Analiză matematică

Calcul diferenţial

Calcul diferenţial

1 Derivabilitate ı̂n R

Reamintim noţiunile studiate ı̂n liceu. Considerăm o mulţime D ⊂ R, a ∈ D, un punct de

f (x) − f (a)
acumulare pentru D şi o funcţie f : D −→ R. Dacă lim există (ı̂n R = R∪{−∞, +∞}),
x→a x−a
′
limita se numeşte derivata funcţiei f ı̂n a şi se notează cu f (a). Am considerat a un punct de
acumulare pentru D deoarece numai astfel are sens limita ı̂n a. Pe de altă parte, a este chiar un
element al lui D, deoarece trebuie să aibă sens f (a). Dacă funcţia f are derivată finită ı̂n a, spunem
că f este derivabilă ı̂n a. De exemplu, orice funcţie constantă pe D este derivabilă ı̂n orice punct
de acumulare a ∈ D şi derivata sa este zero. Acest lucru rezultă imediat din definiţia derivatei
ı̂ntrucât numărătorul f (x) − f (a) este zero.

Ţinând cont de definiţia derivatei şi a limitelor laterale putem defini natural derivata la
stânga, notată fs′ (a) şi derivata la dreapta ı̂n a, notată fd′ (a). Dacă există, acestea se numesc
derivatele laterale ale lui f ı̂n a. Vom presupune ı̂n continuarea acestei secţiuni că D este o
mulţime deschisă, deci fiecare a ∈ D este un punct interior al lui D (există ε > 0 astfel ı̂ncât
(a − ε, a + ε) ⊂ D). Atunci, f este derivabilă ı̂n a dacă şi numai dacă este derivabilă la stânga şi
la dreapta ı̂n a (adică are derivate laterale finite ı̂n a) iar derivatele laterale sunt egale.

Spunem că funcţia f este derivabilă dacă este derivabilă pe D, adică este derivabilă ı̂n orice
punct a ∈ D. În acest caz, obţinem o nouă funcţie, f ′ : D −→ R. Vom numi derivata a doua
a lui f ı̂n a şi vom nota cu f ′′ (a) derivata lui f ′ ı̂n a, dacă aceasta există. Inductiv, putem defini
pentru orice număr natural n derivata de ordinul n + 1. Dacă f este de n ori derivabilă ı̂ntr-o
vecinătate a lui a şi derivata de ordinul n, notată f (n) , are derivată ı̂n a, atunci derivata de ordinul
n + 1 a lui f ı̂n a , notată f (n+1) (a), este, prin definiţie, derivata lui f (n) ı̂n a. Cu alte cuvinte,
f (n+1) (a) = (f (n) )′ (a).

Propoziţia 1.1. Dacă f : D −→ R este derivabilă ı̂n a ∈ D, atunci este şi continuă ı̂n a.

f (x) − f (a)
Demonstraţie. Definim g : D −→ R prin g(x) = dacă x ̸= a şi g(x) = f ′ (a) dacă
x−a
x = a. Atunci, lim g(x) = f ′ (a) = g(a) şi pentru orice x ∈ D, f (x) = f (a) + g(x)(x − a). Rezultă
x→a
că lim f (x) = f (a) + f ′ (a) · 0 = f (a). Aşadar f este continuă ı̂n a. 2
x→a

Reciproca acestei teoreme este falsă. De exemplu, funcţia modul, dată de x 7→ |x| pentru orice
x real, este continuă dar nu este derivabilă ı̂n zero.

1
 Analiză matematică
Calcul diferenţial

Următoarea propoziţie ne arată cum putem face operaţii elementare cu funcţii derivabile.

Propoziţia 1.2. Considerăm funcţiile f, g : D −→ R, derivabile ı̂n a ∈ D. Atunci au loc

următoarele:

(i) Funcţia f + g este derivabilă ı̂n a şi (f + g)′ (a) = f ′ (a) + g ′ (a).

(ii) Funcţia f · g este derivabilă ı̂n a şi (f · g)′ (a) = f ′ (a)g(a) + f (a)g ′ (a).
( )′
f f f ′ (a)g(a) − f (a)g ′ (a)
(iii) Dacă g(a) ̸= 0, atunci funcţia este derivabilă ı̂n a şi (a) = .
g g g 2 (a)

Demonstraţie. Se aplică definiţia derivatei. Pentru (iii) să observăm că ı̂n ipoteza g(a) ̸= 0, avem
g(a) > 0 sau g(a) < 0. Deoarece g este derivabilă ı̂n a, este şi continuă ı̂n a deci există o vecinătate
V a lui a pentru care ) semn, oricare ar fi x ∈ V ∩D. Aşadar, g(x) ̸= 0 pe V ∩D −{a}
( g(x) are acelaşi
f (x) f (a) 1
deci are sens lim − . 2
x→a g(x) g(a) x − a
Corolarul 1.1. Considerăm funcţiile f, g : D −→ R, derivabile ı̂n a ∈ D şi c ∈ R. Atunci au loc
următoarele:

(i) Funcţia c · f este derivabilă ı̂n a şi (c · f )′ (a) = cf ′ (a).

(ii) Funcţia f − g este derivabilă ı̂n a şi (f − g)′ (a) = f ′ (a) − g ′ (a).
( )′
1 1 g ′ (a)
(iii) Dacă g(a) ̸= 0, atunci funcţia este derivabilă ı̂n a şi (a) = − 2 .
g g g (a)

Demonstraţie. (i) Dacă luâm g(x) = c pentru orice x ∈ D şi aplicăm regula produsului (ii) din
propoziţia anterioară, obţinem (c · f )′ (a) = c′ f (a) + cf ′ (a) = cf ′ (a) deoarece c′ = 0.

