FLORIN DUMITESCU

LOGICĂ JURIDICĂ
-Manual de studiu individual-

1
2
 FLORIN DUMITRESCU

LOGICĂ JURIDICĂ
-Manual de studiu individual-

3
Copyright © 2012, Editura Pro Universitaria

Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin

Editurii Pro Universitaria

Nicio parte din acest volum nu poate fi copiată fără acordul scris al Editurii
Pro Universitaria

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

4
 CUPRINS

NOTIUNI INTRODUCTIVE...........................................................................6
I. FORMELE FUNDAMENTALE ALE LOGICII.............................;............9
NOTIUNEA .............................................................................................9
- Continutul si sfera notiunilor.............................................................11
- Operatiile gandirii si formarea notiunilor...........................................11
- Tipologia notiunilor...........................................................................13
- Definirea notiunilor............................................................................15
- Regulile definitiei......................................................................16
- Tipologia definitiilor..........................................................................17
- Operatii care inlocuiesc definitia........................................................18
- Clasificarea........................................................................................18
- Regulile clasificarii...................................................................19
- Tipuri de clasificare.................................................................20
JUDECATA..........................................................................................20
-Tipologia judecatilor..........................................................................21

RATIONAMENTUL.............................................................................24
- Legile fundamentale ale gandirii........................................................24
-Tipuri de rationament........................................................................26
- Rationamentul deductiv.................................................26
- Silogismul; legile silogismului..............................26
- Rationamentul inductiv.................................................27
- Inductia completa................................................28
- Inductia incompleta.............................................29
- Observatia...........................................................29
- Experimentul.......................................................29

5
 -Erorile in inductie...........................................................30
II. LOGICA SI LIMBAJUL..........................................................................32
- Limbajul si limba..............................................................................32
- Limbajul si gandirea..........................................................................33
- Functiile limbajului...........................................................................35
- Functia de comunicare...................................................35
- Functia practica............................................................35
- Functia afectiva............................................................36
- Functia ludica...............................................................37
- Functia cathartica.........................................................37
- Alte perspective asupra functiilor limbajului...................................37
- Formele limbajului...........................................................................38

III. LIMBAJUL JURIDIC.............................................................................39

IV. REGULI DE INTERPRETARE A JURIDICITATII..............................41

- Lacuna juridica si antinomia ..........................................................41
- Tipuri de lacune juridice..............................................44

V. INTERPRETAREA LOGICA A LEGILOR............................................48

- Metode utilizate...............................................................................48
- Interpretarea ordinara.....................................................................48
- Reguli de interpretare logica............................................................49
- Interpretarea logica directa..........................................49
- Interpretarea logica semidirecta..................................50
- Interpretarea logica indirecta......................................50
- Interpretarea logica semiindirecta...............................51
- Interpretarea extensiva....................................................................52
- Reguli specifice interpretarii extensive........................52

6
 - Argumente utilizate in interpretarea extensiva............53
- Argumentul a contrario sensu.....................53
- Argumentul a fortiori ratione......................54
- Criterii logice de utilizare a regulilor de interpretare a legilor...........55

VI. ANALOGIA JURIDICA.........................................................................58

VII. CONSTRUCTIILE JURIDICE..............................................................60

- Prezumtiile.......................................................................................61
- Fictiunile..........................................................................................61

VIII. FUNDAMENTAREA ADEVARULUI JURIDIC...............................62

- Demonstratia..................................................................................62
-Argumentarea..................................................................................62
- Argumente irelevante pentru fundamentarea adevarului juridic..........
63

IX. TEORIA SI LOGICA INTREBARILOR............................................66

- Intrebarile in drept..........................................................................66
- Analiza logica a intrebarilor............................................................67
- Tipuri clasice de intrebari................................................................70
- Tipuri de intrebari folosite in drept..................................................73
- Exigente in formularea si adresarea intrebarilor specifice dreptului..75
- Analiza logica a raspunsurilor..........................................................75
BIBILIOGRAFIE................................................................................................7
7

7
 PREZENTAREA CURSULUI. OBIECTIVE GENERALE

Cursul prezinta problemele fundamentale din domeniul logicii juridice.

In prima parte sunt abordate reperele esentiale ale logicii formale -
notiunea, judecata si rationamentul -, care sunt , evident, si formele logice ale
gandirii juridice. Este, de asemenea, tratata problematica raportului dintre
gandire si limbaj, apoi functiile limbajului si in final principalele aspecte ale
limbajului juridic.
Partea a doua este destinata regulilor de interpretare a judecatilor si
criteriilor principale de utilizare a acestora.
In partea finala a cursului sunt prezentate problemele fundamentarii adevarului
juridic cu accent pe teoria si logica intrebarilor utilizate in domeniul juridic.

8
 NOTIUNI INTRODUCTIVE

In viata de toate zilele intalnim frecvent situatii in care

pot fi auzite atentionari sau apostrofari de genul:„Ce spui tu,

nu are nici o logiga”, „Explicaţiile tale sau argumentele tale

sunt lipsite de orice logica”, „Ai un comportament total

„ilogic”, „Cutare parcă şi-a pierdut minţile, nu are nicio

logica în tot ce face”.

Termenul de logica semnifica ideea de normalitate, de

corectitudine a gandirii, de raţionalitate, iar expresiile

mentionate semnalizeaza abaterea de la tot ceea ce intr-un

anume context, intr-un anume moment este considerat

normal si firesc de catre toata lumea.

Normalitatea actelor, gesturilor, comportamentului

nostru fizic (acţional) şi verbal se sprijină pe normalitatea

psihică. Psihicul uman are mai multe componente: cognitivă

sau intelectuală, afectivă sau emotionala, volitivă sau

voliţională, relational-atitudinala,s.a.

Logica dar si lipsa ei opereaza la nivelul componentei

intelectuale in care gandirea cu formele ei de baza – notiunea,

9
judecata si rationamentul- ocupa locul central.

Intreg psihicul, in esenta lui, este o forma de reflectare.

Aceasta se realizeaza la randul ei sub forma de imagine, idee,

trăire. Poate cea mai importanta componenta a psihicului

nostru este componenta cognitivă. Reflectarea la acest nivel

se realizeaza sub forma de imagine si de idee. In primul caz

vorbim de treapta senzoriala incluzand senzatii, perceptii,

reprezentari, in cel de al doilea de treapta rationala, care, in

esenta cuprinde gandirea, sprijinita si ajutata insa si de

memorie si imaginatie.

Daca treapta senzorială asigură cunoaşterea

exteriorului, a particularului, a concretului, a ceea ce „se

vede” (este perceptibil), treapta raţională merge in

profunzimea perceptibililului, la nivelul esenţialului, a

generalului– care nu „se vede”, care depaseste bariera

perceptibilului.

Cunoaşterea raţională, reală, autentică presupune doua

condiţii:

1. – normalitate psihica, sprijinita pe integritatea

anatomica funcţională a mecanismelor neurocerebrale;

2. – respectarea unor norme, reguli, legi ale gandirii

10
corecte.

Normalitatea, sinonima cu integritatea şi

funcţionalitatea mecanismelor neurocerebrale tine de

domeniul psihologiei. Psihologia are în vedere nu doar

gandirea normală şi ci gandirea patologică, gandirea infantilă,

gandirea adultului şi gandirea vârstnicului.

In privinta normelor gandirii corecte, a regulilor,

legilor si formelor, acestea tin de domeniul logicii.

Prin urmare, logica studiază gandirea numai sub

aspectul corectitudinii; studiază formele şi regulile gandirii

corecte făcând abstracţie de conţinutul ei; nu are importanta

ce gandeste un om sau altul, ci cum gândeşte sau, altfel spus,

cum ar trebui să gândească oamenii pentru ca gandirea lor sa

fie corecta.

Pentru că studiază formele gandirii corecte, logica

poartă şi atributul de formală. Asadar, logica formala se
ocupa de formele, dar si de legile gandirii corecte.
Logica juridica este logica formala aplicata la
domeniul juridic.
Scopul principal al logicii juridice il reprezinta, pe de o
parte analiza raţionamentelor juridice, iar pe de alta parte
elaborarea unor reguli ale argumentării eficiente.
Unii juristi considera ca nu exista si nici nu este
necesara o logica juridica ca un domeniu distinct de studiu

11
pentru necesitatile profesionale. Logica naturala, intuitiva, a
bunului simt, ar fi suficienta pentru ca tot ce tine de sfera
dreptului are o logica proprie ce actioneaza de la sine si este
absolut accesibila, atat teoreticienilor, cat si practicienilor
dreptului.
In acest context, s-ar impune o cat mai sumara schitare
a unui profil al logicii generale, o conturare a specificului
logicii in genere.
Trebuie precizat ca logica moderna nu se rezuma la
logica naturala a bunului simt; ea se defineste tot mai des
drept o teorie stiintifica deductiva a unui limbaj, iar limbajul,
indiferent carui domeniu apartine, juridic, medical,
matematic, pare sa fie unicul obiect tangibil al logicii.
In domeniul dreptului, este folosita preponderent
logica formala, deoarece ea opereaza cu propozitii si notiuni
ale limbajului natural.
Ca disciplină metodologică, provenind din logica
formală, logica juridica studiază regulile specifice gandirii
juridice corecte care guvernează procesul, edictării,
respectării, interpretării şi aplicării normelor de drept.
Întregul domeniu al dreptului poate fi abordat dintr-o
perspectivă logică.
Acesta este alcătuit pe de o parte dintr-o structură de
norme organizate în ramuri şi instituţii juridice, iar pe de altă
parte dintr-o structură paralelă de principii, noţiuni si reguli
juridice nescrise, dar care pot fi desprinse prin analiza
sistemului legislativ sau impuse ideologic de către sistemul
politic.
Dreptul este un sistem ierarhizat de norme (unele mai

12
puternice ca forţă, ex. normele constituţionale), altele mai
slabe (ex. normele organice, normele ordinare). Acestea din
urma sunt, de regula, interpretate în conformitate cu regulile
impuse de normele superioare. Este doar unul dintre
principiile logice care asigura intregului sistem coerenta.
Dreptul ramane in permanenta un sistem deschis,
dinamic care înglobează şi se întregeşte mereu cu legi noi.
Criteriile de admitere a acestora sunt date de axiomele
constituţionale,care fac posibilă evitarea contradicţiilor,
ambiguităţilor, suprapunerilor.
În acest fel, sistemul juridic îşi poate păstra
proprietăţile logice esenţiale care sunt, si trebuie sa ramana,
rigoarea completitudinea consistenţa, coerenta si stabilitatea.
În orice limbaj şi cu precădere în cel juridic găsim

constructe; ex.: noţiuni sau concepte, judecăţi sau propoziţii,

raţionamente sau argumente, sisteme ipotetico-deductive

(teorii) dar şi norme sau reguli de gândire corectă, sau de

gandire productivă.

Toate demersurile raţionale din oricare domeniu de

cunoastere sau de activitate se desfăşoară în şi prin gândire si

au drept suport limbajul. Ca disciplină metodologică, aşa

cum este considerată, logica are trei forme fundamentale cu

care operează: noţiuna, judecata si raţionamentul. Cum deja

am precizat, acestea sunt formele cu care opereaza si

gandirea.

13
 I. FORMELE FUNDAMENTALE ALE

LOGICII

Obiective:

Familiarizarea cu formele de baza ale logicii formale, din

perspectiva logicii juridice. Prezentarea tipurilor de judecati

si descrierea rationamentului deductiv si inductiv si

evidentierea erorilor care se pot face in inductie.

Termeni cheie: notiune,judecata, rationament deductiv si

inductiv, inductie completa si inductie incompleta.

NOTIUNEA

Revenim la gandire ca proces psihic, ca sediu al

ratiunii şi teritoriu al logicii.

Gandirea este declanşată de situatii problematice;

situatiile problematice sunt situatii neobisnuite, inedite pentru

care nu avem soluţii imediate.

Soluţionarea unei situatii problematice e precedată de

trei etape şi anume: 1) percepţia problemei insotita de

intrebari autoadresate de genul „Ce fac”? „Cum fac”?;

2) explorarea mentală a soluţiilor posibile care este sinonima

14
cu derularea propriu-zisa a procesului de gandire;

3) identificarea soluţiei optime marcate prin formule de

genul:„aha!”, „ da”, „gata!”, „am gasit!” „e clar!” .

Exploatarea mentala a solutiilor este o etapa de

efervescenţă mentală care include: reprezentări, memorie,

limbaj cel mai adesea interior dar in unele cazuri si exterior.

