CAPITOLUL I

ÎNTREPRINDEREA INDUSTRIALĂ

1.1. Definirea conceptului de întreprindere. Elemente. Caracteristici.

Întreprinderea industrială reprezintă o unitate economică de bază în cadrul economiei

naţionale.
Potenţialul şi calitatea unei economii naţionale depinde în măsură decisivă de capacitatea
de creare şi funcţionare a unui număr cât mai mare de firme (întreprinderi) care să furnizeze
produse şi servicii de bună calitate, la costuri şi preţuri reduse în cantităţi concordante cu cerinţele
pieţei interne şi externe.
Întreprinderea constituie un sistem care, cu ajutorul resurselor umane, materiale şi
financiare produce bunuri şi/sau servicii destinate vânzării, fiind organizată printr-un
centru de decizie care dispune de o anumită autonomie. Deci, întreprinderea poate fi definită
prin trei caracteristici esenţiale şi anume: prin faptul că ea reprezintă o organizaţie economică,
că are o finalitate economică şi că dispune de o anumită autonomie de decizie.
De asemenea, întreprinderea reprezintă colectivitatea de oameni organizată potrivit
anumitor cerinţe juridice, economice şi tehnologice, care concepe şi desfăşoară un complex
de procese de muncă, ce se concretizează în produse şi servicii destinate să satisfacă nevoile
şi dorinţele consumatorilor, în condiţiile obţinerii unui venit net sau profit maxim.
Întreprinderea (firma) este un sistem economico-social complex care încorporează resurse
umane materiale şi financiare. Este de asemenea un sistem dinamic, capabil să se transforme şi să
tindă spre forme ameliorate şi care, la rândul lor să permită obţinerea unei eficienţe maxime a
activităţilor desfăşurate. Creşterea complexităţii activităţilor întreprinderii determinată de mărirea,
diversificarea şi specializarea producţiei, reclamă soluţii de organizare şi conducere noi, eficiente
şi a căror proiectare şi aplicare necesită cunoştinţe teoretice şi practice adecvate.
Unei întreprinderi productive îi sunt caracteristice următoarele elemente:
➢ rolul dominant al factorului uman;
➢ existenţa unui set de obiective care determină raţiunea de a fi a întreprinderii
(obiective fundamentale, derivate şi specifice);
 ➢ caracterul structural al activităţilor desfăşurate conform obiectivelor şi profilului
său;
➢ interacţiunile cu alte întreprinderi şi organisme care constituie sistemul său de
relaţii;
➢ mediul socio-economic (ambianţa) care exercită o serie de influenţe şi care la
rândul său este influenţat de întreprindere;
➢ statutul care dă legitimitate întreprinderii, rolului şi personalităţii sale în relaţiile
cu proprii membri şi cu alte organisme.
În realizarea obiectivelor sale, întreprinderea îndeplineşte funcţiuni complexe, care
grupează activităţi omogene sau complementare ce au o anumită finalitate.
Principalele funcţiuni ale întreprinderii sunt:
a) Funcţiunea cercetare-dezvoltare, grupează activităţile care asigură dezvoltarea
întreprinderii în concordanţă cu evoluţia mediului înconjurător (cercetare, investiţii, organizare,
planificare, etc.);
b) Funcţiunea producţie, grupează activităţile care asigură transformarea materiilor prime
în produse, sau succesiunea de lucrări necesare pentru prestarea unor servicii;
c) Funcţiunea comercială, grupează activităţile care asigură comercializarea produselor şi
serviciilor şi procurarea mijloacelor de producţie;
d) Funcţiunea financiar-contabilă, grupează activităţile prin care se asigură obţinerea şi
administrarea resurselor financiare;
e) Funcţiunea personal, grupează activităţile prin care se realizează valorificarea şi
dezvoltarea resurselor umane.

1.2. Funcţiunea de producţie a întreprinderii. Locul producţiei în structura

organizatorică a întreprinderii.

1.2.1.Funcţiunea de producţie a întreprinderii. Cerinţele realizării acesteia.

În perioada de tranziţie de la economia centralizată la economia de piaţă, în conţinutul

şi rolul funcţiunilor întreprinderii s-au produs mutaţii importante. Astfel, dacă în economia
centralizată, funcţiunea producţie era funcţiunea declanşatoare a tuturor activităţilor (planul
de producţie era stabilit de la centru, era obligatoriu şi acestuia i se subordonau toate funcţiunile şi
activităţile) în economia de piaţă funcţiunea declanşatoare a tuturor activităţilor este cea
comercială care, pe baza studiilor de marketing privind piaţa şi evoluţia ei, pe baza reclamei şi
publicităţii stabileşte cerinţa de produse şi/sau servicii. Funcţiunea producţie ocupă un loc
central şi reprezintă raţiunea de a fi a întreprinderii, dar nu mai este declanşatoarea activităţilor
ca în economia centralizată, subordonându-se cerinţelor pieţei.
Aşadar, funcţiunea producţie trebuie să asigure producerea bunurilor, executarea de lucrări
sau servicii la termenele prevăzute, în cantităţile cerute, la un cost de producţie bine determinat de
o anumită calitate, în condiţiile optimizării resurselor şi a asigurării perenităţii întreprinderii, a
dezvoltării acesteia şi a competitivităţii.
Pornind de la conţinutul funcţiunii de producţie, managerul general al întreprinderii, prin
strategia adoptată şi ansamblul deciziilor care se adoptă trebuie să urmărească minimizarea
riscurilor întreprinderii, optimizarea stocurilor, reducerea stocurilor de producţie ale întreprinderii
şi diminuarea termenelor de livrare.
Folosind în mod judicios diferitele metode şi tehnici de gestiune, conducerea întreprinderii
va trebui să urmărească în permanenţă reconceperea produselor fabricate, optimizarea cheltuielilor
pentru diferite achiziţii şi creşterea productivităţii.

1.2.2. Locul producţiei în structura organizatorică a întreprinderii

În general, structura în cadrul unui sistem reprezintă o configuraţie stabilă a relaţiilor

dintre elementele sistemului. Concepţia sistemică abordează întreprinderea în globalitatea sa şi
sub raportul relaţiilor sale cu mediul înconjurător.
Potrivit acestei abordări, întreprinderea trebuie considerată prin interdependenţele care
există între diferitele elemente care compun întreprinderea, cum sunt subsistemele uman, tehnic,
financiar şi altele, precum şi prin schimburile întreprinderii cu mediul înconjurător şi influenţele
reciproce care există între acestea.
Concepţia sistemică consideră întreprinderea ca un sistem deschis faţă de mediul
înconjurător, care are o anumită finalitate, urmărind realizarea unui obiectiv general şi adaptiv –
cu capacitate de a se adapta la cerinţele şi schimbările care pot interveni în mediul înconjurător.
Dacă se aplică concepţia sistemică la nivel de întreprindere, putem defini structura
organizatorică a întreprinderii ca fiind configuraţia legăturilor relativ stabile dintre subsistemele şi
elementele întreprinderii, concretizate în uzine şi fabrici, secţii, sectoare, laboratoare, servicii şi
birouri, posturi de muncă.
 Structurile organizatorice ale unei întreprinderi, după modul cum sunt definite
componentele, se diferenţiază în două categorii:
a) structuri procesuale;
b) structuri compartimentale.
O structură procesuală ia în considerare partea procesuală ce se petrece în întreprindere,
natura transformărilor care au loc, făcând abstracţie de organul efector. Deci, ea are drept
subsisteme şi elemente genurile de muncă.
O structură compartimentală, în schimb, are drept subsisteme şi elemente organele
efectorii.

1.2.1.1.Noţiuni de analiză a structurii procesuale

Privită printr-o abordare sistemică, întreprinderea se consideră ca un organism viu în

cadrul căreia se desfăşoară un proces complex. Acesta se divide în primul rând în categorii mari
de procese de muncă specializate, denumite funcţiuni ale întreprinderii. Deci, funcţiunea este
doar o parte a procesului complex din întreprindere şi presupune un aparat mai specializat ce
contribuie la menţinerea în funcţie a întreprinderii într-un mediu perturbator, asigurând
întreprinderea cu cele necesare bunei funcţionări şi dezvoltări a acesteia.
Aşa cum s-a precizat anterior, funcţiunea de producţie, alături de celelalte funcţiuni ale
întreprinderii (cercetare-dezvoltare, comercială, financiară, personal) serveşte la îndeplinirea
obiectivelor întreprinderii.
Activitatea – este o noţiune abstractă ce grupează genuri de muncă de un grad mai
pronunţat de specialitate faţă de funcţiunea din care face parte şi este efectuată de o categorie
de personal specializat.
În cadrul funcţiunii producţie se desfăşoară activităţi de pregătire, programare, lansare şi
urmărire a producţiei, activităţi de fabricaţie propriu-zisă de deservire şi activităţi de C.T.C.
Atribuţia – este o parte de activitate (şi totodată un ansamblu de sarcini de muncă)
atribuită unui anumit compartiment efector împreună cu responsabilităţile de execuţie.
Fiecare activitate poate fi divizată într-un anumit număr de atribuţii după volumul de
muncă, după natura muncii, după importanţă.
De exemplu, activitatea de pregătire-programare şi urmărire a producţiei se poate structura
pe atribuţii, cum ar fi: elaborarea proiectului funcţional pentru un produs îmbunătăţit; elaborarea
documentaţiei tehnologice pentru acelaşi produs; verificarea capacităţii de producţie; stabilirea
necesarului de materiale; elaborarea programului calendaristic, etc.
Fiecare dintre acestea sunt atribuite spre execuţie compartimentelor: atelier pentru
tehnologii, serviciu programare-lansare-urmărire a producţiei, etc.
În mod similar fabricaţia are atribuţii specifice.
Sarcina de muncă – este prima componentă procesuală cu caracter concret şi complet.
Ea este definită de un obiectiv individual ce revine unei anumite persoane, executant, spre
execuţie.
Sarcina de muncă constă dintr-un ansamblu de operaţii de muncă care necesită o anumită
calificare şi comportă din partea executantului o anumită responsabilitate.
Prin urmare, fiecare atribuţie se va realiza prin îndeplinirea mai multor sarcini concrete de
muncă. De exemplu: - atribuţia de proiectare produs cuprinde sarcini de felul: analiza variantelor
realizabile, ce revine inginerului de gr.I sau gr.II din atelierul de proiectare, cu termen până la data
de ……….; - trasarea desenelor de ansamblu după schiţele proiectantului pentru noul produs, ce
revine desenatorului din atelierul de proiectare.
Sarcinile de muncă cu caracter permanent şi cu un grad de omogenitate specific unei
anumite meserii sau profesie, se grupează după anumite criterii (de omogenitate, responsabilitate)
pentru a fi atribuite unui post de muncă.
Operaţiile de muncă – sunt componente ale sarcinii de muncă. Ele sunt elemente
invariabile din punct de vedere tehnologic sau metodologic.
Rezultă, aşadar, că pentru a îndeplini obiectivele generale ale întreprinderii se desfăşoară
un proces complex care comportă conceperea şi realizarea diferitelor genuri de muncă la care
participă categorii de personal de diferite specialităţi.
O analiză procesuală poate stabilit genurile de muncă necesare pentru a duce la îndeplinire
un obiectiv dat în funcţie de complexitatea lui.
Analiza procesuală poate începe de la un anumit nivel şi se poate opri la un anumit grad de
profunzime.

1.2.1.2 Noţiuni de analiză a structurii compartimentale

Structura compartimentală a întreprinderii are un sistem de organe efectorii rezultate

dintr-o anumită concepţie de grupare a componentelor procesuale.
 Postul de muncă – este elementul de bază în structura compartimentală şi se identifică cu
o persoană angajată în întreprindere. Postul de muncă constă dintr-un ansamblu de sarcini de
muncă, cu caracter permanent, definite de obiective individuale, competenţe şi responsabilităţi
ce revin spre execuţie unei anumite persoane. Exemple: postul de portar, postul de inginer
proiectant, etc. Posturile de muncă se clasifică în: posturi de conducere, posturi de execuţie, posturi
cu structură mixtă.
Funcţia de muncă – defineşte mai multe posturi de muncă cu aceleaşi caracteristici
generale.
Postul de muncă se confundă uneori cu funcţia de muncă. Exemplu: postul de manager
general.
Norma de conducere (ponderea ierarhică) – este dată de numărul de posturi aflate în
directa subordonare a unui post de conducere.
Nivelul ierarhic – reprezintă depărtarea exprimată prin numărul de posturi de
conducere faţă de cel mai înalt organ de conducere din întreprindere.
Relaţiile organizatorice între posturi şi compartimente sunt legăturile care se stabilesc
între diferitele posturi şi implicit între diferitele compartimente.
Cele mai importante relaţii într-o structură sunt cele de subordonare, care la rândul lor pot
fi: - de subordonare ierarhică; - de subordonare funcţională, relaţii de furnizare (de materiale, de
servicii, de informaţii), relaţii de cooperare, relaţii de stat major, relaţii de inspecţie.
Linia de autoritate – este definită prin posturile de conducere de la care autoritatea şi
responsabilitatea conducerii de vârf a întreprinderii se transmite până la execuţie.
Autoritatea funcţională – este autoritatea cu care sunt investite compartimentele
funcţionale şi posturile de conducere funcţionale şi nu au autoritate asupra acţiunii ci numai
asupra modului cum se desfăşoară acţiunea (tehnologic sau metodologic).
Compartimentele şi posturile funcţionale apar într-o structură pe lângă compartimentele şi
posturile liniei ierarhice în momentul în care complexitatea muncii depăşeşte capacitatea şi
pregătirea personalului din compartimentele liniei ierarhice.
Compartimentul (veriga, departamentul) - într-o structură compartimentală reprezintă
un ansamblu de posturi de muncă omogene sau complementare, care datorită volumului de
muncă şi caracterului constant şi continuu al sarcinilor de muncă, justifică punerea lor sub o
singură conducere.
 În funcţie de activităţile la care participă, aceste compartimente pot fi:
- compartimente din structura de conducere (funcţionale);
- compartimente din structura de producţie şi concepţie (de execuţie).
După complexitatea activităţilor acoperite de compartimente, acestea se clasifică în:
- compartimente de bază (nu au în structură posturi de conducere, mai puţin cea
a şefului de compartiment);
- compartimente de ansamblu (au în structură mai multe compartimente de bază).

1.3. Tipologia întreprinderilor

În sens economic, o întreprindere (firma) indiferent de mărime, forma de proprietate şi