(ii) Avem f − g = f + (−1)g, deci

(f − g)′ (a) = f ′ (a) + ((−1)g)′ (a) = f ′ (a) + (−1)g ′ (a) = f ′ (a) − g ′ (a).

( )′
1 1′ · g(a) − 1 · g ′ (a) g ′ (a)
(iii) Avem (a) = = − . 2
g g 2 (a) g 2 (a)
Propoziţia 1.3. Considerăm intervalele deschise I şi J şi funcţiile f : I −→ J şi g : J −→ R.
Dacă f este derivabilă ı̂n a ∈ I şi g este derivabilă ı̂n f (a), atunci g ◦ f este derivabilă ı̂n a şi

(g ◦ f )′ (a) = g ′ (f (a)) · f ′ (a).

De exemplu, fucţia h : R −→ R, definită prin h(x) = sin(x2 + 8) este derivabilă ı̂n orice x şi
h′ (x) = 2x cos(x2 + 8). Într-adevăr, (x2 + 8)′ = 2x iar (sin)′ = cos .

2
 Analiză matematică
Calcul diferenţial

2 Derivate parţiale

Fie D o mulţime deschisă ı̂n Rn (adică orice punct este punct interior), a = (a1 , a2 , . . . , an ) ∈ D,
f : D → R. Funcţia f este derivabilă parţial ı̂n raport cu variabila xk ı̂n punctul a dacă
funcţia dată de
xk 7→ f (a1 , a2 , . . . , ak−1 , xk , ak+1 , . . . , an )

este derivabilă ı̂n ak , mai precis dacă există şi este finită limita

∂f f (a1 , a2 , . . . , ak−1 , xk , ak+1 , . . . , an ) − f (a1 , a2 , . . . , ak−1 , ak , ak+1 , . . . , an )

(a) = lim .
∂xk xk →ak x k − ak

De exemplu, ı̂n cazul n = 2, funcţia f : D ⊂ R2 → R este derivabilă parţial ı̂n raport cu x ı̂n
(x0 , y0 ) ∈ D dacă există şi este finită

∂f f (x, y0 ) − f (x0 , y0 )
(x0 , y0 ) = lim .
∂x x→x 0 x − x0
Analog, f este derivabilă parţial ı̂n raport cu y ı̂n (x0 , y0 ) ∈ D dacă există şi este finită

∂f f (x0 , y) − f (x0 , y0 )
(x0 , y0 ) = lim .
∂y y→y0 y − y0
Observăm că derivata parţială ı̂n raport cu o variabilă este derivata uzuală a unei funcţii definite pe o
submulţime a lui R. Pentru a ilustra definiţia, să considerăm funcţia f : R2 → R, f (x, y) = x2 +3xy
şi (x0 , y0 ) = (1, 2). Atunci,

∂f f (x, 2) − f (1, 2) x2 + 6x − 7 (x − 1)(x + 7)

(1, 2) = lim = lim = lim = 8.
∂x x→1 x−1 x→1 x−1 x→1 x−1
∂f f (1, y) − f (1, 2) 1 + 3y − 7 3y − 6
(1, 2) = lim = lim = lim = 3.
∂y y→2 y−2 y→2 y−2 y→2 y − 2

În practică, pentru calculul derivatelor parţiale se folosesc regulile de derivare cunoscute de la
funcţii de o variabilă şi se derivează ı̂n raport cu variabila care ne interesează, gândind celelalte
variabile ca fiind constante. De exemplu, să considerăm funcţia f : R3 −→ R, definită prin
f (x, y, z) = x2 ey + 5x3 z 2 . Atunci, aplicând regulile de derivare de pe R, obţinem că pentru orice
∂f ∂f ∂f
(x, y, z) ∈ R3 , (x, y, z) = 2xey + 15x2 z 2 , (x, y, z) = x2 ey şi (x, y, z) = 10x3 z. Analog, să
∂x ∂y ∂z
considerăm funcţiile f : R3 → R, definită prin f (x, y, z) = e3x+2y cos(z 2 ) şi g : R2 → R, g(x, y) =
∂f ∂f ∂f
x ln(x2 + y 2 + 1). Atunci, (x, y, z) = 3e3x+2y cos(z 2 ), (x, y, z) = 2e3x+2y cos(z 2 ), (x, y, z) =
∂x ∂y ∂z
∂g
e3x+2y (−2z sin(z 2 )) = −2ze3x+2y sin(z 2 ) iar pntru g obţinem ı̂n aceeaşi manieră (x, y) = ln(x2 +
∂x
2x 2x2 ∂g 2xy
y 2 + 1) + x 2 2
= ln(x 2
+ y 2
+ 1) + 2 2
, (x, y) = 2 .
x +y +1 x + y + 1 ∂y x + y2 + 1

3
 Analiză matematică
Calcul diferenţial

Fie D o mulţime deschisă din Rn . Funcţia f este derivabilă parţial ı̂n raport cu xk pe D dacă
pentru orice a ∈ D, f este derivabilă parţial ı̂n raport cu xk ı̂n a. Funcţia f este derivabilă parţial
pe D dacă ∀k ∈ {1, 2, · · · , n} f este derivabilă parţial ı̂n raport cu xk . În acest caz, se pot defini
∂f
n funcţii : D → R (k = 1, 2, · · · , n), numite derivatele parţiale de ordinul ı̂ntâi ale lui f
∂xk
pe D.