Reprezentarile mentale asociate cu formulari verbale sau

termeni nu sunt altceva decat notiuni, cautarea solutiilor

devenind, in ultima instanta, o operare cu notiuni. Iar

operarea cu notiuni reprezinta mecanismul insusi al gandirii.

Asadar, noţiunea este o „construcţie” mentală compusă

din reprezentare, adica dintr-o imagine mentală schematizată

la care se ataseaza un cuvânt. Aceasta constructie mentala

reflecta un obiect, lucru sau categorie de obiecte, lucruri,

fiinta,fiinte, existente în realitate.

Noţiunea reflectă în fapt caracterele generale,

esenţiale, necesare ale acestor obiecte, fiinte etc. sau a

categoriilor de obiecte, fiinte, lucruri etc.

Noţiunea este, intr-o oarecare masura, similară cu

desenele copiilor. Unui copil caruia i se cere sa deseneze o

casa va schita in linii generale imaginea unei case.Va reda

15
caracteristicile esentiale, care se intalnesc la orice fel de casa,

indiferent de marime, forma sau amplasare, restectiv conturul

(patrat sau dreptunghiular) al peretilor, conturul de regula

triunghiular al acoperisului, usa, ferestrele si un cos de fum.

Acestea sunt elementele generale si esentiale ale oricarei

case. Pe acestea le are in minte in reprezentare orice copil si,

in mare masura, orice persoana adulta. Aceasta configuratie,

insotita de cuvantul „casa” reprezinta notiunea de casa cu

care va opera gandirea.

Continutul si sfera notiunilor

Conţinutul se referă la totalitatea însuşirilor esenţiale

ale unei categorii de obiecte, fiinţe etc. De exemplu,

continutul notiunii de om cuprinde urmatoarele insusiri:

mamifer, biped, biman, cu postura verticala, cu ratiune,

limbaj articulat, isi construieste adapost, isi fabrica unelte etc.

Conţinutul noţiunii de grefier : este funcţionar din domeniul

juridic care consemnează dezbaterile, redactează hotărârile,

se ocupă de actele procedurale.

Sfera se referă la totalitatea obiectelor, fiinţelor,

oglindite în conţinut. Sfera noţiunii de om include toţi

16
oamenii de pe planetă.Sfera notiunii de grfier cuprinde toate

persoanele care au aceasta ocupatie.

Alte exemple: automobil, scaun, umbrelă, gard,

croitorie dar şi deplasare, viteză, teroare, suferinţă, bucurie.

Aşadar, noţiunile au o existenţă în plan mental

simetrică cu existenţa în plan real a obiectelor, fenomenelor

etc.

Noţiunile sunt materia primă a procesului de gândire.

Reamintim că gândirea operează literalmente cu noţiuni, iar o

gândire corectă, clară, eficientă presupune atât claritatea

noţiunilor, cat si respectarea unor reguli de desfăşurare a

procesului de gândire.

Operaţiunile gândirii si formarea notiunilor

Obiectele, fiinţele, lucrurile din aceeaşi categorie

(clasă) nu sunt identice. Ele difera mai mult sau mai putin

intre ele.Uneori diferenţele sunt minime şi noţiunile

adiacente se pot confunda conducând la erori de gândire

implicit la erori decizionale (ex.: tipuri de „maşini”, rase de

„câini”, tipuri de „regnuri”.

Formarea corectă a noţiunii presupune o serie de

17
operaţii mentale dupa cum urmeaza:

- Comparaţia care este o operaţiune mentală de

stabilire a asemănărilor şi deosebirilor dintre

obiecte, fiinţe, fenomene, duce la concluzia că

obiectele, fiinţele, fenomenele pot fi identice, uşor

diferite (asemănătoare), total diferite, opuse,

necomparabile.

- Analiza duce la o mai bună (profundă) cunoaştere a

elementelor analizate si este operaţia de

descompunere şi izolare mentală, a diferitelor

însuşiri, calităţi, atribute ale obiectelor, fiinţelor,

fenomenelor. Analiza se poate face şi concret,

material, în laborator. Este vorba de varianta

chimica sau fizica (demontarea si studiul unui

aparat, agregat etc.)

- Sinteza este reunirea mentală a părţilor unor entităţi

într-o entitate nouă sau intr-un concept ori notiune

noua. De exemplu, barbatul ideal sau femeia ideala

sunt rezultatul unor sinteze.Între analiză şi sinteză

este o unitate. Ele se presupun una pe cealaltă.

Sinteza poate fi asimilata unei concluzii.

18
 - Abstractizarea. Comparatia si analiza presupun

separarea unor însuşiri de altele precum şi de

obiectul căruia acestea îi aparţin. Această separare

în sine poartă numele de abstractizare.Obiectele

foarte diferite pot avea o însuşire comună.

Identificată şi abstrasă ea poate constitui criteriu

pentru o categorie anume. Această „abstragere”

(abstractizare) permite constituirea unei noi clase

sau categorii de obiecte. Ex.: studenţii „cunoscători

ai limbii spaniole” sau studenţii „cu calităţi sportive

deosebite”.Constituirea unei noi categorii pornind

de la abstractizarea unei însuşiri de la cazuri

particulare, poartă numele de generalizare.

- Generalizarea este operaţia prin care cuprindem

într-o noţiune o pluralitate de obiecte reunind o

însuşire sau mai multe dintre însuşirile lor comune.

Tipologia notiunilor

Între noţiuni sunt numeroase deosebiri din punctul de

vedere al sferei şi al conţinutului. Ex.: unele reflectă un

singur obiect, fiinţă, fenomen, altele mai multe obiecte, fiinţe,

19
fenomene.

Prin urmare vom avea:

1. Noţiuni singulare (individuale). Ex.: Tour Eiffel,

Transfăgărăşanul, Cascada Niagara, preşedintele actual al

S.U.A. La notiunile singulare conţinutul este individualizat,

iar sfera limitată la un singur exemplu.

2. Noţiuni generale. Ex.: tunel, peşte, copac.

Conţinutul este relativ restrâns, iar sfera foarte largă,

generală.

3. Noţiuni colective. Ex.: pădure, omenire, studenţime.

4. Noţiuni vide. Conţinutul reprezinta o asociere, o

alcătuire bizară de obiecte, fiinţe, însuşiri , in timp ce sfera

lipseste. Ex.: „pătratul cu 5 colţuri”, „anticii din sec.19”,

„dinozaurii actuali”, „ mortul acrobat”, „peştii vorbitori”,

„elefanţii zburători” s.a.m.d. Cu noţiuni de acest gen poate

opera cel mult creaţia artistică.

5. Noţiuni concrete. Ex.: clădiri, automobil, plantă etc.

6. Noţiuni abstracte. Ex.: justiţie, frumuseţe, fermitate,

victorie etc. Toate acestea sunt însuşiri abstrase din obiecte,

fenomene, situaţii etc., concrete.

7. Noţiuni pozitive. Acestea reprezinta o concordanţă.

20
Ex.: egal, drept, ordonat, corect.

8. Noţiuni negative. Acestea reprezinta o discordanţă.

Ex.: inegal, nedrept, dezordonat, incorect.

9. Noţiuni comparabile, care sunt noţiuni diferite dar

cu multe note comune ( Ex.: sat – oraş; alb – negru; plumb –

aur), dar unele pot fi noţiuni opuse.

10. Noţiuni necomparabile. Ex.: emoţie – copac;

teroare – adiere; cartier – nas; bărbat – autocar.

Definirea notiunilor

În primul rând trebuie stabilite coordonatele definiţiei.

Definiţia este operaţiunea de dezvăluire şi identificare

a notelor esenţiale din conţinutul unei noţiuni şi de

evidenţiere a însuşirilor esenţiale ale clasei de obiecte care se

reflectă în sfera ei.

Definiţia se face prin „genul proxim” şi „diferenţa

specifică”.

Genul proxim este genul cel mai apropiat de noţiunea

de definit.

21
 Diferenta specifică reprezinta notele prin care o specie

se deosebeşte de celelalte specii ale aceluiaşi gen.

De exemplu, omul este entitate aparţinând regnului

animal (genul proxim), din specia mamiferelor, biped –

biman, având postură verticală, limbaj articulat, raţiune

etc.(diferenta specifica).

În concluzie, definiţia este o operaţiune logică prin

care dezvăluim conţinutul unei noţiuni prin genul proxim şi

diferenţa specifică.

Noţiunea definită şi noţiunea care defineşte sunt cele

doua elemente structurale ale definiţiei, sunt unite prin verbul

„a fi” („este”). Între cele doua noţiuni, cea definita si cea care

defineste, trebuie să existe un raport de identitate.

Regulile definitiei

Definiţia trebuie să circumscrie cu precizie conţinutul

şi sfera noţiunii de definit.O definiţie corectă cere doua

condiţii: 1) atenţie (rigoare) si 2) cunoştinţe exacte. În plus ea

22
cere respectarea unui pachet de reguli ajutătoare prin care se

pot evita principalele erori de definire. Aceste reguli sunt:

1. Definiţia trebuie să fie adecvată noţiunii de definit,

adică să o acopere în totalitate, respectiv să convină

întregului obiect definit, să convină numai obiectului definit

nu şi altora.

Abaterile de la această regulă, au loc atunci când nu

precizăm suficient diferenţa specifică.

În funcţie de respectarea acestei reguli definiţia este

adevăr sau falsă.

2. Definiţia nu trebuie să formeze cerc. (noţiunea să nu

se definească prin ea însăşi). Ex.: „omul este o fiinţă umană”;

„istoria este ştiinţa care studiază fenomenele istorice”.

Definiţia este în acest caz un cerc vicios. Ea nu ne

spune nimic.

3. Definiţia nu trebuie să fie negativă dacă poate fi

pozitivă. O excepţie o constituie una din definiţiile culturii:

„cultura este tot ceea ce nu este natură”. Se sugereaza faptul

confom caruia cultura presupune intervenţia omului in

ordinea naturala.

Dar definiţia „negativă” se mai poate folosi totuşi dacă

23
noţiunea de definit este negativă. Ex.: ilogic este ceea ce nu

respectă legile gândirii; anormal este ceea ce nu se încadrează

în normele general acceptate s.a.m.d.

4. Definiţia trebuie să fie clară.

Definiţia este clară dacă recunoaştem uşor obiectele

care compun sfera noţiunii de definit, daca este precisă, este

succintă si nu conţine termeni vagi, obscuri sau figuraţi ori

inutili si nu se transformă în descriere.

Tipologia definiţiilor

1. Definiţii reale acestea arată ce sunt obiectele,

fenomenele şi însuşirile lor esenţiale.

2. Definiţii nominale (sau verbale); sunt definiţii care

vor să arate, sa evidenţieze şi să fixeze semnificaţia unui

nume sau cuvânt. Ex.: „se numeşte X orice ......”, sau „

intelegem prin X totalitatea.......”, „inţelegem prin X orice...”.

3. Definiţii genetice arată modul în care apare un

fenomen, ia naştere un obiect etc. Ex.: „propulsia este forţa

care apare, prin degajarea precipitată a unei energii dintr-o

24
incintă”, sau „taifunul este fenomenul care apare în condiţiile

în care o masă de aer cald în ascensiune este înlocuită de o

masă de aer rece care tinde să-i ia locul deplasându-se

orizontal”.

Operaţii care înlocuiesc definiţia

La operatiile care inlocuiesc definitia se recurge când

unele noţiuni se definesc cu dificultate sau nu se pot defini şi

dorim să dăm o idee sau imagine completă despre noţiunile

în cauză.

Aceste operaţii, prezentate mai jos pot completa sau

înlocui total eventualele încercări de definire:

a. descrierea reprezinta un inventar minuţios sau exact

al însuşirilor caracteristice ale obiectelor sau fenomenelor. In

descriere se consemneaza toate observaţiile efectuate asupra

acestor obiecte sau fenomene şi poate fi de doua feluri:

ştiinţifică sau literară.

b. caracterizarea consta in evidenţierea datelor

caracteristice.

c. comparaţia, am precizat mai sus, este operatia de

25
stabilire a asemanarilor si deosebirilor dintre doua sau mai

multe elemente.

d. indicarea unui obiect asemănător.

Una dintre operatiile mentale pe care le efectuam

adesea din nevoia de simplificare si ordonare a activitatilor

noastre mentale dar si practice, concrete, este clasificarea.

Clasificarea este operaţia de adunare, asociere, grupare

a obiectelor sau fenomenelor în clase (categorii) pe baza unor

caractere comune iar clasele astfel obţinute în clase din ce în

ce mai generale, asa incat fiecare dintre noţiunile

corespunzătoare să aibă un loc precis şi stabil în mintea

noastră.

