ADMINISTRATIE PUBLICA - ANUL II - ID

SCOPUL ETICII ȘI DEONTOLOGIEI. ESEU EXEMPLCATIV

TEMA 1

 
Morala
a)EVOLUȚIA CONCEPȚIILOR FILOSOFICE DESPRE MORALĂ
Tema morală este una dintre cele mai vechi teme ale filosofiei. Ea a fost și este constitutivă naturii umane, iar conștiința
de sine a omului s-a constituit, înainte de toate, în jurul valorilor morale. Este suficient să aducem ca argument unul
dintre cele mai vechi documente istorice, Biblia, în care păcatul originar, care a dus la răspândirea omului în lume și la
devenirea lui istorică, s-a săvârșit tocmai prin accesul acestuia la cunoașterea binelui și răului. De altfel, primele
judecăți de valoare morală au apărut în strânsă legătură cu doctrinele religioase ale începutului istoriei și au rămas până
astăzi componente majore ale religiozității și, totodată, surse importante pentru consitituirea doctrinelor morale.
Primele idei sistematizate despre morală în afara unor sisteme religioase au apărut în filosofia greacă presocratică.
Presocraticii identificau morala cu virtutea, cu viața în armonie, cu natura, cu universul, fiind prin excelență adepții unei
morale individualiste și cosmogonice.
Realizând marea răsturnare epistemologică a filosofiei greceşti, prin întoarcerea cugetării filosofice spre om, Socrate
pune la baza moralității rațiunea ca virtute, realizând o ierarhie valorică asupra căreia se vor opri numeroși alți filozofi
ai Antichității:
CUMPĂTAREA ÎNȚELEPCIUNEA CURAJUL DREPTATEA
Preluând ideile lui Socrate, Platon considera că morala există în viața oamenilor. Preluând liniile de cercetare filosofice
ale lui Socrate, eroul dialogurilor sale, Platon consideră că morala există în viață oamenilor în baza unor prescripții sub
formă virtuţilor, constituite după principiile rațional, volițional și sensibil proprii naturi umane, dar aparținând societații
ca un "dat" al universului. Platon a gândit etica drept o știință a organizării raționale a societății, ierarhia valorilor
morale stabilită de acesta fiind:
DREPTATEA ÎNȚELEPCIUNEA CURAJUL CUMPĂTAREA

