IMAGINI ALE INFERNULUI ÎN GÂNDIREA ANTICĂ

Adrian MORARU, doctorand,

Institutul Integrare Europeană și Științe Politice al AȘM

Summary
Afterlife or Hereafter in the philosophy and mythology of ancient Greece and Rome
takes place in an area often referred to as the Underworld or Hades, although some-
times the location is described as a distant portion of the earth. In classical antiq-
uity the image of the world where souls go after death was created by myth and
poetry. It has evolved over time to reach known image of classic literary works. It
was believed that souls were judged after death and those who received punishment
were sent to Tartarus. As a place of punishment, it can be considered a hell.

R eprezentarea lumii de dincolo cu echivalentul ei - expresia geografia fune-

rară, reprezintă un capitol important în evoluţia umană. Grecii au avut o grijă
deosebită pentru morți, iar în acest sens stă mărturie literatura greacă. Sufletele
morților coborau pe o scară și mergeau în Infern, în împărăția lui Hades. Zeul
Infernului era imaginat ca un tâlhar înfricoșător care se lupta în plină zi cu oa-
meni mai puternici, ca o persoană care aleargă pe un cal negru, înarmat cu o
sabie sau cu un arc. Locuința veșnică a morților era un loc de suferință și de uitare
a celor vii, un loc întunecos și posomorât, căptușit cu pânză de păianjen, unde
niciodată nu se face ziuă, nici un cocoș nu cântă, nici o apă nu curge, iarba nu
răsare; acolo flămânzii nu au ce mânca, însetații nu au ce bea, tinerii vor fi prădați
de armele lor și fetele de podoabele lor. Hadesul este, în literatura antică, locul în
care cei care au comis fapte reprobabile sau păcate faţă de zei vor ispăşi pedeapsa
veşnică în acea parte a Infernului numită Tartar. Pentru cei fericiți există totuși
un loc aparte în lumea cealaltă: o insulă, unde toate sunt pregătite. Cei care au dus
o viaţă exemplară ajung într-un loc paradisiac – Câmpiile Elizee și Grădina lui
Hades, unde fetele dansează iar tinerii cântă.
La Homer, lumea de dincolo este întunecată, goală, mizeră, un loc unde su-
fletele rătăcesc fără ţintă. Poetul o descrie în cântul 11 din Odiseea, unde prezintă
călătoria lui Ulise în Infern. Sufletul, părăsind trupul, devine o fantasmă care tul-
bură somnul muritorilor. Sufletele nu au formă şi consistenţă materială şi nu pot
fi atinse de cei vii. Pentru cei vii, înmormântarea ca ritual de trecere către lumea
umbrelor capătă mare importanţă, fiind o condiţie indispensabilă pentru ajun-
gerea sufletului în Hades. Aici sufletele îşi pierd identitatea, sunt incapabile de a
simţi suferinţa sau emoţiile de orice fel.
În Antichitatea clasică, imaginea lumii în care ajung sufletele după moarte a
fost creată de mit şi de poezie, dar s-a apelat şi la credinţele populare pentru a o
îmbogăţi. Ea a evoluat pe parcursul timpului, ajungând la imaginea cunoscută din
operele literare clasice.
În Grecia, curentele filosofice din perioada clasica contestă cu vehemență
vechea concepție despre Hades-ul descris de Homer. Poeți si autori de tragedii
răspund problemei răului prin fatalism, accentuând totodată principiul judecății

