
superficie;
70
- fundamentarea răspunderii pentru ruina edificiului se
face pe prezumţia absolută de culpă a proprietarului;
- condiţiile răspunderii pentru ruina edificiului: victima
trebuie să probeze:
1. – existenţa prejudiciului;
2. – raportul de cauzalitate;
3. – ruina edificiului a fost cauzată de lipsa de întreţinere ori de un
viciu de construcţie;
- cauzwe exoneratoare de răspundere:
1. – fapta victimei înseşi;
2. – fapta unui terţ;
3. – cazul de forţă majoră;
- efectele răspunderii pentru ruina edificiului:
- proprietarul va fi obligat să plătească
despăgubirile pentru acoperirea prejudiciului cauzat;
- proprietarul va avea drept de regres împotriva:
- vînzătorului
- locatarului construcţiei;
- constructorului ori proprietarului;
C. Răspunderea pentru prejudicile cauzate de lucruri
în general:

- sediul materiei: art. 1000 al. 1 Cod civil: „suntem de


asemenea responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor
pentru care suntem obligaţi a răspunde sau de lucrurile ce sunt în
paza noastră”;
- domeniul de aplicare: lucruri neînsufleţite, atât lucruri
mobile cât şi imobile; ceea ce interesează sub aspectul răspunderii
este paza juridică şi nu cea materială;
- paza juridică a lucrului poate aparţine:
-proprietarului lucrului;
71
- titularului unui dezmembrământ;
- titularului posesiei;
- celui căruia i s-a transmis paza juridică a bunului;
- celui care îşi însuşeşte lucrul împotriva voinţei
proprietarului;
- prepusului care îşi depăşeşte atribuţiile
încredinţate;
- fundamentare răspunderii pentru prejudiciile cauzate
de lucruri: tendinţa doctrinei şi a practicii judiciare este îndreptată
spre răspunderea obiectivă;
- condiţiile răspunderii pentru prejudiciile cauzate de
lucruri: victima trebuie să dovedească:
- prejudiciul;
- raportul de cauzalitate dintre fapta lucrului şi
prejudiciu;
- cauzele exoneratoare de răspundere:
- fapta victimei;
- fapta unei terţe persoane;
- forţa majoră;
- efectele răspunderii pentru lucruri: victima este
îndrptăţită să obţină despăgubiri de la cel ce are paza juridică a
lucrului;
- corelaţia răspunderii pentru lucruri cu alte feluri de
răspundere: rămâne la aprecierea victimei alegerea uneia sau alteia
dintre posibilităţi. În cazul suprapunerii mai multor răspunderi; în
toate cazurile, despăgubirea va fi unică;