Clasificarea este echivalenta cu generalizarea cu toate

că, în ambele operaţii se trece „se urcă” spre noţiuni din ce în

ce mai generale.

Generalizarea este o operaţie în sens vertical de

„urcare” spre noţiuni mai generale în timp ce clasificarea este

în primul rând o operaţie orizontală, de grupare a tuturor

obiectelor pe care vrem să le aşezăm în clase şi, în al doilea

rând, o operaţie verticală, de ierarhizare în ordinea

generalităţii.

26
 Regulile clasificării

O clasificare utila, operationala, presupune o serie

de reguli dupa cum urmeaza:

1. Fiecare dintre obiectele pe care le clasificăm trebuie

distribuit într-o clasă.

2. Nici un obiect nu poate fi aşezat în doua clase

deosebite.

3. Asemănările pe baza cărora grupăm obiectele în

aceeaşi clasă trebuie să fie mai importante decât deosebirile

dintre ele.

4. Constituirea claselor pe o treaptă a clasificării

trebuie să se facă pe baza aceloraşi însuşiri.

Tipuri de clasificări

1. Clasificarea naturală – in care criteriul de baza il

reprezinta însuşiri esenţiale, adica cele care determină natura

obiectelor.

2. Clasificarea artificială – in care asocierea si gruparea

27
obiectelor se face doar după însuşiri distinctive nu şi

esenţiale.

JUDECATA

Dacă noţiunea reflectă însuşiri generale ale obiectelor,

fiinţelor, fenomenelor fără a afirma sau nega, judecata este

inseparabilă de actul afirmării sau negării.

Chiar definitia judecatii spune că aceasta este forma

gândirii prin care se afirmă sau neagă ceva despre ceva.

În judecată se reflectă fie un raport între un obiect sau

o însuşire, fie raport între obiecte. Ex.: „clădirea” este (nu

este) „înaltă”, „terminată”, „colorată”, „proporţionată”

(raportul este între obiect / însuşire) sau „clădirea” este (nu

este) „mai mare” , „mai echilibrată” sau „mai solidă”....decat

cea alaturata.

În exemplele date, primele judecăţi, cele care exprimă

raportul dintre obiecte şi însuşire se numesc judecati de

predicaţie. Celelalte, exprimând un raport între doua obiecte

distincte, se numesc judecati de relaţie.

Judecata reflectă în ultimă instanţă raporturile care

28
există în mod real între obiecte si însuşiri, sau intre obiecte

diferite.

Judecata care afirmă o relaţie reală între un obiect si o

însuşire sau intre doua obiecte este o judecată adevărată , in

timp ce judecata care neagă o relaţie reală este o judecata

falsă. Ex.: „orice magistrat este licenţiat în drept” este o

judecata adevarata; „ niciun magistrat nu este licenţiat în

drept” este o judecata falsa.

Pe de alta parte, judecata care afirmă o relaţie

inexistentă între un obiect si o însuşire sau intre doua obiecte

este falsă, dupa cum judecata care neaga o relatie inexistenta

este adevarata. Ex.: „la Polul Nord sunt călduri insuportabile”

este falsă; la Polul Nord nu sunt călduri insuportabile este

adevărată.

Criteriul unic al veridicităţii sau falsităţii unei judecăţi

este aşadar corespondenţa cu realitatea.

Tipologia judecăţilor

In clasificarea, respectiv tipologizarea judecatilor se

poate rcurge la un numar extins de criterii dupa cum

urmeaza:

29
 1. După calitate judecatile pot fi: a) afirmative şi b)

negative.

a) Judecăţile afirmative sunt cele în care se afirmă că o

însuşire aparţine obiectului judecăţii.

b) Judecăţi negative sunt cele în care se neagă că o

însuşire aparţine obiectului judecăţii.

2. După cantitate judecatile pot fi: a) singulare; b)

particulare); c) universale.

a) ex. de judecata singulară : „Columb este

descoperitorul Americii”. Afirmaţia sau, dupa caz, negaţia se

referă la o relaţie unică.

b) judecata particulară: se afirmă (neagă) ceva despre o

parte dintre obiectele unei clase. Ex.: „unii studenţi sunt

interesaţi de studii în străinătate”; „unii profesori nu acceptă

întârzierea la ore”.

c) Judecata universală ( se afirmă – neagă ceva despre

fiecare dintre obiectele unei clase). Ex.: „Toţi oamenii sunt

muritori”, „toate corpurile au greutate”, „Nicio piatră nu

pluteşte pe apă”.

3. După calitate şi cantitate.

Combinarea celor doua criterii oferă o posibilitate nouă

30
de clasificare a judecăţilor.

Afirmaţie Negaţie

Universal A E

Particular I O

Judecati universal – afirmative (A). Ex; „ Toţi adulţii

au fost copii”; Judecati negative (E). Ex. „Niciun copil

nu are experienţa unui adult”.

Judecati particular – afirmative (I). Ex: „ Unii

infractori se autodenunţă”; Judecati particular negative

(O). Ex.: „ Unii infractori nu sunt pedepsiţi”.

4.După relaţie judecatile pot fi: a) categorice; b)

ipotetice; c) disjunctive.

a) Judecăţile categorice sunt cele în care afirmaţia sau

negaţia nu sunt supuse nici unei condiţii. Ex.: „Oxigenul este

un gaz”; „Fierul este un metal”.

b) Judecăţile ipotetice sunt cele în care afirmaţia sau

negaţia sunt supuse unei condiţii determinante. Ex.: „Dacă

temperatura scade sub 00 apa îngheaţă”, „Dacă săvârşeşti o

faptă gravă ajungi în detenţie”.

31
 Judecăţile ipotetice sunt compuse din doua judecăţi

categorice unite prin „Dacă ..... atunci”.Prima judecată este o

condiţie. A doua este consecinţa şi decurge în mod necesar

din prima.

Judecăţile ipotetice prezintă mai multe variante în care

consecinţa poate fi afirmativă sau negativă. Ex.: „Dacă

boxerul X este bine antrenat, va câştiga toate meciurile”,

„Dacă plouă, nu mai organizăm excursia”, „Dacă nu înveţi

temeinic, rezultatele tale vor fi slabe”, „Dacă antrenorul nu

va fi schimbat, echipa nu va deveni campioană”.

c) Judecăţile disjunctive sunt formate din doua sau mai

multe judecăţi categorice unite prin particula „ori” (sau). Ex.:

„Voi cumpăra o vopsea albă ori verde”; „Premiul cel mare va

fi un sejur la Paris ori un scuter”.

5. După modalitate judecatile pot fi: a) asertorice; b)

problematice; c) apodictice.

a) Judecăţile asertorice numite si constatative sunt cele

în care se constată apartenenţa sau neapartenenţa reală a unei

însuşiri la un obiect. Ex.: „Încăperea aceasta este încălzită”;

„Sala X nu este liberă”.

b) Judecăţile problematice, numite şi „de posibilitate”

32
sunt judecăţi care exprimă legătura posibilă dintre o însuşire

şi un obiect. Ex.: „Norii aceştia pot aduce ploaie”; „Acest

talent poate evolua foarte bine”; „Este posibil ca această

recoltă să fie cea mai bună din ultimii ani”.

c) Judecăţile apodictice (de necesitate) sunt judecatile

care reflectă apartenenţa unei însuşiri care nu poate lipsi. Ex.:

„Un corp aruncat în sus revine (în mod necesar) pe pământ”;

„Apa care fierbe se transformă în vapori”.

RATIONAMENTUL

Legile fundamentale ale gândirii

Pentru a intelege mai bine dinamica

rationamentului ca proces mental, se impune sa trecem

pe scurt in revista legile fundamentale care ghideaza

procesul gandirii:

1. Legea identităţii pleacă de la ideea că obiectele,

fiinţele, fenomenele lumii impreuna cu însuşirile lor au

stabilitate în timp (rămân identice cu ele însele). Astfel, şi

noţiunile noastre au stabilitate şi identitate precisă şi conferă

33
gândirii noastre claritate şi precizie (un brad este si ramane

intotdeauna un brad; un cal este si ramane un cal etc.).

2. Legea noncontradicţiei spune că doua judecăţi dintre

care una afirmă, alta neagă acelaşi lucru, nu pot fi adevărate

împreună în acelaşi timp. Ex.: judecăţile: „Frunzele sunt

verzi”; „Frunzele nu sunt verzi” pot fi adevărate în momente

sau perioade diferite, nu simultan. Alte exemple: „ afară este

întuneric” si „afara este lumină”; „ acest om este de bună

calitate” si „ acest om este un om de nimic”.

3. Legea terţiului exclus se aplică numai judecăţilor

contradictorii. Dintre acestea una este neapărat adevărată,

cealaltă este neapărat falsă. A treia posibilitate nu există.

Ex.: Mâine va fi un cutremur; Mâine nu va fi un cutremur, ori

Da, ori Nu, a treia varianta nu există.

4. Legea raţiunii suficiente exprimă faptul că orice

judecată validă are un temei, adică un corespondent în

realitate pe care îl invocăm când suntem întrebaţi ce ne face

să credem, sau de ce credem un lucru sau altul.

Revenind la raţionament, precizam ca acesta este o

formă a gândirii prin care din doua sau mai multe judecăţi

valide (cunoscute) derivăm o nouă judecată o nouă

34
informaţie (cunoştinţă).Un exemplu banal: „Doua dimensiuni

(A şi B) egale cu o a treia (C) sunt egale între ele”.

Informaţia (A = C; B = C) care reprezinta doua

judecăţi este cunoscută. Ele constituie premisele

rationamentului.

Informaţia A = B este o judecată nouă derivata din

premise. Ea este concluzia.

Raţionamentul propriu-zis are chiar această formă:

A = C; B = C – premise

Deci: A = B – concluzie

Tipuri de rationament

1. Raţionamentul deductiv. In aceste tipuri de

raţionament gândirea merge de la adevăruri

generale la adevăruri particulare. Ex: „Toate

maşinile performante sunt scumpe” (premisa),

„Maşina lui X este performantă”(premisa),

„Deci Maşina lui X este scumpă”(concluzie).

Concluzia raţionamentului deductiv are un „caracter

cert”.

O formă importantă de raţionament deductiv este

35
silogismul. Acesta permite derivarea dintr-o judecată

generală a uneia particulare prin intermediul unei a treia

judecăţi.

Silogismul se sprijină pe o axiomă de forma: „Ceea ce

se afirmă (neagă) despre o clasă de obiecte se poate afirma

sau nega despre fiecare obiect în parte”.

Legile generale ale silogismului se împart în două

categorii ale termenilor şi ale premiselor.

1. Legile termenilor :

a) orice silogism corect ale 3trei termeni şi numai trei.

In exemplul dat avem: 1) maşină; 2) performantă; 3) scumpă.

b) într-un silogism corect termenul mediu e distribuit

în cel puţin una din premise: ex.: „scumpă” (termen mediu)

c) intr-un silogism corect nici un termen nu apare în

concluzie dacă nu a apărut în premise: ex.: „scumpă”,

„maşina”;

2. Legile premiselor

a) într-un silogism corect o premisă este totdeauna

afirmativă în ex.dat.: ambele sunt afirmative.

b) într-un silogism corect una dintre premise este

36
totdeauna universală („toate maşinile performante”).

c) într-un silogism corect din doua premise afirmative

rezulta totdeauna o concluzie afirmativă.

d) într-un silogism corect concluzia urmează premisa

cea mai slabă (fie cea negativă, fie cea particulară) ex.:

„maşina lui X”.

2. Raţionamentul inductiv. In raţionamentul inductiv,

gandirea merge de la adevăruri particulare, care pot fi doua

sau mai multe, la un adevăr general.

Ex.: premisă: Puii de găină sunt drăgălaşi.

Premisă: Puii de pisică sunt drăgălaşi.

Premisă: Puii de animale sălbatice sunt drăgălaşi.

Premisă: Puii de om sunt drăgălaşi.

Concluzie: Deci toţi puii sunt drăgălaşi.

Concluzia raţionamentului inductiv are caracter relativ.

Raţionamentul inductiv permite aşadar „ridicarea” de

la cunoştinţe sau informaţii despre obiectele individuale la

cunostinte despre ceea ce este general si esenţial în aceste

obiecte.

Inducţia se sprijină pe date observaţionale repetate şi

poate fi completă sau incompletă.

37
 Inducţia completă include un principiu forte şi anume ea

exclude graba de a generaliza o constatare implicând răbdare

în a aduna, compara si analiza observaţii cât mai ample si

mai detaliate.