Fiind date derivatele parţiale de ordinul ı̂ntâi, ne putem pune problema derivării parţiale a aces-
tora ı̂ntr-un punct a ∈ D. Dacă derivatele parţiale există, acestea se numesc derivatele parţiale
de ordinul doi ale lui f ı̂n a. Vom folosi următoarele notaţii:
( ) ( )
∂2f ∂ ∂f ∂2f ∂ ∂f
(a) = (a), j ̸= k; (a) = (a).
∂xj ∂xk ∂xj ∂xk ∂x2k ∂xk ∂xk

Analog, putem defini derivatele parţiale de ordinul p.

Fie D o mulţime deschisă ı̂n Rn şi f : D → R o funcţie de n variabile reale. Funcţia f se

numeşte: de clasă C0 pe D dacă f este continuă pe D; de clasă C1 pe D dacă f este continuă
∂f
şi derivabilă parţial pe D, iar funcţiile : D → R (1 ≤ k ≤ n) sunt continue pe D; de clasă
∂xk
Cp pe D dacă f este de clasă Cp−1 iar derivatele parţiale de ordinul p − 1 sunt de clasă C1 .

În general, derivatele parţiale mixte de un anumit ordin ı̂n raport cu aceleaşi variabile nu sunt
∂2f ∂2f
egale, adică ̸= . Pe de altă parte, multe dintre funcţiile cu care se lucrează ı̂n
∂xj ∂xk ∂xk ∂xj
practică ı̂ndeplinesc condiţiile din teorema următoare.

Propoziţia 2.1. (Criteriul lui Schwarz) Fie D ⊂ Rn o mulţime deschisă, a ∈ D şi f : D → R, o

funcţie de clasă C 2 pe D. Atunci pentru orice indici j, k ∈ {1, 2, · · · , n}

∂2f ∂2f
(a) = (a).
∂xj ∂xk ∂xk ∂xj

Acest rezultat se poate extinde corespunzător şi la derivatele parţiale de ordin p > 2.

3 Diferenţiale

O funcţie T : Rn → Rm se numeşte funcţie liniară sau aplicaţie liniară dacă satisface condiţiile:

∀x, y ∈ Rn T (x + y) = T (x) + T (y);

∀x ∈ Rn ∀α ∈ R T (αx) = αT (x).

4
 Analiză matematică
Calcul diferenţial

Definiţia 3.1. Fie D ⊂ Rn o mulţime deschisă, a ∈ D, f : D → R. Funcţia f este diferenţiabilă

ı̂n a dacă există o funcţie liniară Ta : Rn → R (care depinde de a), cu proprietatea:
f (x) − f (a) − Ta (x − a)
lim = 0.
x→a ∥x − a∥
Funcţia f se numeşte diferenţiabilă pe D dacă este diferenţiabilă ı̂n orice a ∈ D.

f (x) − f (a) − Ta (x − a)
Să observăm că dacă definim φ : D → R, prin φ(x) = dacă x ̸= a şi
∥x − a∥
φ(x) = 0 dacă x = a, atunci lim φ(x) = 0 şi pentru orice x din D are loc egalitatea
x→a

f (x) = f (a) + Ta (x − a) + ∥x − a∥φ(x).

Aceasta ne permite să demonstrăm următorul rezultat.

Propoziţia 3.1. Dacă f este diferenţiabilă ı̂n a atunci Ta este unic determinată.

Funcţia Ta se numeşte diferenţiala lui f ı̂n a şi se notează prin df (a). Aşadar, pentru fiecare
element a ∈ D pentru care f este diferenţiabilă, obţinem câte o funcţie liniară df (a) : Rn → R cu
proprietatea din definiţie.

Pentru n = 1, diferenţiala este legată de derivată prin următorul rezultat.

Propoziţia 3.2. Fie D ⊂ R, o mulţime deschisă, a ∈ D şi f : D → R. Atunci f este diferenţiabilă

ı̂n a dacă şi numai dacă f este derivabilă ı̂n a. În acest caz, diferenţiala ı̂n a este df (a) : R → R,
definită prin df (a)(x) = f ′ (a)x pentru orice x real.

Demonstraţie. Rezultă din definiţiile derivatei şi diferenţialei ı̂n a.

Propoziţia 3.3. Fie T : Rn → R o aplicaţie liniară. Atunci T este diferenţiabilă pe Rn şi

pentru orice a ∈ Rn , dT (a) = T. In particular, proiecţiile pri : Rn → R, definite pentru orice
i ∈ {1, 2, · · · , n} prin pri (x) = xi , sunt diferenţiabile şi dpri (a) = pri pentru orice a ∈ Rn .

Demonstraţie. Rezultă imediat din definiţia diferenţialei. 2

Următoarele două teoreme se referă la legătura dintre diferenţiabilitate şi derivate parţiale.

Propoziţia 3.4. Fie D ⊂ Rn o mulţime deschisă, a ∈ D şi f : D → R o funcţie diferenţiabilă ı̂n

a. Atunci:

(i) Funcţia f este continuă ı̂n a.

(ii) Funcţia f este derivabilă parţial ı̂n a.