228
Imagini ale Infernului în gândirea antică

după moarte. Zeus „stă la judecată printre umbre, rostind în orice vină hotă-
rârea de pe urmă”, afirma Eschil [1,40], care evoca și „implacabila justiție din
Hades”[1,267]. În Oedip rege Sofocle descrie sufletele tebanilor morți rătăcind pe
țărmul apusului[2,179], iar Aristofan vorbește în Broaștele, pe de o parte, despre
salvații care ajung în „vâlcelele înflorite”, și, pe de alta parte, de condamnații care
sunt conduși într-un loc unde există „mii de șerpi și dihănii înspaimântătoare” și
„grămezi de gunoaie şi murdării veșnice”[3,35].
Opiniile filosofilor nu sunt mai puțin categorice. Vechea mitologie, chiar
adaptată, cu zeii ei antropomorfi supuși acelorași pasiuni ca oamenii, nu-i mai
satisface. Situându-se deasupra viziunii populare, filosofii încearcă să trateze pro-
blema răului și a eventualei lui răsplăți. Soluțiile, cel mai des confuze, pe care le
sugerează arată încurcătura în care se află și încurajează scepticismul.
Heraclit include răul în armonia universală, la care de altfel acesta și contribu-
ie, ceea ce implică ideea unei justiții imanente. Democrit leagă noțiunile binelui și
răului de întâmplare, iar adepţii lui Pitagora consideră că sufletul se înalță sau se
coboară după cum se subordonează spiritului sau trupului, dar nu prea vorbesc
despre pedepse pentru faptele rele. Socrate leagă răul de ignoranță și sugerează că
este propria pedeapsă în viața prezentă. Filosoful nu preconizează nici un sistem
de pedepse în viața viitoare. Deși pornește de la principii cu totul diferite, și Aris-
totel ajunge la aceeași concluzie - Infernul din lumea de dincolo nu există.
Dintre filosofii greci antici, Platon este cel care și-a lăsat cel mai puternic am-
prenta asupra concepției tradiționale despre Infern. Opera sa nu conține o doctri-
nă coerentă cu privire la această problemă, ci mai curând piste de reflecție, câteva
constante și câteva ipoteze. În concepția lui Platon, după moarte urmează judeca-
ta. Este o idee pe care o întâlnim în toate cele trei lucrări în care se vorbește des-
pre Infern – Phaidon, Gorgias și Republica. Descrierea Infernului în lucrările lui
Platon este foarte variată, dar ea conține una și aceeași teorie despre purificarea
sufletului după moartea fizică, trupească. Platon este conștient de scepticismul cu
care vor privi filosofii „istoriile„ lui. De altfel, acestea sunt diferite, așa încât însuși
filosoful le consideră mituri. Contează doar semnificația lor esențială: fiecare tre-
buie să îndure după moarte soarta hotărâtă de zeii judecători ca să se poată pu-
rifica de legăturile trupești. Nu contează conținutul miturilor, important este că
ne ajută să înaintăm spre bine, astfel încât să găsim fericirea. Această învățătură a
cunoscut numeroase interpretări la filosofii neoplatonici.
În Gorgias, Platon spune că pe vremea lui Cronos oamenii erau judecați îna-
inte de a muri, fiind încă îmbrăcați, aceasta le permitea celor răi să-i înșele pe
judecători, prezentându-se sub o înfățișare care îi avantaja. Chiar de la începutul
domniei sale, Zeus a hotărât că oamenii nu vor mai fi anunțați când vor muri și
că vor fi judecați goi, după moarte, cei trei judecători fiind Minos, Radamante și
Aiakos: „Iar în acest chip se va da cea mai dreaptă hotărâre asupra drumului ce
trebuie s-apuce oamenii dincolo”[4, 109-110]
În Republica, mitulul lui Er, cel care a coborât în Infern și a învățat, mai
vorbește încă de existenta unei judecați, în cursul căreia cei drepți sunt despărțiți