Inducţia complet este definita ca formă de raţionament

prin care se obţine o concluzie generală despre o clasă de

obiecte, fiinţe, fenomene pe baza cunoaşterii tuturor cazurilor

particulare care compun acea clasă. Ex.: „Toţi studenţii

anului doi au sub douazecisidoi de ani”.

Inducţia completă presupune doua reguli:

a) clasa obiectelor, fenomenelor, fiinţelor despre care

se afirmă sau neagă ceva în concluzie să fie construită în mod

real din toate cazurile enunţate în premise şi numai din ele.

b) trebuie să existe certitudinea că însuşirea

generalizată aparţine fiecărui obiect, fiinţă sau fenomen din

această clasă.

Inducţia incompletă presupune obţinerea unei

concluzii generale pe baza cunoaşterii doar a unei părţi din

cazurile particulare. Esantioanele din sondajele de opinie

publica, osciland in jurul a o mie de persoane pot sa nu fie

totdeauna reprezentative intrucat ele nu reprezinta decat o

38
parte din totalul cazurilor particulare. De altfel sondajele de

opinie au o marja de eroare de pana la +/-3%

Am precizat că inducţia se sprijină pe date

observaţionale repetate. Acestea se recolteaza prin

intermediul metodei cunoscute sub numele deja sugerat, de

observatie.

Observaţia este o percepţie orientată, planificată, si

dirijată spre un anumit scop sau interes. Nu este acelasi lucru

sa percepi oamenii care trec pe strada si sa observi oamenii

care trec pe strada. Percepţia este pasivă, lacunară,

superficială, fugitivă, aleatorie in timp ce observaţia este

activă, completă, profundă, stabilă si dirijată, orientata.Doar

in aceste conditii inducţia are sanse sa fie corectă si completă.

În contextul discuţiei despre observaţie se poate vorbi

şi despre experiment.

EXPERIMENTUL

Experimentul consta in observarea unor evenimente

provocate. Evenimentele se pot provoca în laborator sau în

teren. Un exemplu de experiment de teren de natura

39
psihosociala, organizat cu mai multi ani in urma, cand inca

nu aparusera telefoanele mobile,de catre Brigada de politie

rutiera a municipiului Bucuresti impreuna cu studentii

Academiei de Politie de la specialitatea Circulatie, a constat

in asezarea la vedere pe autostrada Bucuresti-Pitesti, a unui

manechin care sugera ideea unui accident mortal. Din

primele o suta de autoturisme care au trecut pe langa

„accident”, doar patru au oprit incercand sa dea o mana de

ajutor „victimei”.Concluzia care s-a putut trage, respectiv

„majoritatea automobilistilor (96%), indiferent de motivele

invocate, nu sunt dispusi sa opreasca in astfel de situatii”

echivaleaza cu rezultatul unei inductii incomplete

Erorile în inducţie

1.O prima eroare consta in generalizarea pripită;

aceasta presupune tragerea unei concluzii generale dintr-un

numar restrans de cazuri izolate.

2. O a doua eroare se încadrează în formula POST

HOC ERGO PROPTER HOC. (După aceasta, deci din cauza

aceasta) care consta in interpretarea greşită a unei legături

cauzale. Drept exemple stau numeroasele prejudecati si

superstitii potrivit carora unele intamplari sunt atribuite unor

40
false cauze. Astfel multi oameni considera ca intalnirea cu o

pisica neagra,cu un preot sau cu o persoana care transporta un

recipient gol ori sarea varsata pe jos de un membru al

familiei, sunt aducatoare de neplaceri, fiind chiar cauze ale

acestora. Culoarea neagra a pisicii si a vesmintelor preotului

simbolizeaza doliul, durerea, nenorocirea, tragedia, motiv

pentru care sunt percepute ca prevestitoare de rau.

Coşarul, cu toate ca este invesmantat in aceeasi culoare

neagra este considerat aducator de noroc intrucat,prin

meseria lui, el curata si indeparteaza simbolul raului odata cu

funinginea neagra din cosurile de fum, deci intalnirea cu el

nu poate fi decat benefica.Eventuale relatari despre

evenimente grave cu alte cauze, dar puse incorect in relatii de

determinare cu astfel de intamplari banale si nesemnificative

se transmit peste generatii si se sedimenteaza in prejudecati si

superstitii care nu au nimic comun cu atitudinile si conduita

rationala.

Intrebari

1. Ce intelegeti prin termenul de notiune? Dati

exemple de notiuni din domeniul dreptului.

2. Cum actioneaza operatiile gandirii in abordarea

41
 unei spete judiciare?

3. Cum se defineste o notiune? Cum procedam cand

nu reusim sa o definim?

4. Dati exemple de judecati din domeniul dreptului.

5. Faceti un rationament inductiv complet si unul

incomplet.

42
 II. LOGICA SI LIMBAJUL

Obiective:

Intelegerea corelatiei dintre calitatile gandirii si

calitatile limbajului, intelegerea functiilor limbajului in

demersul juridic.

Termeni cheie: limbaj, limba, functiile limbajului

Limbajul si limba

Inainte de toate trebuie clarificata distinctia limbaj-

limba. Dacă limbajul este o activitate psihofiziologică limba

reprezinta un ansamblu de semne prin care membrii unei

societăţi sau colectivităţi comunică intre ei. In sens larg

limba consta in totalitatea reacţiilor care exprimă stări sau

trăiri psihice sau experienţe personale.

Limba contine pe de o parte cuvinte,vocabular iar pe

de alta reguli de combinare sau utilizare a acestora..

Cuvintele sunt semne sau simboluri ale unor realităţi

43
obiecte, fiinţe, fenomene, relaţii, etc. care fiinteaza in planul

mental sub forma reprezentarilor.Asociate cu acestea ele

devin noţiuni.

Limba este un fenomen social in sensul ca este creată

in si de catre societate. Limba propriu-zisă, materna,

naturală este preluată de către copil de la adulţi si reprezinta

un instrument al limbajului natural,uzual.Există insa si

limbaje artificiale-tehnic, muzical, medical, juridic,etc. care

se invata ulterior si

care servesc comunicarii in cadrul unor domenii de activitate

distincte. De asemenea, se mai poate vorbi si de un limbaj al

trupului, al gesturilor, toate slujind, in ultima instanta,

procesului de comunicare.

Limbajul si gandirea

Într-o concepţie iniţială în istoria ştiinţei gandirea era

considerata ca inseparabila de limbaj.

Limbajul reprezinta aspectul exterior al gandirii, in

timp ce gandirea era latura interioara a limbajului.

Ulterior s-a considerat că gandirea funcţionează

44
independent, iar limbajul exteriorizează rezultatele

raţionamentelor.

Mai apoi s-a ajuns la concluzia că gandirea si limbajul

nu pot fi identice ci total distincte dar aflate intr-o stransa

interdependenta..

Lipsa de identitate dintre gandire şi limbaj se resimte

în situaţia în care avem o idee şi nu găsim cuvintele pentru a

o exprima dar şi în situaţia în care ne autoimpunem un

control raţional al gandirii asupra a ceea ce vorbim.

Când acest control se pierde, vorbirea noastră

(limbajul) devine ilogic, iraţional. Acest lucru se poate

intampla in stările febrile, dupa ingestia de alcool sau

substante psihotrope, in starile de patologie şi degradare

mentala etc. Si totuşi cuvântul (ca element al limbajului) are

un rol fundamental în formarea gândirii.

Pentru copilul mic cuvintele sunt simple sonorităţi.

Asociate mereu cu aceleaşi obiecte, fiinţe, fenomene sau

relaţii, cuvintele direcţionează atenţia, se fixează şi înlesnesc

operatiile gândirii.

Treptat fiecare cuvânt devine un punct de cristalizare si

fixare a semnificaţiilor. De exemplu, o interdictie de orice

45
fel, care de regula este insotita de reactia verbala „NU”,

pentru copil nu are initial nicio semnificaţie. Ulterior, prin

repetarea precipitata a grupului sonor „NU”, insotit si de

anumite manevre de atentionare sau amenintare, acesta

incepe sa dobandeasca un inteles, un sens, o semnificatie.

Iniţial semnificaţiile sunt în funcţie de experienţa

individului dar treptat ele sunt corectate si precizate tot mai

mult de catre societate. De exemplu, cuvantul sau notiunea

„caine” raportat la experienta copilului are semnificatia de

partener agreabil, de joaca, in timp ce raportat la experienta

adultului poate avea semnificatia de animal care trebuie

ingrijit, care trebuie vaccinat, care produce mizerie, este

purtator de paraziti si boli, sau care poate deveni periculos.

Societatea şi experienţele noastre sociale ne obligă in

permanenta la raţionalizarea şi socializarea gândirii.Pentru a

ne face înţeleşi, raţionali, logici, trebuie să eliminăm ceea ce

este prea individual, personal sau afectiv, să cizelăm limbajul

făcându-l clar, precis, riguros, impersonal, raţional, universal.

Concomitent cu cizelarea limbajului se realizeaza si

cizelarea gandirii noastre.

Funcţiile limbajului

46
 1. O prima functie este cea de comunicare; societatea

este in esenta un sistem de relaţii de natura materiala şi

spirituala. Ambele tipuri presupun comunicare printr-o forma

sau alta de limbaj; atât relaţiile materiale care presupun

reclama sau publicitate, negociere dar si reclamatie la

protectia consumatorului, de exemplu, cât şi relaţiile

spirituale care implica transmiterea informatiei culturale

privind experiente de viata comune sau transpuse in arta

literara, cinematografica ori dramaturgica.

Logica limbajului, corectitudinea, precizia, coerenţa

facilitează comunicarea, in timp ce lipsa acestora, dimpotriva

perturbă, afectează, blochează, afectează comunicarea si prin

aceasta, nu de putine ori, chiar relaţiile sociale.

2. Funcţia practică se refera la capacitatea limbajului

de a influenţa, de a determina la acţiune sau de a opri

acţiunea semenilor. Prin finctia lui practica limbajul isi

exercita capacitatea de a convinge.

Într-o variantă simplă, termeni ca: „vino”; „du-te”;

„stai”; „pleacă”; „ridică-te” determina o persoana sa

actioneze conform celor transmise. In varianta complexa a

47
retoricii sau artei oratoriei intalnita la mari oameni de stat,

conducători militari, avocaţi etc., mase mari de oameni sau

instante de judecata pot fi determinate la decizii si actiuni pe

care initial nu le luau in calcul. Funcţia practică poate actiona

si ca o funcţie reglatoare a conduitei proprii, sau a altora. Din

acest motiv aceasta functie se mai numeşte şi persuasivă.

Persuasiunea este capacitatea sau arta de a convinge pe

cineva de un anumit lucru. Uneori chiar in ciuda unor

convingeri opuse pe care acesta le are. Persuasiunea este

influentata de o serie de factori, dupa cum urmeaza:

a.caracteristicile sursei persuasive , respectiv

credibilitate, atractivitate, puterea de a recompensa sau

sancţiona.

b. caracteristicile mesajului; cu cat acesta este mai

logic, coerent, convingător si cu corespondenţe în realitatea

imediată, cu atat eficienta actului este mai mare.

c. caracteristicile receptorului, adica masura in care el

intelege mesajul, il accepta sau macar este atent. De fapt

atentionarea sau punerea în gardă a receptorului cu privire la

intenţie este foarte importanta in exercitarea persuasiunii.

3. Funcţia afectivă sau expresivă; prin limbaj se pot

48
exprima stări emoţionale – frică, dispreţ, bucurie, panică etc.

Acestea pot fi exprimate si prin mimica, limbaj nonverbal.

Dar, limbajul articulat, vorbirea este in masura sa exprime

stari emotionale mult mai complexe, care merg pana la

atitudini si sentimente. Tonul, intensitatea, pauzele,

accentele, topica frazei pot comunica mesaje deosebit de

subtile, uneori amnbigui sau chiar cu semnificatie opusa celei

aparene.

4. Funcţia ludică

Copiii repetă cuvinte sonore, inventează cuvinte noi,

reţin rime si poezii pe care le repeta si de care se amuza in

timpul jocurilor lor. Cuvintele pot avea si o componenta

emoţională tonica, amuzanta, distractiva pe care copiii o

exploateaza din plin. Si adulţii se joaca si distreaza cu

cuvintele – rebus, calambururi, bancuri, glume, catrene, rime,

ironii, insa incarcatura acestora, dincolo de latura emotionala

si sonoritate este in mai mare masura rationala logica.