organizare - produce bunuri şi servicii destinate vânzării pe piaţă, scopul urmărit fiind obţinerea
de profit.
Cu alte cuvinte, întreprinderea este veriga organizatorică unde are loc fuziunea dintre
factorii de producţie (resurse umane şi material-organizatorice) cu scopul de a produce şi
desface bunuri economice în structura, cantitatea şi calitatea impusă de cererea de pe piaţa şi
obţinerea de profit.
În cadrul oricărei economii, întreprinderea urmăreşte realizarea următoarelor obiective:
• economic;
• social.
Obiectivul economic se concretizează în:
• optimizarea permanentă a combinării factorilor de producţie utilizaţi în vederea
obţinerii celor mai bune rezultate economice cu costuri cât mai reduse şi având în permanenţă
în vedere situaţia pieţelor de aprovizionare şi desfacere;
• distribuirea veniturilor obţinute din procesul de producţie.
Obiectivul social este determinat de faptul că activitatea oricărei întreprinderi se
desfăşoară într-un context social dat. Rolul social al întreprinderii se manifestă:
• faţa de salariaţi, deoarece aceştia îşi consumă o mare parte din timpul lor în cadrul
întreprinderii unde trebuie să existe condiţii favorabile atât din punct de vedere al muncii
desfăşurate cât şi din punct de vedere al salarizării acestora. Prin masurile întreprinse, managerii
trebuie să creeze condiţii favorabile pentru promovarea atât a personalului cât şi a tehnologiei.
• faţă de consumatori, pentru care întreprinderea industrială trebuie să producă cele mai
bune produse şi servicii cerute de către aceştia; pentru aceasta întreprinderea trebuie să furnizeze
o informaţie cât mai completă şi obiectivă asupra produselor sale, prin politici de publicitate şi
reclamă cât mai adecvate.
Obiectivul social este tot mai mult asociat întreprinderilor moderne. Din acest punct de
vedere o întreprindere trebuie să găsească un răspuns adecvat la următoarele probleme: inflaţia,
managementul cu faţă umană, protecţia mediului şi a consumatorilor şi criza de energie.
Inflaţia apare ca un fenomen de creştere a preţurilor sau ca o depreciere a puterii de
cumpărare. Ca urmare a creşterii preţurilor apar modificări în comportamentul consumatorilor,
aceştia reducându-şi drastic nevoile de consum faţă de anumite produse, boicotând în acest fel
pieţele de desfacere ale anumitor producători. Apare astfel necesitatea adaptării producătorilor la
noile condiţii de piaţă influenţate de fenomenul inflaţiei.
Managementul cu faţă umană presupune luarea în considerare nu numai a factorilor
organizaţionali ci şi a factorului uman; cu alte cuvinte managementul cu faţă umană implică
crearea unui echilibru între obiectivele de producţie şi rentabilitate şi dorinţele salariaţilor.
Protecţia mediului este considerat a fi un element al obiectivului social al unei întreprinderi
cu repercusiuni atât pe plan juridic cât şi social.
Protecţia consumatorului este de asemenea un element important care trebuie avut în
vedere de fiecare întreprindere, astfel încât deciziile pe care le iau, să ţină seama de dorinţele şi
nevoile beneficiarilor ei.
Criza de energie provine din capacităţile reduse pe plan mondial de a acoperi nevoile din
ce în ce mai mari de diferite feluri de energie.
În mediul naţional şi internaţional funcţionează o mare varietate de întreprinderi ceea ce
impune o clasificare a cestora în funcţie de mai multe criterii:
1) După forma de proprietate:
a) Întreprinderi particulare, în cazul cărora patrimoniul aparţine unei persoane sau un grup
de persoane fizice care au avut de altfel iniţiativa creării lor.
b) Întreprinderi de stat, în cazul cărora statul a avut iniţiativa creării lor şi este proprietarul
întregului patrimoniu de care acestea dispun.
Conform legislaţiei româneşti în vigoare (Legea nr.15/1990 privind organizarea unităţilor
economice de stat) întreprinderile de stat se organizează şi funcţionează sub forma de regii
autonome sau societăţi comerciale.
 Regiile autonome sunt acele întreprinderi care se organizează şi funcţionează în ramurile
strategice ale economiei naţionale (energetica, exploatarea minelor şi gazelor naturale, poşta şi
telecomunicaţii, transporturi feroviare, industria de armament şi alte domenii stabilite de guvern).
Astfel de întreprinderi sunt persoane juridice şi funcţionează pe bază de gestiune economică şi
autonomie financiară. Ele se pot înfiinţa prin hotărâri guvernamentale, pentru cele de interes
naţional său prin hotărâri ale organelor judeţene pentru cele de interes local. Regiile autonome pot
cuprinde în structura lor uzine, fabrici, ateliere, sucursale şi alte asemenea subunităţi necesare
realizării obiectului lor de activitate.
O regie autonomă se caracterizează în general prin următoarele elemente:
- este proprietara patrimoniului sau pe care îl foloseşte în mod autonom;
- întocmeşte anual un buget de venituri şi cheltuieli, bilanţ contabil şi cont de profit
şi pierderi;
- din veniturile realizate, după acoperirea cheltuielilor, regia autonomă constituie
fondul de rezervă şi fondul de dezvoltare;
- regia autonomă este condusă de un consiliu de administraţie format din 7-15
persoane;
- dobânzile, amortizarea investiţiilor şi rambursarea creditelor se acoperă din
veniturile realizate.
Regiile autonome pot fi şi ele la rândul lor de două feluri:
- regii autonome cu conducere directă, dacă funcţiile ei economice şi financiare sunt
încredinţate unor funcţionari de stat;
- regii autonome cu conducere indirectă, dacă aceleaşi funcţii sunt concesionate sau
închiriate unor persoane sau întreprinderi particulare.
Societatea comercială este o persoană juridică care efectuează activităţi de producţie şi
comercializare în scopul obţinerii de profit. În lumea contemporană societatea comercială
reprezintă forma principală de întreprindere. Aceste forme de întreprindere sunt conduse de
directorul general în baza unui contract de management încheiat de Adunarea Generală a
Acţionarilor. Directorul general constituie Consiliul de Administraţie şi Comitetul de Direcţie, ca
organe participative ale managementului.
Există mai multe feluri de societăţi comerciale, dar cele mai răspândite sunt:
Societatea în nume colectiv (SNC), caracterizată prin:
 - este o societate de persoane cu număr redus de asociaţi;
- obligaţiile sociale sunt garantate de toţi asociaţii;
- în cazul falimentului atât societatea cât şi asociaţii sunt declaraţi faliţi.
Societate pe acţiuni (SA), caracterizată prin:
- este o societate de capitaluri divizate în acţiuni;
- acţiunile sunt transmisibile;
- acţionarii sunt răspunzători numai în limita capitalului social al fiecăruia.
Societate cu răspundere limitată, caracterizată prin:
- este o societate de capitaluri, iar răspunderea este limitata la aportul social;
- aportul social este format din părţi sociale;
- numărul de asociaţi nu poate fi mai mare de 50.
c) Întreprinderi mixte, în cadrul cărora există participanţi la crearea şi utilizarea
patrimoniului atât din partea statului cât şi din partea unor persoane fizice particulare.
2) În funcţie de modul de constituire şi utilizare a patrimoniului întreprinderile pot fi:
a) Întreprinderi particulare individuale, care se caracterizează prin:
- sunt proprietatea unei persoane fizice , dar care poate utiliza unul sau mai mulţi
salariaţi;
- proprietarul este responsabil de patrimoniul întreprinderii;
Astfel de întreprinderi sunt aşa zisele întreprinderi artizanale din agricultură, pescuit sau
servicii, unde numărul de salariaţi este mai mic de 10.
b) Întreprinderi unipersonale cu răspundere limitată se caracterizează prin aceea că:
- patrimoniul întreprinderii este separat de cel al proprietarului;
- responsabilitatea proprietarului este limitată numai la patrimoniul întreprinderii.
c) Întreprinderi societare, care se caracterizează prin următoarele:
- capitalul societăţii este repartizat între două sau mai multe persoane, fiind divizat
în titluri numite acţiuni sau părţi sociale;
- au personalitate juridică;
- asociaţii primesc dividende.
d) Întreprinderi cooperatiste, se caracterizează prin aceea că:
- se creează pe baza participării mai multor persoane ce au desfăşurat anterior
apariţiei cooperativei, activităţi similare în calitate de mici producători;
 - fiecare membru cooperator participă în mod egal la managementul cooperativei;
- membrii cooperatori au dreptul în afara salariului la o parte din venitul final în
funcţie de partea de capital cu care a venit în cooperativă sau a unor prevederi de la constituirea
acesteia.
e) Întreprinderi familiale al căror specific este dat de faptul că patrimoniul se află în
proprietatea membrilor unei familii, care de cele mai multe ori sunt şi lucrători în cadrul
întreprinderii lor.
3) În funcţie de apartenenţa naţională pot exista:
a) Întreprinderi naţionale în care patrimoniul se află integral în proprietatea unei ţări;
b) Întreprinderi multinaţionale ale căror subunităţi componente îşi desfăşoară activitatea
în două sau mai multe ţări; aceste întreprinderi sunt de regulă proprietatea unui grup economic
internaţional;
c) Întreprinderi joint-venture care se caracterizează prin participarea cu capital în proporţii
diferite a unor persoane fizice sau juridice din două sau mai multe ţări.
4) În funcţie de gradul de mărime (stabilit în funcţie de numărul de salariaţi, cifra de
afaceri, mărimea capitalului sau a profitului) pot exista:
a) Întreprinderi mari caracterizate printr-un grad mare de diversificare, resurse financiare
importante, organizare pe un număr mare de niveluri ierarhice, etc. şi care reacţionează mai greu
la schimbările din mediul înconjurător;
b) Întreprinderi mici şi mijlocii caracterizate prin aceea că proprietarul se confundă cel
mai adesea cu managerul; sunt întreprinderi dinamice dar şi foarte vulnerabile datorită dependenţei
de acelaşi client, a cheltuielilor foarte ridicate cu personalul sau a unei prea accentuate specializări.
Specialiştii apreciază că întreprinderile mici (cu un număr de salariaţi între 1 şi 75) şi
mijlocii (cu un număr de salariaţi între 76 şi 200) nu sunt o reproducere a marilor întreprinderi
întrucât au un anumit specific privind poziţia lor pe piaţă, capacitatea lor de a atrage personalul,
modul de organizare şi gestiune.
Între avantajele întreprinderilor mici şi mijlocii pot fi menţionate:
- au o capacitate mare de inovare manifestată nu numai în lansarea noilor produse
dar şi în strategia pe care o adoptă;
- posibilităţi mari de reducere a costurilor, din cauza cheltuielilor convenţional-
constante reduse ca mărime;
 - ocuparea unor segmente de piaţă specifice, neaccesibile marilor întreprinderi.
Întreprinderile mici şi mijlocii au însă şi unele dezavantaje din care mai importante sunt:
- deficienţe în domeniul gestiunii , datorită lipsei de pregătire a celui care o creează;
- lipsa unor surse de finanţare necesare pentru depăşirea unor perioade dificile care
pot apare în timpul funcţionării acestora;
- dificultăţi generate de lipsa unor reglementări guvernamentale în acest domeniu.
5) În funcţie de gradul de continuitate a procesului de producţie întreprinderile pot fi:
a) cu funcţionare continuă pe tot parcursul anului;
b) cu funcţionare sezonieră.
Întreprinderile cu funcţionare sezonieră ridică probleme deosebite din punctul de vedere al
managementului, cum ar fi:
- folosirea capacităţii de producţie pe o perioadă cât mai mare de timp;
- permanentizarea pe o perioadă cât mai mare de timp a numărului de muncitori;
- asigurarea aprovizionării cu materii prime şi materiale pentru o perioadă cât mai
mare de timp, în condiţii de conservare a calităţii acestora cât mai bune.
6) În funcţie de gradul de specializare întreprinderile pot fi:
a) Întreprinderi specializate sunt acele întreprinderi în cadrul cărora produsele finite sau
componente ale acestora se obţin în cantităţi mari, în urma unor procese tehnologice omogene.
Aceste întreprinderi sunt dotate cu utilaje specializate în executarea operaţiilor componente ale
procesului tehnologic şi cu personal cu calificarea corespunzătoare.
b) Întreprinderi universale execută o varietate mare de produse în cantităţi mici sau chiar
unicate. Caracteristic acestor întreprinderi este faptul că sunt înzestrate cu utilaje universale pentru
executarea unei game cât mai largi de operaţii tehnologice şi cu forţa de muncă policalificată
conform cu tipul operaţiilor tehnologice realizate de către utilaje.
c) Întreprinderi mixte în cadrul cărora se execută produse în serie sau unicate şi care
îmbină caracteristicilor primelor două tipuri de întreprinderi.
Încadrarea întreprinderilor într-o clasă sau alta conform acestor criterii de clasificare este
importantă din punctul de vedere al managementului; astfel pe baza asemănărilor existente între
diferite întreprinderi din aceiaşi clasă pot fi adoptate măsuri care să fie valabile unui număr cât mai
mare de astfel de întreprinderi.
 Prin obiectul sau de activitate o întreprindere are rolul de a-şi folosi cu eficienţa mijloacele
de producţie pe care le deţine în condiţiile folosirii cât mai complete a capacităţilor de producţie,
a unei calităţi ridicate a produselor şi a obţinerii de profit.
O întreprindere de producţie industrială se caracterizează prin trei trăsături de bază:
- unitatea tehnico-productivă;
- unitatea organizatorico-administrativă;
- unitatea economico-socială.
Unitatea tehnico-productivă este determinată de faptul că întreprinderea de producţie
industrială dispune de un complex de factori de producţie, în anumite raporturi cantitative şi
calitative astfel încât să fie realizat în condiţii de eficientă obiectivul stabilit de către aceasta.
În cadrul acestei trăsături de bază se evidenţiază două aspecte principale:
a) omogenitatea procesului tehnologic în toate subunităţile de producţie de bază
specializate în executarea anumitor produse sau componente ale acestora;
b) unitatea producţiei fabricate în întreprindere.
Pentru întreprinderile caracterizate prin omogenitatea procesului tehnologic, în cadrul
subunităţilor sale de producţie de bază, procesul tehnologic este asemănător, utilizându-se maşini
şi utilaje cu aceiaşi destinaţie tehnologică, muncitorii au aceiaşi profesie şi grad de calificare, iar
modul de organizare al acestora este asemănător. Acest aspect al trăsăturii tehnico-productive este
cel mai des întâlnit în întreprinderi de turnătorie, ţesătorii, filaturi etc.
În cadrul celui de-al doilea aspect al unităţii tehnico-productive, al unităţii producţiei
fabricate, o întreprindere reuneşte subunităţi de producţie specializate în realizarea unui număr
foarte mic de produse sau componente ale acestora. Pentru aceasta, se reunesc procese neomogene
în cadrul aceleiaşi subunităţi de producţie.
Din punctul de vedere al modului cum sunt reunite procesele tehnologice neomogene, pot
exista trei variante de realizare a producţiei în subunităţile de producţie de baza.
Prima variantă presupune crearea de subunităţi de producţie pentru realizarea în cadrul
fiecărei subunităţi de producţie de bază a unei singure operaţii tehnologice pentru toate produsele
care urmează sa fie prelucrate.
În cea de-a doua variantă, sub care poate apare unitatea producţiei fabricate, toate
subunităţile de bază ale întreprinderii conţin toate fazele procesului tehnologic necesare realizării
unui singur fel de produs.
 A treia variantă presupune existenţa în întreprindere a două feluri de secţii de bază şi
anume:
- secţii de bază în cadrul cărora se realizează o singură fază de proces tehnologic
pentru toate produsele din cadrul întreprinderii;
- secţii de bază în cadrul cărora se realizează faze de proces tehnologic doar pentru
un singur tip de produs. În general, în categoria primului tip de secţii se desfăşoară stadii
tehnologice pregătitoare, cum ar fi: vopsitoria şi filatura, iar în celelalte operaţii de prelucrare
propriu-zisă, cum ar fi ţesătoria şi finisajul produselor.
Pe lângă cele prezentate anterior, unitatea tehnico-productivă mai însemnează pentru o
întreprindere de producţie industrială şi faptul că în cadrul acesteia există un ansamblu de secţii
auxiliare şi de servire, formând împreună un sistem tehnico-productiv amplasat pe un teritoriu bine
delimitat al întreprinderii.
Unitatea organizatorico-administrativa este data de faptul că la înfiinţarea întreprinderii
se stabileşte pentru aceasta un sediu, un obiect al activităţii, o denumire, un complex de mijloace
de producţie, un personal şi o conducere proprie.
Prezenţa acestor elemente face ca întreprinderea sa aibă din punct de vedere
organizatorico-administrativ următoarele caracteristici:
- poate decide asupra produselor sau serviciilor care pot fi oferite pe piaţă;
- poate decide asupra activităţilor de management care vor fi utilizate;
- poate decide asupra modului de utilizare a resurselor financiare şi a modului de
împărţire a profitului.
Unitatea economico - socială este dată de faptul că întreprinderea este organizată şi
funcţionează pe baza principiilor de rentabilitate şi de eficienţă economică. Din acest motiv, o
astfel de întreprindere se caracterizează din punct de vedere economico-social prin următoarele:
- indiferent de forma de proprietate orice întreprindere are în dotare mijloace de
producţie proprii;
- funcţionează pe baza strategiei şi tacticii stabilite de conducerea acesteia în vederea
realizării obiectivului propus;
- poate fi desfiinţată, reorganizată sau poate să-şi modifice obiectul de activitate,
denumirea sau sediul pe baza unor hotărâri ale organelor care au constituit-o;
- îşi desfăşoară activitatea pe bază de autofinanţare;
 - trebuie să asigure cunoaştere temeinică a pieţelor de desfacere, în vederea realizării
integrale a producţiei.
Aceste trăsături de bază ale unei întreprinderi de producţie industriale pot avea o serie de
particularităţi distincte în funcţie de condiţiile specifice în care o întreprindere sau alta îşi
desfăşoară activitatea.
 CAPITOLUL II

MEDIUL ÎNTREPRINDERII INDUSTRIALE

2.1. Conceptului de mediu al întreprinderii industriale. Caracteristici. Forme.

Influenţa activităţii întreprinderii asupra mediului.

Activitatea unei întreprinderi industriale este influențată de o manieră complexă de

către mediu. Sub impulsul acestor influențe, pentru a se putea adapta cât mai bine, întreprinderea
adoptă modalități corespunzătoare de organizare a producției, modifică și perfecționează,
după caz, aceste modalități, pentru a răspunde cât mai eficient cerințelor pieței.
DEF. Prin mediul întreprinderii se înțelege ansamblul de elemente externe,
constituite din indivizi, întreprinderi, instituții, organisme, reglementări sau fenomene, care
pot influența în mod direct sau indirect activitatea întreprinderii.
Acest mediu al întreprinderii prezintă o serie de caracteristici:
• este foarte diversificat,
• se află într-o schimbare continuă
• are un caracter de relativitate în raport cu întreprinderea
• reprezintă o sursă de constrângeri şi riscuri.
Caracterul diversificat al mediului - rezultă din faptul că acesta este format dintr-un
ansamblu de domenii, cum sunt cele de ordin economic, social, tehnologic, politic și cultural.
Caracterul de schimbare continuă a mediului - este determinat într-o mare măsură de
progresul tehnologic.
Schimbările în mediu pot fi determinate și de schimbările care intervin în legislație, în
politică sau de alte evenimente care nu pot fi prevăzute.
Caracterul de relativitate a mediului - este determinat de faptul că fiecare întreprindere
are mediul său specific. Ex. întreprinderile mici, mijlocii sau mari, întreprinderile de importanță
locală, republicană sau internațională, au fiecare un mediu specific, ce trebuie identificat, analizat
și folosit.
Ca sursă de constrângeri şi riscuri - mediul exercită o puternică influență asupra
întreprinderii. Sursele de constrângeri pot proveni din exterior - de la consumatori, furnizori, de
la stat, de la acţionari, instituţii de credit ş.a., care pot fi definite ca centre de decizie autonome
exterioare şi de la aşa-numitele fenomene globale, din rândul cărora pot fi amintite inflaţia,
creşterea economică, fenomenele politice, sociale ş.a.
Întreprinderea îşi desfăşoară activitatea şi în condiţiile unui mediu de risc specific
economiei de piaţă. Existenţa riscului este determinată de modificările care pot surveni datorită
apariţiei unor noi concurenţi, a modificărilor în politica de credite ş.a.
Mediul unei întreprinderi industriale are un caracter complex, ceea ce necesită un
studiu atent al fiecărei componente pentru a putea face faţă impactului pe care acestea le pot avea
asupra activităţii prezente şi viitoare.
Din rândul componentelor mai importante care trebuie luate în considerare pot fi
amintite:
• mediul geografic
• cel demografic
• social-cultural
• tehnologic
• mediul înconjurător politic şi social
• mediul înconjurător economic.
Mediul geografic influenţează activitatea întreprinderii şi a modului de organizare a
acesteia prin mijloacele de comunicaţii existente, din rândul cărora pot fi amintite diferitele
drumuri, autostrăzi, porturi, aeroporturi ş.a., existenţa unor zone sau platforme industriale, a
surselor de energie, condiţii climatice ş.a.
Mediul demografic influenţează activitatea întreprinderii prin aceea că în funcţie de
creşterea sau descreşterea populaţiei, de populaţia din zonă, de vârsta populaţiei ş.a. se adoptă
strategii economice adecvate.
Mediul socio-cultural influenţează economia unei întreprinderi sub diferite aspecte. De
exemplu- nivelul cultural al salariaţilor, valorile lor morale şi sociale, stilul de viaţă, aspiraţiile,
gradul de calificare, nivelul de viaţă, existenţa unei infrastructuri adecvate sub raportul existenţei
de şcoli, spitale, instituţii culturale ş.a. reprezintă factori care trebuie conştientizaţi şi valorificaţi
pentru bunul mers al activităţii întreprinderii.
Mediul tehnologic, prin componentele sale referitoare la noile tehnologii de fabricaţie, la
apariţia de noi produse, de noi metode de conducere şi de organizare, dar şi mediul politic şi social,
care prin instituţiile existente, felul regimului economic, existenţa partidelor, a sindicatelor ş.a.
trebuie luate în considerare la adoptarea unor politici şi strategii adecvate cu caracter economic,
cu implicații directe asupra proceselor de modernizare a organizării producției.
În cadrul diferitelor componente ale mediului o influenţă puternică asupra organizării
producţiei o are mediul economic. Sub acest raport acesta determină particularităţi în funcţie
de sistemul economic existent, de caracterul legislaţiei economice, de pieţele de desfacere, de
relaţiile dintre întreprinderi ş.a.
Într-un sistem de economie liberă caracterizat prin proprietatea privată asupra
capitalului, prin libera concurenţă şi funcţionarea mecanismelor de piaţă, întreprinderile
trebuie să se preocupe în permanenţă de aplicarea celor mai moderne metode şi tehnici de
organizare a producţiei pentru a satisface cât mai bine cerinţele pieţei.
Legislaţia existentă, prin prevederile referitoare la asigurarea concurenţei, a calităţii
produselor, privind protecţia mediului, condiţiile de muncă, fiscalitatea ş.a. fixează un cadru legal
obligatoriu în cadrul căruia întreprinderea trebuie să îşi desfăşoare activitatea.
Întreprinderea este confruntată în mod direct cu exigenţele impuse de piaţa
furnizorilor, a clienţilor, de piaţa de capitaluri, de piaţa forţei de muncă precum şi cu ansamblul de
relaţii care se stabilesc în permanenţă între întreprinderi.
Supravieţuirea sau viabilitatea activităţii economice presupune ca întreprinderea să-
şi definească cât mai exact locul pe care îl ocupă în cadrul ramurii economice din care face
parte, în cadrul sectorului economic şi al filierei din care face parte şi cu privire la politica şi
strategia pe care urmează să le adopte în viitor.
În cadrul ramurii economice din care face parte întreprinderea trebuie să facă faţă unei
puternice concurenţe din partea întreprinderilor care execută acelaşi produs, pentru a putea deţine
o cât mai mare parte din piaţă.
Făcând parte dintr-un anumit sector economic, confruntându-se în cadrul acestuia cu
întreprinderi care execută produse sau produse substitute, întreprinderea trebuie să-şi definească o
strategie proprie faţă de clienţi, furnizori, concurenţi etc., urmărind, ori de câte ori este posibil,
dezvoltarea relaţiilor de complementaritate în cadrul sectorului.
Definind filiera ca ansamblul etapelor de producţie care pornesc de la materia primă şi ajung
la produsul finit, întreprinderea trebuie să-şi definească exact locul şi rolul în cadrul filierei, etapele
complete sau parţiale pe care doreşte să le realizeze în cadrul filierei.
 În funcţie de poziţia pe care o ocupă în cadrul unei anumite filiere, în funcţie de ciclul de
dezvoltare al filierei - dezvoltare, de maturitate, de regresie, întreprinderea poate să-şi definească
o strategie eficientă de executare a tuturor etapelor, de executarea numai a anumitor etape, de
orientare în cadrul filierei, de relaţiile de concurenţă, de complementaritate, de execuţie de produse
substitute sau de creare a unor filiere comune cu alte întreprinderi, evitând parţial sau total
raporturile de concurenţă.
Întreprinderea, prin activitatea pe care o desfăşoară şi prin modul de organizare
influenţează la rândul ei mediul. Prin ansamblul de activităţi legate de activitatea prezentă sau
viitoare, privind producţia, repartizarea veniturilor, activitatea de cercetare sau prin mijloacele
folosite pentru influenţarea mediului, cum sunt campaniile publicitare, operaţiunile de concentrare,
înţelegerea cu întreprinderile concurente, prin cerinţele formulate către organele de stat referitoare
la asigurarea unor preţuri minime, indexări ş.a., atunci când se consideră că este necesar,
întreprinderile pot determina schimbări în mediu, cu caracter favorabil, prin introducerea
progresului tehnic sau nefavorabil (poluare, zgomote, limitarea concurenţei).
În condiţiile unor influenţe reciproce între mediu şi întreprindere, se poate afirma
totuşi că mediul influenţează într-o măsură mai mare întreprinderea, atât la nivelul
activităţilor desfăşurate, sub raportul tehnologiilor, al sistemelor de organizare, al
aspiraţiilor şi motivaţiilor personalului cât şi la nivelul pieţelor, al concurenţilor, al
consumatorilor şi a celorlalţi factori care aparţin de mediul exterior întreprinderii.
 CAPITOLUL III
SISTEMELE DE PRODUCTȚIE INDUSTRIALE