229
 Adrian Moraru

de cei nedrepți. Incertitudinea domnește însă în privința duratei chinurilor din

Infern. Chinurile sunt prezentate ca fiind de lungă durată, dar au totdeauna carac-
ter temporar: „Pentru toate nedreptățile săvârșite și pentru toți oamenii cărora le
făcuse un rău, sufletul dă seama, rând pe rând, pentru fiecare nedreptate – de zece
ori. Aceasta înseamnă că fiecare pedeapsă are loc într-un interval de o sută de ani,
fiindcă atât de mare este viața omului, pentru ca pedeapsa îndurată să fie înzecită
față de nedreptate. Spre pildă, dacă vreunii s-au făcut vinovați de moartea multora,
ori au trădat cetăți și oștiri, ducându-le în robie, ori au fost părtași la altă fărădele-
ge, ei adună suferințe de zece ori mai mari pentru fiecare faptă.” [5, 436-437]
Pentru materialistul Epicur, zeii nedrepți și egoiști nu se intersectează câtuși
de puțin cu acțiunile oamenilor, aceștia nu au a se teme de nimic după moarte.
Nici la stoici nu există nimic de care trebuie să ne temem după moarte: ea este
„o dezlegare, dacă lumea este alcătuită din atomi, ori constituie o stingere sau o
transformare, dacă lumea alcătuiește un tot unitar”, afirma Marc Aureliu[6,159].
Pentru Seneca, moartea este întoarcerea acolo unde se află tot ce nu s-a născut.
Răul constă în a încerca să nu te supui ordinii firii, iar eșecul constituie totdeauna
pedeapsa celui care îl săvârșește.
Lumea romană a preluat în mare parte concepţia greacă despre viaţa de după
moarte în forma ei spiritualizată. Şi romanii vedeau lumea de dincolo ca pe un
loc obscur, nedefinit, unde rătăcesc spiritele morţilor. Aceștia, manii şi lemurii,
se pot întoarce în lumea celor vii, revenirea lor necesitând ritualuri speciale. La
formarea concepţiei romane despre lumea de dincolo de mormânt au contribuit
credinţele populare, convingerile moştenite de la greci, dar şi operele erudiţilor şi
literaţilor latini Vergiliu, Ovidiu sau Seneca.
Vergiliu, în Eneida (cartea a 6-a), povesteşte despre coborârea eroului în Infern
pentru a întâlni umbra tatălui său Anchise, care poate să îi dezvăluie viitorul. Co-
borârea în lumea de dincolo este o acţiune periculoasă, ale cărei riscuri îi sunt pre-
zentate lui Eneas încă de la început: „Tu din Anchise vlăstar, coborârea-n Avern e
ușoară; / Ziua şi noaptea-i deschisă intrarea lui Pluton cel negru:/ Dar să-ți întorci
ai tăi pași, și să scapi spre tărâmul luminii. / Asta e munca și greul” [7,137]. Înainte
de coborârea în Infern, Eneas trebuie să găsească Creanga de Aur şi să sacrifice
animale negre în cinstea divinităţilor subpământene. La intrare în lumea subte-
rană vieţuiesc personaje terifiante şi animale înspăimântătoare precum Himere,
Briaeus cel cu o sută de braţe, monstrul din Lerna, Gorgone şi Harpii.
Eneas ajunge la cele patru fluvii care mărginesc Tartarul: Acheron, Cocytus,
Styx şi Lethe, pe care le trece cu ajutorul luntraşului Charon, „păzitorul peste
fluvii”, căruia îi arată Creanga de Aur. El trece apoi de câinele Cerberus şi ajunge
în Infern. Aici sufletele celor morţi sunt aşezate conform judecăţii lui Minos, ju-
decată la care cei decedaţi trebuie să-şi mărturisească păcatele. Peste Tartar dom-
neşte Rhadamantes, care îi sileşte pe păcătoşi să-şi mărturisească păcatele. Cei
care nu le mărturiseau erau pedepsiţi de Tisifone şi de celelalte Erinii. În Infern îşi
ispăşeau pedeapsa cei care au greşit contra zeilor (titanii, Ixion, Salmoneu, Pirito-
us), cei care şi-au ucis rudele, avarii sau cei care s-au ridicat contra stăpânilor. În

