Tema 8.

Răspunderea civilă delictuală

1. Noţiunea răspunderii civile delictuale
2. Felurile răspunderii civile delictuale
3. Condiţiile răspunderii delictuale pentru fapta proprie
4. Efectele răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie
5. Cazurile care exclud răspunderea civilă pentru fapta proprie

1. Noţiunea răspunderii civile delictuale

Răspunderea civilă delictuală reprezintă o instituţie esenţială a oricărui sistem juridic, ce
evoluează în concordanţă cu concepţiile sociale de natură politică, morală şi economică, dar şi cu
progresul tehnic. Spaţiul politico-juridic european a devenit, în ultimul secol, dar în special în
ultimele decenii, unul din ce în ce mai complex, implicând diverse ordini juridice ce se
întrepătrund şi se condiţionează reciproc. Acest aspect a început să aibă influenţe şi în domeniul
acestei instituţii, cu largă aplicabilitate în sistemele de drept. Conceptul de drept european al
răspunderii civile sau chiar de drept european al răspunderii civile delictuale este menţionat
frecvent în doctrină sau chiar în expunerea de motive a unor acte normative, deci nu poate fi
ignorat, în ciuda faptului că această menţionare nu reprezintă decât un anunţ, un „avertisment” al
existenţei sale viitoare, pentru moment putându-se identifica doar anumite evoluţii în domenii
punctuale sau unele tendinţe de unificare a diverselor legislaţii, a interpretărilor doctrinare şi/sau
jurisprudenţiale.
Răspunderea civilă delictuală este definită ca îndatorire a oricărei persoane de a respecta
regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi de a nu aduce atingere, prin
acţiunile ori prin inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.
Potrivit art.776 C.civ. întitulat „Temeiurile naşterii obligaţiilor”: „Obligaţiile se nasc din
contract, fapt ilicit (delict) şi din orice alt act sau fapt susceptibil de a le produce în condiţiile
legii”. În același timp, art.1998 alin.(1) C.civ. prevede: „Cel care acţionează faţă de altul în mod
ilicit, cu vinovăţie este obligat să repare prejudiciul patrimonial, iar în cazurile prevăzute de lege,
şi prejudiciul moral cauzat prin acţiune sau omisiune”.
În opinia noastră, textul art.1398 alin.(1) C.civ. este mult inspirat din Codul civil al
provinciei Quebec [art.1457 alin.(1)]1. În termeni asemănători, acesta din urmă subordonează
conduita persoanelor respectării regulilor de conduită impuse de circumstanţe, uzanţe sau lege,
aşa încât să nu se cauzeze prejudicii altor persoane.
Potrivit doctrinei, răspunderea civilă delictuală este, un raport juridic de obligaţii care
izvorăşte dintr-o faptă ilicită şi prejudiciabilă. Deci, raportul de răspundere delictuală este unul şi
acelaşi lucru cu raportul de obligaţii.
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate printr-o faptă ilicită este o parte componentă a
răspunderii sociale ce revine fiecărei persoane pentru faptele ei. Ea apare ca un instrument de
ocrotire a drepturilor şi intereselor legale ale persoanelor şi reglementează procesul de înlăturare
a consecinţelor negative care se datorează unei fapte ilicite.
Autorii în domeniu insistă că, răspunderea delictuală este o sancţiune civilă, cu caracter
reparator, fără a fi în acelaşi timp o pedeapsă. Spre deosebire de pedeapsă, răspunderea civilă
delictuală, privită ca o sancţiune civilă, se aplică nu în considerarea persoanei care a săvârşit
fapta ilicită, ci în considerarea patrimoniului său. Aşa fiind în caz de deces al făptuitorului,

1
Code civil du Québec, [on-line] [citat la 08.03.2018]. Disponibil pe internet:
http://legisquebec.gouv.qc.ca/fr/showdoc/cs/CCQ-1991
obligaţia de dezdăunare se va transmite moştenitorilor săi, ceea ce demonstrează că răspunderea
delictuală nu are caracterul unei pedepse2.
Potrivit unei terminologii consacrate şi tradiţionale, fapta ilicită care dă naştere raportului
juridic de răspundere poartă denumirea de delict. Este motivul pentru care, pornind de la
termenul „delict”, răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin fapte ilicite extracontractuale se
numeşte delictuală. Termenul „delict” se traduce printr-o încălcare a drepturilor terţilor, care
suferă prejudicii de pe urma comiterii faptului ilicit. Într-adevăr, imediat ce individul trece peste
sfera sa proprie de activitate, el vatămă în mod implicit şi automat prerogativele similare ale
terţilor. Această depăşire ilicită dă naştere responsabilităţii, care se traduce în fapt prin obligaţia
de a repara prejudiciul ce l-a cauzat3.
Componenţa delictului civil constituie o totalitate de trăsături şi elemente esenţiale
formulate de legiuitor ca necesare şi suficiente pentru angajarea răspunderii civile. Răspunderea
civilă delictuală se angajează indiferent de faptul dacă culpa are forma unui dol, unei
imprudenţe, neglijenţe sau chiar în forma cea mai uşoară, iar în unele cazuri chiar şi în lipsa
culpei.
Regulile răspunderii civile delictuale sunt aplicabile în toate situaţiile în care unei
persoane i s-a cauzat un prejudiciu printr-o faptă ilicită extracontractuală. În primul rând, se are
în vedere conduita prin care se încalcă obligaţia generală prevăzută de lege de a nu aduce
atingere drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalţi. În al doilea rând, prin fapta ilicită
extracontractuală se înţelege şi neexecutarea lato sensu a obligaţiilor născute dintr-o faptă licită
(îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată şi gestiunea de afaceri).
Răspunderea civilă delictuală se angajează şi atunci când se cauzează un prejudiciu de un
lucru sau un animal aflat în paza noastră, precum şi de ruina edificiului. Ba mai mult, angajarea
ei este posibilă chiar şi în ipoteza în care prejudiciul este cauzat unei persoane prin neexecutarea
obligaţiilor contractuale ale debitorului său, dacă neexecutarea este o faptă prevăzută şi
sancţionată de legea penală4.

2. Felurile răspunderii civile delictuale

Din prevederile Codului civil în vigoare, desprindem următoarele forme de răspundere
civilă delictuală:
1) răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie;
2) răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane, care include:
a) răspunderea părinţilor pentru faptele copiilor lor minori;
b) răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor lor, săvârşite în funcţiile
încredinţate;
c) răspunderea pentru prejudiciul cauzat de o autoritate publică, de o persoană cu funcţie
de răspundere, prin erori judiciare sau de anchetă;
3) răspunderea obiectivă pentru prejudiciile cauzate de lucruri, edificii şi animale.
1) răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie sau, i se mai spune răspunderea
directă, este reglementată în art.1998 C.civ., norme legale care consacră regula de drept potrivit
căreia, obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat altuia revine direct şi nemijlocit autorului