5
 Analiză matematică
Calcul diferenţial

Reciproca propoziţiei 3.4 nu este ı̂n general adevărată. T̂otuşi, dacă f admite derivate parţiale
continue pe D, are loc următoarea teoremă reciprocă.

Propoziţia 3.5. Fie D ⊂ Rn o mulţime deschisă, a ∈ D şi f : D → R o funcţie de clasă C 1 pe

D. Atunci f este diferenţiabilă pe D şi

∑
n
∂f
∀h = (h1 , h2 , · · · , hn ) ∈ Rn df (a)(h) = hi (a).
∂xi
i=1

Proiecţiile pri : Rn → R, pri (x) = xi , ∀x = (x1 , x2 , . . . , xn ) ∈ Rn sunt funcţii diferenţiabile şi

dpri (a) = pri , ∀a ∈ Rn . Notând cu dxi = dpri (a) = pri , se obţine expresia diferenţialei de ordinul
ı̂ntâi ı̂n a:
∑
n
∂f ∑
n
∂f
df (a) = (a)pri = (a)dxi .
∂xi ∂xi
i=1 i=1

De exemplu, fie f : R3 → R, f (x, y, z) = e3x+2y cos(z 2 ). Atunci pentru orice (x, y, z) ∈ R3 ,

diferenţiala ı̂n (x, y, z) este

df (x, y, z) : R3 → R df (x, y, z) = 3e3x+2y cos(z 2 )dx + 2e3x+2y cos(z 2 )dy − 2ze3x+2y sin(z 2 )dz.

Dacă vrem să considerăm valori concrete ale lui (x, y, z), ı̂nlocuim ı̂n egalitatea de mai sus. Astfel,
df (1, 0, 0) este funcţia df (1, 0, 0) = 3e3 dx + 2e3 dy. Altfel spus, df (1, 0, 0) : R3 → R este aplicaţia
liniară definită prin:
df (1, 0, 0)(h1 , h2 , h3 ) = 3e3 h1 + 2e3 h2 .

4 Diferenţiale de ordin superior

Fie D ⊂ Rn o mulţime deschisă, f : D → R, f de clasă C 2 pe D. Pentru orice punct a ∈ D are

sens diferenţiala de ordinul ı̂ntâi a lui f ı̂n a. De asemenea, se poate considera forma pătratică
d2 f (a) : Rn → R, definită prin:

∑
n
∂2f
∀h = (h1 , h2 , . . . , hn ) ∈ Rn d2 f (a)(h) = (a)hi hj ,
∂xi ∂xj
1≤i,j≤n

numită diferenţiala de ordinul doi a lui f ı̂n a. Folosind aceleaşi notaţii ca la diferenţiala de
ordinul ı̂ntâi obţinem:
∑
n
∂2f
2
d f (a) = (a)dxi dxj .
∂xi ∂xj
1≤i,j≤n

6
 Analiză matematică
Calcul diferenţial

De exemplu, pentru n = 1 obţinem d2 f (a) = f ”(a)dx2 , unde dx2 = dx · dx iar pentru n = 2

obţinem
∂2f ∂2f ∂2f
d2 f (a) = (a)dx 2
+ 2 dxdy + (a)dy 2 ,
∂x2 ∂x∂y ∂y 2
unde am notat cu dx şi dy proiecţiile dx1 , respectiv dx2 .

Formei pătratice d2 f (a) i se poate asocia o matrice simetrică

( 2 )
∂ f
Hf (a) = (a)
∂xi ∂xj 1≤i,j≤n

numită matricea hessiană a lui f ı̂n a.

Exemplul 4.1. Fie f : R3 → R, f (x, y, z) = x2 + xy − xz 2 , a = (1, 1, 0). Calculaţi d2 f (x, y, z) şi

scrieţi matricea hessiană a lui f ı̂n a.

Rezolvare. Calculând derivatele parţiale, obţinem:

df (x, y, z) = (2x + y − z 2 )dx + xdy − 2xzdz, df (1, 1, 0) = 3dx + dy,

d2 f (x, y, z) : R3 → R d2 f (x, y, z) = 2dx2 + 2dxdy − 4zdxdz − 2xdz 2 ;

d2 f (1, 1, 0) : R3 → R d2 f (1, 1, 0) = 2dx2 + 2dxdy − 2dz 2 , adică

d2 f (1, 1, 0)(h1 , h2 , h3 ) = 2h21 + 2h1 h2 − 2h23 ;

   
2 1 −2z 2 1 0
   
Hf (x, y, z) =   1 0 0  
 iar Hf (1, 1, 0) =  1 0 0
.
 2
−2z 0 −2x 0 0 −2

Similar, se pot defini diferenţialele de ordin superior ale lui f . Astfel, dacă f este o funcţie reală
de clasă C p pe mulţimea deschisă D ⊂ Rn , atunci pentru orice a ∈ D, diferenţiala de ordinul p
a lui f ı̂n a este funcţia dp f (a) : Rn → R, definită prin ridicarea la putere simbolică:
( )(p)
∂f ∂f ∂f
p
d f (a) = (a)dx1 + (a)dx2 + · · · + (a)dxn ,
∂x1 ∂x2 ∂xn
( )(p)
∂f ∂pf p
unde puterea simbolică dxi reprezintă dx iar
∂xi ∂xpi i
( )(p−k) ( )(k)
∂f ∂f ∂pf
dxi dxj = p−k
dxip−k dxkj .
∂xi ∂xj ∂xi ∂xj k

De exemplu, pentru n = 2 şi p = 3, obţinem:

∂3f ∂3f ∂3f ∂3f
d3 f (a) = (a)dx3
+ 3 dx2
dy + 3 (a)dxdy 2
+ (a)dy 3 ,
∂x3 ∂x2 ∂y ∂x∂y 2 ∂y 3

7
 Analiză matematică
Calcul diferenţial

adică
∂3f ∂3f 2 ∂3f ∂3f
∀h = (h1 , h2 ) ∈ R2 d3 f (a)(h) = (a)h 3
1 + 3 h1 h2 + 3 (a)h1 h2
2 + (a)h32 .
∂x3 ∂x2 ∂y ∂x∂y 2 ∂y 3

5 Extremele funcţiilor de mai multe variabile

Definiţia 5.1. Fie D ⊂ Rn o mulţime deschisă şi f : D → R. Un punct a ∈ D se numeşte punct

de maxim local (respectiv minim local) pentru funcţia f dacă există o vecinătate V a lui a
astfel ı̂ncât ∀x ∈ V ∩ D f (x) ≤ f (a) (respectiv f (x) ≥ f (a)).

Un punct a ∈ D se numeşte punct de extrem local pentru funcţia f dacă este punct de minim
local sau de maxim local pentru f .

Un punct a ∈ D se numeşte punct critic sau staţionar pentru funcţia f dacă f este
diferenţiabilă ı̂n a şi df (a) = 0 (funcţia constantă nulă). Ţinând cont de Propoziţia 3.5, rezultă că
ı̂n cazul când f are derivate parţiale continue, a este punct critic pentru f dacă toate derivatele
parţiale de ordinul ı̂ntâi ale lui f ı̂n a sunt egale cu 0. Se poate demonstra un rezultat analog
teoremei lui Fermat din cazul funcţiilor de o variabilă reală.

Propoziţia 5.1. (Teorema lui Fermat) Fie D ⊂ Rn o mulţime deschisă şi f : D → R. Dacă
a ∈ D este punct de extrem local pentru f şi funcţia f este diferenţiabilă ı̂n a, atunci a este punct
critic pentru f .

Din teorema lui Fermat, rezultă că dacă f este o funcţie de clasă C 1 pe o mulţime deschisă D ⊂ Rn ,
atunci extremele locale ale lui f se află printre punctele a ∈ D având df (a) egală cu funcţia constantă
nulă. Aceste puncte critice sunt soluţiile situate ı̂n D ale sistemului:
∂f
(x1 , . . . , xn ) = 0, i = 1, 2, . . . , n.
∂xi
Să observăm că reciproca teoremei nu este adevărată. Să considerăm de exemplu f : R2 → R,
∂f ∂f
f (x, y) = xy şi a = (0, 0). Se verifică uşor că (0, 0) = (0, 0) = 0 (deci (0,0) este punct critic),
∂x ∂y
dar diferenţa f (x, y) − f (0, 0) = xy nu are semn constant ı̂n nici o bilă cu centrul ı̂n origine; adică
(0, 0) nu este punct de extrem local.

Avem nevoie de un criteriu pentru a decide care dintre punctele critice ale unei funcţii sunt şi
puncte de extrem. Pentru determinarea punctelor de extrem calculăm matricea hessiană a lui f
ı̂n fiecare punct critic a. Notăm apoi cu ∆i , minorul format cu primele i linii şi primele i coloane

8
 Analiză matematică
Calcul diferenţial

ale matricei (1 ≤ i ≤ n). Ţinând cont de un rezultat cunoscut din algebra liniară (Teorema lui
Sylvester), obţinem:

(i) Dacă toţi minorii ∆i ai lui Hf (a) sunt strict pozitivi atunci a este punct de minim local
pentru f .

(ii) Dacă (−1)i ∆i > 0 pentru orice i de la 1 la n, atunci a este punct de maxim local pentru f .

(iii) Dacă ∆i sunt nenuli dar semnele variază altfel decât ı̂n cazurile precedente, atunci a nu
este punct de extrem.

Rămâne neelucidat cazul când cel puţin unul dintre minorii ∆i este nul. Cum nu mai putem aplica
teorema lui Sylvester, putem ı̂ncerca să evaluăm direct semnul diferenţei f (x) − f (a).

Exemplul 5.1. Determinaţi extremele funcţiilor:

(i) f : R2 → R, f (x, y) = x3 + 3xy 2 − 15x − 12y.

(ii) f : R3 → R, f (x, y, z) = x2 + y 2 + z 3 + 2x + 12yz + 2.

Rezolvare. (i) Se determină punctele critice ale lui f ca soluţii ale sistemului:


 ∂f

 (x, y) = 0 { {
 ∂x 3x2 + 3y 2 − 15 = 0 x2 + y 2 = 5
⇔ ⇔

 6xy − 12 = 0 xy = 2

 ∂f
 (x, y) = 0
∂y

şi se obţin patru puncte critice: P1 (1, 2), P2 (2, 1), P3 (−2, −1), P4 (−1, −2).