5. Funcţia cathartică sau eliberatoare de tensiune se

manifesta prin recurgerea la injurii, bârfă, defăimare,

calomnie, denigrare. Pe de alta parte, a spune deschis ce crezi

49
despre comportamentul sau atitudinea unei persoane

stresante, reprezinta o usurare, o descarcare. De asemenea, a

povesti cuiva despre necazurile, suferinţele, temerile

personale reprezinta o reducere a tensiunii, functia cathartica

devenind astfel si funcţia terapeutică.

Alte perspective asupra funcţiilor limbajului vizează

individul sau grupul. In privinta individului mentionam:

a.- funcţia de integrare a acestuia în mediul său.

Integrarea, indeosebi in mediul social nu se poate realiza

decat prin intermediul limbajului si a comunicarii.

b.- funcţia de dezvăluire în faţa celorlalţi şi de

autodezvăluire. Prin limbaj ne facem cunoscuţi celorlalţi si

adesea chiar si nouă înşine.

c.- functia valorizatoare prin care atragem atentia

asupra punctelor noastre forte: posibilităţi, capacităţi,

aptitudini etc.

In privinta funcţiilor limbajului în cadrul grupului

mentionam:

a.- funcţia productivă, care permite cooperarea în

rezolvarea sarcinilor.

b.-funcţia facilitatoare a coeziunii; comunicarea dă

50
viaţă grupului, îl menţine, in timp ce încetarea comunicării

duce la „moartea” grupului.

c.- funcţia rezolutivă a problemelor grupului.

d.- funcţia de valorizare a grupului.

Formele limbajului sunt urmatoarele: limbajul interior

si limbajul exterior. Limbajul interior este utilizat

preponderent în derularea gândirii. Limbajul exterior poate fi

oral sau scris. Limbajul oral se exprima sub forma

monologului si dialogului. Ca forma a limbajului exterior,

mentionam si forma particulara nonverbala – limbajul

gesturilor.

Intrebari

1. In ce consta corelatia dintre limbaj si gandire?

2. Care sunt functiile principale ale limbajului?

3. Cum poate functia cathartica a limbajului sa puna

o persoana in conflict cu legea?

4. Ce rol are limbajul in cadrul unui grup?

5. Care sunt formele limbajului si cum pot fi utilizate

in incalcarea normelor sociale?

51
 III LIMBAJUL JURIDIC

Obiective:

Analiza corelatiei dintre gandirea juridica si limbaj si

a rolului pe care limbajul il are in formularea, fixarea si

transmiterea normelor juridice.

Termeni cheie: limbaj juridic, maxime, adagii.

Gandirea juridică este inseparabilă de limbaj. In fond,

dreptul este o profesie a cuvintelor prin intermediul cărora

sunt formulate, fixate si transmise normele juridice, normele

de drept.

Totalitatea termenilor utilizaţi în domeniul dreptului

constituie universul discursului juridic.

Avantajul limbajului juridic specializat constă în

eliminarea ambiguităţilor provenite din omonimia şi

polisenia termenilor din limbajul natural.

O particularitate a limbajului juridic este abundenţa de

reguli, maxime şi adagii sau argumente formulate în limba

latină.

52
 Maximele utilizate si ca reguli juridice sunt scurte

definiţii ale unor principii ce se aplică diferitelor tipuri de

cazuri.

Adagiile – (sg. adagiu si nu adagio – compoziţie

muzicală lentă) sunt forme generale concise uşor de reţinut,

care oferă o sugestie sau o direcţie atunci când legea este

obscură sau insuficientă.

Utilizarea maximelor sau adagiilor înlătură riscul

alterării sensului originar prin traducerea în oricare dintre

limbile de circulatie folosite.

Câteva exemple:

1. „Idem est non esse et non probari”. „A nu proba (o

fapta, o afirmaţie) este acelaşi lucru cu a nu exista”. Altfel

spus, orice afirmaţie trebuie însoţită de probe altfel, nu are

relevanţă juridică.

2. „Error communis facit ius”. „Eroarea comună este

creatoare de drept”.

Ex.: Numele greşit trecut în certificatul de naştere

rămâne valid, persoana in cauza raportandu-se la orice

institutie sub numele inscris in act.

3. „Nemo censetur ignorare legem”. „Nimeni nu are

53
voie să nu cunoască legea” si implicit nu poate invoca

necunoaşterea legii pentru a-şi justifica o faptă.

4. „Nulla poena sine lege”. „Nicio pedeapsă fără

lege”.Nimeni nu are voie să-şi facă singur dreptate (cum îl

taie capul, în afara legii).

5. „Nulla regula sine excepţione”. „Nici o regulă fără

excepţie”. Expresia vine din Dr. roman unde excepţia era un

mijloc de aparare.

6. „Mala grammatica non vitiat chartam”. „Gramatica

defectuoasă nu afectează validitatea unui act juridic”.

Intrebari

1. Ce reprezinta limbajul juridic in raport cu limbajul

natural?

2. Dati minimum zece exemple de termeni specifici

domeniului juridic.

3. Ce intelegeti prin maxime in cotextul dreptului?

Dati exemple.

4. Ce intelegeti prin adagii? Dati exemple.

IV. REGULI DE INTERPRETARE A

JURIDICITĂŢII

54
 LACUNA JURIDICĂ SI ANTINOMIA

Obiective: Intelegerea notiunilor de lacuna si

antinomie precum si familiarizarea cu regulile de

interpretare a juridicitatii.

Termeni cheie: lacuna juridica, antinomie, tipuri de

lacune.

Lacuna juridică (a dreptului sau a legii) constă în

lipsa, într-un sistem de drept, a unei norme care să poată fi

aplicată la un caz determinat.

De asemenea, exista lacuna juridică si atunci când

norma este incompletă şi pe baza ei nu poate fi formulată

nicio soluţie.

Existenţa şi modul de complinire (completare) a

lacunelor in drept reprezinta una din temele centrale ale

logicii juridice.

Lacunele juridice sunt inerente oricărui sistem de drept

pentru că orice lege este o operă umană, prin urmare va fi

incertă, incompletă si limitată. Ea nu poate epuiza într-un

55
simplu text totalitatea situaţiilor sociale prezente şi cu atât

mai puţin a celor viitoare care se pot crea între oameni,

Lacuna nu trebuie confundata cu antinomia. Dacă

lacuna constă în lipsa unei reglementări privitoare la un caz

determinat, antinomia este o incompatibilitate, un conflict

între doua norme care se bat cap în cap şi constă în

dificultatea de a alege o soluţie din doua sau uneori mai

multe soluţii contradictorii.

Situaţia de antinomie, de conflict a legilor numită de

catre unii autori şi lacună logică a dreptului de către unii

autori poate fi rezolvată prin doua metode:

1. În cazul unei diferenţe ierarhice a normelor, de ex.:

între o normă constituţională şi o normă ordinară se aplică

legea situată pe o poziţie superioară în ierarhie, conform

principiului Lex superior derogat lex inferiori.

2. În cazul unor legi plasate pe acelaşi nivel ierarhic se

aplică ultima lege conform principiului Lex posterior derogat

lex anteriori.

Pentru ca o antinomie să fie perfectă şi să genereze o

lacună logică este necesar ca doua norme (legi) să fie

promulgate în aceeaşi zi, să se afle pe acelaşi nivel ierarhic,

56
iar contradicţia să privească aceeaşi acţiune şi acelaşi subiect

în aceleaşi circumstanţe.

Ori acest lucru este un incident pe cât de regretabil pe

atat de rar într-un sistem de drept naţional.

În dreptul privat internaţional însă există numeroase

cazuri de antinomii întrucât avem de a face nu cu unul ci cu

doua sau cu mai multe sisteme juridice la care cele doua

reguli sunt inaplicabile.

Când rezolvarea antinomiei nu este posibilă sau

aparent irezolvabilă, se creează literalmente o lacună în drept.

In practică se pot intalni cateva tipuri de antinomii, si

anume:

1. Situaţia în care doua norme de drept care trebuie

aplicate la aceeaşi relaţie juridică sunt simultan inaplicabile.

De exemplu: căsătoria sau adopţia unor persoane de

naţionalitate diferită, când legiuitorii din cele doua ţări au

prevăzut soluţii divergente în această situaţie.

2. Situaţia în care legea naţională contravine ordinii

publice internaţionale. In acest sens se pot vedea numeroase

cauze trimise la Curtea Europeana a drepturilor Omului.

3. Situaţia în care este imposibil să aplicăm simultan

57
două norme aşa cum sunt ele enunţate. Aici este vorba de o

antinomie de interpretare care poate dispărea dacă se recurge

la altă tehnică de interpretare ce poate releva semnificaţii care

nu apar în textul legii.

În concluzie, de cele mai multe ori antinomiile pot fi

rezolvate printr-o tehnică de interpretare (de ex.: apelul la

interpretarea extensivă, apelul la spiritul legii, apelul la

spiritul epocii, apelul la intenţiile legiuitorului, dar validitatea

acestei rezolvări este relativă şi nu de putine ori va sta sub

semnul intrebarii.

Lacuna juridică este reglementată în Dreptul privat

care, în esenţă spune ca „judecătorul are nu numai libertatea

de a umple lacuna ci şi obligaţia de a o face pentru că în caz

contrar acesta se face culpabil de denegare de dreptate (refuz

de a soluţiona o cauză). Articolul 3 din Codul civil nu doar

semnalează existenţa lacunei juridice dar prevede şi

obligativitatea rezolvării ei: „Judecătorul care va refuza a

judeca sub cuvânt că legea nu prevede sau că este întunecată

sau neîndestulătoare va putea fi urmărit ca şi culpabil de

denegare de dreptate”. El, judecatorul nu are decât puterea

de a umple o lacună individuală, de a rezolva un caz

58
particular. Decizia sa nu creează precedente şi nu poate ţine

loc de lege pentru rezolvarea unor cazuri asemănătoare.

Tipuri de lacune juridice

1. Lacune veritabile si lacune false.

Lacuna veritabilă este cea care apare într-un context

care nu oferă nici un fel de indiciu de interpretare pentru

soluţionarea cazului. Sunt situaţii în care o lege instituie

acţiune dar nu îi determină limitele sau condiţiile concrete în

care ea trebuie să aibă loc.

Lacunele false sunt de trei feluri: a) lacună lingvistică;

b) lacună ideologică (politică); c) lacună creată de o lege

desuetă.

a. Lacuna lingvistică apare când textul de lege are o

formulare deficitară sau conţine expresii incorecte din punct

de vedere terminologic.

b. Lacuna ideologică, sau politică, apare în cazul

schimbării de regim politic si implicit a ideologiei dominante

şi constă în conflictul dintre prevederile unora dintre legile

vechi şi cele ale noului sistem.

c. Lacuna creată de o lege intrată în desuetudine. Legea

59
există şi aparent este valabilă dar formularea ei este depăşită,

este în discordanţă cu evoluţia, ştiinţei şi a societăţii în

general şi prevederile ei nu mai sunt operante.

2. Lacune intenţionate si lacune neintenţionate.

Criteriul care stă la baza acestei clasificări este voinţa

legiuitorului; uneori din dorinţa de a oferi o mai mare

libertate judecătorului acesta trece peste reglementarea unor

situaţii. Lacunele astfel create sunt intenţionate, sunt

constiente, deci create cu bună ştiinţă. Cele neintenţionate,

sunt independente de voinţa legiuitorului si se datorează mai

degrabă limitelor acestuia, mai precis incapacităţii sale de a

prevedea unele situaţii.

3. Lacunele primare si lacunele secundare.

Lacunele primare exista deja în momentul apariţiei

normei.

Lacunele secundare apar ulterior, datorită progresului

tehnic sau ca urmare a schimbării sistemului social.

4. Lacune în lege şi lacune în drept.

Într-un sistem evoluat de drept nu ar trebui să existe

lacune. Lacuna care apare în lege , in principiu, poate fi

rezolvată prin apelul la principiile dreptului.

60
Unele situaţii însă nu pot fi soluţionate nici în acest fel, însuşi

dreptul şi principiile sale fiind un sistem în continuă evoluţie

şi într-o continuă adaptare la evoluţia societăţii.

5. Lacune critice si lacune diacritice.

Lacuna critică consta in imposibilitatea de evaluare a

unui comportament menţionat într-o normă. Lacunele critice

pot fi „A parte obiecti”, când ţinând seamă de prevederile

legii nu putem stabili dacă un comportament se înscrie sau nu

în acestea şi „A parte subiecti” , când nu putem identifica

subiecţii cărora li se adresează norma.

Lacuna diacritică apare în situaţia în care sancţiunea

prevăzută de normă nu este clară, astfel apărând

imposibilitatea de a soluţiona un caz sau de a lua o decizie

chiar dacă subiecţii sau comportamenteler vizate se pot

identifica.

