ALTE DOCUMENTE

Consecintele conflictelor
SENZATIILE
Psihologie
SENZAŢIILE
începem studiul fenomenelor cognitive cu
elementele cunoasterii: senzatiile. Senzatia
este cunoasterea unei însusiri separate a
unui obiect sau fenomen, în momentul când
acesta actioneaza asupra unui organ
senzorial. Izolarea unui aspect al realitatii
se datoreaza faptului ca exista organe de
simt diferentiate, specializate pentru a
receptiona, în conditii optime, o anume
categorie de excitatii. în realitate, senzatia
presupune nu doar un organ senzorial, ci
un întreg aparat, denumit de I.P. Pavlov
"analizator". Acesta se compune din
organul senzorial, nervul aferent (senzorial) si o regiune corespunzatoare din scoarta
cerebrala (zona de proiectie).
TESTE DE PERSPICACITATE
TEHNICI PRACTICE FOLOSITE
PENTRU VINDECAREA DIFERITELOR
AFECŢIUNI
A da bani
Testul Dr. Phil
Incercarea de unificare a lui Abelard
Unul dintre cele mai tembele lucruri pe
care mi se intampla sa le vad la televizor
este folosirea rasetelor inregistrate in
serialele 'umoristice'
SCALA DE ATITUDINI SI CONVINGERI
II (ABS II) - DATE PRELIMINARE
PENTRU POPULATIA DE LIMBA
ROMANA
Autocontrolul emotional
Autoobservare Psihologica (cercetare,
evaluare, diagnoza, prognoza, masuri)

FLORENCE- A 4k Aerial Film of Italy

02:25
PreviousPauseNext

Unmute
Fullscreen
Copy video url
Play / Pause
Mute / Unmute
Report a problem
Language
Share
Vidverto Player

Senzatii separate nu întâlnim la omul adult. Ele exista la animalele inferioare (am vorbit
de psihicul senzorial elementar) si la copil, în primele saptamâni ale vietii, când
mielinizarea incompleta a fibrelor asociative din cortex împiedica o comunicare
instantanee între diferitele portiuni ale sale. O data cu maturizarea mai avansata a
conexiunilor interneuronale, fiecare senzatie sintetizeaza cu altele produse simultan,
precum si cu urmele excitantilor anteriori, formând ceea ce numim o perceptie, o
cunoastere sintetica a obiectului (sau fenomenului) în integritatea lui.
 1. Consideratii de ordin filosofic

Domeniul senzatiilor constituie terenul unor îndelungi si complicate dezbateri filosofice,

întrucât prin ele psihicul stabileste legatura cu lumea exterioara noua, obiectiva. Una din
disputele cele mai interesante este aceea iscata de constatarile unui important fiziolog, la
începutul secolului trecut. E vorba de Johannes Miiller (1801-1858) care a elaborat, în
1840, "legea energiei specifice a organelor de simt" (Bîkov, 1957). Teoria sa se sprijina
pe urmatoarele principii (bazate pe experiente simple):

a) Nu exista senzatie produsa de cauze externe; exista numai o senzatie a starii 959c23j
nervilor nostri, produsa de cauze externe. Adica senzatia e provocata de modificarea din
organul senzorial, care are o energie specifica; noi cunoastem modificarile acestei energii
si nu excitantul extern. Ca dovada: indiferent ce fel de excitanti actioneaza asupra unui
organ de simt, de pilda ochiul, noi percepem numai un singur fel de senzatii, în cazul dat
- senzatii optice. Daca în loc de lumina primim un pumn în ochi, vedem "stele verzi" si
nu altceva. Tot asa daca ochiul este excitat cu un curent electric. Asadar, senzatia de
lumina nu depinde de natura excitantului, ci de natura organului senzorial.

b) Una si aceeasi cauza externa sau interna provoaca în organele de simt diferite
senzatii, corespunzatoare naturii fiecarui organ. O lovitura puternica provoaca pe piele
senzatii de contact si durere, în ochi puncte luminoase, iar în ureche un zgomot.

c) Senzatia organului de simt nu se manifesta ca o transmitere spre constiinta a^

calitatii si starii obiectelor externe, ci ca o aducere la cunostinta a calitatii si starii
nervului senzitiv, provocate de cauze externe. Aceste calitati, care difera în diversii nervi
senzitivi, sunt esenta energiei organelor de simt.

PSIHOLOGIE GENERALA

Deci, organele senzoriale au fiecare un anume fel de energie, specifica lor; noi
cunoastem numai aceasta energie si nu excitantii externi. Ca urmare, atât J. Miiller, cât
si o serie de filosofi au tras concluzia ca noi nu cunoastem de fapt obiectele si
proprietatile lor, ci doar propriile noastre însusiri. Este pozitia idealismului filosofic, în
varianta sa kantiana, fiindca nu neaga existenta lumii externe, ci numai posibilitatea de a
o cunoaste.