Se calculează matricea hessiană şi minorii corespunzători ı̂n fiecare dintre cele patru puncte

9
 Analiză matematică
Calcul diferenţial

critice:

 
∂2f ∂2f
 ∂x2 (x, y) ∂y∂x
(x, y) 
  ( )
 
  6x 6y
Hf (x, y) =  = ;
  6y 6x
 
 ∂2f ∂2f 
(x, y) (x, y)
∂x∂y ∂y 2

( )
6 12
Hf (1, 2) = ; △1 = 6 > 0, △2 = 36 − 144 < 0;
12 6
( )
12 6
Hf (2, 1) = ; △1 = 12 > 0, △2 = 144 − 36 > 0;
6 12
( )
−12 −6
Hf (−2, −1) = ; △1 = −12 < 0, △2 = 144 − 36 > 0;
−6 −12
( )
−6 −12
Hf (−1, −2) = ; △1 = −6 < 0, △2 = 36 − 144 < 0.
−12 −6

Rezultă că (2, 1) este punct de minim, (−2, −1) este punct de maxim, iar punctele (1, 2) şi
respectiv (−1, −2) nu sunt puncte de extrem.

(ii) Se determină punctele critice ca soluţii ale sistemului:




∂f

 (x, y, z) = 2x + 2 = 0

 ∂x




 ∂f
(x, y, z) = 2y + 12z = 0

 ∂y








 ∂f (x, y, z) = 3z 2 + 12y = 0
∂z

10
 Analiză matematică
Calcul diferenţial

şi se obţin două puncte critice: P1 (−1, 0, 0) şi P2 (−1, −144, 24).

 
2 0 0
 
Se calculează matricea hessiană: Hf (x, y, z) = 
 0 212 
;
0 12 6z

   
2 0 0 2 0 0
   
Hf (1, 0, 0) = 
 0 212  
; Hf (−1, −144, 24) =  0 2 12 ;

0 12 0 0 12 144

Pentru P1 : ∆1 = 2 > 0, ∆2 = 4 > 0, ∆3 = −288 < 0, deci P1 nu este punct de extrem. Pentru
P2 : ∆1 = 2 > 0, ∆2 = 4 > 0, ∆3 = 288 > 0, deci P2 este punct de minim local. 2

6 Diferenţiala unei funcţii vectoriale

Vom considera acum funcţii vectoriale, adică funcţii cu valori ı̂ntr-un spaţiu Rm . Denumirea este
justificată de faptul că imaginea f (x) a fiecărui punct x din domeniul de definiţie este un vector
(f1 (x), f2 (x), · · · , fm (x)) din Rm . Astfel, a defini o funcţie vectorială f : D → Rm este echivalent
cu a defini m funcţii f1 , f2 , · · · , fm : D → R şi, ı̂n acest caz, f = (f1 , f2 , · · · , fm ). Diferenţiala
ı̂ntr-un punct se defineşte similar cazului m = 1, discutat anterior.

Definiţia 6.1. Fie D ⊂ Rn o mulţime deschisă, a ∈ D şi f : D → Rm . Funcţia f este

diferenţiabilă ı̂n a dacă există o aplicaţie liniară Ta : Rn → Rm (care depinde de a), cu propri-
etatea:
f (x) − f (a) − Ta (x − a)
lim = θ,
x→a ∥x − a∥
unde θ = (0, 0, · · · , 0) este vectorul nul din Rm . Funcţia f se numeşte diferenţiabilă pe D dacă
este diferenţiabilă ı̂n orice a ∈ D.

Ca şi ı̂n cazul m = 1, se arată că atunci când f este diferenţiabilă ı̂n a, funcţia liniară Ta este
unică. Vom nota şi âcum această funcţie liniară cu df (a) şi o vom numi diferenţiala lui f ı̂n a.
Similar se pot defini diferenţialele de ordin superior ı̂n a.

Propoziţia 6.1. Fie D ⊂ Rn o mulţime deschisă, a ∈ D şi f : D → Rm , f = (f1 , f2 , · · · , fm ).

Atunci f este diferenţiabilă ı̂n a dacă şi numai dacă toate funcţiile f1 , f2 , · · · , fm sunt diferenţiabile

11
 Analiză matematică
Calcul diferenţial

ı̂n a. În acest caz, diferenţiala ı̂n a este df (a) : Rn → Rm , definită prin

df (a)(x) = (df1 (a)(x), df2 (a)(x), · · · , dfm (a)(x))

pentru orice x ∈ D, adică df (a) = (df1 (a), df2 (a), · · · , dfm (a)).

Demonstraţie. Rezultă din definiţia diferenţialei şi a faptului că studierea limitei ı̂n Rm revine
la studiul limitei pe componente. 2

Un rezultat analog are loc pentru diferenţialele de ordin superior.

Definiţia 6.2. Fie D ⊂ Rn o mulţime deschisă, a ∈ D şi f : D → Rm . Matricea Jacobi

asociată lui f ı̂n a este matricea
 ∂f ∂f1 ∂f1 
1
(a) (a) ··· (a)
 ∂x1 ∂x2 ∂xn 
 
 
 ∂f2 ∂f2 ∂f2 
 ··· (a)  .
Jf (a) =  ∂x1 (a) ∂x2
(a)
∂xn 
 .. .. .. .. 
 
 . . . . 
 ∂f ∂fm ∂fm 
m
(a) (a) · · · (a)
∂x1 ∂x2 ∂xn

În algebra liniară, fiecare aplicaţie liniară de la Rn la Rm corespunde unei matrice asociate cu
m linii şi n coloane, corespunzătoare bazelor alese ı̂n cele două spaţii. Matricea Jf (a) este tocmai
matricea asociată aplicaţiei liniare df (a) : Rn → Rm ı̂n raport cu bazele canonice din cele două
spaţii vectoriale. Aşadar, cunoscând matricea Jf (a) putem determina diferenţiala df (a) ı̂n a.

