Laborator nr.

Iona – mitologia omului contemporan

(„Iona”, Marin Sorescu)
Personajul Iona din piesa cu același nume, scrisă de Marin Sorescu, reprezintă prin sine
mitologia omului contemporan.
Iona este omul secolului al XX-lea, al cărui strigăt către regim nu mai are nici ecou:
– (Mai strigă o dată, să verifice bănuiala.) Io... (Așteaptă.)... na... (Așteaptă.) –(Frecându-și
mîinile a pagubă.) Gata și cu ecoul meu... – Nu mai e, s-a isprăvit (...) – Aș, poate e vreo măsură
mai nouă luată de pescari. „Măsurile mai noi” îl prind pe Iona (contemporanul) într-o capcană în
care trebuie să existe, dar încă nu bănuiește acest fapt. El dorește să se instaleze în context, dar se
simte incomodat, constrâns de realitate. Omul își dă seama într-un moment de limitele
împrejurărilor, care îl constrâng: Mi se pare mie, sau e târziu? – Cum a trecut timpul!
–Începe să fie târziu în mine. Apoi se trezește în el revolta pentru că nu se poate exterioriza,
pentru că nu poate exista, fiind închis în propriul eu, pentru că are un scop, un ideal spre care
aspiră, dar pe care realitatea nu-i permite să-l realizeze: De mult pândesc eu peștele ăsta. – L-am
visat. – Nu-i vorbă, că eu visez în fiecare noapte doar pești.; sau Dacă aș avea mijloace, n-aș
face nimic altceva decât o bancă de lemn în mijlocul mării (...) lucrul ăsta l-aș face cu dragă
inimă. Ar fi ca un lăcaș de stat cu capul în mîini în mijlocul sufletului.
Omul încearcă, totuși, să se acomodeze, își găsește singur sieși o soluție temporară, un
analog al absolutului său: un acvariu cu pești pentru zilele nefericite, ... de câte ori plec la
pescuit, iau și acvariul. Când văd că e lată rău, am stat o zi întreagă degeaba, scot undița (o
scoate) și-o arunc în acvariu. (O aruncă.). El simte necesitatea căutării, ca orice om, punându-și
întrebări cu privire la existență. Personajul în discuție, care întruchipează omul, în general,
înțelege neputința sa de a controla timpul, și totuși, își oferă lui însuși întrebarea: – Dar, parcă
poți să-ți schimbi marea?! la care tot el își răspunde: –A, nici pomeneală. Omul, mai are el și alte
întrebări existențialiste reflectate în profilul personajului lui Sorescu, precum: –De ce trebuie să
se culce toți oamenii la sfârșitul vieții?; sau –De ce oamenii-și pierd timpul cu lucruri ce nu le
folosesc după moarte?
Căutarea aceasta este o căutare a sinelui, -(Înțelept.) De-aia fiecare om trebuie să-și
vadă de trebușoara lui. –(Uitîndu-se în apă.) Să privească în cercul său. –Și să tacă. (Pauză)
–Numai că eu trebuie să strig. Să-l chem pe Iona. –(Strigă) Ionaaa!, doar că nu o va realiza în
mod conștient de la bun început. El va conștientiza întâi aflarea lui în spațiul închis (în interiorul
peștelui, respectiv anturajul social) după care va realiza mai multe probe de evadare, dar care se
vor dovedi năprasnice. Nimerește, astfel, într-un cerc închis, în cadrul, în mijlocul strâmtorării,
pe care o simte și pe care deja o conștientizează mai mult decât altă dată, ajunge acolo de unde a

1
Laborator nr. 2

pornit, neputând parcurge drumul, care parcă nu ar avea sfârșit: – Și-acum, fiindcă tot sunt pornit
pe drumul ăsta...; Nu e nici chitul ăsta așa de rău cum crede lumea, consolându-se totodată
pentru condiția în care se află și trebuie să o suporte.
Problema ființei umane este, însă, căutarea perseverentă în afară, așa cum o face Iona
până într-un punct, căutarea trebuie să-și aiba punctul de pornire dinspre interior: E invers. Totul
e invers. Dar nu mă las. Plec din nou. De data aceasta, te iau cu mine. Ce contează daca ai sau
nu noroc? E greu să fii singur. –(Scoate cuțitul.) Gata, Iona? (Își spintecă burta.) Răzbim noi
cumva la lumină.

Bibliografie

1. SORESCU, Marin. Iona (Teatru). București: Editura „Creuzet”, 1995.

2. ȘTEFĂNESCU, Alex. Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000.
București: Editura „Mașina de scris”, 2005.