Bazat pe constatarile lui J. Miiller, H. Helmholtz a elaborat "teoria hieroglifelor", ce

recunoaste existenta reala a obiectelor, fiindca senzatiile nu apar fara excitarea
organelor de simt, deci le corespunde ceva în lumea externa. Dar între obiecte si
senzatiile noastre nu exista nici o asemanare. Senzatia este un semn, ca si o hieroglifa.
Un cuvânt nu seamana deloc cu obiectul pe care îl desemneaza. în consecinta, ajungem
la agnosticism, la negarea posibilitatilor de a cunoaste lumea exterioara.

De fapt, specializarea unui organ senzorial s-a realizat în decursul evolutiei speciilor si
structura sa este de asa natura încât, în mod normal, sa nu reactioneze decât la o
categorie precisa de excitanti: ochiul la lumina, urechea la sunet s.a.m.d. Deci exista o
relatie între senzatie si nasterea excitantului. Totusi, obiectia lui J. Miiller continua sa fie
valabila. Alta este explicatia posibilitatii noastre de cunoastere a lumii.

Senzatia de verde e altceva decât vibratia electromagnetica proprie culorii verzi; la fel,
senzatia de rosu este altceva decât vibratia electromagnetica ce îi corespunde. Dar
diferentei dintre culori îi corespunde întru totul o deosebire între senzatia de verde si cea
de rosu. Datorita acestui fapt, în psihic se poate forma o imagine similara realitatii, orice
imagine fiind de altfel un sistem de raporturi.
 Tehnica moderna ne ilustreaza acest fapt prin numeroase din realizarile ei. Acul de
patefon sapa în placa de ebonita adâncituri cu forma si profunzime variate în functie de
înaltimea si intensitatea sunetului înregistrat. De aceea, trecând din nou acul prin acest
traseu imprimat pe placa, acul si membrana legata de el vor reproduce melodia
înregistrata. In acelasi fel, pe banda de magnetofon se înregistreaza variatii ale câmpului
magnetic rezultat în pulberea metalica cu care ea este acoperita, variatii în raport cu o
convorbire. înseamna cu totul altceva un sunet, o vibratie a aerului decât o placa de
ebonita sau un câmp magnetic. Dar daca respectam exact raporturile dintre sunete si
variatia lor, putem reproduce fidel orice succesiune de sunete muzicale, verbale sau
zgomote. Asadar, desi natura senzatiei difera de cea a excitantului, preluarea fidela a
raporturilor dintre stimuli ne permite o cunoastere si o reproducere exacta a obiectelor si
fenomenelor din realitatea exterioara. Am si aratat, la începutul cursului, ca psihicul, în
esenta sa, este un sistem hipercomplex de raporturi realizate între miliardele de puncte
de excitatie si inhibitie existente în creier.

Importanta înregistrarii raporturilor reiese si din alte cercetari contemporane. Astfel, A.N.
Leontiev a putut evidentia rolul important al miscarilor în perceptia senzoriala (Leontiev,
A.N., 1959). în capitolul consacrat atentiei, am avut deja prilejul sa vorbim despre rolul
miscarilor ; astazi se subliniaza importanta lor în orice proces cognitiv. înca I.M. Secenov
observase rolul miscarii în realizarea senzatiilor tactile : daca mâna sta nemiscata pe un
obiect, nu aflam aproape nimic; daca ea se deplaseaza pe suprafata lui, ne dam seama
de asprimea sau netezimea lui, de marimea sa, de forma.

La fel stau lucrurile în cazul vederii- Unii sustin ca ochiul nemiscat e aproape orb. Pentru
a cunoaste un obiect în afara fixarii lui, a acomodarii cristalinului, esentiale sunt miscarile
prin care globul ocular exploreaza, ca si mâna, conturul obiectului (vezi Preda, V., 1988).
Ochii realizeaza mereu miscari numeroase, ordo-