3.1. Noţiuni de bază privind studiul sistemelor. Sisteme de producţie cibernetico-

industriale

Abordarea modernă a problemelor de management al întreprinderilor industriale se

bazează într-o tot mai mare măsură pe aplicarea conceptelor actuale de sistem în domeniul
economiei.
DEF. Prin sistem - într-o definiţie generală - se înţelege un grup de elemente care
formează un întreg, care interacţionează şi funcţionează în scopul realizării unui obiectiv
comun.
Conceptul de sistem şi abordarea sistemică au o largă aplicabilitate în diferite domenii ale
tehnicii, economiei, biologiei ş.a., fiecare dintre acestea sau diferitele lor părţi componente putând
fi considerate ca sisteme de un anumit tip.
O caracteristică esenţială a abordării sistemice a problemelor o constituie faptul că
ceea ce poate fi considerat ca un sistem într-un context dat poate fi doar o componentă a unui
sistem într-un alt context sau (aşa cum se spune) un subsistem.
Ex. o întreprindere industrială poate fi considerată ca un sistem având ca elemente
componente diferitele secţii, ateliere, locuri de muncă.
Într-un alt context în care se consideră ca sistem un holding, întreprinderea reprezintă doar
un element al sistemului, deci un subsistem al acestuia.
Mergând pe acelaşi mod de gândire sistemică, holdingul reprezintă un element (subsistem)
component al ramurii industriale, privită ca sistem, ramura industrială ca un element (subsistem)
al sistemului industrie, industria ca un element (subsistem) al sistemului economiei naţionale
ş.a.m.d.
Se denumesc subsisteme părţile componente sau procesele elementare care sunt necesare
pentru formarea unui sistem.
 La rândul lui, fiecare subsistem poate fi descompus în mai multe subsisteme, cu un grad
mai mare de detaliere. În raport cu complexitatea unui sistem global se determină o anumită
ierarhie a sistemelor şi un anumit număr de subsisteme.
Ca regulă generală, pentru orice proces sau fapt identificabil se poate asocia un
sistem.
Marea varietate a sistemelor poate fi grupată după anumite criterii.
a)În raport cu domeniul la care se referă, sistemele pot fi grupate în:
• materiale
• abstracte.
Sisteme materiale - acelea care au un corespondent concret în realitatea înconjurătoare,
cum sunt diferitele maşini, echipamente, construcţii etc.
În opoziţie cu acestea, sistemele abstracte - acelea care pot avea o existenţă numai în
gândirea analistului, din rândul lor făcând parte diferitele noţiuni, ipoteze, idei ş.a.
c) În raport cu originea lor, sistemele pot fi:
• stabile
• adaptabile
d) în raport cu legăturile care se stabilesc între acestea şi mediu:
• închise
• deschise.
Sistemele stabile (de regulă naturale)- acelea care rămân constante, nemodificate în
decursul unor perioade lungi.
Sistemele adaptabile - acelea care se pot schimba structural sau funcţional în raport de
anumiţi factori din mediul în care se desfăşoară.
Sisteme deschise - acelea care funcţionează cu modificări continue ale componentelor lor,
sub influenţa factorilor mediului
Sistemele închise - acelea care funcţionează fără astfel de modificări
OBS. De regulă, sistemele economice sunt sisteme deschise.
Ţinând seama de toate aceste clasificări şi de cerinţele evidenţierii unor caracteristici
generale care să permită analiza şi proiectarea sistemelor, un sistem mai poate fi definit ca un
ansamblu de obiecte şi un ansamblu de relaţii între acestea şi atributele lor.
 În această definiţie, prin obiecte se înţeleg parametrii sistemului referitor la informaţii,
procese, rezultate, control pe baza conexiunii inverse şi constrângeri, iar prin atribute –
proprietăţile obiectelor prin care se manifestă în exterior procesul.
În cadrul unui sistem, în funcţie de starea lui, parametrii pot lua diferite valori.
Prin intermediul atributelor care exprimă proprietatea obiectelor, constituind forma
de manifestare exterioară a procesului prin care obiectul poate fi cunoscut, observat sau
introdus în procesele sistemului, pot fi cuantificaţi parametrii sistemului.
Prin ansamblul de relaţii se înţelege ansamblul legăturilor interne ale sistemului care
leagă obiectele şi atributele acestora, sistemul de subsisteme sau diferitele subsisteme
componente.
În raport cu rolul şi importanţa lor aceste legături pot fi de trei ordine.
1. Sunt incluse în categoria legăturilor de prim ordin acelea care sunt necesare în mod
funcţional între diferitele elemente,
2. în categoria celor de-al doilea ordin acelea care au un caracter complementar în cadrul
sistemului, neexprimând o necesitate funcţională, dar care contribuie la o mai bună
funcţionare a acestuia
3. în categoria celui de-al treilea ordin cele care au un caracter redundant sau de
contradicţie.
Ca exemplu de legături de prim ordin poate fi dată simbioza (care exprimă o relaţie
necesară între două organisme diferite), iar de al doilea ordin sinergia (care constă în faptul că
acţiunea comună a factorilor independenţi ai unui sistem dă un efect mai mare ca suma efectelor
individuale ale acestora).
Legăturile cu caracter redundant apar atunci când în cadrul sistemului există fenomenul de
redundanţă determinat de existenţa unor obiecte superflue, de prisos, iar cele cu caracter de
contradicţie, - atunci când în cadrul sistemului există obiecte care împiedică funcţionarea lui.
OBS. Identificarea în mod exact a acestor legături şi clasarea pe cele trei ordine sunt
deosebit de importante în analiza şi proiectarea sistemelor, acestea constituind elemente
esenţiale în modelarea sistemului.
O cerinţă de bază în studiul sistemelor este aceea de a defini în mod exact sistemul de
studiat prin frontierele acestuia, care exprimă limitele în interiorul cărora obiectele, atributele şi
relaţiile dintre acestea pot fi corect identificate, explicate şi utilizate.
 Definirea în mod exact a unui sistem trebuie să pornească de la stabilirea mediului
acestuia, mediul putând fi definit în acest caz ca ansamblul obiectelor cuprinse în interiorul
anumitor limite şi care pot exercita o influenţă anumită asupra funcţionării sistemului.
Un loc important în cadrul studiului sistemelor îl ocupă stabilirea sistemului total.
Prin sistem total se înţelege ansamblul obiectelor, atributelor şi relaţiilor necesare
atingerii unui obiectiv, în condiţiile existenţei anumitor restricţii.
La sistemul total obiectivul defineşte scopul proiectării sistemului, iar restricţiile
arată frontierele sau limitele în cadrul cărora va trebui să funcţioneze sistemul. Ca exemplu
de sistem total poate fi dat, în tehnică, o rachetă sau, în economie, o întreprindere industrială.
Ca sistem total racheta este formată, de exemplu, dintr-o serie de subsisteme principale,
cum sunt corpul rachetei, echipamentul de lansare, piesele de schimb şi accesoriile, oamenii şi
materialul care permite sistemului să funcţioneze, organele de comandă, obiectivul de atins,
acestea la rândul lor putând fir formate din alte subsisteme secundare ş.a.m.d.

Sisteme de producţie cibernetico-industriale

Pornind de la faptul că, potrivit gândirii sistemice, într-o accepţiune generală întreaga
realitate înconjurătoare sau părţi ale ei, economia sau ramurile ei, mediul biologic sau
subdiviziunile acestuia ş.a. pot fi considerate fiecare în parte ca fiind sisteme de un anumit tip, se
pune problema de a elabora o teorie a sistemelor de producţie industriale. Potrivit acestei
teorii, abordarea în mod sistemic a problemelor activităţii industriale consideră că diferitele
mijloace de muncă sau obiecte ale muncii, ateliere, secţii, întreprinderi, ramuri industriale
sau componente ale acestora sunt mulţimi de sisteme reunite, după anumite reguli, în
vederea îndeplinirii unui scop bine determinat.
Studierea diferitelor sisteme din natură, viaţă sau societate se face în raport de timp şi în
relaţie cu alte sisteme.
În ansamblul sistemelor, în raport cu factorul timp, există o categorie de sisteme
autoreglabile, care au proprietatea de a reacţiona cu mijloace proprii la diferite perturbaţii
şi de a-şi păstra, pe anumite perioade, autocontrolul în funcţionarea şi realizarea scopului
stabilit iniţial. Aceste sisteme, caracterizate prin autoreglare, sunt denumite sisteme
cibernetice. Sistemele de producţie industriale reprezintă acele tipuri de unităţi de producţie
industriale sau diviziuni ale acestora (holding, întreprinderi, secţii, ateliere etc.), precum şi reuniuni
de astfel de tipuri. Sistemele de producţie industriale, prin integrarea în structura lor a unui
factor de conducere, de autoreglare, de regulă de natură umană, devin sisteme cibernetice.
În acest context poate fi definit ca sistem de producţie cibernetico-industrial acel sistem care se
autoreglează prin intermediul unui factor conştient de natură umană.
Abordând unităţile industriale, holdingurile, grupurile de întreprinderi, ramurile industriale
ca sisteme cibernetice, se asigură condiţii optime de fundamentare a unei conduceri şi organizări
a acestora pe baze ştiinţifice.
Sistemele de producţie cibernetico-industriale folosesc în mod curent mecanismele
profunde de control şi reglaj privind transmiterea şi prelucrarea informaţiilor puse la
dispoziţie de către cibernetică. Pornind de la faptul că cibernetica economică reprezintă ştiinţa
comportării sistemelor dinamice autoreglabile din economie.
Sistemele de producţie industriale, dispunând de autoreglare în procesul funcţionării
lor prin intervenţia conştientă a oamenilor, pot fi denumite şi sisteme de producţie
cibernetico-economice industriale.
Având ca punct de plecare faptul că ciclul informaţie-analiză-elaborare de variante-
decizie, caracteristic oricărui proces de conducere, conţine circuite de feed-back (conexiune
inversă) specifice ciberneticii, se află în plină dezvoltare o teorie unitară a conducerii cibernetice
a sistemelor industriale.

3.2. Metodologia proiectării sistemelor de producţie industriale

Proiectarea unui sistem de producție reprezintă o activitate complexă. Ea se realizează

în mai multe etape, fiecare dintre acestea necesitând la rândul lor efectuarea a o serie de subetape.
Elaborarea proiectului unui sistem de producţie necesită realizarea următoarelor
etape:
1) Formularea obiectului proiectului;
2) Studiul posibilităţilor de realizare;
3) Elaborarea proiectului;
4) Realizarea sistemului;
5) Întreţinerea sistemului.
1.Formularea obiectului proiectului unui sistem de producţie porneşte de la o
necesitate impusă de perfecţionarea prezentă sau viitoare a diferitelor unităţi economice.
Ex.Elaborarea unui sistem de organizare, la nivel microeconomic, care să asigure folosirea
optimă a capacităţii de producţie, în condiţiile satisfacerii complete a cerinţelor privind fabricarea
produselor pentru piaţa internă şi externă, poate constitui, de pildă, formularea obiectului unui
studiu pentru proiectarea unui astfel de sistem de producţie care să satisfacă integral tema propusă.
2. Cea de-a doua etapă are rolul de a preciza, pe baza analizei condiţiilor existente, dacă
tema proiectului de sistem este posibilă de realizat atât sub aspect tehnic, cât şi sub raport
economic. Odată cu aceasta, studiul preliminar al posibilităţilor de realizare trebuie să arate
eficienţa economică a sistemului de producţie ce urmează a se proiecta.
După confirmarea oportunităţii şi a utilităţii elaborării studiului se trece la
3. etapa de proiectare efectivă a sistemului de producţie, care comportă următoarele
subetape:
a) definirea problemei;
b) elaborarea modelului economico-matematic al sistemului;
c) stabilirea soluţiei;
d) aprobarea şi omologarea sistemului.
La elaborarea modelului se ţine seama de componentele sistemului şi de modul de
interacţiune al acestor componente, avându-se în vedere anumite criterii de optimizare.
Ex.În cadrul proiectului de sistem de producţie amintit anterior, componentele care trebuie
luate în considerare sunt utilajele, timpul de funcţionare, normele de producţie, cerinţele pieţei de
produse, resursele materiale disponibile, dezvoltările de capacităţi de producţie ş.a.
În cadrul subetapei de aprobare şi omologare se analizează comportarea sistemului de
producţie proiectat, prin comparaţia performanţelor sistemului proiectat cu performanţele
precedente, în condiţiile formei anterioare de organizare. De regulă, prevederile performanţelor
sistemului proiectat se face în mai multe variante.
Pentru analiza şi punerea la punct a sistemului de producţie se poate utiliza simularea
funcţionării sistemului prin folosirea metodei Monte Carlo.
4. Etapa de realizare a sistemului se face în două faze – preliminară (de
experimentare) şi integrală, ajungându-se în final la funcţionarea efectivă potrivit sistemului de
producţie proiectat.
Proiectarea unui sistem de producţie subliniază necesitatea etapei
5. de întreţinere a sistemului, care presupune, pe de o parte, supravegherea realizării
continue a performanţelor prevăzute pentru sistem, iar pe de altă parte, aducerea ori de câte ori
este posibil a unor ameliorări în funcţionare.
 În cazul sistemelor de producţie mari, metodologia de proiectare efectivă a sistemelor de
producţie industriale (etapa a treia) comportă, în cadrul definirii problemei, a construcţiei
modelului, a stabilirii soluţiei şi a aprobării sistemului, realizarea următorilor paşi:
a) definirea cerinţelor de intrare-ieşire a sistemului;
b) fixarea subsistemelor care vor constitui obiectul modelării;
c) definirea subsistemelor;
d) elaborarea diagramelor de flux funcţionale ale sistemului şi subsistemelor;
e) scrierea condiţiilor de funcţionare ale sistemului şi subsistemelor;
f) scrierea specificaţiilor de intercondiţionare a subsistemelor;
g) stabilirea performanţelor sistemului general şi compararea cu cerinţele operaţionale.
Definirea cerinţelor de intrări-ieşiri a sistemului necesită includerea sarcinilor de producţie
în cadrul holdingului (intrări) şi a produselor ce trebuie livrate la beneficiari, pe termene (la ieşiri).
 CAPITOLUL IV

SISTEMUL DE PRODUCȚIE

4.1.Sistemul de producţie- obiective, structură, funcţii. Activităţile specifice

sistemului de producţie din întreprindere.