Asigurarea pentru risc de accidente de muncă şi boli


profesionale.
Conform art. 175 din Codul Muncii, este obligaţia
angajatorului.
72
Art. 1 din Legea nr. 346/2002 privind asigurarea pentru
accidente de muncă şi boli profesionale prevede că asigurarea
urmăreşte protecţia socială împotriva următoarelor categorii de
riscuri profesionale: pierderea, diminuarea capacităţii de muncă şi
decesul ca urmare a aciidentelor de muncă şi a bolilor profesionale.
Sunt asigurate obligatoriu prin efetul legii (art. 5 din Legea nr.
346/2002):
a) persoanele care desfăşoară activităţi pe baza unui
contract individual de muncă, indiferent de durata acestuia, inclusiv
funcţionarii publici;
b) persoanele care îşi desfăşoară activitatea în funcţii
elective sau care suint numite în cadtrul activităţii executive,
legislative ori judecătoreşti, pe durata mandatului, precum şi
membrii cooperatori dintr-o organizaţie a cooperaţiei
meşteşugăreşti;
c) somerii, pe durata efectuării practicii profesionale în
cadrul cursurilor organizate potrivit legii;
d) ucenicii, elevii şi studenţii, pe durata efectuării practivii
profesionale.
Se pot asigura (art. 6 din Legea nr. 346/2002), încheind
un contract de asigurare, persoanele asigurate oblşigatoriu în
sistemul public de pensii şi care se află în una sau mai multe dintre
următoarele situaţii:
a) asociat unic, asociaţi comanditari sau acţionari;
b) administratori sau manageri;
c) membri ai asociaţiei familiale;
d) persoane autorizate să desfăşoare activităţi
independente;
e) persoane angajate în instituţii internaţionale;
f) proprietari de bunuri şi/sau arendaşi de suprafeţe
agricole şi forestiere;
73
g) persoane care desfăşoară activităţi agricole în cadrul
gospodăriilor individuale sau asociere în agrixcultură;
i) persoane care desfăşoară activităţi în unităţi de cult
recunoscute potrivit legii;
j) alte persoane interesate, care îşi desfăşoară
activitatea pe baza altor raporturi juridice.
Art. 4 din Legea nr. 346/2002 stabileşte că prin
asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale
răspunderea civilă a persoanei fizice sau juridice pentru prestaţiile
prevăzute în lege şi pentru care s-a plătit contribuţia de asigurare
este preluată de asigurător. Cînd prejudiciul nu este acoperit prin
prestaţiile prevăzute în Legea nr. 346/2002 intră în funcţiune, în mod
subsidiar şi complementar, răspunderea civilă, potrivit dreptului
comun.
Calitatea de asigurător o are Fondul Naţional de
Asigurare pentru Accidente de Muncă şi Boli Profesionale, care îşi
exercită atribuţiile prin fonduri teritoriale sau prinasociaţii de
asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale.
Raporturile de asigurare se stabilesc între:
a) angajator şi asigurător, pentru persoanele asigurate
prevăzute la art. 5 şi 7 (angajaţii rimîni care prestează muncă în
străinătate din dispoziţia angajatorilor români, precum şi străinii şi
apatrizii, cu domiciliul sau reşedinţa în România, care muncesc
pentru angajatori români;
b) asiguraţi şi asigurător, pentru persoanele asigurate
prevăzute la art. 6 din lege.
Conform art. 14 din Legea nr. 346/2002, în cazul în care
din culpa angajatorului nu s-a plătit contribuţia de asigurare pentru
accidente de muncă şi boli profesionale, costul prestaţiilor şi al
serviciilor de asigurare se suportă de angajator. Asiguraţii au dreptul
la următoarele prestaţii şi servicii:
74
a) reabilitare medicală şi recuperarea capacităţii de
muncă;
b) reabilitarea şi reconversia profesională;
c) îndemnizaţia pentru incapacitate temporară de
muncă;
d) îndemnizaţia pentru trecerea temporară în alt loc de
muncă;
e) compensaţii pentru atingerea integrităţii;
f) despăgubiri în caz de deces;
g) rambursări de cheltuieli.
Baza de calcul a îndemnizaţiilor de asigurare pentru
accidente de muncă şi boli profesionale este media veniturilor brute
ale asiguratului din ultimele şase luni, pe baza cărora s-a stabilit
contribuţia de asigurare. Când stafiul de cotizare este mai mic de
şase luni, baza de calcul o constituie venitul brut din ultima lună de
activitate care a fost luată în calcul la stabilirea contribuţiei de
asigurare.
În art. 35 al Legii nr. 463/2002 se precizează că
îndemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă în cazul
accidentului de muncă sau al bolii profesionale se suportă pentru
primele 3 zile de incapacitate de către angajator, iar din a 4-a zi de
incapacitate, din fondul de asigurare pentru accidente de muncă şi
boli profesionale.
Fondul Naţional de Asigurare pentru Accidente de
Muncă şi Boli Profesionale, instituţie publică de interes naţional cu
personalitate juridică, administrează, gestionează, coordonează şi
controlează întreaga activitate pentru accidente de muncă şi boli
profesionale. Contribuţiile de asigurare pentru accidente de muncă
şi boli profesionale sunt datorate de angajatori şi de asiguraţi, în
funcţie de tarife şi clase de risc.

S-ar putea să vă placă și