6. Lacune de cunoaştere. Acestea pot surveni în doua

ipostaze:

Prima ipostază este cea in care modul de soluţionare

nu este prevăzut de lege sau cand există mai multe soluţii

pentru un caz dar nu sunt menţionate criteriile de alegere a

soluţiei în speţă si de eliminare a celorlalte opţiuni.

61
 A doua ipostază este cea in care există un defect de

sistem care presupune:

a) lipsa informaţiei factuale ce nu permite determinarea

cu certitudine a faptelor şi încadrarea lor în normă sau

b) indeterminarea semantică, atunci cand termenii sunt

prea generali sau expresii lingvistice sunt imprecise, situatie

care lasă deschise mai multe opţiuni.

7. Lacune provizorii. Lacunele privizorii sunt create de

legiuitor prin trimiterile la o reglementare ulterioară ,de

completare, ( „legea în alb”). De regulă se precizează şi un

termen în care legea de completare trebuie să apară, dar

acesta adeseori nu este respectat.

8. Lacuna tehnică. Aceasta apare când legiuitorul

prevede sau statuează o normă generală fără a preciza şi

condiţiile concrete în care aceasta se va aplica.

De ex.: se prevede restituirea unor drepturi băneşti

(fără a se specifica cine le va face, în ce cuantum, de la ce

dată etc.).

62
Intrebari

1. Ce este lacuna juridica?

2. Ce este antinomia?

3. Cand avem de a face cu o antinomie perfecta?

4. Ce tipuri de antinomiiputem intalni in practica?

5. Ce precizeaza art. 3 din Codul civil cu privire la

lacuna juridica?

6. Ce tipuri de lacune se pot intalni in practica

juridica?

63
 V INTERPRETAREA LOGICA A LEGILOR

Obiective: Analiza principalelor metode de

interpretare logica a legilor, a tipurilor de interpretare si a

argumentelor utilizate.

Termeni cheie: interpretare ordinara, interpretare

extensiva, argumente.

Obligaţia judecătorului de a complini o lacună juridică

nu presupune, in mod necesar ca la soluţia dată să se ajungă

prin metode logice.

Soluţia poate fi adoptată şi prin recurgerea la metode

intuitive, dar necesitatea de a-şi motiva decizia impune de

cele mai multe ori utilizarea unor procedee logice de

demonstrare a valabilităţii raţionamentului judiciar.

Acest aspect aduce în mod ferm în prim plan cerinţa

interpretării logice a legilor.

Noţiunea de interpretare semnifică evidenţierea

sensului termenilor cuprinşi în actele juridice în general şi în

64
lege în special.

METODE UTILIZATE

În domeniul interpretării legilor se folosesc doua tipuri

de metode:

I. Interpretarea ordinară când legea este obscură sau

ambiguă.

II. Interpretarea extensivă când legea e lacunară.

I. Interpretarea ordinară se sprijină pe doua metode –

metoda gramaticală şi metoda logică.

Metoda gramaticală presupune trei etape: a) analiza

sintactică şi morfologică a propoziţiei din textul de lege; b)

determinarea sensului gramatical al frazelor sau cauzelor; c)

analiza înţelesului etimologic al noţiunii.

Metoda logică de interpretare a legii foloseşte metode

specifice logicii juridice, limitele acestora fiind determinate

de fiecare ramură de drept.

Regulile de interpretare logică

1. Interpretarea logică directă – aceasta face trimitere

la însuşi textul legii, analiza sprijinindu-se pe operaţiuni

65
logice.

Regulile de interpretare logică directă derivând chiar

din termenii întrebuinţaţi de către legiuitor sunt următoarele:

a) O regulă principală a interpretării sensului propriu şi

direct al termenilor – regula „a proprio sensu”.

b) Reguli accesorii privind posibilitatea de a înţelege

aceşti termeni într-un sens larg (lato sensu) sau într-un sens

restrâns (stricto sensu).

De aceste doua reguli pot fi legate cele doua argumente

juridice cunoscute sub numele de „A generali sensu”

(considerarea termenilor în sensul lor larg, general) si „A

ratione legis stricta” , adică interpretarea strictă legată de

înţelesul oferit de textul legii. Interpretarea strictă sau

restrictivă se utilizează în principal în domeniul dreptului

penal.

2. Interpretarea logică semidirectă

Regulile acestui tip de interpretare pornesc tot de la

legea care este interpretată, dar nu se limitează la text, ci se

66
extind la structura capitolului de lege sau a materiei tratate.

Cele mai frecvent utilizate reguli de acest tip sunt:

a. „Pro subjecta materia” , care recomandă folosirea

sensului termenilor aşa cum este dat în cadrul respectivei

ramuri de drept.

b. „A topica” – regulă care presupune analiza

succesiunii alineatelor, verbelor sau frazelor căutându-se

semnificaţia unui termen prin analiza locului acestuia în

cadrul structurii textului. Această regulă este asemănătoare

cu interpretarea gramaticală.

c. „A rubrica” este regula care pleacă de la

presupunerea că titlul unui paragraf, secţiune, capitol poate

oferi indicii cu privire la intenţia legiuitorului şi prin urmare,

interpretarea ţine cont de acestea.

3. Interpretarea indirectă recurge, în principiu, la surse

exterioare legii. Cele mai folosite reguli în acest caz sunt:

a) căutarea argumentelor în lucrărilor preparatorii. Ex.:

dezbaterile parlamentare din cadrul procesului de adoptare a

legii sau expunerea de motive care însoţeşte unele acte

normative;

b) regula autorităţii care trimite la doctrină sau soluţiile

67
date de jurisprudenţă pornindu-se de la presupunerea că

somităţile în materie sunt cele mai în măsură să desprindă

înţelesul cel mai potrivit al legii.

4. Interpretarea semiindirectă

Regulile acestui tip de interpretare fie trimit la o lege

asemănătoare, fie încearcă să desprindă un sens logic sau un

principiu diriguitor de la care se poate pleca în desprinderea

sensului prevederii respective.

Cele mai frecvente reguli de acest fel sunt:

a) regula utilităţii logice, care, în cazul existenţei a

două sau mai multe posibilităţi de interpretare trimite la

sensul cel mai practic în conformitate cu scopul legii.

b) regula tendinţei „in favore” sau „in odio” a legii

care prevede că o interpretare care conduce la consecinţe

favorabile pentru inculpat, va fi prferata uneia care duce la

agravarea situaţiei sale. Aceasta este utilizată cu precădere în

dreptul penal.

c) regula identităţii de raţiune juridica -„a simili ad

simile”- care recomandă folosirea soluţiilor preconizate de

legiuitor într-un caz similar în cadrul aceleiaşi ramuri de

drept.

68
 Această regulă este cunoscută şi sub denumirea de

analogie sau raţionament analogic.

d) regula „a fortiori ratione” care extinde aplicarea

unei norme la un caz neprevăzut considerând că motivele

avute în vedere la stabilirea acestei norme se regăsesc cu tărie

în cazul nou apărut.

II. Interpretarea extensivă se foloseşte în cazul în care

legea este lacunară şi presupune metode similare cu cele

utilizate în cazul interpretării semiindirecte.

Regulile specifice interpretării extensive sunt:

a) interpretarea „a sensu legis” (în care se caută

înţelesul legii).

b) interpretarea „ab intentione legis”, întânită şi sub

formula „a scopo legis”, aceasta cautand să desprindă intenţia

legiuitorul atât din analiza lucrărilor preparatorii cât şi a

dezbaterilor parlamentare ocazionate de promulgarea legii.

c) regula „ab ocasione legis” care trimite la ocazia cu

care a fost emisă o lege (ex.: când un eveniment istoric a

determinat legiuitorul să elaboreze prevederile respective).

d) regula „a ratione legis” care ne ajută să desprindem

69
un motiv (o raţiune pentru care ...) din însuşi textul legii pe

care apoi îl putem folosi pentru complinirea lacunei.

e) regula „ab efficacitate legis” care conduce la

varianta de interpretare care conferă legii un efect.

f) regula „ab utilitate legis” care permite sau facilitează

interpretarea cea mai utilă.

g) regula de interpretare „ab absurdum”(ab absurdo

sensu) este similară cu procedeul cunoscut în matematică sub

denumirea de reducere la absurd şi constă în stabilirea

adevărului tezei de demonstrat prin infirmarea tezei care o

contrazice.

Regula „ab absurdum” presupune doua operaţii:

1) admiterea că teza şi implicit teza sau soluţia

contrară, ar fi adevărate.

2) dovedirea falsităţii tezei (soluţiei) contrare, cu

ajutorul inferenţei bazate pe anumite fundamente.

În acest mod, din falsitatea unei judecăţi, decurge în

mod necesar adevărul judecăţii contrare acesteia.

Plecând de la doua teze contradictorii, acest procedeu

determină obţinerea din teza presupus adevărată a unor

70
consecinţe false de unde, prin raţionament „a contrario” se

ajunge la considerarea celeilalte teze ca fiind adevărată.

Regula „ab absurdum” se foloseşte în problemele

controversate pentru combaterea altor argumente ce se invocă

în sprijinul opiniei contrare.

Argumente utilizate în interpretarea extensivă

Argumentul „a contrario sensu” sau „per a contrario”

este bazat pe una dintre legile fundamentale ale logicii -cea a

terţiului exclus-, care spune că dintre doua noţiuni care se

neagă reciproc (contradictorii), numai una este adevărată,

cealaltă este falsă, a treia posibilitate nu există.

În conformitate cu această lege sau principiu al logicii,

ori de câte ori un text de lege prevede un anumit lucru,

implicit el neagă contrariul.

Valoarea acestui argument -a contrario sensu sau per a

contrario- este totuşi relativă întrucât nu întotdeauna tăcerea

legii – spre exemplu – poate fi luată ca echivalentă cu o

soluţie contrară celei prevăzute expres de lege.

Argumentul „per a contrario” impune cel puţin doua

reguli – îndeosebi în materia probatoriului care însă

71
funcţionează doar atunci când aprecierea valorii unei probe

este aceeaşi pentru toţi participanţii la proces.Acestea sunt:

1) Un mijloc de probă nu poate dovedi că un

eveniment a avut loc şi, în acelaşi timp, că nu a avut loc.

2) Un argument probatoriu nu poate să dovedească şi

în acelaşi timp să nu dovedească, acelaşi lucru despre, acelaşi

fapt prin intermediul aceluiaşi mijloc de probă.

Acceptarea unui argument probatoriu sau mijloc de

probă exclude acceptarea mijlocului de probă opus. Un

justiţiabil nu poate avansa, într-o situaţie dată, un argument

de probă şi, cu acelaşi prilej, şi opusul său, privind acelaşi

mijloc de probă.

Argumentul „a fortiori ratione” - al raţiuni superioare

mai puternice.

Acest argument extinde aplicarea unei norme la un caz

neprevăzut de ea în situaţia în care motivele avute în vedere

la stabilirea acelei norme se regăsesc cu mai multă tărie în

respectivul caz.

De ex.: dacă într-un parc public este interzis a se călca

pe iarbă cu atât mai mult este interzis a se parca autoturisme,

săpa gropi, rupe flori sau tăia copaci.

72
 Chiar dacă aceste cazuri nu sunt expres prevăzute de

lege ele se pot incrimina prin extinderea prevederilor normei

care interzice călcarea ierbii.

În aceasta constă practic argumentul „a fortiori

ratione” - el implicând compararea a două situaţii de tarii

diferite şi extinderea prevederilor de la situaţia mai slabă la

cea mai tare.

În acelaşi sens, dacă instanţa este dispusă să accepte

declaraţia unui martor oarecare, cu atât mai mult ea trebuie să

accepte declaraţia expertului, deoarece ea este mai puternică

(a se vedea relaţia dintre mărturie si profesiunea martorului).

Criterii logice de utilizare a regulilor de interpretare a

legilor

1. Un prim criteriu este cel conform căruia norma

juridică trebuie interpretată în sensul în care să se aplice şi nu

în sensul înlăturării aplicării ei, în fond normele juridice sunt

create pentru a fi aplicate altfel nu-şi au rostul.

2. Un al doilea criteriu, cunoscut sub formularea

„acolo unde legea nu distinge nici noi nu trebuie să

73
distingem” se referă la faptul că interpretul unui text de lege

conceput în termeni generali nu are voie să-i restrângă

aplicaţia şi nici să creeze distincţii în cadrul unei norme

juridice pentru a soluţiona diferenţiat sau preferenţial unele

situaţii.