Din ce în ce mai mult, astăzi, pentru a facilita analiza şi proiectarea complexului de

activităţi care concură la obţinerea producţiei unei întreprinderi industriale se recurge la
teoria sistemelor.
Orice sistem este de fapt un ansamblu de subsisteme şi, la rândul său, face parte dintr-
un sistem complex de ordin superior. În acest cadru, întreprinderea este un sistem care
funcţionează în cadrul sistemului supercomplex al societăţii şi care se caracterizează prin
procesul tehnico-productiv, structura proprie de organizare şi planul economic propriu.
La rândul său, producţia reprezintă sistemul de bază al întreprinderii, raţiunea
existenţei întreprinderii fiind obţinerea de produse şi servicii utile societăţii.
Dezvoltarea producţiei în condiţiile principiilor şi regulilor economiei de piaţă necesită
definirea şi analiza ei ca sistem, respectiv ca un proces sau un procedeu destinat să transforme un
set de elemente intrări într-un set de elemente ieşiri.
IMPORTANT!Punctul de plecare în proiectarea şi organizarea unui sistem de
producţie îl constituie întotdeauna ieşirea din sistem, aceasta fiind obiectul sau scopul
sistemului.
Sistemul de producţie are o structură complexă în care se delimitează următoarele
elemente componente.
1) sarcina de muncă- defineşte cantitativ şi calitativ scopul (obiectivele) şi funcţiile
sistemului;
2) intrările în sistem- materiale, semifabricate, energie, combustibili, informaţii;
3) ieşirile din sistem- produse, lucrări, servicii, informaţii;
4) influenţele exterioare ale mediului înconjurător;
5) forţa de muncă (resursa umana)- personal muncitor de execuţie şi de conducere;
 6) mijloacele de muncă- maşini, utilaje, instalaţii;
7) metoda de muncă- modalitatea concretă de realizare a sarcinii de muncă.
Sistemul de producţie, indiferent de specificul întreprinderii, este de tipul intrări-proces-
ieşiri şi este străbătut de un flux material, un flux energetic şi un flux informaţional, fluxuri
care-i condiţionează funcţionarea.
Elementele variabile de ieşire (e = y1, y2 ,…, yn) sunt dependente de elementele de intrare
(i = x1, x2,…, xn), de structura sistemului (forţa de muncă, mijloacele de muncă, metoda de
muncă) şi de timp (t) respectiv
e = f ( i,s, t )  z

în care z este mărimea dorită a ieşirilor.

Metoda de muncă în sistemul producţie este elementul central; ea conţine relaţiile dintre
forţa de muncă şi mijloacele de muncă şi asigură după un algoritm prestabilit o astfel de modificare
a intrărilor încât să se obţină ieşirile dorite (planificate) din sistem.
Sarcina de muncă defineşte obiectivele sistemului şi poate fi clasată ca o funcţie de
transfer între intrările şi ieşirile din sistem.
Intrările şi ieşirile exterioare reprezintă punctele de legătură ale sistemului cu mediul
exterior.
IMPORTANT! Forţa de muncă şi mijloacele de muncă, împreună cu metoda de
muncă, ca sumă a relaţiilor reciproce, constituie structura de bază a sistemului de producţie.
Considerând procesul de muncă ca sistem, pot fi delimitate trei sfere de conducere cu
posibilităţi de reglare diferită.
Sfera de conducere S1 cuprinde elementele de structură ale sistemului – forţa de muncă,
mijloacele de muncă şi metoda de muncă – elemente care determină procesul de muncă propriu-
zis; abaterile reclamă numai analiza procesului de transformare şi corecţiile se fac pe baza
algoritmului (regulilor) stabilit în cadrul sistemului. Pentru corectarea abaterilor competenţele
de decizie se află, de regulă, la niveluri ierarhice relativ joase (şefii de formaţie, maiştri, şefi
de secţie).
În sfera de conducere S2, abaterile (modificările) sistemului sunt de amploare mai
mare, care reclamă corectări pe scară largă: de exemplu, se modifică intrările (tehnologia, calitatea
materialelor, volumul de muncă etc.), aspect ce impune luarea unor decizii privind îmbunătăţirea
factorilor şi condiţiilor principale ale sistemului de muncă.
 Sfera de conducere S3 presupune modificări ale obiectivelor propuse, a sarcinii şi funcţiei
sistemului; deciziile necesită un grad înalt de pregătire şi se situează la niveluri ierarhice superioare
(director general, consiliul de administraţie, adunarea generală a acţionarilor).
Sistemul de producţie este capabil să-şi autoregleze activitatea prin conducere proprie. În
acest sens, se poate considera că sistemul de producţie are două funcţii importante:
➢ funcţia efectorie, ce reuneşte factorii procesului de producţie, forţa de muncă,
mijloacele de muncă şi obiectele muncii – care realizează procesul de transformare a elementelor
de intrare – în elemente de ieşire;
➢ funcţia de dirijare, prin care se programează acţiunile funcţiei efectorii, se urmăresc
aceste acţiuni şi se realizează corecţiile necesare, în vederea orientării acţiunilor spre atingerea
obiectivelor.
Analiza procesului de producţie ca sistem conduce la identificarea unor caracteristici
calitative care definesc şi alte funcţii ale producţiei:
• Astfel, prin natura sa, procesul de producţie realizează o funcţie tehnică-
tehnologică.
• Ca sistem de realizare a bunurilor materiale şi serviciilor dimensionat din punct de
vedere al resurselor materiale şi umane corespunzător obiectivelor şi criteriilor unei
acţiuni eficiente, procesul de producţie îndeplineşte o funcţie economică.
• Totodată, ca formă de muncă socială şi ca loc în care se formează şi dezvoltă
personalitatea complexă a omului, procesul de producţie îndeplineşte o funcţie
social-umană.

Activităţile specifice sistemului de producţie din întreprindere

În cadrul sistemului de producţie, la transformarea elementelor de intrare în elemente de

ieşire contribuie un complex de activităţi, dintre care unele sunt considerate activităţi de bază (a),
prin care se realizează circulaţia, transformarea sau prelucrarea unor resurse (materii prime,
materiale, semifabricate, informaţii etc.), până la obţinerea unui produs finit, potrivit cerinţelor
pieţei, iar altele sunt considerate activităţi auxiliare şi de servire (b), menite să asigure
desfăşurarea normală a activităţilor de bază (tabelul 4.1).
 Pe de altă parte, activităţile de bază, împreună cu o parte din cele auxiliare şi de servire,
realizează funcţia efectorie a sistemului, în timp ce alte activităţi auxiliare realizează funcţia de
dirijare a acestuia.
Tabelul 4.1.
Funcţia îndepli-
Denumirea nită în cadrul
Rolul activităţii
activităţii activităţii de
producţie
A. ACTIVITATE - asigură transformarea obiectelor muncii în produse finite, efectorie
DE BAZĂ în conformitate cu comanda socială
- Fabricaţia
produselor
B. ACTIVITĂŢI - începe în celelalte sisteme ale întreprinderii (cercetare- dirijare
AUXILIARE dezvoltare, comercial, financiar-contabil, personal) şi
ŞI DE continuă în cadrul sistemului de producţie, cu coordonarea
SERVIRE participării celorlalte sisteme şi a propriilor activităţi la
- pregătirea asigurarea funcţionării optime a sistemului de producţie, în
fabricaţiei raport cu obiectivele stabilite
- stabileşte ritmurile, timpii, termenele, volumul şi calitatea dirijare
- programarea produselor, precum şi succesiunea lucrărilor de efectuat, în
producţiei funcţie de resursele alocate în vederea obţinerii produselor
în condiţiile stabilite pentru satisfacerea comenzii sociale
(contracte economice, comenzi, realizare indicatori etc.)
- pe baza programelor întocmite şi a pregătirii fabricaţiei,
- lansarea stabileşte momentele de declanşare a proceselor de dirijare
producţiei fabricaţie
- asigură verificarea permanentă a stadiului fabricaţiei
- urmărirea produselor, comparativ cu programele şi luarea măsurilor dirijare
producţiei preventive sau corective pentru încadrarea în programe
- asigurarea şi - activitatea vizează două aspecte:
controlul calităţii a) asigurarea calităţii produselor începând de la concepţia efectorie
acestora, pe parcursul execuţiei lor, încheindu-se cu
asigurarea “service-lui” la beneficiari
 Funcţia îndepli-
Denumirea nită în cadrul
Rolul activităţii
activităţii activităţii de
producţie
b) controlul calităţii, prin care se verifică permanent dirijare
încadrarea în limitele parametrilor de calitate stabiliţi,
urmărind totodată luarea măsurilor de prevenire şi corectare
a abaterilor
- transportul intern, - asigură în principal alimentarea continuă a activităţii de efectorie
manipularea şi fabricaţie cu materii prime, materiale, semifabricate etc.,
depozitarea determinând totodată modalităţi de trecere a obiectului
muncii prin toate stadiile lui de transformare
- întreţinerea şi - asigură menţinerea în stare corespunzătoare de funcţionare efectorie
reparaţiile mecano- a echipamentelor tehnologice care contribuie la
energetice transformarea obiectelor muncii în produse finite, în
conformitate cu programele şi la parametrii stabiliţi
- confecţionarea şi - asigură producerea, evidenţa, păstrarea, distribuirea şi efectorie
gospodărirea SDV- întrebuinţarea SDV-urilor folosite în întreprindere, potrivit
urilor necesităţilor tehnologice şi cerinţelor de economicitate
- gospodărirea - asigură furnizarea şi raţionalizarea consumului de energie efectorie
combustibililor şi şi combustibili necesari pentru desfăşurarea fabricaţiei,
energiei precum şi gospodărirea instalaţiilor de producere şi a
reţelelor de distribuţie a energiei secundare etc.
- metrologia - asigură întreţinerea la parametrii de funcţionare, efectorie
verificarea şi reetalonarea aparatelor de măsură şi control,
recipientelor sub presiune, instalaţiilor de ridicat etc.,
existente în întreprindere, urmărind în primul rând păstrarea
şi/sau îmbunătăţirea parametrilor calitativi ai producţiei

4.2.Conducerea sistemului de producţie. Eficienţa sistemului de producţie

Principalele probleme ce se constituie ca obiective ale sistemului de producţie şi se cer

a fi rezolvate de manageri sunt: realizarea la termenele contractate a producţiei fizice interne
şi de export, creşterea productivităţii muncii, folosirea raţională a resurselor umane,
materiale şi financiare, creşterea profitului etc.
În desfăşurarea proceselor de producţie prin care se realizează obiectivele arătate pot
apărea şi o serie de perturbaţii care îşi au originea în interiorul sistemului de producţie şi/sau în
exteriorul lui. De aceea problema esenţială a conducerii o reprezintă structura sistemului şi
crearea unor astfel de legături şi relaţii între componentele sale care să asigure realizarea
obiectivelor cantitative şi calitative cu o probabilitate dată, în condiţii reale de desfăşurare a
producţiei.
Pentru eliminarea/diminuarea efectelor perturbaţiilor pot fi adoptate strategii
diferite:
a) strategia de protejare a sistemului care presupune eliminarea perturbaţiilor prin
acţionarea asupra cauzelor acestora. Sistemul realizează o reglare prin anticipare, respectiv
variabilele de intrare se corijează nu numai pe baza informaţiilor ce privesc ieşirile din sistem ci şi
a informaţiilor din mediul exterior (de exemplu înlocuirea anticipată a unor materiale deficitare,
pregătirea producţiei pentru sezonul friguros etc.)
b) strategia de compensare a efectelor perturbaţiilor, presupune existenţa unor
capacităţi de acumulare la intrarea şi ieşirea din sistem.
Intrările în sistem nu corespund întotdeauna cu cerinţele procesului de producţie. Prin
introducerea unei capacităţi de acumulare se creează un stoc.
Stocul are rol de reglor între două debite diferite ca intensitate. Prin variaţii ale stocului se
asigură compensarea perturbaţiei. Limita compensării se realizează în prag economic (cât de mare
poate fi stocul şi cât costă, sau este acceptabilă întreruperea producţiei). Reglarea sistemului este
de tip alertă.
c) strategia de corectare a abaterilor valorilor reale de la valorile de comandă.
Această strategie presupune existenţa unui sistem de dirijare a unor reguli de funcţionare şi a
legăturii inverse, buclă de reglaj.
Realizarea funcţiilor şi obiectivelor sistemului de producţie necesită activităţi de conducere
şi decizii privind organizarea, exploatarea operativă şi controlul sistemului de producţie.
Conducerea sistemului de producţie, potrivit conţinutului şi atribuţiilor ei se
ierarhizează şi se exercită în trei planuri:
1) conducere strategică;
 2) conducere tactică şi
3) conducere operativă.
1. Conducerea strategică se concentrează asupra problemelor de orientare şi perspectivă a
activităţilor de producţie cum ar fi:
➢ stabilirea în cooperare cu compartimentele de marketing şi cercetare-dezvoltare a
strategiei de produs ţinând seama de posibilităţile tehnico-tehnologice, financiare şi de organizare,
precum şi de cerinţele pieţei exprimate în cantităţi, sortimente, tipodimensiuni şi niveluri calitative;
➢ stabilirea modalităţilor de realizare a obiectivelor pe termen mediu şi lung, de regulă 3-
5 ani, precum şi a rezultatelor necesare proprii, atrase şi/sau atinse;
➢ determinarea nomenclatorului optim de produse specific întreprinderii detaliat pe grupe
de produse astfel:
 produse existente în nomenclatorul curent şi care se menţin în fabricaţie;
 produse existente în nomenclatorul curent care necesită modificări constructive,
funcţionale, estetice;
 produse noi
➢ stabilirea opţiunilor strategice majore ale întreprinderii şi sistemului de producţie ca
specializarea în producţie, cooperarea în producţie, diversificarea producţiei etc.
➢ identificarea cerinţelor de restructurare, retehnologizare şi de modernizare a tehnicii,
tehnologiilor şi metodelor de producţie;
➢ definirea şi structura sistemului de asigurare a calităţii produselor şi serviciilor.
2. Conducerea tactică constă în transpunerea în planuri şi programe a principiilor şi
orientărilor strategice concretizată prin:
➢ elaborarea programelor privind pregătirea tehnică a producţiei, programe prin care se
definesc ce şi cum trebuie realizat, principalele acţiuni fiind proiectarea şi reproiectarea
produselor, tehnologiilor şi metodelor de producţie şi de muncă;
➢ elaborarea programelor privind pregătirea materială a producţiei, programe prin care
se definesc capacităţile de producţie şi modalităţile de folosire a acestora, necesarul de
materiale, semifabricate şi alte mijloace de producţie.
3. Conducerea operativă a producţiei aprofundează şi aplică cunoştinţele de management
general în sistemul de producţie al întreprinderii pentru administrarea şi folosirea judicioasă a
resurselor materiale şi de muncă, precum şi a adaptării producţiei la cerinţele pieţei în scopul
realizării obiectivelor în condiţii de eficienţă maximă. Conducerea operativă a producţiei se
concentrează în principal asupra următoarelor:
➢ stabilirea sistemului de programare, lansare şi urmărire a producţiei;
➢ programarea efectivă a producţiei prin concretizarea sarcinilor fizice şi
valorice în timp (oră, schimb, săptămână, decadă, lună) şi în spaţiu (secţii, ateliere,
formaţii şi locuri de muncă);
➢ realizarea (executarea) producţiei fizice conform documentaţiilor tehnico-
economice şi a programelor stabilite;
➢ controlul (urmărirea) realizărilor cantitative şi calitative ale producţiei
(producţia fizică, consumuri de materiale şi energie pe produs, costuri totale şi de
produs etc.).
Conducerea operativă se interferează cu conducerea tactică, existând între acestea un
schimb reciproc de informaţii, dar ea se realizează în principal la nivelul compartimentelor
direcţiei de producţie şi a fabricilor, secţiilor şi atelierelor.
Conducerea strategică şi parţial conducerea tactică realizează ceea ce se numeşte
conducerea de ansamblu a întreprinderii caracteristic pentru aceasta fiind faptul că operează:
➢ cu perioade de timp mai lungi (an, semestru, trimestru);
➢ cu probleme de ansamblu, de orientare, de perspectivă;
➢ realizează legăturile sistemului de producţie şi întreprinderii cu exteriorul.
Conducerea operativă, spre deosebire de conducerea strategică, operează cu perioade de
timp mai scurte (lună, decadă, săptămână, schimb, oră) şi acţionează în principal la nivelul
verigilor organizatorice interne ale întreprinderii (ateliere şi secţii de producţie, fabrici, servicii din
structura de producţie).
Conducerea producţiei este un proces complex care cuprinde cele trei tipuri de conducere
(strategică, tactică şi operativă) şi care se realizează într-o serie de etape ce se interferează şi se
condiţionează.
Obiectivul fundamental al conducerii producţiei şi în speţă a conducerii operative îl
constituie îndeplinirea programelor de producţie fizică din punct de vedere al termenelor de
livrare a cantităţilor şi structurilor sortimentelor contractate în condiţiile de eficienţă
maximă.
Funcţia obiectiv a conducerii producţiei poate fi exprimată astfel:
 n m p
   Q ijk X i p i → minim
i =1j =1k =1

în care:
k
Q ij - cantitatea de produse i prevăzută a se realiza cu prioritatea j în perioada k;