2
Stătescu, C. Bîrsan, C. Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ediţia a III-a, Bucureşti, ALL BECK, 2000,
p.123.
3
Guzun, C. Consideraţii generale privind răspunderea civilă delictuală obiectivă. În: Studia Universitatis Moldaviae.
Revistă Ştiinţifică a Universităţii de Stat din Moldova, 2013, nr.3(63), p.93.
4
Baieș, S. ș.a., 2015, op.cit., p.412.
faptei ilicite şi prejudiciabile. Fiecare persoană răspunde pentru faptele sale proprii.
2) răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane intervine în situațiile în
care, principiul răspunderii delictuale pentru fapta proprie este insuficient, în măsura în care
autorul prejudiciului este o persoană insolvabilă, iar victima riscă să nu poată obţine reparaţia ce
i se datorează. De aceea, în scopul protejării victimei împotriva insolvabilităţii autorului
prejudiciului, Codul civil a instituit, alături de răspunderea directă, în unele cazuri, şi o
răspundere complementară, indirectă, ce se explică datorită existenţei unor relaţii speciale între
autorul prejudiciului şi persoana chemată de lege să-1 repare.
Art.1998 alin.(3) C.civ. prevede: „O altă persoană decît autorul prejudiciului este obligată
să repare prejudiciul numai în cazurile expres prevăzute de lege”
Codul civil reglementează trei cazuri de răspundere delictuală indirectă:
a) răspunderea pentru prejudiciul cauzat de minori sau persoane incapabile, art.2008-
2011 C.civ.;
b) răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor în exercitarea
funcţiilor încredinţate, art.2005 C.civ.;
c) răspunderea pentru prejudiciul cauzat de o autoritate publică, de o persoană cu funcţie
de răspundere, prin erori judiciare sau de anchetă, 2006-2007 C.civ.
3) răspunderea obiectivă pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general, edificii şi
animale5, fiind vorba de o răspundere directă a celui care are paza juridică a lucrului, animalului
sau este proprietarul edificiului care a cauzat paguba.
Codul civil reglementează această răspundere după cum urmează:
a) răspunderea pentru prejudiciul cauzat de un izvor de pericol sporit, art.2013 C.civ.;
b) răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animalele care se află în paza juridică a
unei persoane, art.2014 C.civ.;
c) răspunderea proprietarului pentru prejudiciul cauzat de ruina edificiului, art.2015-2016
C.civ.
După criteriul fundamentului său, răspunderea civilă delictuală se împarte în:
răspunderea subiectivă şi răspunderea obiectivă.

3. Condiţiile răspunderii delictuale pentru fapta proprie

Pentru antrenarea răspunderii civile delictuale se cer întrunite cumulativ următoarele
elemente: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu şi
vinovăţia autorului faptei. Potrivit doctrinei1 aceste elemente pot fi grupate astfel: elemente
obiective, care includ: prejudiciul, fapta ilicită şi raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi
prejudiciu, şi elementul subiectiv, adică vinovăţia. De precizat că, răspunderea civilă delictuală
este de neconceput fără întrunirea elementelor obiective menţionate, în timp ce, doctrina juridică
şi practica juridică în materie, admit existenţa unor forme ale răspunderii civile delictuale fără
vinovăţie, în cazul răspunderii civile delictuale obiective. Totuşi, vinovăţia fiind un element de
natură subiectivă nu se poate dovedi în mod direct, motiv pentru care, victima prejudiciului
trebuie să facă dovada elementelor obiective ale răspunderii şi, uneori, în baza acestor dovezi

5
Viaţa socială a dovedit că o persoană poate să sufere un prejudiciu ce i-a fost cauzat, fără fapta omului, de un
lucru, animal sau de ruina unui edificiu. În asemenea cazuri, neputându-se dovedi că la originea pagubei este fapta
unei anumite persoane, aplicând normele obişnuite ale răspunderii juridice, victima s-ar găsi în situaţia inechitabilă
de a nu putea obţine repararea pagubei. De aceea, în scopul apărării intereselor celor păgubiţi, legea civilă a instituit
răspunderea pentru lucruri, animale şi ruina edificiului. Precizăm că, de această dată, nu ne găsim în prezenţa unei
răspunderi indirecte.
instanţa poate deduce dacă există sau nu vinovăţia autorului faptei ilicite şi eventual, dacă pot fi
reţinute cauze exoneratoare de răspundere6.
a. Fapta ilicită
Fapta este considerată ilicită dacă prin aceasta se cauzează un prejudiciu persoanei sau
patrimoniului unei persoane. Fapta ilicită poate fi definită ca fiind orice faptă (acţiune sau
inacţiune), prin care, înlăturându-se normele dreptului obiectiv, sunt lezate drepturile subiective
(sau interesele legitime) ale altei persoane, acesteia cauzându-i-se prejudicii.
Există însă și fapte cauzatoare de prejudicii care nu au un caracter ilicit. Astfel, în cazul
stării de legitimă apărare, stării de necesitate, ordinul sau permisiunea legii, consimțământul
victimei (clauzele de nerăspundere), abuzul de drept, exercițiul unui drept, faptele nu vor avea un
caracter ilicit.
Abuzul de drept este o faptă ilicită și constă în exercitarea drepturilor subiective într-un
mod contrar scopului lor social-economic, legii sau regulilor de morală. Prin exercitarea abuzivă
a drepturilor absolute se produce un prejudiciu altei persoane, de a o șicana etc. Abuzul de drept
se poate materializa prin acte comisive (o servitute de trecere continua să fie exercitată, deși
aceasta nu mai prezintă interes) și omisive (dreptul nu este exercitat la timp, cu consecința
păgubirii altor persoane). În principiu, pot fi exercitate abuziv marea majoritate a drepturilor
subiective.
Când vorbim despre fapta ilicită avem în vedere obiectivarea, manifestarea exterioară a
unei voinţe a persoanei. Nu prezintă interes atitudinea subiectivă a persoanei faţă de fapta sa sau
faţă de urmările acesteia. Astfel, fapta ilicită are următoarele trăsături:
a) are un caracter obiectiv sau existenţă materială, constând într-o conduită sau
manifestare umană exteriorizată;
b) fapta este mijlocul prin care se obiectivează voinţa omului ca element psihic;
c) fapta este contrară ordinii sociale şi reprobată de societate.
Reprobarea din punct de vedere subiectiv este legată de vinovăţie, iar din punct de vedere
obiectiv îşi găseşte expresie în caracterul ilicit al faptei. Răspunderea delictuală ţine de sistemul
delictului general, conform căruia cauzarea de prejudicii este recunoscută ilicită dacă altfel nu
prevede legea, adică dacă autorul faptei nu va proba că a fost împuternicit să cauzeze prejudiciu.
Încălcând normele dreptului obiectiv, fapta ilicită încalcă totodată şi normele dreptului
subiectiv. Normele juridice fixează şi reglementează anumite relaţii sociale şi drepturi subiective
ale participanţilor, iar încălcarea acestor norme întotdeauna are ca consecinţă încălcarea relaţiilor
sociale reglementate şi, totodată, încălcarea drepturilor subiective ale persoanei. Faptele ce pot
aduce atingere drepturilor persoanei şi care pot cauza prejudicii sunt fără număr. Fapta ilicită
poate să apară sub forma acţiunii ilicite. Cu toate acestea, fapta ilicită apare sub forma inacţiunii
în acele situaţii când, potrivit legii, o persoană este obligată să îndeplinească o activitate sau să
săvârşească o anumită acţiune. Abţinerea de la aceste prevederi legale şi imperative constituie o
faptă ilicită. Ca exemplu putem aduce cazul de răspundere a proprietarului pentru prejudiciul
cauzat prin surparea construcţiei, dacă acesta nu a acţionat până la surpare în vederea întreţinerii
corespunzătoare a construcţiei.7
b. Prejudiciul
În absența prejudiciului este exclusă orice răspundere civilă delictuală. Legislația,

