1.

Titlul executoriu şi executorialitatea

2.
Deşi legislaţia în materie nu oferă o definiţie a
titlului executoriu, în art. 632 C. pr. civ. sunt
enumerate în mod limitativ categoriile de titluri
executorii, acestea fiind: hotărârile executorii,
hotărârile definitive, precum şi orice alte hotărâri sau
înscrisuri care, potrivit legii, pot fi puse în executare.
Aflându-ne în faţa unei definiţii ambigue şi deloc
exhaustive, suntem de acord cu opinia
doctrinară(1) potrivit căreia titlul executoriu apare ca
fiind o categorie dinamică, care înglobează toate
hotărârile şi înscrisurile pentru care legiuitorul
prevede caracterul executoriu, trăsătura esenţială şi
particulară care aduce un act juridic în sfera titlurilor
executorii, acestea fiind, în final înscrisurile cărora
legiuitorul le conferă putere executorie.
Totuşi, deşi codul de procedură civilă nu defineşte
titlul executoriu, potrivit unei opinii doctrinare pe
care o împărtăşim, titlul executoriu este "înscrisul
întocmit în conformitate cu prescripţiile legii şi în
baza căruia creditorul poate solicita valorificarea
creanţei pe care acest înscris o constată"(2) .
Congresul Uniunii Internaţionale a Executorilor
Judecătoreştişi a Ofiţerilor Judiciari a ratificat în
data de 5 iunie 2015, în cadrul celui de-al XXII-lea
Congres al UIHJ desfăşurat la Madrid, Proiectul
Codului mondial de executare silită. Conform art. 3
din acest Cod, "Sunt titluri executorii toate hotărârile
judecătoreşti care pot fi puse în executare, precum şi
acele documente cărora legea le conferă putere
executorie, în special, acte autentice, deciziile
arbitrale şi tranzacţii judiciare"(3).
Deşi părţile beneficiază de principiul libertăţii de
voinţă, acestea nu pot atribui prin voinţa lor valoare
de titlu executoriu unui înscris, fiind necesar a se
respecta limitările impuse de ordinea publică şi de
bunele moravuri(4).
Analizând dispoziţiile art. 632 C. pr. civ., precum şi
opiniile doctrinare în materie(5) , tragem concluzia că
sorgintea executorialităţii este una exclusiv legală,
având în vedere faptul că punerea în executare a
titlurilor prevăzute de articolul sus-menţionat se
declanşează în mod obligatoriu prin organele
statului, fără a fi posibilă o executare directă,
efectuată de creditorul obligaţiei, fără participarea
unui executor judecătoresc.
Art. 638 C. pr. civ. continuă enumerarea prevăzută
de art. 632 şi statuează faptul că "sunt, de asemenea,
titluri executorii şi pot fi puse în executare silită:
1. încheierile şi procesele verbale întocmite de
executorii judecătoreşti, care potrivit legii, constituie
titluri executorii;
2. înscrisurile autentice;
3. titlurile de credit sau alte înscrisuri cărora legea le
recunoaşte putere executorie".
2. Actul autentic
Dintre categoriile reglementate de art. 632 C. pr. civ.
şi titlurilor prevăzute de art. 638 C. pr. civ., ne
propunem ca în cuprinsul prezentului studiu să ne
concentrăm asupra analizei actelor autentice, ca
titluri executorii, urmând să restrângem această
categorie la actele autentice notariale.
Conform art. 269 C. pr. civ. înscrisul autentic este
cel "întocmit sau, după caz, primit şi autentificat de
o autoritate publică, de notarul public sau de către o
altă persoană învestită de stat cu autoritate publică.
Autenticitatea înscrisului se referă la stabilirea
identităţii părţilor, exprimarea consimţământului
acestora cu privire la conţinut, semnătura acestora şi
data înscrisului. Este de asemenea autentic orice alt
înscris emis de către o autoritate publică şi căruia
legea îi conferă acest caracter".

În versiunea gratuită textul este afişat parţial. Pentru

textul integral alegeţi un abonament Lege5 care
permite vizualizarea completă a documentului.
Menţionăm că înscrisurile autentice constituie titluri
executorii în cazurile anume prevăzute de lege.
Astfel, rezultă că nu orice înscris autentic este şi titlu
executoriu, ci este necesar ca o dispoziţie legală
expresă să îi confere un asemenea caracter(6).
Astfel, fără a tinde la o enumerare exhaustivă,
amintim câteva categorii de înscrisuri autentice:
procesele-verbale întocmite de agenţii procedurali
însărcinaţi cu înmânarea actelor de procedură, actele
autentice notariale, actele procedură îndeplinite de
executorii judecătoreşti(7) etc., cu menţiunea că,
înscrisurile autentice notariale sunt cele mai
numeroase în practică, totuşi, categoria înscrisurilor
autentice nu trebuie reduse la acestea(8).
3. Deosebiri între înscrisul autentic şi înscrisul
sub semnătură privată
Înscrisul autentic, în virtutea prezumţiei de
autenticitate de care se bucură, conform art. 270 C.
pr. civ., face deplină dovadă, faţă de orice persoană,
având are putere doveditoare până la declararea sa ca
fals, atât în ceea ce priveşte formalităţile îndeplinite
de organul care i-a acordat solemnitatea, cât şi
pentru constatările făcute personal de către cel care a
autentificat înscrisul, în condiţiile legii. Astfel, în
mod firesc, nerespectarea formalităţilor cerute de
lege pentru îndeplinirea unui act autentic conduce la
anumite consecinţe.
Astfel, spre deosebire de înscrisurile autentice, care
presupun anumite formalităţi cerute de lege,
înscrisurile sunt semnătură privată prezintă avantajul
de a fi mult mai uşor de întocmit, întrucât, pentru
valabilitatea lor este suficientă doar semnătura
părţilor. Acestea sunt, în principal, acte încheiate de
părţi în vederea constatării unuia sau mai multor
raporturi juridice, sub semnătură părţii sau a părţilor
în cauză, iar utilitatea acestui tip de înscrisuri, este
prerogativa utilizării acestora la nevoie, ca mijloc de
probă.
Aşa cum am arătat mai sus, înscrisul sub semnătură
privată, este un act întocmit de către părţi fără
intervenţia vreunui organ al statului şi semnat de
către participanţi sau de partea de la care emană,
aceasta fiind o condiţie necesară şi suficientă pentru
îndeplinirea valabilă a unui astfel de act.
..........