Xi – costul produsului i;
pi – penalizarea pe unitatea de valoare, pentru nerespectarea clauzelor contractuale;
p – numărul perioadelor;
m – numărul priorităţilor;
n – numărul produselor.
Realizarea obiectivului fundamental se întemeiază pe îndeplinirea unor obiective
derivate cum ar fi:
➢ armonizarea obiectivelor cantitative şi calitative cu resursele şi asigurarea ritmicităţii
fabricaţiei la nivelul tuturor verigilor structurale ale producţiei;
➢ sincronizarea proceselor de pregătire a fabricaţiei cu cele de prelucrare şi montaj,
eliminându-se în acest mod întreruperile în procesul de producţie în condiţiile folosirii complete
şi eficiente a resurselor materiale şi umane;
➢ stabilirea momentelor de declanşare şi terminare a fabricaţiei, în condiţiile asigurării
unui ciclu de fabricaţie cât mai scurt şi a livrării produselor la termenele contractuale şi
programate;
➢ creşterea productivităţii muncii şi a randamentului utilajelor prin crearea premiselor
specializării locurilor de muncă în condiţiile diversificării producţiei;
➢ utilizarea principiilor managementului producţiei: continuităţii, proporţionalităţii,
paralelismului şi ritmicităţii producţiei.
Conducerea producţiei se realizează de direcţia de producţie prin compartimentele sale de
pregătire, execuţie şi urmărire a producţiei..
Compartimentul pregătirea, programarea, lansarea şi urmărirea producţiei este
veriga structurală de bază a conducerii operaţionale, ale cărui atribuţii principale sunt:
➢ fundamentarea normativelor de programare, lansare şi urmărire a producţiei
(mărimea economică a loturilor de fabricaţie, durata ciclului de fabricaţie, ritmul de
lucru etc.);
 ➢ stabilirea ordinii şi succesiunii de execuţie a comenzilor în concordanţă cu
termenele de livrare stabilite;
➢ elaborarea programelor operative şi planurilor calendaristice pe produse şi
lucrări în concordanţă cu utilizarea eficientă a capacităţilor de producţie;
➢ întocmirea balanţei de corelare capacităţi de producţie-încărcare;
➢ elaborarea şi transmiterea la subunităţile de producţie a documentaţiei de
lansare (dispoziţia de lucru, bonuri de materiale, fişe limită de consum etc.);
➢ urmărirea realizării de către secţii şi ateliere a producţiei conform
programelor, constatarea abaterilor şi programarea de măsuri pentru remediere;
➢ stabilirea termenelor de elaborare a documentaţiilor tehnice privind
asigurarea cu materii prime, materiale şi S.D.V-uri, corelat cu ciclurile de fabricaţie şi
termenele de livrare.
Activitatea de realizare a producţiei se desfăşoară în secţii şi ateliere, uneori constituite şi
din fabrici. Acestea sunt în relaţie de subordonare faţă de direcţia producţie însă reprezintă centre
de decizie pentru activităţile proprii.
Organizarea şi structura secţiilor de producţie au la bază caracteristicile procesului
de fabricaţie, care pot diferi în funcţie de natura şi tipul producţiei ce se realizează.
Organizarea secţiilor şi atelierelor de producţie trebuie să ţină cont de următoarele elemente
caracteristice sistemului de producţie şi anume:
➢ în raport cu mediul exterior sistemul de producţie este un sistem închis,
legăturile cu exteriorul se fac prin intermediul conducerii sau prin celelalte sisteme;
➢ în cadrul întreprinderii este un sistem deschis, având relaţii directe cu toate
compartimentele, activitatea fiindu-i influenţată de acestea.
Organizarea secţiilor şi atelierelor de producţie se poate face după următoarele criterii:
a) Criteriul tehnologic al desfăşurării fluxului de fabricaţie
În acest caz organizarea secţiilor de producţie constă în aceea că proiectarea amplasării
utilajelor tehnologice, respectiv a locurilor de muncă este concepută astfel încât într-o secţie de
producţie să se execute o anumită categorie de operaţii tehnologice din cadrul procesului de
fabricaţie.
b) Criteriul realizării integrale a produsului – presupune realizarea integrală a unui
produs finit sau ansamblu complex principal (ex. motoare, cutii de viteză, pompe etc.) în cadrul
unei secţii de fabricaţie. Acest mod de organizare este recomandat a se aplica în cadrul
întreprinderilor care realizează produse de masă sau serie mare.
c) Organizarea de tip mixt – presupune că o parte din secţiile de producţie – cele
pregătitoare să fie organizate pe baza criteriului tehnologic, iar celelalte secţii organizate pe baza
realizării produsului. Exemplu: secţiile turnătorie, forjă şi secţiile de prelucrare montaj pentru
diferite produse. Acest mod de organizare este suficient în cadrul întreprinderilor care realizează
o producţie de serie mică şi mijlocie.
În funcţie de procesul de producţie secţiile de producţie de bază se pot grupa în secții:
• pregătitoare,
• de prelucrare
• de montaj.
IMPORTANT! Dimensiunile secţiilor de producţie determină modul în care acestea
vor fi organizate structural şi funcţional şi se stabileşte în raport de volumul activităţii
desfăşurate şi complexitatea activităţii de conducere.
Complexitatea activităţilor de conducere este determinată de următorii factori:
➢ gradul de mecanizare şi automatizare a procesului de producţie;
➢ structura de producţie;
➢ dispersia subunităţilor de producţie;
➢ volumul producţiei destinat exportului;
➢ volumul de pregătire al fabricaţiei;
➢ numărul de schimburi;
➢ complexitatea producţiei.
Pentru desfăşurarea activităţilor privind organizarea, conducerea şi realizarea producţiei
materiale secţia colaborează cu celelalte compartimente ale direcţiei productive, compartimente
care sunt specializate pe probleme.

Eficienţa sistemului de producţie

Creşterea producţiei de bunuri materiale – necesitate obiectivă dezvoltării societăţii – se

bazează în principal pe sporirea aportului factorilor calitativi, intensivi ai dezvoltării, pe
creşterea mai accentuată a eficienţei economice.
 Eficienţa procesului de producţie reprezintă randamentul sistemului de producţie
care poate fi definit ca raport între efectul util (ieşirea din sistem) şi cheltuieli (intrarea în
sistem) sau ca raport între rezultatele obţinute (Re) şi efortul economic (Ef).
R
= e
Ef

Cu toate că în fizică randamentul este mai mic decât unitatea (  1) în sistemul de

producţie randamentul respectiv eficienţa trebuie să fie mai mare decât unitatea (  1) respectiv
valoarea produselor sau serviciilor realizate să fie mai mare decât suma valorilor elementelor
intrate în sistem şi a celorlalte cheltuieli determinate de proces (amortismente, chirii, cheltuieli
de administraţie etc.).
Eficienţa sistemului de producţie se manifestă în trei direcţii fundamentale:
➢ creşterea productivităţii muncii;
➢ reducerea consumurilor specifice de materiale, energie şi combustibili;
➢ calitatea şi fiabilitatea produselor.
a) Productivitatea muncii este factorul determinant şi reprezentativ al nivelului de
dezvoltare tehnică, tehnologică, economică şi organizatorică, a sistemului de producţie,
Productivitatea muncii este influenţată de o multitudine de factori calitativi şi cantitativi.
Matematic, productivitatea muncii poate fi considerată o funcţie complexă de forma:
W = F(Q, T)
în care Q reprezintă volumul producţiei şi T timpul consumat pentru realizarea lui Q.
Legătura dintre nivelul productivităţii muncii şi mărimea factorilor de influenţă poate fi
exprimată sub forma cea mai generală astfel:
W = Fo + F1(X1) + F2(X2) + … + Fi(Xi) + … + (Fn (Xn)
în care Fi reprezintă funcţiile de regresie aferente factorilor de influenţă Xi.
Pentru nevoile practice este necesar să se stabilească relaţia de dependenţă care să
reprezinte prognoza evoluţiei productivităţii muncii în condiţiile în care se acţionează în timp
utilasupra factorilor de influenţă.
Programele de creştere a productivităţii muncii, având la bază evoluţia factorilor de
influenţă cuprind măsurile etapizate pe perioade de plan ce se referă în principal la două direcţii
de acţiune şi anume: progresul tehnic (mecanizarea, automatizarea şi chimizarea proceselor de
producţie, modernizarea produselor, tehnologii noi etc.) şi progresul organizatoric (utilizarea
raţională şi eficienţă a potenţialului uman, îmbunătăţirea utilizării fondurilor fixe, reducerea
consumurilor de materiale, energie şi combustibili etc.).
Progresul tehnic, ca direcţie fundamentală de creştere a productivităţii muncii cuprinde
două laturi principale interdependente şi anume: progresul tehnologic şi progresul produsului.
Ţinând seama de caracterul limitat al unor resurse materiale şi de repartizare asimetrică pe glob se
impune o evaluare pe ansamblu a activităţilor productive. Totodată, prin progresul tehnic se
asigură, pe lângă transformarea în produse utile a tuturor elementelor componente ale materiilor
prime şi materialelor introduse în fluxurile productive şi eliminarea cheltuielilor pentru transport
şi depozitare a deşeurilor şi reziduurilor, reducerea consumului de energie, precum şi înlăturarea
riscurilor de poluare a naturii.
Progresul organizatoric, prin aplicarea celor mai adecvate principii, metode, forme şi
măsuri, implică acţiuni atât la nivelul întreprinderii, cât şi la nivelul fiecărui loc de muncă.
În fiecare proces de producţie se disting trei factori principali: omul (forţa de muncă) ca
organizator, conducător şi realizator al procesului de producţie, mijloacele de muncă (utilajele,
uneltele, dispozitivele) şi obiectele muncii (materii prime, materiale, semifabricate).
Factorii procesului de producţie (forţa de muncă, mijloacele de muncă, obiectele
muncii) sunt în acelaşi timp şi factori de creştere a productivităţii muncii. Armonizarea lor necesită
organizarea corespunzătoare a producţiei şi a muncii, activitate care se manifestă ca un parametru
important al productivităţii muncii.
Creşterea productivităţii muncii are loc în condiţiile economisirii timpului de muncă, al
utilizării eficiente a timpului în procesul de producţie.
Din punct de vedere al mijloacelor de muncă, timpul în procesul de producţie este privit
ca timp de folosire a utilajului. Creşterea gradului de utilizare a timpului de funcţionare reprezintă
o latură importantă a reducerii ciclului de fabricaţie. Utilizarea eficientă a mijloacelor de muncă
capătă dimensiuni sporite dacă avem în vedere nivelul tehnic şi tehnologic al dotării secţiilor de
producţie şi eforturile în investiţii făcute de întreprindere pentru achiziţionarea acestora. Cu toate
că şi în ceea ce priveşte creşterea gradului de utilizare a mijloacelor de muncă s-au obţinut rezultate
pozitive se impun măsuri pentru o folosire integrală, extensivă (după timp) şi intensivă (după
capacitate).
Timpul, prin prisma obiectului muncii, cuprinde duratele pe care acesta le parcurge în
procesul de producţie respectiv ciclul de fabricaţie. Acest timp este funcţie directă de timpul de
folosire al forţei de muncă, al mijloacelor de muncă şi de nivelul general de organizare şi conducere
a producţiei.
Pentru creşterea gradului de utilizare a timpului în procesul de producţie – factor
determinant al nivelului productivităţii muncii – în etapa actuală, fără a neglija aspectele
cantitative, accentul trebuie pus pe aspectele calitative şi anume pe factorii intensivi care
presupun raţionalizarea metodelor de muncă, diviziunea şi cooperarea în muncă, formarea şi
dezvoltarea deprinderilor, creşterea gradului de folosire a mijloacelor de muncă etc.
b) Reducerea consumurilor specifice de materiale, energie şi combustibili este cea de a
doua direcţie fundamentală de creştere a eficienţei sistemului de producţie, eficienţă ce se
concretizează în reducerea cheltuielilor materiale pe unitatea de produs.
Consumul specific de materiale reprezintă cantitatea de materie primă, materiale,
combustibili sau energie corespunzătoare executării unei unităţi de produs finit sau a unei
unităţi de prestaţie. Principala cale de reducere a consumurilor materiale o constituie normarea
acestora. Normele de consum îndeplinesc o serie de funcţii esenţiale cum ar fi:
➢ reprezintă un element principal în fundamentarea planurilor şi programelor
economice ale întreprinderilor;
➢ se constituie ca măsură şi standarde în utilizarea resurselor materiale
reprezentând instrumentul principal de control şi urmărire a utilizării acestora;
➢ stimulează creativitatea, căutarea unor noi posibilităţi de reducere a
consumurilor de materiale.
Norma de consum cuprinde trei elemente: consumul util de materiale, pierderile
tehnologice şi pierderile netehnologice.
Nc = Cu + Pt + Pnt
în care:
Nc – norma de consum specific de materiale;
Cu – consumul util sau consumul specific teoretic, net;
Pt – pierderile tehnologice;
Pnt – pierderile netehnologice.
Consumul util sau consumul net reprezintă cantitatea de materiale încorporate în produsul
finit şi este principalul element al normei de consum. Consumul util se stabileşte prin calcule pe
baza desenelor de execuţie şi a tehnologiilor de fabricaţie.
 Pierderile tehnologice intervin în procesul transformării obiectelor muncii, iar mărimea
lor este în funcţie de condiţiile, modelele şi procedeele tehnologice utilizate.
Pierderile netehnologice sunt cauzate de condiţiile tehnico-organizatorice ale procesului
de producţie, cum ar fi: condiţiile de transport, manipulare şi depozitare a materialelor, utilizarea
unor materiale necorespunzătoare din punct de vedere dimensional etc.
Analiza componentei normei de consum scoate în evidenţă posibilitatea de a acţiona
pentru reducerea sau în unele cazuri chiar eliminarea pierderilor netehnologice şi
tehnologice. În ceea ce priveşte consumul util, acesta este format din consumul fundamental,
consum ce s-ar obţine în condiţiile unei proiectări şi execuţii perfecte (ideale) ale produsului şi
tehnologiei la care se adaugă consumul suplimentar determinat la rândul lui de concepţia
produsului (concepţie ce implică material excedentar, tipizare şi unificare restrânsă etc.) şi de
concepţia tehnologiei de fabricaţie (tehnologii energofage, neeconomice etc.).
Pe lângă diminuarea pierderilor tehnologice şi netehnologice este posibilă şi diminuarea
consumului util prin proiectarea şi reproiectarea produselor şi tehnologiilor în condiţiile creşterii
intensităţii eforturilor intelectuale şi a încorporării în produs a unui volum sporit de inteligenţă.
Căile de reducere a consumurilor specifice de materiale, energie şi combustibili la nivelul
întreprinderilor şi a sistemelor de producţie sunt multiple, printre care arătăm:
➢ asimilarea şi introducerea rapidă în producţie a rezultatelor cercetării
tehnice, tehnologice şi de organizare din domeniu având ca finalizare realizarea de noi
tehnologii şi produse ce au caracteristici calitative şi economice superioare.
➢ ridicarea gradului de utilizare a materiilor prime şi materialelor prin
valorificarea lor superioară şi integrală, cu diminuarea deşeurilor şi a oricăror alte
forme de risipă;
➢ crearea unei baze normative în fiecare întreprindere privind consumurile
specifice şi utilizarea atât în proiectare cât şi în execuţie a unor norme de consum
fundamentate ştiinţific;
➢ valorificarea şi folosirea unor materiale locale sau a unor materiale
înlocuitoare fără a diminua calitatea, fiabilitatea şi funcţionalitatea produsului.
c) calitatea şi fiabilitatea produselor are efecte pozitive atât la întreprinderea
producătoare cât şi – mai ales – la beneficiarii produselor şi serviciilor.
 Calitatea produselor se asigură în procesul de producţie, se manifestă în procesul de
utilizare a acestora şi exprimă performanţele constructive, funcţionale, economice şi estetice ale
fiecărui produs.
Fiabilitatea ca proprietate a unui produs de a îndeplini o funcţie impusă în condiţii prescrise
în decursul unei perioade de timp date, reprezintă viaţa utilă din perioada totală de folosinţă a
produsului (utilajului, maşinii, dispozitivului etc.).
Asigurarea calităţii şi fiabilităţii produsului este un proces complex care se concretizează
prin acţiuni la nivelul fabricaţiei şi al operaţiilor de tip “service”.
Creşterea eficienţei sistemului de producţie prin cele trei direcţii fundamentale analizate
necesită acţiuni ce se constituie şi ca etape ale conducerii producţiei, după cum urmează:
1. programarea riguroasă a consumurilor de muncă vie, trecută (materializată) şi viitoare
pe subunităţi şi locuri de muncă în raport cu obiectivele întreprinderii şi sarcinile din programele
de producţie.
2. analiza diagnostic perioadă a activităţilor de pregătire şi execuţie a producţiei în vederea
identificării pe activităţi, produse şi procese a zonelor de economisire a muncii vii şi materializate;
3. proiectarea măsurilor tehnice şi de organizare pentru asigurarea încadrării în
consumurile specifice de materiale şi de timp programate;
4. asigurarea condiţiilor tehnico-materiale şi de pregătire profesională şi psihologică a
forţei de muncă, în vederea aplicării corecte şi la timp a măsurilor proiectate în etapa anterioară;
5. asigurarea unui control sistemic în plan vertical şi orizontal privind încadrarea în
consumurile de muncă vie şi materializată.
Analiza şi evaluarea eficienţei sistemului de producţie se face şi cu ajutorul unor tehnici,
cum ar fi pragul de rentabilitate şi eficacitate, producţia marginală etc.
a) Pragul de rentabilitate este o tehnică de analiză cu ajutorul căreia se stabileşte volumul
producţiei pentru care un sistem de producţie devine rentabil.
Eficienţa sistemului de producţie este influenţată de costurile de producţie şi de veniturile
obţinute din vânzarea producţiei realizate.
În funcţie de modul cum se modifică diferitele componente ale cheltuielilor
corespunzătoare creşterii sau descreşterii producţiei, costurile pot fi clasificate în următoarele
categorii:
 ➢ costuri fixe sau convenţional – constante (Cf) care nu sunt influenţate de
volumul de activitate (exemplu: amortizarea clădirilor şi mijloacelor de muncă,
cheltuieli cu chirii, asigurări, impozite de proprietate etc.);
➢ costuri variabile (Cv) direct proporţionale cu volumul de activitate sau de
producţie (exemplu: cheltuielile materiale, salariile directe, energia etc.).
n n
Costul total: C =
T  Cf +  C v
i =1 j =1
în care i şi j reprezintă diversele categorii de costuri fixe variabile.
Pe baza relaţiilor dintre cele trei mărimi, respectiv veniturile din vânzarea producţiei,
costurile fixe şi costurile variabile se determină pragul de rentabilitate al producţiei. Pentru aceasta
este nevoie să se facă apel la funcţiile costurilor şi veniturilor. Forma cea mai simplă a acestor
funcţii şi reprezentarea lor grafică este următoarea:
C = aQ + B
C B
c= =a+
Q Q
V = pQ
v = p = cons tan t
în care:
C - costurile totale globale (lei/producţia Q);
c – costurile totale unitare (lei/unitatea de măsură);
A – costuri variabile;
B – costuri fixe;
a - costuri variabile unitare;
b – costuri fixe unitare;
V – valoarea globală a venitului brut;
p – preţul unitar.
Din analiza graficului (fig.4.1) se constată că funcţia costurilor totale globale este o dreaptă
de tipul y = ax + b, iar pe unitatea de produs cele două categorii de costuri se comportă exact
invers, respectiv cele convenţional-constante sunt descrescătoare iar cele variabile sunt constante
pe unitatea de produs. Funcţia veniturilor este o dreaptă care trece prin origine (y = ax). Graficele
suprapuse ale celor două funcţii (costuri şi venituri) sunt reprezentate în figura 4.2, din care rezultă
următoarele:

Fig.4.1. Funcţiile costurilor

Fig. 4.2. Diagrama pragului de rentabilitate

➢ pentru producţii mai mici de Qo, costurile (C) sunt mai mari decât veniturile
(V), adică se înregistrează pierderi:
B = V − C = (p − a )Q − B
p
- pentru producţii mai mari decât Qo, costurile (C) sunt mai mici decât veniturile şi deci, se
realizează un beneficiu (Bp) întreprinderea desfăşurând o activitate rentabilă.
Qo este punctul de prag unde cheltuielile totale sunt egale cu veniturile, respectiv beneficiul
este nul, deci:

B = (p − a )Q − B = 0 → Q =
B
p o p−a
 Pragul de rentabilitate se mai poate exprima şi prin procentul din capacitatea de
B
producţie pentru care cheltuielile totale sunt egale cu veniturile. În acest caz: Q = 100 .
o V−A
Diagrama pragului de rentabilitate are aplicabilitate deosebită în cazul întreprinderilor cu
producţie omogenă. Utilizarea diagramei pragului de rentabilitate permite analiza şi interpretarea
unor decizii asupra elementului pragului de rentabilitate astfel:
➢ schimbarea unor materiale directe, a consumurilor specifice ale acestora, a
normelor de muncă, a preţurilor materialelor etc., se reflectă în diagrama pragului de
rentabilitate prin modificarea înclinării dreptei costurilor cu deplasări ale pragului la
stânga sau la dreapta şi cu creşterea sau scăderea beneficiului;
➢ introducerea unor noi maşini şi utilaje, crearea unor posturi de muncă în
serviciile funcţionale etc. se manifestă în creşterea sau scăderea costurilor fixe cu
deplasări ale pragului de rentabilitate şi modificări ale beneficiului.
b) Diagrama pragului de eficacitate se utilizează în cazul existenţei mai multor variante
de decizie care sunt comparate după indicatorul costul volumului anual de producţie sau costul
unitar. Dacă pentru un proiect – de exemplu retehnologizarea unei secţii – sunt trei soluţii, funcţiile
costurilor sunt:
C1 = a 1Q + B1
C 2 = a 2 Q + B2
C 3 = a 3Q + B 3

Reprezentarea grafică a acestor funcţii este redată în graficul 4.3 Cele trei drepte, în mod
normal se intersectează; în caz contrar soluţiile nu sunt compatibile.
Punctele de intersecţie marchează producţiile prag de eficacitate. Orice punct de prag de
eficacitate defineşte două domenii ale variabilei independente (Q) şi anume unul în care este
eficace o variantă şi al doilea în care este eficace cealaltă variantă.