3. Un alt criteriu, potrivit caruia „excepţiile sunt de

strictă interpretare”, spune ca textele de excepţie trebuie să-şi

găsească aplicare exclusiv la situaţiile care se referă neputând

fi extinse şi la alte ipoteze sau cazuri.

Un caz particular al acestei reguli îl constituie

interpretarea legii speciale în raport cu legea generală. În

acest caz legea specială constituie excepţia iar legea generală,

regula.

Cel mai adesea, raportul lege generală – lege specială

se instituie între doua acte normative de aceeaşi valoare

juridica - doua legi, doua hotărâri de guvern etc.- şi chiar în

cadrul aceluiaşi act normativ, între normele de principiu si

normele de excepţie.

Rezolvarea problemei raportului dintre legea generala

si legea specială se face conform următoarelor reguli:

- legea specială derogă (se abate) de la legea

74
 generală;

- legea generală nu derogă de la cea specială.

Termenii de general sau special sunt relativi în acest

context în sensul că raportul general - special se realizează

prin comparaţie ca operaţie logică. O dispoziţie poate fi

considerată specială în raport cu o altă dispoziţie cu o

aplicare mai largă, dar în acelaşi timp, poate fi şi o normă

generală faţă de o dispoziţie cu o sferă de aplicare mai

restrânsă.

Intrebari

1. Ce metode se utilizeaza in domeniul interpretarii

legilor?

2. Care sunt regulile de interpretare logica directa?

3. Care sunt regulile de interpretare logica

semidirecta?

4. Care sunt regulile de interpretare logica indirecta?

5. Care sunt regulile de interpretare logica

semiindirecta?

75
6. In ce consta interpretarea extensiva?

7. Ce argumente se pot utiliza in interpretarea

extensiva?

8. Care sunt criteriile logice de utilizare a regulilor de

interpretare a legilor?

76
 VI. ANALOGIA JURIDICĂ

Obiective: Intelegerea situatiilor in care este necesara

recurgerea la metodele analogiei.

Termeni cheie: analogie, similitudine juridica.

Analogia juridica se referă la găsirea unei egalităţi

juridice necesară soluţionării, după aceleaşi reguli juridice a

unor speţe asemănătoare.

Analogia juridică funcţionează pe baza similitudinii

situaţiilor sau aşa-numitei identităţi de raţiune juridică.

Aplicarea analogiei în domeniul dreptului presupune

plecarea de la un caz special care nu este prevăzut sau

reglementat de lege şi ajungerea la un alt caz a cărui

soluţionare este reglementată clar, ulterior aplicând aceste

reguli la soluţionarea primului caz. Din similitudinea de

situaţii juridice derivă şi similitudinea de soluţii.

Metoda analogiei nu poate fi utilizată în câteva situaţii:

77
 1) în dreptul penal (deşi unii autori susţin că ar putea fi

permisă cu condiţia de a fi limitată doar la cazurile care ar

uşura situaţia infractorului).

2) în cazul excepţiilor, conform principiului universal

recunoscut, potrivit căruia excepţiile sunt de strictă

interpretare.

3) în cazul prezumţiilor legale absolute.

Analogia se bazează pe ideea potrivit căreia aceeaşi

cauză trebuie să producă aceleaşi efecte. Pentru ca

raţionamentul analogic să poată fi aplicat între cele două

situaţii care sunt comparate trebuie ca asemănările sau

similitudinile să fie fundamentale sau să fie mai numeroase

ori mai importante decât deosebirile.

Desigur că prin analogie se face completarea lacunelor

legii.

Problema care se pune în acest caz, este însă nu de a

interpreta un text ci de a găsi un text care să fie aplicabil la

cazul concret, neprevăzut de lege.

Completarea lacunelor legii se poate face fie

recurgându-se la norme care guvernează situaţia similară, caz

în care avem de a face cu analogia legii (analogia legis), fie

78
prin recurgerea la principii de drept care au fost aplicate la un

caz asemănător. În acest caz vorbim de analogia dreptului

(analogia juris).

În cazul în care însăşi legea se referă la aplicarea „prin

asemănare” a unor prevederi ale altei legi, nu putem vorbi de

analogie (legea la care se face trimitere nu mai este repetată

pentru a se evita redundanţa).

Intrebari

1. Ce este analogia juridica?

2. Ce presupune aplicarea analogiei in domeniul

dreptului?

3. In ce situatii nu se poate utiliza metoda analogiei?

79
 VII. CONSTRUCŢIILE JURIDICE

Obiective: Analiza notiunilor de construct juridic,

prezumtie si fictiune.

Termeni cheie: construct, prezumtie, fictiune.

Conceptele de construct juridic, prezumţie şi

ficţiune.

Construcţia juridică este un procedeu logic complex

care are drept scop să ofere o configurare logică, sintetică şi

consistentă soluţiilor legale.

Construcţiile apar ca nişte idei generale în drept

capabile să-şi exprime şi explice propria logică interioară.

Întrucât se produc în planul mental al conceptelor

denumirea lor corectă este de „constructe”; de ex.:

conceptele de drept subiectiv, stat, patrimoniu sunt

constructe.

Atunci când se referă la relaţiile sociale concrete cu

80
care au legătură constructele juridice se transformă adesea în

instituţii juridice.

Funcţia constructelor este aceea de a induce un

element de coerenţă logică în complexul de reglementări

juridice. De ex.: în cazul instituţiei transmisiunii succesorale

constructul juridic ce leagă între ele diferitele elemente ale

acestor instituţii o constituie ideea potrivit căreia „eredele

(moştenitorul) chemat la succesiune continuă persoana

defunctului”.

Constructul uzează de procedeul artificial al ficţiunii

spre a oferi un principiu explicativ pentru variate reguli ce se

pot grupa în jurul acestui principiu şi pot conduce la

realizarea finalităţilor urmărite de legiuitor.

Cele mai utilizate procedee de realizare a constructelor

juridice sunt prezumţiile şi ficţiunile.

În esenţă prezumţia constă în transformarea unei

probabilităţi într-o certitudine.

Prezumţia este un artificiu nu o forţare sau o deformare

a realităţii şi are un rol atât economic cât şi de stabilitate

juridică.

De cele mai multe ori probabilitatea pe care se bazează

81
prezumţia este stabilită pe baze ştiinţifice sau pe evidenţe

factuale.

De aici şi deosebirea între procedeul prezumţiei şi cel

al ficţiunii.

În cazul prezumţiei se tinde la o justă reflectare a

realităţii pe când în cazul ficţiunilor avem de a face cu o

deformare conştientă şi voită a faptelor reale, în scopul

atingerii unor obiective de politică legislativă.

Intrebari

1. Ce sunt constructele juridice si care este functia

acestora?

2. Ce este fictiunea?

3. Ce este prezumtia?

82
 VIII. FUNDAMENTAREA

ADEVĂRULUI JURIDIC

Obiective: Intelegerea importantei fundamentarii

adevarului juridic, a demonstratiei si argumentarii

care....... principale si a diferentelor dintre acestea.

Termeni cheie: fundamentare, demonstratie,

argumentare.

În general fundamentarea (întemeierea) este operaţia

logică prin care se indică temeiul aserţiunilor sau afirmaţiilor

făcute.

Temeiul reprezintă o judecată sau un şir de judecăţi din

care se poate deriva o aserţiune pe baza unui procedeu logic

valid.

Cele mai importante forme ale fundamentării sunt

demonstraţia şi argumentarea.

83
 Delimitarea între ele se face după criteriul valorii

cognitive a premiselor. Astfel:

- Demonstraţia se caracterizează prin premise certe

care se impun datorită evidenţei lor intuitive;

- Argumentarea se întemeiază pe opinii care pot fi doar

premise probabile dar care sunt acceptate de către toţi;

- Demonstraţia ţine doar de logica formală, fiind

alcătuită în întregime din lanţuri de silogisme;

Argumentarea recurge la logica informală şi retorică.

- Demonstraţia poate fi corectă sau incorectă;

- Argumentarea poate fi convingătoare (puternică)

sau mai puţin convingătoare (slabă).

-Demonstraţia este utilizată atunci când textul legii în

care se încadrează faptele este cunoscut.

Argumentaţia este folosită în cazul lacunei sau

obscurităţii legii. Din această cauză, în argumentaţie punctul

de plecare trebuie să fie admis de auditoriul care urmează a fi

convins.

Şi demonstraţia şi argumentarea sunt folosite atât

pentru a proba temeiul legal al unei aserţiuni cât şi pentru a

proba un adevăr faptic.

84
 De ex.:

Avem de a face cu o demonstraţie atunci când

procurorul aduce drept probă o pată de sânge care poate fi

atribuită acuzatului cu ajutorul analizei ADN după cum,

avem în faţă o argumentare atunci când acelaşi procuror arată

că acuzatul s-a aflat în apropierea locului în care a fost găsită

victima omorului; că a ameninţat-o pe aceasta de mai multe

ori cu moartea iar hainele cu care acuzatul a fost îmbrăcat (şi

care ar fi putut fi pătate cu sânge) au dispărut.

Argumente irelevante pentru fundamentarea adevărului

juridic de nevăzut.

1. Argumentul la persoană se face referire la calităţile

personale -integritate, respectabilitate ale inculpatului.

2. Argumentul autorităţii se face apel la competenţa şi

poziţia oficială a persoanei.

3. Argumentul prin apelul la opinia poporului la

pasiunile, prejudecăţile şi sentimentele acestuia.

4. Argumentul prin apelul la milă in care se invocă

starea de boală, sărăcie etc. a inculpatului.

5. Argumentul prin apelul la modestie se face apel la

ideea de modestie; în raport cu o persoană cu autoritate sau

85
funcţie publică (similar cu argumentul autorităţii).

6. Argumentul prin apelul de ignoranţă, in care se

încearcă acreditarea ideii că o afirmaţie este falsă din capul

locului pentru că ea aparţine unui ignorant.

7. Argumentul prin flatarea vanităţii constand în

încercarea de a obţine adeziunea interlocutorului (judecătorul

sau martorul advers) prin flatarea acestuia.

Ex.: „am încredere în inteligenţa şi experienţa dvs. şi

cred că veţi fi de acord să …..”

8. Argumentul bastonului constă în încercarea de a

impune o idee prin ameninţări şi represalii.

Intrebari

1. In ce consta fundamentarea adevarului juridic?

2. Care sunt cele mai importante forme ale

fundamentarii?

3. Ce argumente irelevante se intalnesc in practica in

incercarea de a fundamenta adevaruri juridice?

86
 IX. TEORIA ŞI LOGICA

ÎNTREBĂRILOR

Obiective: Analiza importantei intrebarilor in

domeniul dreptului, a modului corect de formulare, adresare

si interpretare a raspunsurilor.

Termeni cheie: intrebari, raspunsuri, exigente.

Întrebările în drept

Întrebările numite şi propoziţii interogative detin un

loc şi o importanţă deosebite atât în activitatea ştiinţifică

propriu-zisă cât şi în activităţile noastre practice de zi cu zi.

Studiul şi analiza întrebărilor reprezintă conţinutul unei

discipline speciale numită logica interogativă sau logica

întrebărilor. Între aplicaţiile acesteia întâlnim deopotrivă

sisteme de întrebări cu particularităţi şi caracteristici speciale

cum sunt instrumentele folosite în cercetările psiho-sociale

87
(interviul, ancheta socială, sondajele de opinie) dar şi cele

necesare juriştilor în diferitele etape esenţiale ale activităţii

lor, cum sunt interogatoriul, ancheta sau detecţia

comportamentului simulat.

Pentru justa soluţionare a diferitelor cauze cu care se

confruntă, investigatorul şi mai apoi magistratul au nevoie de

anumite informaţii pe care le vor obţine prin intermediul

întrebărilor.

Într-o primă fază acestea vor viza faptele, persoanelor

implicate într-o cauză judiciară; acţiunile în care acestea au

fost sau sunt angajate (ce s-a petrecut, sau se petrece, unde,

când, cum, din ce motive, în ce condiţii, cu ce scop etc.).

Pentru ca răspunsurile la astfel de întrebări să poată fi

valorificate ca probe pro sau contra anumitor ipoteze legate

de soluţionarea unei cauze investigatorul (anchetatorul) sau

magistratul trebuie să respecte cu stricteţe o serie de exigenţe

privind felul în care întrebările se formulează sau se

adresează.

Analiza logică a întrebărilor

88
 O întrebare autentică poate fi recunoscută după

anumite caracteristici în limbaj oral după intonaţie, anumite

accente sau contextul în care e formulată sau în limbaj scris

după sensul?

De regulă o întrebare nu exprimă o informaţie ci o

solicită.

