PROBLEMATICA NATURII UMANE

1. Filosofie și viață
A. Filosofia și înțelepciunea vieții
Din punct de vedere etimologic, termenul ,,filosofie” semnifică ,,iubire de înțelepciune”,
îngreaca veche ,,philo” înseamnă iubire sau prietenie, iar ,,sophia”- înțelepciune.
Filosoful este acel individ care aspiră către înțelepciune, către cunoașterea autentică.
În cadrul filosofiei tradiționale, Aristotel considera că omul se manifestă în calitatea sa de
ființă diferită de celelalte prin limbaj și moralitate; conform esenței sale ca ființă socială,
în comunitate cu semenii, omul are menirea de a-și practica virtuțile: cumpătarea,
înțelepciunea, curajul, dreptatea. Omul are nevoie de semeni pentru a se împlini, pentru a
se desăvârși ca ființă rațională.
În epoca modernă, Rene Descartes, aprecia că omul trebuie definit din perspectiva
dualității sale, ca trup și suflet deopotrivă, dar și a esenței sale, care este cugetarea.
Immanuel Kant afirma că nu vom ști ce este omul dacă nu ne întrebăm – Ce poate să
știe? Ce trebuie să facă? Ce poate să spere? Așadar, omul nu poate fi doar animal
rațional, ci este persoană, obiect de respect. Prin urmare, este o necesitate morală, care ne
spune că orice om este scop în sine și nu doar mijloc pentru interesele noastre egoiste.
Martin Heidegger aprecia că încercarea de a determina ce este omul și efortul de a-l
diferenția de alte entități prin formule precum ,,omul este animal rațional”, a determinat
ca esența sa să fie subapreciată. Soluția ar fi conceperea omului din perspective
dimensiunii de humanitas, a omului ca om.
Alteritatea și relația Eu-Tu, Eu-Celălalt îndreaptă reflecțiile filosofice spre analize și
constatări de ordin etic, sociologic, pshihologic. Conștiința de sine este împlinită prin
alteritate, în sensul că, prin prezența celuilalt, conștiința se îmbogățește prin manifestări
precum dialogul, întâlnirea, prietenia, ca și teama, frica, libertatea.
În lucrarea ,,Despre conștiința filosofică”, Blaga analizează specificul criticii filosofice.
Condiția realizării și manifestării unei critici filosofice o reprezintă existența unei
conștiințe filosofice. Conștiința filosofică reprezintă un act de reflecție asupra modului în
care filosofia se distinge de știință și de artă.
Scopul filosofiei il constituie cunoaștea criticii respectiv examinarea limitelor
cunoașterii(Bertrand Russell).
-2-
2. Genuri de filosofie
A. Filosofia-cunoaștere și interpretare
1. Filosofia speculativă: cunoaștere obținută prin contemplație și meditație. Poate fi
raționalistă sau mistică. Grație filosofiei speculative, omul poate să cunoască concepte
precum Dumnezeu, Ființa, Principiul.
2. Filosofia critică: desemnarea limitelor conoașterii umane(limitele rațiunii sau ale
intelectului).
3. Filosofia hermeneutică: interpretarea unui domeniu al cunoașterii.
4. Filosofia pozitivistă: studiul realității factuale concrete.

Omul-ființă socială- concepția aristotelică despre om, concentrată în expresia zoon

politikon, exprimă modelul prin care filosofia antică explică natura umană. Instinctul
pentru comunitate, dar și expresia acestuia, polisul(cetatea, statul) sunt maniferstările
stării naturale a omului.
În schimb, modernii, prin Thomas Hobbes, John Locke și Jean-Jacques Rousseau
considerau că existența omului ca ființă socială este condiționată de existența contractului
social. Așadar, în timp ce anticii, comunitatea precede individul social, pentru moderni
raportul este invers, acesta crează comunitatea, societatea.

Sensul vieții- în filosofie găndirea asupra sensului vieții se impune nu numai prin
distincția dintre trup și suflet, ci și prin problematizările legate de condiția umană. Blaise
Pascal exprimă prin metafora trestie cugetătoare, conștiința finitudinii dar și a unicității
omului, prin care se poate revela o perspectivă aparte asupra sensului vieții.

Albert Camus apreciază că Sisif este modelul condiției umane, definită prin două
atribute aparent contradictorii-fericirea și absurdul- ,,copii aceluiași părinte”. Sisif își
accept cu seninătate pedeapsa de a împinge stânca spre vârful muntelui, de unde
inevitabil acesta trebuie să cadă.
 -3-
Emil Cioran în ,,Revelațiile durerii” arată că a învăța să suferi este a învăța să ierți. De
ce ierți? Fiindcă în durere te desprinzi progresiv de lucruri. ,,Omul normal și cel
mediocre, atașați de lumea înconjurătoare, interesați de frământări meschine(...) nu pot să
ierte nimic. Ei așteaptă totul de la timp, de aici și rolul surprizei în viața acestora. Și
atunci este explicabil de ce un om care suferă, chiar lipsit de cultură, nu poate fi
mediocru.”