Pentru exemplul, din figura 4.3, punctul de prag Q 0 este un prag între variantele 1 şi 2
1− 2
care exprimă următoarele:

➢ la producţii Q  Q 0 este eficace varianta 1 pentru că la aceeaşi producţie

1− 2
asigură costuri mai mici;
 ➢ la producţii Q  Q 0 este eficace varianta 2.
1− 2
Se urmăreşte acelaşi raţionament şi în cazul celorlalte variante şi respectiv puncte de prag.
Punctele de prag se pot determina grafic şi analitic. Pentru determinarea analitică se pleacă
de la constatarea că în punctul de prag cele două funcţii de costuri au valori egale. În acest caz:
C1 = C2
respectiv:
a Q+B =a Q+B
1 1 2 2

(1
Q a −a
2
) = B2 − B1
B −B
Q0 = 2 1
1− 2 a −a
1 2

În exemplul considerat rezultă că, pentru

0
Q  Q1− 2 - este eficace varianta 1

0 0
Q QQ - este eficace varianta 2
1−2 2−3
0
QQ - este eficace varianta 3.
2 −3

Fig. 4.3. Diagrama pragului de eficacitate

 c) Analiza producţiei şi productivităţii marginale se bazează pe legea descreşterii
randamentului de la un anumit punct pe măsură ce unitatea de producţie antrenează unul sau mai
mulţi factori pentru a-şi spori producţia, ceilalţi factori rămânând constanţi.
Producţia marginală este dată de numărul de unităţi adiţionale de producţie ce rezultă prin
utilizarea unei unităţi de muncă în plus (un muncitor, o echipă) ceilalţi factori rămânând constanţi.
Productivitatea marginală reprezintă sporul de producţie obţinut prin creşterea cu o unitate
a factorului muncă, în condiţiile în care ceilalţi factori rămân constanţi.

4.3. Metode de stabilire a sistemului (tipului) de producţie

Teoriile care încadrează un proces de producţie într-un anumit sistem (tip) de producţie, în
funcţie de volumul de producţie planificat sau de ritmul mediu al fabricaţiei, ţin seama numai de
latura cantitativă a fabricaţiei, neglijând latura calitativă, ce depinde de complexitatea constructivă
şi tehnologică a produselor ce se fabrică şi de nivelul tehnic al utilajelor şi instalaţiilor.
Unele teorii încadrează un proces industrial într-un anumit sistem de producţie după
stabilitatea şi ritmicitatea în timp a fabricaţiei (metoda indicilor globali) sau după constanţa
şi omogenitatea lucrărilor ce se execută la locurile de muncă (metoda indicilor de constanţă).
Metoda indicilor globali şi metoda indicilor de constanţă au cea mai largă utilizare în
aplicaţiile industriale.

4.3.1. Metoda indicilor globali

Metoda indicilor globali de stabilire a sistemului de producţie se bazează, în esenţă,

pe faptul că fiecărui sistem de producţie îi este specific un anumit grad de stabilitate şi
omogenitate în timp a condiţiilor materiale în care se desfăşoară fabricaţia.
Particularitatea metodei constă în aceea că determină cu ajutorul a opt coeficienţi, la
nivelul produsului şi al stadiilor procesului de producţie, gradul de stabilitate şi ritmicitate
al fabricaţiei în perioada de tip considerată (de regulă un an). Metoda este operativă,
necesitând date puţine, deoarece se aplică la nivelul de ansamblu al unui produs şi la nivelul
stadiilor semnificative ale procesului de producţie şi anume: a) stadiul desfacerii producţiei;
b) stadiul de ansamblu şi c) stadiul de prelucrare.
Pentru fiecare stadiu se calculează o serie de coeficienţi, după cum urmează:
a. Stadiul desfacerii producţiei
 1) coeficientul de continuitate al livrării (K1) a unui produs j în perioada de plan calculat
L −1
cu relaţia: K1 =
11
unde:
L reprezintă numărul de luni din cadrul anului de plan în care este programată livrarea
produsului considerat, j.
2) coeficientul de stabilitate al livrărilor (K2):
K2 exprimă durata în luni a intervalului dintre două livrări consecutive şi poate avea o
valoare constantă sau variabilă.
N −N
3) coeficientul de neuniformitate al livrărilor: K3 = max med
N
med

unde:
Nmax reprezintă cantitatea maximă de produse livrată lunar în perioada de plan;
Nmed – cantitatea medie de produse livrată lunar în perioada de plan.
b. Stadiul de asamblare
4. coeficientul de complexitate a procesului de asamblare a produsului:
Tc
K = unde:
4 Fn

Tc reprezintă durata ciclului de asamblare a produsului, în zile calendaristice;

Fn – fondul nominal de timp al perioadei de timp considerată (307 zile anual şi 25 zile
lunar).
Tc
5) coeficientul de ritm al asamblării produsului: K5 = unde:
r
j

rj reprezintă ritmul mediu al fabricaţiei produsului din sortimentul j în perioada considerată:

Fn
r =
j N
j

Tc
6) coeficientul de ritm al asamblării subansamblului principal: K 6 = s
r
s

unde:
Tc reprezintă durata ciclului de asamblare a subansamblului principal;
s

s = {1, 2, … , z};
rs / ritmul mediu al fabricaţiei subansamblului principal s.
 c. Stadiul de prelucrare
Tc
7) coeficientul de ritm maximal al prelucrării: K7 = max , unde:
r
g

Tc
max
reprezintă durata maximă a ciclului de prelucrare a unuia din reperele ce intră în

componenţa produsului respectiv;

rg – ritmul mediu al fabricaţiei reperului g cu durata maximă a ciclului de prelucrare.
Tc
8) coeficientul de ritm mediu al prelucrării: K8 = med , unde:
r
med

Tc
med
reprezintă durata ciclului de prelucrare a unui reper mediu din punct de vedere

constructiv şi tehnologic ce intră în componenţa produsului considerat;

rmed – ritmul mediu al reperului considerat.
Stabilirea caracteristicii tipologice a procesului de fabricaţie a unui produs se face pe baza
frecvenţei cu care se încadrează valorile calculate ale celor opt coeficienţi prezentaţi în limitele
indicate pentru fiecare sistem de producţie (tabelul 5.1).
Tabelul 4.2.
Coeficienţi
KI
K1 K2 K3 K4 K5 K6 K7 K8
Sisteme de
producţie
Producţia individuală 0  - Indif. 0 - 0 0

Mică <0,5 Variabil - Indif. - - <1 <0,1

Producţia Mijlocie <1 Variabil >0 Indif. - - 1 0,1-0,5
de serie Mare 0,5-1 Const. 0 1 >1 <1 >1 0,5-1

Producţia de masă 1 0 0 - >1 - >1 >1

Datorită varietăţii şi complexităţii situaţiilor concrete din industrie, uneori frecvenţa cu care
se încadrează valorile celor opt coeficienţi în scara de diferenţiere indicată în tabelul 5.1 nu este
100 % sau predomină pentru un anumit sistem de producţie (unii coeficienţi se încadrează într-un
sistem de producţie, alţii în altele). În aceste condiţii se cumulează succesiv frecvenţa începând
de la producţia de masă spre cea individuală, până se obţine o valoare predominantă, iar sistemul
de producţie se stabileşte la nivelul inferior al sistemelor luate în calcul.
 Deoarece nu comportă un volum mare de informaţii primare metoda indicilor globali este
deosebit de utilă pentru stabilirea sistemului de producţie, în etapa de pregătire constructivă şi
tehnologică, în vederea fundamentării deciziilor privind organizarea şi conducerea procesului de
asimilare a noilor produse.

4.3.2. Metoda indicilor de constanţă

Metoda indicilor de constanţă pentru stabilirea sistemului de producţie se aplică, în

detaliu, la nivel de reper-operaţie pentru stabilirea gradului de omogenitate şi stabilitate în
timp a lucrărilor ce se execută la locurile de muncă.
Gradul de omogenitate a lucrărilor poate fi măsurat cu ajutorul indicelui g,i, care
exprimă constanţa în timp a executării unei operaţii i a reperului g ce se execută la un anumit
loc de muncă.
Indicele de constanţă a fabricaţiei g,i, se defineşte ca fiind un raport între timpul
necesar pentru efectuarea unei operaţii i a reperului g şi ritmul mediu al fabricaţiei:
t
g, i
 =
g, i r
g

unde: g,i, reprezintă indicele constanţei fabricaţiei la locul i de muncă;

tg,i – timpul efectiv necesar pentru efectuarea unei operaţii, i, la piesa g, în min/buc.;
rg – ritmul mediu anual al fabricaţiei piesei g, în min/buc.;
g = (1, 2, … ,u) – timpul reperelor ce se fabrică în perioada de plan;
i = (1, 2, …, k) – gama operaţiilor de prelucrare a fiecărui reper.
Ritmul mediu se calculează cu ajutorul relaţiei:
Fn
r = 60, min/buc.
g N
g

în care:
Fn reprezintă fondul nominal anual de timp, în ore/an;
Ng – volumul anual de piese din timpul g, în buc/an.
Ritmul mediu al fabricaţiei are valoare semnificativă numai atunci când în decursul unui
interval de timp, T, se elaborează o cantitate > 1 de piese (subansambluri, produse) de acelaşi fel;
în cazul N = 1, ritmul nu mai poate avea o valoare finită, deoarece prin definiţie această noţiune
exprimă intervalul de timp între lansarea, respectiv livrarea din fabricaţie a două piese
(subansamble, produse) identice consecutive.
Pe măsură ce volumul de producţie creşte, restul condiţiilor rămânând neschimbate, la locul
de muncă i se stabilizează condiţiile în care se desfăşoară producţia, iar gradul de omogenitate al
lucrărilor creşte, apropiindu-se de valoarea maximă (1( = 1, când tg,i = rg).
În cazul că se ajunge la situaţia rg  tg,i , atunci pentru respectarea tactului general al
fabricaţiei, conform principiului proporţionalităţii, sunt necesare mai multe locuri de muncă.
Aceasta nu înseamnă că este necesară creşterea lui g,i, peste valoarea 1; dimpotrivă, introducerea
mai multor locuri de muncă conduce la o constanţă de fabricaţie care descreşte, când numărul
locurilor de muncă creşte. În aceste condiţii, timpul ce revine în medie pe bucată pentru executarea
unei operaţii, i, la reperul g se defineşte ca ritm de lucru (l) şi se calculează cu relaţia:
t
g ,i
l = , min/buc.
g ,i m
g ,i

unde:
mg,i reprezintă numărul de locuri de muncă (maşini-unelte) de acelaşi fel la care se
efectuează în paralel operaţia i a pieselor din reperul g.
Indicele constanţei fabricaţiei se determină în acest caz cu relaţia:
l
g ,i
 =
g ,i r
g

Pornind de la considerentele expuse, rezultă că se poate opera cu noţiunea de constanţă de

fabricaţie numai pentru intervalul de variaţie 0    1. Noţiunea de constanţă a fabricaţiei, într-o
perioadă de timp, T, pentru care se determină mărimea rg, permite să observăm că fabricaţia care
se caracterizează printr-o anumită constanţă are un caracter ciclic, adică aceeaşi operaţie se repetă
la acelaşi loc de muncă la intervale de timp egale cu rg. Când această constanţă lipseşte, situaţia
întâlnită în cazul producţiei de unicate şi prototipuri, unde ritmul mediu nu poate avea o valoare
finită, fabricaţia are un caracter aciclic. Sistemul de producţie aciclic definit în acest fel este
cunoscut sub denumirea de sistemul producţiei individuale. Totodată trebuie subliniat că raportul
t
g ,i
împarte fabricaţia ciclică în două mari sisteme:
r
g
 1.Sistemul producţie de masă, în care obiectele muncii circulă în procesul de producţie
t l
individual, dacă se întrunesc simultan condiţiile: g ,i  1 ; g ,i  1 deci, când încărcarea locurilor de
r r
g g

muncă cu aceeaşi operaţie este 100 %, iar gradul de omogenitate şi stabilitate în timp a condiţiilor
materiale în care se desfăşoară fabricaţia este maxim.
2. Sistemul producţie de serie, în care obiectele muncii circulă asociat pe loturi, dacă:
t
g ,i
 1, deci, încărcarea la maxim a locurilor de muncă nu se poate asigura cu o singură lucrare, ci
r
g

sunt necesare diferite operaţii, ceea ce reduce considerabil gradul de omogenitate şi stabilitate în
timp a condiţiilor materiale în care se desfăşoară fabricaţia.
În practică, deoarece cu indicele de constanţă g,i, a fabricaţiei nu se poate opera şi în
cazurile tg,i > rg, acesta având intervalul de variaţie 0 <   1, pentru stabilirea sistemului de
1
producţie se foloseşte inversul constanţei de fabricaţie , ceea ce, în fond, este acelaşi lucru,

g ,i

Kg,i, conducând la consideraţii echivalente.

Coeficientul sistemului de producţie Kg,i, se determină cu relaţia:
r
g
K =
g ,i t
g ,i

Încadrarea unei anumite operaţii i a reperului g ce se efectuează la un loc de muncă într-

unul dintre cele două mari sisteme de producţie ciclică se face după mărimea coeficientului Kg,i:
r
➢ pentru Kg,i  1 şi g  1 , în sistemul producţie de masă;
l
g ,i

➢ pentru Kg,i > 1, în sistemul producţie de serie.

Sistemul producţie de serie la rândul său se clasifică în funcţie de anumite limite stabilite
convenţional, astfel:
1 < Kg,i  10, sistemul producţiei de serie mare;
10 < Kg,i  20, sistemul producţiei de serie mijlocie;
Kg,i > 20, sistemul producţiei de serie mică.
Datorită faptului că nu toate operaţiile i ale unui reper se încadrează în acelaşi sistem de
producţie, este necesar ca, în funcţie de frecvenţa cu care mărimea coeficienţilor Kg,i se încadrează
în limitele prezentate anterior, să se stabilească sistemul predominant pentru fiecare reper
(subansamblu sau produs) în parte.
În acest scop, se calculează pentru fiecare reper g ponderea operaţiilor care se încadrează
în cele patru tipuri de sisteme de producţie, conform relaţiilor:
M SM Smij Sm
a= 100 %; b = 100%; c = 100%; d = 100%;
K K K L
unde:
M, SM, Smij, Sm reprezintă operaţiile care se încadrează în sistemul producţiei de masă
(M); serie mare (SM); serie mijlocie (Smij) şi serie mică (Sm).
K - numărul operaţiilor reperului g.
Sistemul de producţie predominant în care se va încadra reperul g se stabileşte după
ponderea cea mai mare (> 50 %) a coeficienţilor (a, b, c, d). În cazul în care nu se întruneşte această
condiţie pentru un anumit sistem de producţie se cumulează valorile coeficienţilor începând cu
producţie de masă (a + b > 50 %), iar sistemul predominant se stabileşte la nivelul inferior al
sistemelor considerate în calcul.
Deoarece se bazează pe existenţa unei largi baze normative, metoda indicilor de constanţă
implică încheierea etapelor de pregătire constructivă şi tehnologică a fabricaţiei. De aceea, metoda
indicilor de constanţă se utilizează numai pentru fundamentarea soluţiilor privind organizarea şi
programarea producţiei.

Factorii care influenţează sistemul de producţie.

Sistemul de producţie are un caracter dinamic fiind influenţat de factori tehnici,

organizatori şi economici, care se modifică continuu în timp.
Dinamica sistemului de producţie este influenţată direct de evoluţia în timp a nivelului
tehnic al utilajului, de gradul de mecanizare şi automatizare a proceselor de producţie, de
procedeele tehnologice şi gradul de înzestrare cu scule, dispozitive şi verificatoare a fabricaţiei, de
nivelul tipizării şi unificării produselor. O influenţă deosebită are asupra sistemului de producţie
modificarea volumului de producţie şi a regimului de lucru. Dinamica sistemului de producţie este
însă influenţată în mod diferit, uneori chiar contradictoriu, de aceşti factori. Astfel, pe măsura
creşterii volumului de producţie, sistemul de producţie are tendinţă să evolueze spre un nivel
superior (de la serie mică spre serie mare şi de masă). Acestei tendinţe i se opune însă introducerea
tehnicii noi şi de perfecţionarea organizării producţiei ce însoţeşte creşterea producţiei prin efectul
reducerii consumului de manoperă pe bucată.
Factorii tehnici şi tehnologici influenţează pe scară largă şi la intervale mici de timp, în
opoziţie cu alţi factori a căror influenţă este mult mai redusă datorită intervalelor mari de timp în
care ei se modifică. Din această categorie face parte perfecţionarea formelor organizatorice ale
producţiei, printre care concentrarea, specializarea şi cooperarea.
Caracterul dinamic al sistemului de producţie implică atât stabilirea lui periodică, în scopul
alegerii celor mai adecvate forme şi metode de organizare şi programare a producţiei, cât şi a
limitelor probabile ale evoluţiei sale în timp, element deosebit de necesar pentru asigurarea unei
stabilităţi relative a formelor şi metodelor de organizare adoptate în perioada de plan.