6
Belu, M.L. Argumente în favoarea reglementării laturii subiective a răspunderii civile delictuale pentru fapta
proprie. În: Materialele sesiunii ştiinţifice jubiliare „Codul civil român între tradiţie şi reformă la 140 de ani de
aplicare”, Craiova, 25- 26 noiembrie 2005, Revista de Științe Juridice, Nr.11, 2005, p.95.
7
Guzun, C. op.cit., p.100.
doctrina și practica judiciară folosesc noțiunile de prejudiciu, pagubă sau daună, termeni care
sunt sinonimi. Dar, termenul de daună mai este folosit și în sensul de despăgubire, ca echivalent
bănesc al prejudiciului, se folosește cu înțelesul de daune interese.
Vom defini prejudiciul ca fiind consecințele negative patrimoniale și morale suferite de
către o persoană ca urmare a faptei ilicite săvârșite de către o altă persoană, ori a acțiunii unui
animal sau lucru aflat sub paza juridică a altei persoane8.
Va constitui prejudiciu, de exemplu, degradarea sau distrugerea unui bun, vătămarea
integrității corporale sau a sănătății unei persoane, atingerea adusă onoarei, reputației, a acelor
valori nepatrimoniale legate indisolubil de persoană.
Prejudiciul constă în rezultatul, în efectul negativ suferit de o anumită persoană, ca
urmare a „faptei” unui lucru sau produs defectuos, pentru care este ţinută să răspundă o anumită
persoană. Prejudiciul este un element esenţial al răspunderii delictuale. Astfel, s-a precizat că
răspunderea delictuală se reduce la repararea pagubelor, iar prejudiciul nu este numai o condiţie
a răspunderii, dar şi măsura ei, autorul răspunzând doar în limita prejudiciului cauzat.
Repararea prejudiciului cauzat este o metodă generală a răspunderii civile. Alte metode
ale răspunderii civile se aplică doar în cazurile expres prevăzute de lege sau contract şi sunt
denumite metode speciale.
Repararea prejudiciului are un conţinut patrimonial care se exprimă prin aceea că autorul
faptei ilicite plăteşte bani sau transmite bunuri din patrimoniul său în patrimoniul celui
prejudiciat. Totodată, repararea prejudiciului are un caracter compensatoriu, deoarece persoanei
vătămate i se restabileşte, din contul făptuitorului, situaţia patrimonială pe care el o avea înainte
de a se produce prejudiciul.
În funcţie de caracterul valorilor lezate, prejudiciul poate fi clasificat în prejudiciul
patrimonial şi nepatrimonial. Deteriorarea sau distrugerea bunurilor generează apariţia
prejudiciului patrimonial. Prejudiciul nepatrimonial apare în cazul atingerii aduse valorilor
nepatrimoniale9.
În Codul civil prejudiciul este reglementat fie în formă de cheltuieli pe care o persoană
lezată în drepturi le-a suportat sau urmează să le suporte la restabilirea dreptului, fie în formă de
pierdere sau deteriorare a bunurilor, fie în formă de beneficiu neobţinut prin încălcarea dreptului.
Una din clasificările mai importante ale prejudiciilor se face pornindu-se de la faptul dacă sunt
sau nu evaluabile în bani. După acest criteriu avem: daune patrimoniale şi daune nepatrimoniale
(morale).
c. Raportul de cauzalitate
Pentru existența răspunderii delictuale este necesar, ca între fapta ilicită şi prejudiciu să
existe un raport de cauzalitate.
Nu poate fi obligată o persoană să repare decât dacă între fapta sa (omisivă sau
comisivă), ori între fapta animalelor sau lucrurilor pe care le au în pază și paguba produsă există
un raport de cauzalitate. Nu poate fi trasă la răspundere civilă o persoană care nu a produs ea
prejudiciul.
În individualizarea concretă a raportului de cauzalitate, în fiecare caz în parte, un rol
decisiv îl au judecătorii. Îndatorirea lor este să identifice cauza rezultatului, să delimiteze cauzele
necesare de cele întâmplătoare. Pentru aceasta, se va discerne, dintre împrejurările care au

8
Curpăn, V.-S. Grădinaru, C.-F. Burleanu, C.-Ș. Răspunderea juridică civilă delictuală, [on-line] [citat la
08.03.2018]. Disponibil pe internet: http://sorincurpan.ro/articole/raspunderea_juridica_civila_delictuala.pdf
9
Baieș, S. ș.a., 2015, op.cit., p.412.
precedat prejudiciul, fapta sau faptele care au determinat, cu necesitate, producerea lui - în mod
exclusiv sau în concurs, concomitent sau succesiv, în chip principal sau numai secundar - de cele
care nu au făcut decât să ofere posibilitatea sau prilejul realizării rezultatului păgubitor.
Astfel, prejudiciul cauzat trebuie să fie consecinţa „faptei” ilicite a lucrului, produsului
defectuos sau a persoanei pentru care se răspunde. Importanţa raportului de cauzalitate apare cu
evidenţă în cazurile în care vinovăţia este prezumată de lege, precum şi în cazurile răspunderii
fără vinovăţie. Raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu este o condiţie obiectivă a
răspunderii şi nu trebuie confundat cu vinovăţia. În dreptul anglo-saxon stabilirea raportului de
cauzalitate depinde de un moment subiectiv – a dorit sau nu autorul faptei ilicite producerea
acestui prejudiciu. Această soluţie nu poate fi admisă în dreptul nostru, deoarece nu ar exista
raport de cauzalitate în cazul lipsei vinovăţiei. Putem afirma că fără raport de cauzalitate nu
există răspundere delictuală. Raportul de cauzalitate este şi condiţia în funcţie de care se
determină mărimea despăgubirii. Se repară numai prejudiciul care este consecinţa directă a faptei
ilicite.
d. Culpa sau vinovăţia
Când analizăm vina celui care a cauzat prejudiciul, ne preocupăm de latura subiectivă a
faptei, de atitudinea pe care autorul ei a avut-o față de faptă și urmările acesteia, la momentul la
care a săvârșit-o. Ca proces psihic, susțin autorii, vinovăția implică un element intelectiv și unul
volitiv10.
Funcția preventiv-educativă a răspunderii civile, indiferent de ce formă a acesteia
discutăm, aduce în centrul atenției aspecte ce sunt strict personale ale făptuitorului, starea sa
mintală, elemente de ordin psihologic ce l-au determinat pe făptuitor să săvârșească fapta,
acestea fiind necesare pentru fundamentarea subiectivă a răspunderii. Culpabilitatea conduitei
autorului faptei este o condiție esențială, deoarece nu vom putea discuta despre prezența și
aplicabilitatea răspunderii civile acolo unde nu există vinovăție11.
Pentru ca răspunderea civilă a celui care a cauzat un prejudiciu să fie angajată, nu este
destul să fi existat o faptă ilicită aflată în raport de cauzalitate cu prejudiciul ce a fost produs,
fiind necesar ca această faptă să poată fi imputată autorului ei, fiind necesar ca autorul să fi avut
o vină atunci când a săvârșit-o, acționând cu vinovăție12.
Conceptul de culpă include doua elemente: intelectiv și volitiv. Sub aspect intelectiv,
omul nu poate fi răspunzător decât dacă este conștient de consecințele faptei sale păgubitoare.
Este culpabil pentru a fi optat pentru o conduită neadecvată, care intră în conflict cu norma de
drept. Chiar dacă autorul n-a avut conștiința caracterului ilicit al conduitei sale, dar în
împrejurările date ar fi putut-o avea, el răspunde civil. Culpa presupune reprezentarea
consecințelor conduitei. Procesul volitiv înseamnă o deliberare și luare a deciziei din partea
autorului. Voința acestuia trebuie să fie liberă, nealterată.
În art.1998 C.civ. legiuitorul prevede: „Cel care acţionează faţă de altul în mod ilicit, cu
vinovăţie este obligat să repare prejudiciul patrimonial, iar în cazurile prevăzute de lege, şi
prejudiciul moral cauzat prin acţiune sau omisiune”.
Condiția culpei este valabilă doar în cazul răspunderii pentru fapta proprie. Cel care
pretinde despăgubiri trebuie să facă dovada ei.