Pentru Aristotel, morala este produsul unui raport social, prin care se asigură cultivarea unor virtuți confirmate social,
apoi trăite conștient. Aristotel a formulat pentru prima dată ideea libertății de a alege, dar nu ca un atribut înnăscut al
individului, ci ca relație socială.
La fel ca predecesorii săi, și Aristotel are un punct de vedere cu privire la ierarhia valorilor în concepția sa, primordială
este dreptatea, care generează raporturile individului cu societatea în timp ce înțelepciunea, curajul şi cumpătarea
determină raportul individului cu sine.
Începând cu anul 529 d.Chr., când împăratul imperiului roman, Justinian, a interzis religiile păgâne, în favoarea
"Bisericii catolice și apostolice și a credinței ortodoxe", filosofia clasică a Antichității este îngenuncheată, fiind
interzisă, ca religie păgână. Cele două curente filosofice medievale, patristica și scolastica, dezvoltă o nouă morală, la
baza căreia stau preceptele creștine. Marii filosofi ai antichității, îndeosebi Platon și Aristotel vor fi reinterpretați de pe
pozițiile creștinismului, fără ca valorile morale promovate de aceștia să-și găsească, în vreun fel, continuitatea.
Epoca modernă cunoaşte o mare varietate de interpretări ale moralei.
Unele se înscriu în continuarea concepțiilor religioase, unele îl descoperă pe Platon, altele interpretează morala de pe
poziţii psihologice şi biologice.
O perspectivă aparte au realizat materialiștii francezi ai secolului al XVIII-lea, care explică morala de pe pozițiile
științelor naturii.
Meritul constituirii unei etici robuste, bine conturată în peisajul filosofic, aparține filosofiei clasice germane,
reprezentate de marile repere ale filosofiei din toate timpurile, Immanuel Kant și Georg Wilhelm Friedrich Hegel.
Aceștia s-au constituit în critici nemiloși ai naturalismului, revenind la raționalism și punând bazele eticii ca disciplină
filosofică autentică.
Immanuel Kant realizează în "Scrieri moral politice", în "Întemeierea metafizicii moravurilor" şi mai ales în celebra sa
lucrare "Critica rațiunii practice" o imagine de mare profunzime a eticii dominată de imperiul datoriei, exprimată sub
formă imperativului categoric și a unităţii dintre libertatea voinței și Legea morală. G.W.F. Hegel consideră moralitatea
ca factor constitutiv al statului, la nivel individual manifestându-se doar trebuințe. Acestea sunt cele care determină
respectul pentru lege.
Normele morale, după Hegel, sunt impuse de specificul corporatist al societății civile, având că scop buna funcționare a
acesteia.
b) Delimitări conceptuale
Morala reprezintă acel ansamblu de idei, reguli și norme cu privire la bine și la rău, corect și incorect, just și injust și
privește normele de comportament ale oamenilor. În dicționarul explicativ al limbii române, morala este definită ca:
„Ansamblul normelor de conviețuire, de comportament al oamenilor unii față de alții și față de colectivitate și a căror
încălcare nu este sancționată de lege, ci de către opinia publică”(de aprobiul public = dezaprobare publică pentru
necinste și fapte nedemne, dispreț)
Morala a fost, este și va fi legată de colectivitățile umane și de evoluția istorică a acestora. Normele ei au fost
anterioare celor juridice, au îmbrăcat forma cutumei și au fost codificate pe parcurs de către legiuitor în funcție de
interesul prezentat de una sau alta dintre regulile de comportament asupra evoluției societății în ansamblul ei. De acea,
se susține, încă, că morala a jucat și continuă să joace un rol important, uneori semnificativ, în reglementarea relațiilor
sociale și în asigurarea ordinii publice. Codificarea acestor norme nu a ridicat și nu ridică dificultăți deosebite, în afara
voinței politice de a le sancționa, întrucât, asemănător dreptului, operează cu aceleași valori și principii fundamentale:
bine, dreptate, justiție, adevăr etc.
În mod logic, morala este legată de etică și de deontologie, întrucât etica este ştința teoretică care se ocupă cu studiul
principiilor morale, cu legile și dezvoltarea lor istorică, cu conținutul lor de clasă și cu rolul lor în viața socială. Etica
tratează la rândul ei, totalitatea normelor de conduită morală corespunzătoare ideologiei unei anumite clase sociale,
colectivități umane, grup uman sau unei entități bazate pe profesie, preocupări culturale sau științifice ori unei religii. În
schimb, deontologia, ca noțiune, conținut și mod de exteriorizare, reduce sfera normelor morale și etice la suma
îndatoririlor cuiva față de ceva, și este legată de exercitarea unei profesi și/sau unui fenomen cultural. Deontologia este
știința aplicată cercetării normelor morale.

CE ESTE ETICA?1

Etica este o ştiinţă filozofică ce studiază morala ca pe una din cele mai importante laturi ale existenţei umane
şi sociale. În acelaşi timp etica este şi o disciplină ştiinţifică, deoarece în cadrul ei sunt elucidate două grupe de
probleme:
1. probleme teoretice propriu- zise ce se referă la natura şi esenţa moralei,
2. probleme ce ţin de modul în care ar trebui să procedeze omul, după ce principiişi norme să se
conducă în viaţă
FUNCTIILE ETICII

Etica/etic: Știința care se ocupa cu studiul teoretic al valorilor și condiției umane din perspectiva principiilor morale și
cu rolul lor (a principiilor morale) în viața socială

Temeiurile actualităţii eticii şi importanţa practică a ei pentru om şi umanitate sunt elucidate prinfuncţ iile specifice ale
eticii. De obicei, sunt elucidate în literatura de specialitate următoarele funcţii ale eticii

 funcţia cognitivă,
 funcţia normativă,
 funcţia persuasivă
 funcţia educativă.
1
Ce este etica- Ion Bejan
 Funcţia cognitive -este funcţia principală, în sensul că celelalte funcţii nu se pot realiza adecvatdecît cu condiţia
realizării ei. Această funcţie s-a materializat de-a lungul timpurilor şi se poate realiza pe trepte succesive:
- treapta descriptive -ne oferă un început de sistematizare a datelor vieţii morale. Ea serealizează în principal prin
elaborarea unor tipologii şi studii ale structurii şi dezvoltării caracterelor În tipologie sunt descrise succesiv
tipuri de atitudini morale, vicii şi virtuţimorale, sau calităţi şi defecte morale. Studiul structurilor şi dezvoltării
caracterelor se referă la descrierea caracterelor morale pozitive sau negative.
- treapta analitico-sintetică - presupune o analiză a conexiunilor interne şi externe ale diferitor fenomene morale
adică toate componentele care au o semnificaţie morală specifică.Gîndirea sintetică culminează cu elaborarea
categoriilor fundamentale ale moralei, caredefinesc şi esenţa şi specificul, deci esenţa specifică a vieţii morale.
- treapta explicativă- presupune studierea factorilor cauzali, sau a celor generatori aimoralei:factori ce explică
geneza, structura, funcţiile morale, tipurile fundamentale de morală, progresul moral şi perspectivele acestui
progres.