4.4. Tipurile de producţie

Organizarea producţiei în secţiile de bază este influenţată într-o măsură foarte mare de tipul
de producţie existent la un moment dat în cadrul întreprinderii.
Tipul de producţie este o stare organizaţională determinată de nomenclatorul de produse
ce urmează a fi prelucrat, volumul producţiei fabricate, gradul de specializare al întreprinderii
şi modul de deplasare a produselor de la un loc de muncă la altul.
În întreprinderile de producţie în funcţie de ansamblul acestor factori există trei tipuri de
producţie şi anume:
- tipul de producţie de masă;
- tipul de producţie de serie;
- tipul de producţie individual.
Tipul de producţie de serie este şi el de mai multe feluri, în funcţie de mărimea lotului de
fabricaţie, şi anume:
- tipul de producţie de serie mare;
- tipul de producţie de serie mijlocie;
- tipul de producţie de serie mică.
Existenţa în cadrul întreprinderii a unui tip de producţie sau altul determină în mod esenţial
asupra metodelor de organizare a producţiei şi a muncii, a managementului, a activităţii de
pregătire a fabricaţiei noilor produse şi a metodelor de evidenţă şi control a producţiei. Astfel,
pentru tipul de producţie de serie mare şi de masă, metoda de organizare a producţiei este sub
forma liniilor de producţie în flux, iar pentru tipul de producţie de serie mică şi individuală
organizarea producţiei se face sub forma grupelor omogene de maşini. Pentru tipul de producţie
de serie mijlocie se folosesc elemente din cele două metode prezentate anterior.
Practica arată însă, că în cadrul întreprinderilor de producţie industrială nu există un tip sau
altul de producţie în formele prezentate, ci în cele mai multe cazuri pot să coexiste elemente
comune din cele trei tipuri de producţie. În acest caz, metoda de organizare a producţiei va fi
adecvată tipului de producţie care are cea mai mare pondere în întreprindere, precum şi în funcţie
de condiţiile concrete existente.

4.4.1. Tipul de producţie de masă

În cadrul întreprinderilor de producţie tipul de producţie de masă ocupă încă o pondere

însemnată. Acest tip de producţie se caracterizează prin următoarele:
- fabricarea unei nomenclaturi reduse de produse, în mod neîntrerupt şi în cantităţi mari
sau foarte mari;
- specializare înaltă atât la nivelul locurilor de muncă, cât şi la nivelul întreprinderii;
- deplasarea produselor de la un loc de muncă la altul se face bucată cu bucată, în mod
continuu cu ajutorul unor mijloace de transport specifice, cu deplasare continuă de felul benzilor
rulante, conveiere sau planuri înclinate;
- din punct de vedere organizatoric, locurile de muncă şi forţa de muncă care le utilizează
au un grad înalt de specializare fiind amplasate în succesiunea operaţiilor tehnologice sub forma
liniilor de producţie în flux;
Tipul de producţie de masă creează condiţii foarte bune pentru folosirea pe scară largă a
proceselor de producţie automatizate, cu efecte deosebite în creşterea eficienţei economice a
întreprinderii.

4.4.2 Tipul de producţie de serie

Caracteristici:
- acest tip de producţie este specific întreprinderilor care fabrică o nomenclatură relativ
largă de produse, în mod periodic şi în loturi de fabricaţie de mărime mare, mica sau mijlocie;
- gradul de specializare al întreprinderii sau locurilor de muncă este mai redus decât la
tipul de serie mare, fiind mai ridicat sau mai scăzut în funcţie de mărimea seriilor de fabricaţie;
 - deplasarea produselor de la un loc de muncă la altul se face cu mijloace de transport cu
deplasare discontinuă (pentru seriile mici de fabricaţie) - cărucioare, electrocare, etc. sau cu
mijloace cu deplasare continuă, pentru seriile mari de fabricaţie;
- locurile de munca sunt amplasate după diferite criterii în funcţie de mărimea seriilor de
fabricaţie. Astfel, pentru serii mari de fabricate locurile de muncă sunt amplasate după criteriul
liniilor tehnologice, iar pentru seriile mici de fabricaţie după criteriul grupelor omogene de maşini.
În cazul tipului de producţie de serie, de fapt, se întâlnesc caracteristici comune atât tipului
de producţie de masă, cât şi tipului de producţie individual (unicate).

4.4.3 Tipul de producţie individuală (unicate)

Acest tip de producţie capătă în prezent o amploare din ce în ce mai mare, datorită
diversificării într-o măsură foarte ridicată a cererii consumatorilor.
Caracteristici:
- fabricarea unei nomenclaturi foarte largi de produse, în cantităţi reduse, uneori chiar
unicate;
- repetarea fabricării unor produse are loc la intervale de timp nedeterminate, uneori
fabricare acestora putând să nu se mai repete niciodată;
- utilajele din dotare au un caracter universal, iar personalul care le utilizează o
calificare înaltă;
- deplasarea produselor între locurile de muncă se face bucată cu bucată sau în loturi
mici de fabricaţie, cu ajutorul unor mijloace de transport cu deplasare discontinuă;
- amplasarea locurilor de muncă în secţiile de producţie se face conform principiului
grupelor omogene de maşini
 CAPITOLUL V
CAPACITATEA DE PRODUCȚIE

5.1. Capacitatea de producţie- definirea noţiunii

Fundamentarea ştiinţifică a mărimii indicatorilor producţiei industriale necesită calculul

capacităţii de producţie şi asigurarea folosirii optime a acesteia.
Pornind de la importanţa deosebită a fundamentării mărimii producţiei pe baza capacităţii
de producţie, este necesar să se asigure valorificarea integrală a capacităţilor de producţie existente
şi a celor ce vor fi puse în funcţiune şi mijloacele fixe industriale.
Capacitatea de producţie reprezintă producţia maximă de o anumită structură şi calitate
care se poate obţine într-o unitate de producţie (loc de muncă, atelier, secţie, întreprindere, regie
autonomă, ramură) în decursul unui interval de timp dat, în condiţiile folosirii depline a
fondurilor fixe productive şi de organizare raţională a producţiei şi a muncii.
Deci, noţiunea de capacitate de producţie caracterizează posibilităţile potenţiale
productive ale unei unităţi de producţie într-o perioadă considerată şi nu trebuie confundată
cu volumul de producţie planificat sau realizat.
La calculul capacităţii de producţie nu trebuie luate în considerare unele situaţii
nefavorabile determinate de existenţa unor locuri înguste, de lipsa de materii prime, energie, forţă
de muncă etc.
Abordarea corectă a aspectelor teoretice şi practice legate de capacitatea de producţie
impune o diferenţiere clară între mărimea acesteia şi gradul ei de utilizare. Indicatorii care
măsoară mărimea capacităţii de producţie servesc la: elaborarea şi fundamentarea planului
economico-social al întreprinderilor, dimensionarea corectă a verigilor productive înlănţuite
tehnologic, identificarea şi evaluarea rezervelor interne ale producţiei, alegerea soluţiei optime de
profilare, specializare şi cooperare, fundamentarea diferitelor variante de dezvoltare şi reutilare a
unităţilor de producţie, compararea şi aprecierea rezultatelor obţinute în activitatea de producţie
de diferitele întreprinderi, precum şi la fundamentarea planurilor de măsuri privind creşterea
gradului de folosire a capacităţilor de producţie existente.
 5.1.1.Factorii care influenţează capacitatea de producţie

După modul cum acţionează în cadrul procesului de producţie, pot fi grupaţi astfel:
Factori care influenţează mărimea capacităţii de producţie:
- mărimea fondurilor de investiţii pentru dezvoltarea şi reutilarea unităţilor
de producţie;
- mărimea parcului de utilaje şi nivelul tehnic al acestora;
- mecanizarea şi automatizarea proceselor de producţie;
- introducerea şi extinderea procedeelor tehnologice moderne;
- concentrarea, profilarea şi specializarea producţiei.
Factori care influenţează gradul de utilizare a capacităţii de producţie:
- regimul de lucru planificat (zile lucrătoare anual, numărul de schimburi pe
zi, durata unui schimb, pauze);
- durata reparaţiilor şi nivelul de întreţinere a utilajelor;
- sortimentul de producţie planificat (abaterea faţă de profilul optim al unităţii
de producţie);
- modificarea formelor, dimensiunilor şi calităţii materialelor,
semifabricatelor şi pieselor, faţă de cele prescrise în documentaţia tehnică;
- nivelul de calificare a forţei de muncă;
- existenţa “locurilor înguste” în producţie;
- nivelul organizării producţiei şi a muncii.
Diferenţierea precisă a acestor factori are o însemnătate deosebită pentru activitatea
practică, întrucât permite planificarea corectă a creşterii capacităţii de producţie,
identificarea rezervelor interne şi stabilirea metodelor de cuantificare a lor. Astfel, în
industriile cu flux discontinuu (industria construcţiilor de maşini, industria confecţiilor, industria
prelucrării lemnului ş.a.), spre deosebire de ramurile cu flux continuu (industria energiei electrice,
industria chimică, industria metalurgică) apare în mod pregnant un decalaj considerabil între
posibilităţile potenţiale maxime şi utilizarea lor efectivă. De aceea este necesară utilizarea a doi
indicatori care se măsoare mărimea capacităţii şi anume: indicatorul capacităţii tehnice şi
indicatorul capacităţii de regim.
Aşadar, asupra mărimii capacităţii de producţie a întreprinderilor de producţie
industrială acţionează următorii factori de influenţă:
 a) numărul de utilaje existente în întreprindere şi mărimea suprafeţelor de producţie
care influenţează în mod direct proporţional mărimea capacităţii de producţie;
b) normele tehnice de folosire a utilajului de producţie şi a suprafeţelor de producţie.
Aceste norme sunt de două feluri:
- norme de utilizare intensivă;
- norme de utilizare extensivă
c) sortimentul optim de fabricaţie.
Norma de utilizare intensivă reprezintă producţia ce se poate obţine într-o unitate de timp,
pe unitatea caracteristică dimensională a unui utilaj sau suprafaţă de producţie.
În siderurgie, norma de utilizare intensivă poate fi exprimată în cantitatea de fontă,
exprimată în tone, care se obţine pe un metru cub de volum al unui furnal, într-o zi de lucru.
În condiţiile unor schimbări profunde care pot apare în cadrul proceselor de producţie,
datorită perfecţionării continue a tehnologiilor de fabricaţie şi a nivelului de pregătire profesională
a personalului lucrător, aceste norme trebuie modificate pentru a corespunde situaţiei existente la
un moment dat în unităţile de producţie industrială.
Această modificare a normelor de utilizare industrială se poate face în două moduri, şi
anume:
a) pentru utilajele sau instalaţiile noi, normele de utilizare intensivă se stabilesc pe baza
datelor înscrise în fişa tehnică a utilajelor;
b) pentru utilajele sau instalaţiile existente deja în funcţiune, normele de utilizare intensivă
se stabilesc în funcţie de realizările de vârf ale perioadei precedente. Metodologia de determinare
a normelor de utilizare intensivă, în acest caz, presupune parcurgerea următoarelor etape:
- se stabileşte luna din anul precedent în care s-a obţinut producţia maximă;
- din cadrul acestei luni se aleg zece zile consecutive în care normele de utilizare intensivă
au fost superioare mediei din această lună;
- se face o medie aritmetică a realizărilor obţinute în aceste zece zile.
Norma de utilizare intensivă astfel obţinută se compară cu normele obţinute de alte unităţi
industriale cu rezultate remarcabile din ţară şi din străinătate, în funcţie de care se stabileşte apoi
mărimea normelor astfel calculate.
Această metodologie poate fi utilizată în cazul în care structura sortimentală a producţiei
rămâne neschimbată faţă de perioada precedentă.
 Dacă această structură se schimbă, se va lua în considerare producţia echivalentă a
perioadei de vârf, calculată pe baza structurii producţiei din perioada pentru care se calculează
capacitatea de producţie.
Normele tehnice de utilizare extensivă reprezintă timpul de funcţionare al utilajelor sau
instalaţiilor, sau timpul de utilizare al suprafeţelor de producţie.
Mărimea normelor de utilizare este influenţată de numeroşi factori dintre care:
- nivelul de înzestrare tehnică al întreprinderii;
- gradul de calificare al personalului muncitor;
- calitatea resurselor materiale;
- modul de organizare al producţiei;
- regimul de lucru;
- mărimea timpilor de întreruperi pentru reparaţii;
- etc.
c) sortimentul producţiei influenţează mărimea capacităţii de producţie, prin aceea că
diferitele produse având diverse norme de timp, determină anumite mărimi ale capacităţii de
producţie şi deci un grad diferit de utilizare a acestuia.
Sortimentul care asigură cea mai bună utilizare a capacităţii de producţie se numeşte
sortiment optim.

5.1.2. Indicatori ai capacităţii de producţie

Indicatorul capacităţii tehnice măsoară posibilităţile potenţiale maxime productive ale

unei unităţi de producţie într-un interval de timp dat în condiţii tehnico-organizatorice optime.
Acest indicator caracterizează, pentru intervalul de timp dat, limita maximă privind potenţialul
productiv al unei unităţi de producţie, deoarece la determinarea lui se ia în considerare cel mai
înalt nivel al tuturor elementelor considerate. Astfel, se ia în considerare întregul fond de timp
calendaristic anual al utilajelor, cu excepţia timpului cât acestea sunt în reparaţii, normele tehnice
de timp, sortimentul de producţie planificat ce se încadrează în profilul optim al întreprinderii etc.
Indicatorul capacităţii tehnice caracterizează folosirea utilajelor în condiţii optime, când nu
există nici un impediment în calea folosirii la maximum a maşinilor-unelte şi suprafeţelor de
producţie. Deşi s-ar părea că acest indicator are o semnificaţie mai mult teoretică, trebuie subliniat
că în anumite condiţii (calamităţi naturale, conflagraţii militare), cunoaşterea posibilităţilor
potenţiale maxime ale întreprinderilor existente şi folosirea integrală a acestora pentru satisfacerea
unor nevoi stringente prezintă o importanţă practică considerabilă. De asemenea, capacitatea
tehnică, ca indicator tehnico-economic, poate servi drept criteriu obiectiv pentru măsurarea precisă
a rezervelor interne (extensive şi intensive) ale producţiei şi ca bază de referinţă pentru analiza
comparativă a gradului de folosire a capacităţilor de producţie a diferitelor unităţi de producţie.
Indicatorul capacităţii de regim exprimă mărimea normată a capacităţii de producţie şi
reprezintă măsura posibilităţilor potenţiale productive, condiţionate de factorii ce acţionează în
perioada de plan în cadrul unităţilor de producţie.
Capacitatea de regim ca normă planificată a capacităţii de producţie caracterizează în mod
corect posibilitatea de folosire reală a mijloacelor de muncă din fiecare unitate de producţie, în
perioada de plan. Indicatorului capacităţii de regim îi corespund diferite mărimi în raport cu
regimul de lucru planificat (numărul de zile şi schimburi lucrătoare, sărbători legale etc.),
sortimentul de producţie planificat, nivelul de fundamentare tehnică a normelor de timp, calificarea
cadrelor etc. De aceea, indicatorul capacităţii de regim este totodată mai mic decât indicatorul
capacităţii tehnice, diferenţa dintre ele caracterizând nivelul rezervelor existente în raport cu
posibilităţile maxime ale unităţilor de producţie, în perioada de plan.

5.1.3.Principiile metodologice ale determinării capacităţii de producţie

Particularităţile procesului de producţie în industrie implică respectarea unor principii de

bază menite să asigure efectuarea unitară la nivelul diferitelor unităţi de producţie (ramuri, centrale
industriale, întreprinderi) a calculului capacităţii de producţie, şi anume:
a) mărimea capacităţii de producţie a întreprinderii (centralei industriale) se stabileşte
numai în funcţie de unităţile productive de bază. Celelalte unităţi productive, auxiliare, de servire
şi anexe pot influenţa, de la caz la caz, numai gradul de utilizare a capacităţii de producţie;
b) determinarea capacităţii de producţie a unei întreprinderi (centrale industriale) se
începe cu efectuarea calculelor de la nivelul inferior (locuri de muncă, grupe de maşini-unelte sau
agregate) şi se continuă succesiv cu stabilirea capacităţii de producţie la nivelurile de rang superior
(ateliere, secţii, întreprindere, centrală):
c) stabilirea capacităţii de producţie a fiecărei unităţi de producţie de rang superior se face
în funcţie de capacitatea de producţie a verigilor componente conducătoare (principale), cu
explicitarea “locurilor înguste” şi a “excedentelor de capacitate”:
d) la determinarea capacităţii de producţie se admite existenţa unui grad de asigurare
normal al unităţilor de producţie cu resurse materiale şi umane, fără a se lua în considerare
deficienţele de orice natură. Existenţa sau lipsa temporară a resurselor materiale şi de forţă de
muncă nu influenţează mărimea capacităţii de producţie, aceasta având la un moment dat o anumită
valoare, determinată în mod obiectiv şi independent de gradul folosirii ei;
e) capacitatea de producţie are un caracter dinamic, fiind influenţată concomitent de
diferiţi factori ai procesului de producţie, ceea ce implică recalcularea ei în raport cu modificarea
acestora în timp.