10
Baieș, S. ș.a., 2015, op.cit., p.420.
11
Luchin, A. Vinovăția în cadrul răspunderii civile delictuale și contractuale, [on-line] [citat la 08.03.2018].
Disponibil pe internet: https://www.juridice.ro/504047/vinovatia-cadrul-raspunderii-civile-delictuale-si-
contractuale.html
12
Boilă, L.R. Răspunderea civilă delictuală subiectivă, Editura C.H. Beck, București, 2009, p. 40.
 4. Efectele răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie
Efectul răspunderii civile delictuale constă în naşterea unui raport juridic obligaţional
între autorul faptei sau persoana răspunzătoare şi victimă. În cadrul acestui raport juridic, victima
devine creditorul obligaţiei de reparare a prejudiciului, iar persoana răspunzătoare devine
debitorul acelei obligaţii. Astfel, se confirmă ceea ce am arătat că fapta ilicită cauzatoare de
prejudiciu este izvor de obligaţii civile. Raportul de răspundere civilă delictuală este un raport
juridic obligaţional13.
Obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat se naşte în momentul în care sunt întrunite
toate condiţiile răspunderii civile delictuale. Determinarea acestui moment prezintă importanţă
practică deoarece, din chiar acel moment, se produc următoarele consecinţe juridice:
a) dacă debitorul plăteşte despăgubirea de bunăvoie, el face o plată valabilă şi deci nu
poate să ceară restituirea pe motiv că ar fi executat o plată nedatorată;
b) dreptul de creanţă şi obligaţia de reparare a pagubei se pot transmite universal sau cu
titlu universal; dreptul de creanţă se poate transmite şi cu titlu particular prin acte între vii sau
pentru cauză de moarte;
c) creditorii victimei pot exercita toate mijloacele juridice de conservare a gajului lor
general şi recurge chiar la acţiunea pauliană împotriva actelor încheiate de debitor în frauda
intereselor lor;
d) debitorul obligaţiei de reparare este de drept pus în întârziere, putând fi ţinut la plata
de daune moratorii;
e) în caz de conflict de legi în timp, se va aplica legea în vigoare în momentul naşterii
obligaţiei de reparare14.
b. Dreptul la acţiunea în reparare a prejudiciului. Hotărârea judecătorească de
admitere a acţiunii în reparare
Executarea obligaţiei de reparare a prejudiciului poate fi făcută de persoana
răspunzătoare, în mod voluntar, ori de câte ori a convenit, prin bună învoială, cu victima asupra
întinderii reparaţiei şi modalităţile acesteia. Dacă între părţi a intervenit o astfel de învoială,
instanţa de judecată nu mai este competentă să stabilească întinderea reparaţiei şi să hotărască
referitor la modalităţile ei de executare.
În ipoteza în care între părţi nu intervine o învoială, creditorul are posibilitatea de a
introduce o acţiune în justiţie pentru ca debitorul să fie obligat la repararea prejudiciului. Deci
victima este titularul dreptului la acţiunea în răspundere civilă delictuală.
Deci, în primul rând, dreptul la acţiune în răspundere civilă delictuală poate fi exercitat de
cel prejudiciat, fie personal, fie prin reprezentantul său legal sau convenţional.
Astfel, minorul care nu a împlinit 14 ani îşi exercită drepturile la acţiune, inclusiv dreptul
la acţiune în răspundere civilă delictuală prin reprezentanţii lor legali: părinţi, tutore sau curator.
Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani îşi exercită personal dreptul la acţiune cu asistenţa
ocrotitorului său legal. În ambele situaţii, în principiu, nu este necesară încuviinţarea autorităţii
tutelare, deoarece dreptul la acţiune în răspundere civilă delictuală se circumscrie sferei actelor
de administrare a patrimoniului. Totuşi, atunci când în cadrul acţiunii au loc recunoaşteri,
renunţări sau tranzacţii referitoare la dreptul la reparaţie, minorul, indiferent că este reprezentat
sau asistat de ocrotitorii săi legali, are nevoie de încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare.
Dacă cel prejudiciat este o persoană juridică, dreptul la acţiunea în răspunderea civilă

13
Anghel, I.M. Deak, Fr. Popa, M.F. op.cit., p.264.
14
Vasilescu, P. op.cit., p.666.
delictuală se va exercita prin organul ei care are această competenţă potrivit legii, actului de
înfiinţare sau statutului.
Dreptul la acţiune poate fi exercitat şi prin reprezentant convenţional, adică mandatar cu
procură specială.
Creditorii celui prejudiciat pot exercita, în numele debitorului lor dreptul la acţiunea în
răspundere civilă delictuală, cu excepţia cazului în care prejudiciul este urmarea încălcării unui
drept personal nepatrimonial.
Victima poate cesiona dreptul său de creanţă la repararea pagubei. De aceea, acţiunea
poate fi exercitată şi de creditorul cesionar, dar debitorul cedat poate să recurgă la retractul
litigios.
Dreptul la acţiunea în repararea prejudiciului patrimonial se transmite prin succesiune
legală sau prin acte juridice mortis causa asupra moştenitorilor sau donatarilor de bunuri viitoare.
De asemenea, dacă cel păgubit este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu
capacitate de exerciţiu restrânsă, atunci când fapta prejudiciabilă este şi infracţiune, acţiunea în
reparare se exercită din oficiu. Procurorul este obligat, când participă la proces, să susţină
interesele incapabilului.
Dacă prejudiciul constă în deteriorarea sau distrugerea unui bun asupra căruia coexistă
mai multe drepturi concurente cu titulari diferiţi, fiecare poate acţiona persoana răspunzătoare
pentru repararea prejudiciului suferit. Aşa, de pildă, dacă bunul respectiv era în proprietate
comună, dat în locaţiune sau uzufruct. Atunci când bunul respectiv a fost în proprietate
devălmaşă, fiind vorba de o acţiune personală mobiliară, oricare din soţi poate exercita singur
dreptul la acţiunea în răspunderea civilă delictuală, în virtutea mandatului tacit şi reciproc
prevăzut de art.21 C.fam.
Acţiunea în răspundere civilă delictuală se porneşte, de regulă, împotriva autorului faptei
ilicite şi prejudiciabile. De asemenea, acţiunea poate fi introdusă împotriva persoanelor
răspunzătoare pentru altul - părinţi, institutori, comitenţi - sau a persoanelor răspunzătoare pentru
prejudiciile cauzate de lucruri, animale ori ruina edificiului15.
În cazul în care două sau mai multe persoane răspund solidar sau in solidum pentru
prejudiciul respectiv, reclamantul poate pretinde repararea lui de la oricare. Codebitorul solidar
obligat la repararea integrală a pagubei are dreptul la acţiunea în regres împotriva celorlalţi
codebitori pentru partea lor de contribuţie la producerea prejudiciului. Cel răspunzător in solidum
are dreptul de a acţiona în regres pentru restituirea întregii reparaţii acordate victimei.
După moartea persoanei răspunzătoare, acţiunea poate fi introdusă sau continuată, dacă a
fost promovată înaintea decesului, împotriva moştenitorilor săi legali sau legatarilor universali şi
cu titlu universal care au acceptat succesiunea.
Atunci când fapta ilicită a fost săvârşită de un organ al persoanei juridice, acţiunea în
repararea pagubei se poate introduce împotriva acesteia precum şi împotriva persoanei fizice
care a săvârşit fapta.
Dreptul la acţiunea în repararea prejudiciului pe temeiul art.1998 C.civ. se prescrie în
termenul general de prescripţie de 3 ani.
În conformitate cu art.2038 alin.l C.civ., prescripţia dreptului la acţiune în repararea
prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau
trebuia să cunoască atât prejudiciul, cât şi pe cel care este obligat la repararea lui. Până la proba
contrară, se prezumă că această dată este aceea a producerii prejudiciului. Atunci când fapta