Funcţia normative – aceasta nu constă în crearea de norme, deoarece normele morale nu pot fidecretate precum
normele juridice de către legiuitor, ele se cristalizează în viaţa reală a colectivităţilor.Dacă este vorba de elaborare a unor
coduri morale, această elaborare constă doar într -o explicare şisistematizare a unor norme elaborate deja în sfera vieţii
şi experienţei morale. Trebuie menţionat faptul că şi în viaţa morală au existat şi există legiuitori individuali adică marii
moralişti ai popoarelor precum: Socrate, Epicur, Kant, Gusti, Mill, Tolstoi, sau profeţii popoarelor precum: Moise,
Buddha,Confucius, Hristos, Mahomed, care au iniţiat doctrine morale sau morale cu caracter doctrinar.
Funcţia persuasivă-este o funcţie de convingere. Este necesar să remarcăm faptul că funcţia în cauză se realizează în
forma ei optimă, prin realizarea primelor două funcţii, cea cognitivă şi cea normativă. Înainte de a se constitui ca funcţie
a discursului etic, persuasiunea este prezentă în sfera concretă a vieţii morale, deoarece opinia publică recurge spontan
la toate procedeele indicate, încît discursul etic este o expresie teoretizantă a opiniei publice, iar autorul discursului un
reprezentant sau un mandatar al ei.
Funcţia educativă - ea a fost dezvăluită încă din antichitate de către Platon şi Aristotel. Pentru ei cunoaşterea binelui
are un efect nemijlocit educativ ce antrenează direct respectul şi practicarea lui.După Aristotel moralitatea indivizilor
are două izvoare: pe de o parte, cunoaşterea binelui şi, pe de altă parte, experienţa repetată şi fixată în obişnuinţă.
a) Obiectul și problemele eticii
Din cele mai vechi timpuri oamenii au fost preocupați să reglementeze relațiile dintre ei prin norme care să aibă ca scop
protejarea fiecărui individ al comunității ca întreg sau a anumitor segmente ale acesteia (familie, trib, gintă, popor,
națiune, etnie, organizație etc)
Asemenea norme trebuie să aibă câteva caracteristici fără de care șansa lor de a se impune este puțin probabilă: să
delimiteze, pentru toți şi pentru fiecare în parte obligații, interdicții, permisiuni; să fie recunoscute de toți sau de cel
puțin o majoritate: să prevadă sancțiuni pentru impunerea lor în folosul comunității.
Din multitudinea acestor perechi, s-a desprins o categorie aparte, identificată ca aparținând de sfera de preocupări a
eticii: sfera moralei. Natura acestei sfere este dată de problematica omului, raportată la sensul şi semnificația, valoarea
şi scopul ființei umane, de valori, norme, atitudini şi manifestări raportate la categoriile de "bine" şi "rău", toate acestea
promovate, susținute şi apărate sub sancțiunea opiniei publice și a propriei conştiințe.
b) Delimitări conceptuale
Unul dintre cele mai importante puncte de pornire în studiul eticii îl reprezintă înțelegerea corectă a sensului şi
semnificației termenilor cu care aceasta operează. Aceasta, deoarece la nivelul simțului comun, precum și în unele
studii, analize, interpretări sau discursuri moralizatoare, în lucrări ştiințifice sau articole de presă termenii de bază ai
domeniului moral sunt adesea utilizați în mod inadecvat.
Un prim mod de utilizare inadecvat este stabilirea unui raport de identitate între etică şi morală, ca noțiuni, sau între etic
și moral ca atribute ale unor persoane, acţiuni, comportamente.
Un al doilea mod inadecvat este utilizarea împreună, în acelaşi timp și sub același raport, a celor doi termeni, sub forma
binomului "etic şi moral" sau "etico-moral", sugerând cuprinderea lor sub acelaşi gen proxim, neidentificat, însă.
Pentru înlăturarea acestor neajunsuri vom preciza originea termenilor, precum și evoluția acestora spre semnificaţia pe
care au căpătat-o astăzi în cele mai multe dintre studiile etice.
Termenii etică şi morală au, la începuturile utilizării lor, anumite similitudini. Ei provin din două culturi diferite dar, în
devenirea lor istorică, aflate într-un proces de permanentă influență: cultura greacă şi cea latină.
Astfel, termenul etică provine din limba greacă(ethos=locaș, locuință, locuire și ethicos= morav, obicei, caracter), în
timp ce termenul morală provine din limba latină(mos-mores-moralis=obicei, datină, obișnuință).
Urmărind scopul de a traduce exact noțiunea de etică din limba greacă în limba latină, Cicero, marele filozof al Romei
antice, a creat noțiunea de moralis( morav, obicei caracter). Cicero scria despre filozofia morală înțelegând prin ea
aceeași sferă a cunoașterii pe care Aristotel o numea etică.
Hegel este primul care face distincție între acești termeni și anume filozoful tratează morala ca fiind felul în care sunt
percepute acțiunile de către individ, manifestată trăirea vinovăției, iar moralitatea, felul în care se manifestă în realitate
faptele omului. 2
Chiar dacă inițial cei doi termeni au circulat cu relativ același înțeles, filosofia modernă și contemporană le-au separat
semnificațiile, astfel că cei mai mulți eticieni consideră etica drept disciplină filosofică ce studiază în mod teoretic
morala, în timp ce aceasta din urmă are semnificația de obiect al eticii. Aderența la acest punct de vedere nu este
unanimă, ea fiind mai pregnantă în rândul filosofilor cu afinități spre cultura greacă, în timp ce romaniștii au preferat, o
vreme, să interpreteze știința despre morală cu același termen: filosofia morală sau pur și simplu morală, cu sensul de
știință.
Potrivit primei tradiții de definire a eticii, aceasta este considerată: știința comportamentului, moravurilor,
studiu teoretic al principiilor care guvernează problemele practice, iar morala este socotită totalitatea
mijloacelor pe care le folosim ca să 3 trăim într-un mod omenesc; ansamblul prescripțiilor concrete adoptate de
către agenți individuali sau colectivi.4