SENZAŢIILE

nate si foarte rapide. Meritul lui A.N. Leontiev este acela de a fi demonstrat rolul
motricitatii si în cazul auzului. Nu e vorba doar de orientarea capului pentru a pune
urechea în directia sursei sonore; în cazul sesizarii sunetelor muzicale, un rol important îl
au contractiile corzilor vocale. Faptul a fost dovedit de psihologul amintit controlând
auzul tonal la studentii din universitatea moscovita. S-a constatat ca 46% din studentii
rusi sufereau de surditate tonala (n-aveau "ureche muzicala"). în schimb, nici unul din
studentii vietnamezi, care urmau cursurile acelei universitati, nu suferea de aceasta
deficienta. Or, limba vietnameza este o limba tonala, adica descifrarea sensului unui
cuvânt depinde într-o serie de cazuri nu numai de natura vocalelor, ci si de tonul vorbirii
(mai înalt, subtire sau mai gros). De aceea, vietnamezii sunt obligati de mici sa faca
exercitii de intonare, ceea ce duce la dezvoltarea corespunzatoare a auzului tonal. încât
exercitiul de intonare permite dezvoltarea capacitatii de a distinge sunetele. Faptul a fost
verificat efectuând exercitii vocale cu copii mai mici de 4-5 ani, care aveau dificultati în
discriminarea sunetelor si deficienta a fost remediata. Dar, la vârste mai mari,
combaterea surditatii tonale nu mai da rezultate.

Atunci când ascultam ceea ce spune o persoana, noi repetam cuvintele sale pentru a le
întelege: le repetam "în gând", dar aparatele sensibile descopera usoare contractii în
muschii fonatori, similari celor din pronuntia lor. La fel, în cazul notelor muzicale, se
produc contractii slabe ale corzilor vocale care modeleaza oarecum proprietatile
sunetului. Deci, distingerea înaltimii sunetelor se afla în strânsa dependenta de miscarea
corzilor vocale. Raporturile între diferitele senzatii auditive sunt înlesnite de relatiile
concomitente dintre imperceptibile încordari musculare.

Senzatiile se vadesc a rezulta nu doar din excitatia unor puncte de pe scoarta cerebrala
senzitiva, ele implica un sistem de raporturi între veriga senzoriala si cea motorie, legata
 de perceptia senzoriala. Secenov afirma ca senzatia ar consta într-un reflex în care
veriga efectoare e inhibata, fiind mai putin exprimata, vizibila. Uneori ea se manifesta
doar printr-o crestere a tensiunii musculare. Senzatia este un fenomen complex,
raporturile dintre senzatii, o data cu raporturile dintre miscarile implicate permit o
cunoastere adecvata a realitatii.

2. Aspectele senzatiei. Diferite feluri de senzatii

A. a) Aspectul cognitiv, reprezentativ consta în oglindirea unui anume aspect al lumii

exterioare, tradus într-un specific al fiecarui organ senzorial. E vorba mai întâi de o
caracteristica de ordin calitativ, dar si de una intensiva, senzatia putând avea o
intensitate mai mare ori mai mica. Unii amintesc de extensiunea senzatiei, ea sugerând
si o impresie de extensiune, întindere.

b) Aspectul afectiv. Orice senzatie are o tonalitate afectiva agreabila sau dezagreabila.
Aceasta are ca efect unele reactii ale organismului. Culoarea albastra favorizeaza o stare
de calm, liniste. Rosul, dimpotriva, este un excitant, iritant. Unele senzatii dureroase pot
fi placute: mustarul, ceapa, usturoiul provoaca usturimi, dar sunt resimtite în mod
agreabil.

Datorita influentei culorilor, astazi se acorda atentie modului de colorare a tencuielilor,

preferându-se nuantele palide si calde: galben-deschis, bej, albastru pal etc. si în
întreprinderile industriale s-a renuntat la nuantele negre, cenusii, tevile, aparatele fiind
vopsite în culori deschise, tonifiante pentru a favoriza o buna dispozitie a muncitorilor la
locul de munca.

c) Aspectul motor, activ a fost reliefat mai sus. Variate miscari permit producerea si
discriminarea senzatiilor.

y» PSIHOLOGIE GENERALA

B. Clasificari ale senzatiilor. Din punct de vedere biologic, în functie de modul de excitare
a organelor de simt, se deosebesc : a) tangoreceptorii, în cazul senzatiilor ce presupun
un contact direct al obiectului cu organul senzorial (senzatiile de tact, temperatura,
durere, gust) si b) telereceptorii, când obiectele actioneaza de la distanta asupra
simturilor noastre (mirosul, auzul, vazul). Aceasta diviziune nu se refera însa la toate
simturile. O clasificare cuprinzatoare împarte senzatiile în 3 grupe: a) exte-roceptive,
cele ce furnizeaza informatii cu privire la obiectele exterioare noua;

b) interoceptive, privind modificari în starea interna a corpului; c) proprioceptive,

referitoare la pozitia si miscarea corpului nostru. înainte de a trece la studiul senzatiilor
exteroceptive, care ne ghideaza comportamentul în orice moment, sa aducem câteva
precizari cu privire la celelalte doua categorii mai putin cunoscute, desi sunt si ele
prezente tot timpul.

Senzatiile interoceptive mai sunt denumite si "organice", "viscerale" sau "cenestezice".

Fr. Magendie le-a clasificat în 4