15
Baieș, S. ș.a., 2015, op.cit., p.447.
ilicită dă naştere la prejudicii succesive, trebuie să deosebim între daunele certe şi daunele
viitoare eventuale. Pentru prejudiciile certe, se naşte un singur drept la acţiune a cărui prescripţie
curge de la data când victima a cunoscut sau a trebuit să cunoască paguba şi pe cel răspunzător.
În ce priveşte prejudiciile viitoare şi eventuale, fiecare prejudiciu dă naştere unui drept la acţiune
de sine stătător care se prescrie începând cu data când victima a cunoscut efectiv sau trebuia să
cunoască producerea pagubei16.
Deşi unul din principiile răspunderii civile este acela al reparării în natură a prejudiciului,
adeseori, din variate motive, instanţa de judecată, sesizată cu acţiunea în răspundere civilă
delictuală, îl obligă pe pârât la plata de despăgubiri băneşti. În toate aceste situaţii, se observă că
hotărârea judecătorească are ca efect transformarea obligaţiei de reparare în natură a pagubei
într-o obligaţie de a plăti o sumă de bani determinată, corespunzătoare întinderii prejudiciului.
Transformarea are loc în momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti rămasă definitivă, prin
care debitorul a fost obligat la plata despăgubirilor.
Aşa fiind, în literatura de specialitate şi practica judiciară s-a pus problema calificării
juridice a hotărârii judecătoreşti. Unii susţin că suntem în prezenţa unei hotărâri cu caracter
declarativ care constată dreptul preexistent la reparaţie, cu efect retroactiv17. În practica judiciară
s-a apreciat că am fi în prezenţa unei hotărâri constitutive de drepturi, care dă naştere dreptului la
reparaţie, producând efecte numai pentru viitor18.
În încercarea de a rezolva această problemă, credem că trebuie pornit de la faptul de
necontestat că în momentul întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale dreptul la reparaţie
se naşte imediat, drept care, în lipsa învoielii dintre părţi, rămâne încă nedesăvârşit. El se
desăvârşeşte numai din momentul determinării reparaţiei prin hotărârea judecătorească rămasă
definitivă. De aceea, s-a spus că o asemenea hotărâre nu este exclusiv declarativă şi nici
constitutivă.
Subscriem la opinia care afirmă caracterul declarativ al hotărârilor judecătoreşti în
această materie. Aşadar, hotărârea nu dă naştere unui nou drept. Este vorba de unul şi acelaşi
drept la reparaţie, drept care se formează pe etape. El se naşte la data întrunirii condiţiilor
răspunderii civile şi ca efect al hotărârii judecătoreşti se transformă într-un drept la despăgubiri
băneşti. Altfel spus, hotărârea marchează momentul în care dreptul victimei la despăgubiri
băneşti devine o creanţă certă, lichidă şi exigibilă. Pronunţarea hotărârii judecătoreşti rămasă
definitivă şi irevocabilă produce următoarele consecinţe juridice mai importante: din acest
moment dreptul de creanţă este producător de dobânzi; întinderea despăgubirii se determină
ţinând cont de situaţia din momentul pronunţării hotărârii; acceptarea victimei de a primi
reparaţia în natură, după pronunţarea hotărârii judecătoreşti, constituie o dare în plată.
c. Repararea prejudiciului
Prejudiciul trebuie să fie reparat, de regulă şi cu prioritate, în natură 19. Repararea în
natură constă în activitatea de înlăturare a prejudiciului suferit de o persoană prin modalităţi şi
procedee, cum ar fi: restituirea bunurilor şi valorilor sustrase, înlocuirea bunurilor distruse cu
altele de aceeaşi natură, efectuarea unor reparaţii tehnice etc. Aceste procedee trebuie să fie apte
de a duce la repunerea persoanei păgubite în situaţia anterioară „restitutio in integrum”.

16
Eliescu, M. op.cit., p.443; Beligrădeanu, S. Determinarea momentului începerii curgerii termenului de prescripţie
extinctivă în cadrul răspunderii materiale, al răspunderii civile delictuale şi al obligaţiei de restituire. În: R.R.D.
nr.4/1983, p.38-42.
17
Anghel, I.M. Deak, Fr. Popa, M.F. op.cit., p.266.
18
Idem.
19
Principiul reparării în natură a prejudiciului a fost consacrat şi promovat de practica judiciară.
 În practică mai pot fi întâlnite şi alte modalităţi de reparare în natură, cum sunt:
distrugerea lucrărilor executate cu încălcarea unui drept al altei persoane; executarea unor lucrări
care au fost ridicate sau distruse; considerarea ca inoperantă, de către instanţa judecătorească, a
revocării intempestive a unei oferte şi constatarea formării contractului prin simpla acceptare a
destinatarului acelei oferte.
Ori de câte ori repararea în natură a prejudiciului nu este obiectiv posibilă, repararea se va
face prin echivalent bănesc, adică prin obligarea celui răspunzător la plata unei sume de bani.
Cuantumul reparaţiei prin echivalent bănesc trebuie să fie stabilit, în principiu, în raport
cu valoarea pagubei la data pronunţării hotărârii judecătoreşti, deoarece numai aşa se poate
realiza principiul reparării integrale a prejudiciului, asigurând victimei posibilitatea de a-şi
restabili, la preţul zilei, situaţia patrimonială pe care o avea înainte de a fi fost păgubită. Din
momentul pronunţării hotărârii rămasă definitivă, persoana responsabilă datorează şi dobânzile
aferente sumei stabilite ca despăgubire, până la plata ei20. Pentru perioada anterioară nu se
acordă dobânzi, deoarece numai din momentul pronunţării hotărârii instanţei creanţa devine
lichidă şi exigibilă. Totuşi, credem că cel puţin atunci când prejudiciul are de la început un
caracter pur pecuniar, dobânzile ar fi necesar să se acorde de la data când prejudiciul a devenit
cert, cu titlu de lucrum cessans.
Întinderea reparaţiei se va calcula şi determina în funcţie de întinderea prejudiciului. Între
reparaţie şi prejudiciu trebuie să fie o concordanţă deplină. La calculul reparaţiei se vor lua în
considerare numai prejudiciile directe. Prejudiciile indirecte nu se află în raport de cauzalitate
suficient de caracterizat cu fapta ilicită şi culpabilă a autorului, cu lucrul, animalul sau ruina
edificiului. În cazul răspunderii civile delictuale, persoana răspunzătoare va trebui să repare toate
prejudiciile, indiferent că sunt previzibile sau imprevizibile. De altfel, credem că limitarea
răspunderii contractuale exclusiv la prejudiciile previzibile este ea însăşi contrară principiului
reparării integrale a prejudiciului.
De aceea, apreciem că pentru stabilirea corectă a întinderii reparatei este necesar ca în
toate cazurile să se procedeze la determinarea separată a celor două elemente structurale ale
prejudiciului, a pierderii efectiv suferită şi a beneficiului nerealizat.
Practica judiciară, în primul rând instanţa supremă, a contribuit efectiv la formularea unor
reguli de aplicare a principiului reparării integrale prejudiciului şi la combaterea folosirii unor
criterii greşite de determinare a reparaţiei21. Procedând la analiza soluţiilor pronunţate de practica
judiciară, cercetarea ştiinţifică a reuşit să desprindă şi să creeze, în cursul timpului, un adevărat
sistem închegat de idei, reguli şi criterii, cu alte cuvinte, a elaborat teorie integrală a realizării
răspunderii civile prin reparaţie, teorie care, printr-o relaţie inversă, firească, trebuie şi poate
constitui un preţios sprijin metodologic pentru activitatea practică22. Câteva dintre aceste reguli
sunt următoarele:
- determinarea reparaţiei nu trebuie să fie influenţată de situaţia patrimonială a victimei
sau a persoanei răspunzătoare;
- pentru stabilirea reparaţiei datorată urmaşilor unei persoane decedate ca urmare a faptei
ilicite săvârşite de o altă persoană, nu vor fi avute în vedere criteriile din Codul familiei