Excepţie fac întrebările retorice care sunt utilizate ca

mijloace de persuasiune (convingere) şi care maschează un

conţinut informaţional.

Ex.: „Crezi oare că poţi să încalci regulile fără să fii

pedepsit?”

Întrebarea este aparentă; în fapt este vorba de o

informaţie mascată potrivit căreia „orice încălcare a legii se

sancţionează”.

Întrebările autentice (lipsite de funcţie informativă sau

conţinut informaţional) sunt, în consecinţă, utilizate în

situaţia în care avem nevoie de anumite informaţii despre

ceva necunoscut, incert şi care trebuie descoperit.

Ele au un caracter imperativ (seamănă oarecum cu un

ordin, cu o cerinţă fermă), de ex.: ce şti despre X?; ce aţi

făcut ieşi după amiază?; ce poţi să-mi spui despre …?”; de

89
când îl cunoaşteţi pe X? etc.

Dacă cel ce adresează întrebarea (întrebătorul) se poate

numi investigator, anchetator, cercetător (ştiinţific) operator

de interviu, organ de cercetare, profesor.

Cel căruia i se adresează poartă numele generic de

„respondent” şi poate fi: un cetăţean oarecare, un elev, un

martor, un inculpat sau un suspect (bănuit).

Răspunsul la o întrebare poate fi o propoziţie cognitivă

de fapt o informaţie, adevărată, falsă sau problematică.

O întrebare este constituită din doua părţi: o particulă

interogativă (cine, ce, când, unde, cum, de ce, în ce scop),

„datul” întrebării este partea din răspunsul aşteptat care apare

şi în construcţia întrebării şi în schema de răspuns.

Ex.: cine te-a vizitat iar dimineaţă?. Ieri dimineaţă m-a

vizitat X.

Observăm că răspunsul este de asemenea constituit din

doua părţi: din datul întrebării şi substituţia sau înlocuirea

particulei interogative. Un nume de persoană înlocuieşte

particula „cine”, o dată calendaristică sau oră înlocuieşte

particula „când”, descrierea faptei, evenimentului, situaţia,

întâmplarea, acţiunea înlocuieşte particula „ce”, descrierea

90
cauzei determinante, a împrejurărilor înlocuieşte particula

„cum”, descrierea motivelor înlocuieşte particula „de ce”,

descrierea felului, obiectivului urmărit înlocuieşte particula

„în ce scop”.

Se mai poate observa, de asemenea, că răspunsurile

aşteptate sunt prefigurate prin însăşi construcţia întrebării.

Aceasta sugerează şi la ce trebuie să se refere

răspunsul şi cum ar trebui să fie formulat.

Din aceste motive se consideră că întrebarea în general

are o funcţie direcţionar-sugeratoare dincolo de faptul că

reprezintă un factor catalizator şi stimulativ pentru reacţiile

respondentului.

Orice întrebare implică un domeniu si o presupoziţie

existenţială.

Zona de interes vizată de o întrebare (sau mai multe)

reprezintă domeniul întrebării. De ex.: un eveniment rutier

poate constitui un domeniu de interes pentru un investigator.

Informaţiile despre condiţiile producerii lui, dobândite

prin întrebări adresate martorilor, au la bază nişte presupuneri

ale agentului constatator care îl vor orienta pe acesta în

formularea întrebărilor.

91
 O astfel de presupunere poartă numele de presupoziţie

existenţială. Ea este de fapt o ipoteză care va fi confirmată

sau infirmată de răspunsurile care pot fi la rândul lor în acord

sau în dezacord cu realitatea.

O întrebare sau set de întrebări logic şi corect

formulate trebuie să se circumscrie clar domeniului întrebării

şi să se sprijine pe presupoziţii evidenţiate raţionale.

În principiu există o singura presupoziţie existenţială

primară, de ex.: evenimentul s-a datorat excesului de viteză,

şi mai multe presupoziţii existenţiale secundare: şoferul era

băut; s-a luat la întrecere cu un altul, s-a înfuriat pe un altul

care se deplasa foarte încet, a vrut să facă impresie persoanei

din dreapta, etc.

Tipuri clasice de întrebări

Diversitatea largă a întrebărilor şi necesitatea utilizării

lor adecvate impune un efort de clasificare a acestora.

A. Un prim criteriu este tipul de solicitare introdus de

întrebările în sine. In functie de acesta, intrebarile pot fi: a)

decizionale si b) completive. Acestea pot fi deschise sau

închise.

92
 a. Prin întrebări decizionale se solicită respondentului

să aleagă un răspuns din două sau mai multe care sunt oferite

prin însăşi construcţia întrebării şi care sunt exclusive unul

faţă de altul.

De ex.: „persoana în cauză purta o haină, o geacă sau

un tricou? – respondentul are practic trei variante de răspuns

reciproc exclusive: 1) … purta o haină; 2) … purta o geacă;

3) …. purta un tricou, la care se poate adăuga o a patra,

respectiv a cincea variantă: 4) purta o cămaşă (sau bluză); 5)

nu purta nimic.

O astfel de întrebare decizională poate avea şi o formă

mai simplă, de ex.; „persoana era îmbrăcată cu ceva, sau nu

purta nimic ?”

Din acest caz nu există decât două răspunsuri posibile:

a) da, era îmbrăcat cu o bluză

b) nu purta nimic,

sau, în aceeaşi ordine de idei, întrebarea poate fi una

decizională plurală, ex.: cu ce era îmbrăcată persoana, cu o

cămaşă, bluză, maiou, tricou, helancă, sau nu purta nimic?

Întrucât răspunsul la o astfel de întrebare nu poate fi

93
decât singurul (unic), („purta o bluză”, „purta un tricou”, „nu

purta nimic”) întrebarea este de tipul decizională plurală

exclusivă.

Dacă la variantele enumerate am adăuga şi articolele

„haină”, „geacă”, „sacou”, „pulover”, „palton” aceasta ar

deveni un alt tip şi anume, o întrebare decizională plurală

neexclusivă pentru că răspunsurile posibile ar fi de genul:

„purta o cămaşă, un sacou şi palton”; „purta o bluză şi un

pulover”; „purta un tricou şi un sacou”; „purta o geacă şi o

bluză”; „nu purta nimic”.

b. Întrebările completive

Prin întrebări completive se solicită informaţii care

permit completarea unor lacune de cunoaştere referitoare la o

anumită situaţie, persoană, fenomen etc.

Lacuna a cărei completare se urmăreşte este sugerată

oarecum în însăşi configurarea întrebării care se pune

respondentului. Ex.: „ce poţi să-mi spui despre …?”; „ce

părere aveţi despre …?”; „ce ştiţi despre ce s-a întâmplat în

…..,sau la ….?”.

Întrebările completive pot fi:

a) Deschise care nu sugerează vreun răspuns, listă de

94
răspunsuri, o schemă de răspuns posibilă (nu este foarte clar

ce se cere şi cum ar trebui să se răspunsă) astfel că

respondentul are dificultăţi în a formula răspunsuri clare,

precise, satisfăcătoare.

b) Închise care conţin sau măcar sugerează

posibilităţile de răspuns.

Acestea seamănă cu întrebările decizionale simple sau

plurale exclusive sau neexclusive la care respondentul trebuie

să opteze pentru variantele pe care le consideră adevărate.

B. Un alt criteriu de clasificare a întrebărilor îl

reprezintă particula interogativă utilizată în construcţia însăşi

a întrebării : (ce, cine, când, unde etc.) după care diferenţiem

întrebări referitoare la: evenimente, persoane, timp, locuri,

moduri, scopuri, motivaţii etc.

C. După datul întrebării avem întrebări normative,

factuale – prin care se solicită informaţii concrete (ex.: „unde

este …?”, „cât costă …?” etc.), normative – prin care se

solicită anumite instrucţiuni care trebuie normate pentru a

rezolva o problemă, ex.: „cum trebuie procedat pentru …?”;

„ce paşi trebuie să urmez ca să ….?”.

95
 D. După domeniu:

a) întrebări cu domeniu vid (aberante, inconsistente,

fanteziste) la care nu se poate, e necesar (e inutil) a se

răspunde.

Ex.: „d-ta crezi că eu mă hrănesc cu aer?”; „d-ta crezi

că toată lumea e proastă numai d-ta deştept?”.

b) întrebări cu domeniu nevid (concret) se referă la

orice domeniu concret.

E. După contextul în care sunt formulate:

a) proprii contextului ştiinţific; acestea sunt sunt

întâlnite în situaţia lacunelor de informare (cunoaştere)

instituţională (ex.: cercetători, oameni de ştiinţă), cotidiană,

orice persoană care doreşte să afle ceva despre o situaţie

concretă de viaţă.

b) proprii contextului didactic; acestea sunt intrebarile

specifice mediului scolar si universitar., de ex.: întrebări test,

ajutătoare, pregătitoare, încuietoare, capcană, indirecte.

Ele pot fi completive sau decizionale şi pot fi

organizate în forma unor teste grilă, extemporale, teze, lucrări

de control sau clasica „ascultare” la clasă.

96
 Tipuri de întrebări folosite in drept

Intrebarile folosite in drept, se înscriu pe o paletă largă

şi întrunesc trăsături specifice celor utilizate atât în context

ştiinţific cât şi în context didactic.

Situaţiile din cadrul activităţii juridice, care necesită

întrebări sunt: anchetele, interogatoriile, audierile, biodetecţia

judiciară, iar persoanele îndrituite să le formuleze sunt:

anchetatorul, procurorul, avocatul, judecătorul, specialistul în

biodetecţie.

Cea mai generală clasificare a întrebărilor din

domeniul dreptului cuprinde întrebările prealabile şi

întrebările privind faptele.

Întrebările prealabile se adresează suspectului,

învinuitului (inculpatului) sau martorilor şi se referă la a) date

personale (nume, prenume, cetăţenie, starea civilă, data şi

locul naşterii, antecedente penale etc.) sau b) la fondul cauzei

(dacă îl cunoaşte pe inculpat, suspect etc., de când, dacă este

rudă cu acesta, dacă îi cunoaşte activitatea etc.).

Întrebările privind faptele trebuie analizate în raport

cu:

97
 - poziţia respondentului în respectivul context juridic

(reclamant, pârât, martor, inculpat etc.);

- starea psihică a respondentului;

- nivelul cultural al respondentului;

- poziţia celui care formulează sau adresează

întrebări (anchetator, procuror, judecător etc.);

- etapa juridică în curs (anchetă, audiere,

interogatoriu);

- scopul urmărit prin respectivele întrebări.

Alte întrebări utilizate în activitatea juridică: de sprijin,

de completare, de precizare, de control, de detaliu, ajutătoare,

neutre, critice.

Exigenţe în formularea şi adresarea întrebărilor

specifice dreptului.

Intrebarile specifice dreptului impun o serie de rigori si

exigente care sunt expuse in cele ce urmeaza:

1) Intrebarile trebuie sa fie: concise, clare, precise;

2) Ele trebuie sa fie accesibile respondentului adica

adaptate capacitatilor sale de intelegere;

3) Intrebarile nu trebuie sa contina elemente de

intimidare;

98
 4) Trebuie sa fie neutre sub aspectul sugerării de

răspunsuri;

5) Trebuie sa fie neutre sub aspectul încărcăturii

emoţionale care ar putea fi transferată de la cel ce

întreabă la respondent: furie, nervozitate,

nemulţumire;

6) Intrebarile nu trebuie să sugereze explicit

sau implicit respondentului promisiuni ce nu pot fi

respectate.

Analiza logică a răspunsurilor

Raspunsurile obtinute la intrebari, indiferent de natura

sau contextul in care se utilizeaza se inscriu intr-o vasta

tipologie care ofera un camp generos de analiza oricarei

abordari din perspectiva logica. Astfel raspunsurile pot fi:

Răspunsuri adevărate sau false

Răspunsuri adecvate sau inadecvate

Răspunsuri complete sau incomplete (parţiale)

Răspunsuri directe (explicite) sau indirecte (implicite)

Răspunsuri consistente sau inconsistente

Răspunsuri simple (monosilabice) sau supraîncărcate

99
(abundente)

Răspunsuri aberante

Intrebari
1. Prezentati cateva elemente de teorie a intrebarilor.
2. Prezentati cateva repere de analiza logica a
intrebarilor.
3. Care sunt tipurile clasice de intrebari care pot fi
utilizate si in domeniul dreptului?
4. In ce consta specificul intrebarilor utilizate exclusiv
in drept?
5. Ce exigente trebuie avute in vedere in formularea si
adresarea intrebarilor specifice dreptului?
Ce tipuri de raspunsuri pot oferi persoanele interogate?

100