5.2. Fundamentarea mărimii capacităţii de producţie

5.2.1. Metodologia generală de calcul a capacităţii de producţie a unei întreprinderi

de producţie industrială

Pentru determinarea capacităţii de producţie la nivel de întreprindere, se porneşte în

mod ascendent de la nivel de loc de muncă, sector, atelier sau secţie de producţie şi, în final, se
ajunge la nivel de întreprindere.
Din punct de vedere metodologic, unităţile de producţie se împart în:
- întreprinderi în care produsul se obţine în urma prelucrării materiilor şi materialelor pe
un singur utilaj sau instalaţie;
- întreprinderi în care produsul se obţine în urma unor prelucrări succesive la mai multe
maşini, utilaje sau instalaţii.
Pentru întreprinderile din prima grupă, capacitatea de producţie la nivel de întreprindere
se obţine din însumarea capacităţii de producţie a tuturor subunităţilor de producţie componente
(secţii sau ateliere).
Pentru întreprinderile din cea de-a doua grupă, capacitatea de producţie la nivel de
întreprindere este dată de capacitatea de producţie a verigii conducătoare.
Veriga conducătoare a unei unităţi de producţie se stabileşte în funcţie de următoarele
criterii:
- poate fi verigă conducătoare subunitatea de producţie cu ponderea cea mai mare în
manopera întreprinderii;
- poate fi veriga conducătoare subunitatea de producţie cu ponderea cea mai mare în
valoarea totală a mijloacelor de producţie ale întreprinderii.
 Aşa cum s-a arătat, calculul capacităţii de producţie a întreprinderii începe cu calculul
capacităţii de producţie a grupelor de utilaje sau instalaţii. Pentru aceasta, este necesar să se
determine mai întâi:
- timpul disponibil de funcţionare a utilajelor sau instalaţiilor;
- norma de producţie a utilajelor pe unitatea de timp, sau norma de timp a produselor
fabricate.
Timpul disponibil se calculează în mod diferit, în funcţie de regimul de lucru al utilajelor.
Fundamentarea mărimii capacităţii de producţie se face în mod diferit, după cum utilajele
sunt:
- cu specializare pe produs;
- cu specializare tehnologică.
Utilajele cu specializare pe produs sunt cele care prelucrează integral un anumit produs,
dintr-o anumită cantitate de materii prime şi materiale.
Utilajele cu specializare tehnologică se caracterizează prin aceea că realizează o gamă largă
de tipuri de produse, dar pentru care execută o singură operaţie sau un număr redus de operaţii
tehnologice.

5.2.2.Fundamentarea mărimii capacităţii de producţie la utilajele cu specializare pe

produs

Capacitatea de producţie la această categorie de utilaje se determină în mod diferit după

cum utilajele:
- elaborează şarje;
- permit stabilirea unei norme de utilizare intensivă;
- permit stabilirea unei norme de timp pe produs sau a unei norme de producţie în
unitatea de timp.
a) pentru utilajele şi instalaţiile din prima categorie, capacitatea de producţie se calculează
cu ajutorul relaţiei:
T
Ip = G mp  K p d
ds
unde:
Gmp – greutatea materiilor prime care sunt introduse în instalaţie la o singură încărcare;
Kp – coeficientul de transformare din materie primă în produs finit;
 Td – timpul disponibil de lucru al instalaţiei;
ds – durata de elaborare a unei şarje.
Utilajele şi instalaţiile specifice acestei categorii sunt furnalele, instalaţiile chimice etc.
b) pentru utilajele şi instalaţiile pentru care se poate stabili o normă de utilizare intensivă,
capacitatea de producţie se poate determina după relaţia:
Cp = I  K  Td

unde:
I – indicele (norma) de utilizare intensivă;
Td – timpul disponibil de lucru al utilajului;
K – caracteristica dimensională a utilajului.
c) la utilajele şi instalaţiile pentru care se cunosc normele de producţie în unitatea de timp
sau norma de timp a unui produs, capacitatea de producţie se determină cu ajutorul a două relaţii:
Cp = Td  n p ;
T
Cp = d ,
nt

unde:
Td – timpul disponibil de lucru al instalaţiei;
np – norma tehnică de producţie a utilajului.
Din cele două relaţii rezultă că norma de producţie şi norma de timp sunt mărimi invers
proporţionale.

5.2.3.Fundamentarea mărimii capacităţii de producţie la utilajele cu specializare

tehnologică

Despre utilajele care fabrică mai multe produse, dar pentru care execută un număr
limitat de operaţii tehnologice, spunem că sunt utilaje cu specializare tehnologică.
Capacitatea de producţie a acestora se determină în mod diferit, după cum va fi luată în
considerare mărimea normelor de timp sau de producţie, sau producţia realizată într-o perioadă
precedentă considerată de bază.

Fundamentarea mărimii capacităţii de producţie la utilajele cu specializare

tehnologică, în funcţie de normele de timp sau de producţie
 În acest caz, la un singur utilaj vor fi prelucrate mai multe produse. În acest caz, pentru
determinarea capacităţii de producţie se transformă toate produsele reale în produse reprezentative
şi apoi se calculează capacitatea de producţie a utilajului ca şi cum ar fi specializat în prelucrarea
unui singur produs, şi anume a produsului reprezentativ.
Determinarea capacităţii de producţie se face în mai multe etape.
Pentru o mai uşoară înţelegere a metodologiei, să analizăm unele din etapele acesteia:
- produsul reprezentativ poate fi produsul cu cea mai mare normă de timp sau produsul
care se fabrică în cantitatea cea mai mare;
- coeficientul de echivalenţă a unor produse reale cu un produs reprezentativ se calculează
raportând normele de timp ale produselor reale la norma de timp a produsului reprezentativ;
- transformarea produselor reale în produse reprezentative se obţine înmulţind cantitatea
de produse reale cu coeficientul de echivalenţă;
- structura producţiei reprezentative se obţine prin împărţirea fiecărei cantităţi de produse
reprezentative corespunzătoare fiecărui produs real, la total producţie reprezentativă;
- pentru determinarea capacităţii de producţie exprimată în produse reprezentative, se
consideră utilajul ca şi cum ar avea specializarea în produs reprezentativ. În acest caz, capacitatea
de producţie se obţine aplicând una din cele două relaţii:

unde:
Cpr – capacitatea de producţie exprimată în produs reprezentativ;
Nn – numărul de utilaje care prelucrează produsele reale;
Td – timpul disponibil de lucru al acestor utilaje;
nn şi npr – norma de timp, respectiv de producţie a produsului reprezentativ.
- după determinarea capacităţii de producţie exprimată în produs reprezentativ, aceasta se
repartizează pe structura producţiei;
- ultima etapă a metodologiei propune transformarea capacităţii de producţie din produse
reprezentative în produse reale; aceasta se obţine prin împărţirea capacităţii de producţie exprimată
în produse reprezentative la coeficientul de echivalenţă.
Fundamentarea mărimii capacităţii de producţie la utilajele cu specializare
tehnologică, pe baza producţiei realizate într-o perioadă precedentă
 Această metodologie este specifică industriei constructoare de maşini. În acest caz,
capacitatea de producţie se calculează cu ajutorul relaţiei:

unde:
P0 - producţia realizată în perioada precedentă;
α - procentul de creştere a productivităţii muncii în perioada considerată faţă de perioada
precedentă;
γ - ponderea factorilor intensivi în creşterea producţiei, pe seama productivităţii muncii;
n
 m1i - numărul de utilaje din veriga conducătoare, din grupa de utilaje i, pentru anul
i =1

pentru care se determină capacitatea;

n
 m 0i - numărul de utilaje i din veriga conducătoare pentru perioada precedentă;
i =1

tdi - timpul maxim disponibil în anul pentru care se determină capacitatea, pentru grupa de
utilaje i;
tei - timpul efectiv de lucru al utilajelor din grupa i ale verigii conducătoare, în perioada
precedentă;
ε - este un coeficient de simultaneitate al încărcării utilajelor, ale cărui valori se diferenţiază
în funcţie de tipul producţiei existente la un moment dat.
Astfel: ε = 0,88 pentru producţia de unicate şi serie mică;
ε = 0,92 pentru producţia de serie mijlocie;
ε = 0,96 pentru producţia de masă.
Există situaţii când în cadrul aceleiaşi verigi de producţie se prelucrează mai multe tipuri
de produse. În acest caz, capacitatea de producţie pentru fiecare fel de produs în parte se calculează
după relaţia:

unde:
Cpi = capacitatea de producţie a verigii, exprimată în produsul i;
 P0i = producţia din perioada precedentă exprimată în produse i;
λ - un factor multiplicator, care se determină cu ajutorul relaţiei:

Această relaţie se poate utiliza cu bune rezultate, dacă structura producţiei din perioada
precedentă este comparabilă cu structura producţiei din anul pentru care se face calculul; dacă
această structură se schimbă, este necesară recalcularea producţiei în condiţiile perioadei curente.

5.2.4.Fundamentarea mărimii capacităţii de producţie în funcţie de mărimea

suprafeţelor de producţie

În multe unităţi de producţie industrială, o mare parte din procesul de producţie se

desfăşoară pe suprafeţe de producţie: turnătorie, secţii de montaj etc.
Pentru aceste unităţi de producţie, capacitatea de producţie se determină după relaţia:

unde:
S – mărimea suprafeţei de producţie;
I – norma de utilizare intensivă a suprafeţei;
Td – timpul maxim disponibil de lucru al unităţii de producţie.
Norma de utilizare intensivă (I) din relaţia de mai sus, se calculează pe baza realizărilor
perioadei de vârf cu ajutorul relaţiei:

unde:
Pv – reprezintă producţia perioadei de vârf;
Cs – reprezintă coeficientul de schimburi din perioada de vârf;
H – numărul de ore lucrătoare dintr-un schimb în perioada de vârf (se obţine prin înmulţirea
numărului de zile lucrătoare din perioade de vârf cu numărul orelor lucrătoare într-un schimb);
S – suprafaţa verigii de producţie.
Coeficientul de schimburi se determină după relaţia:
 Se consideră schimb de bază, schimbul cu cel mai mare număr de muncitori.

5.2.5. Fundamentarea mărimii capacităţii de producţie la liniile de producţie în flux

În acest caz, capacitatea de producţie se determină pentru fiecare linie în flux în parte, după
relaţia:

unde:
ds – durata schimbului, în ore;
tir – timpul întreruperilor reglementate, în minute;
T – mărimea tactului de producţie al liniei, în minute.

5.2.6. Fundamentarea gradului de utilizare a capacităţii de producţie

Gradul de utilizare a capacităţii de producţie este un indicator de mare importanţă în

stabilirea volumului de producţie ce va fi prelucrat în unitatea industrială.
Acest indicator se determină cu relaţia:

unde:
Gn – gradul de utilizare a capacităţii de producţie;
P – producţia care urmează a fi executată într-o perioadă considerată;
Cpma – capacitatea de producţie medie anuală pentru aceeaşi perioadă de timp.
Gradul de utilizare a capacităţii de producţie poate fi determinat:
• în cazul în care atât producţia cât şi capacitatea de producţie medie anuală sunt exprimate
în aceleaşi unităţi de măsură;
• sau, dacă există un ansamblu de produse care se măsoară în unităţi de măsură diferite, se
poate folosi exprimarea valorică.
Transformarea producţiei sau capacităţii de producţie în unităţi valorice, se poate obţine pe
baza relaţiei:
 unde:
qi – cantitatea din produsul i, exprimată în unităţi fizice;
pi – preţul mediu unitar al produsului i.
Capacitatea de producţie medie anuală este un indicator care ţine seama de numărul
utilajelor intrate sau ieşite din funcţiune, precum şi de utilajele modernizate în cursul perioadei
considerate. Astfel, capacitatea de producţie medie anuală se determină pe baza relaţiei:

unde:
Cpe – capacitatea de producţie existentă la începutul perioadei considerate;
Cpi – capacitatea de producţie intrată în funcţiune în aceeaşi perioadă;
Ti – numărul lunilor de funcţionare în aceeaşi perioadă, a capacităţilor intrate în funcţiune;
Cpm – capacitate de producţie modernizată în cursul perioadei;
Tm – numărul lunilor de funcţionare a capacităţilor modernizate;
Cps – capacităţile de producţie scoase din funcţiune în cursul perioadei;
Ts – numărul lunilor de nefuncţionare a capacităţilor scoase din funcţiune.
Împreună cu indicatorul „capacitate medie anuală” se vor determina şi indicatorii
„producţia posibilă”, „producţia care urmează a fi executată” şi „deficitul de capacitate”.
Producţia posibilă reprezintă volumul maxim de producţie ce poate fi realizat de veriga de
producţie cu capacitatea cea mai mică.
Deficitul de capacitate reprezintă diferenţa de capacitate dintre capacitatea de producţie a
verigii conducătoare şi capacitatea de producţie a unei verigi de producţie cu capacitate de
producţie mai mică decât a verigii conducătoare.
Într-o formă sintetică, relaţia dintre aceşti indicatori se poate exprima cu ajutorul formulei:

Pp – producţia posibilă;
Cp – capacitatea de producţie, dată de mărimea capacităţii de producţie a verigii
conducătoare;
D – deficitul de capacitate al locului îngust.
Producţia care urmează a fi executată „P”, conform comenzilor primite de la clienţi, poate
fi mai mică sau cel mult egală cu producţia posibilă.
 Concluzionând, corelaţia dintre capacitatea de producţie, producţia posibilă şi producţia
ce urmează a fi executată poate fi dată de relaţia:

unde:
Pp – producţia ce urmează a fi executată;
Cp şi Pp – au aceeaşi semnificaţie ca în relaţia precedentă.

5.2.7. Balanţele capacităţii de producţie

Balanţa capacităţii de producţie la începutul anului

Balanţele de capacitate sunt instrumente de măsură a gradului de încărcare a utilajelor

de producţie şi a deficitelor şi excedentelor de capacitate.
Balanţa capacităţii de producţie la începutul anului se întocmeşte la nivel de întreprindere,
exprimând, cu ajutorul ei, mărimea deficitelor sau excedentelor de capacitate.
Necesarul de capacitate a fiecărei subunităţi de producţie este dat de mărimea capacităţii
de producţie a verigii conducătoare. Excedentul sau deficitul de capacitate a subunităţilor de
producţie care nu sunt verigi conducătoare este dat de diferenţa dintre necesarul şi existentul de
capacitate a acestor verigi. Producţia posibilă ce poate fi realizată în cadrul întreprinderii este dată
de cea mai mică capacitate de producţie existentă a unei subunităţi de producţie.
Gradul de utilizare a producţiei posibile este dat de relaţia:

unde notaţiile au aceeaşi semnificaţie.

În vederea elaborării măsurilor tehnico-organizatorice de îmbunătăţire a folosirii
capacităţii de producţie, se impune fundamentarea mărimii rezervelor de capacitate.
Acestea sunt de trei feluri:
- rezerva potenţială de producţie;
- rezerva potenţială extensivă;
- rezerva potenţială intensivă.
Rezerva potenţială de producţie se determină cu ajutorul relaţiei:
Rp = Cp – P, unde:
Cp – capacitatea de producţie;
 P – producţia ce urmează a fi executată.
Rezerva potenţială este la rândul său o sumă a rezervelor potenţiale extensive şi intensive:

unde:
Rpe – rezerva potenţială extensivă;
Rpi – rezerva potenţială intensivă.
Rezerva potenţială extensivă se determină cu ajutorul relaţiei:

unde:
P – volumul producţiei ce urmează a fi executată;
Td – timpul maxim disponibil al utilajelor;
Te – timpul producţiei realizate în perioadele de bază;
ε - coeficientul de simultaneitate a încărcării utilajelor.
Rezerva potenţială intensivă se determină pe baza relaţiei:
Rpi = Rp – Rpc, unde notaţiile au semnificaţiile cunoscute.

Planul de încărcare a utilajelor

În cadrul secţiilor de prelucrări mecanice, în care utilajele au specializare tehnologică,

dimensionarea capacităţii de producţie se face prin stabilirea gradului de încărcare a acestora.
Pentru aceasta se stabileşte pentru fiecare grupă de utilaje necesarul de maşini-oră pentru
prelucrarea tuturor produselor şi disponibilul de maşini-oră pentru fiecare grupă de utilaj în parte.
Comparând cei doi indicatori se poate determina deficitul sau excedentul de maşini-ore sau
deficitul sau excedentul de utilaje.
În completarea planului de încărcare se consideră că într-un an calendaristic există 52 de
duminici, 52 de sâmbete şi 6 sărbători legale, în care regimul de lucru al întreprinderii ar putea fi
întrerupt.

Balanţa dinamicii capacităţii de producţie

Această balanţă este un alt instrument de măsurare a mărimii capacităţii de producţie prin
luarea în considerare a modificărilor ce pot apare pe parcursul unui an de zile, precum şi de
determinare a gradului de utilizare a acesteia. În cadrul acestei balanţe se calculează o serie de
indicatori specifici, atât pentru un an considerat de bază, cât şi pentru anul curent pentru care se
întocmeşte balanţa. În felul acesta, există posibilitatea unei analize comparative a mărimii
indicatorilor pentru perioadele analizate şi care să permită luarea unor măsuri de îmbunătăţire a
folosirii capacităţii de producţie.
Indicatorii acestei balanţe se împart în trei grupe:
a) indicatori referitori la necesarul de capacităţi de producţie;
b) indicatori de capacitate medie anuală;
c) indicatori de utilizare a capacităţii de producţie.
În prima grupă de indicatori se pot enumera:
- producţia planificată pentru anul curent;
- capacitatea de producţie necesară pentru realizarea producţiei planificate;
- rezervele de capacitate;
- necesarul total de capacitate.
Din grupa indicatorilor de „Capacitate medie anuală” fac parte:
- capacitatea de producţie existentă la începutul anului;
- capacitatea de producţie ieşită din funcţiune în cursul anului;
- capacitatea de producţie medie anuală.
În ultima grupă de indicatori ai balanţei dinamicii capacităţii de producţie
se calculează indicatorul „gradul de utilizare a capacităţii de producţie”, după relaţia
prezentată la paragraful „Gradul de utilizare a capacităţii de producţie”.

5.2.8. Posibilităţi de îmbunătăţire a utilizării capacităţii de producţie

Creşterea gradului de utilizare a capacităţii de producţie este o importantă rezervă de

obţinere a unei producţii suplimentare cu aceleaşi mijloace fixe, economisind, în acest fel,
importante resurse financiare destinate investigaţiilor pentru suplimentarea mărimii capitalului fix
al întreprinderii.
Există trei grupe de posibilităţi de îmbunătăţire a gradului de utilizare a capacităţii de
producţie:
- posibilităţi intensive;
- posibilităţi extensive;
- posibilităţi mixte.
 În grupa posibilităţilor intensive sunt incluse acele măsuri de creştere a volumului
producţiei pe unitatea de timp şi pe unitatea caracteristică a utilajului.
Dintre acestea pot fi menţionate posibilităţile:
- de reducere a timpului de lucru prin modernizarea tehnologiilor existente;
- de automatizare şi mecanizare a proceselor de producţie;
- de folosire a unor mijloace moderne de producţie etc.
Posibilităţile extensive de îmbunătăţire a utilizării capacităţii de producţie se referă la
creşterea volumului producţiei prin mai buna utilizare a timpului de funcţionare a utilajelor.
Se pot enumera aici:
- reducerea timpului de menţinere în reparaţii a utilajelor;
- reducerea timpilor de întrerupere în funcţionarea maşinilor;
- mărirea numărului de schimburi lucrătoare etc.
În grupa posibilităţilor de ordin mixt se pot include măsuri:
- de creştere a cointeresării forţei de muncă pentru o mai bună utilizare a maşinilor şi
instalaţiilor;
- de creştere a calificării muncitorilor;
- de eliminare a locurilor înguste etc.