20
Pop, L. Aspecte teoretice şi practice privind repararea prejudiciului prin echivalent bănesc în cadrul
răspunderii civile delictuale. În: „Dinamica relaţiilor sociale reglementate de lege oglindită în teoria şi practica
dreptului”, Cluj-Napoca, 1988, p.194-197.
21
Hotărârea nr.6 din 04.07.2005 a plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova. În: Buletinul Curții
Supreme de Justiție a Republicii Moldova, 2005, nr.12, p.6.
22
Ursa, V. op.cit., p.151-158; Pop, L. op.cit., p.254-255.
referitoare la obligaţia legală de întreţinere;
- la determinarea reparaţiei nu trebuie să se ţină cont de forma şi gradul culpei autorului
prejudiciului;
- pentru determinarea reparaţiei nu se pot utiliza procentele din venituri stabilite prin
legislaţia asigurărilor sociale;
- în cazul deteriorării sau degradării unor bunuri, care pot fi reparate. determinarea
reparaţiei se va face în raport cu cheltuielile necesare aducerii lor în starea anterioară, iar nu
având în vedere valoarea unui bun nou de acelaşi fel;
- soţia victimei unei infracţiuni are dreptul la despăgubiri şi în situaţia când este capabilă
de muncă;
- întinderea despăgubirilor la care are dreptul victima unei erori judiciare se va stabili
luându-se în calcul nu numai echivalentul veniturilor de care a fost lipsită, ci şi valoarea tuturor
cheltuielilor ocazionate de faptul deţinerii.
Aceste câteva reguli de determinare a cuantumului despăgubirilor sunt doar cele mai
importante.
În situaţia în care vătămarea sănătăţii ori a integrităţii corporale are efecte de scurtă
durată, în sensul că victima se însănătoşeşte deplin, pentru determinarea reparaţiei se vor lua în
calcul toate cheltuielile făcute pentru însănătoşire, iar atunci când este cazul, şi diferenţa dintre
veniturile obţinute şi sumele primite pe durata concediului medical, ori câştigurile de care
persoana vătămată a fost lipsită în acel interval de timp. Cuantumul despăgubirilor se va stabili şi
funcţie de dauna morală suferită: dureri fizice, prejudiciu estetic etc.23
În ipoteza în care vătămarea sănătăţii ori a integrităţii corporale are ca efect pierderea sau
diminuarea capacităţii de muncă cu caracter permanent ori pe o durată de timp ce nu poate fi
determinată, rezolvarea problemei este diferită, după cum victima este o persoană majoră sau un
minor.
Atunci când victima este o persoană majoră încadrată în muncă, va fi îndreptăţită să
primească, sub formă de prestaţii periodice, diferenţa dintre pensie sau ajutorul social, plătite de
asigurările sociale, şi veniturile lunare de care a fost lipsită ca urmare a vătămării suferite.
Dimpotrivă, când victima, deşi majoră, nu este încadrată în muncă, stabilirea pagubei şi
despăgubirilor se va face ţinând cont de veniturile pe care le obţinea desfăşurând o activitate
direct în interes propriu, valoarea prestaţiilor ei în gospodărie, ca muncitor zilier sau în raport de
altă îndeletnicire ori ocupaţie, asigurându-se astfel repararea integrală a prejudiciului.
Când victima este un minor, stabilirea despăgubirilor se face ţinând cont de toate
împrejurările de fapt, de situaţia lui concretă, de îngrijirile pe care trebuie să le primească, de
cheltuielile care sunt necesare şi efortul suplimentar - fizic şi psihic - pe care victima va fi
necesar să-1 depună în realizarea activităţilor sale de copil, elev şi pentru dobândirea unei
calificări adecvate stării sale de sănătate, incluzând şi ambianţa necesară. De asemenea, practica
judiciară, într-o soluţie de speţă, a apreciat că atunci când „a fost vătămată sănătatea ori
integritatea corporală a unui copil, în cuantumul despăgubirilor urmează a fi incluse şi
cheltuielile făcute de părinţii săi în timpul deplasărilor la spital şi la externare, precum şi
contravaloarea retribuţiei neîncasate de către părinţi pentru timpul afectat deplasărilor la unităţile
sanitare, procuratură şi instanţă şi, în sfârşit, cheltuielile de deplasare ale martorilor la organele
de urmărire penală şi la instanţă”.

