COMUNICAREA.

IMPORTANȚA COMUNICĂRII.

DANILIUC NATALIA
 SUBIECTE PENTRU DISCUȚII

1. DEFINIȚII. PARTICULARITĂȚILE COMUNICĂRII.

2. AXIOMELE (PRINCIILE) COMUNICĂRII.
3. ACTIVITATEA COMUNICATIVĂ ȘI APTITUDINILE COMUNICATIVE
 Etimologic, cuv. comunicare, provine din limba latină, de la cuv.
communis cu sensul: de a transmite, a fi (a pune) în relație.

Primele preocupări practice cu privire la comunicare, le-au avut grecii,

pentru care, arta cuvântului, măiestria de a-ți construi discursul și de a-l
exprima era o condiție indispensabilă a statului de cetățean.

Apogeul dezvoltării comunicării, sub toate aspectele ei îi revine epocii

moderne.
 Limba – reprezintă un sistem de semne, ce
funcționează în calitate de mijloc de comunicare și
instrument al gândirii.

Limba, include cuvintele cu semnificația lor,

sintaxa (reguli), de asemenea fonemele (vorbirea orală)
și grafemele (vorbirea scrisă).
 Limbă – (în sens uzual) – produs social
particular al facultății limbajului, ansamblu de
convenții necesare comunicării, schimbului de
informații, adoptate în mod mai mult sau mai puțin
convențional de către vorbitorii unei societăți,
pentru exercitarea acestei funcții de vorbire.
 Limbajul – semnifică ceea ce este comun în modul în care
toate ființele omenești folosesc cuvântul sau scrisul.

Limbajul – este un sistem de comunicare, alcătuit din

sunete articulate, specific oamenilor, prin care aceștia își
exprimă gândurile, sentimentele și dorințele.

Limbajul, vorbirea este un proces de comunicare

prin intermediu limbii.
 COMUNICAREA
este strâns legată de existența noastră ca oameni, iar apoi ca
societate, datorită faptului că ființele umane și comunicarea sunt
interdependente.
Fără comunicare și limbaj, noi ca ființe sociabile, ce interacționăm și
relaționăm în cea mai mare parte, sau chiar în totalitate prin intermediul
actului comunicării, viața noastră pe terra ar fi inutilă, ne interesantă.
 Comunicarea
este procesul împărtășirii cu o altă persoană sau
cu alte persoane a cunoștințelor, atitudinilor,
opiniilor, sentimentelor și ideilor.
(Larry A. Samvar, Jack Milts)
 Comunicarea
este interacțiunea a două sau mai multe
persoane, orientată spre coordonarea și unirea
eforturilor cu scopul de a stabili relații și de a
obține un rezultat comun.
(M. I. Lisina)
 PARTICULARITĂȚILE COMUNICĂRII

În procesul de comunicare, prin conținutul mesajului se urmărește realizarea

anumitor scopuri și transmiterea anumitor semnificații:

- Orice proces de comunicare are o triplă dimensiune: comunicarea

exteriorizată (acțiunile verbale și nonverbale observabile de către
interlocutori), meta-comunicarea (ceea ce se înțelege dincolo de cuvinte)
și intra-comunicarea (comunicarea realizată de fiecare individ în forul său
interior, la nivelul sinelui);

- Orice proces de comunicare se desfășoară într-un context, adică are loc

într-un anume spațiu psihologic, social, cultural, fizic sau temporal, cu care
se află într-o relație de strânsă interdependență;
 PARTICULARITĂȚILE COMUNICĂRII

- Procesul de comunicare are un caracter dinamic, datorită faptului că orice comunicare,

odată inițiată, are o anumită evoluție, se schimbă și schimbă persoanele implicate în acest
proces;

- Procesul de comunicare are un caracter ireversibil, în sensul că, odată transmis un mesaj,
el nu mai poate fi „oprit” în „drumul” lui către destinatar;

- În unele situații de criză, procesul de comunicare are un ritm mai rapid și o sferă mai mare
de cuprindere;

- Semnificația dată unui mesaj poate fi diferită atât între partenerii actului de comunicare, cât
și între receptorii aceluiași mesaj;

- Orice mesaj are un conținut manifest și unul latent, adeseori acesta din urmă (latent) fiind
mai semnificativ.
 AXIOMELE COMUNICĂRII

1. „Comunicarea este inevitabilă” sau „Non-comunicarea

este imposibilă”
• Chiar şi atunci când decidem să nu mai transmitem nimic, comunicăm
un mesaj referitor la această decizie.
• Este foarte important să înţelegem că nu putem evita comunicarea şi că
singura opţiune pe care o avem este să realizăm o comunicare asumată
conştient în procesul de desfășurare şi rezultatele ei.