Potrivit celei de-a doua tradiții de definire, etica este ansamblul regulilor de conduită împărtășite de către o comunitate
anumită, reguli care sunt 25fundamentate pe distincția între bine și rău. Morala este ansamblul principiilor de dimensiune
universal-normativă (adeseori dogmatică), bazate pe distincția între bine și râu.
Astfel au fost formulate două teorii cu privire la înțelegerea conceptelor de etică și morală:
a) Teoria similarităţii- cei doi termeni au înțeles similar
b) Teoria complementarității - cei doi termeni, cu toate că se referă la același domeniu al vieții sociale au
semnificație diferită dar completându-se reciproc. 2
În filosofia contemporană, însă, interpretarea eticii ca știință teoretică despre morală a devenit predominantă.
Totodată s-a conturat perspectiva că termenul morală este legat de viața privată. Respectăm morala în viața privată și
etica în viața publică(politică, civică, profesională) 5, aserțiune pe care nu o agreem.

Încă din explicațiile date termenilor de bază ai eticii, am stabilit că obiectul eticii îl constituie morala. Fie că acceptăm
acest punct de vedere, fie că îl preferăm pe cel care denumește știința despre morală ca Filosofie morală sau Morală,
obiectul său de studiu rămâne același: întreaga sferă a moralei, cu determinațiile sale practice, legate de problematica
fundamentală a vieții morale.
Deontologie
Definiție, generalită ți
Deontologia, ramură a Eticii, este știința care studiază practic/aplicat obligațiile și comportamentul celor care practică
o anumită profesie.( în codul administrativ profesia de funcționar public/și personal contractual în administrația
publică)
Deontologia în general- reprezintă știința aplicată sau aplicabilă privitoare la normele de conduită și la obligațiile
etice/morale ale unei profesii (în speța noastră, a funcționarilor publici și personalului contractual din AP). -o definite
valabila functionarilor publici
Deontologia are la bază datoria morală, fără a se suprapune însă cu studiul filosofiei sau a teoriei generale a datoriei
morale. De asemenea, trebuie precizată o deosebire esențială între etică și deontologie. Astfel, în timp ce etica cuprinde
studiul teoretic/filozofic al datoriilor, deontologia este o știință aplicată sau aplicabilă.
Deontologia, prin specificul obiectului său de cercetare se află la granița dintre drept și morală. Ea reprezintă ansamblul
normelor care conturează un anumit tip de comportament profesional sau privat.
2
Pentru răspunderea funcționarilor publici și personalul contractual,vz Cursul XIII
3
ETICĂ JURIDICĂ. NOTE DE CURS. FODOREAN, DANIEL. FACULTATEA DE DREPT. UNIVERSITATEA "TITU MAIORESCU"
BUCUREȘTI. 2012 p.5.
4
ETICĂ JURIDICĂ. NOTE DE CURS. FODOREAN, DANIEL. FACULTATEA DE DREPT. UNIVERSITATEA "TITU MAIORESCU" BUCUREȘTI. 2012
p.5-6.
5
ETICĂ JURIDICĂ. NOTE DE CURS. FODOREAN, DANIEL. FACULTATEA DE DREPT. UNIVERSITATEA "TITU MAIORESCU" BUCUREȘTI. 2012 p.6.
Unele din aceste norme sunt consacrate juridicește, putând fi deci impuse prin intervenția forței de coerciție a statului,
altele sunt sancționate doar de opinia publică, înscriindu-se în categoria normelor etice.
Noul cod administrativ(OUG nr.57/2019) reglementează normele esențiale de conduită profesionala obligatorii pentru
toți funcționarii publici și personal contractual din instituția publică, stabilind un mod de comportament care a mai fost
până în prezent instituționalizat de Legea nr.7/2007 și în prezent abrogată de Noul Cod Administrativ.
“Datoria” este una dintre categoriile fundamentale ale eticii și desemnează conceperea de către personalitate a
necesității imperioase a îndeplinirii a ceea ce poruncește idealul moral, a ceea ce reiese din idealul moral. Datoria
omului este de a urma calea virtuții, de a face bine altor oameni în dependență de posibilitățile sale, de a nu permite ca
în sine să existe vicii, să se opună răului.