23
Turianu, C. Răspunderea civilă delictuală. Răspunderea civilă pentru daunele morale, Editura WoltersKluwer,
București, 2009, p.72.
 În cazul în care prin fapta ilicită s-a cauzat moartea unei persoane, în primul rând, se vor
lua în calcul toate cheltuielile ocazionate de îngrijirea victimei înainte de deces şi cheltuielile de
înmormântare. De asemenea, persoana răspunzătoare este obligată să despăgubească, sub formă
de prestaţii periodice, pe cei ce aveau dreptul la întreţinere de la victimă sau se găseau în
întreţinerea de fapt a acesteia. Aceste despăgubiri trebuie acordate de la data decesului victimei,
deci a susţinătorului, şi nu numai de la data introducerii acţiunii în justiţie. Dacă persoanele
respective au dreptul la pensie de urmaş, ele vor putea pretinde despăgubiri pentru diferenţa
dintre pensia pe care o primesc şi valoarea întreţinerii ce la era prestată de victimă. Celelalte
persoane vor primi despăgubiri, numai dacă se află în nevoie, fiind minori, bătrâni sau în
incapacitate de muncă. Menţionăm că instanţele de judecată au acordat despăgubiri soţiei, aptă
de muncă, în cazul decesului soţului său, care s-a ocupat numai de creşterea, îngrijirea şi
educarea copiilor. Şi mai mult, s-a recunoscut dreptul soţiei la despăgubiri, chiar dacă ea
realizează venituri din muncă, avându-se în vedere dispoziţiile Codului civil şi nu reglementările
Codului familiei privind obligaţia legală de întreţinere.
Potrivit art.2031 C.civ. intitulat „Răspunderea în caz de deces al persoanei vătămate”
prevede: „(1) În cazul decesului persoanei ca urmare a vătămării grave a integrităţii corporale
sau a altei vătămări a sănătăţii, dreptul la despăgubire pentru pierderea întreținătorului îl au:
a) persoanele inapte de muncă, care erau întreţinute de defunct sau care, la data decesului
acestuia, aveau dreptul la întreţinere;
b) copilul persoanei născut după decesul ei;
c) unul dintre părinţii, soţul sau un alt membru al familiei defunctului, indiferent dacă
este apt pentru muncă sau nu, care nu lucrează şi îngrijeşte de copiii, fraţii şi surorile care erau
întreţinuţi de defunct şi care nu au împlinit vîrsta de 14 ani sau care, deşi au împlinit o astfel de
vîrstă, au nevoie de îngrijire din cauza sănătăţii, conform avizului organelor medicale abilitate;
d) persoanele care erau întreţinute de defunct şi care au devenit inapte pentru muncă pe
parcursul a 5 ani de la decesul lui.
(2) Dreptul la despăgubire pentru pierderea întreținătorului se recunoaşte:
a) minorilor, pînă la împlinirea vîrstei de 18 ani;
b) elevilor şi studenţilor care au împlinit 18 ani, pînă la finalizarea studiilor (cu excepţia
studiilor efectuate la secţia fără frecvenţă) în instituţii de învăţămînt, dar cel mult pînă la
împlinirea vîrstei de 23 de ani;
c) femeilor care au împlinit vîrsta de 55 de ani şi bărbaţilor care au împlinit vîrsta de 60
ani – pe viaţă;
d) persoanelor cu dizabilităţi;
e) unuia dintre părinţi, soţului sau unui alt membru al familiei defunctului, ce îngrijeşte
de copiii, fraţii şi surorile care erau întreţinuţi de defunct, pînă la împlinirea vîrstei de 14 ani sau
pînă la îmbunătăţirea stării sănătăţii, confirmată prin aviz de organele medicale abilitate.
(3) La stabilirea despăgubirii se va ține seama de nevoile persoanei îndreptățite, precum
și de veniturile pe care, în mod normal, defunctul le-ar fi avut pe perioada pentru care se acordă
despăgubirea. Dispozițiile art. 2028-2030 se aplică în mod corespunzător.
(4) Persoanele obligate să repare prejudiciul cauzat prin deces vor fi ţinute să compenseze
şi cheltuielile de înmormîntare necesare, ţinînd cont de statutul social al defunctului şi de
obiceiurile locale, persoanei care le-a suportat”.
d. Modalităţile de plată a despăgubirilor
După cum prevede art. 2025 C.civ. intitulat „Modul de reparare a prejudiciului” prevede:
„(1) Repararea prejudiciului se face în natură, prin restabilirea situației anterioare (transmiterea
unui bun de același gen și de aceeași calitate, repararea bunului deteriorat etc.), iar dacă aceasta
nu este cu putință ori dacă persoana vătămată nu este interesată de repararea în natură, prin plata
echivalentului bănesc (despăgubire), stabilit prin acordul părților sau, în lipsa unui asemenea
acord, prin hotărîre judecătorească.
(2) În cazul deteriorării unui bun, despăgubirea va fi egală cu pierderea valorii bunului și
nu a costului reparației dacă costul reparației depășește disproporționat pierderea valorii. Această
regulă se aplică animalelor doar dacă aceasta este oportună, avînd în vedere scopul pentru care
animalul este ținut.
(3) Despăgubirea se stabilește sub forma unei sume globale sau, dacă prejudiciul are
caracter continuu, sub forma unei prestații periodice. În cazul în care se stabilește o despăgubire
sub forma prestației periodice, debitorul poate fi obligat la constituirea unei garanții.
(4) Persoana vătămată nu este ținută să demonstreze că a cheltuit suma despăgubirii în
scopul reparării prejudiciului.
(5) În cazul prejudiciului viitor, despăgubirea, indiferent de forma în care s-a acordat, va
putea fi sporită, redusă sau stinsă dacă, după stabilirea ei, prejudiciul s-a mărit, s-a micșorat ori a
încetat.
(6) Autorul faptei ilicite datorează de asemenea dobîndă de întîrziere la rata determinată
conform art. 942 începînd cu data primirii de către persoana care răspunde de prejudiciu a
somației de la partea vătămată. Dobînda de întîrziere se calculează din suma despăgubirii sau, în
caz de reparare în natură a prejudiciului, din valoarea acelei reparații”.
Cu toate acestea, după cum subliniază autorii în domeniu, „actualmente nu există act
normativ care ar conține reguli în vederea determinării cuantumului despăgubirilor ce urmează a
fi acordate persoanelor prejudiciate prin decesul persoanei”24.
În doctrină se arată că, în funcţie de împrejurări, persoana răspunzătoare poate fi obligată
să plătească victimei despăgubiri, fie global, sub forma unei sume de bani totale ce trebuie
achitată integral şi de îndată, fie sub forma unor sume ce se plătesc periodic25.
De regulă, despăgubirea globală se acordă când este vorba de prejudicii actuale.
Caracterul global al despăgubirii se păstrează, în acest caz, chiar dacă instanţa acordă pârâtului
termene de graţie, eşalonând plata. Dimpotrivă, când este vorba de prejudicii viitoare, cum ar fi
cazul vătămării sănătăţii sau a integrităţii corporale care au ca efect diminuarea ori pierderea
capacităţii de muncă, despăgubirile se acordă sub formă de prestaţii periodice, deoarece
întinderea totală a prejudiciului este imposibil de stabilit cu anticipaţie.
Întinderea despăgubirilor acordate global nu poate fi, în principiu, modificată. În orice
caz, modificările care intervin în situaţia materială a victimei sau a persoanei răspunzătoare nu
pot antrena recalcularea sumei acordate cu titlu de despăgubiri. Cu totul alta este situaţia când
despăgubirea a fost stabilită sub formă de prestaţii periodice, lunare sau la alte intervale de timp,
fiindcă ea trebuie considerată ca având caracter provizoriu. În acest sens, în practica judiciară s-a
statuat: „Despăgubirile acordate eşalonat, sub forma unor prestaţii periodice, pot fi modificate în
cuantumul lor, pentru a se păstra echilibrul dintre paguba produsă prin fapta prejudiciabilă şi
despăgubirea destinată a înlocui, cu fiecare rată, acea pagubă. Dacă echilibrul s-a rupt, el nu
poate fi restabilit decât printr-o hotărâre ulterioară, care va stabili ratele corespunzătoare
prejudiciului. De aceea, hotărârea prin care s-a stabilit o atare despăgubire nu poate fi opusă în
procesul următor cu putere de lucru judecat”. De asemenea, s-a mai arătat că despăgubirea

24
Baieș, S. ș.a., 2015, op.cit., p.449.
25
Pop, L. op.cit., p.256-257.
acordată sub formă de prestaţii periodice se va putea modifica „ori de câte ori intervine o
schimbare a bazei de calcul”. Astfel, în cazul în care se învederează că partea vătămată ..dacă şi-
ar fi continuat activitatea obişnuită, ar fi beneficiat în mod cert de o majorare a venitului lunar,
această diferenţă, reprezintă o pagubă ce trebuie să fie acoperită, pentru a se realiza concordanţa
necesară între cuantumul prejudiciului şi cel al despăgubirilor”. Aşa fiind, este posibilă
majorarea, micşorarea sau sistarea plăţii despăgubirilor stabilite iniţial sub formă de prestaţii
periodice, dacă prejudiciul suferit de victimă, ulterior pronunţării hotărârii judecătoreşti, se
măreşte, se micşorează ori nu se mai produce. Şi mai mult, practica judiciară admite recalcularea
despăgubirilor şi în cazul devalorizării accentuate a monedei naţionale.

5. Cazurile care exclud răspunderea civilă pentru fapta proprie

Există anumite situaţii în care caracterul ilicit al faptei prejudiciabile poate fi înlăturat şi,
respectiv, răspunderea civilă nu este angajată. Acestea sunt: legitima apărare; extrema necesitate;
îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege; consimţământul persoanei vătămate;
exercitarea unui drept subiectiv.
a. Legitima apărare este reglementată de art.2001 C.civ., care prevede că nu este pasibil
de reparaţie prejudiciul cauzat de o persoană în stare de legitimă apărare, dacă nu a depăşit
limitele ei.
Prin legitima apărare se înţelege fapta săvârşită în scop de apărare a vieţii, a integrităţii
corporale, a sănătăţii, libertăţii, onoarei sau bunurilor, fie ale celui care se apără, fie ale persoanei
sau unui interes public împotriva atacului ilicit al unei persoane, faptă de apărare prin care se
cauzează agresorului un prejudiciu26.
Pentru ca fapta să fie considerată a fi fost săvârşită în legitimă apărare, se cer a fi
îndeplinite următoarele condiţii27:
a) atacul la care se reacţionează să fie material, direct, imediat, injust;
b) atacul să fie îndreptat împotriva persoanei, fie împotriva bunurilor ori unui interes
public;
c) atacul să pună în pericol grav persoana sau drepturile respective ori interesul public;
d) apărarea să fie proporţională cu gravitatea pericolului.
Dacă în timpul apărării împotriva unui atac s-a cauzat prejudiciu unui terţ, prejudiciul
urmează să fie reparat de atacator.
b. Extrema necesitate este fapta săvârşită pentru a salva de la un pericol iminent viaţa,
integritatea corporală, sănătatea sau un bun al autorului sau altei persoane ori un interes public,
care nu putea fi înlăturat prin alte mijloace. Potrivit art.2002 C.civ., prejudiciul cauzat de o
persoană în caz de extremă necesitate urmează a fi reparat de ea. Totodată, Codul civil dispune
că instanţa de judecată poate lua în consideraţie împrejurările în care a fost cauzat prejudiciul, şi
răspunderea civilă va fi angajată în funcţie de aceste împrejurări. Important este ca prin fapta
respectivă să se producă urmări mai puţin grave decât acelea care au fost preîntâmpinate.
Persoana care acţionează în stare de extremă necesitate şi cauzează prejudiciul în legătură
cu stingerea unui incendiu se exonerează de răspundere. În acest caz, repararea prejudiciului
cauzat se pune pe seama autorului incendiului, dacă acesta se cunoaşte.
c. Îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege. Fapta prejudiciabilă săvârşită
în îndeplinirea unei îndatoriri legale sau numai permise de lege art.2004 C.civ., precum şi fapta