!!!Tăcerea este semnificativă şi poate însemna încuviinţare sau,

dimpotrivă, aroganţă şi dominaţie.
 AXIOMELE COMUNICĂRII

2. „Comunicarea se dezvoltă (desfășoară) pe două planuri (niveluri):

planul conținutului și planul relației. Primul oferă informații, iar al
doilea oferă informații despre informații”.

3. „Comunicarea este un proces continuu ce nu poate fi abordat în

termeni de cauză-efect sau stimul-răspuns”.

4. „Comunicarea se bazează atât pe informație în formă digitală

(procesată de sistemul nervos central), cât și pe informație
analogică (procesată de sistemul neurovegetativ) ”;
 AXIOMELE COMUNICĂRII

5. „Comunicarea este ireversibilă”;

6. „Comunicarea implică raporturi de putere între parteneri, iar

tranzacțiile (schimburile) care au loc între ei pot fi simetrice sau
complementare”.

7. Comunicarea presupune procese de ajustare și acomodare

 ACTIVITATEA COMUNICATIVĂ ȘI APTITUDINILE COMUNICATIVE

COMUNICAREA, ca fenomen social-psihologic, este

inseparabil de orice latură a evoluției personalității, a vieții și
activității ei.
Specificul comunicării, în comparație cu alte activități, reiese
faptul, că în cadrul comunicării se stabilesc relații nu de subiect-
obiect, ci de subiect-subiect: comunicarea apare acolo și atunci,
când se stabilește interacțiunea a cel puțin două persoane, care pe
rând devin ba subiect, ba obiect al activității.
! În comunicare are loc o continuă transformare a obiectului în subiect și, invers.
 APTITUDINILE COMUNICATIVE – au o mare însemnătate pentru
procesul de socializare a omului, însușirea formelor necesare de
comportament social și, în general, pentru o evoluție psihologică armonioasă
a personalității.

Cuzimina N. V., evidențiază drept comunicative următoarele abilități:

de a crea reciprocitate în relații, de a se include, a stabili și de a susține un
contact emoțional pozitiv, de a comunica spontan, de a asculta și înțelege
partenerul de comunicare, de a interacționa cu partenerul, de a percepe
adecvat dispoziția auditoriului, de a dirija atenția lui.
 CONCLUZIE

APTITUDINILE COMUNICATIVE, SUNT INSTRUMENTE

PROFESIONALE FOARTE NECESARE:

- PEDAGOGILOR;
- MEDICILOR;
- JURIȘTILOR ETC.
 CONCLUZIE

Competența de comunicare
presupune un set de abilități, resurse primare cu care
un comunicator este capabil să utilizeze procesul
de comunicare, ceea ce facilitează
o comunicare constructivă și eficientă.
NIVELURILE COMUNICĂRII
 SUBIECTE PENTRU DISCUȚII

1. COMUNICAREA INTRAPERSONALĂ
2. COMUNICAREA INTERPERSONALĂ
3. COMUNICAREA DE GRUP
4. COMUNICAREA PUBLICĂ ȘI COMUNICAREA DE MASĂ.
 Comunicarea umană constituie esența tuturor
legăturilor interumane exprimate prin capacitatea de a
descifra permanent sensul relațiilor sociale desfășurate
cu ajutorul simbolurilor și al semnificațiilor social-
generalizate în vederea obținerii stabilității sau a unor
modificări de comportament individual sau la nivel de
grup.
 COMUNICAREA INTRAPERSONALĂ ESTE CONDIȚIONATĂ DE
CONCEPȚIA DESPRE SINE A INDIVIDULUI CARE APARE DINTR-UN
COMPLEX DE INFLUENȚE TRECUTE ȘI PREZENTE, DIN
INTERACȚIUNEA CONCEPTELOR DESPRE SINE ȘI A CONCEPTELOR
DESPRE LUME.