Exemplul 6.1. Fie f : R3 → R2 , definită prin f (x, y, z) = (x3 + y 2 z, x2 ez + y 3 sin z). Calculaţi
Jf (1, −1, 0) şi df (1, −1, 0).
( ) ( )
3x2 2yz y2 3 0 1
Rezolvare. Jf (x, y, z) = , de unde Jf (1, −1, 0) = .
2xez 3y 2 sin z x2 ez + y 3 cos z 2 0 0
Rezultă:

∀(x, y, z) ∈ R3 df (x, y, z) = (3x2 dx + 2yzdy + y 2 dz, 2xez dx + 3y 2 sin zdy + (x2 ez + y 3 cos z)dz)

şi df (1, −1, 0) : R3 → R2 , df (1, −1, 0) = (3dx + dz, 2dx), adică

∀h = (h1 , h2 , h3 ) ∈ R3 df (1, −1, 0)(h) = (3h1 + h3 , 2h1 ).

12
 Analiză matematică
Calcul diferenţial

Să considerăm mulţimea deschisă D ⊂ R3 , funcţiile f, v1 , v2 , v3 : D → R, derivabile şi funcţia

vectorială v : D → R3 , v = (v1 , v2 , v3 ). Cu alte cuvinte, scriind vectorial, ⃗v = v1⃗i + v2⃗j + v3⃗k. Să
considerăm şi operatorul nabla definit prin
( )
∂ ∂ ∂ ∂⃗ ∂ ∂
∇= , , = i + ⃗j + ⃗k.
∂x ∂y ∂z ∂x ∂y ∂z
( )
∂f ∂f ∂f
Prin definiţie, gradientul lui f este grad f = , , = ∇f . Să definim divergenţa lui v
∂x ∂y ∂z
∂v1 ∂v2 ∂v3
prin produsul scalar simbolic ∇ · ⃗v , adică div v = + + . De asemenea, definim rotorul
∂x ∂y ∂z
lui v prin produsul vectorial simbolic ∇ × ⃗v , dat de determinantul simbolic
 
 ⃗i ⃗j ⃗k 

 ∂ ∂ 
 ∂
 .
 ∂x ∂y ∂z 
 
 v1 v2 v3 

Aşadar, rotorul lui v este vectorul

( ) ( ) ( ) ( )
∂v3 ∂v2 ∂v1 ∂v3 ∂v2 ∂v1 ∂v3 ∂v2 ⃗ ∂v1 ∂v3 ⃗ ∂v2 ∂v1 ⃗
rot ⃗v = − , − , − = − i+ − j+ − k.
∂y ∂z ∂z ∂x ∂x ∂y ∂y ∂z ∂z ∂x ∂x ∂y

∂2f ∂2f ∂2f

Dacă f : D → R este o funcţie de clasă C 2 , notăm ∆f = + + .
∂x2 ∂y 2 ∂z 2
Propoziţia 6.2. Fie D ⊂ R o mulţime deschisă, f : D → R, o funcţie de clasă C 2 şi v : D → R3 ,
o funcţie vectorială cu componentele de clasă C 2 . Atunci:

∂2f ∂2f ∂2f

(i) div(grad f ) = ∆f = + + ;
∂x2 ∂y 2 ∂z 2

(ii) rot(grad f ) = θ;

(iii) div(rot v) = 0.

Demonstraţie. Rezultă imediat. 2

7 Compunerea diferenţialelor

Atunci când compunem două funcţii diferenţiabile, obţinem tot o funcţie diferenţiabilă iar diferenţiala
ı̂ntr-un punct a funcţiei compuse este compunerea diferenţialelor corespunzătoare. Trecând la ma-
tricele Jacobi asociate, compunerea revine la ı̂nmulţirea acestora. Aceste rezultate sunt precizate
ı̂n teorema următoare.

13
 Analiză matematică
Calcul diferenţial

Propoziţia 7.1. Fie A ⊂ Rn şi B ⊂ Rm două mulţimi deschise, a ∈ A şi funcţiile u : A → B şi
φ : B → Rp . Dacă u este diferenţiabilă ı̂n a şi φ este diferenţiabilă ı̂n b = u(a), atunci f = φ ◦ u
este diferenţiabilă ı̂n a şi diferenţiala este

df (a) : Rn → Rp , df (a) = dφ(b) ◦ du(a).

Scriind matricele Jacobi, rezultă: Jf (a) = Jφ (u(a)) · Ju (a).

Vom prezenta câteva cazuri importante, obţinute dând valori particulare lui m, n şi p. De fiecare
dată, vom păstra ipotezele din teorema anterioară.

Corolarul 7.1. Considerăm A ⊂ R şi B ⊂ R, a ∈ A, u : A → B, derivabilă ı̂n a şi φ : B → R,

derivabilă ı̂n b = u(a). Atunci φ ◦ u este derivabilă ı̂n a şi

(φ ◦ u)′ (a) = φ′ (u(a)) · u′ (a).