26
Baieş, S. Băieşu, A. Cebotari, V. Creţu, I. Volcinschi, V. 2005, op.cit., p. 432.
27
Lupan, E. op.cit., p. 306-307.
săvârşită în executarea unui ordin dat de o autoritate publică legitimă şi competentă, dacă acel
ordin nu este vădit ilegal, nu este ilicită şi nu atrage răspunderea civilă 28. Din această definiţie
rezultă două categorii de fapte care exclud angajarea răspunderii civile, şi anume: faptele
săvârşite în îndeplinirea îndatoririi impuse de lege şi faptele săvârşite în executarea unui ordin
dat de o autoritate publică competentă.
d. Consimţământul persoanei vătămate. Potrivit art.1998, alin.4 C.civ., prejudiciul nu se
repară dacă a fost cauzat la rugămintea sau cu consimţământul persoanei vătămate şi dacă fapta
autorului nu vine în contradicţie cu normele de etică si morală.
Aceste clauze de nerăspundere în materie contractuală sunt valabile în anumite limite, şi
numai în legătură directă cu gravitatea culpei. În materie delictuală, clauzele care înlătură sau
restrâng răspunderea delictuală pot fi privite ca valabile atunci când este vorba de drepturile
patrimoniale sau de lezarea drepturilor nepatrimoniale, în aşa măsură în care sunt conforme
normelor morale şi de etică şi sunt îndreptăţite prin scopul lor.
e. Exercitarea unui drept subiectiv ce-i aparţine autorului faptei prejudiciabile nu are
caracter ilicit, chiar dacă prin aceasta se cauzează un prejudiciu altei persoane. Desigur, dreptul
subiectiv nu poate fi exercitat în mod abuziv, nu poate depăşi limitele determinate de scopul lui.
Exercitarea dreptului subiectiv cu rea-credinţă sau cu un alt scop decât cel prevăzut de lege
constituie o faptă ilicită şi dă naştere la obligaţia de a repara prejudiciul cauzat.
Legea prevede că anumite fapte şi împrejurări pot exclude existenţa raportului de
cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu şi, respectiv, se va exclude răspunderea civilă. Este
problema înlăturării vinovăţiei din cauza unor împrejurări mai mult sau mai puţin exterioare
subiectului, care se intersectează cu activitatea acestuia, influenţând ori chiar determinând
această activitate29. Este problema forţei majore şi cazului fortuit.
f. Neexecutarea obligației datorate unui impediment în afara controlului. Codul civil,
în art. 904 intitulat „Justificarea datorită unui impediment” prevede: „(1) Neexecutarea obligației
debitorului este justificată dacă ea se datorează unui impediment în afara controlului debitorului
și dacă debitorului nu i se putea cere în mod rezonabil să evite sau să depășească impedimentul
ori consecințele acestuia.
(2) În cazul în care obligația a apărut dintr-un contract sau alt act juridic, neexecutarea nu
este justificată dacă debitorul ar fi putut în mod rezonabil să ia în considerare impedimentul la
data încheierii.
(3) În cazul în care impedimentul justificator este doar temporar, justificarea produce
efecte pe durata existenței impedimentului. Totuși, dacă întîrzierea capătă trăsăturile neexecutării
esențiale, creditorul poate să recurgă la mijloacele juridice de apărare întemeiate pe o asemenea
neexecutare.
(4) În cazul în care impedimentul justificator este permanent, obligația se stinge.
Obligația corelativă de asemenea se stinge. În cazul obligațiilor contractuale, efectele restitutive
ale acestei stingeri sînt reglementate prin dispozițiile art. 926-932, care se aplică în mod
corespunzător.
(5) Debitorul are obligația de a asigura ca creditorul să primească o notificare despre
impediment și efectele lui asupra capacității de a executa, într-un termen rezonabil după ce
debitorul a cunoscut sau trebuia să cunoască aceste circumstanțe. Creditorul are dreptul la
despăgubiri pentru orice prejudiciu rezultat din neprimirea respectivei notificări.

28
Pop, L. op. cit., p. 364.
29
Stătescu, C. Bîrsan, C. op. cit., p. 200.
 (6) Impedimentul justificator nu exonerează debitorul de plata despăgubirilor dacă
impedimentul a apărut după neexecutarea obligației, cu excepția cazului cînd creditorul nu ar fi
putut, oricum, din cauza impedimentului, să beneficieze de executarea obligației”.
Potrivit doctrinei, forţa majoră este un fenomen natural sau social exterior, extraordinar,
de nebiruit şi exclude în întregime angajarea răspunderii, dacă a fost cauza exclusivă a
prejudiciului30. Astfel de fenomene pot fi diferite împrejurări, de origine externă, cu caracter
excepţional, care sunt invincibile, cum ar fi: inundaţiile, cutremurele şi alte cataclisme naturale,
precum şi unele evenimente sociale extraordinare ca: acţiunile militare, revoluţiile, epidemiile.
g. Cazul fortuit. Prin caz fortuit înţelegem o împrejurare internă care îşi are originea în
câmpul de activitate a celui chemat să răspundă sau într-o împrejurare externă care nu are
caracter extraordinar şi poate fi prevăzută şi evitată cu diligentă şi prudenţă de care este în stare
omul cel mai capabil.
Astfel, împrejurările interne care îşi au originea în câmpul de activitate a celui chemat să
răspundă pot fi: viciile ascunse ale lucrului, defectele de fabricaţie, sperietura unui animal,
alunecările de teren, ploile torenţiale, îngheţurile în anotimpul în care ele nu se întâmplă etc.
h. Fapta unei terţe persoane şi fapta victimei sau a creditorului sunt şi ele nişte cauze
care exclud, total sau parţial, angajarea răspunderii civile.
În materie delictuală, prin terţ înţelegem orice persoană, cu excepţia pârâtului, a victimei
şi acelora pentru care pârâtul ar putea fi obligat să răspundă: copii minori, prepuşi, persoane
incapabile, autorii viciului ascuns al lucrului sau ai viciului de constricţie ori lipsei de întreţinere,
care s-au ruinat.
Şi în cazul faptei unei terţe persoane şi în cazul faptei victimei sau a creditorului se
impun a fi analizate două situaţii: cea în care culpa pârâtului nu este prezumată de lege şi cea
când legea o prezumă.
Atunci când legea nu prezumă culpa pârâtului, acesta răspunde dacă reclamantul face
dovadă caracterului ilicit şi culpabil al faptei săvârşite de pârât şi existenţei raportului de
cauzalitate dintre ele. El poate dovedi că prejudiciul a fost cauzat de fapta terţului şi, în acest caz,
se va angaja răspunderea solidară a pârâtului şi a persoanei terţe. Dacă pârâtul a plătit întreaga
despăgubire, el are dreptul la o acţiune de regres împotriva terţului în temeiul art.2024 C.civ.

30
Pop, L. op. cit., p. 370.