E. Graur afirmă despre comunicarea intrapersonală că este

comunicarea în și către sine. Fiecare ființă umană se cunoaște și se
judecă pe sine, își pune întrebări și își răspunde, astfel că această
comunicare cu propriul forum interior devine o sursă de echilibru psihic și
emoțional.
 COMUNICAREA INTRAPERSONALĂ ESTE CONSIDERATĂ CA
FIIND ACEL PROCES DE COMUNICARE LA NIVELUL SINELUI PRIN
CARE UN MESAJ ESTE „COMENTAT”, ARGUMENTAT DE PERSOANA
CARE L-A PERCEPUT, CARE ÎI ȘI RĂSPUNDE, „VORBIND” CU SINE
ÎNSĂȘI.
 Comunicarea intrapersonală este tipul de comunicare care
are loc în interiorul fiecărei persoane, monologul săi intim,
reflecția personală asupra noastră înșine, asupra relației
noastre cu alții și mediul exterior, numit și, limbajul intern.

Comunicarea intrapersonală se realizează în interiorul unui

grup dintre: UN EU și UN ALT EU.
 Comunicarea intrapersonală este considerată cea mai
tainică relație în care o persoană ascultă propria voce interioară
și poartă dialog cu sine.

V. Marinescu consideră că acest tip de comunicare – foarte

complex și puțin cognoscibil – cuprinde dezbaterile interioare
ale individului, judecățile lui de valoare, planificările, stabilirea
de obiective și multe altele.
 DEFINIȚII. COMUNICAREA INTERPERSONALĂ

Comunicarea interpersonală este o formă de manifestare a

transferului și al contratransferului informațional între două sau
mai multe persoane.

Din punct de vedere al psihosociologilor, comunicarea interpersonală poate să se

identifice cu relația interpersonală existentă între două sau mai multe persoane.

În cazul în care vorbim de un flux comunicațional existent între două persoane

relația interpersonală va fi de tip – diadic, iar în cazul extensiei comunicării interpersonale la
mai multe persoane vom avea relații interpersonale – intragrup.
 MENTALUL INDIVIDUAL reprezintă un cumul cantitativ și
calitativ de valori, norme și atitudini specifice fiecărui individ în
parte, care fac parte din universul propriu al acestuia și care, sunt
foarte importante în cadrul proceselor cognitive, afective,
emoționale și de personalitate ale individului precum și în cadrul
trăirilor interne, al manifestărilor externe și în luarea deciziilor
acestuia.
 MENTALUL COLECTIV reprezintă un ansamblu de valori,
norme și atitudini specifice unei anumite colectivități capabile să
creeze identitate și coeziune respectivului grup și care, sunt
interiorizate și însușite de fiecare membru al grupului.

!!! Aceste norme, valori și atitudini creează de asemenea, un univers

propriu al respectivului grup și se manifestă extern prin anumite trăsături
comune observabile în reacțiile sau modul de comportament al membrilor
acestuia.
 PROCESUL DE COMUNICARE

Doar prin comunicare, individul se formează, învaţă, îşi

dezvoltă personalitatea, transferă experienţe individuale şi
sociale.
În lipsa comunicării, individul suferă trauma izolării, devine
inapt pentru a participa la acţiunile sociale, privat de capacitatea
de integrare în colectivitate.
 DE CE, COMUNICĂM?

OBȚINEREA DE INFORMAŢII – NEVOIA DE SUCCESS

• Unul din motivele pentru care comunicăm este pentru că dorim;

• Să acumulăm informaţii suplimentare despre interlocutor şi
despre o situaţie, pentru a reuşi astfel să interacţionăm mai bine
şi să ne asigurăm obţinerea propriului succes, în conformitate
cu interesele, valorile, opiniile şi aşteptările proprii.
 DE CE, COMUNICĂM?

MANIFESTAREA PROPRIEI IDENTITĂŢI – NEVOIA DE RECUNOAŞTERE

Un alt motiv pentru care ne implicăm în comunicarea
interpersonală este legat de stabilirea identităţii.

Jucăm anumite roluri sociale, în care ne punem într-o anumită lumină,

pentru a ne manifesta propriul eu în conformitate cu ceea ce considerăm
relevant pentru cei din jur. În funcţie de context şi de interlocutori, prezentăm
o anumită „faţă” a rolului nostru social, o anumită interpretare pe care o dăm
propriei noastre fiinţe, care să se potrivească mizei personale şi unui cadru
social potrivit momentului.
 DE CE, COMUNICĂM?