Filozofii au meditat asupra problemei: în ce constă datoria noastră, adică obligația ce ni se impune în mod natural de a
tinde spre bine. Această obligație ne îndeamnă să ne conducem neapărat după principiile justiției, egalitații şi carității,
adică să nu luăm din binele general decât partea ce ni se cuvine, potrivit meritelor noastre și în proporție cu dreptul.
Morala: Ansamblul normelor de conviețuire, comportament, a oamenilor față de alții, în colectivitate și a căror
încălcare nu este sancționată de lege ci de opinia publicului.( aprobiul public=dispreț etc.)

În concluzie etica este un sistem unitar de noţiuni prin intermediul cărora se reţin şi se exprimă particularităţile
imperative ale raporturilor interumane din perspectivă morală.
Etica este despre ceea ce este corect sau greșit, bine sau rău, drept sau nedrept, responsabil sau neresponsabil,
obligatoriu sau permisibil, lăudabil sau condamnabil. Ea este asociată cu vina, rușinea, indignarea, resentimentul,
empatia, compasiunea și grija. Ea este interesată atât de caracter cât și de conduită. Se adresează atât unor probleme de
politici publice, cât și unor probleme personale

Etică deontologică” se concentrează pe corectitudinea sau incorectitudinea acțiunilor înșile, ca opuse corectitudinii sau
incorectitudinii connsecințelor acelor acțiuni sau caracterului individului. Dacă o situație este bună sau rea depinde de
faptul dacă acțiunea care a adus-o a fost rea sau bună. Corect înseamnă acum să te conformezi unei norme morale, sau
să acorzi prioritate Binelui6

Eficienţa, transparenţa, responsabilitatea reprezintă valori etice în general acceptate ca fiind obligatorii pentru ca
funcţionarea administraţiei publice să aibă un caracter raţional şi predictibil, făcând din structurile administraţiei
instrumente eficiente în funcţionarea statului de drept.

Administraţia publică are o dublă determinare dată de relaţia sa cu politicul faţă de care trebuie să se situeze pe o poziţie
de neutralitate axiologică – şi, pe de altă parte, cu cetăţeanul, în relaţie cu care administraţia publică trebuie să manifeste
transparenţă şi încurajarea participării cetăţeanului la decizia publică în toate etapele implementării şi adoptării acesteia.

Statul modern îşi traduce propria raţionalitate sub forma birocraţiei. Departe de a fi o sursă de tergiversare, de amânare a
deciziei administrative, birocraţia funcţională se bazează pe ideea de expertiză, de ordine, şi de continuitate în
administrarea treburilor publice. Factorul politic ales îşi pune amprenta pe direcţia politicilor publice, dar funcţionarul în
administraţie este chemat să implementeze aceste politici, să realizeze comunicarea continuă cu cetăţeanul, şi să asigure
funcţionarea serviciilor publice într-o manieră corectă şi continuă. Funcţionarul public este perceput, şi uneori chiar se
autopercepe, ca persoană a cărei răspundere este mai degrabă instituţională, decât personală 7

6
The Basics of Philosophy)-intenet.

7
Suport-curs_Etica-si-transparenta-in-AP_SANDU_2019