Demonstraţie. Suntem ı̂n cazul m = n = p = 1. Ţinem cont că o funcţie reală de variabillă reală
este diferenţiabilă ı̂ntr-un punct dacă şi numai dacă este derivabilă ı̂n acel punct. Dacă f este
diferenţiabilă ı̂n a, atunci df (a) = f ′ (a)dx. 2

Corolarul 7.2. Considerăm f (x, y) = φ(u(x, y)), adică n = 2, m = 1, p = 1 şi presupunem că
funcţiile u şi φ sunt diferenţiabile. Atunci:
( ) ( )
∂f ∂f ′ ∂u ∂u
= φ (u) .
∂x ∂y ∂x ∂y

Cu alte cuvinte, pentru a = (x, y) derivatele parţiale ı̂n a ale lui f sunt date de:

∂f ∂u ∂f ∂u
(x, y) = φ′ (u(x, y)) (x, y), (x, y) = φ′ (u(x, y)) (x, y).
∂x ∂x ∂y ∂y

Demonstraţie. Rezultă imediat, scriind matricele Jacobi corespunzătoare. 2

Corolarul 7.3. Considerăm f (x) = φ(u(x), v(x)), adică n = 1, m = 2, p = 1 şi presupunem că
funcţiile u, v şi φ sunt diferenţiabile. Atunci:
( )( ′ )
′ ∂φ ∂φ u (x) ∂φ ∂φ
f (x) = (u(x), v(x)) (u(x), v(x)) · = (u(x), v(x))·u′ (x)+ (u(x), v(x))·v ′ (x).
∂u ∂v ′
v (x) ∂u ∂v

Demonstraţie. Rezultă din scrierea matricelor Jacobi corespunzătoare. 2

14
 Analiză matematică
Calcul diferenţial

Corolarul 7.4. Considerăm f (x, y) = φ(u(x, y), v(x, y)), adică n = 2, m = 2, p = 1 şi pre-
supunem că funcţiile u, v şi φ sunt diferenţiabile. Atunci:
 
∂u ∂u
( ) ( ) 
∂f ∂f ∂φ ∂φ  ∂x ∂y 

= · .
∂x ∂y ∂u ∂v  ∂v ∂v 
∂x ∂y
Prin urmare, derivatele parţiale ale lui f sunt date de:
∂f ∂φ ∂u ∂φ ∂v
(x, y) = (u(x, y), v(x, y)) · (x, y) + (u(x, y), v(x, y)) · (x, y),
∂x ∂u ∂x ∂v ∂x
∂f ∂φ ∂u ∂φ ∂v
(x, y) = (u(x, y), v(x, y)) · (x, y) + (u(x, y), v(x, y)) · (x, y).
∂y ∂u ∂y ∂v ∂y
Prescurtat, putem scrie:
∂f ∂φ ∂u ∂φ ∂v ∂f ∂φ ∂u ∂φ ∂v
= · + · , = · + · .
∂x ∂u ∂x ∂v ∂x ∂y ∂u ∂y ∂v ∂y

Demonstraţie. Rezultă din scrierea matricelor Jacobi corespunzătoare. 2

Exemplul 7.1. Considerăm funcţia z(u, v) de clasă C 2 cu u(x, y) = x2 y şi v(x, y) = x + y 2 .

Calculaţi derivatele parţiale de ordinul ı̂ntâi şi de ordinul al doilea ale lui z.

Rezolvare. Calculăm derivatele parţiale ale lui u şi v:

∂u ∂u ∂v ∂v
= 2xy, = x2 , = 1, = 2y.
∂x ∂y ∂x ∂y
Derivatele parţiale de ordinul al doilea sunt:

∂2u ∂2u ∂2u ∂2u

= 2y, = 2x = , = 0,
∂x2 ∂x∂y ∂y∂x ∂y 2

∂2v ∂2v ∂2v ∂2v

= 0, =0= , = 2.
∂x2 ∂x∂y ∂y∂x ∂y 2
∂z ∂z ∂z ∂z ∂z ∂z
Atunci: = 2xy + şi = x2 + 2y . Mai departe, obţinem:
∂x ∂u ∂v ∂y ∂u ∂v
( ) ( ) ( )
∂2z ∂z ∂ ∂z ∂ ∂z ∂z ∂2z ∂2z ∂2z ∂2z
= 2y + 2xy + = 2y + 2xy 2xy + + 2xy + .
∂x2 ∂u ∂x ∂u ∂x ∂v ∂u ∂u2 ∂u∂v ∂u∂v ∂v 2

∂2z 2
2 2∂ z ∂2z ∂2z ∂z
Rezultă: 2
= 4x y 2
+ 4xy + 2
+ 2y . Similar,
∂x ∂u ∂u∂v ∂v ∂u
( ) ( ) ( )
∂2z ∂z ∂ ∂z ∂ ∂z ∂z 2
2∂ z ∂2z 2
2 ∂ z ∂2z
= 2x + 2xy + = 2x + 2xy x + 2y + x + 2y .
∂y∂x ∂u ∂y ∂u ∂y ∂v ∂u ∂u2 ∂u∂v ∂u∂v ∂v 2

15
 Analiză matematică
Calcul diferenţial

∂2z ∂2z ( ) ∂2z ∂2z ∂z ∂2z

Aşadar, = 2x3 y 2 + 4xy 2 + x2 + 2y 2 + 2x = . În fine,
∂y∂x ∂u ∂u∂v ∂v ∂u ∂x∂y
( ) ( )
∂2z 2
2
2∂ z ∂2z ∂z 2
2 ∂ z ∂2z 2
4∂ z 2 ∂ z
2 2
2∂ z ∂z
2
= x x 2
+ 2y +2 +2y x + 2y 2
= x 2
+4x y +4y 2
+2 .
∂y ∂u ∂u∂v ∂v ∂u∂v ∂v ∂u ∂u∂v ∂v ∂v
2

16