NEVOIA DE AFECŢIUNE SE MANIFESTĂ PRIN MOTIVAREA

NOASTRĂ DE A COMUNICA PENTRU A DEZVOLTA RELAŢII CU ALŢII.

!!! Avem nevoia de a dezvolta prietenii şi de a ne simţi

încurajaţi să ne manifestăm liber, în cercuri de prieteni în care
miza este mai degrabă armonia decât concurenţa şi câştigul unuia
în defavoarea celuilalt.
 DE CE, COMUNICĂM?

ACOPERIREA NEVOILOR INTERPERSONALE - NEVOILE

INTERPERSONALE FUNDAMENTALE (WILLIAM SCHULTZ)

Prin comunicare interpersonală reuşim să exprimăm şi să

obţinem acoperirea nevoilor de relaţionare între indivizi - nevoia de
incluziune, de control şi de afecţiune.

Nevoia de incluziune se referă la nevoia de a fi acceptaţi în

grup, în societate, în structuri instituţionale.
 DE CE, COMUNICĂM?

NEVOIA DE CONTROL ESTE NEVOIA DE A DEŢINE ACCESUL LA INIŢIEREA,

DESFĂŞURAREA, FINALIZAREA ŞI IMPACTUL UNUI PROCES ÎN CARE SUNT IMPLICAŢI
PARTENERII DE COMUNICARE.

Nevoia de control, se manifestă în corelaţie cu nevoia de

valorizare – dorim să ne demonstrăm abilităţile de a aranja o
situaţie într-un mod considerat satisfăcător de către participanţi şi
observatori.
 COMUNICAREA DE GRUP

Prin comunicarea în grup se întelege comunicarea între o mulțime

de persoane unite prin relații de tip afectiv, normativ, comunicativ și
funcțional.
Grupul nu este rezultatul unei însumări mecanice a unor indivizi, ci
este o colectivitate cu o personalitate aparte, diferită de cea a fiecărui
membru în parte.
Comunicarea de grup - se derulează în colectivități umane restrânse
și permite schimburi de idei și emoții, oferă condiții pentru împărtășirea
experiențelor, discuții în vederea aplanării unor conflicte sau identificarea
unor soluții de rezolvare a problemelor.
 COMUNICAREA PUBLICĂ
ESTE O FORMA SPECIALIZATĂ A COMUNICĂRII INTERUMANE CARE
ARE RĂDĂCINILE ÎN RETORICA ANTICĂ.
 Comunicarea publica reprezintă forma de comunicare ce
însoțește activitatea instituțiilor publice în vederea satisfacerii
interesului general.

Mesajele transmise cuprind informații de utilitate publică. Astfel,

comunicarea publică trebuie să facă cunoscute cetățenilor existența
organizațiilor din sectorul public, modul de funcționare și atribuțiile acestora,
legalitatea și oportunitatea deciziilor adoptate.
 COMUNICARE ÎN MASĂ
TERMENUL DE „COMUNICARE ÎN MASĂ” DESEMNEAZĂ DE
OBICEI O SERIE DE TEHNICI ȘI REȚELE DE TRANSMISIE CARE
PERMIT PUNEREA LA DISPOZIȚIA PUBLICULUI A UNUI SET DE MESAJE
ȘI ESTE ADESEA APLICAT CA SINONIM PENTRU „MASS-MEDIA”.

COMUNICAREA DE MASĂ ESTE DEFINITĂ CA: „ANSAMBLUL DE

MODALITĂŢI REŢELE DE TRANSMISIE, ECHIPAMENTE INDIVIDUALE ŞI
AUTONOME CARE PERMIT PUNEREA LA DISPOZIŢIA UNUI PUBLIC
LARG A UNEI MULTITUDINI DE MESAJE INDIFERENT DE FORMĂ SAU
SCOP”.
 !!!

MODUL ÎN CARE COMUNICĂM

NE INFLUENȚEAZĂ DECISIV RELAȚIILE CU
CEILALȚI.
TOATE BUNE ȘI FRUMOASE ÎN CONTINUARE!