230
Imagini ale Infernului în gândirea antică

drumul lui, Eneas ajunge şi la tărâmul celor fericiţi, rezervat celor care luptaseră
pentru patrie – preoţii, poeţii, artiştii şi eroii.
Vergilius descrie lumea de dincolo şi în poemul de tinereţe Culex, unde poves-
teşte despre coborârea în Infern a unui ţânţar. Imaginile prezentate sunt asemă-
nătoare cu cele din Eneida.
Şi în opera lui Horaţius apar unele referiri la lumea de dincolo şi la personajele
care o populează. Carmina (cartea a 2-a şi cartea a 13-a) prezintă spaima poetului
produsă de o creangă care i-a căzut în cap şi viziunea lumii de dincolo pe care a
avut-o cu acest prilej. În Ode apare credinţa că Muzele i-au beatificat în cer pe cei
ale căror merite le-au dezvăluit lumii. În prezentarea lumii subpământene, Ho-
raţius foloseşte imaginile mitologiei clasice cu fluviile care înconjoară Infernul,
judecătorii infernali, torţionarii şi cei pedepsiţi. În operele poeţilor latini Tibul
şi Properţius apare o descriere mai mult sau mai puţin amănunţită a lumii sub-
pământene pe care o împart în două zone distincte: Tartarul şi Câmpiile Elizee.
Astfel, numai cu câteva secole înaintea erei creştine se conturează ideea unui
loc de tortură, unde sunt pedepsiţi cei morţi pentru păcatele comise în cursul
vieţii. Tartarus-ul din mitologia greacă, aflat mai jos de Hades, cu porţi şi prag
de bronz, unde lumina soarelui nu ajunge, care a putut fi întrebuinţat pentru
fabricarea Infernului din filosofia lui Platon şi religia creştină, este o temniţă sub-
terană, asemănătoare cu cele care existau în sălaşele patriarhale, pentru a-i încar-
cera pe cei nesupuşi şi rebeli faţă de autoritatea pater familias. Într-o asemenea
închisoare subterană, Zeus îi întemniţează pe Cronos şi pe Titani, care refuzau să
se supună dominaţiei sale. Pedepsele aplicate lui Sisif şi Tantalus în Hades şi lui
Prometeu pe Caucaz au caracterul unei răzbunări personale: Zeus îi torturează
fiindcă aceştia l-au jignit.
Distincția dintre un infern popular, loc de chin în care ideea de revanșă asu-
pra nedreptăților din viața pământească tinde să devină dominantă păstrându-și
totuși caracterul temporar, și un infern al oamenilor culți, al filosofilor, al inte-
lectualilor apare și mai explicit în perioada apogeului civilizațiilor grecești, sec.
V–IV î.e.n. Reflecția asupra răului și asupra plății care o merită atinge atunci un
punct culminant cu prelungiri esențiale în lumea greco-romană și, nu peste mult
timp, și în cea creștină.

Referințe bibliografice
1. Eschil. Rugătoarele. Traducere de Alexandru Miran. Bucureşti: Editura Univers, 1982.
2. Sofocle. Oedip Rege. Bucureşti: Editura pentru Literatură, 1965.
3. Aristofan. Broaştele. Traducere de Adelina Piatkowski. Bucureşti: Editura Albatros, 1974.
4. Platon. Gorgias. În: Miturile lui Platon. Antologie de Cristian Bădiliţă. Bucureşti: Editura
Humanitas, 1996.
5. Platon. Republica. În: Opere. Vol.V. Traducere de Andrei Cornea. Bucureşti: Editura Ştiinţi-
fică şi Enciclopedică, 1986.
6. Marc Aureliu. Către sine. Traducere de M. Pencescu și D. Burtea. Bucureşti; Editura Miner-
va, 1977.
7. Vergiliu. Eneida. În românește de D. Murărașu. București: Editura de Stat pentru Literatură
și Artă, 1956.

231